Caiet de Seminarii Drept Penal. Partea Generală

=== 8af19fea3b80197f3495e26dfdf265d9021f518d_103829_1 ===

CAIET DE SEMINARII

DREPT PENAL GENERAL

CAIET SEMNIARII DREPT PENAL

PARTEA GENERALĂ

……………………

Prezentul caiet de seminarii a fost elaborat avându-se în vedere ultimele modificări ce au fost aduse legislației penale.

LUCRAREA ESTE SUPUSĂ LEGII DREPTURILOR DE AUTOR ȘI DREPTURILOR CONEXE

TOATE DREPTURILE SUNT REZERVATE……………..

CUPRINS

SEMINARUL 1. STUDIUL DREPTULUI PENAL – NOȚIUNI INTRODUCTIVE ..………………………16

Generalități ale dreptului penal ……………………. 16

Definirea dreptului penal ……………………….16

Caracteristici ale dreptului penal …………….17

Obiectul dreptului penal ………………………….20

Scopul dreptului penal …………………………….21

Subramuri ale dreptului penal ………………….22

Funcții ale dreptului penal ………………………23

Necesitatea dreptului penal ……………………..25

Locul deținut de dreptul penal în cadrul sistemului dreptului ………………………………26

Știința dreptului penal …………………………………29

Definire ……………………………………………….29

Obiectul științei dreptului penal ………………30

Sarcinile specifice științei dreptului penal .…30

Știința dreptului penal român ………………….31

Ideile fundamentale .……………………………………32

Vocabularul specific ……………………………………33

Articolele de analizat – textele de lege …………..34

Aplicații teoretice ……………………………………….35

Grile …………………………………………………………37

TESTUL NR. 1 ……………………………………………41

CERCETARE ……………………………………………..42

NOTE ……………………………………………………….43

SEMINARUL 2. EVOLUȚIA DREPTULUI PENAL. PRINCIPII ȘI IZVOARE …………………………45

Apariția dreptului penal român și evoluția acestuia ………………………………………………………………45

Perioada Antichității …………………………..45

Perioada Evului Mediu …………………………46

Codul penal român din 1865 ……………….…47

Codul penal român din 1937 ………………….48

Dreptul penal în România până în anul 1969 …………………………………………………………50

Codul penal din 1969 ……………………….…..51

Principiile dreptului penal român …………….….51

Definire …………………………………………..…52

Caracterizarea principiilor dreptului penal român …………………………………….…………52

Cadrul principiilor dreptului penal român53

Principiul legalității ………………………..…53

Principiul egalității în fața legii penale …58

Principiul umanismului ……………………….60

Principiul prevenirii faptelor ce sunt prevăzute de legea penală română ………………….………61

Principiul infracțiunii, unic temei al răspunderii civile ………………………………….62

Principiul personalității răspunderii penale …63

Principiul individualizării sancțiunilor de drept penal …………………………………………………..64

Principiul incriminării faptelor ce prezintă un anume grad al pericolului social ………………67

Principiul instituirii regimului special dedicat sancționării infractorilor minori ……………..68

Principiul subsidiarității ………………………..68

Izvoarele dreptului penal român ………………………..70

Definire ………………………………………………..70

Cadrul izvoarelor dreptului penal român ..…71

Constituția României ……………………………..71

Codul penal ………………………………………….72

Legile penale speciale …………………………….73

Legile speciale nepenale cu dispoziții penale …………………………………………………………..73

Ordonanțele de urgență ale Guvernului ……..73

Decretele prezidențiale ……………………….….74

Tratatele și convențiile internaționale ………74

Ideile fundamentale …………………………………………76

Vocabularul specific ……………………………………..…77

Articolele de analizat – textele de lege …………………78

Aplicații teoretice …………………………………………….79

GRILE …………………………………………………………….81

TESTUL NR. 2 ………………………………………………….88

CERCETARE ……………………………………………………89

NOTE …………………………………………………………….91

SEMINARUL 3. RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT PENAL. LEGEA PENALĂ – NORME ȘI INTERPRETARE ……………………………………………93

Raporturile juridice de drept penal …………………….93

Definirea raportului juridic de drept penal …93

Nașterea raportului juridic penal ……………..94

Conținutul raportului juridic penal …………..94

Obiectul raportului juridic penal ……………..94

Tipurile raporturilor juridice de drept penal ……………………………………………………………94

Raporturile juridice penale de conformare …95

Raporturile juridice penale de conflict ………97

Legea penală …………………………………………………100

Definire ……………………………………………..100

Tipuri de legi penale …………………………….100

Norme juridice penale …………………………………….103

Definire …………………………………………….103

Caracterizarea normelor penale …………….103

Funcții ale normei penale ……………………..103

Structura normei penale ……………………….104

Tipuri de norme penale ………………………..104

Interpretarea normelor penale …………………………110

Definirea interpretării penale ……………….110

Necesitatea interpretării penale …………….110

Formele interpretării penale …………………110

Metode de interpretarea legii penale ………111

Rezultatul interpretării legii penale ………114

Limitele interpretării ………………………….115

Ideile fundamentale ………………………………………116

Vocabularul specific ……………………………………..117

Articolele de analizat – textele de lege ………….…119

Aplicații teoretice …………………………………………120

GRILE ………………………………………………………..122

TESTUL NR. 3 ……………………………………………..131

CERCETARE ……………………………………………….132

NOTE …………………………………………………………134

SEMINARUL NR. 4 APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAȚIU ………………………………………………..136

Aplicarea legii penale în raport cu diversele fapte ce sunt comise pe teritoriul României ……………………136

Principiul teritorialității ………………………136

Noțiunea teritoriului …………………………….137

Excepțiile de la principiul teritorialității …138

Aplicarea legii penale în raport cu diversele fapte ce sunt comise în afara teritoriului României …………………………………………….143

Principiul personalității …………………………143

Principiul realității ……………………………….145

Principiul universalității …………………….…148

Ideile fundamentale ………………………………………..151

Vocabularul specific ……………………………………….151

Aplicații teoretice ………………………………………….154

GRILE …………………………………………………………..156

SPEȚE ………………………………………………………….163

TESTUL NR. 4 ……………………………………………….166

CERCETARE ………………………………………………….167

NOTE …………………………………………………………….168

SEMINARUL 5 EXTRĂDAREA ……………………….170

Definirea, caracterizarea și tipurile extrădării ……170

Definirea extrădării ………………………………170

Caracterizarea extrădării ………………………171

Tipuri de extrădare ……………………………..172

Natura juridică a extrădării ……………………………..172

Apariția instituției extrădării. Evoluția acesteia …174

Principiile extrădării ……………………………………..183

Principiul reciprocității …………………………183

Principiul neextrădării propriilor cetățeni …183

Principiul neextrădării propriilor justițiabili …………………………………………………………..184

Principiul neextrădării azilanților politici …184

Principiul dublei incriminări …………………..185

Principiul specialității ……………………………185

Principiul „non bis in idem” …………………….185

Principiul umanismului extrădării ……………185

Izvoarele extrădării ……………………………………..…186

Condiții privind extrădarea …………………………..…188

Condițiile ce privesc persoana ……………….…188

Condițiile privind faptele ……………………….189

Condițiile ce privesc pedepsele ………………..191

Condițiile ce privesc procedura …………….…192

Procedura extrădării ……………………………………..193

Procedura extrădării pasive …………………….193

Procedura extrădării active …………………….195

Efectele extrădării ………………………………………….196

Obligațiile statului român solicitat ………..…196

Obligațiile statului român solicitant …………198

Ordinea preferinței în acordarea extrădării (respectiv concursul cererilor de extrădare) …………………..…200

Ideile fundamentale …………………………………………200

Vocabularul specific ……………………………………….201

Aplicații teoretice ……………………………………………204

GRILE …………………………………………………………..206

SPEȚE ………………………………………………………….211

TESTUL NR. 5 ……………………………………………….213

CERCETARE ………………………………………………….214

NOTE ……………………………………………………………216

SEMINARUL NR. 6 APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP ………………………………………………………218

Aspecte generale dedicate aplicării legii penale în timp …………………………………………………………………….218

Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp ………………………………………………………………218

Principiul activității ……………………………..219

Concursul legilor penale  ………………………..220

Principiul neretroactivității ……………………221

Extra-activitatea legii penale ………………….221

Principiul retroactivității ………………………221

Principiul ultraactivității ………………………222

Aplicarea legii penale mai favorabile în situații tranzitorii …………………………………………………….223

Situația tranzitorie ……………………………….223

Criteriile de determinare a legii mai favorabile ………………………………………………………….224

Aplicarea în mod obligatoriu a legii penale apreciate ca fiind mai favorabilă …………..225

Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile ……………………………………………226

Ideile fundamentale ……………………………………….227

Vocabularul specific ………………………………………228

Aplicații teoretice …………………………………………..231

GRILE ………………………………………………………….232

SPEȚE ………………………………………………………….240

TESTUL NR. 6 ……………………………………………….241

CERCETARE …………………………………………………242

NOTE …………………………………………………………..243

SEMINARUL NR. 7 INFRACȚIUNEA ………….……….245

Aspectele generale ale infracțiunii …………………..245

Infracțiunea privită ca noțiune juridică ….246

Premisele existenței infracțiunii …………….246

Definirea infracțiunii …………………………..246

Obiectul infracțiunii ………………………………………249

Obiectul juridic al infracțiunii ………………249

Obiectul material al infracțiunii …………….249

Subiectul infracțiunii …………………………..………..250

Subiectul activ al unei infracțiuni ………..…250

Subiectul pasiv al unei infracțiuni …………..251

Latura obiectivă a infracțiunii ……………………….…253

Acțiunea, respectiv inacțiunea ………….…….253

Urmarea infracțiunii …………………………….255

Raportul de cauzalitate …………………………255

Latura subiectivă a infracțiunii ……………………….256

Intenția ……………………………………………..256

Formele intenției …………………………………257

Culpa ………………………………………………..260

Intenția depășită ……………………………….…262

1.5.1 Elemente secundare ale laturii subiective a infracțiunii – mobilul infracțiunii, scopul infracțiunii ……………..…263

Ideile fundamentale ………………………………………..264

Vocabularul specific ……………………………………….266

Aplicații teoretice …………………………………………..267

GRILE ………………………………………………………….269

SPEȚE …………………………………………………………..278

TESTUL NR. 7 …………………………………………………280

CERCETARE …………………………………………………..281

NOTE …………………………………………………………….282

SEMINARUL NR. 8 CONȚINUTUL ȘI CONDIȚIILE DE PREEXISTENȚA INFRACȚIUNII ……………..284

Aspectele generale dedicate conținutului infracțiunii …………………………………………………………………….284

Definirea conținutului infracțiunii ………..…284

Importanța conținutului infracțiunii ………..285

Clasificarea conținutului infracțiunii ……….285

Structura conținutului infracțiunii …………..287

Condițiile preexistenței infracțiunii …………………..287

Obiectul juridic al infracțiunii ……………….288

Subiecții infracțiunii ……………………………..291

Ideile fundamentale ………………………………………….298

Vocabularul specific ………………………………………..301

Aplicații teoretice …………………………………………..302

GRILE ………………………………………………………….303

SPEȚE …………………………………………………………..311

TESTUL NR. 8 ……………………………………………….313

CERCETARE …………………………………………………..314

NOTE …………………………………………………………….315

SEMINARUL NR. 9 CONȚINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACȚIUNII ………………………………………317

Aspecte generale dedicate conținutului constitutiv al infracțiunii ……………………………………………………317

Latura obiectivă a unei infracțiuni ……………………..318

Elementul material …………………………………318

Urmarea imediată ………………………………….321

Legătura de cauzalitate …………………………..324

Latura subiectivă a unei infracțiuni ……………………327

Elementul subiectiv al infracțiunii ……………328

Mobilul infracțiunii ……………………………….330

Scopul infracțiunii …………………………………331

Ideile fundamentale ………………………………………….334

Vocabularul specific …………………………………………330

Aplicații teoretice ……………………………………………337

GRILE …………………………………………………………..338

SPEȚE …………………………………………………………..346

TESTUL NR. 9 …………………………………………………348

CERCETARE …………………………………………………..349

NOTE …………………………………………………………….350

SEMINARUL NR. 10 FORMELE INFRACȚIUNII ..352

Aspecte generale dedicate fazelor de derularea unei infracțiuni ……………………………………………………352

Actele preparatorii ale infracțiunii …………………..354

Tipuri de acte premergătoare …………………………..355

Incriminarea actelor pregătitoare ale infracțiunii. Sancționarea acestor act pregătitoare ale infracțiunii. ……………………………………………………………………356

Tentativa ………………………………………………………357

Tipurile tentativei …………………………………………..360

Incriminarea tentativei …………………………………….363

Sancționarea tentativei …………………………………….364

Infracțiunile pentru care se constată imposibilitatea prezenței tentativei …………………………………………366

Desistarea ……………………………………………………..366

Împiedicarea producerii rezultatului ………………….368

Infracțiunea consumată ……………………………………371

Infracțiunea fapt epuizat ………………………………….372

Ideile fundamentale ………………………………………….375

Vocabularul specific …………………………………………376

Aplicații teoretice ……………………………………………378

GRILE …………………………………………………………..380

SPEȚE …………………………………………………………. 388

TESTUL NR. 10 ……………………………………………….390

CERCETARE …………………………………………………..392

NOTE …………………………………………………………….393

SEMINARUL NR. 11 PLURALITATEA DE INFRACTORI………………………………..………………..395

Aspecte generale dedicate pluralității de infractori ……..……………………………………………………………..395

Forme ale pluralității de infractori …………………….396

Forme ale participației penale ……………………………397

Autoratul ……………………………………………………….400

Coautoratul ……………………………………………………400

Instigarea ………………………………………………………401

Tipurile instigării ………………………………………..…403

Complicitatea …………………………………………………406

Pedepsirea participației …………………………………..407

Participația improprie ……………………………………..409

Ideile fundamentale ………………………………………….410

Vocabularul specific …………………………………………411

Aplicații teoretice ……………………………………………412

GRILE …………………………………………………………..414

SPEȚE …………………………………………………………..422

TESTUL NR. 11 ……………………………………………….424

CERCETARE …………………………………………………..426

NOTE …………………………………………………………….428

RĂSPUNSURI GRILE … …………………………………………..430

SEMINARUL 1.

STUDIUL DREPTULUI PENAL – NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Generalități ale dreptului penal

Definirea dreptului penal – Prin drept penal se înțelege complexul tuturor normelor juridice ce sunt elaborate de către legiuitor, prin intermediul cărora sunt stabilite atât faptele care se constituție în infracțiuni și pedepsele aplicabile acestora, cât și dreptul statului privind tragerea la răspundere penală a tuturor persoanelor care comit diverse infracțiuni, în vederea apărării ordinii de drept. Privit prin prisma specificului său, ca și a funcțiilor dreptului penal, dreptul penal mai este definit și ca fiind ramura dreptului public, ce include totalitatea normelor juridice prin care sunt reglementate diversele relații dedicate apărării sociale, prin intermediul incriminării ca și infracțiuni „sub sancțiuni specifice ce sunt denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracțiunilor, fie prin aplicarea pedepsei persoanelor care le săvârșesc”.

Caracteristici ale dreptului penal – Din analiza definirii dreptului penal se remarcă prezența mai multor elemente definitorii ale acestuia, respectiv:

Termenul „dreptului penal” poate fi definit prin prisma:

Ramurii sistemului de drept, ce include totalitatea normelor juridice ce includ obiecte de reglementare identice

Științei dreptului penal, ce include ansamblul ideilor, ca și a concepțiilor dedicate dreptului penal, privit ca și disciplină de studiu individuală

Dreptul penal reprezintă o ramură distinctă a dreptului, împreună cu diverse alte ramuri ale dreptului

În raport cu restul ramurilor dreptului, dreptul penal prezintă autonomie, aceasta fiind:

Normativă – dreptul penal are capacitatea de a-și crea normele de conduită în mod independent, cu mențiunea că nu poate fi încriminată o faptă ce reprezintă în cadrul altor ramuri ale dreptului o exercitare legală a unui anumit drept

Conceptuală – Dreptul penal utilizează diverși termeni ce sunt specifici altor ramuri ale dreptului, cărora le induce noi sensuri

Procedurală – Orice proces penal, în raport cu orice procedură de tip non-penal, beneficiază de independența completă

Dreptul penal se caracterizează printr-o structură de tip unitar

În conținutul dreptului penal sunt incluse totalitatea normelor juridice ce au obiect de reglementare similar

Prin intermediul normelor dreptului penal sunt stabilite în mod expres:

Toate faptele ce se constituie în infracțiuni

Diversele condiții privind tragerea la răspundere penală a tuturor făptuitorilor unor infracțiuni, așa cum acestea sunt definite de legea penală

Sancțiunile ce sunt aplicabile pentru totalitatea infracțiunilor stabilite de legea penală

Principalul scop specific dreptului penal constă în apărarea constantă a valorilor sociale, specifice propriei societăți, în fața oricăror factori ce ar putea aduce leza, afecta sau desființa aceste valori, urmare a comiterii diverselor fapte ce sunt considerate drept infracțiuni.

În cadrul dreptului penal se remarcă existența mai multor instituții specifice, respectiv:

Infracțiunile

Răspunderea penală

Sancțiunile aplicabile infracțiunilor

Dreptul penal reprezintă o ramură a dreptului public, prin prisma faptului că în toate situațiile statul român este unul dintre subiectele raporturilor juridice ale dreptului penal, acesta poziționându-se dominant, el realizând nu doar tragerea la răspundere penală a tuturor făptuitorilor care comit fapte ce sunt prevăzute ca și infracțiuni de legea penal, ci și aplicarea sancțiunilor prevăzute de legea penală pentru respectivele infracțiuni săvârșite de acești făptuitori. Se remarcă și interesul public pe care îl reprezintă totalitatea valorilor sociale ce sunt apărate de către dreptul penal

Dreptul penal se remarcă și prin caracterul subsidiar, el intervenind în momentul în care se constată că nu se poate realiza o protecție corespunzătoare a diverselor valori sociale prin intermediul unor alte norme, sens în care se dovedește a fi inevitabilă intervenția protecției mecanismului penal, acesta fiind unicul mijloc de protejarea valorilor sociale, în absența ineficienței altor mecanisme.

Dreptul penal prezintă și caracterul selectiv, sub sfera protecției acestuia fiind incluse categorii ale valorilor și relațiilor sociale atent selecționate, restul valorilor, respectiv a relațiilor sociale aflându-se sub protecția diverselor norme morale, religioase, ori a normelor aferente celorlalte ramuri ale dreptului. În plus, dreptul penal nu are în vedere incriminarea tuturor acțiunilor ori a inacțiunilor cetățenilor, ci doar incriminarea acelor acțiuni/inacțiuni ce ar putea să pericliteze, in vreun fel, existența diverselor valori ce sunt protejate de legea penală.

Obiectul dreptului penal – este reprezentat de diversele relații sociale care se remarcă ca urmare a comiterii unor infracțiuni, respectiv a relațiilor conflictuale ce sunt determinate doar ca urmare a comiterii infracțiunilor și doar din momentul în care acestea au fost comise, ceea ce atrage după sine tragerea la răspundere penală a făptuitorilor, ca și pedepsirea acestora.

La nivel doctrinar, se remarcă și opinii diferite, apreciindu-se că sfera dreptului penal este limitată numai la diversele relații de conflict, respectiv relațiile represiunii penale, ce se remarcă ca urmare a comiterii respectivelor infracțiuni, fără a se lua în considerare caracterul preventiv impus de dreptul penal, respectiv faptul că realizarea diverselor norme penale se poate face și prin intermediul respectării de bună voie a diverselor obligații ce sunt instituite de aceste norme penale, de marea majoritate a beneficiarilor destinatari.

În plus, în conținutul obiectului dreptului penal sunt incluse nu doar relațiile ce sunt determinate ca urmare a comiterii unei fapte ce este interzisă prin legea penală, ci și relațiile ce sunt determinate de chiar de intrarea în vigoare a legii penale. Principalul obiect al reglementării dreptului penal, în speță diversele relații de apărare socială, prezintă o existență de tip obiectiv, anterior încălcării legii penale, acestea luând forma relațiilor de cooperare sau a relațiilor conflictuale, sesizate ulterior încălcării legii penale. În acest fel, totalitatea normelor dreptului penal definesc aria acțiunilor permise, ele interzicând faptele ce se constituie infracțiuni, în conformitate cu prevederile legii penale, latura represivă a dreptului penal intervenind ulterior săvârșirii unor fapte ce constituie infracțiuni.

Scopul dreptului penal – Dreptul penal urmărește apărare constantă a valorilor sociale, specifice propriei societăți, în fața oricăror factori ce ar putea leza, afecta sau desființa aceste valori, urmare a comiterii diverselor fapte ce sunt considerate drept infracțiuni.

Demn de menționat este faptul că dacă în conținutul vechiului Cod Penal, scopul acesteia era clar precizat chiar în conținutul articolul 1 („legea penală apără, împotriva infracțiunilor, România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept”), în actualul Cod penal, această precizare nu mai este inclusă, inițiatorul apreciind că o definire a scopului dedicat penale se regăsește numai în cuprinsul codurilor penale ale statelor ce se află în aria influenței fostului imperiu sovietic, în condițiile specifice unui stat democratic cum este România aceasta nemaifiind un imperativ.

Se impune a se menționa faptul că în conținutul dreptului penal nu au fost consacrate în mod expres valorile sociale, acestea fiind totalitatea valorilor determinate de restul ramurilor dreptului. Se remarcă faptul că protecția penală asupra unei anumite valori sociale intervine numai în momentul în care se dovedește insuficientă protecția pe care o acordă acestei valori o altă ramură a dreptului, dreptul penal intervenind în protejarea valorii sociale, respectiv în conservarea și în apărarea acesteia ca „ultima ratio”.

Subramuri ale dreptului penal – În această categorie sunt incluse :

Domeniul dreptului penal internațional – ce include totalitatea tratatelor și convențiilor internaționale în materia dreptului penal la care țara noastră este parte – a se vedea Convenția Europeană de Extrădare (Paris, 12.12.1957)

Domeniul dreptului internațional penal – include totalitatea normelor ce sunt dedicate reprimării infracțiunilor ce sunt îndreptate împotriva păcii și a omenirii, din categoria cărora fac parte terorismul, traficul de persoane, traficul de stupefiante

Domeniul dreptului penal intern, respectiv al dreptului penal extern

Domeniul dreptului penal al afacerilor – Domeniul dreptului penitenciar ori a dreptului execuțional penal – în ultimii ani s-a remarcat tendința transformării acestuia într-o ramură a dreptului de tip autonom, existând la nivel doctrinar și abordări ce compară aceste două ramuri ale dreptului, dreptului penitenciar fiindu-i indus un caracter independent

Domeniul dreptului penal al minorului

Domeniul dreptului penal al mediului înconjurător

Se remarcă în ultimii ani necesitatea inducerii unei noi ramuri a dreptului, respectiv dreptul penal european, ideea fiind dezbătută cu precădere la nivelul Uniunii Europene, ca și în Consiliul Europei.

Funcții ale dreptului penal – Prin prisma scopului său specific, în sarcina dreptului penal se remarcă:

Funcția prevenirii comiterii de infracțiuni, prin intermediul încriminării, sub sancțiuni, a diverselor fapte ce sunt considerate a fi periculoase la adresa societății.

Funcția asigurării cadrului legal dedicat realizării funcției apărării sociale, ce se derulează de către stat, prin intermediul diverselor organe cu competențe în domeniu. Prin intermediul organelor ce sunt specializate și au competențe în domeniu, se impune ca statul să intervină numai în limitele prerogativelor ce sunt asigurate de legea penală, respectiv de procedura penală, în vederea sancționării diverselor fapte penale, ca și pe făptuitorii acestora.

Funcția asigurării dezvoltării unor noi valori, respectiv relații sociale, știut fiind faptul în cadrul procesului de evoluție al oricărei societăți, respectiv a dezvoltării societății, se impune apărarea nu doar a valorilor și relațiilor sociale deja existente, ci și apărarea celor noi apărute.

Funcția orientării corecte a conduitei umane, atât în timp, cât și în spațiu, în vederea respectării tuturor normelor penale incluse în legea penală

Funcția intimidării atitudinilor destinatarilor legii penale, prin intermediul caracterului aflictiv ce se remarcă la totalitatea sancțiunilor aplicabile, stabilite de legea penală

Funcția reeducării comportamentului tuturor persoanelor care au încălcat normele dreptului penal, comițând diverse infracțiuni

Funcția protejării valorilor sociale aflate la baza societății, ca și a protejării persoanelor care au înțeles să încalce normele induse de legea penală, împotriva unor potențiale represiuni abuzive venite din partea instituțiilor ce au rolul de a pune în aplicare legea penală

Funcția motivării diverselor comportamente ale cetăților în vederea abținerii acestora de la încălcarea normelor induse de legea penală, prin intermediul existenței diverselor instituții ce au drept principal obiectiv desistarea, respectiv prevenirea producerii unor infracțiuni, respectiv denunțarea unor anumite fapte, în contexte reglementate prin lege

Funcția normativă – ce îi revine statului român în sarcină și care este dusă la îndeplinire prin intermediul legiuitorului, ea vizând reglementarea tuturor relațiilor ce sunt dedicate apărării valorilor sociale. În acest sens, legiuitorul are obligația de a identifica ce fapte se impun a fi incriminate prin legea penală, ca și sistemul sancțiunilor aplicabile făptuitorilor, în paralel cu disciplinarea relațiilor sociale ce vizează reacția statului român, prin intermediul diverselor sale organe cu competență în domeniu

Se remarcă faptul că funcțiile dreptului penal pot fi delimitate în funcții de tip protector (ele având un caracter preventiv) și funcții de tip represiv (ce se caracterizează prin caracterul represiv).

Necesitatea dreptului penal – Este impusă de mai mulți factori, respectiv :

Necesitatea de a apăra totalitatea valorilor sociale ale societății – în acest fel realizându-se protejarea sistemului de valori ce se află la baza oricărei societăți

Existența așa-numitului fenomen infracțional, ceea ce determină o combatere a acestuia corespunzătoare

Necesitatea definirii, elaborării și dezvoltării unei reglementări juridice, dedicate apărării tuturor valorilor sociale ale societății, cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și în interesul societății

Locul deținut de dreptul penal în cadrul sistemului dreptului – În ciuda caracterului autonom ce se sesizează la dreptul penal, se remarcă existența diverselor legături de natură organică pe care acesta le are cu restul ramurilor sistemului de drept, prin prisma faptului că acesta reușește să reglementeze diversele relații dedicate apărării sociale, ceea ce induce, în mod firesc, existența acestor legături care, de asemenea, au capacitatea de a ocroti valorile societății, în formele lor specifice. Se remarcă astfel interacțiunea dreptului penal cu:

Dreptul constituțional – prin normele sale, dreptul penal reușește, ca urmare a incriminării diverselor fapte ce sunt definite ca infracțiuni, să ocrotească toate valorile fundamentale ce sunt consacrate prin Constituția României, dintre care ființa statului român, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, suveranitatea țării, dreptul proprietății, capacitatea de apărare a statului, etc. Împreună cu dreptul constituțional, dreptul penal reușește să ocrotească diversele relații sociale sesizate în cadrul procesului dedicat instaurării puterii, al menținerii acesteia, ca și al exercitării statale.

Dreptul procesual penal – este cea mai strânsă legătură a dreptului penal, datorită faptului că între cele două ramuri ale dreptului se remarcă o condiționare reciprocă. Legătura deosebită este determinată în contextul definitivării raportului juridic penal conflictual, prin intermediul corespondentului, respectiv a raportului juridic procesul penal. Respectiv, prin intermediul normelor pe care le conține, dreptul penal reușește să determine diversele fapte ce se constituie în infracțiuni, diversele sancțiuni ce sunt aplicabile infracțiunilor, ca și condițiile dedicate aplicării și implicit executării acestor sancțiuni.

Atât descoperirea faptelor ce îndeplinesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, cât și identificarea făptuitorilor, ca și dovedirea vinovăției acestora și implicit aplicarea sancțiunilor dedicate respectivelor infracțiuni se realizează doar de către organele judiciare, acestea acționând nu doar în baza competențelor atribuite de lege, ci și în conformitate cu modalitățile ce sunt prevăzute în cadrul dreptului procesual penal.

Dreptul execuțional penal – Prin prisma executării sancțiunilor ce au fost aplicate, se remarcă apariția unor noi raporturi ale dreptului execuțional penal, ce stau la baza executării de către condamnați a sancțiunilor de drept penal, aplicate de instanțe pentru infracțiunile săvârșite. Astfel, se definește legătura stabilă dintre dreptul execuțional și dreptul penal, dreptul execuțional penal reglementând diversele relații sociale ce sunt determinate în perioada executării respectivelor sancțiuni de drept penal, fie acestea în regim de penitenciar ori în regim de libertate.

Prin preluarea diverselor sancțiuni ce sunt stabilite de către dreptul penal, dreptul execuțional penal reușește să delimiteze modalitățile dedicate realizării scopurilor urmărite prin respectivele sancțiuni, ca și să concretizeze diversele modalități privind prevenirea generală, ca și prevenirea specială, în paralel cu concretizarea diverselor măsuri recuperative ce sunt dedicate reeducării și re-inserției sociale, familiale și instituționale.

Dreptul civil – se produce în situația existenței unei încălcări a diverselor relații patrimoniale, respectiv personale nepatrimoniale, ce sunt reglementate de dreptul civil, ca și al punerii acestora în pericol, urmarea comiterii unor fapte prevăzute de legea penală, situație în care protejarea acestora îi revine dreptului penal, prin legea penală acesta reușind să incrimineze și să sancționeze toate aceste fapte. Astfel, dreptul penal reușește să inducă un nivel de eficiență cu mult mai ridicat necesității ocrotirii diverselor relații sociale, ce sunt reglementate prin intermediul normele specifice dreptului civil.

Dreptul familiei – dreptul penal determină ocrotirea mai fermă a diverselor relații ce sunt reglementate prin normele specifice dreptului familiei, în conținutul Codului penal fiind prevăzute diversele infracțiuni îndreptate împotriva familiei, precum abandonul de familie, incestul, bigamia, nerespectarea măsurilor dedicate încredințării minorului, ori împiedicarea accesului minorului la învățământul general obligatoriu.

Dreptul penal, prin includerea în legea penală a acestor infracțiuni, ca și a pedepselor ce sunt aplicabile acestora, a determinat un plus de apărare diverselor relații existente la nivelul familiei, în condițiile în care dreptul familiei nu deține această capacitate.

1.2 Știința dreptului penal

Definire – Se definește ca fiind ramură în cadrul științelor juridice, ce include ansamblul conceptelor, al definițiilor ca și al diverselor teorii ce privesc dreptul penal, in intermediul acestora justificându-se și explicându-se nu doar necesitatea dreptului penal, ca o ramură distinctă a dreptului, ci și sarcinile și implicit scopul acestuia.

Obiectul științei dreptului penal – constă în explicarea originii, a conținutului, ca și a structurii tuturor normelor juridice incluse în legea penală, în paralel cu analizarea diverselor condiții obiective ce determină apărarea tuturor valorilor sociale ale societății, aflate sub incidența normelor legii penale. De asemenea, tot în categoria obiectului științei dreptului penal sunt incluse și :

Stabilirea diverselor măsuri ce se impun a fi adoptate în vederea prevenirii, respectiv a combaterii fenomenului criminalității

Studierea legii penale în vigoare, ca și a normelor dreptului penal ce au fost abrogate de-a lungul timpului, în vederea realizării unui studiu asupra dreptului penal, prin prisma comparativă, dar și evolutivă

Sarcinile specifice științei dreptului penal – au în vedere:

Studierea tuturor normelor dreptului penal, ca și a instituțiilor aferente acestuia, cu urmărirea complexității, respectiv a dinamicității acestora

Cercetarea constantă a practicii judiciare, în vederea analizării și observării concordanțelor existente între diversele principii ce sunt exprimate în conținutul normelor incluse în legea penală

Analizarea constantă și în detaliu a evoluției așa-denumitului fenomen infracțional

Științele penale – științele criminale – În această categorie sunt incluse:

Criminologia – știința care se ocupă cu studiul genezei infracționalității

Penologia (respectiv știința penitenciarelor) – se ocupă cu studierea pedepselor aplicate diverselor infracțiuni prevăzute în legea penală, ca și cu studierea celorlalte sancțiuni ale dreptului penal

Medicina legală – are în vedere studierea diverselor cauze ce determină moartea violentă a victimei, ca și cu stabilirea numărului zilelor de îngrijiri medicale ce sunt acordate victimelor diverselor infracțiuni ce sunt comise contra sănătății și integrității persoanelor

Psihologia judiciară – se ocupă cu studierea persoanelor umane care, într-un anumit context și în diverse împrejurări, ajung să fie implicate în săvârșirea unor infracțiuni

Știința dreptului penal român – la baza elaborării și definirii științei dreptului penal român se află Ion Tanoviceanu, ca și Vintilă Dongoroz, cei doi reușind să elaboreze și primele tratate din România ce au fost dedicate dreptului penal (Tratat de drept și procedură penală, București, Tipografia Curierul Judiciar, 1924, Curs de drept penal, București, 1912).

În vreme ce Ion Tanoviceanu a definit dreptul penal ca fiind ramura „dreptului public intern care se ocupă de infracțiune și de pedepse ce trebuie aplicate acelora care le comit”, Vintilă Dongoroz a reușit să definească cele trei principii ce se află la baza dreptului penal: democratismul, legalitatea și umanismul. Se impune a se menționa și contribuția lui Vespasian V. Pella, ca în cursul anului 1924, la Paris, să fondeze Asociația internațională de drept penal.

2. Ideile fundamentale:

Dreptul penal reprezintă o ramură specială în cadrul științelor juridice, datorită existenței și reglementării diverselor elemente cum ar fi: infracțiunea, recidiva, infractor, crima, violul, pedeapsa, sancțiunea, etc

Dreptului penal îi revine rolul ordinii sociale la întregul întregii societăți, ca și cel al prevenirii săvârșirii diverselor fapte ce pot afecta siguranța, ca și drepturile și libertățile fundamentale ale omului

Totalitatea valorilor sociale cărora dreptul penal le asigură protecția în mod constant se remarcă prin caracterul moral și religios specific (respectiv „să nu ucizi!”, „să nu furi!”, etc)

Toți membrii societății sunt subiecți ai dreptului penal român, legea penală fiind adresată tuturor cetățenilor în vederea respectării, în paralel cu protejarea acestora, prin intermediul diverselor norme de drept incluse, ce impun obligativitatea respectării acestora

3. Vocabularul specific:

Abaterea – acțiunea îndepărtării de la o anumită regulă de conduită

Abolirea – Acțiunea desființării unei instituții, unei stări, unui obicei

Abuzul de drept – fapta prin care este încălcată legea penală

Antropologia criminală – acea ramură a antropologiei care se ocupă cu studierea criminalității, percepută ca fiind un fenomen biologic, ce a fost fondată de cetățeanul italian Cesare Lombroso

Caracterul represiv – caracterul de tip sancționator

Constituționalitatea – acea însușire a actului normativ privind conformitatea cu Constituția

Doctrina penală – literatura de specialitate dedicată domeniului dreptului penal

Dreptul penal – denumirea ce derivă din expresia latină „poena”, al cărui înțeles este pedeapsa

Fapta periculoasă – acel act sau faptă prin care se reușește vătămarea sau lezarea unei anumite valori sociale a societății

Jus puniendi – dreptul unui stat de a-i aplica o pedeapsă persoanei care a violat o anumită normă penală sau mai multe norme penale

Politica penală – acea modalitate prin care puterea statului poate aborda și implicit rezolva, prin intermediul diverselor instrumente penale pe care le are la îndemână, diversele probleme de natură juridică ce sunt constatate. Prin intermediul politicii penale poate fi stabilită forma de guvernământ specifică unui stat a cărui legislație penală este analizată, ea fiind, de altfel, parte a politicii statale generale, ce include totalitatea mijloacelor dedicate prevenirii și combaterii fenomenului infracțional

Ramură de drept autonomă – componenta unui sistem de drept ce este independentă, ea având nu doar instituții proprii, ci și un obiectiv specific

Știința dreptului penal – acea ramură a științelor juridice care include ansamblul diverselor cunoștințe ce privesc fenomenele juridico-penale

Valoarea socială – reprezintă însușirea unui bun privind satisfacerea unei anumite trebuințe individuale ori sociale

4. Articolele de analizat – textele de lege:

Articolul 1 al Codului penal al României, în coroborare cu prevederile Constituției României – în speță articolul 1, articolul 23 (alin. 12), articolul 73 (literele h) și i)).

5. Aplicații teoretice:

Noțiunea dreptului penal – concept, caracterizare

Importanța deținută de dreptul penal în domeniul științelor juridice

Caracterele dreptului penal

Definirea obiectului dreptului penal, opinii

Precizarea scopului dreptului penal

Enumerarea subramurilor dreptului penal

Prezentarea funcțiilor dreptului penal

Legătura existentă între dreptul penal și dreptul constituțional

Legătura existentă între dreptul penal și dreptul procesual penal

Legătura existentă între dreptul penal și dreptul civil

Legătura existentă între dreptul penal și dreptul familiei

Conceptul și importanța științei dreptului penal

Obiectul științei dreptului penal

Prezentarea științelor penale

Figurile de marcă ale științei dreptului penal românesc

Analiza conținutului articolului 1 al Codului penal al României, în raport cu prevederile constituționale – articolul 1, articolul 23 (alin. 12), articolul 73 (literele h) și i))

6. Grile:

Notă : Se remarcă situația existenței unui răspuns corect, a două răspunsuri corecte, a trei răspunderi corecte, ca și cea a nici unui răspuns corect!

Principalul scop al legii penale este reprezentat de:

Prevenirea comiterii unor noi infracțiuni de către persoanele ce au obligația de a respecta legea penală

Apărarea suveranității statului român, respectiv a independenței, a unității și a individualității acestuia, ca și apărarea persoanei și a drepturilor și libertăților acesteia împotriva diverselor fapte penale

Formarea unei atitudini corecte, la nivelul destinatarilor legii penale, în raport cu ordinea de drept, ca și cu diversele reguli ale conviețuirii sociale

Dreptul penal reprezintă o ramură a dreptului:

Autonomă

Privat

Public

Dreptul penal urmărește:

Apărarea tuturor valorilor sociale ale societății, respectiv a valorilor morale și religioase

Incriminarea tuturor faptelor periculoase

Îndeplinirea caracterului pur represiv

În cadrul instituțiilor specifice dreptului penal se remarcă:

Infracțiunile

Procesul penal

Răspunderea penală

Caracterul subsidiar, specific dreptului penal, se remarcă ca urmare a:

Subordonării acestuia în raport cu alte ramuri ale dreptului

Interdependenței în raport cu alte ramuri ale dreptului

Contextului în care apărarea diverselor valori sociale ale societății nu se poate realiza prin alte norme, remarcându-se necesitatea intervenției mecanismului penal de protecție, ca unic mecanism de protecție, în fața celorlalte ramuri ale dreptului ce și-au dovedit ineficiența

În domeniul dedicat obiectului dreptului penal se remarcă:

Doar relațiile de conflict ce sunt determinate urmare a săvârșirii unei infracțiuni

Relațiile de conflict, ca și relațiile de conformare

Doar relațiile de conformare

În cadrul dreptului penal se remarcă următoarele subramuri:

Subramura dreptului penal al afacerilor

Subramura dreptului penal al mediului înconjurător

Subramura dreptului execuțional penal

Principala misiune a dreptului penal constă în:

Orientarea conduitei umane în vederea respectării legislației, ca și al promovării diverselor valori sociale ale societății

Motivarea comportamentului cetățenilor în vederea abținerii acestora de la încălcarea prevederilor legii penale, prin existența instituțiilor dedicate desistării și împiedicării comiterii faptelor penale

Reeducarea comportamentelor tuturor persoanelor ce au încălcat diversele percepte ce au fost impuse

În înțelesul legii penale românești, prin faptă penală se înțelege:

Fapta care periclitează una dintre valorile sociale ce sunt prevăzute în legea penală, și pentru care se impune aplicarea unei pedepse în vederea sancționării

Diversele acte prin intermediul cărora se reușește vătămarea unui valori ce se bucură de protecția juridico-penale

Diversele acte prin intermediul cărora este lezată o valoare morală, o valoare religioasă ori o altă valoare de orice natură

10. În înțelesul legii penale românești, valoarea socială reprezintă:

Acea caracteristică a unui bun de a reuși să satisfacă nevoile esențiale sesizate la nivelul cetățenilor unei societăți, într-un moment dat și pe un teritoriu determinat

Atributul ce este acordat stărilor, situațiilor ori împrejurărilor, în contextul în care acestea au capacitatea de a satisface diversele cerințe ale cetățenilor

O noțiune non-materială, cu existență abstractă

7. TESTUL NR. 1:

Notă : Fiecare întrebare este notată cu un punct, un punct fiind acordat din oficiu!

Ce este dreptul penal ?

Enumerați instituțiile fundamentale ale dreptului penal.

Cum se caracterizează dreptul penal ?

Care sunt categoriile sociale ce fac parte din obiectul dreptului penal ?

Enumerați subramurile dreptului penal.

Care sunt funcțiile pe care le are dreptul penal ?

Ce personalități juridice se află la baza întemeierii dreptului penal român ?

Care este înțelesul expresiilor „jus puniendi”, respectiv „caracter represiv” ?

Cum se definește știința dreptului penal ?

8. CERCETARE

8.1 Teme de seminar:

Importanța dreptului penal, justificarea existenței acestei ramuri de drept în domeniul științelor juridice

Rolul deținut de conceptul valorilor sociale în cadrul dreptului penal modern

Importanța delimitării scopului dreptului penal de funcțiile acestuia

8.2 Teme de cerc științific:

Locul științei dreptului penal în ansamblul științelor juridice

8.3 Propunere temă licență:

Constituționalitatea normelor juridico-penale în contextul modificării legii penale

NOTE:

SEMINARUL 2.

EVOLUȚIA DREPTULUI PENAL. PRINCIPII ȘI IZVOARE

Apariția dreptului penal român și evoluția acestuia

Perioada Antichității – În această perioadă nu a existat o legislație penală în țara noastră, doar sporadice forme primitive de represiune penală, odată cu statul remarcându-se și apariția diverselor relații de apărare socială. Într-o primă fază, forma de manifestare a justiției s-a manifestat ca și răzbunare, aceasta putând fi individuală ori colectivă. Ulterior, s-a sesizat existența așa-numitului principiu al talionului, ce prevedea că oricărei forme de agresivitate trebuie să i se răspundă cu o ripostă proporțională (celebra expresie „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”). În ultima perioadă a Antichității, a apărut așa-numita regulă a compozițiunii, ce reprezenta înțelegerea ce intervenea între victima unei fapte penale și agresorul acesteia, cu precizarea că nu era cunoscută noțiunea „vinovăției”, nefiind elaborate nici un fel de reguli scrise în acest domeniu.

Perioada Evului Mediu – Nici în perioada Evului Mediu nu s-a reușit conturarea unui sistem de norme legislative, dar evoluția societății a determinat necesitatea apariției unor reguli ce priveau conduita, ce erau cunoscute și respectate de toți membrii comunității. Se remarcă astfel, la nivelul continentului european:

Apariția noțiunii de pedeapsă

Apariția unor coduri scrise, în conținutul cărora pedepsele prevăzute pentru unele fapte erau deosebit de grele, de crude, ele fiind intimidante pentru membrii comunității

Începerea formării gândirii juridico-penale (un rol deosebit în acest sens l-au avut celebrii Montesquieu – cu lucrarea De l´esprit des lois, ca și Cesare Beccaria – cu lucrarea Dei delitii e delle pene), ce a inclus tentativa înlăturării aplicării pedepsei cu moartea, ca și folosirea torturii

Recunoașterea caracterului retributiv al pedepsei, ca urmare a influenței dreptului canonic

Inexistența principiului legalității incriminării și al sancționării, ce era atributul exclusiv al magistratului, motiv nu doar de arbitrariu, ci și de numeroase abuzuri deosebite

Absența noțiunii infractorului, ca și cea a criminalității

Ulterior, spre finalul acestei perioadă, după Marea Revoluție Franceză (anul 1789) se sesizează o modificare radicală a modalității de abordarea faptelor ce aduceau atingeri diverselor valori morale, ca și a persoanelor ce le comiteau.

În România, în anul 1946, apare la Iași Codul lui Vasile Lupu (conceput de către mitropolitul Varlaam Moțoc), ce era denumit „Cartea românească de învățătură”. În anul 1652, a apărut și Codul lui Matei Basarab, cele două coduri nefiind penale în exclusivitate, în conținutul acestora regăsindu-se și diverse dispoziții civile, pe lângă cele penale, care includeau numeroase sancțiuni pentru comiterea unor fapte ce erau considerate infracțiuni, pedepsele acestora fiind deosebite în unele situații (de la pedeapsa cu moartea prin spânzurare, la tăierea capului, însemnarea nasului, scoaterea ochilor, tăierea mâinilor, etc), ce a determinat un impact deosebit asupra populației. În anul 1826 au apărut codicile penale ale domnitorului Alexandru Sturza și codicile lui Barbu Știrbei (1852), ce prevedeau infracțiuni contra patrimoniului, ca și sancțiuni ale acestora, menținându-se pedeapsa cu moartea ca și pedepsele corporale ce uneori erau deosebite.

Codul penal român din 1865 (denumit și Codul lui Cuza) – A fost promulgat în perioada domnitorului Alexandru Ioan Cuza (30 octombrie1864), el fiind inspirat din Codul prusian (1851) și din Codul penal al Franței (1810). Acest Cod penal:

A marcat începutul dreptului penal în România, ulterior unificării Munteniei cu Moldova

A reușit să consacre principiul legalității incriminării și a pedepsei, ca și egalitatea în fața legii penale, respectiv umanizarea pedepselor aplicate

Nu a prevăzut pedeapsa cu moartea, cea mai grea pedeapsă fiind a muncii silnice pe viață

A reușit să delimiteze infracțiunile, în crimă, delict și contravenție, în funcție de gravitatea acestora

Nu a introdus noțiunea recidivei, a tentativei ori a concursului de infracțiuni

Prevedea pedepse similare pentru tentativa unei fapte, aceasta fiind asimilată cu infracțiunea consumată

A suferit numeroase modificări de-a lungul timpului, respectiv în anul 1874, anul 1882, anul 1893, anul 1894, anul 1895, anul 1900, anul 1910, anul 1912, dar și în anul 1921, mare parte dintre acestea vizând trecerea în rândul delictelor a unor crime, ca și reducerea unor pedepse

Codul penal român din 1937 – Denumit și Codul penal al lui Carol, a fost adoptat la data de 18 martie 1936, el intrând în vigoare la 1 ianuarie 1937. Acest cod:

A introdus pentru prima dată măsurile de siguranță, măsurile educative, pedepsele complementare și accesoriile

Nu prevedea, în faza inițială, pedeapsa cu moartea

Atribuia pedepsei un rol educativ, fiind introdusă și instituția individualizării pedepsei

Era împărțit în trei mai capitole, respectiv dispozițiile generale, dispozițiile ce priveau crimele și delictele și dispozițiile privind contravențiile

Prevedea trei tipuri de pedepse, aplicate în funcție de gravitatea faptei penale comise, respectiv crimă, delict ori contravenție

Prevedea că nici o persoană nu putea să fie pedepsită pentru fapta, care la momentul săvârșirii, nu era „prevăzută de lege ca infracțiune”

Prevedea și imposibilitatea condamnării unei persoane la diverse pedepse, respectiv măsuri de siguranță în afara celor prevăzute de lege.

Prevedea faptul că orice infracțiune, ce a fost comisă în perioada legii anterioare și care nu se mai regăsea în conținutul său, se mai pedepsea, în mod asemănător procedându-se și în cazul executării pedepselor, ca și a aplicării măsurilor de siguranță (dispuse în baza vechii legi penale)

Este considerat Codul penal cel mai sever al României

A fost una dintre legile penale cele mai evoluate ale vremii, el fiind menținut în vigoare până în anul 1969

Dreptul penal în România până în anul 1969 – Se remarcă prin influența deosebită a lucrărilor semnate de Ion Tanoviceanu (1912) și Vintilă Dongoroz (1939 – Tratat de drept penal), ca și a aportului adus de profesorilor Nicolae Buzea (Iași) și Traian Pop (Cluj)

În perioada dictaturii regale a lui Carol, în România este introdusă pedeapsa cu moartea ce era aplicată tuturor persoanelor care comiteau infracțiuni împotriva siguranței statului român, aceasta fiind menținută până în 1990, când a fost abolită prin conținutul Decretului – Lege nr. 6/1990

Au fost înăsprite condițiile specifice răspunderii penale, minorii care comiteau fapte penale și aveau vârsta împlinită de 12 ani fiind răspunzători în fața legii penale

În anul 1948, ulterior instaurării regimului comunist în țara noastră, a fost introdusă instituția infracțiunii prin analogie, astfel fiind încălcat principiul legalității (menținută până în anul 1956)

În același an a fost republicat Codul penal din 1937, noua denumire fiind Codul penal al R.P.R. (Republica Populară România)

Dreptul penal a devenit un adevărat instrument al politicii regimului comunist, el pierzând semnificativ din rolul de apărător al societății în fața fenomenului infracțional

Codul penal din 1969 – A marcat un moment important în procesul de evoluție al dreptului penal român

A fost elaborat sub prisma influenței deosebite a ideologiei marxiste

A reușit să consacre principiul legalității incriminării și sancțiunilor de drept penal

A consacrat principiul individualizării pedepselor

A fost modificat deseori prin intermediul unor legi speciale, ulterior momentului „Decembrie 1989” impunându-se schimbări majore în conținutul acestuia

Principiile dreptului penal român

Principiul legalității

Principiul legalității în fața legii penale

Principiul umanismului

Principiul prevenirii faptelor ce sunt prevăzute de legea penală română

Principiul infracțiunea, unic temei al răspunderii civile

Principiul personalității răspunderii penale

Principiul individualizării sancțiunilor de drept penal

Principiul incriminării faptelor ce prezintă un anume grad al pericolului social

Principiul instituirii regimului special dedicat sancționării infractorilor minori

Principiul subsidiarității

Izvoarele dreptului penal român

Constituția României

Codul Penal

Legi penale speciale

Legi speciale nepenale, ce conțin diverse dispoziții penale

Ordonanțe de Urgență ale Guvernului României

Decrete prezidențiale

Tratate și convenții internaționale

1.2.1 Definire – prin principiile fundamentale ale dreptului român se înțelege ansamblul ideilor, al concepțiilor ca și al regulilor care determină și străbat cuprinsul întregii legislații penale

1.2.2. Caracterizarea principiilor dreptului penal român – se remarcă următoarea delimitare:

Principii fundamentale

Principii generale

Principii instituționale

Toate aceste principii sunt aplicate în totalitatea instituțiilor dreptului penal (respectiv infracțiunea, răspunderea penală și sancțiunile). Aceste principii se impun a fi respectate în etapele exercitării jus puniendi, respectiv în momentul în care s-a elaborat legea penală, ca și în cel al aplicării legii penale de către diversele organe competente.

În opinia unor autori, principiile dreptului penal român se delimitează în:

Principiile specifice întregului sistem de drept – principiul legalității, principiul democrației, principiul separației puterilor de stat

Principiile de ramură – ce sunt specifice doar anumitor ramuri ale dreptului – principiul umanismului

Principiile instituționale – principii ce sunt specifice doar unor instituții – principiul răspunderii penale personale

1.2.3. Cadrul principiilor dreptului penal român

Principiul legalității – Nu este specific dreptului penal, el guvernând tot sistemul dreptului. Conform acestui principiu, atât elaborarea dreptului, cât și aplicarea sa se impune a se realiza doar în temeiul legii.

În interiorul unui stat de drept toți cetățenii acestuia, toate organele sale și orice persoană fizică/juridică se supun numai legii.

Se regăsește pentru prima dată în lucrarea Dei delitti e delle pene, semnată de Cesare Becaria (1764) prima formulare expresis verbis datând din perioada Revoluției franceze (1789), acesta fiind preluat și în cuprinsul Declarației Universale a Drepturilor Omului (1948)

Se constituie într-o garantare a libertății persoanei împotriva diverselor abuzuri, legea penală aplicându-se doar pentru faptele ce sunt prevăzute în conținutul acesteia

A fost încălcat în mod flagrant în perioada 1948-1956, în perioada instituției analogiei

Este consacrat în mod expres în conținutul legii fundamentale, respectiv în dispozițiile alineatului (3) al articolului 73, ca și în conținutul articolelor 1 și 2 din legea penală

Își regăsește aplicarea în cadrul tuturor instituțiilor dreptului penal, respectiv:

În cadrul instituției infracțiunii – nullum crimen sine lege

În cadrul instituției sancțiunii – nulla poena sine lege

În cadrul oricărei judecăți, ce se impune a fi realizată în conformitate cu legea – nullum judicium sine lege

Prin respectarea sa, se impune netragerea la răspundere penală a oricărei persoane care nu a comis nici o faptă penală, ca și a persoanei care a comis o faptă care la vremea comiterii nu era considerată a fi infracțiuni

Prin respectarea sa, nici unei persoane care a comis o faptă penală nu îi va fi aplicată o sancțiune ce în momentul comiterii faptei nu era prevăzută în legea penală

Este adresabilă legiuitorului, ca și judectorului, respectiv:

În cadrul activității legislative se impune ca legea să prevadă totalitatea infracțiunilor, ca și sancțiunilor aplicabile, principiul impunând un text de lege clar exprimat și pe înțelesul tuturor persoanelor

În cadrul activității jurisdicționale, se impune ca orice judecător să realizeze o cât mai strictă interpretare a legii, în absența analogiilor și fără aplicarea legii în mod retroactiv

Presupune ca toate organele statului să aplice sancțiuni doar pentru faptele ce sunt interzise prin lege, ca și obligația aplicării doar a sancțiunilor ce sunt prevăzute în respectiva normă de incriminare

Presupune respectarea în totalitate, de către legiuitor, a tuturor procedurilor legale în vigoare, permiterea pluralismului politic și luarea în considerare a voinței sociale

Presupune ca interpretarea diverselor norme juridice, ca și aplicarea acestora, să se realizeze avându-se în vedere ierarhia existentă între acestea, prin prisma surse lor formale – respectiv se impune ca toate actele normative să fie în deplină conformitate cu legea fundamentală

Se remarcă prin patru caracteristici, respectiv:

Nullum crimen sine lege scripta – caracterul scris al legii penale

Nullum crimen sine lege carta sau certa – explicarea în termeni clari a faptei interzise. În acest context, la nivel doctrinar s-a stabilit existența a două tehnici dedicate formulării legilor penale:

Tehnica descriptivă – presupune enumerarea tuturor acțiunilor incluse în conținutul constitutiv al unei infracțiuni

Tehnica sintetică – implică folosirea termenilor generici care conțin totalitatea modalităților faptice ale unei infracțiuni – este cel mai frecvent utilizată, avându-se în vedere că aplicarea tehnicii descriptive ar determina supradimensionarea normei penale

Nullum crimen sine lege praevia – fapta este interzisă înaintea săvârșirii unei infracțiuni – conform prevederilor incluse în alineatul 2 al articolului 15 din legea fundamentală, „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale și contravenționale mai favorabile”

Nullum crimen sine lege stricta – legea penală nu se aplică prin analogie

Principiul nu are caracterul absolut, analogia realizându-se prin intermediul aplicării unei norme penale ce privește o situație ce nu a fost reglementată în mod expres, dar este asemănătoare unei alte norme reglementate. În cazul unei asemenea aplicări a legii penale se constată lezarea securității juridice a oricărui cetățean, ca urmare a aplicării arbitrare a legii penale

La nivelul legislației penale românești se afirmă că aplicarea legii prin intermediul analogiei nu este realizabilă în contextul existenței principiului legalității și al respectării riguroase a acestuia. Cu toate acestea, la nivelul doctrinei europene, se remarcă opinia conform căreia interdicția aceasta prezintă un caracter de relativitate, așa cum analogia poate fi în favoarea unui inculpat ori în defavoarea acestuia:

În ceea ce privește analogia in malam partem – analogia în defavoarea unui inculpat, aceasta este unanim apreciată ca fiind inadmisibilă, în conținutul articolului 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului fiind consacrată interdicția de aplicarea legii penale prin analogie cu defavorizarea inculpatului

În ceea ce privește analogia in bonam partem – analogia în favoarea infractorului, se remarcă existența unor opinii conform cărora aceasta este inadmisibilă, apreciindu-se că principala finalitate a principiului legalității constă în protejarea libertății individuale contra aprecierii abuzive a legii penale. În condițiile în care extinderea dispozițiilor ce incriminează o anumită faptă ori agravează răspunderea penală, pe cale de analogie, este strict interzisă, nu aceeași situație se remarcă și în cauzele ce atenuează răspunderea penală, sau chiar o sting.

Principiul egalității în fața legii penale

Denumit și egalitatea în drepturi, acest principiu face parte din categoria principiilor generale ale dreptului, el constând în reglementarea, pentru toate persoanele ce se află în situații similare, a acelorași drepturi, dar și obligații

Pe lângă calitatea principiului de bază în dreptul penal, acest principiu reprezintă și principiu constituțional, având în vedere prevederile articolului 16 al legii fundamentale: „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”

Prima oară apare menționat în conținutul Declarației drepturilor omului și cetățeanului

Reușește să evidențieze egalitatea tuturor cetățenilor statului în fața legii penale, fără a avea în vedere vârsta acestora, sexul, rasa, culoarea, apartenența politică, etc.

Nu se face prevederea sa expresă în conținutul Codului penal al României, el deducându-se din ansamblul legii penale

În cazul nerespectării acestui principiu se poate constata comiterea unor infracțiuni de genul abuzului în serviciu prin îngrădirea unor anumite drepturi

În absența unor egalități juridice între titularii drepturilor și libertăților fundamentale, acestea devin doar concepte pur teoretice

Egalitatea în fața legii penale implică:

Egalitatea în modul elaborării legii penale

Egalitatea în modul aplicării legii penale, în absența oricăror discriminări

Se impune delimitarea clară a acestui principiu de principiul echității și justiției, în ciuda faptului că, în anumite situații, soluționarea unei cauze are în vedere aplicarea în mod simultan a mai multor principii

Principiul umanismului

Se află prevăzut în mod expres în conținutul legii fundamentale, cu trimitere specială la dreptul penal, în conținutul articolului 22, respectiv:

Alin. (1) – „dreptul la viață, integritate fizică și psihică sunt garantate”

Alin. (2) – „nimeni nu poate fi supus torturii sau tratamentelor inumane”

Alin. (3) „pedeapsa cu moartea este interzisă”

Impune un caracter uman constrângerii penale, aceasta având rolul reeducării și nu al răzbunării venite din partea statului

Impune ca bază a reglementării penale interesele, ca și drepturile fundamentale ale omului

Se remarcă prin dublul rol deținut, respectiv:

Protecția acordată de dreptul oricărei persoane fizice, prin incriminarea faptei penale ce este îndreptată contra vieții și sănătății unei persoane

Inducerea, în cadrul oricărei constrângeri umane, a caracterului uman, fără a se supune la umilințe și batjocoriri făptuitorii, principiul fiind în total dezacord cu adoptarea unor sancțiuni penale ce au un caracter degradant sau sunt inumane

Se constituie într-o cerință indispensabilă elaborării și aplicării dreptului penal, principiul fiind consacrat atât la nivelul izvoarelor interne ale dreptului penal, cât și la nivelul izvoarelor externe ale acestuia

Impune scopul reeducării întregului regim al executării sancțiunilor aplicate pentru diversele fapte penale, în paralel cu o reinserție socială a făptuitorilor

Îl obligă pe legiuitor, ca și pe practicieni, ca în permanență să urmărească adaptarea sancțiunilor penale, în funcție de situația specifică făptuitorilor – cel mai bun exemplu este reprezentat de minorii care, indiferent de fapta penală săvârșită, nu pot fi condamnați la detenția pe viață

Principiul prevenirii faptelor ce sunt prevăzute de legea penală română

Reprezintă, în fapt, scopul legii penale, așa cum aceasta este prevăzută în conținutul Codului penal al României

Presupune ca totalitatea reglementărilor juridico-penale să asigure o prevenire a comiterii unor fapte penale periculoase, prin intermediul:

Conformării – prevenția generală

Constrângerii – prevenția specială

În vederea prevenirii comiterii diverselor fapte penale periculoase, se impune o cunoaștere a legilor în domeniu, de către destinatarii acestora

Procesul de prevenire vizează:

O incriminare a faptelor penale, considerate periculoase

Pedepsirea tuturor persoanelor care nu respectă prevederile incluse în legea penală

Prevenirea comiterii unor noi infracțiuni reprezintă scopul pedepsei în sine

Principiul infracțiunii, unic temei al răspunderii civile

Este specific dreptului penal, el fiind prevăzut în conținutul alineatului (2) al articolului 15 al legii penale, denumit Trăsăturile esențiale ale infracțiunii, în cadrul căruia se precizează că infracțiunea reprezintă „singurul temei al răspunderii penale”, ceea ce implică existența faptei ce este constatată de către diverselor organe ce sunt abilitate prin lege, în formula impusă de legislația penală.

Se remarcă faptul că acest principiu fundamental al dreptului penal reprezintă și o garantare a libertății persoanelor, în absența săvârșirii unei fapte ce nu a fost prevăzută de legea penală ca fiind o infracțiune neexistând posibilitatea unei răspunderi penale.

În conformitate cu acest principiu, este respinsă în dreptul penal așa-denumita răspundere obiectivă privind:

O faptă penală ce a fost comisă fără vinovăție

O faptă penală care nu reușește să îndeplinească în mod cumulativ cele trei condiții impuse de legea penală

Principiul personalității răspunderii penale

Nu este în mod expres prevăzut în conținutul Codului penal al României

El este dedus din diversele condiții ce privesc răspunderea penală

Prin intermediul său s-a reușit consacrarea regulii ce determina caracterul personal:

Al obligației unei anumite conduite ce decurge din diversele norme penale

Al răspunderii determinate de nerespectarea obligațiilor,cu evidențierea aplicării pedepsei doar persoanei care a săvârșit infracțiuni.

În cuprinsul articolului 9 al Codului penal al României, Personalitatea legii penale, se menționează că legea penală este aplicabilă infracțiunilor ce sunt comise „în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani”.

Pentru restul situațiilor, același articol al legii penale prevede că legea penală este aplicabilă tuturor infracțiunilor ce sunt comise „în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicției nici unui stat”.

În opinia unor autori, principiul nu guvernează asupra întregii legislații penale, ci doar asupra instituției răspunderii penale, el fiind considerat principiu instituțional

Se remarcă un caracter de tip relativ, prin prisma exemplului în care, în ciuda faptului că terții nu trebuie să sufere urmările aplicării și executării sancțiunii aplicate comiterii unei fapte penale, în situația în care nu au luat parte la aceasta, acest aspect se întâmplă în situația condamnării unui membru al familiei la amenda penală, aspect ce se va răsfrânge asupra întregii familii

Principiul individualizării sancțiunilor de drept penal

Stipulează faptul că toate pedepsele incluse în Codul penal se stabilesc și se aplică avându-se în vedere:

Gravitatea respectivei fapte ce a fost săvârșite

Gradul de periculozitate al făptuitorului

Starea de pericol concretă, în acest fel reușindu-se atingerea scopului respectivei secțiuni aplicate.

Acest principiu este regăsit în conținutul articolului 72 al Codului penal al României, ce reglementează criteriile generale dedicate individualizării pedepselor, precizând că atât stabilirea duratei pedepsei, cât și a cuantumului acesteia, se realizează luându-se în calcul mai multe criterii.

Se regăsește prevăzut și în legea fundamentală (alin. 2, art. 53), fiind de natură constituțională

Se remarcă mai multe tipuri ale individualizării sancțiunilor de drept penal, respectiv:

Individualizarea legală – este realizată de legiuitor, fiind specifică fazei dedicate elaborării legii penale. Reprezintă prima etapă a adaptării legii penale în raport cu fapta penală ce a fost comisă – cu mențiunea că o faptă ce a fost comisă din culpă este sancționată mai blând, comparativ cu fapta penală comisă cu intenție. Individualizarea se realizează:

Prin intermediul stabilirii naturii pedepsei ce este aplicată făptuitorului

Prin intermediul limitelor minime, ca și a limitelor maxime ce sunt aplicate

Prin intermediul indicării diverselor circumstanțe atenuante pedepsei, respectiv a circumstanțelor de agravarea acesteia

Individualizarea judiciară – este corespunzătoare fazei de judecarea faptei penale, ea realizându-se de diversele organe judiciare cu competențe în domeniu. Acest tip de individualizare se realizează în mai multe faze, respectiv:

Stabilirea naturii specifice sancțiunii ce este aplicabilă – în situația în care norma penală prevede pentru respectiva faptă comisă pedepse alternative

Stabilirea cuantumului pedepsei aplicate făptuitorului, respectiv:

– Aplicarea unei amenzi

– Pedeapsa cu închisoarea

Stabilirea aplicării unei eventuale pedepse complementare, ce însoțește pedeapsa principală ce a fost aplicată făptuitorului

Stabilirea modului de executare, respectiv:

– Într-un loc de detenție comun

– Într-un penitenciar militar

– Suspendarea pedepsei

Individualizarea administrativă – este specifică fazei executării pedepsei, ea realizându-se ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnarea făptuitorului. Din acest considerent, persoanele condamnate majore vor executa pedepsele aplicate în locuri separate de persoanele condamnate minore, condamnatele separat de condamnați, recidiviștii separat de infractorii primari

Principiul incriminării faptelor ce prezintă un anume grad al pericolului social

Este specific dreptului penal, el fiind prevăzut în conținutul Codului penal al României

Are în vedere interzicerea, ca și infracțiuni, numai a faptelor penale ce prezintă un grad mai ridicat al pericolului social, acestea fiind în acest mod delimitate de contravenții, ca și de diverse forme ale ilicitului

Se cunoaște faptul că infracțiunea reprezintă fapta ilicită caracterizată de cel mai ridicat grad al pericolului social

Legiuitorul este cel care realizează incriminarea, prin intermediul stabilirii în mod expres a diverselor infracțiuni:

În conținutul părții speciale a Codului penal al României

În conținutul diverselor legi speciale penale

În conținutul diverselor legi speciale nepenale, ce conțin dispoziții de natură penală

Principiul instituirii regimului special dedicat sancționării infractorilor minori

Este specific dreptului penal, el fiind prevăzut în conținutul Codului penal al României

Vizează în principal:

Limitele pedepsei cu închisoarea – sunt reduse la jumătate

Limitele amenzilor aplicate – sunt reduse la jumătate

Condamnările ce sunt pronunțate pentru faptele penale ce au fost comise în perioada minoratului – acestea nu atrag incapacități ori decăderi

Condamnările aplicate pentru infracțiunile ce au fost comise în perioada minoratului – nu atrag ulterioara stare de recidivă

Termenele de prescripție – se reduc la jumătate

Neaplicarea pedepselor complementare

Modificarea condițiilor liberării condiționale pentru minori, acestea fiind mult mai avantajoase în raport cu cele aplicate condamnaților majori

Principiul subsidiarității

Denumit și principiul minimei intervenții, acesta privește caracterul subsidiar specific dreptului penal

Vizează restrângerea recurgerii la diversele instrumente dedicate protecției valorilor sociale

Impune legiuitorului o alegere a valorilor sociale, în asociație cu protecția penală

Permite nejustificarea intervenției dreptului penal în vederea sancționării faptelor penale ce sunt considerate a fi imorale – spre exemplu acte sexuale întreținute de persoane majore în cadrul privat

Impune concordanță între totalitatea valorilor sociale ocrotite de către legiuitorul penal și prevederile legii fundamentale, în ciuda faptului că respectivele valori nu au fost prevăzute în conținutul Constituției României, cu mențiunea că includerea unei anumite valori în conținutul legii fundamentale nu impune legiuitorului obligația instituirii unei protecții penale a respectivei valori

Izvoarele dreptului penal român

Definire – prin izvoarele dreptului penal român se înțeleg acele acte juridice ce reușesc să stabilească în cadrul cuprinsului lor:

Diversele fapte penale ce constituie infracțiuni

Sancțiunile aplicabile diverselor infracțiuni

Condițiile specifice răspunderii penale

Diversele acte normative prin care sunt prevăzute dispozițiile obligatorii ce trebuie respectate în cadrul procesului dedicat elaborării și aplicării dreptului penal, cum ar fi:

Dispozițiile naturale – vizează realitatea obiectivă

Dispozițiile constitutive – privesc sursa politică

Dispozițiile formale – privesc sursa juridică

Dispozițiile interne, dispozițiile externe

Dispozițiile directe, dispozițiile indirect

Specificul izvoarelor dreptului penal român constau în faptul că ele pot să îmbrace doar forma legii, aceasta fiind percepută drept voința diverselor organe legislative

Cadrul izvoarelor dreptului penal român

Se remarcă:

Constituția României – reprezintă cel mai important izvor de drept penal, prin intermediul diverselor sale norme, ea reușind să consacre valorile sociale de fundament ale statului, aceasta fiind de altfel izvorul juridic al tuturor ramurilor dreptului românesc.

A fost adoptată prin referendum, la data de 8 decembrie a anului 1991, ei revenindu-i principalul rol al consfințirii noii ordini politice, sociale, dar și economice care se contura în țara noastră, ulterior momentului „Decembrie 1989”,

A fost revizuită în 2003, prin Legea nr. 429/23.10.2003

Include numeroase norme ce au un caracter principal și care reprezintă o importanță pentru dreptul penal, cele mai importante vizând:

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului

Îndatoririle fundamentale ale omului

Excepția principiului ne-retroactivității legii

Reglementarea extrădării, ca și reglementarea expulzării

Condițiile în care pot fi realizate reținerile de persoane, arestările, ca și diversele percheziții

Dreptul tuturor persoanelor la apărare

Inviolabilitatea domiciliară

Restrângerea unor drepturi, ca și a unor libertăți

Interzicerea pedepsei cu moartea

În această categorie, există opinii conform cărora s-ar încadra și deciziile Curții Constituționale a României, ce vizează constatarea neconstituționalității unei legi ori a unei ordonanțe a Guvernului, ele fiind obligatorii și categoric opozabile erga omnes.

Deciziile C.C.R. sunt izvoare ale dreptului penal, acestea având capacitatea de a scoate o normă din vigoare.

Codul penal – reprezintă un izvor principal al dreptului penal, prin intermediul celor două părți componente (partea specială și partea generală) reușindu-se includerea tuturor normelor ce privesc:

Scopul legii penale române

Aplicarea legii

Tragerea la răspundere penală

Aplicarea diverselor pedepse pentru infracțiunile săvârșite

Incriminarea faptelor penale, etc

Legile penale speciale – nu includ noi incriminări, ci completează unele dispoziții ale Codului penal al României. Cele mai elocvente exemple sunt:

– Legea privind extrădarea – Legea nr. 302/2004

– Legea dedicată executării pedepselor – Legea nr. 275/2006

Legile speciale nepenale cu dispoziții penale – nu au un caracter penal, în conținutul acestora fiind incluse dispoziții penale, ce conțin incriminări separate în raport cu Codul penal al României. Se remarcă:

– Legea codului silvic – Legea nr. 26/1996

– Legea privind frontiera de stat a României – Legea 56/1992

Ordonanțele de urgență ale Guvernului – Ordonanțele Guvernului României sunt de două feluri:

– Ordonanțe simple ale Guvernului României – nu sunt izvoare ale dreptului penal, conform prevederilor articolului 115 al legii fundamentale a României, care menționează că „abilitarea se poate face doar cu privire la domenii care nu fac obiectul legilor organice”

– Ordonanțe de urgență ale Guvernului României – reprezintă izvoare ale dreptului penal, acestea putând, sub controlul strict al Parlamentului României, în situații considerate ca fiind excepționale, să reglementeze diversele relații sociale.

Decretele prezidențiale – președintele statului român nu are capacitatea ca, prin intermediul decretelor prezidențiale, să incrimineze o faptă, ori să o abroge.

– În exercitarea diverselor atribuții care îi revin prin lege, președintele are capacitatea, prin intermediul decretelor individuale, de a grația anumite persoane condamnate

– Aceste decrete prezidențiale individuale de grațiere pot să constituie izvoare ale dreptului penal, acestea având capacitatea de a stinge un anumit raport juridic de natură penală

Tratatele și convențiile internaționale – Tratatele și convențiile prin care statul și-a luat angajamentul de a incrimina și a sancționa anumite fapte considerate a fi deosebit de periculoase pot fi considerate izvoare indirecte ale dreptului penal, prin intermediul acestora realizându-se asumarea obligației diverselor state privind incriminarea unor astfel de fapte în cadrul legilor penale interne.

– Diversele tratatele și convenții internaționale ce privesc asistența juridică internațională, includ în conținutul acestora diverse norme dedicate extrădării, care după ratificare sunt obligatorii, ele fiind percepute a fi izvoarele directe ale dreptului penal

– În urma ratificării, tratatele și convențiile internaționale se transformă în izvoare ale dreptului penal

– Florin Streteanu consideră că se poate considerași cutuma ca fiind izvor al dreptului penal, cu următoarele mențiuni:

Această cutumă constă într-o respectare de tip uniform, constant și general a diverselor norme ce sunt nescrise în cadrul unui mediul social ori teritorial anumit, având convingerea obligativității juridice a acesteia

Nu se poate face vorbire despre cutuma incriminatoare, prin prisma faptului că doar legiuitorul poate realiza opera incriminării

Cutuma nu deține un rol abrogator, în situația în care nu se remarcă o intervenție a legiuitorului instanțele de judecată putând judeca în orice moment o fapte considerată a fi desuetă

Cutuma poate să reprezinte izvorul dreptului penal în anumite contexte

Cutuma poate avea un rol deosebit în cadrul interpretării penale, în situația în care ea face referire la unele norme ale ramurii dreptului în cadrul cărora cutuma este considerată izvor al dreptului – cazul dreptului civil, dreptului comercial

2.Ideile fundamentale

Diversele norme juridico-penale s-au remarcat și ulterior dezvoltat în același timp cu statul

Evoluția legislației penale române se regăsește în conținutul celor patru Coduri penale ale României

Fondatorii școlii de drept penal din țara noastră au fost Ion Tanoviceanu și Vintilă Dongoroz

Ca ramură de drept, dreptul penal este guvernat de numeroase principii, acestea reușind să reflecte nu doar modul elaborării legii penale, ci și aplicarea acesteia și implicit modificările suferite, în raport cu diversele cerințe socio-politice

Principalele surse ale dreptului penal se regăsesc în izvoarele interne ale dreptului penal, izvoarele externe, izvoarele principale ale dreptului penal, ca și în izvoarele secundare ale acestuia

3.Vocabularul specific

Cutuma – obiceiul – reprezintă o respectare uniformă și constantă a diverselor reguli nescrise, într-un anumit grup sau spațiu, cu convingerea caracterului obligatoriu al acestora

Echitatea (din latinescul aequitas) – reprezintă justiție, dreptate. În cazul dreptului se cunoaște acțiunea principiului echității și al justiției, ce vizează o realizarea a dreptului prin considerarea ansamblului intereselor sociale, în așa fel încât să fie satisfăcute marea majoritate a acestora, în acest fel avându-se în vedere asigurarea unei armonii sociale. Prin echitate se înțelege o categorie morală ce vizează conduita în acord cu voința socială, aceasta fiind acceptată de către societate.

Izvorul de drept – sursă a normelor juridice

Jurisprudența – știința dreptului, practica judiciară

Jurisprudența penală – ansamblul diverselor hotărâri judecătorești ce privesc materia penală – practica judiciară

Principiul – elementul fundamental, ideea de bază ce stă la temelia unei teorii

Răzbunarea – reacție a unei persoane, avută sub imperiul sentimentului de ură, ce se manifestă împotriva altei persoane

Umanismul – atitudinea umanitară, atitudinea umană

4. Articolele de analizat – textele de lege:

Articolele 1, 2 din Codul penal al României

Articolul 16 din Constituția României

Articolul 17 din Constituția României

Articolul 22 din Constituția României

Articolul 73 din Constituția României

5. Aplicații teoretice:

Să se precizeze momentul apariției dreptului penal, ca și evoluția acestuia, pe parcursul diverselor perioade istorice

Să se realizeze o analiză comparativă a Codurilor penale ale României

Definiți noțiunea principiului în dreptul penal, cu precizarea specificității acestuia

Principiul legalității – delimitări și influențe

Principiul egalității în fața legii penale – delimitări și influențe

Principiul umanismului – delimitări și influențe

Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală – delimitări și influențe

Delimitați principiul infracțiunii ca unic temei al răspunderii penale

Definirea principiului personalității răspunderii penale

Principiul individualizării sancțiunilor de drept penal – delimitări și influențe

Principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social

Delimitări conceptuale – principiul instituirii unui regim special de sancționare pentru infractorii minori

Noțiunea izvorului de drept penal

Izvoarele dreptului penal – specific

Enumerarea izvoarelor de drept penal, analiza acestora

6. GRILE:

Notă : Se remarcă situația existenței unui răspuns corect, a două răspunsuri corecte, a trei răspunderi corecte, ca și cea a nici unui răspuns corect!

Primul concept al realizării justiției penale s-a remarcat în:

Forma compozițiunii

Forma răzbunării

Forma talionului

Prin expresia „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” se înțelege:

Regula răzbunării

Regula talionului

Nu se înțelege nimic, în gândirea penală nu a existat o regulă privind această expresie

Cel mai sever Cod penal al României a fost:

Codul lui Cuza

Codul lui Carol

Codul penal din 1969

Primele dispoziții penale incluse în dreptul penal român au fost introduse prin:

„Legiuirea Caragea”

„Pravilniceasca Condică”

„Legea Țării”

În ce Cod penal al României a fost consacrat pentru prima dată principiul legalității incriminărilor și al sancțiunilor?

Codul lui Cuza

Codul lui Carol

Actualul Cod penal al României

Primele măsuri de siguranță, măsuri educative, pedepse complementare și accesorii au fost introduse:

Codul lui Cuza

Codul lui Carol

Codul penal din 1969

Cine este considerat a fi întemeietorul dreptului penal român?

Vespasian Pella, Vintilă Dongoroz

V. Dongoroz, George Antoniu

Ion Tanoviceanu, Nicolae Buzea

Aplicarea prin analogie a legii penale:

Nu s-a realizat niciodată în cadrul legislației penale române

S-a făcut în perioada Codului lui Carol

Reprezintă încălcarea principiului legalității incriminării

S-a realizat în perioada Codului lui Cuza

Este similar interpretării legii prin analogie

Noțiunea principiul de drept definește:

Regulă de conduită

Ansamblul ideilor, al concepțiilor și al regulilor după care se ghidează dreptul penal, ca și activitatea de combaterea fenomenului infracționalității

Regulă cu aplicabilitate generală și caracter din ramura dreptului penal

Principiul umanismului prevede că:

Legea penală este aplicabilă doar persoanelor fizice

Aplicarea legii penale, ca și a sancțiunilor prevăzute în legea penală nu trebuie să aduce prejudicii unei persoane

Se interzice pedeapsa cu moartea

Sancționarea diferită a infractorilor minori se justifică prin:

Vârsta redusă a acestora

Lipsa totală a discernământului

Lipsa de maturitate, respectiv a experienței de viață

Izvoarele dreptului penal sunt:

Scrise

Nescrise

Interne/externe

Directe/indirecte

„Nullum crimen sine lege” reprezintă:

Principiul umanismului

Principiul legalității incriminării

O dispoziție expresă a Codului penal al României

„Nullum crimen sine lege stricta” reprezintă:

Aspectul scris al legii penale române

Neaplicarea prin analogie a legii penale

Impunerea explicării clare a unei fapte interzise

Prevenția poate fi:

Generală/specială

Doar specifică dreptului penal

Principiul de bază al dreptului penal

Individualizarea sancțiunilor de drept penal se realizează:

Doar legal și judiciar

Legal și judiciar

Judiciar și administrativ

Dreptul penal:

Prezintă caracterul subsidiar

Beneficiază de autonomia conceptuală

Este ramura dreptului privat

Constituie izvoare formale ale dreptului penal:

Constituția României

C.E.D.O.

Legile penale complinitoare

Constituie izvoare informale ale dreptului penal:

Consuetudinea

Jurisprudența la nivel intern

Reciprocitatea

Izvoarele dreptului penal sunt :

Cutuma

Reciprocitatea

Deciziile C.E.D.O.

Codul penal din anul 1969:

A fost al treilea Cod penal al statului român

Este cod aboliționist

Continuă să fie în vigoare

Ordonanțele de urgență ale Guvernului României:

Pot să constituie izvoare ale dreptului penal

În absența aprobării Parlamentului României, au doar efectul legilor temporare

Nu pot să constituie izvoare ale dreptului penal, nefiind legi organice

Decretele de grațiere ale Președintelui României:

Manifestă efectul extinctiv al raportului juridic conflictual penal

Reprezintă izvoare ale dreptului penal când conțin grațierea unei singure persoane

Implică un caracter normativ

Principiile dreptului penal:

Se regăsesc în legea fundamentală

Se regăsesc în Codul penal al României

Se regăsesc în Codul Penal al României și în conținutul legilor speciale

TESTUL NR. 2:

Să se realizeze o scurtă caracterizare a dreptului penal în perioada Evului mediu.

Legislația penală română a cunoscut modificări majore de-a lungul evoluției?

Care sunt principiile ce stau la baza dreptului penal?

Ce reprezintă analogia?

Să se enumere izvoarele dreptului penal.

Cum se manifestă principiul subsidiarității dreptului penal?

Care sunt efectele cutumei asupra diverselor reglementări juridico-penale?

Ce reprezintă jurisprudența?

Realizați o analiză asupra articolului 22 al legii fundamentale a României.

În ce condiții ordonanțele de urgență ale Guvernului României pot să constituie izvoare de drept penal?

8. CERCETARE:

8.1 Teme pentru seminar

Impactul operei lui Cesare Beccaria în cadrul evoluției și dezvoltării dreptului penal

Influența lui Ion Tanoviceanu și Vintilă Dongoroz asupra dreptului penal român

Analiza critică a principiilor ce stau la baza dreptului penal român

Tratatele și convențiile internaționale prin prisma izvoarelor de drept

8.2 Temă pentru cercul științific

Ponderea reprezentată de cutumă în domeniul legiferării în dreptul penal.

8.3. Teme de licență

Izvoarele dreptului penal român din perspectivă comparată

Instituția analogiei în dreptul penal român

Influența cutumei asupra reglementărilor juridico-penale de actualitate.

NOTE:

SEMINARUL 3.

RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT PENAL. LEGEA PENALĂ – NORME ȘI INTERPRETARE

Raporturile juridice de drept penal

Definirea raportului juridic de drept penal – raportul juridic de drept penal român reprezintă acea legătură juridică ce se stabilește între stat și restul membrilor societății, și în care acesta, prin intermediul organelor sale specializate, deține dreptul:

Impunerii respectării diverselor valori sociale ce sunt ocrotite de lege

Tragerii la răspundere penală a tuturor persoanelor care au săvârșit diverse infracțiuni

Toți membrii societății sunt obligați să se conformeze legii, iar în cazul comiterii unor fapte de natură penală să suporte sancțiunile penale aplicate.

Raportul juridic penal se declanșează în momentul săvârșirii unei infracțiuni (așa cum aceasta este reglementată de lege), el fiind reglementat prin intermediul normei juridice penale.

Nașterea raportului juridic penal se produce în momentul intrării în vigoare a respectivei norme penale incriminatoare, în cadrul căreia sunt prevăzute totalitatea drepturilor, ca și a obligațiilor ce le revin tuturor subiecților acestui raport juridic penal. Se remarcă faptul că raportului juridic penal nu este influențat de voința destinatarilor, ceea ce face ca acesta să fie perceput drept creația legii penale.

Conținutul raportului juridic penal – are în vedere diversele drepturi, ca și obligații ce le revin subiecților raportului juridic penal, care se caracterizează prin dinamicitate, respectivi subiecți anterior menționați derulând anumite acțiuni/inacțiuni.

Obiectul raportului juridic penal – este reprezentat de totalitatea acțiunilor realizate ori pretinse de către titularii drepturilor, acțiuni pe care restul subiecților sunt obligați să le săvârșească sau sunt obligați să se abțină să le săvârșească. Prin intermediul instanțelor judiciare, statul român deține dreptul tragerii la răspundere penală a făptuitorului, în vreme ce acesta este obligat să suporte pedeapsa ce îi este stabilită în condițiile legii penale.

Tipurile raporturilor juridice de drept penal – se remarcă:

Raporturile juridice penale de conformare sau de cooperare

Raporturile juridice penale de conflict, respectiv de contradicție

Raporturile juridice penale de conformare

Definire – Raportul juridic penal de conformare este specia raportului juridic al dreptului penal care se formează în momentul în care o lege penală intră în vigoare, cu impunerea conformării la toate normele juridice ce sunt impuse în cadrul conținutului acestea. Prin intermediul raportului juridic penal de conformare:

Statul are dreptul pretinderii respectării tuturor valorilor sociale ce sunt ocrotite de lege

Destinatarii acestei legi penale au obligația respectării întregii conduite impuse în conținutul ei.

Nașterea raportului juridic penal de confimare se produce în momentul în care o lege penală intră în vigoare

Modificarea raportului juridic penal de confirmare intervine de fiecare dată când în structura respectivei legi penale se remarcă o anumită schimbare, ce poate consta în:

Abrogarea parțială a legii penale

Introducerea unui nou text în conținutul legii penale

Stingerea raportului juridic penal de confirmare se produce în momentul ieșirii din vigoare a respectivei legi penale.

Structura raportului juridic penal de confirmare include:

Subiectele raportului juridic penal de confirmare, în care se remarcă:

Statul român – acesta fiind titularul ansamblului valorilor sociale, ce are capacitatea de a impune anumite conduite destinatarilor unei legi penale – este un subiect determinat

Persoanele fizice/persoanele juridice – reprezintă destinatarii respectivei legi penale – sunt subiecți de tip nedeterminat

Conținutul raportului juridic penal de confirmare, ce include:

Dreptul statului român de pretinderea unei anumite conduite, prin intermediul diverselor norme de incriminare ce sunt conținute în legea penală

Obligația tuturor destinatarilor legii penale privind respectarea conduite impuse de statul român

Obiectul raportului juridic penal de confirmare – constă în conduita ce urmează să fie adoptată de subiectele raportului juridic penal de confirmare, avându-se în vedere drepturile, ca și obligațiile acestora, prin intermediul conformării cu obligația impusă.

Obiectul raportului juridic penal, în cadrul raportului juridic de conformare, este reprezentat prin însăși această conformare, ce implică adoptarea conduitei ce este corespunzătoare exigenței respectivei norme penale, ceea ce determină realizarea respectivei norme a dreptului penal, care reprezintă, în fapt, implicit temeiul aferent raportului juridic penal de conformare.

Raporturile juridice penale de conflict

Definire – raportul juridic penal de conflict este specia raportului juridic al dreptului penal care se formează în momentul comiterii unei infracțiuni, el constând în:

Dreptul statului român de aplicarea sancțiunii ce a fost stabilită în cuprinsul normei penale ce a fost încălcate, pentru respectiva infracțiune

Obligația făptuitorului de a răspunde în fața legii pentru fapta comisă, ca și obligația suportării sancțiunii ce îi este stabilită de către instanța de judecată pentru fapta penală comisă, prin executarea acesteia

Nașterea raportului juridic penal de conflict se produce în momentul în care un destinatar al unei norme penale săvârșește o faptă ce este interzisă în conținutul acesteia, fiind prevăzută ca și infracțiune. Unicul fapt juridic ce determină nașterea raportului juridic penal de conflict este reprezentat de comiterea respectivi infracțiuni.

Modificarea raportului juridic penal de conflict poate să intervină ori de câte ori este constatată existența unei anumite:

Cauze ce poate înlătura caracterul de natură penală al respectivei fapte

Cauze care va înlătura respectiva executare a pedepsei aplicate pentru comiterea unei infracțiuni ori modificarea acestei executări

Stingerea raportului juridic penal de conflict se produce în situația în care:

Se constată finalizarea executării pedepsei pentru respectiva infracțiune ce a fost comisă de către făptuitor

Intervine o anumită cauză ce înlătură respectiva răspundere penală, precum:

Amnistia

Împăcarea părților

Lipsa unei plângeri prealabile

Retragerea plângerii prealabile

Intervine o anumită cauză ce înlătură executarea pedepsei aplicate făptuitorului, precum:

Grațierea totală

Decesul condamnatului

Prescripția executării respectivei pedepse

Se constată incidența unei cauze de impunitate, respectiv:

Desistare

Denunțarea faptei de către un mituitor

Împiedicarea producerii rezultatului infracțiunii

Se constată intervenția unei legi dezincriminatorii

Structura raportului juridic penal de conflict include:

Subiectele raportului juridic penal de conflict, formate din:

Statul român – în calitate de reprezentant al societății

Făptuitorul (infractorul) – persoana fizică/persoana juridică ce a comis o faptă penală ce este prevăzută ca infracțiune în legea penală

Conținutul raportului juridic penal de conflict ce include:

Dreptul statului român de a-l trage pe infractor la răspundere penală pentru fapta penală comisă de aceasta, ca și impunerea executării respectivei sancțiuni aplicate pentru fapta penală, așa cum aceasta este prevăzută în conținutul legii penale

Obligația făptuitorului care a comis o infracțiune să răspundă pentru fapta sa penală

Obiectul raportului juridic penal de conflict – este reprezentat de sancțiunea aplicată de organele specializate ale statului român respectivului făptuitor. Obiectul raportului juridic penal, în cadrul raportului juridic de conflict, este reprezentat de pedeapsa aplicată făptuitorului, aceasta fiind percepută drept sancțiunea tipică a dreptului penal, ca și alte sancțiuni din dreptul penal.

În structura ambelor categorii de raporturi juridice penale, respectiv de conformare și de conflict,statul român ocupă poziția dominantă, cel de-a doilea subiect al acestor raporturi aflându-se în raport de subordonare cu statul român.

Legea penală

Definire – Prin lege penală, în cadrul doctrinar dedicat, în sens extins, se înțelege acea regulă ori normă a dreptului penal, prevăzută de legiuitor în dispozițiile Codului penal, în sensul restrâns noțiunea definind actul normativ ce este emis de către Parlamentul României, care include normele de drept penal.

Tipuri de legi penale – Delimitarea legilor penale este deosebit de importantă în contextul concursului legii penale generale cu legea penală specială (diversele incidente dedicate soluționării unui anumit raport juridic de conflict), situație în care se aplică regula derogării legii penale speciale de la legea penală generală, cu ulterioara completare cu aceasta.

În funcție de rolul deținut în cadrul reglementării diverselor relații de apărare socială se remarcă:

Legi penale generale –dispozițiile de drept penal, ce au un caracter de principiu și care includ ansamblul normelor incluse în cadrul părții generale a Codului penal. Prin intermediul legilor penale generale se reușește definirea în ansamblu a codului penal, perceput drept lege ordinară

Legi penale speciale – vizează partea specială din Codul penal, având în vedere diverse coduri penale speciale, ca și legile ce includ diverse dispoziții derogatorii dreptului obișnuit, ele având o aplicabilitate cu mult mai restrânsă. Exemplu de lege penală specială – Legea extrădării – Legea nr. 302/2004

În funcție de durata legilor penale, întâlnim:

Legi penale permanente – exemplul Codului penal al României. Marea majoritate a legilor penale sunt legi permanente, ele având o durată nedeterminată.

Legi penale temporare – au o durată determinată, exemplul legilor penale excepționale. Legile penale temporare includ în conținutul lor dispoziții ce pot limita aplicarea în timp până la un moment dat sau până în momentul în care a încetat respectiva stare ce a determinat, în faza inițială, adoptarea legii respective.

Această delimitare a legilor penale în funcție de durată prin prisma faptului că legile penale temporare pot fi aplicabile și ulterior ieșirii acestora din vigoare, aplicabilitatea reflectându-se doar asupra faptelor penale ce au fost comise în perioadele în care acestea erau în vigoare. Aceste legi vor ultra-activa.

În funcție de natura necesității ce a determinat adoptarea unor legi penale, se remarcă:

Legi penale ordinare – aceste legi sunt adoptate în condițiile normale – cum este cazul Codului penal al României

Diverselor legi penale excepționale, respectiv extraordinare – acestea sunt determinate necesitatea imperioasă a apărării diverselor valori sociale, în anumite situații considerate a fi excepționale (precum războaie, calamități, etc). De regulă, aceste legi penale sunt legi temporare.

Această clasificare a legilor penale este importantă în contextul în care legile penale excepționale derogă din legile penale ordinare.

Norme juridice penale

Definire – Reprezintă o categorie a normelor juridice ce se caracterizează ca urmare a conținutului, ca și al structurii specifice, ele prescriind:

Diverse reguli ale dreptului penal

Sancțiunile ce sunt aplicabile în cazul încălcării regulilor dreptului penal

Sancțiunile ce sunt aplicabile în cazul încălcării normelor de drept în conținutul cărora sunt reglementate diverse raporturi juridice penale

Caracterizarea normelor penale – Acestea reușesc să ocrotească diversele valori sociale ale societății, împotriva unor fapte penale considerate a fi periculoase. O normă penală nu se identifică cu articolele sub care se redactarea legea penală, prin prisma faptului că se poate sesiza prezența unor articole din legea penală, respectiv a unor alineate din conținutul acestora, ce includ mai mult de o normă penală. În vederea adoptării unei norme a dreptului penal, se impune pre-existența unor valori sociale care determină diversele relații sociale

Funcții ale normei penale – Orice normă penală are capacitatea de a:

Reglementa diversele relații ale apărării sociale împotriva faptelor penale ce sunt prevăzute în legea penală drept infracțiuni

Prevedea totalitatea faptelor penale care sunt considerate a fi periculoase în raport cu diversele valori sociale ale societății

Impune diverse conduite, în funcție de sistemul de referință al valorilor, în acest fel reușindu-se disciplinarea reacțiilor cetățenilor, ca și a atitudinilor acestora

Structura normei penale – la nivel doctrinar se remarcă existența mai multor opinii asupra structurii normei penale, remarcându-se:

Norma penală are o structură trihotomică, ce include ipoteza, dispoziția și sancțiunea normei penale

Norma penală are o structură dihomică, incluzând doar dispoziția normei și sancțiunea acestuia – opinia ce are cei mai mulți adepți, prin prisma faptului că rareori în conținutul unei norme penale se remarcă ipoteza.

Tipuri de norme penale – În raport de conținutul normelor de drept penal, ca și de sfera incidenței acestora, se remarcă următoarele norme de drept:

Norme de drept penal generale – normele penale care includ diversele condiții dedicate nașterii raporturilor juridice penale, ca și modificării și stingerii acestor raporturi juridice penale

Norme de drept penal speciale (normele de încriminare) – normele penale care expun diverse condiții în care o anumită faptă se constituie în infracțiune, ca și pedepsele aplicabile acesteia

Ambele categorii ale normelor de drept (generale și speciale) se completează în mod reciproc, ele existând una în prezența celeilalte.

În funcție de criteriul includerii, în conținutul aceleiași norme de drept penal, atât a dispoziției, cât și a sancțiuni, se deosebesc:

Norme penale unitare – în conținutul cărora este inclusă dispoziția, dar și sancțiunea

Norme penale divizate – considerate a fi norme incomplete, prin prisma conținutului, ele incluzând:

Norme de incriminare cadru (respectiv normele în alb), în conținutul cărora se remarcă o dispoziție cadrul de incriminare, ca și sancțiunea corespunzătoare, prin intermediul altor acte normative realizându-se ulterior și prevederea respectivei fapte interzise

Norme penale de trimitere – sunt norme penale incomplete fie privind dispoziția, fie privind sancțiunea, acestea fiind completate prin intermediul altor norme spre care se fac trimiteri. Respectiv, o astfel de normă penală de trimitere reușește să împrumute dispoziția sau, după caz, sancțiunea, astfel ea devenind independentă în raport cu norma de trimitere

Norme penale de referire – sunt norme penale incomplete, asemănătoare normelor penale de trimitere, cu deosebirea că, ulterior completării cu respectiva dispoziție ori sancțiune lipsă (după caz) nu devin independente în raport cu norma de trimitere, ele subordonându-se normelor complinitoare

În funcție de felul normei de conduită, se remarcă următoarea delimitare:

Norme penale prohibitive – au în vedere abținerea de la săvârșirea unei fapte penale – infracțiunea comisivă

Norme penale onerative – includ în conținutul lor o conduită anume ce se impune a fi urmată – infracțiunea omisivă

În funcție de gradul determinării sancțiunii aplicate respectivei fapte penale, se remarcă:

Norme penale cu sancțiuni nedeterminate absolut – în conținutul acestora nu este determinată nici natura sancțiunii aplicabile pentru respectiva faptă penală, nici cuantumul sancțiunii ce se impune a fi aplicabile – se impune a se menționa că în dreptul penal românesc astfel de norme nu există, ele contravenind principiului legalității sancționării

Norme penale cu sancțiuni absolut determinate – la nivel doctrinar, s-a stabilit faptul că aceste norme, ca urmare a rigidității specifice, sunt în contradicție cu principiul de individualizarea pedepsei, motiv pentru care acestea sunt evitate. În cadrul dreptului penal român, se constată existența unei singure norme de acest gen, respectiv Decretul Lege nr. 6/1990, în conținutul căreia s-a reușit înlocuirea pedepsei cu moartea pentru câteva infracțiuni, cu pedeapsa cu închisoarea pe viață.

Norme penale cu sancțiuni relativ determinate – reușesc să determine natura pedepselor diverselor infracțiuni, ca și limitele acestora – respectiv minimul și maximul

Norme penale cu sancțiuni alternative – ce includ diverse pedepse principale diferite

Norme penale cu sancțiuni cumulative – prevăd pedepse principale, ca și pedepse complementare

În funcție de structură, la nivelul dreptului penal roman se întâlnesc:

Norme unitare – norme complete – acestea incluzând în cadrul structurii atât dispoziția, cât și sancțiunea

Norme divizate – norme incomplete – din conținutul acestora lipsesc unele elemente, la rândul lor fiind catalogate în:

Normele în alb – normele de incriminare cadru – includ în conținutul lor atât dispoziția, cât și sancțiunea, prevederea faptelor penale ce sunt interzise prin lege făcându-se ulterior, prin intermediul diverselor acte normative

Norme de trimitere – reușesc să se completeze, luând diverse elemente de la alte norme ale dreptului, norma de trimitere rămânând independent în raport cu norma complinitoare.

Norme de referire – se completează în mod asemănător situației anterioare, ele fiind însă dependente în raport cu respective normă complinitoare.

Se impune a se atrage atenția asupra normei în alb, care nu trebuie confundată cu norma de referire, ambele norme rămânând în interdependență cu normele cu completare, cu precizarea că:

Norma de referire întotdeauna se completează cu diversele elemente pe care le preia dintr-o norma sau mai multe, ce sunt determinate de legiuitor, iar norma în alb se completează cu prevederi luate dintr-o multitudine de norme

Norma de referire întotdeauna se completează cu diversele elemente pe care le preia dintr-o norma ce este în vigoare la momentul la care ea este adoptată, iar norma în alb se completează și cu prevederi luate din norme ce urmează să fie adoptate într-un moment ulterior intrării sale în vigoare.

În raport cu funcțiile pe care le îndeplinesc, întâlnim:

Norme penale incriminatorii – prin conținutul cărora este interzisă comiterea unor fapte penale, sub amenințarea aplicării diverselor sancțiuni

Norme penale integratoare – reușesc să faciliteze aplicarea diverselor norme incriminatorii, ele putând fi, de asemenea:

Norme penale integratoare interpretative – reușesc să explice înțelesul diverselor norme penale

Norme penale integratoare tranzitorii – reușesc să rezolve cazurile legilor succesive

Interpretarea normelor penale

Definirea interpretării penale – are în vederea identificarea voinței legiuitorului, ce este exprimată în cadrul dispozițiilor legii, în vederea stabilirii aplicabilității acesteia la modul concret. Această interpretare a legii se impune în contextul în care normele penale fac referire la diverse fapte tipice, ele impunându-se a fi aplicate faptelor concrete, a căror varietate este una deosebită.

Necesitatea interpretării penale – este determinată de o serie de factori, precum:

Anumite neclarități constatate în conținutul diverselor texte de lege

Existența diverșilor termeni tehnici ce impun necesitatea unor explicații suplimentare

Necesitatea particularizării unor situații de natură abstractă

Formele interpretării penale – sunt diverse, în funcție de:

Organul competent sau persoana care realizează interpretarea penală:

Interpretare penală oficială – este realizată de diversele organe oficiale, care, la rândul ei poate fi:

Interpretare penală oficială autentică – este făcută de organul emitent al legii penale:

Interpretare penală oficială autentică contextuală – realizată de către legiuitor, la data adoptării respectivei legi penale

Interpretare penală oficială autentică posterioară – realizată de către legiuitor după adoptarea legii penale, prin intermediul unui act separat

Interpretare penală oficială cauzală – este realizată de către organul judiciar

Interpretare penală neoficială ori doctrinară – interpretarea este realizată în conținutul monografiilor și al tratatelor, de către oamenii de știință

Metode de interpretarea legii penale – includ:

Interpretarea literală a legii penale (sau interpretarea gramaticală) – ce presupune aflarea înțelesului unei norme penale, prin intermediul textului în care respectiva normă penală este exprimată, interpretarea efectivă a legii penale urmărind realizarea unei analize complexe a textului, ce implică:

Realizarea analizei etimologice a textului respectivei norme penale – privește înțelesul cuvintelor conținute în acesta

Realizarea analizei sintactice a textului respectivei norme penale – privește funcțiile cuvintelor conținute în cadrul unei propoziții, ca și funcțiile deținute de propoziții în conținutul frazelor

Realizarea analizei stilistice a textului respectivei norme penale – privește modul de exprimare în text

Interpretarea rațională a legii penale (sau interpretarea logică) – presupune aflarea, prin intermediul diverselor elemente logice, a înțelesului respectivei norme penale, respectiv a legii penale. În acest sens, în vederea înțelegerii unei legi penale ori a diverselor dispoziții de drept penal, se are în vedere identificarea înțelesurilor diverselor noțiuni ce sunt folosite, ca și a judecăților, respectiv a raționamentelor ce au fost concepute de către legiuitor. În contextul acestea, se remarcă faptul că o interpretare rațională a legii penale presupune adoptarea mai mult raționamente, respectiv raționamentul:

A fortiori – reprezintă raționamentul prin intermediul căruia se reușește demonstrarea faptului că în situația în care o lege penală permite mai mult, respectiv mai puțin, se presupune că noțiunea „mai mult” o incorporează pe „mai puțin”. Această argumentare încearcă să demonstreze ideea necesității explicării unei legi, mai ales în contextul situațiilor cu mult mai evidente decât cele ce sunt vizate expres în conținutul respectivei legi.

Per a contrario – prin intermediul căruia se reușește demonstrarea faptului că în situația existenței unei alte rațiuni, trebuie să se constate și existența unei alte rezolvări juridice. Raționamentul este regăsit și în exprimarea „qui dicit de uno, de altero negat”, respectiv cel care susține o teză va nega teza contrarie acesteia.

A pari – conform căruia în cazul situațiilor identice se impune existența unor identice soluții juridice, raționamentul fiind regăsit și în exprimarea „ubi eadern ratio, ubi idem jus”

Reductio ad absurdum – prin intermediul căruia se reușește demonstrarea faptului că orice alte interpretări, exceptându-o pe cea vizată, ar putea determina diverse consecințe ce sunt contrare legii penale, respectiv inadmisibile

Interpretarea istorică a legii penale – presupune luarea în considerare a istoriei ori a istoricului respectivei legi penale ce urmează să fie interpretare, în acest fel fiind interpretare diversele acte preliminare, expunerile de motive, proiectele, ca și diversele dezbateri parlamentare

Interpretarea sistematică a legii penale – ce presupune ca respectiva normă penală să fie interpretată luându-se în considerare corelația acesteia cu diverse alte legi, respectiv dispoziții

Interpretarea prin analogie a legii penale – presupune explicarea înțelesului unei anumite norme penale prin intermediul altei norme în conținutul căreia este prevăzută o situație asemănătoare, care este și cu mult mai clară. În cadrul doctrinei dreptului penal se consideră că această interpretare a legii penale nu trebuie să fie confundată cu o extindere a legii prin intermediul analogiei, ce presupune o aplicare a legii penale la diversele fapte care nu au fost prevăzute în cadrul formelor penale, dar care sunt asemănătoare cu faptele ce sunt prevăzute de legea penală

Rezultatul interpretării legii penale – reprezintă concluzia rezultată urmare a respectivei interpretări ori a înțelesului legii penale, în percepția respectivului interpret. Se remarcă astfel existența unei:

Interpretări de tip extensiv – în situația în care textul de lege ce este analizat reflectă mai puțin decât a presupus legiuitorul, sens în care se impune extindere (respectiv lex dixit minus quam voluit)

Interpretări de tip restrictiv – în situația în care textul de lege ce este analizat reflectă mai mult decât voința legiuitorului, sens în care se impune o restrângere (respectiv lex dixit plus quam voluit)

Interpretări de tip declarativ – în situația în care între voința remarcată la legiuitor și ceea ce s-a reușit a se exprima prin textul lege se remarcă existența unei concordanțe perfecte (respectiv lex dixit quam voluit).

Demn de menționat este faptul că atât interpretarea extensivă cât și interpretarea restrictivă reprezintă doar efectul diverselor neconcordanțe existente între voința legiuitorului și conținutul exprimat de respectivul text de lege.

Limitele interpretării – în cazul legii penale se remarcă existența unei stricte interpretări, motiv pentru care se impune necesitatea nu a creării unor noi norme, prin intermediul interpretării, ci explicarea normelor de incriminare deja existente.

2 . Ideile fundamentale

1. Ca orice ramură a dreptului autonomă, și dreptul penal, are diverse raporturi juridice cu specificitate proprie, ce sunt stabilite între statul român și respectivii destinatari ai legii penale.

2. În cadrul diverselor raporturi juridice ale dreptului penal, fie că acestea sunt raporturi juridice de conformare ori raporturi juridice de conflict, statul român ocupă o poziție dominantă.

3. În cadrul legislației penale se remarcă existența diverselor legi și norme de incriminare care nu trebuie să fie confundate.

4. Se remarcă existența la nivel doctrinar a diverselor opinii privind structura aferentă normei penale (respectiv dihotomică ori trihotomică).

5. În vederea aplicării juste a legii penale se impune o interpretare corectă a acesteia, astfel descoperindu-se în mod clar și exact adevărata voință a legiuitorului.

6. Se impune neconfundarea interpretării legii penale prin analogie cu aplicarea legii penale folosindu-se analogia.

3.Vocabularul specific

ad absurdo – este o expresie latină ce desemnează termenul „prin absurd”, ea vizând raționamentele ce includ diverse premise ce sunt acceptate ca fiind absurde. Se utilizează frecvent în conținutul expresiei „reductio ad absurdum” ce înseamnă reducere la absurd

a contrario – este o expresie latină ce înseamnă prin opoziție, din contră

adagiu – este o maximă, un aforism, ce se utilizează în materia dreptului, mai ales pentru argumentarea unor situații/concepte, unele dintre ele reprezentând adevărate principii ale dreptului, vechi de sute de ani (provine din latinescul adagium)

a fortiori – tot o expresie latină ce înseamnă „de la cel tare spre cel slab”, fiind un raționament al unei interpretări logice, folosit în situația în care se încearcă demonstrarea faptului că, dacă o lege permite mai mult, aceasta permite în mod implicit și mai puțin, sau a faptului că, dacă o lege interzice mai puțin, atunci aceasta va interzice în mod implicit și mai mult decât a interzis deja

analogie – o asemănare ori o similitudine între două ori mai multe noțiuni, ori situații, respectiv fenomene. La nivelul dreptului penal european se admite analogia în favoarea inculpatului – respectiv in bonam partem, fiind interzisă însă în defavoarea acestuia – respectiv in malam partem (provine din latinescul analogia, ca și din francezul analogie)

concluzii – diversele susțineri și opinii ale părților implicate într-o speță, ca și ale procurorului în cadrul procesului, ce privesc soluționarea procesului. Aceste susțineri și opinii pot să fie în favoarea unei părți, ca și în acuzare, respectiv în circumstanțiere

condamnare – o soluție a unei instanțe prin intermediul căreia este sancționată o anumită parte din respectivul proces

conformare – acea modalitate dedicată realizării diverselor raporturi juridice vizând respectarea de bună voie a diverselor dispoziții ale normelor juridice. Demn de menționat este faptul că în situația conformării se remarcă eficiența activă a dreptului

fapte juridice penale – sunt acele faptele juridice ce, conform legii penale române, au capacitatea de a genera, modifica ori stinge diversele raporturi juridice de natură penală. Aceste faptele juridice penale pot să fie:

Fapte juridice penale constitutive

Fapte juridice penale extinctive

Fapte juridice penale modificatoare

imperativ – acel calificativ care exprimă obligativitatea tuturor normelor juridice, cu precizarea faptului că în marea majoritate a cazurilor normele penale sunt norme de tip imperativ. La rândul lor, aceste norme imperative pot să fie:

Norme imperative onerative

Norme imperative prohibitive (din latinescul Imperativus)

interpret – este orice persoană care ia parte la un proces, principala sa atribuție fiind aceea a traducerii diverselor relatări ale unei persoane ce este ascultată de către un organ judiciar, cu precizarea că respectivele persoane nu vorbesc limba română ori nu pot să se exprime prin intermediul vorbirii

interpretarea legii penale – este acea operațiune dedicată dezvăluirii voinței specifice legiuitorului

lege penală – este acel act normativ ce cuprinde diverse norme ale dreptului penal

raport juridic penal – este acea relație socială ce este reglementată prin intermediul unei norme juridice penale

4. Articolele de analizat – textele de lege:

Articolul 173 al Codului penal al României, în coroborare cu prevederile articolului 73, alineatul 3 din Constituția României

Articolul 4 al Codului penal al României, în coroborare cu prevederile articolului 11 al Codului penal al României

5. Aplicații teoretice:

1. Raporturile juridice ale dreptului penal român – definire, tipuri de raporturi juridice

2. Raportul juridic penal de conformare – definire, naștere, modificări ale acestuia, stingerea raportului juridic de conformare

3. Raportul juridic penal de conformare – subiectele, conținutul, obiectul acestuia

4. Raportul juridic penal de conflict – definire, naștere, modificări ale acestuia, stingerea raportului juridic de

5. Raportul juridic penal de conflict – subiectele, conținutul, obiectul acestuia

6. Legea penală – definire

7. Categorii de legi penale

8. Norme penale – definire, funcții ale normelor penale

9. Structura normei penale

10. Categorii de norme penale

11. Interpretarea legii penale – definire, necesitatea interpretării legii penale

12. Forme ale interpretării legii penale

13. Metode de interpretarea legii penale.

14. Rezultatul interpretării legii penale

15. Limitele interpretării legii penale

6. GRILE:

Notă : Se remarcă situația existenței unui răspuns corect, a două răspunsuri corecte, a trei răspunderi corecte, ca și cea a nici unui răspuns corect!

1. Orice raport juridic penal de conformare se stinge în situația în care:

a) legea este abrogată, fie și numai parțial

b) este modificată o prevedere din conținutul legii penale

c) se încalcă o legea penală, ulterior aceasta ajungând să se transforme într-un raport de conflict

d) respectiva legea penală a ieșit din vigoare

2. În cadrul dreptului penal se remarcă existența:

a) numai a raporturilor juridice de conflict, avându-se în vedere caracterul represiv, specific dreptului penal

b) unor raporturi de conformare, ca și a unor raporturi de conflict

c) doar a raporturilor juridice de conformare, avându-se în vedere caracterul normativ, specific dreptului penal

3. Raportul juridic penal este stabilit între:

a) persoane fizice și persoane juridice ce se află pe poziții de egalitate juridică

b) persoane fizice și/ori persoane juridice și statul român, acestea aflându-se între ele pe poziții de egalitate

c) persoane fizice și/ori persoane juridice și statul român, acestea aflându-se în poziții de subordonare

4. În cadrul raportului juridic penal poziția dominantă este deținută de:

a) respectivul destinatar al legii penale

b) persoana care încalcă legea penală

c) statul român, în calitate de titular al tuturor valorilor sociale apărate

d) nimeni, toate subiectele aflându-se pe poziții ale egalității juridice

5. În cadrul unui raport juridic penal de conformare:

a) statul român deține dreptul tragerii la răspundere penală pe respectivul făptuitor

b) diverșii destinatari ai legii penale sunt obligați să se supună diverselor sancțiuni penale prevăzute de legea penală

c) statul român are dreptul de a pretinde o anumită conduită tuturor destinatarilor respectivei legi penale

d) toți destinatarii legii penale sunt obligați să respecte în totalitate voința legiuitorului, așa cum aceasta a fost exprimată în legea penală

6. În cadrul unui raport juridic penal de conflict:

a) se remarcă că acesta se naște urmarea încălcării unei norme juridice, fie doar din culpă

b) acesta se naște ca urmarea încălcării normei juridice doar cu intenție

c) în poziția dominantă se găsește persoana care a încălcat legea penală

d) poziția dominantă este deținută de statul român ce dispune tragerea la răspundere penală a respectivului făptuitor

7. Legea penală:

a) poate să fie elaborată inclusiv de către Guvernul României

b) poate să îmbrace forma legii organice

c) poate să fie lege generală, dar și lege specială

8. Legea specială:

a) nu face derogări de la legea generală

b) derogă legea generală

c) doar în anumite situații va deroga de la legea generală

9. Se înțelege prin conflict de legi:

a) situația în care o lege a ieșit din vigoare, ea fiind înlocuită de o nouă lege

b) situația în care sunt în vigoare două ori mai multe legi ce reglementează relații sociale identice

c) situația în care o este în vigoare o lege specială și/ori o lege excepțională, dar și o lege generală

10. În funcție de durata în timp, se remarcă următoarea clasificare a legilor penale:

a) legi ordinare și legi temporare

b) legi permanente și legi extraordinare

c) legi permanente și legi temporare

11. În funcție de rolul deținut, se remarcă următoarea clasificare a legilor penale:

a) legi generale și legi ordinare

b) legi speciale și legi permanente

c) legi generale și legi speciale

12. Normele penale:

a) prezintă o structură de tip trihotomoc

b) prezintă o structură de tip dihomomic

c) la nivel doctrinar, părerile sunt împărțite, marea majoritatea a acestora optând, în lipsa unei dispoziții, pentru o structură de timp dihomomic

d) la nivel doctrinar, părerile sunt împărțite, marea majoritatea a acestora optând, în lipsa unei ipoteze, pentru o structură de timp dihomomic

13. Normele speciale:

a) sunt regăsite în conținutul legilor speciale, acestea prevăzând diversele condiții în care o anumită faptă se constituie în infracțiune

b) sunt regăsite în conținutul codului penal – în partea specială

c) sunt regăsite în conținutul codului penal – în partea generală

14. Normele onerative:

a) sunt acele norme specifice infracțiunilor de tip omisiv

b) sunt acele norme specifice infracțiunilor de tip comisiv

c) sunt regăsite în mod frecvent și în conținutul părții speciale a Codului penal al României

15. Normele prohibitive:

a) reușesc să impună o abținere de la o anumită conduită, acestea fiind specifice infracțiunilor de tip omisiv

b) reușesc să impună o abținere de la o anumită conduită, acestea fiind specifice infracțiunilor de tip comisiv

c) reușesc să impună reținerea tuturor destinatarilor legii de la anumite conduite, ele fiind specifice infracțiunilor de tip comisiv

16. Norma de la art. 189 din Codul penal al României, respectiv infracțiunea de omor calificat, sub aspectul sancțiunilor prevăzute de lege:

a) are un caracter relativ determinat

b) reușește să prevadă sancțiuni cumulative

c) are un caracter relativ determinat, aceasta prevăzând și diverse pedepse complementare

17. În legea penală română:

a) nu se regăsesc norme penale cu sancțiuni ce sunt absolut nedeterminate, caz în care s-ar încălca principiul umanismului, ca și principiul individualizării sancțiunilor penale

b) nu se regăsesc norme penale cu sancțiuni ce sunt absolut nedeterminate, situație în care s-ar încălca principiul legalității sancțiunilor penale

c) se remarcă predominanța normelor penale ce au un caracter relativ determinat, prin prisma sancțiunilor

d) se remarcă existența unor norme cu sancțiuni de tip absolut nedeterminate, instanța fiind cea care trebuie să decidă atât natura, cât și cuantumul sancțiunilor aplicabile

18. Normele de trimitere:

a) continuă să rămână independente în raport cu norma de completare

b) reușesc să devină dependente în raport cu norma cu care acestea se completează

c) sunt absolut identice prin prisma finalității privind normele de referire

19. Normele de referire:

a) nu se regăsesc în legea penală română, acestea fiind specifice altor diverse ramuri ale dreptului

b) reușesc să rămână independente în raport cu norma cu care acestea se completează

c) reușesc să devină dependente în raport cu norma cu care acestea se completează

20. Interpretarea legii penale române:

a) nu este în toate cazurile obligatorie

b) este în toate cazurile obligatorie, în vederea realizării unei juste aplicări a acesteia

c) este realizată doar de organul judiciar

21.Interpretarea legii penale:

a) poate fi făcută de către legiuitor doar ulterior elaborării legii

b) poate fi făcută de către organul judiciar

c) poate fi oficială, ca și neoficială.

22. În categoria metodelor de interpretare sunt incluse:

a) interpretarea literală sau interpretarea istorică

b) interpretarea sistematică sau interpretarea logică

c) interpretarea literală și interpretarea istorică

d) interpretarea rațională sau interpretarea logică

23. Interpretarea legii penale poate să determine:

a) o restrângere a textului de lege, în conformitate cu adagiul lex dixit minus quam voluit

b) o extindere a textului de lege, în conformitate cu lex dixit plus quam voluit

c) o absolută concordanță între voința legiuitorului și respectivul text al legii, în conformitate cu adagiul lex dixit quam voluit.

24. Interpretarea legii penale prin analogie:

a) este strict interzisă, ea încălcând principiul legalității

b) poate da naștere unor noi incriminări

c) are în vedere căutarea înțelesului unei anumite norme penale, prin intermediul altei norme în care este prevăzut un caz similar

d) este aceeași cu o interpretare extensivă a legii penale

e) nu se interzice, ea neîncălcând principiul legalității

25. În categoria formelor de interpretare a legii penale se remarcă:

a) interpretarea istorică a legii penale

b) interpretarea oficială a legii penale

c) interpretarea rațională a legii penale

d) interpretarea cauzală a legii penale

7. TESTUL NR. 3:

Notă : Fiecare întrebare este notată cu un punct, un punct fiind acordat din oficiu!

1. Să se definească noțiunea de raport juridic penal.

2. Ce subiecții intră în categoria raportului juridic penal de conformare?

3. Care este conținutul unui raport juridic de conflict?

4. Enumerați categoriile de legi penale.

5. Enumerați funcțiile normei juridice penale.

6. Enumerați categoriile de norme penale.

7. Enumerați rezultatele interpretării legii penale.

8. Realizați o analiză a termenului „conformare” prin prisma juridico-penală.

9. Realizați o analiză a termenului „ad absurdum”.

8. CERCETARE:

Temele de seminar:

1. Raportul juridic al dreptului penal în comparație cu diverse alte categorii ale raporturilor juridice.

2. Realizarea motivării principiului „specialia generalibus derogant” în cadrul dreptulului penal român.

Tema cercului științific:

Corelația între interpretarea legii penale prin analogie și aplicarea legii penale prin analogie:

Se regăsește asemănarea între interpretarea legii penale prin analogie și interpretarea de tip extensiv a legii penale?

Care este măsura în care interpretarea legii penale prin analogie și interpretarea de tip extensiv a legii penale contravin principiului legalității?

Tema lucrării de diplomă:

Justificarea interpretării legii penale române

Interpretarea legii penale prin analogie versus interpretarea de tip extensiv a legii penale

NOTE:

SEMINARUL NR. 4

APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAȚIU

1. Aplicarea legii penale în raport cu diversele fapte ce sunt comise pe teritoriul României

În cadrul aplicării legii penale în raport cu diversele fapte ce sunt comise pe teritoriul României se remarcă:

Principiul teritorialității, respectiv teritorialitatea legii penale române, – conform căruia legea penală română este aplicabilă numai faptelor penale ce sunt comise pe teritoriul României. Astfel:

Acest principiu este aplicat în mod necondițional și exclusiv

Principiul decurge din însăși suveranitatea statului român și independența acestuia

Legea penală este aplicabilă tuturor cetățenilor, dar și pe întreg teritoriul României, oricare ar fi cetățenia persoanelor

Noțiunea teritoriului – prin acesta înțelegându-se „întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul aerian, cuprinse între frontierele de stat”.

În componența teritoriului se remarcă:

Întreaga suprafața terestră ce este cuprinsă între granițele României

Totalitatea apelor interioare, fie acestea ape curgătoare sau ape stătătoare

Totalitatea apelor maritime interioare

Marea teritorială a României, cu o lățime de 12 mile marine în largul acesteia, pornind de la liniile de bază. Din teritoriul României nu fac parte nici zona contiguă și nici zona economică exclusivă

Totalitatea subsolului aferent suprafeței terestre și suprafeței acvatice

Întreg spațiu aerian național, până la valoarea limită a spațiului cosmic (respectiv 90 km – 110 km). În ceea ce privesc regulile de drept intern ce privesc spațiul aerian, ca și aeronavele, acestea nu sunt aplicabile în situația spațiului extra-atmosferic și nici a navelor spațiale, spațiul extra-atmosferic nefiind sub jurisdicția nici unui stat. În acest fel orice fel de faptă penală ce este săvârșită la bordul diverselor nave spațiale intră sub incidența statului de care aceasta aparține

Totalitatea navelor și a aeronavele ce se află sub pavilion românesc – conform principiului ubicuității

Totalitatea insulelor artificiale situate în zona economică exclusivă a țării noastre

Se remarcă faptul că teritoriul are în componența sa următoarele elemente:

Solul – cu limitele sale

Apele – cu limitele sale

Subsolul – cu limitele sale

Spațiul aerian – cu limitele sale

Excepțiile de la principiul teritorialității – sunt deseori denumite imunități ori inviolabilități, ele clasificându-se în:

Imunități de drept intern

Imunități de drept internațional

Imunitatea absolută

Imunitatea relativă

Imunitatea funcțională

Imunitatea extra-funcțională

În ceea ce privesc excepțiile de la principiul teritorialității se remarcă:

Imunitatea de jurisdicție – respectiv imunitatea de drept internațional perpetuă, de aceasta beneficiind doar membrii corpului diplomatic (respectiv ambasadorii, consilierii ce sunt atașații ambasadelor, șefii altor state, șefii altor guverne, diverse alte persoane oficiale ce sunt în România în trecere, etc.), ca și membrii familiilor acestora.

Această imunitate încetează în momentul încetării funcției, ca și al părăsirii teritoriului respectivului stat în care s-a derulat respectiva misiune diplomatică.

În cazul comiterii unor infracțiuni, această imunitate poate să fie ridicată de către statul de origine al făptuitorului, acesta putând să fie judecat în conformitate cu procedura comună ori să fie declarat ca și „persona non grata” și ulterior să fie expulzat în statul de origine al făptuitorului.

Această regulă de tip tradițional nu își găsește aplicabilitate în situația în care persoanele anterior menționate săvârșesc diverse fapte penale grave

Infracțiunile ce sunt comise în sediile diverselor misiuni diplomatice

Infracțiunile ce sunt săvârșite de către personalul unor armate străine, ce se află în trecere prin România ori care staționează pe teritoriul țării noastre

Infracțiunile ce sunt săvârșite la bordul unor nave ori aeronave străine, ce se află în marea teritorială națională ori în spațiul național aerian (precum navele/aeronavele guvernamentale, ca și navele/aeronavele comerciale). În practică, sunt și diverse situații în care este aplicabilă legea penală română, respectiv:

În situația în care respectiva infracțiune a fost comisă de către un cetățean român ori un apatrid ce își are domiciliul în România

În situația în care au fost comise infracțiuni îndreptate contra siguranței statului român ori împotriva unui cetățean român

În situația în care respectiva infracțiune tulbură ordinea publică în țara noastră

În situația în care au fost comise diverse infracțiuni ce privesc traficul de droguri

În situația în care se solicită în mod expres acest lucru, de către căpitanul respectivei nave/aeronave

Toate aceste reguli nu sunt aplicabile în situația în care navele traversează apele maritime interioare ori acostează într-un port al României, situație în care este aplicabil principiul teritorialității!!!

Imunitatea prezidențială, imunitatea parlamentară, ca și imunitatea guvernamentală – se remarcă faptul că imunitatea președintelui statului este perpetuă, aceasta producându-și efectele și ulterior încetării mandatului prezidențial al acestuia.

Președintele statului nu poate să fie pus sub acuzare pe perioada pe care își exercită mandatului, exceptând cazul în care acesta comite infracțiunea înaltei trădări (așa cum aceasta este definită în conținutul legii fundamentale a țării, în cadrul alineatului 1 al articolului 96).

Se impune a se preciza faptul că în legea penală a României nu este menționată nici o faptă penală care poartă denumirea înaltei trădări, ci doar denumirea trădării, legiuitorul apreciind în acest fel că sintagma respectivă are în vedere o categorie de fapte penale prin care șeful statului român înțelege să își încalce în mod flagrant obligațiile de fidelitate în raport cu țara, acesta prejudiciind în mod grav diversele interese ale statului român.

Demn de menționat este faptul că acest regim al imunității prezidențiale devine unul incident și în situația în care președintele Senatului României ori președintele Camerei Deputaților asigură un interimat al funcției prezidențiale. În conformitate cu prevederile articolului 72 al Constituției României, parlamentarii, ca și senatorii țării, nu răspund în mod juridic pentru voturile ori pentru opiniile pe care le exprimă în exercitarea mandatelor acestora.

În acest caz, aceste categorii de persoane se bucură de o imunitate procedurală, în baza căreia ei nu pot să fie reținuți, percheziționați ori să fie arestați fără o încuviințare prealabilă din partea Camerei Parlamentare din care aceștia fac parte, și după ascultarea acestora. Singura excepție este reprezentată de infracțiunea flagrantă.

Imunitatea Avocatului Poporului – este conferită în conformitate cu Legea 35/1997, în conținutul căreia se prevede că Avocatul poporului, ca și adjuncții săi nu răspund în mod juridic pentru diversele opinii exprimate ori pentru actele pe care le îndeplinesc, având în vedere respectarea legii, în cadrul exercitării diverselor atribuții ce prevăzute de către lege.

Categoriile acestea de persoane se bucură de o imunitate procedurală ce este reglementată în conținutul legii 35/1997, conform căreia nu pot fi reținuți, percheziționați, respectiv arestați ori trimiși în judecată penală în absența unei încuviințării din partea Senatului României. Singura excepție este reprezentată de infracțiunea flagrantă.

Imunitatea familială – este considerată a fi o cauză a nepedepsirii în realitate, ea având caracter limitat și special și fiind incidentă numai în anumite situații (exemplul tăinuirii ce a fost săvârșită de un soț ori de către o rudă apropiată, ca și favorizarea ce a fost comisă de către un soț ori de către o rudă apropiată). În situația faptelor penale de o mai mare gravitate, cum ar fi infracțiunile contra siguranței statului și aceste infracțiuni, anterior menționate, sunt pedepsite.

1.2 Aplicarea legii penale în raport cu diversele fapte ce sunt comise în afara teritoriului României

În ceea ce privește aplicarea legii penale în raport cu diversele fapte ce sunt comise în afara teritoriului României, aceasta se realizează avându-se în vedere mai multe principii, respectiv:

Principiul personalității sau personalitatea legii penale, conform căruia legea penală este aplicabilă infracțiunilor ce sunt comise în afara teritoriului României, dacă făptuitorul respectiv este cetățean român, ori dacă este apatrid și are domiciliul în România. Aceste principiu al personalității este aplicabil:

În situațiile în care fapta penală s-a comis în întregime în afara teritoriului României

Făptuitorul este cetățean român ori apatrid ce are domiciliul în România. Demn de menționat este faptul că această calitate se impune a exista în momentul comiterii respectivei fapte penale. În situația în care respectivul făptuitor are o dublă cetățenie, se va remarca prezența unor incidente din cadrul ambelor legislații.

Nu este obligatorie prezența respectivului făptuitor în România

Se remarcă faptul că în opinia unor autori se impune o modificare a textului de lege în vederea introducerii și a obligativității dublei incriminării, ceea ce va impune o aplicare a principiului personalității.

În această situație, dacă un cetățean ce are cetățenia română săvârșește în afara României o faptă care nu reprezintă infracțiune în versiunea legislației respectivului stat, se remarcă faptul că ar fi ilogic ca respectivul cetățean să răspundă penal pentru acea faptă, în momentul întoarcerii în țara noastră.

În situația în care respectiva faptă penală nu aduce atingeri de nici un fel ordinii de drept din respectivul stat, nu se justifică aducerea acestei fapte sub incidența legii penale românești.

De asemenea, se remarcă faptul că fundamentul existenței, ca și al aplicării principiului personalității reiese chiar din natura relațiilor ce există între totalitatea cetățenilor români și/ori apatrizii ce își au domiciliul în țara noastră și statul român, respectiv în situația în care aceștia se bucură de protecția juridică oferită de statul român în momentul în care se află peste hotarele țării, este normal ca aceștia să respecte legea penală română întru totul, în orice loc se află.

Principiul realității sau realitatea legii penale – conform căruia legea penală română este aplicabilă tuturor infracțiunilor ce sunt comise în afara teritoriului României, împotriva statului român ori împotriva vieții unui cetățean român, sau prin care s-a reușit producerea unei vătămări gravă la adresa integrității corporale ori a sănătății unui cetățean român, infracțiuni ce sunt comise de către un cetățean străin ori de către o persoană ce nu are cetățenie și care nu își are domiciliul pe teritoriul României.

Acest principiu al realității este aplicabil:

În situația în care fapta penală s-a comis în întregime în afara teritoriului României

În situația în care fapta penală:

Este îndreptată contra siguranței naționale

Este îndreptată împotriva vieții

Reușește să aducă o vătămare gravă integrității corporale a unui cetățean român ori împotriva sănătății cetățeanului român.

Se remarcă apariția următoarelor situații:

Diversele infracțiuni contra vieții unei persoane, ce sunt menționate în conținutul prezentului articol, nu au în vedere doar infracțiunile contra vieții, ci toate infracțiunile în urma cărora se produce moartea victimei (exemplu tâlhăriei ce s-a finalizat și cu moartea victimei, etc)

În situația în care victima unei fapte penale este o persoană apatridă ce are domiciliul pe teritoriul țării noastre, în ciuda faptului că legea penală nu face nici o precizare în acest sens, există păreri conform cărora și aceștia ar trebui să se bucure de o protecție din partea legii penale a României.

Opinia nu este acceptată de o mare parte dintre doctrinari, prin prisma faptului că aceste persoane, conform prevederilor legii fundamentale a țării noastre, în momentul aflării pe teritoriul altor state pierd protecția juridică oferită de statul român.

Cu toate acestea, se remarcă faptul că în situația extinderii efectelor legii penale române și asupra cetățenilor apatrizi ce își au domiciliul pe teritoriul României, și care în mod temporar sunt în străinătate, în conformitate cu principiul personalității, și-ar putea extinde diversele efecte și prin prisma principiului realității.

În situația în care, până la finalizarea respectivului proces, victima reușește să își piardă calitatea de cetățean al României, nu mai este aplicabilă legea penală română în virtutea principiului realității. Se remarcă astfel:

Respectivul făptuitor este cetățean străin ori apatrid, ce nu își are domiciliul pe teritoriul țării noastre – calitatea trebuie să existe în momentul săvârșirii respectivei fapte penale

În această situație, punerea în mișcare a acțiunii penale se realizează doar cu o prealabilă autorizare din partea procurorului general al României

Diversele tratate ori convenții internaționale în care țara noastră este parte nu conțin anumite prevederi ce privesc un alt mod prin care se pot soluționa aceste cauze

Este aplicabilă legea penală română și în situația în care fapta respectivă nu e prevăzută ca și infracțiune și în conținutul legii penale a statului în care aceasta a fost comisă, cu precizarea că nu este obligatorie incriminarea dublă.

Principiul universalității, respectiv universalitatea legii penale române – conform căreia legea penală este aplicabilă și altor infracțiuni ce sunt comise în afara teritoriului României de către un cetățean străin ori de către o persoană ce nu are cetățenie și care nu domiciliază pe teritoriul României, în situația în care:

Respectiva fapta penală este prevăzută ca și infracțiune și în conținutul legii penală a statului unde aceasta a fost comisă (respectiv dubla incriminare)

Respectivul făptuitor se găsește în România – în mod benevol ori dacă s-a reușit obținerea extrădării acestuia

Principiul universalității este aplicabil în anumite condiții, respectiv:

În situația în care respectiva faptă penală a fost comisă în întregime pe teritoriul altui stat

În situația în care respectivul făptuitor este un cetățean străin ori un apatrid ce nu își are domiciliul în România

În situația în care respectiva faptă penală nu este din categoria infracțiunilor ce sunt săvârșite contra siguranței statului român, contra vieții unui cetățean român, sau prin care s-a reușit aducerea unei vătămări grave integrității corporale ori sănătății unui cetățean român, infracțiuni ce sunt comise de către un cetățean străin ori de către o persoană ce nu are cetățenie și care nu își are domiciliul pe teritoriul României

În situația în care se constată existența dublei incriminări. Se impune a se preciza că nu este obligatoriu ca aceste fapte penale să fie în mod identic incriminate ori să fie cu aceeași pedeapsă sancționate de către legiuitor

În situația în care făptuitorul se află în România în mod benevol – acest principiu nu este aplicabil făptuitorului ce a fost adus pe teritoriul țării ca urmare a unei extrădări ori în situația în care aeronava cu care acesta se deplasa a aterizat în mod forțat în România

În situația în care nu există, în conformitate cu legea statului pe teritoriul căruia a fost comisă respectiva infracțiune, o cauză ce poate să împiedice punerea în mișcare a respectivei acțiuni penale ori o continuare a procesului penal, sau executarea pedepsei, caz în care respectiva pedeapsă nu a fost executată ori nu este considerată ca fiind executată (respectiv grațiată ori prescrisă)

În situația în care diversele tratate ori convenții internaționale la care țara noastră este parte nu conțin diverse prevederi privind un al mod dedicat soluționării acestor cauze

IMPORTANT ! – toate aceste condiții, anterior menționate, trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ, în absența uneia dintre acestea remarcându-se imposibilitatea punerii în aplicare a legii penale române, în conformitate cu principiul universalității !

IMPORTANT ! – principiul realității, ca și principiul universalității își găsesc aplicabilitatea doar în situația în care nu s-a dispus altfel în cadrul unei convenții internaționale !!!

2.Ideile fundamentale

1. Legea penală română poate fi aplicabilă în raport cu faptele penale ce sunt comise pe teritoriul României, dar și în cazul faptelor penale ce sunt săvârșite în străinătate.

2. Aplicabilitatea legii penale române în cazul faptelor penale ce sunt comise pe teritoriul României se află sub guvernarea principiului teritorialității.

3. Acest principiu al teritorialității, în ciuda faptului că se dovedește a fi exclusiv și necondiționat, impune unele excepții sau limitări

4. Aplicarea legii penale române pentru fapte penale ce sunt săvârșite în afara teritoriului României se realizează sub guvernarea mai multor principii, respectiv:

Principiul personalității

Principiul realității

Principiul universalității

3.Vocabularul specific

Apatrid – o persoană fizică ce nu are cetățenie (din francezul apatride)

Autorizare prealabilă a procurorului general al României – acea modalitate dedicată autorizării organului competent în domeniu pentru a se pune în mișcare o acțiune penală

Calitatea oficială – acel atribut dedicat anumitor persoane în baza acesteia ele îndeplinind diverse activități publice ce au capacitatea de a determina diverse efecte de natură juridică

Corpul delict – un mijloc material de probă în cadrul unui proces penal

Damnum emergens – o expresie de origine latină ce are accepțiunea daunei efective ce este produsă unei persoanei vătămate ca urmare a comiterii unei fapte de natură penală

Dubla incriminare – acea condiție privind aplicarea legii penale în situația unor fapte penale ce sunt comise în afara României, constând în faptul că respectiva faptă este incriminată de ambele legislațiile ale statelor implicate

Efecte juridice – totalitatea drepturilor și obligațiilor, ca și consecințelor juridice

Excepție – o abatere de la o anumită regulă de tip general, abaterea ce este permisă de lege în momentul aplicării unei norme juridice (din latinescul exceptio)

Făptuitor – acea persoană ce a comis o anumită faptă ce este prevăzută de legea penală română

Forța probantă – gradul contribuției unui mijloc de probă în vederea servirii aflării adevărului în cadrul unei cauze publice

Impunitate – constă în absolvirea ori în scutirea pedepsei, în anumite situații ori în condiții speciale ce sunt în mod expres prevăzute de lege (vine din latinescul impunitas)

Imunitate – acea cauză a nepedepsirii ori a excluderii de la o anumită jurisdicție în cazul unor categorii de făptuitori. Țara noastă, din anumite rațiuni ale politicii penale, consacră diverse imunități personale, context în care imunitatea se prezintă drept un tratament derogator, ce este aplicabil unor anumite categorii de persoane ce se află în diversele situații personale (provine din latinescul imunitas)

Inamovibilitate – acel regim juridic ce este aplicabil unor anumite categorii de persoane ce se află în situații speciale, ea constând în imposibilitatea unei mutări ori a unei promovări a acestora în absența unui acord din partea acestora – cazul judecătorilor (din franțuzescul inamovibitité)

Incidența legii penale – reprezintă aplicarea legii penale române diverselor raporturi juridice de conflict

Integritate teritorială – este un atribut al tuturor statelor lumii, ce constă în spațiul pe care aceste state pot să își exercite suveranitatea, în cadrul limitelor recunoscute, în conformitate cu diversele reguli internaționale, integrității teritoriale neputându-i-se aduce nici un fel de atingere din partea altor state

Jurisdicție – acea competență privind judecarea cauzei de un judecător ori de o anumită instanță (provine din latinescul juris, respectiv dicto)

Justițiabil – acea persoană ce are o calitate de parte în cadrul unui proces, exceptând persoanele ce au diverse calități oficiale (provine din francezul justiciable)

Săvârșirea unei infracțiuni – reprezintă comiterea cu vinovăție a oricărei fapte ce este incriminată de legea penală, ca și participarea la săvârșirea acestor fapte penale fie în calitate de autor, fie în cea de instigator ori în calitatea de complice

Spațiul – acel element de referință în raport cu care este aplicabilă legea penală a României

Ubicuitate – acea însușire a prezenței oriunde, respectiv pretutindeni. În cadrul legii penale române se regăsește înscrisă regula ubicuității, ce constă în aplicabilitatea legii române și diverselor infracțiuni ce au fost comise doar în parte pe teritoriul României (sau pe o navă ori pe aeronave ale României) ori al căror rezultat se produce pe teritoriul acesteia.

4. Aplicații teoretice

Principiul teritorialității – definire, modul aplicării acestuia

Noțiunea „teritoriului” în cadrul accepțiunii legii penale – întinderea acesteia, ca și limitele

Excepțiile de la principiul teritorialității – realizarea enumerării acestora, ca și a justificărilor aferente

Principiul personalității legii penale – conceptul acestui principiu, ca și diversele condiții ale aplicării principiului

Principiul realității legii penale– conceptul acestui principiu, ca și diversele condiții ale aplicării principiului

Principiul universalității legii penale– conceptul acestui principiu, ca și diversele condiții ale aplicării principiului

GRILE:

Notă : Se remarcă situația existenței unui răspuns corect, a două răspunsuri corecte, a trei răspunderi corecte, ca și cea a nici unui răspuns corect!

1. Se consideră a fi principii ce guvernează asupra aplicării legii penale române în spațiu următoarele:

a) Principiul legalității incriminării

b) Principiul activității

c) Principiul realității

2. Se consideră a fi principii ce guvernează asupra aplicării legii penale române diverselor infracțiuni ce sunt comise pe teritoriul României următoarele:

a) principiul personalității

b) principiul realității

c) principiul teritorialității

3. Principiul ubicuității:

a) se află prevăzut în mod expres în conținutul Codului penal al României

b) se constituie în temeiul de acordare a extrădării

c) se constituie într-o excepție aplicată principiul teritorialității

4. Prin imunitatea de jurisdicție se înțelege:

a) excepția de la principiul personalității

b) excepția de la principiul teritorialității

c) acea prevedere expresă din Codul penal al României

5. În sfera noțiunii „teritoriului” este inclus:

a) spațiul aerian aflat deasupra mării teritoriale a țării noastre

b) spațiul cosmic aflat deasupra teritoriului țării noastre

c) subsolul ce este corespunzător solului terestru, solului acvatic, ca și mării teritoriale, în absența oricăror limite în adâncime

6. Se consideră că o faptă penală este săvârșită pe teritoriul României:

a) doar dacă aceasta a fost comisă pe acest teritoriu

b) doar dacă respectivul rezultat al acesteia s-a produs pe o navă română

c) doar dacă pe o aeronavă a României s-a realizat doar un act al executării respectivei fapte penale, restul actelor de executare, ca și rezultatul acestei fapte penale fiind produse pe teritoriul unui alt stat

7. Prin expresia „comiterea unei infracțiuni” poate să se înțeleagă:

a) săvârșirea oricărei fapte pentru care legea a prevăzut o pedeapsă pentru infracțiunea ce este apreciată ca fiind consumată

b) o participare la săvârșirea unei infracțiuni ce a fost consumată în calitatea autorului

c) o participare la săvârșirea unei infracțiuni ce a fost consumată ori la o tentativă ce este pedepsibilă prin prisma calității de complice ori de instigator

8. În vederea aplicării principiului personalității se impune necesitatea mai multor condiții, respectiv:

a) respectivul infractor, în momentul săvârșirii infracțiunii este cetățean român ori apatrid

b) respectiva infracțiune a fost săvârșită în totalitate în afara teritoriului României

c) Există o dublă incriminare

9. Se consideră a fi condiții dedicate aplicării legii penale române, în conformitate cu principiul realității, următoarele:

a) infracțiunea să fie comisă în totalitate în afara teritoriului României

b) respectivul infractor este cetățean român ori apatrid ce are domiciliul în România

c) respectivul infractor este cetățean străin ori apatrid ce nu domiciliază în țara noastră

10. Principiului realității este aplicabil în situația în care:

a) a fost comisă o infracțiune contra siguranței statului

b) a fost comisă o infracțiune îndreptată împotriva intereselor statului român

c) a fost comisă o infracțiune îndreptată împotriva integrității corporale ori a sănătății unui cetățean al României

11. Principiului universalității este aplicabil în situația în care:

a) fapta respectivă este prevăzută ca și infracțiune și în legea penală a statului unde aceasta a fost comisă

b) a fost comisă o infracțiune pentru care nu se putea aplica legea penală română, în conformitate cu principiul realității

c) respectivul făptuitor se află pe teritoriul României

d) respectivul făptuitor este cetățean român ori apatrid ce are domiciliul în țara noastră

Se impune necesitatea unei autorizări prealabile a Procurorului General al României în vederea punerii în mișcare a unei acțiuni penale în situația diverselor infracțiuni pentru care se constată aplicabilitatea legii penale române în conformitate cu:

a) principiul personalității

b) principiul realității

c) principiul universalității

13. Principiului realității este aplicabil în situația în care:

a) a fost comisă o infracțiune îndreptată contra vieții unui cetățean român

b) a fost comisă o infracțiune prin intermediul căreia s-a adus vătămarea gravă a integrității corporale ori a sănătății unui apatrid ce domiciliază în România

c) a fost comisă o infracțiune ce este îndreptată împotriva libertății cetățeanului român

14. Principiului universalității nu este aplicabil în situația în care:

a) dacă, conform legii penale a statului pe teritoriul căruia infractorul a comis o infracțiune există vreo altă cauză ce împiedică executarea respectivei pedepse aplicate acestuia

b) se dispune într-un alt fel prin intermediul unei convenții internaționale

c) nu s-a reușit obținerea extrădării infractorului, în situațiile ce sunt prevăzute clar de lege

15. Principiului realității nu este aplicabil în situația în care:

a) s-a dispus în alt fel printr-o convenție internațională

b) respectivul făptuitor nu se află în România

c) conform legii statului pe teritoriul căruia infractorul a comis respectiva infracțiune se constată existența vreunei alte cauze ce împiedică continuarea respectivului proces penal

16. Principiului universalității nu este aplicabil în situația în care:

a) conform legii statului al cărui cetățean este respectivul făptuitor există o altă cauză ce împiedică respectiva punere în mișcare a unei acțiuni penale

b) infractorul nu se află în România

c) nu există nici o autorizare prealabilă a Procurorului General al României privind punerea în mișcare a unei acțiuni penale

17. Prin „principiul protecției reale” respectiv principiu „al naționalității pasive” se înțelege:

a) principiul personalității

b) principiul realității principiul activității

c) principiul universalității

d) principiul activității

18. Principiului realității este aplicabil doar în situația în care:

a) respectivul făptuitor nu a fost condamnat în alt stat

b) respectivul făptuitor a fost urmărit și judecat în afara Românie, el executând și pedeapsa ce i-a fost aplicată

c) s-a solicitat și s-a obținut o extrădare a respectivului infractor

19. Principiului universalității este aplicabil doar în situația în care:

a) respectivul făptuitor nu a fost condamnat în alt stat

b) respectivul făptuitor a fost urmărit și judecat în afara Românie, el executând și pedeapsa ce i-a fost aplicată

c) respectivul făptuitor se află în țara noastră

20. Prin „săvârșirea unei infracțiuni'” înțelegem:

a) comiterea oricăreia dintre faptele penale pe care legea penală română le pedepsește ca pe infracțiune consumată

b) o participare la comiterea unei tentative a unei fapte penale ce nu este pedepsită în calitatea instigatorului

c) o participare la comiterea unei tentative a unei fapte penale ce nu este pedepsită în calitatea de autor

d) comiterea oricăreia dintre faptele penale pe care legea penală română le pedepsește ca tentativă

SPEȚE

Speța 1. Persoana X, ce este un membru al personalului diplomatic din cadrul ambasadei Franței la București, aflată la volanului unuia autoturism de teren, ce rula pe distanța Constanța – București, din neatenție este implicat într-un accident rutier în urma căruia o persoană și-a pierdut viața.

Acestui făptuitor, ce nu este cetățean român și face parte din personalul diplomatic, îi este sau nu aplicabilă legea penală română?

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

Speța 2. Persoanele X, Y și Z sunt marinari pe o navă a României. În perioada escalei acestei nave în portul Singapore, cei trei reușesc să sustragă de la bordul navei românești, ce transporta diverse mărfuri din Coreea spre România, mai multe bunuri pe care ulterior le vând, la schimb, unor localnici.

Să se arate/argumenteze că această faptă a celor trei făptuitori intră ori nu sub incidența legii penale române, precizându-se și temeiul legal aferent.

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

Speța 3. Cu ocazia unei călătorii efectuate în Jamaica, persoana X, de cetățenie română, este implicată într-o altercație cu un infractor, care după ce îl tâlhărește, îl ucide. Infractorul Y are cetățenie americană, este prins și judecat de către instanțele din Jamaica, în finalul procesului acesta fiind condamnat la o pedeapsă de 18 ani de închisoare.

Pentru respectiva faptă pe care a comis-o, infractorul Y poate sau nu să fie judecat și în țara noastră ?

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

Speța 4. Persoana X, ce are cetățenie spaniolă, se află în țara noastră într-o excursie cu colegii de serviciu. Într-o zi, pe când se deplasa dinspre București spre Predeal, la volanul propriului autoturism, cu care s-a deplasat în țara noastră, din neatenție ajunge să fie implicat într-un incident rutier în urma căruia decedează un alt cetățean, Y, care are cetățenie italiană și care se află pe teritoriul țării noastre într-o vizită.

Fapta penală de ucidere din culpă, ce a fost comisă de persoana X, cu victima Y, este sau nu sunt incidența legii noastre penale? Răspunsul trebuie să fie motivat în mod cât mai explicit !

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

Speța 5. Persoana X, ce are cetățenie germană, ajunge pe teritoriul statului spaniol, unde, are un diferend cu Y, cetățean român aflat la muncă în Spania, ulterior conflictului X lipsindu-l de libertate pe Y.

În acest caz, poate fi aplicabilă legea penală română? Motivați răspunsul, indicând și temeiul legal!

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

TESTUL NR. 4:

Notă : Fiecare întrebare este notată cu un punct, un punct fiind acordat din oficiu!

1. Să se explice care este principiul ce guvernează în aplicarea legii penale române pe teritoriul țării noastre.

2. Ce se înțelege prin noțiunea teritoriului? Care sunt componentele acestuia?

3. Să se enumere situațiile în care legea penală română nu este aplicabilă diverselor fapte penale ce sunt comise pe teritoriul României.

4. Să se prezinte specificitatea principiului personalității.

5. Să se prezinte specificitatea principiului realității.

6. Să se prezinte specificitatea principiului universalității.

7. Să se explice argumentat noțiunea apatridului.

8. Să se prezinte caracteristicile dublei incriminări.

9. Să se explice și exemplifice noțiunea ubicuității.

8.CERCETARE:

Temele seminarului:

1. Diversele comentarii și specificități ale elementelor noțiunii teritoriului în dreptul penal român.

2. Realizarea justificării aplicabilității legii penale române în cazul fapte penale ce sunt comise în afara granițelor României.

3. Realizarea justificării existenței diverselor excepții privind principiul teritorialității.

Tema cercului științific:

Cazurile de răspundere penală, respectiv nerăspundere penală a președintelui României, președintelui Senatului României și președintelui Camerei Deputaților.

Temele lucrări de diplomă

Particularități ale aplicării legii penale române în spațiu

Efecte ale aplicării legii penale române în spațiu

NOTE:

SEMINARUL 5

EXTRĂDAREA

Definirea, caracterizarea și tipurile extrădării

Definirea extrădării – prin extrădare se înțelege modalitatea asistenței juridice internaționale în materie penală, prin intermediul căreia un stat, în contextul unor anumite condiții ce sunt stabilite prin conținutul diverselor convenții internaționale ori în conținutul unor declarații de reciprocitate, ajunge să predea diverșii făptuitori ce s-au refugiat pe teritoriul său, aceștia fiind urmăriți ori condamnați pentru comiterea diverselor fapte penale pe teritoriul respectivului stat străin ce solicită extrădarea, în vederea judecării acestor infractori ori a executării diverselor pedepse ce le-au fost aplicate ori a măsurilor ce au fost dispuse pentru aceștia de către autoritățile judiciare din statul străin.

Se remarcă faptul că în cazul extrădării se impune cooperarea a minim două state, respectiv:

Statul ce este solicitat – statul pe teritoriul căruia se găsește un făptuitor

Statul ce este solicitant – statul care solicită extrădarea, acesta putând să fie:

Statul pe teritoriul căruia a fost comisă infracțiunea

Statul ale căror interese au reprezentat obiectul respectivei infracțiuni

Statul de a cărui cetățenie se bucură respectivul infractor pentru care se solicită extrădarea

Caracterizarea extrădării

Extrădarea:

Reprezintă un act al asistenței juridice internaționale

Reprezintă o măsură utilă în vederea combaterii fenomenului criminalității

Este un act de tip bilateral

Are un conținut politic puternic, aceasta realizându-se numai în baza unei voințe liber exprimate a statelor lumii

Are un pronunțat caracter juridic, ea fiind reglementată prin diverse norme de drept și ulterior dispusă de către organele judiciare

Este în mod expres prevăzută în conținutul Codului penal al României, ca urmare a importanței reprezentate, ca și în cadrul Legii nr. 302/2004

Tipuri de extrădare

Se cunosc:

Extrădarea pasivă – în situația în care este primită respectiva cerere de extrădare de către statul ce este solicitat

Extrădare activă – în situația în care este formulată o cerere de extrădare de către respectivul stat solicitant.

2 Natura juridică a extrădării

Se apreciază că extrădarea reprezintă o instituție a dreptului penal internațional, ce are o dublă natură juridică, respectiv:

În plan internațional – aceasta reprezintă modalitatea prin care se realizează asistența juridică în materia penală, privind întrajutorarea statelor, extrădarea realizându-se în temeiul diverselor convenții semnate ori la care se aderă, ea reprezentând un concept de bază în cadrul dreptului penal internațional.

De asemenea, extrădarea reprezintă un adevărat act de suveranitate, ca și de manifestarea solidarității internaționale în lupta îndreptată împotriva fenomenului criminalității. Demn de menționat este faptul că extrădarea reprezintă o instituție juridică nu doar a dreptului intern, ci și a dreptului internațional, prin intermediul acesteia diversele persoane ce sunt vinovate de comiterea unor fapte penale fiind predate statelor ce sunt îndreptățite:

Să le judece

Să le condamne

Să le oblige să execute o pedeapsă la care acestea au fost condamnate, ca urmare a comiterii unor fapte de natură penală

În plan intern – aceasta reprezintă un act guvernamental, un act administrativ și/sau un act jurisdicțional, prin prisma autorității publice ce este competentă să dispună în ceea ce privește admisibilitatea acesteia.

Se remarcă faptul că statul care extrădează un infractor acționează astfel în plenitudinea suveranității sale, acesta recunoscând faptul că uneori, în mod solitar, nu poate asigura realizarea pe teritoriul său a justiției.

Iar actul de semnare a unor convenții se constituie tocmai într-o manifestare specifică suveranității statelor, respectiv într-o expresie a voinței suverane de cooperare cu diverse alte state, în vederea realizării unei întrajutorări juridice.

1.3 Apariția instituției extrădării. Evoluția acesteia

Instituția extrădării a apărut în România numai la finele secolului al XIX-lea, vechimea acesteia neputând fi stabilită cu exactitate. În istoria legislativului este consemnată pentru prima oară existența unui așa zis tratat încheia între regele Cazimir al Poloniei și voievodul de la acea vreme al Moldovei, Ilieș Alexandru, tratatul respectiv vizând cu precădere crimele politice.

Un alt asemenea tratat de extrădare este încheiat în anul 1446 tot între Ilieș Alexandru și regele Poloniei, Sigismund August, în perioada anilor 1498/1499 fiind încheiat un alt astfel de tratat între Lituania și Moldova, în conținutul acestuia domnitorul Moldovei, Ștefan cel Mare solicitându-i regelui polonez să îi extrădeze mai mulți fugari români.

În cursul anului 1848 este încheiată între Moldova și Austria așa numita Convenție pentru extrădarea tuturor dezertorilor și vagabonzilor, în anul 1863 fiind încheiată prima „Convențiune de extradițiune” cu statul vecin, Serbia.

În conținutul primului Cod penal al României, ca și al Codului de procedură penală, din anul 1864, în cuprinsul articolelor 4, respectiv 5 era prevăzut tangențial existența așa-numitei „extradicțiuni”, aceasta fiind percepută drept o instituție a dreptului penal.

Extrădarea este cu adevărat reglementată pentru prima oară în conținutul Constituției Principatelor Unite Moldova și Țara Românească, constituție care nu a fost acceptată la promulgare de către domnitorul de atunci, Alexandru Ioan Cuza.

În mod expres, în conținutul unei Constituții, extrădarea este introdusă abia în anul 1866, în conținutul articolului 30, ea fiind ulterior reglementată și în conținutul Constituției din anul 1923. În ambele acte era prevăzută în mod expres interdicția extrădării așa numiților infractori politici.

Marea majoritate a tratatelor ce erau încheiate de către state prevedeau și condițiile de realizare ale acesteia, respectiv cazurile, ca și situațiile de justificarea extrădării, ca și condițiile ce se impuneau a fi îndeplinite o cerere de extrădare ce îi era adresată unui alt stat.

De-a lungul timpului, s-a sesizat și existența unor situații în care statele au avut încă din prima fază diverse legi interne prin intermediul cărora se reușea stabilirea regimului legislativ al extrădării, în conținutul acestor norme interne fiind prevăzute nu doar condițiile generale de extrădare, ci și organele ce aveau competența de a examina astfel de cereri de extrădare.

Țara noastră se înscrie în categoria statelor ce au semnat diverse tratate ce privesc extrădarea, ea neavând o lege internă prin care să se reușească reglementarea acestei materii. Instituția extrădării a făcut pentru prima oară obiectul unui regim legislativ intern în cadrul cuprinsului Codului penal al României și al Codului de procedură penală Carol al II-lea, ce au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie a anului 1937.

În conținutul acestora erau prevăzute nu doar condițiile de fond (respectiv în codul penal) ci și diversele condiții de formă (respectiv codul de procedură penală) ale instituției extrădării.

Demn de menționat este faptul că acest Cod de procedură penală Carol al II-lea a fost inspirat din cadrul legii belgiene, ca și al legii franceze, el reușind să consacre sistemul mixt specific extrădării, respectiv primele cercetări erau făcute de către magistrați, decizia ulterioară a acestora neavând decât valoarea de aviz, guvernul având dreptul pronunțării suverane în privința acceptării ori a respingerii respectivei cereri de extrădare.

În conținutul Codului penal român era stabilită și ordinea acordării extrădării, respectiv:

În situația în care fapta penală era comisă pe teritoriul mai multor state, respectivul infractor era predat statului ce înaintase primul respectiva cerere de extrădare

În situația în care se comiteau mai multe fapte penale, pe teritoriul mai multor state, infractorul era predat statului pe teritoriul căruia acesta comisese cea mai gravă infracțiune

În mod evident, în cadrul istoriei instituției extrădării, trăsătura esențială este reprezentată de conviețuirea diverselor competențe guvernamentale ori administrative, ca și a competențelor judiciare, cu mențiunea că, la modul general, acestea se completau reciproc, nefiind concurente și nici exclusive.

Ulterior fazei legislative mixte, se realizează trecerea către așa numita fază judiciară, respectiv faza internațională, denumire determinată de numărul deosebit de mare al statelor ce participă la o reglementare a diverselor relații existente între ele, în domeniul acesta, remarcându-se diversele convenții de tip multilateral, ce depășeau stadiul diverselor tratate bilaterale, tratate regionale ori tratate zonale încheiate între statele din proximitate.

Ulterior celui de-al Doilea Război Mondial, țara noastră a menținut sistemul mixt al instituției extrădării, ce fusese instituit de către Codul penal din anul 1936, în conținutul articolelor 16-19, respectiv al articolelor 630 – 638 din cadrul Codului de procedură penală Carol al II-lea.

În acest fel guvernul României și-a menținut dreptul pronunțării, în mod suveran, cu privire la cererea de extrădare. Și chiar dacă decizia unei instanțe avea doar caracterul avizului, în situația în care era pronunțată o respingere a cererii, această hotărâre devenea una de tip definitiv, ea având putere obligatorie în fața guvernului României, sistemul devenind judiciar într-o asemenea situație.

Acest sistem mixt al instituției extrădării este menținut și ulterior intrării în vigoare la data de 1 ianuarie a anului 1969 a vechiului Cod penal și de procedură penală, ce a fost menținut până în momentul apariției, în anul 1991, la data de 8 decembrie, a Constituției României.

În data de 18 martie a anului 1971 este emisă și prima lege specială în materia dreptului românesc, distinctă în raport cu Codul penal, în conținutul acesteia fiind în mod unitar prevăzute nu doar condițiile de fond ale extrădării, ci și condițiile de procedură ale acesteia. Această lege, respectiv Legea 4/1971, era aplicabilă în situația inexistenței unei convenții internaționale ori a inexistenței unei declarații de reciprocitate, ca și pentru a se reuși completarea eventualelor lacune în cadrul clauzelor ce fuseseră convenite (respectiv normele supletorii).

În conținutul legii nu se mai regăsea dispoziția articolului 17 al Codului penal Carol al II-lea conform căreia nu puteau fi extrădați refugiații politici. Și asta deoarece, în concepția fostului stat socialist din țara noastră, nu toți refugiații politici puteau să se bucure de acest favor, ci doar refugiații ce erau urmăriți pentru diversele lor idei umanitare, idei democratice ori idei revoluționare, cu precizarea că aceste noțiuni aveau accepțiuni diferite în acea perioadă.

Această lege reușea să reglementeze și cazul în care respectiva extrădare era solicitată de mai multe state, caz în care Consiliul de Miniștrii era considerată ca fiind autoritatea competentă să decidă cărui stat îi este admisă respectiva cerere de extrădare, ordinea preferințelor fiind:

Statul pe teritoriul căruia fusese comisă infracțiunea

Statul împotriva căruia fusese îndreptată infracțiunea

Statul al cărui cetățean era respectivul infractor

În situația în care se constata că nu doar un stat ci mai multe se încadrau în cadrul acelorași ordine de preferință, prioritate avea statul ce solicitare primul respectiva extrădare.

Acest sistem mixt sistemul mixt al extrădării s-a menținut în România până în momentul adoptării Constituției României, la finele anului 1991, când s-a realizat înlocuirea cu sistemul jurisdicțional. Astfel, se remarcă faptul că la începutul acestui secol se accentuează tendința reglementării extrădării prin lege, în baza acestei instituții fiind încheiate diverse convenții privind extrădarea între state, în lipsa unor convenții stricte în acest sens punându-se în aplicare prevederile dreptului comun în materie.

Se remarcă faptul că în conținutul Codului penal român Carol al II-lea (anul 1936) se regăsește prevederea conform căreia sub raportul diverselor condiții de fond, instituția extrădării era guvernată de diversele convenții internaționale pe care le încheiase țara noastră cu alte state, în lipsa unor convenții aplicându-se regula reciprocității, ca și diversele dispoziții ale dreptului intern.

În ceea ce privesc Codul penal al României, ca și Codul de procedură penală din anul 1969, în conținutul acestora nu au mai fost prevăzute norme vizând o reglementare a extrădării, considerându-se că instituția dreptului penal a extrădării se impune a face obiectul unei legi speciale, în conținutul cărora să fie incluse dispozițiile ce prevedeau detaliat diversele condiții ale extrădării, ca și procedura acesteia.

Astfel, urmând politica penală instituită de regimul socialist, în conținutul Legii 4/1971 se menține sistemul mixt al instituției extrădării până în momentul în care a intrat în vigoare noua Constituției României democratice, în care a fost consacrată, în legislația românească, pentru prima oară, competența exclusivă ce le revine organelor judiciare românești în materia extrădării, ca și în cea a expulzării.

Ulterior intrării în vigoare a legii fundamentale a României, această Lege nr. 4/1971 a fost în mod tacit abrogată, aceasta fiind în afara noilor valori democratice ce sunt ocrotite de Constituție.

În lipsa unor alte legi speciale dedicate extrădării, s-a constatat apariția unor anomalii, ca și practici neuniforme în materie, sesizându-se aplicări parțiale ale unor prevederi din această lege, cu producerea diverselor efecte juridice, ce au durat până în momentul abrogării exprese a acesteia, prin adoptarea Legii nr. 296/2001, ulterior abrogată și aceasta prin Legea nr. 302/2004.

În acest moment, instituția extrădării este în mod clar reglementată prin Constituția României, ca și prin diversele tratate, acorduri, ca și convenții internaționale pe care țara noastră le-a încheiat ori ratificat, ca și prin intermediul Codului penal, a Codului de procedură penală, ca și al Legii nr. 302/2004 vizând cooperarea judiciară internațională în materia penală.

În conformitate cu prevederile Constituției României, instituția extrădării se remarcă prin diverse particularități, precum:

Extrădarea este hotărâtă de către justiție – în acest fel se exclude intervenția altei puteri în materia instituției extrădării, cu abolirea definitivă a sistemului mixt. În ceea ce privesc cererile de extrădare, doar organele judiciare au dreptul să se pronunțe asupra acestora, hotărârea acestora neavând caracterul facultativ, ci caracter definitiv și executoriu.

S-a avut în vedere renunțarea la principiul neextrădării cetățenilor proprii. În cadrul legii fundamentale se prevede excluderea arbitrajului în materia extrădării, cu precizarea diverselor sursele ori a cadrului juridic dedicat reglementării instituției extrădării, ce include:

Diverse convenții internaționale

Diverse declarații de reciprocitate

Dreptul intern – chiar dacă, nu a fost în mod expres menționat, acesta rezultă din chiar existența respectivului text constituțional

S-a reușit stabilirea preeminenței în materia instituției extrădării a dreptului internațional

O sursă de reglementarea instituției extrădării în țara noastră este reprezentată de diversele convenții internaționale ce au fost, în condițiile legii, ratificate, de Parlamentul României, acestea fiind în deplină concordanță cu prevederile articolului 11 al Constituției României.

În ultimii ani, țara noastră a încheiat numeroase tratate privind asistența juridică în domeniul materiei penale, în raport cu diverse cauze civile, cauze familiale și cauze penale, cu numeroase state ale lumii, dintre care merită a fi amintite:

În cadrul legislației penale, ca și a legislației procesual penale, în vigoare din 1969, se remarcă faptul că extrădarea forma obiectul unei unice dispoziții principiale, cu adoptarea ulterioară a Legii nr. 4/1971 privind extrădarea

Prin conținutul Legii nr. 28/2003 s-a reușit introducerea în cuprinsul Codului de procedură penală a articolului 5221 ce viza rejudecarea în situația extrădării, potrivit prevederilor acestuia, în situația în care se solicita extrădarea unei persoane ce fusese judecată și inclusiv condamnată în lipsă, respectiva cauză putea să fie rejudecată de respectiva instanța care judecase în primă instanță, numai la solicitarea persoanei condamnate

Prin Legea nr. 296/2001 s-a făcut un progres în instituția extrădării, acesta incluzând și diverse dispoziții ce nu se găseau în concordanță deplină cu:

Principiile aferente legislației penale românești

Principiile dreptului internațional

Normele incluse în diversele convenții încheiate România

Din acest considerent a fost adoptată o nouă lege, respectiv Legea nr.302/2004, conform cărora pot să fie extrădate din România, urmare a cererii unui stat străin, toate persoanele ce sunt urmărite penal ori care sunt trimise în judecată ca urmare a comiterii unor infracțiuni, ca și persoanele ce sunt căutate pentru a executa o pedeapsă ori a diverselor măsuri de siguranță în respectivul stat. În ceea ce îi privesc pe cetățenii români, aceștia pot să fie extrădați din țara noastră doar în baza diverselor convenții internaționale la care România este parte, avându-se în vedere reciprocitatea.

În situația în care țara noastră alege să refuze extrădarea unui cetățean străin, ce este acuzat ori condamnat pentru diversele infracțiuni prevăzute în legea penală a statului respectiv, ca și pentru infracțiunile pentru care respectiva lege penală a statului solicitant a prevăzut o pedeapsă a închisorii cu minimul special de minim cinci ani, examinarea propriei competențe, ca și exercitarea (analizând dacă se impune) a respectivei acțiuni penale este realizată din oficiu, în absența unor întârzieri și fără excepție.

1. 4 Principiile extrădării

Principiul reciprocității – constituie regula de bază conform căreia, în mod indiferent de existența unei convenții, a unui tratat, a unei legi speciale, ori a diverselor dispoziții din Codul penal al României sau din Codul de procedură penală al României, admiterea cererii de extrădare este condiționată de reciprocitate, respectiv de asumarea de către statul care face această solicitare a extrădării, a obligației extrădării, la rândul acestui stat, în cazul unei situații similare

Principiul neextrădării propriilor cetățeni – în conformitate cu prevederile modificărilor remarcate în conținutul articolului 19 al Constituției României, introduse prin intermediul Legii de revizuire nr. 429/2003, toți cetățenii români pot să fie extrădați doar la baza diverselor convenții internaționale în care țara noastră este parte, în condițiile prevăzute de lege și având la bază principiul reciprocității, cu renunțarea la principiul dedicat neextrădării cetățenilor proprii, principiu ce a stat la baza guvernării instituției extrădării privind proprii cetățeni, din momentul apariția acesteia și până la ora actuală. În vederea unei excepții în cazul extrădării privind cetățenii români, prin Legea nr. 302/2004 au fost stabilite condiții stricte, dar și condiții limitative privind extrădarea cetățeniilor români, în acest fel acestora fiindu-se asigurată o reală protecție. pot fi extrădați, pentru a asigura acestora o protecție reală.

Principiul neextrădării propriilor justițiabili – cu mențiunea că această condiție are în vedere nu extrădarea activă, ci extrădarea pasivă. Respectiv, în situația în care persoana pentru care se solicită extrădarea a comis o faptă penală și pe teritoriul aferent statului solicitat, teritoriu unde aceasta urmează să fie supusă judecății, conform principiului dedicat teritorialității legii penale, principiu ce este admis și aplicat de toate statele lumii, respectiva persoană nu se va extrăda decât ulterior judecării acesteia definitive în respectivul stat solicitat. În cazul condamnării, persoana va fi extrădată ulterior executării pedepsei aplicate, în caz contrar remarcându-se neatingerea scopului specific procesului penal

Principiul neextrădării azilanților politici – se cunoaște faptul că dreptul de azil se constituie în permisiunea acordată de un stat persoanei ce se află refugiată pe teritoriul său, respectiv dreptul rămânerii acesteia pe acest teritoriu, dreptul beneficierii de protecția respectivului stat, cu refuzarea predării acesteia către statul care o urmărește ca urmare a activității ori a opiniilor politice, sociale, culturale, religioase, etc

Principiul dublei incriminări – conform acestui principiu al dublei incriminări, se impune ca respectiva faptă penală ce face obiectul unei cereri de extrădare să se afle prevăzută în legislația penală a ambelor state, respectiv aceasta să fie încriminată nu doar în legea penală a statului solicitant, ci și în legea penală a statului solicitat cu privire la extrădare

Principiul specialității – conform căruia persoana ce urmează să fie extrădată nu se poate supune judecății ori condamnării unei alte infracțiuni în afara celei ce a fost menționată în cuprinsul cererii de extrădare, în absența unui acord prealabil din partea statului solicitat, stat căruia i-a fost adresată solicitarea de extrădare respectivă

Principiul „non bis in idem” – la nivelul dreptului intern, se remarcă faptul că autoritatea negativă a lucrului judecat în cazul hotărârilor penale reprezintă un adevărat obstacol juridic ce determină împiedicarea faptului ca o anumită persoană, în raport cu care a fost pronunțată o anumită hotărâre judecătorească penală definitivă, să poată să mai fie urmărită ori judecată în baza aceleiași fapte penale, fie chiar și într-o altă calificare a acesteia

Principiul umanismului extrădării – reprezintă regula de bază a valorilor ce urmează să fie apărate, avându-se în vedere elaborarea, ca și aplicarea diverselor norme ale dreptului internațional penal, dedicate intereselor și drepturilor fundamentale ale omului, condiției umane, ca și necesitatea unei transformări și implicit a unei resocializări privindu-l pe respectivul individ făptuitor. Se consideră a fi inadmisibil ca ulterior admiterii unei cereri de extrădare, aceasta să determine persoanei în cauză diverse suferințe fizice, ori chiar o înjosire a acesteia, apreciindu-se că nu se impune admiterea unei asemenea cereri a extrădării în situația în care această persoană urmează să fie supusă în statul solicitant unui tratament de tip inuman, unui tratament degradant ori chiar unui tratament letal

1.5.Izvoarele extrădării

În cadrul izvoarelor extrădării, se remarcă:

Convenții internaționale – cu mențiunea că o convenție internațională ori un tratat internațional reprezintă acordul internațional ce este încheiat între statele lumii, în scris, acesta aflându-se sub guvernarea dreptului dreptul internațional, indiferent că se află consemnat în conținutul unui instrument unic sau în conținutul a două ori mai multe instrumente ce pot fi anexe și indiferent de care este denumirea particulară ce le este asociată

Declarații de reciprocitate – se remarcă faptul că sistemul dedicat declarațiilor de reciprocitate reprezintă modalitatea ce este utilizată, la modul general, de marea majoritate a statelor din proximitate, în situația în care între acestea nu se remarcă existența unor convenții ori a unor tratate ce privesc extrădarea. Se impune a se remarca faptul că această formă a asistenței juridice penale este preferată, mai ales prin prisma impusă de frecvența cu care făptuitorii obișnuiesc să traverseze frontierele comune ale statelor, ca și prin cea a faptelor penale ce privesc teritoriile ambelor state, ca urmare a complexității ori a continuității acestora.

Dreptul intern – la nivel tradițional, se apreciază că legea reprezintă sursa unică a dreptului, aceasta fiind un act normativ scris, act ce emană din partea statului și care reprezintă exemplificarea detaliată a expresiei voinței legiuitorului, ea fiind percepută drept sursă suverană, sursă unică.

Preeminența aferentă convențiilor internaționale – se remarcă faptul că în unele situații aceste convenții de extrădare pot să intre într-un concurs cu diversele dispoziții incluse în conținutul unor legi interne, situație în care se are în vedere influența determinată de aceste legile interne ce au intervenit în mod posterior încheierii convențiilor de extrădare avute în vedere, în cazul în care acestea includ în conținutul lor diverse dispoziții ce sunt contrare dispozițiilor conținute în respectivele tratate.

1.6.Condiții privind extrădarea

În această categorie se remarcă:

1.6.1 Condițiile ce privesc persoana – se impune a se menționa faptul că se supun instituției extrădării doar persoanele ce se află în faza urmăririi penale în vederea ulterioarei trimiteri a acestora în judecată ori persoanele ce urmează să execute sancțiunea aplicată de o instanță de judecată. În vederea realizării extrădării unei persoane, se impune îndeplinirea mai multor condiții, cum ar fi:

Respectiva persoană ce face obiectul cererii de extrădare să nu dețină calitatea justițiabilului în respectivul stat solicitat

Respectiva persoană ce face obiectul cererii de extrădare să nu fi fost în mod definitiv judecată de către diversele autorități judiciare din statul solicitat pentru respectiva faptă penală ori faptele penale ce fac obiectul respectivei cereri de extrădare

Respectiva persoană ce face obiectul cererii de extrădare să nu se bucure de imunitatea de jurisdicție, avându-se în vedere diversele condiții, dar și limitele ce sunt conferite prin intermediul convențiilor internaționale ori al înțelegerilor internaționale

Respectiva persoană ce face obiectul cererii de extrădare să nu dețină calitatea participantului (fie ca parte, ca martor ori ca expert) la diverse procese în cadrul statului solicitat

Respectiva extrădare a persoanei ce face obiectul cererii de extrădare să nu îi afecteze starea de sănătate, în mod grav

De asemenea, se consideră a fi exceptați de la procedura extrădării:

Cetățenii României – cu mențiunea că există și cazuri speciale, precizare în legislație

Toți cetățenii care au reușit să dobândească în România dreptul de azil

Toți cetățenii care se bucură în țara noastră de imunitatea de jurisdicție

1.6.2. Condițiile privind faptele – în această categorie se remarcă:

Existența unei dublei incriminări a respectivei fapte penale

Respectiva faptă penală să fi fost comisă pe teritoriul aferent statului solicitant ori împotriva diverselor interese ale acestuia, cu precizarea că această faptă penală nu trebuie să fie aplicabilă și în legea statului solicitat

Neacordarea extrădării în situația infracțiunilor de natură politică

Neacordarea extrădării pe diverse considerente ce țin de rasă, de religie ori de naționalitate

Respectivele fapte penale prezintă un grad ridicat al pericolului social, o gravitate ce este exprimată, la modul general, în cadrul unor limite speciale impuse pedepsei ce este prevăzută de legea penală pentru respectiva faptă penală comisă

Respectiva faptă penală să nu fi fost supusă amnistierii în cadrul statului solicitat. Se constată că amnistia reprezintă un act al clemenței, ce este acordat printr-o lege organică, avându-se la bază temeiul diverselor considerente de natură social-politică, ca și ale politicii penale, prin intermediul acesteia înlăturându-se răspunderea penală, ca și executarea respectivei pedepse, respectiv a altor consecințe aferente condamnării în cazul faptelor penale ce au fost comise până în momentul promulgării respectivei legi a amnistierii.

1.6.3. Condițiile ce privesc pedepsele – în această categorie se remarcă:

Extrădarea unei persoane este acordată în situația în care se constată că pedeapsa aplicată pentru fapta penală respectivă reprezintă privarea de libertate de minim 1 an, în ceea ce privește executarea unei pedepse aplicate de instanța de judecată doar dacă aceasta prevede minim 4 luni

Extrădarea unei persoane nu este acordată în situația în care se constată că acestei persoane urmează să îi fie aplicată pedeapsa capitală

Extrădarea unei persoane este acordată în situația în care se constată că pedeapsa la care aceasta a fost condamnată nu este susceptibilă executării prin aplicarea diverselor tratamente degradante, inumane ori de natură să îi pricinuiască acesteia diverse suferințe fizice, suferințe psihice ori alte violențe din partea statului solicitant

Extrădarea unei persoane este acordată în situația în care se constată că nu s-a prescris executarea respectivei pedepse

Extrădarea unei persoane este acordată în situația în care se constată că pedeapsa pe care urmează să o execute aceasta este privativă de libertate

Extrădarea unei persoane este acordată în situația în care se constată că pe care urmează să o execute aceasta nu a fost grațiată de către statul solicitant ori că executarea acesteia nu a fost în întregime suspendată de către statul solicitant

1.6.4 Condițiile ce privesc procedura – în această categorie se remarcă:

Statul român poate să refuze o cerere de extrădare în cazul în care respectiva persoană ce face obiectul cererii este în același timp și în atenția diverselor autorități judiciare din țara noastră

Statul român poate să refuze o cerere de extrădare în situația în care, conform legislațiilor din ambele state, respectiva acțiune penală aferentă faptei penale în discuție poate fi pusă în mișcare doar ulterior unei plângeri prealabile a unei persoane vătămate, plângere prealabilă care nu există

Dreptul persoanei extrădate la apărare, ca și dreptul la o judecată corectă

Statul român poate să refuze o cerere de extrădare în situația în care respectiva persoană a fost judecată și implicit achitată pentru respectiva faptă penală ce face obiectul cererii de extrădare

1.7 Procedura extrădării

În cazul procedurii extrădării, se remarcă următoarele situații:

1.7.1 Procedura extrădării pasive, ce presupune:

Respectiva cerere de extrădare să fie formulată în scris de către autoritatea cu competențe în domeniu a statului solicitant, cererea fiind adresată Ministerului Justiției din România

Respectiva cerere de extrădare, ca și restul documentelor, trebuie să fie redactate în scris în limba statului solicitant, acestea fiind însoțite și de traduceri în limba română ori în limbile franceză sau engleză

Se realizează o analizare complexă a tuturor actelor ce însoțesc cererea de extrădare, prin prisma regularității internaționale, avându-se în vedere admiterea acesteia ori respingerea

Respectiva cerere de extrădare, ca și restul actelor anexe sunt transmise de către Ministerul Justiției, într-un termen maxim de cinci zile, către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în raza teritorială pe care domiciliază persoana ce face obiectul cererii ori unde i-a fost semnalată prezența acesteia. În situația în care nu este cunoscut locul în care se află respectiva persoană, cererea de extrădare și actele anexe îi sunt transmise procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel a Municipiului București

În termen de 24 de ore in momentul primirii respectivei cereri de extrădare și a actelor anexe, procurorul general ce are competențe în domeniu (conform aspectelor anterior menționate) procedează la identificarea respectivei persoane și implicit la arestarea acesteia.

În situația existenței unei urgențe, statul solicitant are posibilitatea să solicite o arestare provizorie a respectivei persoane urmărite. Această arestare provizorie încetează în situația în care, într-un termen de 18 zile din momentul în care persoana urmărită a fost arestată, nu s-a realizat sesizarea statului român printr-o cerere de extrădare, însoțită de respectivele acte anexe

Respectiva persoană reclamată în cererea de extrădare are dreptul de a declara în fața instanței de judecată că renunță la toate beneficiile conferite de legea, respectiv că își exprimă consimțământul de a fi extrădată și implicit predată către autoritățile ce sunt competente din statul solicitant (se realizează o extrădare voluntară)

Diversele norme ale procedurii penale vizând urmărirea, ca și judecata și implicit punerea în executare se remarcă a fi aplicabile și în cazul procedurii de extrădare, în măsura în care nu se dispune în alt mod, prin conținutul legii

1.7.2. Procedura extrădării active, ce presupune:

Că toate anterioarele dispoziții, ce au fost menționate în conținutul acestui subcapitol al seminarului, sunt aplicabile în mod corespunzător și în situația în care țara noastră este cea care formulează către un alt stat o cerere de extrădare

Ca respectiva competență privind întocmirea, ca și transmiterea diverselor cereri de extrădare, în numele statului român, îi revine, prin lege, Ministerului Justiției

Respectiva solicitare a extrădării se realizează de statul român către un stat străin, la o propunere de tip motivat din partea procurorului ce are competențe în domeniu, în faza urmăririi penale a respectivei fapte penale, în cazul fazei de judecată ori a fazei punerii în executare a unei hotărâri judecătorești, propunerile motivate urmând să vină din partea președintelui respectivei instanțe ce are competențe

Respectiva ordonanță a procurorului ce se ocupă de faza urmăririi penale, ca și toate actele ce sunt necesare în cadrul procedurii extrădării urmează să fie înaintate către procurorul general ce are competențe ori Ministerului Justiției

1.8 Efectele extrădării

Se remarcă următoarele efecte:

1.8.1 Obligațiile statului român solicitat în această categorie intră :

Predarea persoanei extrădate – presupune ca partea română să facă, în regim de urgență, cunoscută respectivei părți solicitante, a soluției ce a fost luată în vederea cererii de extrădare. Orice soluție trebuie să fie motivată, indiferent că aceasta implică admiterea, respingerea parțială a extrădării ori respingerea totală a acesteia.

În situația în care partea română înțelege să admită cererea de extrădare, statul ce a solicitat această extrădare urmează să fie informat cu privire la locul, ca și data predării persoanei respective, ca și asupra duratei perioadei de arest în vederea realizării extrădării persoanei, ce urmează să fie executat de către respectiva persoană ce face obiectul extrădării. În ceea ce privește locul extrădării, acesta urmează să fie un punct al frontierei statului român

Reextrădarea – în situația în care respectiva persoană ce a fost extrădată înțelege să se sustragă urmăririi penale ori judecării acesteia, ca și executării pedepsei ce i-a fost aplicată și aceasta se va întoarce pe teritoriul românesc, persoana poate fi extrădată din nou

Predarea amânată sau predarea condiționată – prin lege, ulterior acceptării cererii de extrădare, statul român are posibilitatea de a amâna predarea respectivei persoane ce face obiectul extrădării. În această situație, respectiva extrădare ajunge efectivă ulterior finalizării procesului penal, în situația pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, privind condamnarea privativă de libertate a persoanei, doar ulterior executării acestei pedepse ori a considerării acestei pedepse ca fiind executată de către persoana în cauză

Remiterea obiectelor – statul român, în situația existenței unei cereri în acest sens, din partea statului solicitant, poate să rețină și să remită, în măsura prevăzută de legislația României, diversele obiecte ce pot:

Să fie utilizate ca și elemente doveditoare în statul solicitant

Să provină dintr-o faptă penală, acestea fiind descoperite în momentul arestării persoanei extrădate ori ulterior acestuia.

Tranzitul – la cerere, se poate încuviința de către statul român, tranzitarea teritoriului său

1.8.2 Obligațiile statului român solicitant în această categorie intră :

Primirea extrădatului – orice persoană extrădată, ce este adusă în țara noastră, urmează să fie predată către administrația penitenciarelor ori respectivei autorități judiciare cu competențe în domeniu, avându-se în vedere natura mandatului privind încarcerarea acestei persoane

Regula specialității – respectiva persoană extrădată nu este nici urmărită și nici judecată ori deținută pentru a executa o pedeapsă, ca de altfel nici supusă unei alte diverse restricționări a libertății individuale a acesteia pentru fapte penale anterior predării sale, și care nu au făcut obiectul respectivei cereri de extrădare.

Se remarcă însă și două excepții, respectiv:

Consimțirea statului român, el fiind cel care predă respectiva persoană

Respectiva persoană extrădată, ulterior liberării sale definitive, nu părăsește teritoriul statului căruia i-a fost predată în termen de 45 de zile, ori aceasta s-a întors pe acesta, ulterior părăsirii teritoriului.

1.9 Ordinea preferinței în acordarea extrădării (respectiv concursul cererilor de extrădare)

În situația în care pentru aceeași persoană este solicitată extrădarea de către mai multe state, fie că aceasta a comis aceeași faptă penală, fie că această persoană a comisă fapte penale diferite, se are în vedere:

Gravitatea faptei penale, ca și locul comiterii acesteia

Data la care au fost depuse respectivele cereri de extrădare

Cetățenia persoanei ce face obiectul cererilor de extrădare

Existența sau nu a unei reciprocități privind extrădarea în raport cu statul român

Posibilitatea extrădării ulterioare a persoanei către un terț stat solicitant

2 Ideile fundamentale

1. Extrădarea se constituie într-un important instrument al luptei împotriva fenomenului criminalității internaționale

2. Procesul de extrădare implică întotdeauna o colaborare între minim două state, extrădarea fiind considerată drept un act bilateral

3. Orice extrădare poate fi activă ori pasivă

4. Instituția extrădării, prin prisma juridică, se remarcă în România destul de tardiv, respectiv în secolul XX

5. În cadrul legii penale a României, se remarcă prezența a trei legi speciale în conținutul cărora s-a reușit reglementarea instituției extrădării, respectiv:

Legea nr. 4/1971

Legea nr. 296/2001

Legea nr. .302/2004

6. De-a lungul timpului, se remarcă relativitatea imprimată asupra principiului dedicat neextrădării cetățenilor proprii

3 Vocabularul specific

autoritatea centrală – autoritatea ce a fost astfel desemnată de către statul solicitant ori de către statul solicitat, în cadrul aplicării diverselor ale unor convenții și tratate internaționale

autoritatea judiciară – în această categorie intră instanțele judecătorești, ca și Parchetele de pe lângă aceste instanțe, ce sunt stabilite în conformitate cu legea română, precum și diversele autorități ce au calitatea aceasta în statul solicitant, în conformitate cu declarațiilor statului solicitant la diversele instrumente internaționale ce sunt aplicabile

cererea de asistență judiciară internațională în materia penală – acel act prin care este solicitată o cooperare într-o anumită cauză penală, avându-se în vedere diversele forme pe care legea le menționează

condamnarea – reprezintă orice pedeapsă ori măsură de siguranță, ce este aplicată unei persoane ca urmare a comiterii de către aceasta a unei fapte penale

extrădarea activă – acea procedură de extrădare în cadrul căreia țara noastră este statul solicitant

extrădarea pasivă – acea procedură de extrădare în cadrul căreia statul român este statul solicitat

extrădat ori persoană extrădată – acea persoană pentru care a fost aprobată o cerere de extrădare

hotărârea – acea hotărâre judecătorească prin intermediul căreia o instanță reușește să pronunțe o condamnare

măsura de siguranță – orice fel de măsură privativă ori măsură restrictivă de libertate ce este dispusă în vederea completării ori a înlocuirii unei pedepse aplicate printr-o hotărâre judecătorească penală

persoana extrădabilă – acea persoane ce face obiectul procedurii de extrădare

persoana solicitată – acea persoana ce reprezintă obiectul unui mandat de extrădare european

persoana urmărită – acea persoană ce face obiectul mandatului de urmărire internațională

resortisant al statului de condamnare ori al statului de executare – cetățeanul român, în situația țării noastre

statul de condamnare – acel stat în care persoana a fost condamnată, ea putând fi transferată ori care a fost transferată deja

statul de executare – acel stat către care se poate transfera persoana ori către care aceasta a fost deja transferată, pentru a executa pedeapsa ce i-a fost aplicată ori pentru a executa măsura de siguranță ce i-a fost aplicată

statul solicitant – acel stat ce formulează o cerere de extrădare

statul solicitat – acel stat căruia îi este adresată respectiva cerere de extrădare

4 Aplicații teoretice:

1. Conceptul extrădării – delimitări.

2. Extrădarea – natura juridică a acestei instituții.

3. Nașterea și evoluția extrădării.

4. Principiile ce stau la baza guvernării instituției extrădării.

5. Extrădarea – izvoarele acestei instituții.

6. Condițiile dedicate acordării extrădării – condițiile ce privesc persoana ce face obiectul cererii de extrădare.

7. Condițiile dedicate acordării extrădării – condițiile ce privesc faptele penale comise de persoana ce face obiectul cererii de extrădare.

8. Condițiile dedicate acordării extrădării – condițiile ce privesc pedeapsa aplicată persoanei ce face obiectul cererii de extrădare.

9. Condițiile dedicate acordării extrădării – condițiile ce privesc procedura cererii de extrădare.

10. Procedura dedicată extrădării pasive.

11. Procedura dedicată extrădării active.

12. Diversele efectele ale extrădării.

13. Să se enumere și să se argumenteze ordinea preferințelor acordării extrădării, în situația mai multor cereri de acest gen, formulate de mai multe state.

5 GRILE:

Notă : Se remarcă situația existenței unui răspuns corect, a două răspunsuri corecte, a trei răspunderi corecte, ca și cea a nici unui răspuns corect!

1. Extrădarea este acordată:

a) în temeiul legii , în ciuda existenței unei convenții

internaționale aplicabile

b) în mod exclusiv, în baza reciprocității.

În lipsa acesteia, ea se realizează în temeiul legii

c) doar pe baza reciprocității ori în baza convențiilor

internaționale în domeniu

2. La cererea unui stat străin, statul român poate să extrădeze de pe teritoriul său următoarele persoane:

a) cetățenii români

b) persoane apatride ce au domiciliul în România

c) cetățenii străini ori cetățeni apatrizi ce nu au domiciliul

în țara noastră

3. Extrădarea reprezintă:

a) un act unilateral

b) un act bilateral

c) un act al asistenței juridice internaționale

4. În cazul extrădării, întotdeauna sunt implicate:

a) minim trei state

b) minim un stat

c) minim două state

5. Următoarele afirmații sunt adevărate:

a) extrădarea este activă și pasivă

b) prin stat solicitant se înțelege statul pe teritoriul

căruia se găsește făptuitorul

în actuala legislație, extrădarea este reglementată în

conținutul Legii nr. 296/2001

6.Extrădarea activă se remarcă în situația în care:

a) este primită o cerere de extrădare

b) este făcută o cerere de extrădare

c) este acceptată o cerere de extrădare.

7. În România, extrădarea a fost reglementată de următoarele legi:

a) Legea nr. 4/1971

b) Legea nr. 296/2001

c) Legea nr. 302/2004

d) Legea nr. 275/2006

8. La baza instituției extrădării guvernează:

a) principiul reciprocității

b) principiul neextrădării propriilor cetățeni

c) principiul neamestecului în treburile interne

d) principiul specialității

e) principiul unicei incriminări

9. În categoria izvoarelor extrădării sunt incluse:

a) Constituția României și Codul Penal al României

b) totalitatea tratatelor internaționale

c) totalitatea declarațiilor de reciprocitate

10. Sunt adevărate următoarele afirmații:

a) în toate cazurile, cetățenii români pot să fie extrădați din România

b) în vederea operării extrădării se impune existența dublei incriminări

c) pedeapsa aplicată infracțiunii ce face obiectul extrădării se impune a fi una privativă de libertate, perioada fiind de minim doi ani

11. În țara noastră, cererea extrădării este făcută de către:

a) Procurorul general al României

b) Ministerul Justiției din România

c) Instanța de judecată ce judecă fapta penală ce face obiectul extrădării

12. Cererea de extrădare este formulată:

a) doar în limba română

b) în limba engleză sau în limba franceză

c) doar în limba statului solicitant

13. Un cetățean român poate să fie extrădat dacă:

a) deține și cetățenia statului solicitant

b) a comis o faptă penală contra respectivului stat solicitant

c) are domiciliul pe teritoriul statului solicitant în momentul formulării respectivei cereri de extrădare

14. În România, extrădarea:

a) este hotărâtă de către justiție

b) este hotărâtă de către Ministerul Administrației și Internelor din România

c) presupune existența unui stat solicitat, ca și a unui stat solicitat

15. Examenul privind regularitatea internațională:

a) are în vedere verificarea conformității respectivei cereri de extrădare, ca și a diverselor acte ce sunt anexate acesteia, în conformitate cu dispozițiile din tratatele internaționale, ca și a declarațiilor de reciprocitate

b) nu este obligatoriu întotdeauna

c) este realizat de către Ministerul Justiției din România

SPEȚE:

Speța 1 Cetățenii X, Y și Z nu au cetățenie română. Ei au fost surprinși de oamenii legii români pe teritoriul țării noastre, având asupra lor o uriașă cantitate de droguri, pe care aveau intenția să o comercializeze în alte state ale continentului european.

Având în vedere că traficul de substanțe stupefiante este faptă penală incriminată de legea penală română, să se determine:

Dacă cetățenii X, Y și Z pot să fie trași la răspundere penală, conform legii penale române, pentru fapta asupra căreia au fost surprinși de autorități.

Dacă cetățenii X, Y și Z pot să fie extrădați, urmare a unei cereri venite din partea statului ai cărui cetățeni aceștia sunt ori a cererilor venite din partea statelor pe teritoriile cărora au fost transportate respectivele substanțe stupefiante.

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

Speța 2. Autoritățile judiciare din Italia le-au solicitat autorităților române extrădarea lui X, cetățean italian, motivând că acesta a comis pe teritoriul Italiei mai multe fapte penale, incluzând tâlhării, agresiuni sexuale, ca și coruperea unor minori cu vârsta de sub 15 ani.

Analizând cererea, instanța de judecată București a luat decizia de a respinge solicitarea de extrădare a cetățeanului X, apreciind că în cauză nu au fost îndeplinite diversele condiții impuse de lege în vederea admiterii cererii de extrădare.

S-a arătat că acest cetățean a comis și pe teritoriul țării noastre fapte penale (respectiv perversiuni sexuale și relații sexuale cu minori), pentru care a fost condamnat de o instanță de judecată la o pedeapsă cu închisoarea definitivă, de cinci ani.

Instanța a apreciat că, în conformitate cu prevederile legislative în vigoare, cetățeanul X poate fi extrădat numai ulterior executării deja aplicate în țara noastră.

Nemulțumiți de decizie, statul italian, prin autoritățile sale competente, a declarat recurs, ulterior judecării acestuia, instanța superioară, Înalta Curte de Casație și Justiție decizând să admită recursul, argumentând că decizia primei instanțe contravine legii.

În această situație, recursul declarat de partea italiană a fost sau nu fondat?

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

7 TESTUL NR. 5:

Notă : Fiecare întrebare este notată cu un punct, un punct fiind acordat din oficiu!

1. Ce reprezintă instituția extrădării ?

2. În procedura extrădării câte state sunt implicate?

3. Extrădarea este de câte tipuri? Argumentați răspunsul.

4. Prin ce legi s-a reușit reglementarea instituției extrădării în legea penală românească?

5. Ce principii stau la baza guvernării instituției extrădării?

6. Să se enumere izvoarele extrădării.

7. Ce instituție din țara noastră este îndreptățită să realizeze o cerere de extrădare?

8. Să se explice semnificația expresiei „persoană extrădabilă”.

9. Să se analizeze conținutul articolului 24 al Legii nr. 302/2004.

8.CERCETARE:

Teme de seminar:

1. Importanța instituției extrădării și justificarea existenței acesteia în cadrul legislației interne și a celei internaționale.

2. Argumentarea pro și contra extrădării cetățenilor proprii.

3. Identificarea și analizarea diverselor elemente de extraneitate în cadrul procedurii extrădării.

Tema cercului științific

Analizarea procedurii mandatului european de extrădare.

Tema lucrare de diplomă

Instituția extrădării în cadrul procesul integrării europene.

Avantajele și dezavantajele modificărilor aduse instituției extrădării de-a lungul evoluției acesteia.

NOTE:

SEMINARUL NR. 6

APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

1.1 Aspecte generale dedicate aplicării legii penale în timp

În cazul aplicării legii penale în timp, aspect ce este detaliat reglementat în conținutul Codului penal al României, se impune a se lua în calcul următoarele:

Momentul la care respectiva lege penală intră în vigoare

Durata respectivei legi penale, aceasta putând fi determinată ori nedeterminată

Momentul la care o lege penală iese din vigoare

Eventualitatea existenței unor situații tranzitorii

Eventuala succesiune a legilor penale

1.2 Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp

În această categorie se remarcă existența:

Principiului activității – conform căruia o lege penală este aplicată tuturor faptelor penale ce sunt comise în perioada în care aceasta este în vigoare. În conformitate cu acest principiu, se remarcă faptul că ă lege penală este aplicabilă doar faptelor penale ce sunt comise în intervalul de timp inclus între data la care respectiva lege a intrat în vigoare și data la care aceasta a fost abrogată. În susținerea acestui principiu se regăsesc mai multe argumente, dintre care amintim:

Posibilitatea invocării principiului legalității incriminării, ca și a diverselor sancțiuni de drept penal

Poate fi precizat aspectul că gravitatea respectivei fapte penale este cea care a fost evaluată prin prisma legii penale aflată în vigoare în momentul comiterii respectivei fapte penale

Respectivul făptuitor al unei fapte penale a cunoscut conținutul legii penale, el trebuind să răspundă în conformitate cu legea ale cărei prevederi au fost încălcare.

În vederea punerii în aplicare a acestui principiu se impune determinarea legii penale active, sens în care se impune identificarea momentului în care respectiva lege penală a intrat în vigoare, ca și a momentului în care aceasta a ieșit din vigoare.

În acest sens, se apreciază ca moment al intrări în vigoare a unei legi penale:

Ulterior trecerii intervalului de trei zile din momentul în care respectiva lege penală a fost publicată în conținutul Monitorului Oficial al României, în conformitate cu prevederile articolului 78 al Constituției României

O altă dată, nu cea anterior precizată, ce este în mod expres menționată în textul respectivei legi penale, în conformitate cu prevederile articolului 78 al Constituției României

De asemenea, se apreciază ca moment al ieșirii din vigoare a unei legi penale:

Momentul în care intră în vigoare o altă lege penală în conținutul căreia sunt reglementate relații sociale ca și cele reglementate în legea penală anterioară

În situația unei abrogări exprese a legii penale, ori a unei abrogări tacite, abrogarea legii penale putând fi parțială ori totală

În situația ajungerii la termenul impus de legea penală temporară

În situația constatării auto-abrogării legii penale

În situația încetării diverselor condiții ce au determinat respectiva adoptare a legii penale excepționale

Concursului legilor penale – se remarcă existența unui concurs al legilor penale în cazul în care într-un anumit moment se constată existența mai multor legi penale în vigoare, acestea reglementând relații sociale identice, cu mențiunea că una dintre aceste legi penale este de tip general, una este o lege penală specială și se întâmplă situații în care o lege penală poate fi inclusiv o lege penală excepțională.

În această situație este aplicabilă legea specială, în conformitate cu perceptul specialia generalibus derogant, respectiv legea penală excepțională, în cazul existenței unui concurs de legi penale de tip general, special și excepțional.

Principiul neretroactivității – conform căruia orice lege penală nu este aplicabilă faptelor penale ce, în momentul comiterii acestora, nu erau prevăzute în legislația penală ca fiind infracțiuni. Respectiv se constată faptul că o lege penală nu este aplicabilă faptelor penale comise anterior intrării în vigoare a respectivei legi penale, cunoscut fiind faptul că o lege penală produce efecte numai în viitor.

Acest principiu al neretroactivității reușește să statueze legalitatea incriminării, ca și pe cea a pedepsei, în conformitate cu adagiul „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”

Extra-activitatea legii penale – respectiv retroactivitatea, ca și ultra-activitatea, acestea formând extra-activitatea legii penale și fiind opuse principiului dedicat activității legii penale. Se remarcă:

Principiul retroactivității – conform căruia legea penală este aplicabilă și faptelor penale ce sunt comise anterior intrării acestea în vigoare, numai în situațiile ce sunt în mod expres prevăzute în lege. În categoria cazurilor de retroactivitate intră:

Acea lege penală în cuprinsul căreia este prevăzut în mod expres că aceasta se va aplica și în cazul unor fapte penale ce au fost comise anterior momentul intrării acesteia în vigoare

Respectiva lege interpretativă, ce face corp comun legii interpretate

Legea dezincriminatoare, ce scoate anumite fapte în exteriorul ilicitului penal

Legile penale ce prevăd anumite măsuri de siguranță, ca și/ori diverse măsuri de tip educativ. În această situație, caracterul retroactiv se justifică prin prisma rolului preventiv deținut de acestea, cu mențiunea că uneori este precizat în mod clar că aceste lege nu au în permanentă caracterul retroactivității

Legea penală mai favorabilă, așa cum aceasta este prevăzută în legislația penală, respectiv în situația în care din momentul comiterii unei fapte penale și până în momentul judecării cauzei în mod definitiv intervine o lege penală ori mai multe, situație în care este aplicabilă legea cea mai favorabilă, aceasta retroactivând obligatoriu.

Principiul ultraactivității – conform acestuia, orice lege penală continuă să fie aplicabilă și ulterior ieșirii acesteia din vigoare, în situația în care în cauză se are în vedere soluționarea diverselor conflicte ce s-au născute în perioada în care legea penală se afla în vigoare. Se remarcă următoarele situații ale ultraactivității:

În cazul legilor penale temporare – acestea, având o durată destul de redusă, este deseori dificil ca până în momentul ieșirii din vigoare, infractorul să fi fost prins, judecat și implicit condamnat pentru fapta penală comisă

În cazul legilor penale ce îi sunt infractorului mai favorabile

1.3 Aplicarea legii penale mai favorabile în situații tranzitorii

Situația tranzitorie – situația tranzitorie este situația determinată de o succesiune în timp a unor legi penale ce reușesc să reglementeze relații sociale identice, numai că în diferite condiții. În cazul unei situații tranzitorie, principala problemă constă în identificarea legii penale ce urmează a fi aplicate, respectiv:

Aplicarea vechii legi penale – conform teoriei ultraactivității

Aplicarea noii legi penale – conform teoriei retroactivității

Aplicarea legii penale mai favorabile – respectiv mittior lex

La nivel doctrinar s-a stabilit că este corectă aplicarea legii penale mai favorabile, avându-se în vedere mai multe criterii, mai jos enumerate:

Criteriile de determinare a legii mai favorabile – includ următoarele:

Condițiile incriminării faptei penale – se apreciază a fi mai favorabilă acea lege penală ce impune ca o faptă penală să fie comisă într-un anumit loc ori un anumit timp, în acest fel fiind restrânsă sfera incidenței acesteia

Condițiile tragerii la răspundere penală – se apreciază a fi mai favorabilă acea lege penală ce impune ca acțiunea penală să fie pusă în mișcare doar la plângerea prealabilă a victimei, în opoziție cu legea penală ce prevede punerea în mișcare a urmăririi penale din oficiu

Natura sancțiunii, ca și durata acesteia – se apreciază a fi mai favorabilă acea lege penală ce prevede o pedeapsă a închisorii în locul legii penale ce prevede pedeapsa detențiunii pe viață, ca și legea penală ce prevede pedeapsa amenzii în favoarea legii penale ce prevede pedeapsa cu închisoarea

Termenul prescripției răspunderii penale – se apreciază a fi mai favorabilă acea lege penală ce are un termen al prescripției mai mic, situație în care statul român decade mai devreme din dreptul tragerii infractorului la răspundere penală

Cauzele agravării pedepsei

Cauzele atenuării pedepsei

Existența diverselor pedepse complementare, ca și a pedepselor accesorii

Dispozițiile ce vizează tentativa faptei penale – se apreciază a fi mai favorabilă acea lege penală ce nu sancționează tentativa faptei, în comparație cu acea lege penală ce incriminează și tentativa respectivei fapte penale

Aplicarea în mod obligatoriu a legii penale apreciate ca fiind mai favorabilă – are loc doar în anumite condiții, respectiv:

Existența unei hotărâri definitive de condamnare a făptuitorului la pedeapsa cu închisoarea ori la pedeapsa cu amenda

Ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare, însă înainte de a se realiza executarea respectivei pedepse va interveni o nouă lege penală

Noua lege penală este una mai favorabilă

Pedeapsa ce a fost în mod definitiv aplicată infractorului să fie mai mare decât maximul special conținut de pedeapsă, așa cum acesta este prevăzut în conținutul noii legi penale.

Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile induce și câteva efecte, cum ar fi:

O reducere a pedepsei cu închisoarea ori cu amenda

O înlocuire a pedepsei închisorii cu pedeapsa amenzii, în situația în care noua lege penală prevede amenda ca și sancțiune, în locul închisorii

Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile –se realizează în anumite condiții, respectiv:

Existența unei hotărâri judecătorești definitive privind condamnarea infractorului – doar a pedepsei cu închisoarea

În situația în care ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnarea infractorului și până în momentul executării depline a acestei pedepse intervine o lege penală care prevede o pedeapsă pentru respectiva faptă penală mai ușoară, situație în care poate să se dispună o reducere a pedepsei inițiale aplicate infractorului

Aplicarea legii penale devine facultativă în situația în care sancțiunea ce este aplicată se dovedește a fi mai redusă în comparație cu maximul special ce este prevăzut de noua lege penală

Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile induce și diverse efecte, dintre care amintim:

Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile nu determină în mod obligatoriu, în toate cazurile, și o reducere a pedepsei aplicate infractorului, ea fiind numai facultativă

Instanța de judecată ce este sesizată poate să dispună reducerea pedepsei ce a fost aplicată infractorului, dar și menținerea acesteia

Această reducere facultativă a pedepsei este dispusă de către instanța de judecată ce se află pe raza teritorială în care este respectivul penitenciar în care infractorul condamnat execută respectiva pedeapsă, în vreme ce aplicarea legii penale obligatorii operează de jure

Ideile fundamentale

1. Aplicarea legii penale în timp se guvernează după:

Principiul activității

Principiul neretroactivității

Principiul retroactivității

Principiul ultraactivității

2. Durata unei legii penale este denumită viața legii penale.

3. Expresia „mittior lex” definește acea lege penală ce îi este infractorului mai favorabilă.

4. Principiul neretroactivității legii penale este opusul principiului activității acesteia.

5. În cazul situațiilor tranzitorii, aplicarea legii penale mai favorabile infractorului, poate să aibă caracter obligatoriu ori facultativ, funcție de:

Cuantumul pedepsei ce i-a fost aplicată infractorului

Cuantumul maximei speciale ce este prevăzută de către noua legea penală pentru fapta penală respectivă

3.Vocabularul specific

ab initio – o expresie latină ce semnifică „de la început”, respectiv „ab initio invalidum non confirmatur continuo temporis actu” – mai precic ceea ce nu este valabil de la început nu se mai validează cu trecerea timpului ori prin cele ulterior întâmplate. De asemenea, „ab initio valida postea per contingentia non infirmatur” – respectiv ceea ce este de la început valabil nu se va invalida cu trecerea timpului ori cu întâmplări ce ulterior pot să intervină

ab ovo – provine din latină, însemnând de la început, respectiv de la începuturi

absolut – provine din latinescul absolutus, însemnând ceea ce este independent de orice fel de condiții, de relații, de restricții

absolutism – este o doctrină politică ce este specifică monarhiei totalitare, monarhului revenindu-i întreaga putere – provine din francezul absolutisme

abrogare a legii penale – legea penală iese din vigoare

adoptare a legii – procesul prin care legislativul ori executivul în situații speciale

conflict de legi penale – situația ce este creată ca urmare a unei succesiuni de legi ori datorită co-existenței unui număr mai mare de legi penale, ce sunt aplicabile în aceeași perioadă

derogare – o abatere de la anumite reguli juridice, prin norme ce consacră excepții, provine din latinescul derogare

duel judiciar – acel mijloc de probă ce exista în cadrul procesului acuzatorial în perioada Evului Mediu, el fiind folosit între nobili

legea mai favorabilă – acea lege penală ce este mai blândă, respectiv mai convenabilă persoanei căruia îi este adresată

edicta – emiterea ori adoptarea unui act normativ – provine din latinescul edictum

eugenie – acea teorie ce susține inegalitatea la nivelul raselor umane prin prisma biologică, respectiv intelectuală

de lege ferenda – este o expresie de origine latină ce desemnează diversele propuneri ce privesc o modificare a reglementării unei anumite materii

de lege lata – este o expresie din limba latină ce se desemnează o lege care este în vigoare

infanticid – provine din latinescul infanticidium – însemnând uciderea copilului propriu, respectiv pruncucidere

infracțiuni ce sunt prevăzute în legi speciale – acele infracțiuni ce sunt reglementate în diverse alte legi penale decât în Codul penal al României, respectiv legi speciale penale sau legi speciale nepenale, ce includ diverse norme de incriminare

jurat – acea persoană ce nu are o pregătire juridică și care intră în componența unei curți cu juri (în altă țară), provenind din latinescul juratus

4 Aplicații teoretice:

1. Să se realizeze o analiză a principiului activității legii penale.

2. Să se definească concursul legilor penale.

3. Să se definească și explice principiul neretroactivității legii penale.

4. Să se definească și explice extra-activitatea legii penale.

5. Să se precizeze diverse cazuri ale retroactivității legii penale.

6. Să se precizeze diverse cazuri ale ultra-activității legii penale.

7. Să se definească și explice noțiunea situației tranzitorie.

8. Să se enumere și explice criteriile dedicate stabilirii legii penale mai favorabile.

9. Să se definească și explice aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul situațiilor tranzitorii.

10. Să se definească și explice aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul situațiilor tranzitorii.

5 GRILE:

Notă : Se remarcă situația existenței unui răspuns corect, a două răspunsuri corecte, a trei răspunderi corecte, ca și cea a nici unui răspuns corect!

1. Prin lege penală se poate înțelege:

a) totalitatea dispozițiilor ce au cu caracter penal și care sunt cuprinse în legi

b) orice dispoziție ce are un caracter penal și este cuprinsă în diverse decrete ce sunt emise după intrarea în vigoare a legii fundamentale României

c) orice dispoziție ce are un caracter penal și care este cuprinsă în decretele ce au fost emise după data intrării în vigoare a Constituției României

2. În categoria principiilor de aplicarea legii penale în timp intră principiul:

a) retroactivității

b) ultra-activității legii penale temporare

c) activității

d) neretroactivității

3. În situația în care din momentul în care a fost comisă o faptă penală și până la judecarea cauzei definitive intervin una ori mai multe legi penale, este aplicabilă legea:

a) în vigoare la data pronunțării respectivei hotărâri

b) în vigoare la data comiterii infracțiunii

c) considerată cea mai favorabilă.

4. Orice lege penală poate să fie abrogată:

a) numai într-un mod expres

b) in mod total sau în mod parțial

c) într-un mod tacit

5. Conform principiului neretroactivității legii penale:

a) legea penală nu este aplicabilă faptelor ce sunt comise sub vechea lege penală, în situația în care acestea nu se mai regăsesc prevăzute în noua lege penală

b) legea penală este aplicabilă doar infracțiunilor ce sunt comise în perioada în care aceasta este în vigoare

c) legea penală nu este aplicabilă faptelor penale care, în momentul comiterii acestora, nu se aflau prevăzute ca fiind infracțiuni.

6. În cazul legii ce prevede diverse măsuri de siguranță ori măsuri de natură educativă:

a) aceasta nu se aplică faptelor penale ce nu au fost în mod definitiv judecate până în momentul în care aceasta a intrat în vigoare

b) aceasta nu se aplică faptelor penale ce au fost definitiv judecate până în momentul intrării legii penale în vigoare

c) aceasta se aplică și faptelor penale ce nu au fost în mod definitiv judecate până în momentul în care legea a intrat în vigoare

7. În situația în care din momentul comiterii infracțiunii și până în momentul judecării definitive a cauzei a intervenit o lege specială ori mai multe:

a) dacă legea penală anterioară este o lege mai favorabilă, se aplică pedepsele complementare ce sunt incluse în această lege, fie și dacă acestea nu se mai află menționate în noua lege penală

b) dacă legea penală anterioară este mai favorabilă, se aplică diversele măsuri de siguranță ce sunt prevăzute în această lege, chiar dacă acestea nu au mai fost menționate în noua lege penală

c) dacă legea penală anterioară este una mai grea, se aplică măsurile educative și măsurile de siguranță ce sunt prevăzute de această lege penală, chiar dacă acestea nu se mai află incluse în noua lege penală, mai favorabilă

d) dacă legea penală anterioară este una mai favorabilă, diversele pedepse complementare ce își au corespondentul în noua legea penală sunt aplicabile, avându-se în vedere conținutul, ca și limitele ce sunt prevăzute de legea penală anterioară apreciată ca fiind mai favorabilă.

8. Legea penală ce prevede diverse măsuri de siguranță ori măsuri educative este aplicată și faptelor penale ce nu au fost în mod definitiv judecate până în momentul intrării în vigoare a noii legi penale:

a) chiar dacă anterioara lege penală este mai favorabilă, dar aceasta nu prevede diverse măsuri de siguranță sau măsuri educative, ce sunt reglementate în noua lege penală, considerată mai grea

b) chiar dacă noua legea penală este mai favorabilă, dar aceasta nu prevede diverse măsuri de siguranță ori măsuri educative, ce sunt reglementate în anterioara lege penală, considerată mai grea

c) doar dacă nu este încălcat principiul legii penale mai favorabile.

9. Legea penală temporară este aplicată faptei penale ce este comisă în perioada cât aceasta se afla în vigoare:

a) doar dacă fapta penală a fost urmărită ori judecată în această perioadă

b) doar dacă fapta penală a fost descoperită în această perioadă, indiferent dacă judecarea cauzei s-a realizat ulterior ieșirii legii penale din vigoare

c) chiar dacă respectiva faptă penală nu a fost descoperită, nu a fost urmărită ori nu a fost judecată în această perioadă

10. Denumirea principiului protecției reale, respectiv principiul naționalității pasive este atribuită principiului:

a) activității

b) universalității

c) personalității

d) realității

11. Orice lege penală din România poate să intre în vigoare:

a) doar la data publicării ei în Monitorul Oficial al României

b) la o dată anterioară celei în care aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial al României, dacă astfel se prevede în conținutul legii penale

c) la o dată ulterioară celei la care aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial al României, dacă astfel se prevede în conținutul legii penale

d) la data publicării ei în Monitorul Oficial al României

e) la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României

12. Conform principiului retroactivității legii penale, în momentul intrării în vigoare a noii legi penale în care o faptă nu mai este prevăzută ca și infracțiune:

a) se constată încetarea executării pedepselor

b) se constată încetarea executării pedepselor, dar se execută diversele măsuri de siguranță, ca și măsurile educative ce au fost pronunțate de instanță în baza vechii legi penale

c) vor înceta toate consecințele penale deduse din hotărârile judecătorești ce privesc faptele penale pe care legiuitorul le-a dezincriminat

13. Dacă din momentul comiterii unei fapte penale și până în momentul judecării definitive a respectivei cauze, intervine o lege penală ori mai multe:

a) legea mai favorabilă este determinată printr-o combinare a dispoziției mai favorabile din aceste legi penale succesive

b) în situația în care nu se constată existența altor criterii pentru determinarea legii penale mai favorabile, stabilirea acesteia se face avându-se în vedere pedepsele complimentare

c) infractorului îi este aplicată legea penală cea mai favorabilă.

14. Dacă ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare și până în momentul executării complete a pedepsei infractorului, intervine o nouă lege penală ce prevede aplicarea unei pedepse mai ușoare:

a) sancțiunea ce este aplicată condamnatului, dacă aceasta depășește maximul special ce este prevăzut de noua lege penală pentru fapta penală săvârșită, este redusă la valoarea acestui maxim

b) sancțiunea ce este aplicată condamnatului, dacă aceasta este mai redusă decât maximul special ce este prevăzut de noua lege penală, poate să fie diminuată de instanța de judecată

c) sancțiunea ce este aplicată condamnatului, dacă aceasta este egală cu maximul special ce a fost prevăzut de către noua lege penală, poate să fie diminuată de instanța de judecată

15. Un făptuitor a primit pentru fapta sa o pedeapsă de 6 ani închisoare, fapta fiind pedepsită de lege penală cu pedeapsa închisorii de la 3 ani la 9 ani. Ulterior rămânerii definitiva a hotărârii judecătorești și până la executarea pedepsei complete, intervine o nouă lege penală, ce sancționează aceeași faptă penală cu închisoarea de la un an la 6 ani. Sunt adevărate următoarele afirmații:

a) instanța de judecată trebuie în mod obligatoriu să îi reducă pedeapsa ce i-a fost aplicată până la cuantumul ce nu poate să fie sub 3 ani închisoare

b) instanța de judecată nu poate să reducă pedeapsa ce i-a fost aplicată infractorului în nici un caz

c) instanța de judecată poate să reducă această pedeapsă ce a fost aplicată până la cuantumul ce nu poate să fie sub 4 ani de închisoare.

SPEȚE:

Speța 1. Numita C.M. a fost condamnată de către instanța de judecată pentru comiterea infracțiunii de tentativă la infracțiunea de pruncucidere, așa cum aceasta este prevăzută în conținutul legii penale. Ulterior rămânerii definitive a deciziei judecătorești privind condamnarea inculpatei, a intrat în vigoare noua lege penală.

Ce consecințe are acest aspect asupra pedepsei ce i-a fost aplicată persoanei condamnare?

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

Speța 2. Ca urmare a unei decizii penale, ce a rămas definitivă, inculpatul X.Y., minor, s-a reușit condamnarea acestuia pentru o infracțiune de furt simplu și o infracțiune de furt calificat, pedeapsa aplicată fiind de 2 ani și șase luni.

Să se explice care sunt consecințele intrării in vigoare a noii legislații penale prin prisma pedepsei aplicate infractorului minor.

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

6.TESTUL NR. 6:

Notă : Fiecare întrebare este notată cu un punct, un punct fiind acordat din oficiu!

1. Să se precizeze care sunt principiile în raport cu care se realizează aplicarea legii penale în timp.

2. Care este semnificația expresiei durata legii penale?

3. Ce se înțelege prin concursul de legi penale?

4. Precizați specificitatea extraactivității legii penale.

5. Să se enumere cazurile retroactivității legii penale.

6. Să se enumere cazurile ultraactivității a legii penale.

7. Să se enumere criteriile prin care se stabilește făptuitorului legea penală mai favorabilă.

8. Să se explice semnificațiile expresiilor „de lege-ferenda”, respectiv „de lege-lata”.

9. Ce se înțelege prin abrogarea unei legi penale. Să se argumenteze și analizeze răspunsul.

CERCETARE

Teme seminar:

Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în situațiile tranzitorii.

Cauzele ce determină apariția unui concurs de legi penale.

Temă de cerc științific:

Să se realizeze justificarea extra-activității legii penale în România.

Teme diplomă :

Cauzele și efectele retroactivității legii penale în timp.

Retroactivitatea legii penale versus principiul legalității incriminării și al sancțiunilor dreptului penal.

NOTE:

SEMINARUL NR. 7

INFRACȚIUNEA

1.1 Aspectele generale ale infracțiunii

În dreptul penal se remarcă existența a trei mari instituții juridice, respectiv:

Infracțiunea

Răspunderea penală

Sancțiunea

Între aceste instituții juridice există o legătură strânsă, infracțiunea neputând exista în absența unei răspunderi penale, ce la rândul ei determină aplicarea unei sancțiuni.

Orice infracțiune ce este prevăzută în conținutul legii penale din România se raportează prin prisma mai multor elemente, respectiv:

Subiectul faptei penale

Obiectul faptei penale

Latura obiectivă a faptei penale

Latura subiectivă a faptei penale

Infracțiunea privită ca noțiune juridică – reprezintă o faptă penală care poate să se reflecte într-o acțiune ori într-o inacțiune

Se impune ca această faptă penală să fie una exterioară, în măsură să aducă atingeri diverselor valori sociale pe care legea le protejează

Fapta penală se constituție într-un fenomen social, dar și într-un fenomen juridic

Orice faptă penală reprezintă o violare a legii penale

Orice faptă penală are în vedere o nerespectare a voinței legiuitorului

Premisele existenței infracțiunii:

Există o normă penală de incriminare care interzice o faptă penală

Fapta penală incriminată se remarcă prin diverse trăsături esențiale

Infracțiunea reprezintă acea faptă penală concretă pe care legiuitorul a avut-o în vedere în momentul elaborării unei norme penale de incriminare

Definirea infracțiunii

În vechiul Cod penal al României, infracțiunea era definită ca fiind fapta care prezenta un anumit pericol social, ce era comisă cu vinovăție și prevăzută în cadrul legii penale, principalele trăsături caracteristice ale acesteia fiind:

Prevederea acesteia în conținutul legii penale

Pericolul social reprezentat de fapta penală

Vinovăția

În actualul Cod penal, legiuitorul a definit infracțiunea ca fiind respectiva faptă ce:

A fost prevăzută în conținutul legii penale

A fost săvârșită cu vinovăție

Nu este justificată

Nu este imputabilă făptuitorului

Reprezintă unicul temei ce stă la baza răspunderii penale

Codul penal al României a renunțat la una dintre anterioarele trăsături generale ale infracțiunii, respectiv pericolul social, aceasta fiind percepută ca fiind o trăsătură ce era specifică vechilor legislații penale, ce se inspiraseră din legislația fostului imperiu sovietic, fără a avea nici un fel de legătură cu vechile tradiții ale dreptului penal românesc.

Iar eliminarea pericolului social din categoria trăsăturilor generale ale infracțiunii și implicit abandonarea reglementării pericolului social, ca și la categoriile de fapte ce nu prezintă respectivul pericol social al unei infracțiuni, nu determină includerea în ansamblul infracțiunilor ce sunt pedepsite de legea penală a diverselor fapte care sunt lipsite de gravitate în mod vădit, acestea fiind reglementate în contextul actualelor prevederi ale Codului de procedură penală al României, avându-se în vedere principiul oportunității urmăririi penale.

Cu toate acestea se impune a se realiza mai multe precizări asupra pericolului social, acesta putând fi:

Pericol abstract – pe care legiuitorul îl avea în vedere în momentul în care se realiza o încriminare a respectivei fapte ce era comisă de către infractor, acesta fiind stabilit în funcție de:

Însemnătatea respectivei valorii sociale ce se impunea a fi ocrotită

Nivelul de gravitate ce putea să fie adus respectivei valori sociale, prin respectiva faptă penală

Frecvența comiterii faptelor penale

Diversele împrejurări în care sunt comise aceste fapte penale

Pericolul concret – ce era identificat drept o urmare directă a respectivei infracțiuni, el fiind apreciat de instanța care judeca cazul, cu ocazia judecării respectivei fapte comise de către făptuitor, aceasta fiind stabilită prin prisma:

Vătămării efective ce a fost adusă unei valori sociale protejate de lege

Condițiilor diverse în care s-a comis respectiva faptă penală

Urmările produse de această faptă penală ori urmările ce ar fi putut fi produse

Persoana respectivului infractor care a comis fapta penală

Modul de comiterea a faptei penale, ca și mijloacele utilizate de către făptuitor

Scopul pe care făptuitorul l-a urmărit în comiterea faptei penale respective

În ceea ce privesc criteriile ce se aflau la baza aprecierii gradului pericolului social, acestea includeau:

Scopul urmărit de către făptuitor

Modul de comiterea a faptei penale, ca și mijloacele utilizate de către făptuitor

Împrejurările diverse în care s-a comis respectiva faptă penală

Urmările produse de fapta penală ori urmările ce ar fi putut fi produse

1.2 Obiectul infracțiunii

Se remarcă :

Obiectul juridic al infracțiunii – este acea valoarea socială ce este protejată de o anumită normă penală, acesteia fiindu-i aduse diverse atingeri ca urmare a comiterii respectivei infracțiuni, precum:

Dreptul la viață – cum ar fi infracțiunea de omor

Dreptul la inviolabilitatea domiciliară – în cazul comiterii unei infracțiuni de violare de domiciliu, etc.

Obiectul material al infracțiunii – constă în respectiva ființă ori lucru împotriva cărora este îndreptată în mod nemijlocit o acțiune ori o inacțiune, ce au capacitatea de a aduce atingeri obiectului juridic, respectiva ființă ori lucru fiind, ca urmare a acestei acțiuni/inacțiuni, vătămate ori periclitate în cadrul integrității specifice. Obiectul material al infracțiunii poate se concretizeze într-un:

Lucru – cazul furtului sau al tâlhăriei, când bunul ce este sustras de făptuitor

Om, persoană, respectiv în corpul uman – cum este cazul infracțiunii de omor, de viol, etc

Infracțiunile pot fi:

Infracțiuni materiale –acele fapte penale ce se caracterizează prin existența unor anumite obiecte materiale, spre care este îndreptată respectiva acțiune ori inacțiune a făptuitorului. În categoria infracțiunilor materiale remarcăm infracțiunea de omor, infracțiunea de viol, infracțiunea de furt, infracțiunea abuzului de încredere, etc.

Infracțiuni formale – aceste infracțiuni nu implică existența unor anumite obiecte materiale, respectivele valori sociale ce sunt ocrotite de lege nefiind în relații de interdependență strânse cu anumite lucruri – cazul infracțiunii de evadare, infracțiunii de trădare, etc

1.3 Subiectul infracțiunii

Prin subiect al infracțiunii se înțelege acea persoană care săvârșește o acțiune infracțională ori o inacțiune infracțională, ca și persoana către care este îndreptată această acțiuni infracțională, respectiv inacțiune infracțională. Se remarcă:

Subiectul activ al unei infracțiuni – se înțelege acea persoană care săvârșește o anumită faptă, așa cum aceasta este descrisă în conținutul respectivei norme penale de incriminare. Prin definiție, se impune ca orice subiect activ al unei infracțiuni să fie în necesar și explicit o persoană.

Dacă la nivel tradițional, subiectul activ al unei infracțiuni îl constituia o persoană fizică, ulterior intrării în vigoare a legii ce completa vechea lege penală a României s-a consacrat în dreptul penal român răspunderea penală a persoanei juridice, subiectul activ putând să fie reprezentat și de o persoană juridică.

În funcție de subiectul activ al unei infracțiuni, se remarcă următoarea clasificare a infracțiunilor:

Infracțiunile cu subiect activ general – reprezintă acele infracțiuni care, în conformitate cu norma penală de incriminare, se pot comite de către orice persoană, în absența unei calități speciale a acesteia. În această categorie intră infracțiuni precum omorul, furtul, tâlhăria, ș.a. ele putând să fie comise de persoane de orice fel

Infracțiunile cu subiect activ special – reprezintă acele infracțiuni care, în conformitate cu norma penală de incriminare, nu pot să fie săvârșite decât de către o anumită persoană care deține o anumită calitate ce este prevăzută în cadrul normei penale de incriminare.

Subiectul pasiv al unei infracțiuni – reprezintă acea persoană ce este titulară a unei anumite valori sociale ce se constituie în obiect juridic al infracțiunii. Nu trebuie confundat subiectul pasiv al unei infracțiuni cu respectiva persoană ce a fost prejudiciată, această noțiune desemnând orice persoană care a suferit un anume prejudiciu, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni.

În marea majoritate a cazurilor, se remarcă întrunirea la aceeași persoane a calității subiectului pasiv al infracțiunii cu calitatea persoanei prejudiciate, existând însă și situații în care cele două calități le aparțin unor persoane distincte.

În funcție de subiectul pasiv al unei infracțiuni, se remarcă următoarea clasificare a infracțiunilor:

Infracțiunile cu subiect pasiv general – reprezintă acele infracțiuni în cadrul cărora respectiva valoare socială ocrotită de lege poate să aparțină oricărei persoane, subiectul pasiv al acesteia putând fi orice persoană. În exemplificare, infracțiunea de omor, infracțiunea de furt, infracțiunea de amenințare, ș.a.

Infracțiunile cu subiect pasiv special – reprezintă acele infracțiuni pentru care legea penală a prevăzut respectivului subiect pasiv o calitate anume. Această calitate specială a subiectului pasiv al infracțiunii are capacitatea de a genera chiar existența respectivei infracțiuni (în absența acestei calități speciale a subiectului pasiv, respectiva faptă va fi licită) – cazul infracțiunii coruperii sexuale a minorilor, ea putând, de asemenea, să determine agravarea răspunderii penale.

1.4 Latura obiectivă a infracțiunii

În cadrul laturii obiective a infracțiunii, se remarcă diverse elemente ale incriminării, respectiv:

Acțiunea, respectiv inacțiunea – Prin acțiune se înțelege mișcarea corpului ce are capacitatea de a leza o anumită valoare socială ce este protejată de o anumită normă juridică penală. Orice acțiune se poate realiza în cadrul unui singur act, dar și în cadrul mai multor acte, respectiv o persoană poate fi omorâtă prin aplicarea unei singure lovituri sau ca urmare a aplicării succesive de lovituri.

Prin inacțiune se înțelege o nerealizare a unei posibile acțiuni pe care respectivul subiect trebuia să o realizeze prin prisma obligației juridice, ca și nerealizarea unei acțiuni ce era așteptată să vină din partea unei anumite persoane.

În funcție de modalitățile de realizarea laturii obiective a infracțiuni, avem:

Infracțiunile comisive –infracțiuni comise prin intermediul unei acțiuni.

Infracțiunile omisive – infracțiuni comise prin intermediul unei inacțiuni, care la rândul lor, pot fi:

Infracțiunile omisive proprii – acest tip de infracțiuni se reflectă în neîndeplinirea unei anumite obligații ce este impusă de către lege (infracțiunea de nedenunțare, infracțiunea de omisiunea sesizării, infracțiunea de lăsare fără ajutor a persoanei ce se află în dificultate, etc). În cazul acestor infracțiuni, legea penală prevede în mod explicit modalitatea de săvârșire ca fiind inacțiunea.

Infracțiunile omisive improprii – infracțiunile comisive, ce sunt comise prin omisiune, ele bazându-se pe incriminarea comisivă, în cadrul normei penale de incriminare fiind prevăzut un rezultat ce poate să fie produs în mod concret și prin intermediul unei inacțiuni, în absența unei prevederi exprese a acesteia din conținutul respectivei norme penale.

În cazul acestor infracțiuni, respectivul subiect nu realizează o împiedicare a producerii unui rezultat, pe care, prin lege, era obligat să îl împiedice.

Legea penală a introdus în materie o reglementare privind infracțiunile comisive prin omisiune, stabilind și situațiile în care se poate asimila acțiunii o anumită inacțiune.

Astfel, se consideră că o infracțiune comisivă, ce presupune producerea unui anumit rezultat, este comisă și prin intermediul omisiunii în situația:

Existenței unei obligații legale ori contractuale în vederea acționării

Creării de către autorul respectivei omisiuni, prin intermediul unei acțiuni ori a unei inacțiuni anterioare, a unei stări de pericol pentru o anumită valoare socială protejată, astfel realizându-se o facilitare a producerii respectivului rezultat

Urmarea infracțiunii – se remarcă în situația oricărei infracțiuni, rezultatul fiind specific numai infracțiunilor în cazul cărora normele penală de incriminare prevăd necesitatea existenței unei anumite modificări la nivelul realității exterioare. În acest context, infracțiunile pot fi clasificate astfel:

Infracțiuni de rezultat – acele infracțiuni care determină producerea unui anumit rezultat de natură materială, respectiv o modificare de tip fizic, ce este ușor perceptibilă în cadrul realității înconjurătoare (infracțiunea de omor, infracțiunea de furt, infracțiunea vătămării corporale, ș.a.)

Infracțiuni de pericol –acele infracțiuni care nu determină producerea unei urmări materiale, urmarea acestora fiind concretizată într-o anumită stare de pericol dedicată valorii ce este protejată prin intermediul normei penale de incriminare (infracțiunea de trădare, infracțiunea de amenințare, ș.a.)

Raportul de cauzalitate – analizarea fapte penale incriminate de legiuitor nu implică numai constatarea comiterii unei acțiuni ori a unei inacțiuni din cele ce sunt menționate în cadrul respectivei norme penale de incriminare, ci și existența unui rezultat material care, de asemenea, este prevăzut în conținutul aceleiași norme penale.

De asemenea, se impune necesitatea demonstrării faptului că rezultatul respectiv reprezintă consecința acelei acțiuni, respectiv inacțiuni, mai precis se impune constatarea existenței unui anumite raport de cauzalitate între respectiva acțiune/inacțiune și urmarea acesteia.

Raportul de cauzalitate nu este în mod explicit menționat în cadrul nici unei norme penale de incriminare, acesta nebeneficiind nici de reglementări specifice în cadrul părții generale a legii penale românești.

1.5 Latura subiectivă a infracțiunii

În cadrul laturii subiective a unei infracțiuni se remarcă existența unui element principal, respectiv elementul subiectiv (în speță, vinovăția), acestuia putându-i-se adăuga diverse alte elemente, precum :

Mobilul unei infracțiuni

Scopul unei infracțiuni

La rândul ei, vinovăția, poate îmbrăca mai multe forme, actuala lege penală introducând o modificare substanțială față de vechea lege penală, vinovăția fiind consacrată explicit, alături de:

Intenție – o faptă se consideră a fi săvârșită cu intenție în situația în care făptuitorul prevede respectivul rezultat al faptei sale, acesta dorind ori acceptând posibilitatea producerii acestui rezultat. În cadrul intenției se remarcă:

Elementul intelectiv al intenției – denumit și prevedere, acesta raportându-se doar la rezultatul unei fapte penale. Acest element presupune o cunoaștere de către respectivul făptuitor a tuturor elementelor ce sunt caracteristice respectivei fapte penale, așa cum aceasta este prevăzută în conținutul legii penale, respectiv a totalității elementelor ce formează latura obiectivă a faptei, de îndeplinirea cărora depinde însăși existența respectivei infracțiuni.

Elementul volitiv al intenției –reprezintă respectiva poziție subiectivă a făptuitorului în raport cu urmarea faptei asupra căreia se remarcă factorul intelectiv. În vederea existenței prezenței intenției, se impune ca respectivul făptuitor să își dorească ori să accepte că respectiva producere a urmării este chiar rezultatul acțiunii sale. Existența acestui element volitiv poate fi apreciată în raport cu diversele elemente obiective ce reușesc să caracterizeze respectiva stare de fapt.

Formele intenției – orice infracțiune poate să îmbrace diverse forme ale intenției, cum ar fi:

Intenția directă – se remarcă prin prisma intensității elementului volitiv, cu raportarea la respectiva urmare ce este prevăzută în conținutul respectivei norme penale de incriminare. În această situație, existența intenției indirecte se remarcă în situația în care făptuitorul își dorește să producă urmarea ce este prevăzută în conținutul respectivei norme penale de incriminare. Intenția directă trebuie reținută inclusiv în situația în care nu este certă producerea respectivului rezultat, acesta fiind doar posibil pentru respectivul făptuitor, în măsura în care acesta își dorește ca respectivul rezultat să se producă.

Intenția indirectă (sau intenția eventuală) – se remarcă prin prisma intensității elementului volitiv, cu raportarea la respectiva urmare ce este prevăzută în legea penală.

Eventuala intenție se remarcă în situația în care făptuitorul prevede respectivul rezultat al faptei pe care o comite și cu toate că nu urmărește acest rezultat, el acceptă și posibilitatea producerii acestui rezultat. Pe acest raționament, se sesizează că un făptuitor poate avea mai multe urmări, cum ar fi:

Urmarea pe care o dorește făptuitorul și care poate fi sau nu prevăzută în conținutul legii penale

Urmarea pe care nu o dorește făptuitorul, dar care urmare apare ca și posibil realizabilă, ea fiind acceptată de către făptuitor

Intenția spontană (intenția repentină) – este caracterizată prin intermediul a două elemente:

Hotărârea făptuitorului este luată într-o anumită stare de tulburare

Hotărârea făptuitorului este pusă în executare imediat după ce ea este luată

Intenția spontană reprezintă o cauză a atenuării răspunderii penale, așa cum este reglementată în conținutul legii penale.

Intenția premeditată – este opusă intenției spontane, în acest caz făptuitorul decizând să comită o infracțiune când se află într-o stare de calm, până în momentul comiterii acestei infracțiuni trecând un anumit timp. În acest interval această hotărâre infracțională a făptuitorului este menținută și consolidată.

În cadrul comiterii unei infracțiuni, ce se caracterizează de o intenție premeditată, se remarcă și pregătirea acestei infracțiuni, fie că această pregătire vizează anumite acte materiale (procurarea unor documente justificative), ca și acte intelectuale (obținerea unor informații prețioase pentru săvârșirea faptei, ș/a).

Această premeditare a infracțiunii nu este condiționată de realizarea unor acte pregătitoare, aceasta fiind posibilă și în absența acestor acte.

Intenția premeditată reușește să atragă agravarea răspunderii penale în raport cu intenția săvârșirii infracțiunii, în forma de bază, ea demonstrând atingerea cu mult mai accentuată a respectivei valori ce este ocrotiră de către o anumită normă penală. Premeditarea este prevăzută în legea penală ca fiind o circumstanță agravantă de tip legal.

Culpei – se consideră că o infracțiune este săvârșită din culpă în situația în care făptuitorul:

Prevede respectivul rezultat al faptei sale, pe care însă nu îl acceptă, considerându-l lipsit de temei în privința producerii acestuia

Nu prevede respectivul rezultat al faptei sale, în ciuda faptului că putea să îl prevadă și trebuia să facă această prevedere

Formele principale ale culpei sunt:

Culpa cu prevedere – existentă culpă cu prevedere în situația în care făptuitorul infracțiunii prevede ca o urmare posibilă a faptei sale rezultatul producerii urmării ce poate fi vătămătoare pentru o anumită valoare socială ce este ocrotită, acestea apreciind însă că respectiva urmare nu va fi produsă în mod concret.

În situația culpei cu prevedere, făptuitorul prevede mai multe urmări, cum ar fi:

O urmare ce este dorită, aceasta putând să fie ilicită ori licită

O urmare ce nu este dorită și despre care făptuitorul consideră că aceasta nu se va produce

În ceea ce privește criteriul delimitării culpei cu prevedere în raport cu intenția eventuală, se are în vedere faptul că, în situația culpei cu prevedere, respectivul făptuitor este convins că rezultatul faptei sale nu se va produce, el bazându-se pe diverse împrejurări obiective, împrejurări care, la modul concret, sunt evaluate eronat de către făptuitor.

În cazul în care o neproducere a rezultatului unei fapte nu reprezintă o convingere ce se bazează pe diverse împrejurări de natură obiectivă, ci doar pe simple speranțe, ce depind de hazard, se remarcă prezența intenției eventuale.

Culpa fără prevedere – se constată existența culpei fără prevedere în situația în care respectivul făptuitor nu a reușit să prevadă rezultatul faptei pe care o comite, în ciuda faptului că el trebuia să prevadă acest rezultat și că avea capacitatea de a-l prevede. Această culpă este unica formă a vinovăției în care se remarcă absența prevederii unei urmări periculoase.

Pentru stabilirea existenței unei culpe fără prevedere, se impune constatarea:

Unei lipse concrete a prevederii

Obligația prevederii – include existența obligației de diligență ce este impusă făptuitorului, ea fiind inclusă în conținutul unui act normativ și decurgând dintr-o anumită regulă nescrisă de conduită

Posibilitatea respectivei prevederi – aceasta urmează să fie analizată prin intermediul raportării la diversele împrejurări concrete dedicate desfășurării respectivei acțiuni, ca și la diversele caracteristici subiective ale făptuitorului. În acest caz al posibilității prevederii, se impune a se lua în calcul diversele elemente, cum ar fi pregătirea profesională a făptuitorului, caracteristicile fizice ale acestuia, experiența de viață, etc.

Intenția depășită (respectiv praeterintenția) – în legea penală s-a consacrat explicit forma vinovăției mixte, ce este determinată de combinarea elementelor ce le aparțin atât intenției, cât și culpei.

Se constată existența unei intenții depășite în situația în care o anumită faptă penală, ce constă în acțiune ori inacțiune intenționată, are capacitatea de a produce rezultate cu mult mai grave, datorate culpei respectivului făptuitor.

În structura intenției depășite, se remarcă existența mai multor forme ale vinovăției suprapuse, cum ar fi:

Intenția, privind rezultatul ce este dorit de către făptuitor

Culpa – privește rezultatul mai grav al respectivei fapte, efectul rezultatului fiind deosebit

Existența prezenței intenției depășite impune ca respectiva acțiune de bază a infracțiunii să fie inclusă în prevederile legii penale, oricare ar fi gravitatea acestei infracțiuni.

În contextul acesta, un act simplu de violență, care poate să fie susceptibil încadrării în dispozițiile legii penale, și care poate fi săvârșit chiar și în joacă, poate fi inclus în cadrul structurii intenției depășite, în situația în care acesta a reușit să cauzeze un rezultat cu mult mai grav.

1.5.1 Elemente secundare ale laturii subiective a infracțiunii – mobilul infracțiunii, scopul infracțiunii

Scopul unei infracțiuni nu se remarcă în postura elementului constitutiv decât în cazul în care o normă penală de incriminare îl prevede în mod expres, situație în care acesta poartă denumirea de scop special. Acest scop al infracțiunii poate fi sesizat:

Ca element constitutiv al faptei penale de bază

Ca element al formei agravate

Mobilul unei infracțiuni este reprezentat de respectivul element care îl determină pe un făptuitor să acționeze, el fiind considerat un element constitutiv numai în situația în care apare prevăzut expres în conținutul normei legale de incriminare.

Mobilul infracțiunii se poate sesiza și:

Ca element constitutiv în cadrul formei de bază al respectivei infracțiuni

Ca o cauză a agravării

2.Ideile fundamentale

În dreptul penal se remarcă existența a trei instituții de bază, respectiv infracțiunea, răspunderea penală, ca și sancțiunea, în absența infracțiunii constatându-se inexistența răspunderii penale și a sancțiunii penale.

Infracțiunea este considerată fapta cea mai periculoasă, aceasta fiind incriminantă în mod expres în conținutul legii penale a României.

Infracțiunea este fapta penală ce este prevăzută în conținutul legii penale, este săvârșită cu vinovăție, nu este justificată, nu este imputabilă făptuitorului și reprezintă unicul temei ce stă la baza răspunderii penale.

Obiectul juridic al infracțiunii este acea valoarea socială ce este protejată de o anumită normă penală, acesteia fiindu-i aduse diverse atingeri ca urmare a comiterii respectivei infracțiuni.

Obiectul material al infracțiunii constă în respectiva ființă ori lucru împotriva cărora este îndreptată în mod nemijlocit o acțiune ori o inacțiune, ce au capacitatea de a aduce atingeri obiectului juridic, respectiva ființă ori lucru fiind, ca urmare a acestei acțiuni/inacțiuni, vătămate ori periclitate în cadrul integrității specifice.

Infracțiunile materiale sunt acele fapte penale ce se caracterizează prin existența unor anumite obiecte materiale, spre care este îndreptată respectiva acțiune ori inacțiune a făptuitorului.

Infracțiunile formale sunt acele infracțiuni ce nu implică existența unor anumite obiecte materiale, respectivele valori sociale ce sunt ocrotite de lege nefiind în relații de interdependență strânse cu anumite lucruri.

Prin subiect al infracțiunii se înțelege acea persoană care săvârșește o acțiune infracțională ori o inacțiune infracțională, ca și persoana către care este îndreptată această acțiuni infracțională, respectiv inacțiune infracțională.

Subiectul activ al unei infracțiuni este acea persoană care săvârșește o anumită faptă în funcție de subiectul activ al unei infracțiuni.

Infracțiunile cu subiect activ general sunt acele infracțiuni care se pot comite de către orice persoană, în absența unei calități speciale a acesteia.

Infracțiunile cu subiect activ special sunt acele infracțiuni care nu pot să fie săvârșite decât de către o anumită persoană care deține o anumită calitate ce este prevăzută în cadrul normei penale de incriminare.

Subiectul pasiv al unei infracțiuni este acea persoană ce este titulară a unei anumite valori sociale ce se constituie în obiect juridic al infracțiunii

Infracțiunile de rezultat sunt acele infracțiuni care determină producerea unui anumit rezultat de natură materială, respectiv o modificare de tip fizic, ce este ușor perceptibilă în cadrul realității înconjurătoare.

În funcție de modalitățile de realizarea laturii obiective infracțiunile sunt comisive (infracțiuni comise prin intermediul unei acțiuni) și omisive (comise prin intermediul unei inacțiuni).

Fapta penală se consideră a fi săvârșită cu intenție în situația în care făptuitorul prevede respectivul rezultat al faptei sale, acesta dorind ori acceptând posibilitatea producerii acestui rezultat.

O infracțiune este săvârșită din culpă în situația în care făptuitorul fie prevede respectivul rezultat al faptei sale, pe care însă nu îl acceptă, considerându-l lipsit de temei în privința producerii acestuia, fie nu prevede respectivul rezultat al faptei sale, în ciuda faptului că putea să îl prevadă și trebuia să facă această prevedere.

3 Vocabularul specific

bunele moravuri – ansamblul tuturor regulilor de conduită ce au un caracter moral

calificare a faptei – reprezintă o înscriere a unei fapte antisociale în categoria infracțiunilor, acțiune ce îi aparține legiuitorului

calificarea infracțiunii – reprezintă o stabilire a caracterului infracțional al unei fapte apreciate ca fiind ilicită. Această calificare a infracțiunii include o încadrare juridică a faptei, ca și identificarea în conținutul acesteia a diverselor condiții ce sunt necesare pentru încadrarea acesteia în categoria infracțiunilor

crimă – infracțiunea de omor ce se finalizează cu decesul victimei

criminalitate – suma tuturor infracțiunilor ce sunt comise pe un teritoriu într-un anumit interval de timp

delictul penal – acea infracțiune ce are o gravitate mai mică în raport cu infracțiunea de omor

incriminare – acea prevedere într-o legea penală privind încadrarea unei fapte ca șu infracțiune, alături de sancțiunea ce îi este aplicabilă în situația comiterii acesteia. Incriminarea reprezintă o trăsătură fundamentală a unei infracțiuni.

infracțiune – orice faptă prin intermediul căreia se realizează o vătămare a unei valori sociale (provine din latinescul infractio, -onis),

încadrare juridică a faptei – un proces juridic ce este realizat de către organele judiciare competente, prin intermediul acesteia reușindu-se stabilirea corespondenței depline dintre fapta ce a fost comisă și respectiva normă penală de incriminare,

4Aplicații teoretice:

1. Caracterizați la modul general infracțiunea, ca faptă, dar și ca instituție juridică.

2. Prezentați diversele delimitări ale infracțiunilor.

3. Analizați faptele penale comise cu intenție și fără intenție.

4. Definiți latura subiectivă a infracțiunii.

5. Definiți latura obiectivă a infracțiunii.

6. Analizați intenția.

7. Analizați culpa.

8. Analizați praeterintenția.

9. Definiți obiectul material al infracțiunii.

10. Definiți obiectul juridic al infracțiunii.

5 GRILE:

Notă : Se remarcă situația existenței unui răspuns corect, a două răspunsuri corecte, a trei răspunderi corecte, ca și cea a nici unui răspuns corect!

1. Reprezintă infracțiune o fapt ce îndeplinește condițiile obligatorii:

a) este comisă cu vinovăție, este prevăzută de în conținutul legii, prezintă un pericol social ori natural

b) este comisă cu vinovăție, este prevăzută în conținutul legii penale

c) reprezintă pericol social, este comisă cu vinovăție, este prevăzută în cadrul unei ordonanțe simple ce este emisă de către Guvernul României

d) reprezintă un pericol social; este comisă cu vinovăție, este prevăzută în cadrul unei ordonanțe simple ce este emisă de către Guvernul României, este comisă de o persoană ce are reprezentarea diverselor sale acțiuni ori inacțiuni

2. Fapta care era considerată a reprezenta un pericol social în cazul unei infracțiuni era acea faptă:

a) prin care era vătămată oricare din valorile sociale ce sunt apărate de lege

b) prin care era vătămată oricare din valorile sociale ce erau recunoscute de legea fundamentală și de restul legilor

c) prin care era vătămată oricare din valorile sociale prevăzute de fosta lege penală, pentru sancționarea acesteia impunându-se necesitatea aplicării unei pedepse.

3. Răspunderea penală își regăsește temeiul în:

a) comiterea unei fapte ce este prevăzută de legea penală

b) comiterea unei infracțiuni

c) existența hotărâri judecătorești definitive de condamnarea făptuitorului

4. Se consideră a fi o culpă simplă în situația în care:

a) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu îl acceptă, socotind că nu are temei, acest rezultat fiind apreciat ca fără șansă de producere

b) făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, în ciuda faptului că trebuia să-l prevadă ori putea să îl prevadă

c) făptuitorul nu prevede rezultatul faptei, cu toate că trebuia să îl prevadă și putea să îl prevadă.

5. Intenția directă se constată în situația în care:

a) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și cu toate că nu îl urmărește, el acceptă posibilitatea ca acesta să se producă

b) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, el urmărește producerea acestuia, dar acest rezultat nu se mai produce, din cauze ce sunt independente de voința făptuitorului

c) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărește producerea acestuia prin comiterea acelei fapte penale

6. Intenția depășită se constată:

a) prin săvârșirea unei fapte cu intenție indirectă și producerea unui rezultat mai grav decât cel acceptat de făptuitor prin săvârșirea faptei, rezultat care însă nu este imputabil făptuitorului dincolo de limita ce ar rezulta din acceptarea sa

b) prin săvârșirea unei fapte cu intenție directă și producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit, rezultat care este însă prevăzut și acceptat de făptuitor la momentul săvârșirii faptei

c) prin săvârșirea unei fapte cu intenție indirectă și producerea unui rezultat mai grav decât cel acceptat de făptuitor prin săvârșirea faptei, rezultat care însă este imputabil în forma culpei.

7. Fapta ce constă într-o inacțiune:

a) este considerată a fi infracțiune numai dacă este comisă cu intenție directă

b) este infracțiune, în situația în care este comisă din culpă, exceptând situația în care legea sancționează doar comiterea acesteia cu intenție

c) este infracțiune, în situația în care este comisă din culpă, doar atunci când este prevăzută în mod expres în lege

8. Intenția directă există în situația în care făptuitorul:

a) prevede respectivul rezultat al faptei sale, pe care nu-l acceptă, percepându-l ca fără temei și că acesta nu se va produce

b) prevede respectivul rezultat al faptei sale, el urmărind producerea acestuia prin comiterea respectivei fapte

c) nu prevede respectivul rezultat al faptei sale, cu toate cp trebuia și putea să-l prevadă.

9. Se constată că intenția în situația în care făptuitorul:

a) prevede respectivul rezultat al faptei sale și chiar dacă nu îl urmărește, acesta acceptă posibilitatea ca el să se producă

b) prevede respectivul rezultat al faptei sale, pe care nu îl acceptă, apreciind fără temei ca acest rezultat nu urmează a se produce

c) prevede respectivul rezultat al faptei sale, el urmărind producerea acestuia prin comiterea respectivei fapte penale

10. Intenția indirectă se consideră a fi în situația în care făptuitorul:

a) nu prevede respectivul rezultat al faptei sale, chiar dacă trebuia și putea să îl prevadă

b) prevede respectivul rezultat al faptei sale, pe care nu îl acceptă, considerând că acesta nu urmează să se producă

c) prevede respectivul rezultat al faptei sale și, cu toate că nu îl urmărește, el acceptă posibilitatea ca rezultatul să se producă.

11. Culpa se consideră a fi în situația în care făptuitorul:

a) prevede respectivul rezultat al faptei sale și, cu toate că nu-l urmărește, el acceptă și posibilitatea producerii acestuia

b) prevede respectivul rezultat al faptei sale, el urmărind producerea acestuia prin comiterea respectivei fapte penale

c) prevede respectivul rezultat al faptei sale, pe care nu îl acceptă, el socotind fără temei că rezultatul urmează să se producă

12. Culpa cu prevedere se consideră în situația în care făptuitorul:

a) prevede respectivul rezultat al faptei sale și, cu toate că nu îl urmărește, acesta acceptă posibilitatea ca el să se producă

b) prevede respectivul rezultat al faptei sale, pe care nu-l acceptă, apreciind fără temei că acest rezultat nu se va produce

c) prevede respectivul rezultat al faptei sale, el urmărind producerea acestuia prin comiterea respectivei fapte penale

13. Culpa simplă se consideră în situația în care infractorul:

a) prevede respectivul rezultat al faptei sale, pe care nu îl acceptă, apreciind fără temei ca acest rezultat se va produce

b) prevede respectivul rezultat al faptei sale și, chiar dacă nu îl urmărește acceptă posibilitatea ca el să se producă

c) nu prevede respectivul rezultat al faptei sale, chiar dacă trebuia și putea să îl prevadă

14. Intenția ca formă a vinovăției se consideră în situația în care infractorul:

a) prevede respectivul rezultat al faptei sale, el urmărind producerea acestuia prin comiterea respectivei fapte

b) prevede respectivul rezultat al faptei sale pe care nu-l acceptă, apreciind fără temei ca acesta să se producă

c) nu prevede respectivul rezultat al faptei sale, chiar dacă și putea să îl prevadă

15. Făptuitorul prevede rezultatul faptei sale penale și urmărește și producerea acestuia prin comiterea acestei fapte penale în situația:

a) intenției indirecte

b) intenției directe

c) culpei cu prevedere

16. Făptuitorul prevede rezultatul faptei sale penale și, cu toate că nu-l urmărește, el acceptă ca acesta să se producă în situația:

a) intenției directe

b) culpei cu prevedere

c) intenției indirecte

17. Făptuitorul prevede rezultatul faptei sale penale, pe care nu îl acceptă, socotindu-l fără temei ca el să se producă, în situația:

a) intenției indirecte

b) intenției directe

c) culpei cu prevedere

18. Făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale penale, cu toate că trebuia și putea să-l prevadă, în situația:

a) culpei cu prevedere

b) culpei simple

c) intenției indirecte

19. Fapta ce constă într-o acțiune ce este comisă cu intenție se consideră a fi infracțiune:

a) doar dacă este prevăzută în mod expres în conținutul legii

b) întotdeauna

c) niciodată

20. Faptele ce sunt comise ca și infracțiuni de acțiune se comit:

a) doar din culpă, întotdeauna

b) doar cu intenție, întotdeauna

c) cu intenție, din culpă fiind comise în situația în care în lege este prevăzut în mod expres acest lucru

21. Fapta ce constă într-o inacțiune se constituie într-o infracțiune în situația în care:

a) este comisă fără vinovăție

b) este comisă cu intenție

c) este comisă într-un caz fortuit

22. Fapta ce constă într-o inacțiune se constituie într-o infracțiune în situația în care este comisă:

a) intenționat

b) doar dintr-o culpă simplă

c) doar dintr-o culpă cu prevedere

23. La nivel doctrinar, denumirea intenției eventuale este atribuită ?

a) intenției depășite

b) intenției directe

c) intenției indirecte

24. La nivel doctrinar, culpa cu prevedere mai este denumită și:

a) cu ușurință

b) cu neglijență

c) culpă simplă

25. Făptuitorul nu prevede rezultatul faptei penale pe care o comite în situația:

a) intenției indirecte

b) culpei simple

c) culpei cu prevedere

SPEȚE:

Speța 1. Inculpatul P.M., ulterior luării deciziei întreținerii de raporturi sexuale cu O.T., încearcă să utilizeze constrângerea cu aceasta, pentru a o determina. În fața unei riposte violente a lui O.T., P.M. se răzgândește și abandonează decizia pe care o luase privind întreținerea de relații sexuale.

În aceste condiții, se poate aprecia că P.M. a comis o faptă penală sau nu?

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

Speța 2. Se reține faptul că B.O. a fost reținut în timpul unui flagrant delict privind infracțiunea de complicitate la furt, moment în care acesta încearcă să se sustragă, părăsind locul în viteză, la bordul autoturismului autoritate personală. Unul dintre oamenii legii reușește să se prindă de autoturism, în vreme ce infractorul continuă să conducă respectivul mijloc de deplasare, până în momentul în care este oprit de un baraj al poliției.

Ulterior, B.O. este trimis în fața instanței de judecată sub acuzația comiterii infracțiunii de vătămare corporală gravă, starea fizică a urmăritorului său având de suferit, urmare a continuării conducerii de către inculpat a autoturismului propriu, în vederea părăsirii locului flagrantului.

Să se previzioneze și analizeze potențialele decizii ce pot fi luate de către instanța de judecată în această situație.

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

TESTUL NR. 7:

Notă : Fiecare întrebare este notată cu un punct, un punct fiind acordat din oficiu!

1. Să se definească locul infracțiunii în situația unor fapte ilicite.

2. Să se definească infracțiunea.

3. Să se enumere elementele definitorii ale infracțiunii.

4. Să se definească infracțiunile materiale

5. Să se definească subiectul infracțiunii.

6. Precizați asemănările și deosebirile existente între culpa cu prevedere și intenția indirectă.

7. Precizați asemănările și deosebirile existente între cazul fortuit și culpa simplă.

8. Să se analizeze praeterintenția.

9. Să se precizeze criteriile dedicat stabilirii în concret a formei vinovăției. Menționați importanța acestora.

CERCETARE:

Teme de seminar:

Formarea praeterintenției ca o formă a vinovăției.

Modalitățile prin intermediul cărora se stabilește forma vinovăției la modul concret. Importanța acestora

Importanța deținută în dreptul penal de urmarea infracțiunii

Teme de cerc științific:

Posibilitatea comiterii diverselor fapte penale nu doar de către persoanele fizice, ci și de către persoanele juridice

Importanța culpei în stabilirea vinovăției

Teme licență

Analiza infracțiunii în raport cu restul formelor ilicitului social.

Acțiunea și inacțiunea în legea penală română.

NOTE:

SEMINARUL NR. 8

CONȚINUTUL ȘI CONDIȚIILE DE PREEXISTENȚA INFRACȚIUNII

1.1 Aspectele generale dedicate conținutului infracțiunii

Definirea conținutului infracțiunii

Prin conținutul infracțiunii se înțelege totalitatea condițiilor ce au fost prevăzute de către legea penală ca o faptă să se constituie în infracțiune, condiții ce sunt în mod clar menționate în conținutul normei penale de incriminare.

Prin intermediul trăsăturilor esențiale ale unei infracțiuni, legiuitorul delimitează criteriile generale dedicate diferențierii infracțiunii de diverse ale forme ale ilicitului juridic, acestea neavând rolul delimitării faptelor penale.

Din acest considerent, la nivel doctrinar, se are în vedere analizarea infracțiunii și prin prisma:

Conținutului faptei penale

Elementelor faptei penale, ce reușesc să o particularizeze în raport cu diverse alte fapte de natură penală

Importanța conținutului infracțiunii

Conținutul infracțiunii este cel ce stă la baza nu doar la calificarea acesteia, ci și la încadrarea infracțiunii în cadrul respectivului text de lege ce o prevede și implicit sancționează.

De asemenea, conținutul infracțiunii stă la baza realizării principiului legalității dreptului penal, remarcându-se sub două forme, respectiv:

Conținutul legal al infracțiunii – este conținutul descris prin respectiva normă penală de incriminare, el incluzând diversele condiții obiective, ca și condițiile subiective în care o anumită faptă penală reușește să devină o infracțiune

Conținutul concret al infracțiunii – este conținutul faptei penale determinate

Clasificarea conținutului infracțiunii

Se remarcă următoarea delimitare:

Conținutul juridic al infracțiunii – include diversele condiții ce sunt cerute de către lege în ceea ce privește respectivul act de conduită ce este interzis

Conținutul constitutiv al infracțiunii – este determinat întotdeauna în cadrul normei penale de incriminare, el fiind nelipsit din cadrul conținutului juridic al infracțiunii

Conținuturile simple ale infracțiunii – includ diversele condiții ce sunt necesare în vederea existenței respectivei infracțiuni într-o unică variantă

Conținuturile complexe ale infracțiunii – includ diversele condiții ce sunt necesare în vederea existenței a două ori mai multe variante ale aceleiași infracțiuni

Conținuturile de bază ale infracțiunii (respectiv conținuturile tipice) – includ diversele condiții ce sunt necesare în vederea existenței infracțiunii în configurația tipică a acesteia

Conținuturile agravante ale infracțiunii – sunt corespunzătoare variantelor agravate, specifice aceleiași infracțiuni

Conținuturile atenuante ale infracțiunii – sunt corespunzătoare variantelor atenuate, specifice aceleiași infracțiuni

Conținuturile atipice ale infracțiunii

Conținutul generic al infracțiunii – include totalitatea condițiilor obiective și a condițiilor subiective ce sunt comune tuturor infracțiunilor

Structura conținutului infracțiunii

Înțelegem prin structură a conținutului infracțiunii modalitatea grupării diverselor elemente constitutive infracțiunii, în conținutul acesteia. Prin intermediul structurii conținutului infracțiunii pot fi determinate și delimitate diversele condiții obligatorii ale infracțiunii, ca și diversele condiții facultative ale acesteia.

1.2 Condițiile preexistenței infracțiunii

Se remarcă următoarea clasificare a condițiilor preexistenței infracțiunii:

În funcție de factorii avuți în vedere, aceste condiții constau în :

Obiectul infracțiunii

Actul de conduită

Subiecții infracțiunii

Locul comiterii infracțiunii

Timpul comiterii infracțiunii

În funcție de rolul condițiilor preexistenței infracțiunii, ca și importanța acestora, se remarcă:

Condiții ale preexistenței infracțiunii esențiale – în absența acestora se poate constata o inexistență a respectivei infracțiuni

Condiții ale preexistenței infracțiunii accidentale – în absența acestora nu se poate constata o inexistență a respectivei

În funcție de existența condițiilor preexistenței infracțiunii în raport cu momentul comiterii faptei penale, sesizăm:

Condiții ale preexistenței infracțiunii preexistente – au în vedere obiectul infracțiunii, respectiv subiecții

Condiții ale preexistenței infracțiunii concomitente – vizează locul faptei penale, timpul comiterii acesteia

Condiții ale preexistenței infracțiunii subsecvente – au în vederea producerea rezultatului infracțiunii

1.2.1 Obiectul juridic al infracțiunii

Prin obiect al infracțiunii se înțelege respectiva valoare socială, ca și diversele relații sociale determinate de aceasta, ce sunt afectate ori vătămate prin comiterea respectivei fapte penale ce se constituie în infracțiune. În cazul obiectului juridic al unei infracțiuni, se remarcă:

Respectiva valoare socială ce este ocrotită de lege

Diversele relații sociale ce sunt determinate și care se formează ca urmare a acestei valori sociale

Obiectul juridic al infracțiunii poate fi de mai multe feluri, respectiv:

Obiect juridic general – include totalitatea diverselor relații sociale ce sunt ocrotite prin intermediul normele de incriminare ale dreptului penal, relații ce sunt lezate ca urmare a comiterii unei fapte penale.

Obiect juridic generic (respectiv obiect juridic de grup) – include ansamblul valorilor sociale de aceeași natură, ce sunt ocrotite prin intermediul normelor penale de incriminare, el aflându-se la baza delimitării infracțiunilor din legea penală specială.

Obiect juridic specific – reprezintă acea valoare socială concretă ce este atinsă de respectiva infracțiune comisă, el contribuind la determinarea/delimitarea infracțiunii dintr-un grup de infracțiuni și fiind de mai multe tipuri, respectiv:

Obiect juridic specific simplu – în situația în care infracțiunea respectiv reușește să aducă atingeri unei singure valori sociale

Obiect juridic specific complex – în situația în care infracțiunea respectiv reușește să aducă atingeri mai multor valori sociale, respectiv relații sociale, în acelașii interval de timp (cazul infracțiunilor complexe, precum tâlhăria). La rândul său, acest obiect juridic include:

Un obiect juridic principal

Un obiect juridic secundar

Obiect juridic material – se constituie în bunul ori lucrul ce are o existență de tip material ori biologic și împotriva căruia este îndreptată respectiva activitate infracțională.

Demn de menționat este faptul că nu în toate infracțiunile se remarcă existența obiectului material, cele ce îl prezintă fiind denumite infracțiuni de rezultat (precum infracțiunea de omor), în absența obiectului material infracțiunile fiind denumite infracțiuni formale ori infracțiuni de pericol.

De asemenea, se impune a se preciza că în lipsa unui obiect pe care făptuitorul îl credea existent în momentul comiterii faptei penale, fapta respectivă este calificată drept tentativă improprie a faptei penale.

De ce se impune cunoașterea obiectului infracțiunii?

Deoarece obiectul juridic al infracțiunii reprezintă factorul pre-existent ce este necesar în cazul oricărei infracțiuni

Deoarece în lipsa obiectului juridic al infracțiunii s-ar constata inexistența acesteia

Deoarece există situațiile unor infracțiuni în care obiectul juridic al acestora se impune a îndeplinii diverse condiții, cum ar fi:

Obiectul juridic al infracțiunii să reprezintă un bun mobil – respectiv bani, în cazul luării/dării de mită, șantajului, etc

Obiectul juridic al infracțiunii să fie de o anumită natură – exemplul documentelor

Obiectul juridic al infracțiunii să fie într-un anumit loc – respectiv în posesia respectivului făptuitor

Deoarece obiectul juridic al infracțiunii are un rol decisiv în stabilirea respectivei încadrări juridice pentru fapta penală ce a fost comisă

1.2.1 Subiecții infracțiunii

Prin subiecți ai infracțiunii se înțelege acele persoane fizice ori persoane juridice ce sunt implicate în comiterea unei infracțiuni, indiferent că acestea comit fapta penală ori suportă consecințele acestei fapte penale.

Se impune a se preciza faptul că subiecții infracțiuni nu se confundă cu subiecții dreptului penal, în cazul cărora sfera este cu mult mai extinsă, ea incluzând în conținutul său și subiecții infracțiunii.

Astfel, se remarcă faptul că totalitatea subiecților infracțiunii reprezintă subiecții dreptului penal, subiecții dreptului penal nefiind toți și subiecți ai infracțiunii.

Se remarcă următoarele tipuri ale subiecților infracțiunii:

Subiect al infracțiunii activ – Reprezintă acea persoană fizică ori persoană juridică ce a comis o faptă penală ori care a participat la comiterea unei fapte penale. Subiectul activ al infracțiunii poate îmbrăca mai multe forme, respectiv:

Forma autorului, forma co-autorului

Forma instigatorului

Forma complicelui

În cazul subiectului activ al infracțiunii se remarcă mai multe condiții de existență, ce sunt atent delimitate de legiuitor. Astfel, remarcăm:

Condiții generale ale subiectului infracțiunii activ – persoane fizice. În această categorie intră:

Vârsta persoanei fizice – o atenție specială fiind acordată minorilor, pentru care legiuitorul a prevăzut clar în legea penală condițiile de discernământ, pedepsele aplicate acestora, ca și modul și condițiile de executarea pedepselor

Responsabilitatea persoanei fizice – reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a conștientiza faptele sale, ca și rezultatele acestora, precum și semnificația socială a faptelor pe care le comite, ca și capacitatea de a determina și de a-și dirija propria voință.

În cadrul responsabilității se remarcă factorul intelectiv, ca și factorul volitiv, opusul responsabilității fiind iresponsabilitatea.

Libertatea de voință și libertatea de acțiune – acestea presupun ca persoana fizică să aibă capacitatea de a decide liber comiterea faptei penale, ca și libertatea de acțiuni și de hotărâre conform voinței sale. În situația comiterii unei fapte sub imperiul unei constrângeri de natură fizică ori psihică, respectiva faptă nu mai reprezintă o infracțiune

Condiții speciale ale subiectului infracțiunii activ – persoane fizice. În cazul anumitor infracțiuni, legiuitorul a impus persoanei fizice ce comite o faptă penală anumite calități, cum ar fi cea a cetățeniei române (în cazul infracțiunii de trădare), ori cea a persoanei fizice încadrate ca și militar (cazurile special precizate în lege). Se remarcă faptul că în absența acestor calități (ce îi imprimă persoanei fizice și denumirea de subiect activ calificat ori subiect activ circumstanțiat), se poate constata:

Inexistența respectivei infracțiunii

Modificarea încadrării juridice a faptei penale

Condiții generale ale subiectului infracțiunii activ – persoane juridice. Legiuitorul a reușit să introducă răspunderea penală a persoanei juridice, acestea putând fi trase la răspundere penală în cazul faptelor pe care le comit în cadrul realizării obiectului de activitate definit ori în interesul sau în numele respectivei persoane juridice, în situația în care fapta penală respectivă a fost comisă cu forma de vinovăție ce este prevăzută în conținutul legii penale.

Demn de menționat este faptul că această răspundere penală a persoanei juridice nu va exclude și o răspundere penală a respectivei persoane fizice ce a contribuit, oricare ar fi modul contribuției sale, la comiterea respectivei infracțiuni.

Se remarcă faptul că răspunderea penală a unei persoane juridice se realizează în situația în care aceasta îndeplinește cumulativ mai multe condiții, respectiv:

Comite o faptă penală

Respectiva faptă penală este comisă în realizarea respectivului obiect de activitate al persoanei juridice ori în interesul sau în numele acesteia

Respectiva persoană juridică nu este dintre cele ce sunt exceptate de la răspunderea penală, așa cum a prevăzut legiuitorul

Fapta penală este comisă cu forma vinovăției impusă de legea penală.

IMPORTANT – Răspundere penală a persoanei juridice nu va exclude și o răspundere penală a respectivei persoane fizice ce a contribuit, oricare ar fi modul contribuției sale, la comiterea respectivei infracțiuni !!!

O importanță deosebită în cadrul subiectului activ al infracțiunii este acordată categoriilor subiecților activi, pentru care legea penală a realizat următoarea delimitare:

În funcție de vârstă, remarcăm:

Subiecți activi minori – au vârsta de sub 18 ani

Subiecți activi majori – au vârsta de peste 18 ani

Subiecți activi vârstnici – au vârsta de peste 60 ani

În funcție de numărul subiecților activi, remarcăm:

Subiecți activi unici – în cazul infracțiunilor ce au un unic autor

Subiecți activi plurali – în cazul infracțiunilor cu mai mult de un autor

În funcție de calitate deținută, vom sesiza:

Subiecți activi simpli – subiecți activi necircumstanțiați

Subiecți activi calificați – subiecți activi circumstanțiați

În funcție de cetățenie, remarcăm:

Subiecți activi cetățeni români

Subiecți activi cetățeni străini

Subiecți activi cu dublă cetățenie

Subiecți activi apatrizi

În funcție de sexul subiectului activ al infracțiunii, se remarcă:

Subiecți activi de sex feminin

Subiecți activi de sex masculin

În funcție de antecedentele penale ale subiecților activi ai infracțiunii, se delimitează:

Subiecți activi infractori primari

Subiecți activi recidiviști

În funcție de natura acestora, se remarcă:

Subiecți activi persoane fizice

Subiecți activi persoane juridice

Subiect al infracțiunii pasiv – reprezintă acea persoană fizică ori persoană juridică ce este titulara valorii sociale ce este ocrotită de lege și care a fost vătămată/prejudiciată ca urmare a comiterii respectivei fapte penale. În cazul subiectului pasiv al infracțiunii, se remarcă faptul că acesta trebuie să fie titularul respectivei valori sociale anterior menționate și să fi fost păgubită de respectiva faptă penală. În ceea ce privește delimitarea subiectului pasiv al infracțiunii, se remarcă:

Subiect pasiv al infracțiunii de tip general – în acest caz este statul român, acesta fiind titularul tuturor valorilor sociale ce sunt ocrotite de lege

Subiect pasiv al infracțiunii de tip special – respectiv persoana fizică ori persoana juridică, ce este titular respectivei valori sociale afectate de comiterea faptei penale

Subiect pasiv al infracțiunii de tip principal

Subiect pasiv al infracțiunii de tip secundar

Subiect pasiv al infracțiunii de tip simplu – respectiv subiect pasiv necalificat

Subiect pasiv al infracțiunii de tip calificat

În ceea ce privește locul comiterii unei infracțiuni – acesta reprezintă perimetrul, spațiul în care se realizează respectiva activitate de natură infracțională, el având capacitatea de a influența în mod decisiv existența respectivei infracțiuni, prin:

Stabilirea diverselor competențe teritoriale

Condiționarea pe care a impus-o legiuitorul pentru anumite fapte penale, în absența săvârșirii acestora în anumite locuri remarcându-se inexistența respectivei infracțiuni

Condiționarea, ca și impunerea existenței agravantei faptei penale

În ceea ce privește timpul comiterii unei infracțiuni – acesta reprezintă perioada ori momentul în care a avut loc respectiva activitate infracțională, identificarea acestuia fiind deosebit de importantă mai ales în cazul:

Determinării respectivei legi penale ce este aplicabilă

Stabilirii capacității fizice și psihice a respectivului făptuitor la momentul săvârșirii faptei penale

Delimitarea momentului de la care începe să curgă prescripția penală

Influențării aplicării unor acte de clemență – precum grațierea ori amnistia

Determinarea unei eventuale stări de recidivă

Determinarea eventualului pericol social – cazul infracțiunilor ce sunt comise pe perioada nopții, ca și a unei eventuale agravante a faptei penale

2 Ideile fundamentale

Prin condiții preexistente ale unei infracțiuni, denumite și factori ai infracțiunii, se delimitează obiectul juridic al infracțiunii, subiecții infracțiunii, locul infracțiunii, ca și timpul infracțiunii.

Toate infracțiunile prezintă întotdeauna un obiect juridic generic și un obiect juridic specific. Obiectul material nu se regăsește în conținutul tuturor infracțiunilor.

Obiectul juridic generic, ca și obiectul juridic specific se remarcă prin existența abstractă, în vreme ce obiectul material al infracțiunii are o existență biologică, respectiv una palpabilă.

Prin conținutul infracțiunii se înțelege totalitatea condițiilor ce au fost prevăzute de către legea penală ca o faptă să se constituie în infracțiune, condiții ce sunt în mod clar menționate în conținutul normei penale de incriminare.

Conținutul infracțiunii este cel ce stă la baza nu doar la calificarea acesteia, ci și la încadrarea infracțiunii în cadrul respectivului text de lege ce o prevede și implicit sancționează.

Conținutul legal al infracțiunii este conținutul descris prin respectiva normă penală de incriminare, el incluzând diversele condiții obiective, ca și condițiile subiective în care o anumită faptă penală reușește să devină o infracțiune.

Conținutul juridic al infracțiunii include diversele condiții ce sunt cerute de către lege în ceea ce privește respectivul act de conduită ce este interzis

Conținutul constitutiv al infracțiunii – este determinat întotdeauna în cadrul normei penale de incriminare, el fiind nelipsit din cadrul conținutului juridic al infracțiunii.

Conținuturile agravante ale infracțiunii sunt corespunzătoare variantelor agravate, specifice aceleiași infracțiuni.

Structura conținutului infracțiunii reprezintă modalitatea grupării diverselor elemente constitutive infracțiunii, în conținutul acesteia, prin intermediul structurii conținutului infracțiunii putând fi determinate și delimitate diversele condiții obligatorii ale infracțiunii, ca și diversele condiții facultative ale acesteia.

Prin obiect al infracțiunii se înțelege respectiva valoare socială, ca și diversele relații sociale determinate de aceasta, ce sunt afectate ori vătămate prin comiterea respectivei fapte penale ce se constituie în infracțiune.

Obiect juridic general include totalitatea diverselor relații sociale ce sunt ocrotite prin intermediul normele de incriminare ale dreptului penal, relații ce sunt lezate ca urmare a comiterii unei fapte penale.

Obiect juridic specific reprezintă acea valoare socială concretă ce este atinsă de respectiva infracțiune comisă, el contribuind la determinarea/delimitarea infracțiunii dintr-un grup de infracțiuni și fiind de mai multe tipuri.

Prin subiecți ai infracțiunii se înțelege acele persoane fizice ori persoane juridice ce sunt implicate în comiterea unei infracțiuni, indiferent că acestea comit fapta penală ori suportă consecințele acestei fapte penale.

Subiectul infracțiunii activ reprezintă acea persoană fizică ori persoană juridică ce a comis o faptă penală ori care a participat la comiterea unei fapte penale.

Subiectul infracțiunii pasiv reprezintă acea persoană fizică ori persoană juridică ce este titulara valorii sociale ce este ocrotită de lege și care a fost vătămată/prejudiciată ca urmare a comiterii respectivei fapte penale.

Subiectul pasiv al infracțiunii de tip general este statul român, acesta fiind titularul tuturor valorilor sociale ce sunt ocrotite de lege.

Locul comiterii unei infracțiuni reprezintă perimetrul, spațiul în care se realizează respectiva activitate de natură infracțională, el având capacitatea de a influența în mod decisiv existența respectivei infracțiuni.

Timpul comiterii unei infracțiuni reprezintă perioada ori momentul în care a avut loc respectiva activitate infracțională.

Vocabularul specific

autopsie – respectiv necropsie, reprezintă disecarea unui cadavru și ulterioara examinare anatomică a organelor interne ale acestuia, în vederea stabilirii cauzei decesului

bun – un element patrimonial ce reprezintă un lucru ori un drept ce are o anumită valoare economică sau o valoare pecuniară (provine de latinescul bonus)

cod – acel act normativ ce include o delimitare strictă a diverselor norme ce sunt conținute într-o ramură ori o subramură a dreptului, oricare ar fi acesta cod penal, cod civil, cod comercial, etc.

codificare – reprezintă o reunire într-un unic act normativ a tuturor normelor de drept juridice ce disciplinează o anumită ramură ori o subramură din drept

separare a puterilor în stat – o delimitare a diverselor funcții la nivelul puterilor statale – puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească

subiecți de drept penal – acele persoane cărora legea penală li se adresează, ca și persoanele ce sunt implicate în comiterea unor fapte penale

subiecți ai infracțiunii – doar persoanele ce sunt implicate săvârșirea unei infracțiuni, ca autori, co-autori, victime, instigatori, etc.

4. Aplicații teoretice

1. Definirea și importanța reprezentată de conținutul infracțiunii.

2. Clasificarea conținuturilor unei infracțiuni.

3. Structura aferentă conținuturilor infracțiunii.

4. Conceptul și caracterizarea diverselor condiții ale preexistenței infracțiunii.

5. Definirea și componentele obiectului juridic.

6. Clasificarea obiectului juridic. Importanța acestuia.

7. Definirea subiecților infracțiunii, felurile subiecților infracțiunii.

8. Definirea subiectului activ al infracțiunii, condițiile generale și speciale ale subiectului activ persoană fizică, respectiv juridică.

9. Delimitarea subiectului activ al unei infracțiuni.

10. Definirea subiectul pasiv al unei infracțiuni. Condițiile generale și condițiile speciale ale subiectului pasiv al infracțiunii.

11. Delimitarea subiectului pasiv al infracțiunii.

12.Analiza locului comiterii unei infracțiuni.

13. Analiza timpului comiterii unei fapte penale infracțiunii.

GRILE:

Notă : Se remarcă situația existenței unui răspuns corect, a două răspunsuri corecte, a trei răspunderi corecte, ca și cea a nici unui răspuns corect!

1. Se consideră a fi factori (ori condiții de preexistență) ai unei infracțiuni:

a) obiectul infracțiunii, ca și subiecții acesteia

b) elementul material al infracțiunii

c) cerințele infracțiunii, scopul infracțiunii

d) locul infracțiunii, timpul comiterii infracțiunii

2. Următoarele afirmații sunt adevărate:

a) în situația unor infracțiuni formale nu este cercetată legătura de cauzalitate dintre acțiune/inacțiune și respectiva urmare ce s-a produs, urmare ce a rezultat ex-re

b) toate infracțiunile ce au obiect material reprezintă infracțiuni de rezultat

c) toate infracțiunile se caracterizează printr-un obiect juridic specific

d) toate infracțiunile ce nu au un obiect material sunt denumite infracțiuni de pericol.

3. În cazul unei infracțiuni, subiectul pasiv poate să fie:

a) persoana fizică fără discernământ

b) persoana juridică

c) doar persoana fizică.

4. Următoarele afirmații sunt adevărate:

a) toți subiecții dreptului penal sunt și subiecții infracțiunii

b) toți subiecții unei infracțiuni sunt și subiecții dreptului penal

c) toți subiecții unei infracțiuni pot să devină și subiecții dreptului penal

5. În legea penală din România destinatarul obligației conformării în raportul juridic este:

a) orice persoană juridică

b) orice persoană fizică sau orice persoană juridică

c) doar persoana fizică

6. Următoarele infracțiuni nu au obiect material:

a) infracțiuni contra libertății persoanei

b) infracțiuni contra unei persoane

c) infracțiuni ce privesc viața sexuală

7. Subiectul activ al infracțiunii poate să fie:

a) orice persoană fizică

b) orice persoană fizică ori persoană juridică

c) orice persoana fizică care are vârsta minimă de 14 ani și se constată că are discernământul faptelor sale

8. Subiectul activ al unei infracțiuni este persoana fizică:

a) titulară a valorii sociale ce este ocrotită de lege

b) care acționează în mod solitar

c) ce este responsabilă

9. Subiectul activ circumstanțiat al unei infracțiunii:

a) are calitatea ce este cerută în norma penală de incriminare

b) are voința comiterii unei fapte calificate

c) a avut posibilitatea să evite rezultatul infracțiunii

10. Din categoria subiecților activi ai unei infracțiuni sunt excluse:

a) persoanele ce comit respectivele fapte penale aflându-se sub imperiul unei constrângeri fizice ori psihice

b) persoanele ce se află în diverse funcții de conducere

c) persoanele ce sunt încadrate în muncă

11. Din categoria subiecților activi ai unei infracțiuni se exclud:

a) toți bărbații ce au împlinit vârsta de 60 de ani

b) toate persoanele iresponsabile

c) toate femeile ce au împlinit vârsta de 55 de ani

12. Din categoria subiecților activi ai unei infracțiuni se exclud:

a) minorii ce au dobândit capacitatea exercițiului prin căsătorie

b) toate persoanele ce au peste 18 ani

c) minorii ce nu au împlinit încă 14 ani.

13. Orice subiect pasiv al unei infracțiuni trebuie să:

a) se afle în apropierea imediată a subiectului activ al infracțiunii

b) fie titularul valorii sociale ce este ocrotită de legea penală

c) aibă vârsta de peste 14 ani

14. Subiecții pasivi ai unei infracțiuni pot să fie:

a) doar persoanele juridice

b) persoanele fizice ca și persoanele juridice

c) doar persoanele fizice.

15. Orice subiect pasiv circumstanțiat al unei infracțiuni trebuie să:

a) dețină calitatea ce este cerută în cadrul normei penale de incriminare

b) aibă o anumită calificare profesională

c) săvârșească o faptă penală calificată

16. Orice obiect juridic al unei infracțiunii poate să constituie:

a) o valoare socială ce este ocrotită de normele dreptului

b) o faptă de natură materială

c) un anumit bun material

17. Orice obiect material al unei infracțiunii este constituit de:

a) respectiva entitate materială în care se exprimă valoarea socială ocrotită de legea penală

b) o normă juridică ce este încălcată

c) un anumit bun material

18. În situația în care locul comiterii unei fapte penale se constituie într-o cerință esențială ce este prevăzută în cadrul conținutului infracțiunii, o nerealizare a acestuia:

a) nu este de natură să influențeze existența respectivei infracțiuni

b) determina ca fapta comisă să întrunească condițiile tentativei infracțiunii

c) determină ca fapta comisă să nu mai fie o infracțiune

19. În situația în care locul comiterii unei fapte penale reprezintă o condiție agravantă, o nerealizare a acestuia:

a) face ca respectiva faptă penală să nu se mai constituie în infracțiune

b) nu influențează în nici un fel existența respectivei infracțiuni în forma tip

c) nu influențează în nici un fel existența respectivei infracțiuni în forma calificată

20. În situația în care timpul comiterii unei fapte penale constituie o cerință esențială, o nerealizare a acesteia:

a) va face ca fapta respectivă să nu se mai realizeze în varianta calificată

b) nu influențează în nici un fel existența respectivei infracțiuni

c) va face ca fapta respectivă să nu mai fie infracțiune

21. Se numesc condiții de preexistență a unei infracțiuni pentru că:

a) există anterior comiterii infracțiunii

b) există ulterior comiterii infracțiunii

c) există în momentul comiterii infracțiunii respective

22. Diversele condiții preexistente ale unei infracțiuni pot să fie:

a) condiții esențiale și condiții accidentale

b) condiții esențiale și condiții concomitente

c) condiții preexistente, condiții concomitente și condiții subsecvente

23. În categoria condițiilor concomitente ale unei infracțiuni se remarcă:

a) obiectul juridic al infracțiunii și locul infracțiunii

b) subiecții infracțiunii și obiectul infracțiunii

c) locul infracțiunii și timpul infracțiunii

24. În absența obiectului juridic al unei infracțiuni se constată:

a) inexistența respectivei infracțiuni

b) neaplicarea unei sancțiuni pentru această infracțiune

c) o schimbare a încadrării juridice a faptei penale comise

25. Orice obiect juridic al unei infracțiuni poate fi:

a) obiect calificat și obiect material

b) obiect necalificat și obiect complex

c) obiect material și obiect complex

d) obiect principal și obiect secundar

26. Se definește ca abstract:

a) obiectul generic și obiectul specific

b) obiectul material și obiectul complex

c) obiectul specific și obiectul material

27. Se remarcă existența materială în cazul:

a) obiectului complex, în toate situațiile

b) obiectului material

c) vieții persoanei vătămate

28. Un subiect activ al infracțiunii poate să fie:

a) persoană fizică și/sau persoană juridică

b) autorul faptei, instigatorul faptei și complicele faptei

c) doar o persoană fizică

29. Este importantă delimitarea subiectului activ al unei infracțiuni deoarece:

a) subiecții activi pot să beneficieze de un regim sancționator diferit

b) subiecții activi execută pedepsele în mod separat

c) unele infracțiuni pot să fie comise numai de subiecți activi bărbați, altele numai de subiecți activi femei

SPEȚE:

Speța 1. Inculpatul T.M., aflat în conflict cu victima A.F., înțelege să îi aplice acesteia o lovitură puternică în zona feței, în urma căreia A.F. se dezechilibrează și cade, lovindu-se cu capul de pardoseală.

Ulterior, după trei zile de spitalizare, A.F. este externată, stabilindu-se că aceasta nu prezenta grave leziuni osoase. După alte trei zile, starea victimei se agravează subit, aceasta fiind transportată în regim de urgență la spital, unde decedează după trei zile, în ciuda îngrijirilor de specialitate primite.

Agresorul victimei, trimis în judecată, este condamnat la o pedeapsă de cinci ani și șase luni de închisoare pentru comiterea infracțiunii de loviri, respectiv vătămare cauzatoare de moarte, împotriva căreia acesta declară decurs, susținând că nu există o legătură de cauzalitate între agresiunea sa și ulteriorul deces al victimei, care nu a beneficiat de un diagnostic corect aplicat în momentul primei internări în spital, aspect ce a determinat ulterioara sa externare și implicit neaplicarea unui tratament medical adecvat, ceea ce ulterior a determinat apariția complicațiilor.

Să se previzioneze și analizeze potențialele decizii ale instanței de recurs.

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

Speța 2. Inculpatul I.T. i-a aplicat soției sale, A.T., mai multe lovituri cu palmele și cu picioarele, iar după ce aceasta s-a prăbușit la pământ a apucat-o de păr și a lovit-o de mai multe ori, deosebit de dur, de asfalt.

În urma loviturilor primite, victima ulterior a decedat, în cadrul raportului medico-legal consemnându-se că decesul acesteia s-a datorat unei compresii cerebrale determinate de traumatism și de un hematom subdural, cauzat de un T.C.C.

Agresorul a fost deferit instanței de judecată sub acuzația comiterii infracțiunii de omor calificat, prima instanță de judecată apreciind că se impune modificarea calificării în infracțiunea loviturilor cauzatoare de moarte. Motivul invocat de instanță a fost că decesul victimei nu s-a datorat violențelor soțului victimei, respectiv inculpatului în speță, ci apariției unui hematom subdural, determinat de traumatismul cranio-cerebral, hematom ce nu a fost în mod corect diagnosticat și implicit tratat, la modul subiectiv agresorul neprevăzând și neacceptând urmările consecințelor faptei sale, respectiv decesul victimei.

Precizați dacă această soluție a instanței a fost sau nu una corectă, în temeiul legii penale.

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

TESTUL NR. 8:

Notă : Fiecare întrebare este notată cu un punct, un punct fiind acordat din oficiu!

1. Ce se înțelege prin conținutul unei infracțiuni?

2. Precizați felurile conținutului unei infracțiuni.

3. Realizați o clasificare a obiectului unei infracțiuni.

4. Precizați importanța cunoașterii în amănunt a obiectului unei infracțiuni.

5. Să se enumere condițiile generale dedicate subiectului activ al unei infracțiuni – persoane fizice.

6. Să se precizeze importanța clasificării subiectului activ al infracțiunii.

7. Să se precizeze importanța locului infracțiunii și a timpului infracțiunii.

8. Să se definească conținutul constitutiv al infracțiunii.

9. Să se evidențieze diferența dintre obiectul juridic general și obiectul juridic specific.

CERCETARE:

Teme de seminar:

Influența și importanța calității subiectului activ al infracțiunii în cadrul încadrării juridice a faptei penale

Importanța determinării corecte a obiectului juridic specific unei infracțiuni.

Teme de cerc științific:

Clasificarea subiectului activ al unei infracțiuni.

Justificarea deciziei legiuitorului privind introducerea în conținutul legii penale române a răspunderii penale a persoanei juridice.

Teme licență:

Obiectul juridic al infracțiunii.

Răspunderea penală a persoanelor juridice

Subiecții infracțiunii.

NOTE:

SEMINARUL NR. 9

CONȚINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACȚIUNII

Aspecte generale dedicate conținutului constitutiv al infracțiunii

Au în vedere totalitatea condițiilor ce sunt prevăzute în cadrul normei de incriminare dedicate actului de conduită ce este interzis și pe care respectivul făptuitor le îndeplinește sau care ajung relevante ca urmare a săvârșirii unei acțiuni ori a unei inacțiuni de către făptuitor

În cadrul conținutului constitutiv se remarcă o arie mai concentrată în raport cu conținutul juridic, ce poate să includă și diverse alte condiții ce privesc elementele infracțiunii, cu mențiunea că acest conținut constitutiv reprezintă o componentă primordială în cadrul conținutului juridic.

Conținutul constitutiv al infracțiunii se remarcă prin mai multe laturi, respectiv:

Latura obiectivă – latura fizică, ce are în vedere o manifestare de natură exterioară

Latura subiectivă – latura psihică, ce are în vedere atitudinea pe care o manifestă făptuitorul în raport cu fapta pe care a comis-o, ca și cu rezultatul acesteia

Latura obiectivă a unei infracțiuni

Latura obiectivă a unei infracțiuni reprezintă totalitatea diverselor condiții ce sunt cerute de către norma penală de incriminare vizând actul de conduită în vederea existenței unei infracțiuni.

În cadrul structurii laturii obiective a unei infracțiuni se remarcă:

Elementul material – ce reușește să desemneze respectivul act de conduită ce a fost interzis prin intermediul normei penale de incriminare

Se remarcă faptul că elementul material se constituie în elementul esențial în cazul oricărei infracțiuni, el fiind desemnat de un cuvânt ori de o expresie ce exprimă respectiv acțiune/inacțiune ce este interzisă prin norma penală. Astfel:

Prin intermediul acțiunii se reușește desemnarea atitudinii unui făptuitor ce comite ceva pe care legea penală l-a interzis, acțiunea putându-se realiza prin intermediul:

Diverselor acte de natură materială

Unor cuvinte – cazul infracțiunii de amenințare

Scrisului – cazul infracțiunii denunțării calomnioase

Prin intermediul inacțiunii se reușește desemnarea atitudinii făptuitorului ce nu realizează ceva despre care legea penală prevede că ar trebui realizat. În categoria inacțiunii se poate încadra infracțiunea nedenunțării, infracțiunea omisiunii anunțării organelor judiciare, etc

Orice element material, prezent în latura obiectivă a unei infracțiuni, poate să fie:

Element material simplu – în situația în care acesta constă, în principal, într-o acțiune (cazul infracțiunilor comisive) ori într-o inacțiune (cazul infracțiunilor omisive)

Element material alternativ – ce vizează atitudini complexe ale făptuitorului, alternanța acestora putându-se realiza prin intermediul:

Doar a acțiunilor – cum ar fi infracțiunea de distrugere, de degradare

Atât a acțiunilor, cât și a inacțiunilor – cazul pătrunderii făptuitorului într-un spațiu fără drept, ca și a refuzului acestuia de a părăsi un spațiu

Indiferent de alterativele unei infracțiuni, comiterea acesteia poate să determine existența unei unice infracțiuni, modalitățile putând fi de mai multe tipuri, respectiv:

De tip cumulativ – în situația comiterii a minim două acte penale de către un făptuitor, în absența unui act constatându-se o inexistență a elementului material ce este specific respectivei infracțiuni. În această situație (cazul infracțiunii de tâlhărie, ce implică furtul și amenințarea ori furtul și violența) se remarcă faptul că elementul material include două acțiuni, fiecare dintre această acțiune reprezentând un act incriminat în parte, acte ce au fost reunite de către legiuitor în conținutul unei unice infracțiuni.

În cadrul elementului material al structurii laturii obiective a unei infracțiuni se remarcă necesitatea mai multor cerințe ce se impun a fi observate ulterior comiterii unei fapte penale, în vederea caracterizării acesteia în categoria infracțiunilor, cerințe ce vizează:

Locul comiterii respectivei fapte penale

Timpul comiterii respectivei fapte penale

Modul comiterii faptei penale

Mijloacele prin care s-a reușit comiterea faptei penale, etc

Urmarea imediată – se remarcă faptul că urmare a comiterii unei acțiuni ori a unei inacțiuni îndreptate împotriva respectivului obiect al infracțiunii se comite o anumită vătămare, respectiv o periclitare a obiectului infracțiunii.

Prin urmare imediată se înțelege respectiva vătămare ce este adusă unei valori sociale ce este ocrotită de legea penală, ea fiind sinonimă pericolului social concret.

Orice urmare ce este produsă datorită comiterii unei fapte penale poate să constea:

Într-o modificare a obiectului infracțiunii, respectiv o modificare a poziției obiectului infracțiunii, în situația în care obiectul infracțiunii are reprezentarea unui aspect material

Într-o împiedicare a bunei derulări a relațiilor sociale, în situația în care obiectul infracțiunii vizează o latură morală – cazul infracțiunii de amenințare

Se remarcă faptul că urmarea imediată determină și încadrarea juridică a respectivei fapte ce a fost comisă, orice urmare imediată, ce face parte din cadrul structurii laturii obiective a unei infracțiuni prezentând mai multe caracteristici, respectiv:

Se impune ca respectiva urmare a infracțiunii să fie una periculoasă și imediată, respectiv să reprezinte rezultatul de tip nemijlocit al unei acțiuni ori a unei inacțiuni a respectivului făptuitor, și nu ca și un rezultat mijlocit al acesteia

Se impune ca respectiva urmare imediată a infracțiunii să se constituie într-un element ce este necesar respectivului conținut constitutiv, în vreme ce urmările infracțiunii mai îndepărtate pot să fie elemente circumstanțiale în cadrul conținutului agravant al respectivei infracțiuni

Se remarcă faptul că în cadrul conținuturilor unor infracțiuni se sesizează diverse referiri privind urmarea imediată a acestora, ceea ce le include în categoria infracțiunilor materiale, respectiv a infracțiunilor de rezultat, rezultat ce este nu doar perceptibil ci și constatat în vederea calificării respectivei fapte penale în categoria infracțiunilor, așa cum acestea sunt menționate de normele de incriminare (cu mențiunea că singura excepție se remarcă în cazul infracțiunii de furt)

Se remarcă faptul că în situația în care rezultatul unei infracțiuni nu este produs, infracțiunea în cauză nu este consumată, ea rămânând în faza tentativei, ce a determinat o anumită stare de pericol, așa cum aceasta este percepută pentru respectiva valoare socială ce este ocrotită de legiuitor

Se remarcă faptul că în situația în care în conținutul unei infracțiuni nu se fac referiri vizând rezultatul acesteia, aceste infracțiuni sunt denumite a fi infracțiuni formale, infracțiuni de pericol ori infracțiuni de atitudine

În situația infracțiunilor de pericol se constată faptul că rezultatul acestora constă într-o anumită stare ce este contrară situației existente anterior

În situația infracțiunilor în conținutul cărora se regăsește o urmare ori chiar mai multe urmări, se impune necesitatea stabilirii unei legături de cauzalitate între respectivul element material al infracțiunii și urmarea ce a fost produsă.

Se remarcă faptul că în situația urmării imediate, existente în cadrul structurii laturii obiective a unei infracțiuni pot fi evidențiate existența mai multor situații, respectiv:

Urmarea imediată a unei infracțiuni nu este prevăzută în mod expres în conținutul normei de incriminare

Urmarea imediată a unei infracțiuni se află prevăzută în același context cu cel al elementului material (exemplul infracțiunii de omor, respectiv uciderea)

Urmarea imediată a unei infracțiuni este prevăzută în mod expres în definiția respectivei infracțiuni, prevedere ce poate fi realizară

Într-o unică modalitate

În cadrul unor modalități de tip alternativ

Legătura de cauzalitate – se constituie în legătura existentă între respectivul element material al unei infracțiuni și urmarea imediată a acesteia, existența oricărei infracțiuni fiind condiționată de această legătură.

Legătura de cauzalitate se constituie într-un element constitutiv ce face parte din conținutul oricărei infracțiuni, în absența acesteia nefiind realizat respectivul element al laturii obiective al infracțiunii și, pe cale de consecință, constatându-se inexistența respectivei infracțiuni.

Se remarcă faptul că stabilirea prezenței acestei legături de cauzalitate se impune numai în situația infracțiunilor materiale, nu și în situația infracțiunilor formale, situație în care legătura de cauzalitate rezultă chiar din comiterea respectivei fapte penale.

În domeniul dedicat legăturii de cauzalitate, se constată existența mai multor teorii, dintre care amintim:

Teoriile dedicate tezei moniste, conform căreia urmarea imediată a unei infracțiuni este datorată unei unice cauze, motiv pentru care în situația existenței pluralității contribuțiilor umane se impune ca acestea să fie percepute drept simple și fără a prezenta semnificații penale. În categoria dedicată acestui curent, se remarcă prezența mai multor teorii, respectiv

Teoria cauzei eficiente – conform căreia este considerată ca fiind o cauză a rezultatului unei infracțiuni acea cauza care a determinat respectivul proces genetic, determinând, în plus, și restul condițiile specifice producerii urmării imediate a infracțiunii

Teoria cauzei proxime – în percepția căreia cauza reprezintă contribuția situată într-un timp ce este anterior respectivului rezultat al infracțiunii

Teoria cauzei preponderente – în percepția căreia cauza este reprezentată de energia ce a determinat în cea mai mare măsură la producerea respectivului rezultat al infracțiunii

Teoria cauzei adecvate, respectiv a cauzei tipice – în percepția căreia cauza este reprezentată de natura proprie ori aptă ce poate să determine producerea respectivului rezultat al infracțiunii. Se remarcă astfel faptul că orice acțiune ori inacțiune poate avea un caracter cauzal doar în situația în care reușește să se înscrie în cadrul acestei cauzalități tipice. În opinia unor specialiști, această teorie a cauzei adecvate, respectiv a cauzei tipice are capacitatea de a restrânge la o unică contribuție umană antecedența cauzală.

Teoriile dedicate susținerii tezei pluraliste, conform căreia producerea rezultatului unei infracțiuni se datorează doar unui concurs al cauzelor, în această categorie remarcându-se:

Teoria echivalenței condițiilor, teorie sine qua non, ce a fost ) – formulată în cursul anului 1860 de către renumitul penalist de origine germană, Von Buri și care apreciază ca și cauze ale respectivului rezultat produs de o infracțiune toate condițiile ce îl precedă și în absența cărora acest rezultat nu s-ar produce.

Demn de menționat este faptul că acest caracter sine qua non este stabilit prin intermediul eliminării de tip ipotetic din cadrul antecedenței respectivului rezultat al infracțiunii, în situația în care se constată că acest rezultat nu ar fi fost produs, condiția fiind eliminată.

În cazul acestei teorii au existat și opinii conform cărora ea reușește să poziționeze toate condițiile la nivelul unui singur plan, fără a face o diferențiere a contribuției acestora în domeniul dedicat producerii rezultatului infracțiunii

Teoria condiției necesare – ce are în vedere aprecierea ca și cauză a rezultatului unei infracțiuni orice condiție ce este necesară producerii acestui rezultat, având în vedere contribuția concretă pe care o reprezintă fiecare dintre aceste condiții.

Specialiștii în drept apreciază că această teorie nu aduce nici un element de noutate legăturii de cauzalitate, ea eliminând deosebirile existente între condițiile infracțiunii și cauzele acesteia.

În vederea stabilirii legăturii de cauzalitate, poate fi luată în calcul:

O identificare, în cadrul antecedenței cauzale, a totalității contribuțiilor umane ce pot să aibă diverse legături cauzale cu respectivul rezultat al unei infracțiuni – se are în vedere teoria sine qua non, anterior expusă

O stabilire a aspectului psihic dedicat legăturii de cauzalitate, cu reținerea din cadrul antecedenței cauzale a respectivului rezultat al infracțiunii doar a contribuțiilor în raport de care s-a reușit stabilirea nu doar a aspectului fizic, ci și a aspectului psihic

O delimitare, respectiv o determinare cât mai exactă a diverselor contribuții ce sunt esențiale, ca și a diverselor contribuții ce sunt considerate a fi înlesnitoare în cadrul antecedenței cauzale, delimitare, respectiv determinare realizată tot prin intermediul teoriei sine qua non

Latura subiectivă a unei infracțiuni

În categoria laturii subiective a infracțiunii sunt incluse toate condițiile pe care le-a prevăzut legiuitorul în conținutul legii privind atitudinea conștiinței făptuitorului, ca și a voinței acestuia în raport de fapta pe care a comis-o, ca și în raport de urmările acestei fapte.

În cadrul laturii subiective a unei infracțiuni se remarcă existența:

Elementului subiectiv al infracțiunii – în speță, vinovăția – Se constituie în atitudinea psihică pe care o manifestă o persoană ce a comis o anumită faptă penală, în raport de această faptă, ca și în raport de urmările acestei fapte, atitudine ce este exprimată în cadrul vinovăției ce este solicitată de legislația penală în vederea existenței respectivei infracțiuni.

Se impune a se realiza deosebirea existentă între vinovăția, percepută ca o trăsătură esențială a unei infracțiuni și vinovăția percepută ca fiind un element constitutiv al respectivei infracțiuni !!!

În categoria asemănărilor, se remarcă faptul că:

Conceptele au în vedere poziția psihică a respectivului făptuitor, respectiv poziția subiectivă a acestuia în raport cu fapta comisă, ca și cu diversele urmări ale acesteia

Ambele concepte includ atât factorul volitiv, cât și factorul intelectiv

Ambele concepte pot să îmbrace formele infracțiunii, respectiv intenției, culpei, ca și praeterintenției

Ambele concepte își găsesc reglementarea în conținutul aceluiași text al legii penale

În categoria deosebirilor, se remarcă faptul că:

În cazul primului concept, vinovăția se exprimă în formele, respectiv modalitățile menționate în textul legii penale (respectiv intenției, culpei și praeterintenției, în cazul celui de-al doilea concept vinovăția existând numai în situația în care respectivul element material al infracțiunii este comis în forma vinovăției pe care o cere legea penală,.

Vinovăția, percepută ca fiind o trăsătură esențială a oricărei infracțiuni, are în vedere se existența tuturor formelor de vinovăție, în vreme ce vinovăția, percepută drept element subiectiv al unei infracțiuni, are în vedere numai una dintre formele vinovăției remarcate în cazul concret al unei fapte penale.

Se remarcă faptul că ambele concepte pot să coexiste în situația săvârșirii diverselor infracțiuni, la nivel practic putându-se remarca apariția mai multor situații, respectiv:

Existența vinovăției ca și element subiectiv – respectiva faptă penală este comisă cu forma vinovăției ce se regăsește cerută în cadrul normei de incriminare, fără însă ca vinovăția să existe ca și trăsătură a respectivei infracțiuni, așa cum este situația legitimei apărări, a stării de necesitate, a constrângerii fizice, respectiv a constrângerii morale, etc.

Existența vinovăției ca și trăsătură a respectivei infracțiuni, constatându-se absența vinovăției ca un element subiectiv ce este solicitat în cadrul normei penale de incriminare – cazul furtului din culpă, etc.

Se impune a se remarca faptul că respectivul element subiectiv ce este prevăzut în vederea realizării prin intenție va presupune nu doar o intenție directă, ci și o intenție de tip indirect, așa cum este în situația culpei, ce prevede atât modalitatea prevederii, cât și modalitatea simplă.

Mobilului infracțiunii, respectiv a motivului infracțiunii – ce constă în respectivul sentiment ce a determinat în mintea respectivului făptuitor a ideii comiterii unei anumite fapte penale.

În cazul mobilului infracțiunii se remarcă mai multe caracteristici, dintre care amintim:

Existența mobilului infracțiunii în cadrul comiterii unei fapte penale se constituie într-un indiciu al normalității psihice a respectivului făptuitor, cu mențiunea că în absența acestuia ne aflăm în prezența unui indiciu al anormalității

Existența mobilului infracțiunii în cadrul comiterii unei fapte penale se constituie într-un element definitoriu în cadrul cunoașterii actului de conduită al infractorului, ca și al gradului de periculozitate al acestuia.

Existența mobilului infracțiunii în cadrul comiterii unei fapte penale se constituie în element definitoriu în cadrul individualizării sancțiunilor penale

Existența mobilului infracțiunii în cadrul comiterii unei fapte penale se poate constitui într-o condiție a reîntregirii laturii subiective a infracțiunii

Existența mobilului infracțiunii în cadrul comiterii unei fapte penale poate să reprezinte o circumstanță agravantă de tip special

Existența mobilului infracțiunii în cadrul comiterii unei fapte penale poate să reprezinte o circumstanță agravantă de tip general, etc

Scopului infracțiunii – are în vedere o reprezentare cât mai clară a respectivului rezultat al faptei penale comise de către un făptuitor, ori în finalitatea pe care acest făptuitor o urmărește.

Acest scop al infracțiunii se remarcă prin mai multe caracteristici, dintre care amintim:

Scopul infracțiunii este un element caracteristic în cadrul diverselor activități de tip voluntar, el nefiind însă prevăzut în mod expres ca un element al respectivei infracțiuni

Scopul infracțiunii se poziționează în afara respectivei infracțiuni

Scopul infracțiunii reprezintă o cerință esențială pentru elementul constitutiv al infracțiunii, în situația în care un făptuitor are în vedere realizarea acelui scop ce este cerut în conținutul textului de lege

Scopul infracțiunii poate reprezenta, în anumite situații, o cerință de tip esențial în cadrul elementului obiectiv al respectivei infracțiuni

Scopul infracțiunii poate să apară și în postura elementului circumstanțial în cadrul conținutului de tip calificat existent în cazul unor infracțiuni

Scopul infracțiunii este foarte important, în toate situațiile, în vederea determinării gradului pericolului social al respectivei fapte penale

Scopul infracțiunii se poate dovedi a fi important și în cazul procesului dedicat individualizării sancțiunilor aplicate respectivului făptuitor, etc.

În domeniul dedicat asemănărilor dintre urmarea imediată a unei infracțiuni și scopul infracțiunii, se remarcă faptul că:

Atât urmarea imediată cât și scopul infracțiunii sunt parte din cadrul conținutului constitutiv al respectivei infracțiuni

Atât prevederea urmării imediate, cât și a scopului infracțiunii nu se regăsesc totdeauna menționate în cadrul normei penale de incriminare

Nici urmarea imediată a unei infracțiuni și nici scopul infracțiunii nu sunt în mod expres definite în conținutul legii penale

Atât urmarea imediată cât și scopul infracțiunii au în vederea finalitatea respectivei infracțiuni

În domeniul dedicat deosebirilor dintre urmarea imediată a unei infracțiuni și scopul infracțiunii, se remarcă faptul că:

Urmarea imediată a infracțiunii se înscrie în domeniul laturii obiective a infracțiunii, respectiv din faza externă a acesteia, în vreme ce scopul infracțiunii este parte a laturii subiective a infracțiunii, acesta fiind parte din cadrul fazei interne a infracțiunii

Prin prisma cronologică, scopul infracțiunii se remarcă anterior urmării imediate a infracțiunii, acesta fiind inițial proiectat la nivelul mintal al viitorului făptuitor

În ceea ce privesc raporturile existente între scopul infracțiunii și urmarea imediată a acesteia, se sesizează:

Urmarea imediată a infracțiunii trebuie să coincidă cu scopul infracțiunii propus de către respectivul făptuitor

Urmarea imediată a infracțiunii este cu mult mai gravă decât scopul infracțiunii propus de către respectivul făptuitor

Urmarea imediată a infracțiunii este mai puțin gravă decât scopul infracțiunii propus de către respectivul făptuitor, situație în care ne putem afla și în prezența tentativei infracțiunii respective

2 Ideile fundamentale

Deseori, elementul material al unei infracțiuni este cunoscut și ca „nucleu al infracțiunii”, în contextul în care, în absența comiterii sale, nu se poate face vorbire despre comiterea unei fapte penale

Elementul material al unei infracțiuni reprezintă o componentă de tip indispensabil în cadrul existenței acesteia, respectivi nici un fel de faptă penală nu se poate incrimina în condițiile în care, în norma penală de incriminare, nu este menționat în mod expres respectivul act de conduită ce este interzis de legiuitor

Nu trebuie confundată vinovăția, percepută ca o trăsătură esențială a unei infracțiuni cu vinovăția ce este percepută ca fiind un element constitutiv al respectivei infracțiuni

Mobilul infracțiunii reprezintă sentimentul ce a determinat în mintea respectivului făptuitor ideea comiterii unei anumite fapte penale, existența acestuia în cadrul comiterii unei fapte penale constituindu-se într-un element definitoriu în cadrul cunoașterii actului de conduită al infractorului, ca și al gradului de periculozitate al acestuia, ca și într-un element definitoriu în cadrul individualizării sancțiunilor penale

Scopul infracțiunii vizează o reprezentare cât mai clară a respectivului rezultat al faptei penale comise de către un făptuitor, ori în finalitatea pe care acest făptuitor o urmărește, el fiind un element caracteristic în cadrul diverselor activități de tip voluntar, el nefiind însă prevăzut în mod expres ca un element al respectivei infracțiuni

Motivul infracțiunii și scopul acesteia nu sunt întotdeauna percepute ca fiind elemente de tip indispensabil unei infracțiuni, cu toate acestea se impune ca ele să fie identificate și analizate în vederea realizării unei încadrări juridice cât mai corecte a respectivei fapte ce a fost comisă.

3.Vocabularul specific

Adnotare – respectiva acțiune de a realiza diverse însemnări pe marginea unui anumit text cu scopul declarat de a explica acest text ori de a-l întregi – provine din latinescul adnotatio

Instituția Avocatului Poporului – reprezintă acea instituție publică ce este învestită să vegheze pentru respectarea tuturor drepturilor și a libertăților de care se bucură persoanele fizice în diversele relații pe care le au cu autoritățile publice

de cujus – reprezintă o locuțiune de origine latină prin intermediul căreia este desemnată o persoană decedată, ce a determinat respectiva succesiune

de facto – reprezintă o locuțiune de origine latină prin intermediul căreia se reușește desemnarea recunoașterii parțiale de către un stat a unui alt stat

Justiție – include totalitatea organelor ce au diverse activități de natură jurisdicțională în cadrul unui stat, ca și rezultatul acestor activități derulate de către organele jurisdicționale – provine din latinescul justitia

Ordinea de drept – reprezintă o valoare socială ce are în vedere respectarea tuturor normelor juridice de drept de către totalitatea destinatarilor, respectiv acea stare a diverselor relații sociale ce este existentă ca urmarea unei conformări în raport cu legea a respectivilor destinatari ai acesteia

Schimbarea unei încadrări juridice – reprezintă acea operațiune juridică prin intermediul căreia un organ judiciar reușește să includă fapta penală ce face obiectul respectivei cauze într-o altă normă penală de incriminare, diferită de cea ce a fost considerată în fază inițială ca fiind aplicabilă respectivei fapte penale.

Aplicații teoretice:

1. Să se explice care este semnificația conținutului constitutiv al unei infracțiuni

2. Să se analizeze elementul material al unei infracțiuni, cu prezentarea caracteristicilor acestuia.

3. Să se realizeze o analiză a urmării imediate a infracțiunii, cu prezentarea caracteristicilor acesteia.

4. Să se analizeze legătura de cauzalitate a unei infracțiuni. Prezentarea definirii acesteia, ca și a diverselor caracteristici.

5. Să se realizeze o analiză a teoriilor ce privesc legătura de cauzalitate.

6. Să se realizeze o prezentare a elementului subiectiv al unei infracțiuni, cu prezentarea caracteristicilor acestuia.

7. Să se prezinte diversele asemănări, ca și deosebirile existente între vinovăția privită ca o trăsătură fundamentală a infracțiunii și vinovăția, percepută ca și element subiectiv al unei infracțiunii.

8. Să se realizeze o analiză a mobilului unei infracțiuni.

9. Să se realizeze o analiză a scopului unei infracțiuni.

GRILE:

Notă : Se remarcă situația existenței unui răspuns corect, a două răspunsuri corecte, a trei răspunderi corecte, ca și cea a nici unui răspuns corect!

1. Următoarele afirmații sunt adevărate:

a) Doar infracțiunile ce includ un obiect material sunt considerate a fi infracțiuni de rezultat

b) În conținutul tuturor infracțiunilor se regăsește un obiect juridic specific

c) În cazul infracțiunilor ce nu au un obiect material se poate spune că acestea sunt infracțiuni de pericol

d) În situația infracțiunilor formale nu se impune cercetarea legăturii de cauzalitate dintre acțiune/inacțiune și respectiva urmare produsă, legătura rezultând în mod ex-re

2. În componența laturii obiective a unei infracțiuni intră:

a) elementul material al infracțiunii

b) elementul subiectiv al infracțiunii

c) urmarea imediată a infracțiunii

3. Prin expresia verbum regens se înțelege:

a) latura obiectivă a unei infracțiuni

b) urmarea imediată a unei infracțiuni

c) elementul material a unei infracțiuni

Elementul material al unei infracțiuni poate să constea în:

a) Diverse acte materiale

b) Diverse cuvinte

c) O atitudine a respectivului făptuitor ce înțelege să nu facă ceea ce legea penală, prin conținutul său, a ordonat să se facă

5. În situația în care elementul material al unei infracțiuni se constituie în mai multe acțiuni, respectiv inacțiuni:

a) se remarcă faptul că dacă făptuitorul comite mai multe acțiuni/inacțiuni, el reușește să realizeze un concurs de infracțiuni, al căror număr este corespunzător acțiunilor/inacțiunilor respectivelor infracțiuni

b) se remarcă faptul că realizarea acestui element material al infracțiunii prin mai multe acțiuni/inacțiuni nu are capacitatea de a modifica unicitatea infracțiunii respective

c) se remarcă faptul că dacă făptuitorul comite o singură acțiune/inacțiune, atunci acesta comite o infracțiune unică.

6. În conformitate cu teoria condiției sine qua non:

a) se consideră a fi cauză a unui rezultat ce este determinat de contribuția umană care se poziționează într-un timp imediat anterior respectivului rezultat al infracțiunii

b) se consideră a fi cauze ale rezultatului unei infracțiuni toate respectivele condiții ce le-au precedat și în absența cărora acest rezultat nu s-ar mai fi produs

c) se consideră a fi cauză a unui rezultat al unei infracțiuni acea cauză ce este proprie ori care este aptă ca prin chiar natura sa să determine producerea respectivului rezultat.

7. Următoarele afirmații sunt adevărate:

a) existența vinovăției, percepută ca fiind o trăsătură esențială a unei infracțiuni, presupune în mod obligatori și existența unei vinovății ca un element al conținutului respectivi infracțiuni

b) există posibilitatea existenței vinovăției, ca un element al conținutului infracțiunii, fără însă să existe vinovăția ca o trăsătură esențială a respectivei infracțiuni

c) există vinovăția ca o trăsătură esențială a unei infracțiuni, fără însă să existe vinovăția ca un element subiectiv al respectivei infracțiuni

8. În domeniul dreptului penal se remarcă faptul că mobilul actului de conduită:

a) se constituie în scopul pe care făptuitorul îl urmărește în cadrul comiterii respectivei fapte penale

b) se impune a fi în mod expres prevăzut în cadrul normei penale de incriminare

c) reușește să desemneze respectivul sentiment ce a determinat la conturarea ideii infracționale în mintea respectivului făptuitor

9. Fapta penală ce constă dintr-o inacțiune:

a) se constituie în infracțiune doar dacă ea este comisă cu intenție

b)devine infracțiune în situația în care este comisă din culpă, exceptând situația în care legea penală sancționează doar comiterea acesteia cu intenție

c) devine infracțiune în situația în care este comisă din culpă, doar în cazul în care legea o prevede expres în conținutul său.

11. O faptă penală ce constă într-o acțiune:

a) se constituie în infracțiune în situația în care este comisă cu intenție

b) se constituie în infracțiune în situația în care este comisă din culpă

c) se constituie în infracțiune în situația în care este comisă din culpă, dar doar în situația în care legea prevede acest lucru în mod expres

12.În absența unui mobil al făptuitorului în cadrul comiterii unei fapte penale :

a) se constată înlăturarea caracterului penal al faptei

b) se constată existența unui indiciu al anormalității psihice a respectivului făptuitor

c) se constată existența unei cauze de impunitate

13. În conținutul laturii obiective a unei infracțiuni intră:

a) obiectul juridic al respectivei infracțiuni

b) elementul material al infracțiunii

c) subiectul activ al respectivei infracțiuni

15. Elementul material al unei infracțiuni poate fi realizat:

a) doar prin fapte

b) și prin fapte, dar și prin scris

c) doar prin scris

16. Elementul material al unei infracțiuni se poate realiza:

a) doar prin inacțiunea făptuitorului

b) prin acțiune, ca și prin inacțiunea făptuitorului

c) doar prin acțiunea făptuitorului

17. O inacțiune poate să constituie un element material în cadrul laturii obiective a unei infracțiunii:

a) în cadrul tuturor situațiilor

b) doar în situația în care există obligația legală prevăzută de legiuitor privind acțiunea

c) dacă așa apreciază o instanță de judecată

18. Conceptul verbum regens poate fi realizat:

a) doar într-o unică formă

b) doar în variante de tip alternativ

c) ori într-o unică formă ori în variante de tip alternativ

d) în diverse variante de tip cumulativ

19. Elementul material prezent în cadrul laturii obiective a unei infracțiuni poate să se prezinte în diverse variante de tip alternativ:

a) doar prin acțiuni

b) doar prin intermediul inacțiunilor

c) atât prin acțiuni, cât și prin inacțiuni

20. Elementul material al unei infracțiuni:

a) este în mod expres desemnat de către respectiva normă penală de incriminare

b) poate să fie dedus din diversele împrejurări ce se regăsesc în conținutul normei penale de încriminare

c) poate să nu existe

21. Orice legătură de cauzalitate dintre acțiune/inacțiune și urmarea imediată a infracțiunii:

a) în situația infracțiunilor de pericol se constată că este determinată de ex re

b) nu se impune a fi stabilită în situația infracțiunilor denumite materiale

c) se impune a fi stabilită în cazul oricărei infracțiuni

22. Urmarea imediată a unei infracțiuni din cadrul laturii obiective se constituie:

a) numai într-o stare de pericol

b) ori într-o stare de pericol ori într-o vătămare materială

c) doar într-o vătămare materială

23. Forma vinovăției, percepută ca element subiectiv al unei infracțiuni este prevăzută în cadrul normei penale de incriminare :

a) întotdeauna

b) numai în anumite situații

c) doar în situația culpei cu prevedere

24. Forma vinovăției, percepută ca un element subiectiv al unei infracțiuni, în situația în care nu a fost prevăzută ea poate fi dedusă:

a) și avându-se în vedere locul comiterii respectivei fapte penale

b) avându-se în vedere raportarea la elementul material specific laturii obiective a infracțiunii

c) prin intermediul raportării la momentul comiterii respectivei fapte penale

SPEȚE:

Speța 1. În speță, se reține că A.B. și C.T. ce locuiau în același sat merg împreună să consume băuturi alcoolice, după câteva ore între cei doi izbucnind un conflict spontan. Pe fondul consumului de alcool, A.B. își lovește consăteanul de mai multe ori în zona capului, în urma loviturilor primite C.T. dezechilibrându-se și căzând, în cădere lovindu-se cu capul de o suprafață dură.

Transportat în scurt timp la spital, C.T. primește toate îngrijirile medicale, în ciuda acestora el decedând zece zile mai târziu.

În urma expertizei medico-legale se stabilește faptul că victima a murit din cauza traumatismului cranio-cerebral suferit, ce a implicat fracturarea calotei, ca și o hemoragie cerebrală, datorate multiplelor lovituri ce i-au fost aplicate victimei, unele dintre acestea fiind de o intensitate deosebită.

În această situație, este sau nu respectivul agresor vinovat de decesul victimei?

În situația răspunsului afirmativ, se impune prezentarea formei vinovăției agresorului, ca și modalitatea acesteia.

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

Speța 2. Aflată într-un mijloc de transport în comun, numita T.R. îl remarcă pe P.U. care vorbea la telefon, fără a fi atent, moment în care îi sustrage acestuia din buzunarul hainei mai multe hârtii, despre care credea că sunt bancnote.

Fapta lui T.R. poate sau nu fi considerată ca intrând în incidența aferentă dispozițiilor privind incriminarea infracțiunii furtului calificat?

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

Speța 3. Numitul L.O. i-a decizia să pătrundă într-o locație, prin distrugerea geamurilor și ulterioara deteriorare a unei uși de tranzit. Ajuns în respectiva încăpere, făptuitorul caută prin dulapuri, reușește să găsească mai multe obiecte de interes pentru a le însuși, dar ulterior se răzgândește și părăsește locația, fără a sustrage nimic din aceasta.

Fapta lui L.O. poate sau nu fi considerată ca intrând în incidența aferentă dispozițiilor privind incriminarea infracțiunii de tentativă a furtului calificat?

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

TESTUL NR. 9:

Notă : Fiecare întrebare este notată cu un punct, un punct fiind acordat din oficiu!

1. Să se enumere elementele ce fac parte din latura obiectivă a infracțiunii.

2. Să se enumere elementele ce fac parte din latura subiectivă a infracțiunii.

3. Să se enumere felurile elementului material al unei infracțiuni.

4. Să se definească urmarea imediată a unei infracțiuni.

5. Să se enumere tezele și teoriile dedicate legăturii de cauzalitate, cu menționarea părerilor contradictorii în domeniu.

6. Să se enumere asemănările, ca și deosebirile existente între vinovăție, percepută ca trăsătură a unei infracțiuni și vinovăția, percepută ca un element al laturii subiective a infracțiunii.

7. Să se realizeze analiza importanței mobilului unei infracțiuni.

8. Să se realizeze analiza scopului unei infracțiuni.

9. Să se analizeze legătura de cauzalitate.

CERCETARE

Tema seminarului

1. Modalitățile dedicate comiterii elementului material al unei infracțiuni, ca și formele elementului material.

2. Semnificația și importanța reprezentată de descoperirea și cercetarea în mod corect a urmării imediate a unei infracțiuni

Temă cerc științific

Raportul existent între vinovăția, percepută ca o trăsătură esențială a unei infracțiuni și vinovăția percepută ca elementul laturii subiective a unei infracțiuni.

Teme de licență

Vinovăția în materia dreptului penal

Modul de formare a laturii subiective în situația infracțiunilor de tip intenționat, ca și a infracțiunilor praeterintenționate

NOTE:

SEMINARUL NR. 10

FORMELE INFRACȚIUNII

Aspecte generale dedicate fazelor de derularea unei infracțiuni

Comiterea oricărei infracțiuni poate să se deruleze în mai multe etape, respectiv momente, remarcându-se existența a două perioade, respectiv:

Perioada internă – ce include:

Momentul apariției pentru făptuitor a ideii de a comite respectiva infracțiune

Momentul deliberării de către făptuitor

Momentul deciziei de a comite respectiva faptă penală

Se remarcă faptul că aceste momente se petrec la nivelul psihicului respectivului făptuitor, acestea neavând nici un fel de relevanță de natură penală, conform nuda cogitatio.

În cadrul acestei perioade interne se remarcă și posibilitatea existenței unui moment extern, în situația în care respectivul făptuitor le aduce hotărârea sa la cunoștința unor alte persoane, în vederea atragerii de complici ori doar pentru a se lăuda/mândri cu ceea ce urmează să facă

Perioada externă – ce include:

Faza dedicată actelor preparatorii. În care se pregătește respectiva comitere a infracțiunii

Faza dedicată executării acțiunii, în care se realizează comiterea efectivă a faptei penale

Faza urmării infracțiunii, fapta penală s-a produs, se remarcă rezultatul acesteia

Se remarcă faptul că faza urmăririi infracțiunii are relevanță penală, spre deosebire de restul fazelor anterior menționate.

În ceea ce privesc formele unei infracțiuni, în funcție de fazele derulării acesteia, se remarcă:

Forma actelor preparatorii ale infracțiunii 

Forma tentativei infracțiunii

Forma faptului consumat a infracțiunii

Forma faptului epuizat a infracțiunii

Actele preparatorii ale infracțiunii

Prin acte preparatorii ale infracțiunii se înțeleg acele acte morale ori acte materiale prin intermediul cărora este pregătită comiterea unei infracțiuni.

Aceste acte preparatorii ale infracțiunii prezintă mai multe caracteristici, dintre care amintim:

Ele se remarcă numai în cazul infracțiunilor de tip intenționat

Pot să se manifeste în mai multe moduri, respectiv:

Diverse activități dedicate procurării de diverse informații ce sunt necesare în vederea comiterii faptei penale

Adaptarea diverselor mijloace ori ale instrumentelor dedicate comiterii faptei penale

Crearea diverselor condiții dedicate comiterii faptelor penale

Luarea unor măsuri dedicate îngreunării identificării respectivei fapte penale, etc.

Nu se regăsesc în mod expres prevăzute în conținutul legii penale

Se pedepsesc numai în situații speciale

La nivel doctrinar se regăsesc sub forma actelor pregătitoare, ca și a actelor preparatorii, etc.

De asemenea, se remarcă faptul că actele preparatorii ale infracțiunii trebuie să îndeplinească în mod cumulativ mai multe condiții ale existenței, respectiv:

Aceste acte să rezulte a fi realizate de către făptuitor în vederea comiterii respectivei infracțiuni

Respectivul act preparator trebuie să se concretizeze în cadrul unei activități obiective dedicate creării diverselor condiții dedicate comiterii infracțiunii respective

Activitatea dedicată pregătirii infracțiunii să nu includă și acte ce se remarcă a fi conținute în cadrul conținutului elementului material al unei infracțiuni, respectiv să nu fie incluse în cadrul actelor de executare

Aceste acte să fie unele intenționate

Actele să fie comise de către viitorul făptuitor al infracțiunii

Tipuri de acte premergătoare

În această categorie, se remarcă:

Actele dedicate pregătirii materiale, respectiv procurarea diverselor instrumente necesare comiterii faptei penale, ca și adaptarea acestor instrumente în vederea comiterii respectivei infracțiuni

Actele dedicate pregătirii morale, cum ar fi culegerea diverselor informații și date vizând locul comiterii infracțiunii, ca și momentul comiterii acesteia, aceste acte determinând diversele condiții de natură psihică ce sunt favorabile pentru săvârșirea respectivei infracțiuni

Incriminarea actelor pregătitoare ale infracțiunii. Sancționarea acestor act pregătitoare ale infracțiunii.

La nivel doctrinar s-a reușit definirea a două teorii dedicate sancționării actelor preparatorii ale infracțiunii, respectiv:

Teoria incriminării, conform căreia se impune pedepsirea actelor preparatorii ale infracțiunii, mai precis:

O incriminare de tip nelimitat, dedicată tuturor actelor preparatorii ale unei infracțiuni

O incriminare de tip limitat, dedicată doar actelor premergătoare ale unei infracțiunii ce prezintă un anumit pericol social

Teoria neincriminării actelor preparatorii ale infracțiunii, conform căreia se încearcă argumentarea faptului că aceste acte preparatorii reușesc numai să realizeze o pregătire a săvârșirii respectivei infracțiuni, ele neavând nici un fel de pericol social.

În cadrul dreptului penal din România se remarcă opțiunea pentru teoria neincriminării actelor preparatorii ale unei infracțiuni, existând însă și mai multe excepții, respectiv:

În situația în care aceste acte preparatorii ale infracțiunii pot să fie asimilate tentativei infracțiunii, motiv pentru care se realizează o pedepsire a acestora, ca atare, cel mai adesea în această categorie intrând infracțiunile ce privesc siguranța statului

În situația în care actele preparatorii ale infracțiunii pot fi asimilate unor infracțiuni consumate, așa cum acestea sunt definite în legea penală

În situația în care aceste acte preparatorii ale infracțiunii sunt comise de către alte persoane, nu de către făptuitor, ele incluzând procurarea mijloacelor ori culegerea datelor, ca și în situația în care făptuitorul comite respectiva infracțiune, respectiv tentativa la respectiva infracțiuni, caz în care aceste acte preparatorii se constituie în acte ale complicității anterioare

În situația în care se constată că existența actelor preparatorii ale unei infracțiuni au caracterul circumstanței agravante, sesizat în situația unor infracțiuni – cum ar fi cazul infracțiunii de omor calificat cu premeditare

Tentativa

Se apreciază că tentativa reprezintă forma atipică a unei infracțiuni, aceasta caracterizându-se prin punerea în executare a respectivei hotărâri privind comiterea unei infracțiuni, executare ce fie este întreruptă, fie, deși ajunge să fie realizată în totalitate, nu produce rezultatul pe care îl menționează legislația penală în vederea existenței respectivei infracțiuni.

Se remarcă mai multe caracteristici ale tentative, mai precis:

Definirea și tipurile acesteia au fost în mod expres prevăzute de legiuitor în cadrul textului de lege penală

Reglementarea tentativei este realizată în mod expres în conținutul legii penale a României

Cu toate că este încadrată în faza executării unei infracțiuni, aceasta reprezintă o formă tipică a acesteia, ea caracterizându-se în principal prin comiterea respectivului element material, ca și printr-o neproducere a rezultatului considerat periculos, ce este menționat în textul legii penale

Existența acesteia se remarcă doar în situația infracțiunilor intenționate

Reprezintă starea generală a atenuării răspunderii penale

De asemenea, în cazul tentativei, se remarcă și necesitatea mai multor condiții de existență, respectiv:

Existența hotărârii făptuitorului privind comiterea unei infracțiuni

Punerea în executare a hotărârii infracționale, ceea ce va implica o trecere de la respectivele acte de pregătire către actele executării faptei penale, respectiva tentativă reușind să declanșeze procesul cauzal vizând producerea respectivului rezultat ce este menționat de către legiuitor pentru infracțiunea în cauză

O neproducere a rezultatului infracțiunii, acesta fiind de altfel elementul definitoriu ce face diferența dintre tentativă și respectiva infracțiune consumată

În ceea ce privesc deosebirile existente între tentativă și diversele acte preparatorii ale unei infracțiuni, se remarcă existența mai multor teorii, respectiv:

Teorii de natură subiectivă, în cadrul cărora se remarcă propunerea privind definirea criteriului de distincție prin intermediul raportării la diversele împrejurări ce au fost constatate. În acest sens se remarcă caracterul univoc al tentativei, ce lasă să se întrevadă în mod clar intenția comiterii unei infracțiuni, în vreme ce la actul preparator al infracțiunii se remarcă echivocul caracterului, aspect ce este de natură a nu lăsa întrevederea unei potențiale legătură ale acestora cu comiterea respectivei infracțiuni

Teorii de natură obiectivă, în cadrul cărora se remarcă propunerea privind definirea criteriului de distincție prin intermediul dinamismului actului, fiind considerate drept acte de executare acele acte ce se remarcă prin orientarea clară și precisă în cadrul procesului de comitere a faptei penale, în vreme ce actele preparatorii ale infracțiunii sunt percepute a fi actele ce nu se remarcă prin nici un fel de astfel de orientare

Teorii de natură formală, în cadrul cărora se remarcă propunerea privind definirea criteriului de distincție prin intermediul identității formale existente între respectivul act ce a fost comis și acțiunea ce a fost prevăzută ca și element material al infracțiunii. În acest caz, se poate sesiza faptul că tentativa este un act al comiterii unei infracțiuni, în vreme ce actul preparator al acesteia reprezintă actul pregătirii comiterii unei infracțiuni.

Demn de semnalat este faptul că toate aceste teorii, anterior expuse, reușesc să se completeze în mod reciproc, în vederea stabilirii diferenței existente între actele preparatorii ale unei infracțiuni și tentativa infracțiunii, aspect de o importanță deosebită, mai ales în contextul în care se cunoaște că în cele mai multe dintre cazuri legislația nu prevede pedepsirea actelor preparatorii ale unei infracțiuni.

Tipurile tentativei

În practică, se remarcă mai multe feluri ale tentativei unei infracțiuni, respectiv:

Tentativa imperfectă, respectiv tentativa întreruptă – Se caracterizează ca urmare a punerii în executare a respectivei hotărâri a făptuitorului privind comiterea unei infracțiuni, executare ce este însă întreruptă, situație în care acest rezultat al potențialei infracțiuni nu se mai produce.

Ca și poziționare, acest tip de tentativă este amplasată ulterior începerii executării unei fapte penale, cauza întreruperii acesteia fiind independentă de voința respectivului făptuitor

Tentativa perfectă, respectiv tentativa terminată – presupune o punere în executare a deciziei făptuitorului privind comiterea unei infracțiuni, executare ce este dusă la capăt, dar urmare a căreia nu se remarcă producerea rezultatului infracțiunii, așa cum acesta este prevăzut în mod expres în conținutul legii penale.

Demn de remarcat este faptul că această formă a tentativei este posibilă doar în situația infracțiunilor de rezultat

Tentativa relativ improprie – vizează o punere în executare a deciziei făptuitorului privind comiterea infracțiunii, executare care se realizează în totalitate, fără însă a se remarca o producere a rezultatului acesteia, ca urmare fie a insuficienței mijloacelor pe care făptuitorul a înțeles să le folosească, fie a defectuozității acestora, fie împrejurării conform căreia în perioada comiterii respectivelor acte de executare făptuitorul a constatat absența obiectelor din locurile pe care acesta le credea a fi existente.

Prin prisma criteriului gradului de realizarea unei activități infracționale, această tentativă se consideră a fi terminată.

În ceea ce privește cauza ce determină o împiedicare a producerii respectivului rezultat al infracțiunii, aceasta este poziționată anterior demarării executării respectivei acțiuni penale, atât lipsa obiectului respectivei infracțiuni, cât și defectuozitatea diverselor mijloace pe care făptuitorul a înțeles să le folosească fiind preexistente

Tentativa absolut improprie, respectiv tentativa absurdă – este caracterizată prin modul eronat al comiterii unei infracțiuni, acest tip de tentativă neavând capacitatea de a atrage vreodată o răspundere penală, dar luând în discuție eventualul discernământ al făptuitorului

La nivel doctrinar se realizează întotdeauna o distincție între o faptă putativă și tentativa absurdă, remarcându-se că respectiva faptă pe care o comite o persoană deține caracterul penal doar în mintea acesteia, fără a avea o reprezentare la nivelul realității!!!

În domeniul asemănărilor dintre o faptă putativă și tentativa absurdă se remarcă faptul că nici una dintre ele nu reușește să atragă o răspundere penală a respectivului făptuitor, atât fapta putativă, cât și tentativa absurdă reușind să scoată în evidență o anumită stare a anormalității psihice a respectivului făptuitor.

Incriminarea tentativei

Se remarcă faptul că prin intermediul incriminării tentativei se are în vedere stabilirea în mod expres, în conținutul textului de lege, faptul că respectiva tentativă a unei anumite infracțiuni este pedepsită.

Cum tentativa unei infracțiuni reprezintă un început al executării acestei infracțiuni, se poate sesiza faptul că și tentativa acesteia este una periculoasă, motiv pentru care legiuitorul a decis să o incrimineze în cadrul legislației penale.

Se poate aprecia faptul că tentativa unei infracțiuni se constituie într-o formă atipică a acesteia, mai ales ca urmare a împrejurării că nu se reușește realizarea în întregime a laturii obiective a infracțiunii.

În ceea ce privește latura subiectivă, aceasta este realizată în întregime, ca urmarea a punerii în executare a respectivei decizii infracționale a făptuitorului.

În domeniul dedicat incriminării tentativei unei infracțiuni, la nivel doctrinar se remarcă existența mai multor concepții, respectiv:

Incriminarea limitată a tentativei infracțiunii – concepție adoptată și în țara noastră, legiuitorul optând pentru sancționarea tentativei doar în cazul infracțiunilor grave

Incriminarea nelimitată a tentativei infracțiunii

În ceea ce privește incriminarea efectivă a tentativei unei infracțiuni, la nivelul legii penale se remarcă existența a două modalități, respectiv:

Incriminarea menționată în cuprinsul respectivei infracțiuni

Incriminarea menționată în cuprinsul unui articol separat al legii, opțiune ce este preferată de legiuitorul român în vederea evitării folosirii în mod repetat a sintagmei privind pedepsirea tentativei

Sancționarea tentativei

În legislația penală a României se sesizează faptul că tentativa unei infracțiuni este pedepsită numai în situația în care în textul de lege a fost în mod expres prevăzut acest aspect, legiuitorul preferând să sancționeze tentativa unei infracțiuni urmând principiul teoriei diversificării respectivei pedepse aplicate, în raport cu pedeapsa pe care legea penală o prevede în cadrul infracțiunii consumate.

Demn de menționat este faptul că tentativa infracțiunii se sancționează în mod asemănător, fără a se face nici un fel de distincții privind tipul tentativei, la nivelul legislației penale neexistând nici un fel de regim juridic sancționator privind tipurile tentativei infracțiunii.

De asemenea, se impune a se remarca și faptul că sancționarea tentativei unei infracțiuni este în legislația penală, dedicată doar pedepselor principale aplicate, nu și pedepselor complementare ori a pedepselor accesorii.

În conformitate cu conținutul legislației penale, în cazul sancționării tentativei unei infracțiuni se remarcă mai multe situații, respectiv:

Tentativa unei infracțiuni este sancționată de legea penală cu o pedeapsă ce poate fi cuprinsă între jumătatea respectivului minim aplicat pentru comiterea infracțiunii și ½ din maximul special pe care legea penală l-a prevăzut pentru respectiva infracțiune consumată

În situația în care pedeapsa ce este menționată de legiuitor pentru respectiva infracțiune consumată se constituie în detențiunea pe viață, iar instanța de judecată se orientează spre această pedeapsă, se remarcă faptul că pedeapsa aplicată pentru tentativa acestei infracțiuni urmează să constea în închisoarea de la 10 ani la 25 de ani

În situația unor infracțiuni ce prevăd și pedepse alternative, instanța de judecată va stabili în prima fază, la nivel virtual, respectiva natură a pedepsei ce i-ar fi fost aplicată făptuitorului în situația consumării infracțiunii, cu aplicarea ulterioară a regulilor anterior menționate

În situația unei persoane juridice, se remarcă faptul că tentativa unei infracțiuni este sancționată cu o amendă ce este cuprinsă între respectivul minim special și maximul special dedicat amenzii ce este prevăzută în conținutul legii penale în cazul infracțiunii consumate, ce ulterior urmează să fie redusă cu ½. Acestei pedepse i se poate adăuga o pedeapsă complementară ori mai multe.

Infracțiunile pentru care se constată imposibilitatea prezenței tentativei

În această categorie pot fi incluse:

Infracțiunile ce sunt comise din culpă, fie aceasta culpă simplă ori culpă cu prevedere – cazul uciderii din culpă

Infracțiunile de tip praeterintenționat, indiferent că sunt infracțiuni tip ori infracțiuni în formă agravantă – cazul infracțiunii de lovire, ca și al infracțiunii vătămării cauzatoare de moarte

Infracțiunile ce sunt comise prin intermediul inacțiunii – cazul infracțiunii de nedenunțare

Infracțiunile de obicei – cazul cerșetoriei

Infracțiunile cu o execuție promptă – cazul amenințării

Infracțiunile cu o executare de tip anticipat – cazul luării de mită, percepută prin prisma pretinderii

Infracțiunile ce au un potențial rezultat, etc.

Desistarea

Desistarea presupune o renunțare a făptuitorului, de bună voie, la continuarea executării unei infracțiuni ce a fost începută, respectiv renunțarea ducerii la capăt a executării acestei infracțiuni.

Prin prisma naturii juridice, desistarea este percepută a fi o cauză de impunitate generală, în categoria condițiilor de existență ale acesteia remarcându-se:

Producerea desistării ulterior realizării unui act de executare a infracțiunii ori a mai multor acte de executare, cu mențiunea că aceasta se impune a se sesiza anterior finalizării executării acțiunii infracționale tipice

Existența unei manifestări din conținutul căreia să rezulte faptul că respectivul făptuitor a renunțat să mai comită infracțiunea.

Se remarcă faptul că nu ne aflăm în prezența desistării în situația în care respectivul făptuitor, ulterior realizării tuturor demersurilor privind producerea respectivului rezultat al infracțiunii, remarcând neproducerea acestui rezultat, nu mai consideră oportun să repete acțiunea, situație în care ne află în prezența unei tentative perfecte, ce se dovedește a fi incompatibilă în raport cu desistarea

Respectiva renunțare la comiterea infracțiunii trebuie să se realizeze de către făptuitor de bună voie, cu mențiunea că desistarea nu poate fi percepută ca fiind de bună voie în situația în care respectivul făptuitor ia decizia de a-și abandona executarea acțiunii pe care a demarat-o în momentul în care realizează că nu sunt întrunite condițiile ca aceasta să reușească să fie dusă la îndeplinire

Respectiva renunțare la comiterea infracțiunii trebuie să fie una definitivă.

În categoria efectelor desistării se impun a se menționa:

Efectul nepedepsirii respectivului făptuitor, ca urmare a faptului că desistarea este o cauză de impunitate generală

În situația în care actele ce au fost îndeplinite de către făptuitor până la momentul existenței desistării ori al împiedicării producerii respectivului rezultat al infracțiunii se remarcă constituirea unei alte infracțiuni, făptuitorului urmează să i se aplice respectiva pedeapsă pentru această infracțiune constatată.

Împiedicarea producerii rezultatului

Prin împiedicarea producerii rezultatului unei infracțiuni de înțelege acțiunea de zădărnicire a făptuitorului privind producerea ulterioarelor urmări de tip vătămător ale faptei pe care acesta a declanșat-o, ulterior momentului executării acțiunii tipice respectivei infracțiuni, prin prisma juridică aceasta fiind o cauză de impunitate de tip general.

În cadrul împiedicării producerii rezultatului unei infracțiuni se remarcă mai multe condiții de existență, dintre care amintim:

Respectiva activitate infracțională a fost în totalitate efectuată, fără însă a se produce și urmarea vătămătoare, așa cum aceasta este prevăzută în legea penală. Se remarcă faptul că această împiedicare a producerii rezultatului unei infracțiuni este posibilă doar în situația infracțiunilor materiale, nu și în cazul infracțiunilor formale

Respectivul subiect făptuitor a realizat o acțiune de tip pozitiv în vederea zădărnicirii producerii respectivului rezultat, efectul acestei acțiuni constând în neproducerea rezultatului. Se remarcă faptul că nu se poate zădărnici producerea unui rezultat prin intermediul pasivității, impunându-se din partea făptuitorului un comportament de tip dinamic, activ

Respectiva manifestare activă prin intermediul căreia făptuitorul a reușit să împiedice producerea acelui rezultat al infracțiunii trebuie să fie una de tip voluntar, în absența oricărei presiuni a unei cauze externe, cum ar fi teama ulterioarei pedepse, remușcarea faptei comise ori mila pentru persoana vătămată

Împiedicarea producerii rezultatului unei infracțiuni trebuie să se producă anterior descoperirii respectivei fapte penale

În categoria efectelor dedicate împiedicării producerii rezultatului unei infracțiuni se remarcă:

O nepedepsire a respectivului făptuitor, aceasta fiind o cauză de impunitate generală

În situația în care actele ce au fost îndeplinite de către făptuitor până la momentul împiedicării producerii respectivului rezultat al infracțiunii se remarcă constituirea unei alte infracțiuni, făptuitorului urmează să i se aplice respectiva pedeapsă pentru această infracțiune constatată.

În categoria asemănărilor remarcate între o tentativă întreruptă și restul cauzelor de impunitate generale, anterior menționate, se remarcă:

Caracterizarea comună a acestora, respectiv o neproducere a rezultatului periculos, așa cum acesta este prevăzut în conținutul legii penale

Reglementarea acestora în conținutul legii penale

Caracterul intenționat ce se manifestă la nivel comun, neexistând posibilitatea sesizării acestora în cazul infracțiunilor din culpă

În categoria deosebirilor remarcate între o tentativă întreruptă și restul cauzelor de impunitate generale, anterior menționate, se remarcă:

În situația tentativei unei infracțiuni o neproducere a rezultatului acesteia se dovedește a independentă în raport cu voința respectivului făptuitor, în situația desistării, ca și în situația împiedicării producerii rezultatului unei infracțiuni, neproducerea respectivului rezultat al infracțiunii fiind dependentă de voința făptuitorului

Tentativa unei infracțiuni se constituie într-o stare atenuării pedepsei, desistarea și împiedicarea producerii rezultatului infracțiunii constituindu-se în adevărate cauze ale impunității, cu neatragerea unei răspunderi penale.

Infracțiunea consumată

Infracțiunea consumată se constituie în acea formă tipică a unei infracțiuni, respectiv în forma perfectă a acestea, infracțiunea consumată producându-se ca urmare a realizării respectivului rezultat ce a fost urmărit de către făptuitor, ori care este prevăzut de către legiuitor în conținutul normei penale de incriminare.

Infracțiunea consumată se remarcă prin:

Cel mai înalt grad al periculozității sesizat la o formă a infracțiunii, în raport cu restul acelor preparatorii ori al tentativei

Atragerea obligatorie a răspunderii penale

Includerea, pentru respectiva infracțiune, și a tentativei acesteia

O producere a rezultatului în momentul executării totale a elementului material

Producerea unei vătămări ori a unei stări de pericol, în funcție de eventualul rezultat sesizat

Identificarea momentului dedicat consumării infracțiunii coincide cu momentul la care s-a produs în mod definitiv pericolul social, ulterior acestui moment nemaiputându-se modifica calitatea făptuitorului

Se impune a se sublinia în conținutul acestui subcapitol și importanța ce este deținută de către momentul consumării infracțiunii, remarcându-se că:

Identificarea momentului la care s-a realizat consumarea unei infracțiuni determină și momentul la care s-a produs definitiv rezultatul respectivei infracțiuni

În funcție de acest moment se realizează și o determinare a legii penale, așa cum aceasta este aplicabilă în timp, dar și în spațiu

În funcție de acest moment se realizează și incidența diverselor acte de clemență, precum amnistia ori grațierea

În funcție de acest moment se realizează și calcularea respectivului termen al prescripției răspunderii penale

Infracțiunea fapt epuizat

Această infracțiune se constituie într-o derivată a unei infracțiune, caracterizată de producerea, ulterior consumării respectivei infracțiuni, de noi urmări, ce pot să determină o amplificare a acestui rezultat ori să continue activitatea infracțională a respectivului făptuitor.

Infracțiunea fapt epuizat :

Are capacitatea prelungirii în timp

Reprezintă o formă atipică infracțiunii, a cărui nivel de gravitate îl depășește pe cel al infracțiunii consumate

Determină o răspundere penală cu mult mai mare

Nu se remarcă în cadrul tuturor infracțiunilor

În categoria infracțiunilor ce pot fi susceptibile a îmbrăca forma dedicată faptului epuizat pot fi incluse:

Infracțiuni continue – ce se remarcă printr-o prelungire a acțiunii în timp, acțiune ce reprezintă elementul material în cadrul infracțiunii

Infracțiuni continuate – se remarcă prin comiterea de către același făptuitor, la intervale diferite de timp, diverse acțiuni ce reprezintă o parte din conținutul unei unice infracțiuni, fiecare acțiune fiind luată separat

Infracțiuni progresive – se remarcă prin producerea unor urmări noi, ca urmare a amplificării acestora, ulterior consumării infracțiunii respective

Infracțiuni de obicei – se remarcă printr-o repetare a obiectului material al unei infracțiuni de mai multe ori, astfel încât urmare a acestor repetări se remarcă o obișnuință a acestui făptuitor

Toate aceste categorii anterior expuse se pot delimita și avându-se în vedere respectiva componentă ce este prelungită în timp, respectiv:

Prin prisma elementului material al infracțiunii, care se prelungește prin repetabilitate – remarcăm:

Infracțiuni continuate

Infracțiuni de obicei

Prin prelungirea urmării imediate a infracțiunii, remarcăm:

Infracțiuni continue – în această situație se remarcă faptul că această urmare imediată a infracțiunii este prelungită în mod dependent de respectiva voință a făptuitorului

Infracțiuni progresive – în această situație se remarcă faptul că această urmare imediată a infracțiunii este prelungită în mod independent de respectiva voință a făptuitorului

În domeniul dedicat importanței pe care o reprezintă momentul epuizării unei infracțiuni, se remarcă:

Momentul epuizării reușește să antreneze, în situația infracțiunilor ce se dovedesc a fi susceptibile de acest moment al epuizării, o aplicare a legii în spațiu, ca și timp

Momentul epuizării reușește să antreneze incidența diverselor acte de clemență

Momentul epuizării reușește să antreneze calculul dedicat termenului de prescripție

Momentul epuizării reușește să determine o soluționare a faptei penale

Momentul epuizării reușește să determine și o încadrare juridică a respectivei fapte penale

2 Ideile fundamentale

1. Săvârșirea unei infracțiuni de tip intenționat poate să determine parcurgerea a două faze, respectiv faza internă, dar și faza externă

2. Diversele acte ce sunt pregătitoare unei infracțiuni nu sunt pedepsite în cadrul legislației penale, exceptând unele situații izolate.

3. Tentativa unei infracțiuni se constituie într-o formă atipică a respectivei infracțiuni, în contextul comiterii actului de conduită ce este interzis de legea penală, dar în absența producerii rezultatului periculos al respectivei infracțiuni

4. O infracțiune consumată se constituie în forma tipică a unei infracțiuni, respectiv forma sun care aceasta a fost definită în cadrul textului de lege.

5. Momentul epuizării unei infracțiuni se constituie în particularitatea specifică unor infracțiuni privind prelungirea în timp a acestora, ce se poate realiza prin intermediul prelungirii în timp a elementului material (cazul infracțiunii continuate, a infracțiunii de obicei), ca și prin intermediul prelungirii urmării imediate (cazul infracțiunii continue, ca și al infracțiunii progresive).

Vocabular specific

Coroborarea – reprezintă o întărire, o sprijinire, termenul provenind din latinescul corroborare

Denegarea de dreptate – reprezintă un refuz neîntemeiat din partea unei instanțe de judecată privind soluționarea unei cauze cu care aceasta a fost investită în mod legal

Informațiile clasificate – reprezintă acele informați ce se constituie în obiectul diverselor reglementări ce sunt incluse în conținutul legii informațiilor clasificate

in limine judicii – semnifică în limitele judecății

in limine litis – semnifică în limitele litigiului

Impedimentul legal – reprezintă acea cauză ce determină o imposibilitate a încheierii unui act legal

Organul judiciar – reprezintă acel subiect procesual ce ia parte la complexul proces judiciar, el reprezentând statul român. În categoria organelor judiciare sunt incluse toate instanțele judecătorești, totalitatea magistraților, indiferent de nivelul instituției pe care o reprezintă, diversele organe de cercetare penală, ca și instanțele arbitrale și inclusiv organele ce sunt în mod expres prevăzute de către legiuitor în cadrul diverselor legi speciale

Prezumția de nevinovăție – se constituie într-un principiu fundamental în cadrul oricărui proces penal, principiu conform căruia se apreciază ca fiind nevinovată orice persoană, până în momentul în care se reușește o stabilire a vinovăției acesteia, prin intermediul unei hotărâri judecătorești rămase definitive – acest principiu este în mod expres prevăzut nu doar în conținutul legii penale, ci și în conținutul legii fundamentale a României

Restitutio in integrum – este o expresie de origine latină, ce desemnează reparația integrală

Aplicații teoretice:

1. Să se enumere aspectele generale dedicate fazelor în care se derulează o infracțiune

2. Să se realizeze o definire a actelor preparatorii ale infracțiunii, cu prezentarea condițiilor de existență ale acestora, ca și cu realizarea unei caracterizări a acestor acte preparatorii

3. Să se denumească și prezinte tipurile actelor preparatorii ale infracțiunii

4. Să se prezinte modul incriminării actelor preparatorii ale infracțiunii, ca și sancționarea acestora la nivelul legii penale

5. Să se definească și să se caracterizeze tentativa unei infracțiuni.

6. Să se prezinte condițiile de existență ale tentativei.

7. Să se prezinte felurile pe care le poate îmbrăca o tentativă.

8. Să se prezinte modul de incriminare al tentativei.

9. Să se prezinte modul de sancționarea tentativei.

10. Să se prezinte diversele infracțiuni în cazul cărora se remarcă absența tentativei.

11. Să se prezinte desistarea, cu definire și caracterizare.

12. Să se prezinte condițiile de existență ale desistării, ca și a efectelor determinate de aceasta.

13. Să se prezinte împiedicarea producerii rezultatului unei infracțiuni, cu caracterizarea și definirea acesteia.

14. Să se prezinte condițiile de existență ale împiedicării producerii rezultatului, precum și a efectelor determinate de aceasta.

15. Să se realizeze o comparație privind tentativa întreruptă și restul cauzelor de impunitate.

16. Să se prezinte infracțiunea consumată, cu realizarea caracterizării acesteia, ca și a definirii și formelor de prezentare

17. Să se prezinte importanța ce este deținută de momentul consumării unei infracțiuni

18. Să se prezinte infracțiunea fapt epuizat, cu realizarea unei caracterizări a acesteia

19. Să se prezinte infracțiunile susceptibile de forma faptului epuizat, cu delimitarea acestora

20. Să se prezinte importanța pe care o reprezintă momentul epuizării.

GRILE:

Notă : Se remarcă situația existenței unui răspuns corect, a două răspunsuri corecte, a trei răspunderi corecte, ca și cea a nici unui răspuns corect!

1. Se remarcă existența tentativei în situația în care:

a) consumarea infracțiunii nu s-a mai realizat datorită fie insuficienței fie defectuozității diverselor mijloace folosite de către făptuitor

b) consumarea infracțiunii nu s-a mai realizat datorită modului în care făptuitorul a înțeles să conceapă executarea respectivei fapte penale

c) consumarea infracțiunii nu s-a mai realizat datorită absenței unui obiect de la locul în care respectivul făptuitor aprecia că acesta se află.

2. În cadrul legii penale din România:

a) tentativa este pedepsită numai în situația în care legea prevede acest fapt în mod expres

b) tentativa este sancționată cu pedeapsa similară ce este prevăzută de legiuitor și în cazul infracțiunii consumate

c) tentativa este pedepsită în mod nelimitat, în situația tuturor infracțiunilor în care se constată prezența tentativei

3. În situația comiterii unei tentative pedepsibile la o anumită infracțiune pentru care sunt prevăzute pedepsele alternative:

a) limitele aplicabile pedepsei pentru tentativă sunt determinate în raport cu cea mai gravă pedeapsă ce este prevăzută infracțiunii consumate

b) instanța de judecată trebuie să fixeze în faza inițiala una dintre pedepsele ce sunt prevăzute în legea penală pentru respectiva infracțiune consumată, ulterior aplicându-se respectiva pedeapsă a tentativei

c) limitele de pedeapsă pentru tentativa unei infracțiuni se determină avându-se în vedere pedeapsa cea mai ușoară ce este prevăzută de lege pentru respectiva infracțiune consumată

4. Se remarcă faptul că limita minimă a unei pedepse în situția comiterii unei tentative ce este pedepsită:

a) nu poate să fie mai mică de 30 zile în situația aplicării pedepsei cu închisoarea

b) nu poate să fie mai redusă de 100 lei, în situația aplicării pedepsei amenzii

c) este determinată avându-se în vedere o înjumătățire a minimului special ce este prevăzut în legea penală pentru respectiva infracțiune consumată, cu mențiunea că minimul special, ce rezultă astfel, se impune a fi mai mic în raport cu minimul general aplicat

5. Desistarea poate fi o cauză de impunitate în situația în care:

a) intervine ulterior consumării faptei, dar anterior producerii rezultatului faptei penale

b) reprezintă o expresie a voinței liber exprimate a respectivului făptuitor

c) intervine anterior începerii executării elementului material al infracțiunii

6. În situația în care actele ce sunt îndeplinite până în momentul apariției desistării ori a împiedicării producerii rezultatului infracțiunii, se constituie într-o altă infracțiune:

a) în cazul în care se remarcă că desistarea ori împiedicarea producerii rezultatului infracțiunii se constituie într-o cauză de impunitate în cazul tentativei la infracțiunea pentru care respectivul făptuitor demarase executarea faptei penale ori împiedicase o producere a respectivului rezultat al infracțiunii

b) făptuitorul urmează să fie pedepsit pentru concursul mai multor infracțiuni, mai precis infracțiunea ce este comisă de către făptuitor și tentativa infracțiunii pe care acesta a urmărit să o comită, anterior desistării ori împiedicării producerii rezultatului infracțiunii

c) desistarea ori împiedicarea producerii rezultatului infracțiunii nu mai poate produce nici un fel de efect, respectivul făptuitor fiind sancționat de către instanță cu pedeapsa ce este prevăzută de către lege pentru infracțiunea ce s-a consumat, infracțiune pe care acesta a urmărit, în fază inițială, să o comită.

7. Ne aflăm în prezența unei tentative proprii, respectiv perfecte în situația în care:

a) mijloacele ce sunt folosite de către făptuitor în vederea comiterii infracțiunii respective se dovedesc a fi apte producerii respectivului rezultat periculos

b) producerea respectivului rezultat periculos nu s-a mai realizat ca urmare a insuficienței ori a defectuozității respectivelor mijloace ce au fost utilizate de către făptuitor

c) se realizează o punere în executare a deciziei de a comite infracțiunea, executare ce este întreruptă, iar respectivul rezultat nu se mai produce.

8. În cadrul legislației penale a României este incriminată:

a) tentativa proprie, respectiv tentativa întreruptă

b) tentativa relativ improprie, respectiv tentativa perfectă

c) tentativa terminată, respectiv tentativa absolut improprie

9. Se constată existența tentativei perfecte în situația în care:

a) se realizează o punere în executare a deciziei comiterii infracțiunii, executare ce este întreruptă, iar rezultatul infracțiunii nu se mai produce

b) se realizează o punere în executare a deciziei comiterii infracțiunii, executare ce a fost realizată până la capăt, însă nu s-a produs respectivul rezultat al infracțiunii

c) obiectul infracțiunii nu era în locul în care făptuitorul era convins că se găsește

10. În situația tentativei întrerupte, se constată că întreruperea executării acțiunii, ca și neproducerea rezultatului infracțiunii:

a) se impun a fi independente în raport cu voința respectivului făptuitor

b) pot fi datorate împrejurării în care făptuitorul a reușit să realizeze insuficiența și/sau defectuozitatea respectivelor mijloace pe care le utilizează în cadrul executării în totalitate a faptei penale

c) se impun a fi expresia unei voinței liber exprimare a respectivului făptuitor

11. În legislația penală română, actele preparatorii ale unei infracțiuni:

a) sunt asimilate complicității, ele fiind pedepsite ca atare

b) se remarcă numai în cazul infracțiunilor intenționate

c) se remarcă numai în cazul infracțiunilor din culpă

12. Se remarcă existența tentativei relativ improprie în situația:

a) în care consumarea respectivei infracțiuni nu este posibilă ca urmare a insuficienței aferente mijloacelor pe care făptuitorul le-a folosit

b) în care consumarea respectivei infracțiuni nu a fost posibilă ca urmare a defectuozității aferente mijloacelor utilizate de către făptuitor

c) în care consumarea respectivei infracțiuni nu a fost posibilă ca urmare a împrejurării dedicate lipsei, în perioada derulării actelor de executarea infracțiunii, a obiectului despre care făptuitorul considera că se află într-un anumit loc

d) în care imposibilitatea consumării infracțiunii a fost determinată de modul conceperii de către făptuitor a respectivei executări a faptei penale

13. Tentativa în cazul unei infracțiuni ce este pedepsită cu pedeapsa detențiunii pe viață este sancționată:

a) cu o pedeapsă a închisorii, de la 10 ani la 25 ani

b) cu o pedeapsă a închisorii, de la 10 ani la 20 ani

c) cu o pedeapsă a închisorii, de la 15 ani la 25 ani

14. Se remarcă imposibilitatea existenței tentativei în situația:

a) infracțiunilor ce sunt comise din culpă ori praeterintenționat

b) infracțiunilor omisive

c) infracțiunii cu o executare promptă

d) infracțiunilor de obicei

15. Absența obiectului din locul în care făptuitorul credea că acesta se găsește în perioada comiterii elementului material al infracțiunii transformă fapta penală în:

a) tentativă proprie

b) tentativă improprie

c) faptă fără tentativă

16. În legislația penală, actele preparatorii unei infracțiuni:

a) pot să fie asimilate tentativei, cu pedepsirea acestora ca atare

b) sunt întotdeauna pedepsite ca atare

c) pot să fie incriminate ca și infracțiuni autonome

17. Orice tentativă poate să fie comisă:

a) cu o intenție directă

b) din intenția indirectă

c) doar cu intenție directă

d) numai din culpă

18. În vederea înlăturării răspunderii penală, se impune ca împiedicarea producerii rezultatului unei infracțiuni:

a) să se producă anterior descoperirii faptei penale

b) să reprezinte expresia unei voințe liber exprimate a respectivului făptuitor

c) să fie comisă și urmarea unei anumite constrângeri de natură fizică

SPEȚE:

Speța 1. Aflând din mica publicitate că T.I. are de vânzare mai multe bunuri electrocasnice de valoare deosebită, R.B. i-a decizia de a se informa cu privire la familia acestuia, ocazie cu care reușește să afle și unitatea de învățământ în care învăța cel mai mic dintre copiii vânzătorului.

Ulterior, R.B. se prezintă la școala respectivă, se recomandă a fi un angajat apropiat al lui T.I. și îi cere copilului să îl însoțească până la domiciliu, de unde are de ridicat un bun. Din fericire, cadrele didactice nu îi permit copilului să părăsească școala și îi alertează părinții, potențialul infractor fiind ulterior identificat.

Prin prisma legii penale române, fapta lui R.B. se încadrează sau nu în categoria vreunei fapte de natură penală?

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

Speța 2. Fiind în absența oricăror resurse financiare, F.A. i-a decizia de a sustrage roțile unor autoturisme ce erau parcate într-o zonă mai întunecoasă. În acest sens, pe timpul nopții, acesta cu ajutorul unui cric reușește să ridice una dintre mașinile parcate și în timp ce se pregătea să îi sustragă roțile este surprins de un trecător.

Împiedicat să comită furtul, F.A. este identificat, cercetat și ulterior trimis în fața instanței de judecată sub acuzația comiterii infracțiunii de tentativă de furt calificat.

În fața instanței de judecată, făptuitorul a precizat că nu dispunea de materialele necesare comiterii furtului, respectiv al sustragerii roților, iar la momentul surprinderii sale derula o activitate de pregătire a furtului, nu pe cea de furt.

Considerați că activitatea lui F.A. reprezintă actul pregătirii furtului calificat sau tentativa furtului calificat?

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

TESTUL NR. 10:

Notă : Fiecare întrebare este notată cu un punct, un punct fiind acordat din oficiu!

1. Să se enumere momentele aferente fazei interne, ca și fazei externe ale unei infracțiuni intenționate.

2. Să se prezinte forma vinovăției în situația actelor pregătitoare unei infracțiuni.

3. Să se analizeze sancționarea actelor pregătitoare unei infracțiuni.

4. Să se enumere asemănările și deosebirile existente între actele pregătitoare unei infracțiuni și tentativa infracțiunii.

5. Să se prezinte modalitățile dedicate incriminării tentativei unei infracțiuni.

6. Să se realizeze o analiză a sancționării tentativei infracțiunii.

7. Să se enumere asemănările și deosebirile existente între tentativa unei infracțiuni și desistarea, respectiv împiedicarea producerii rezultatului unei infracțiuni.

8. Să se prezinte infracțiunea consumată.

9. Să se prezinte infracțiunile ce sunt susceptibile de momentul epuizării unei infracțiuni.

CERCETARE:

Teme seminar

1. Cazurile de incriminarea actelor premergătoare unei infracțiuni, cu justificarea acestora și modul de sancționare în textul legii penale

2. Specificitatea infracțiunilor ce sunt susceptibile de momentul epuizării unei infracțiunii.

3. Prezentarea formei de vinovăție prin prisma tentativei.

Teme cerc științific

1. Compararea tentativei absurde cu infracțiunea putative

2. Compararea tentativei întrerupte cu desistarea, ca și cu împiedicarea producerii rezultatului infracțiunii.

Teme licență

Compararea actele preparatorii ale unei infracțiunii și tentativa infracțiunii.

NOTE:

SEMINARUL NR. 11

PLURALITATEA DE INFRACTORI

1.1 Aspecte generale dedicate pluralității de infractori

Prin pluralitate de infractori se înțelege acea situație în care se constată că mai multe persoane reușesc să comită o unică infracțiune, pluralitatea de infractori presupunând diverse contribuții efective ce au în vedere nu doar latura obiectivă a respectivei infracțiuni, ci și o voință comună a respectivilor făptuitori.

Pluralitatea de infractori:

Are în vedere o cooperare între mai multe persoane privind comiterea unei infracțiuni ori a mai multor infracțiuni

Vizează o cooperare a mai multor persoane ce presupune inclusiv existența unei vinovății privind comiterea unei infracțiuni

În situația în care se constată că nici una dintre persoane nu a acționat cu vinovăție în cauză nu se poate face vorbire despre o pluralitate de infractori, încadrarea corectă fiind cea a pluralității de făptuitori, cu mențiunea că orice faptă penală ce nu este comisă cu vinovăție nu se constituie în infracțiune

Prin prisma criminologică, aceasta se remarcă prin pericolul crescut reprezentat de cooperarea la comiterea infracțiunii a mai multor persoane

Forme ale pluralității de infractori

Se remarcă următoare forme ale pluralității de făptuitori:

Pluralitatea naturală – Aceasta există în situația în care participarea a două ori mai multe persoane la comiterea unei faptei penale este impusă de chiar natura respectivei infracțiuni.

Această pluralitate nu solicită ca toți participanții la fapta penală să acționeze cu vinovăție, fiind posibil ca o parte dintre aceștia să se afle într-o eroare, situație în care aceștia nu vor răspunde penal.

Pluralitatea constituită – Aceasta există în situația în care textul de incriminare al legii sancționează în mod explicit constituirea unei asocieri ca și sprijinirea acestei asocieri, în cazul în care scopul persoanelor care s-au asociat îl reprezintă săvârșirea unor fapte penale.

Pluralitatea ocazională (respectiv participația) – Aceasta există în situația în care două ori mai multe persoane, ce au la bază o legătură subiectivă, aleg să participe la comiterea unei fapte penale cu acte materiale ori intelectuale, fără însă ca respectiva participație să fi fost solicitată de conținutul natural al faptei penale ori de conținutul legal al acesteia.

1.2 Forme ale participației penale

Formele participației penale au fost expres reglementate în conținutul legi penale anterioare (respectiv autoratul, instigarea și complicitatea), actuala legislație penală incluzând și coautoratul, ce se constituie într-o formă a participației, nereglementată în mod expres în vechea legislație, dar unanim acceptată nu numai la nivel doctrinar, ci și la jurisprudențial.

În categoria condițiilor existenței participației penale pot fi incluse:

Comiterea unei infracțiuni consumate, ca și a unei tentative ce este pedepsibilă

Existența contribuției mai multor făptuitori, în diverse moduri, respectiv:

Contribuție directă – cazul autorului/autorilor

Contribuție indirectă vizând o facilitare a comiterii respectivei infracțiuni – complicii

Contribuție indirectă vizând determinarea comiterii unei infracțiuni – instigatorul/instigatorii

Respectiva faptă penală ce a fost comisă este incriminată în conținutul legii penale ca și infracțiune

Participația penală poate să fie de mai multe tipuri, respectiv:

În funcție de criteriul dedicat de atitudinea psihică a făptuitorilor în raport de rezultatul respectivei fapte penale ce a fost comisă, se remarcă:

Participația penală proprie, respectiv participația penală perfectă – în cazul căreia totalitatea participanților la respectiva faptă penală înțeleg să acționeze în aceeași formă a vinovăției, fie aceasta a intenției ori a culpei

Participația penală improprie, respectiv participația penală imperfectă – în cazul căreia totalitatea participanților la respectiva faptă penală nu acționează în aceeași formă a vinovăției, unii acționând cu intenție și alții acționând din culpă

În funcție de criteriul dedicat contribuției respectivilor participanți la comiterea faptei penale, se remarcă:

Participația penală a executării directe și nemijlocite a respectivei fapte penale, ea fiind specifică autorului/autorilor faptei penale, ca și co-autorilor acesteia

Participația penală privind activitatea determinării comiterii unei fapte penale – este o activitate specifică instigatorului/instigatorilor

Participația penală privind activitatea înlesnirii, facilitării comiterii unei fapte penale – este o activitate specifică complicelui/complicilor

În funcție de criteriul dedicat importanței contribuției respectivilor participanți la comiterea faptei penale, ca și la producerea rezultatului infracțiunii, se remarcă:

Participația penală principală – în situația în care prin contribuția respectivului participant se reușește realizarea conținutului respectivei infracțiuni, ea fiind specifică autorului, ca și coautorilor faptei penale

Participația penală secundară – în situația în care contribuțiile respectivilor participanți nu se înscriu în procesul realizării acțiunii ori a inacțiunii ce se constituie în fapta penală incriminată, aceasta fiind specifică instigatorului, ca și complicelui/complicilor

Autoratul

Se consideră a fi autor acea persoană care comite, în mod nemijlocit, o faptă care se află prevăzută în conținutul legii penale.

Acest autor are posibilitatea să acționeze:

Cu vinovăție – dacă vinovăția îmbracă forma intenției, ne aflăm în fața existenței unei participații propriu-zise

Fără vinovăție – dacă respectivul autor înțelege să acționeze din culpă ori fără vinovăție, ne aflăm în prezența unei participației improprii

Coautoratul

Sunt considerați a fi coautori acele persoane care comit în mod nemijlocit aceeași faptă ce este prevăzută în conținutul normei penale de incriminare. Mai exact, se remarcă prezența coautoratului în situația în care două sau mai multe persoane înțeleg să participe cu diverse acte de executare la comiterea unei aceleiași fapte penale.

În acest caz, legătura subiectivă poate fi stabilită:

Anterior începerii actului de executare al respectivei infracțiuni

Pe parcursul derulării respectivului act de executare al infracțiunii

Se remarcă faptul că unele infracțiuni nu se pot comite în coautorat, respectiv:

Diversele infracțiuni ce sunt caracterizate de pluralitate naturală ori de pluralitate constituită – prin prisma faptului că toți participanții la respectivele acte sunt considerați a fi autori

Infracțiunile ce au un unic autor, respectiv infracțiunile ce sunt comise de o persoană proprie – cazul dezertării, al evadării, ca și al mărturiei mincinoase

Infracțiunile de tip omisiv, ca urmare a faptului că prin inacțiunea infracțională fiecare persoană își încălca o anumită obligație de tip personal (cum ar fi exemplul infracțiunii de nedenunțarea comiterii unor fapte penale.

Există însă posibilitatea coautoratului și în situația acestor infracțiuni comisive prin omisiune, exemplul mamei care refuză să își hrănească bebelușul, anterior menționat în cuprinsul prezentului curs

Instigarea

Reprezintă determinarea cu intenție a unei persoane pentru a comite o faptă ce este prevăzută în conținutul legii penale. În ceea ce privește momentul realizării laturii subiective, în situația instigării, se remarcă faptul că această legătură subiectivă nu poate fi realizată decât anterior luării deciziei de către autor.

Acest aspect se remarcă mai ales prin prisma faptul că, în situația în care legătura subiectivă este realizată ulterior ca autorul să adopte respectiva rezoluție infracțională, nu se mai poate face vorbire despre faptul că acesta a fost determinat să săvârșească respectiva fapta penală, găsindu-ne în prezența unei complicități intelectuale.

În domeniul posibilității existenței instigării, se remarcă faptul că aceasta este posibilă în cazul tuturor infracțiunilor, exceptând cazul infracțiunilor ce se caracterizează de pluralitatea constituită.

Legislația penală actuală a renunțat la reglementarea instigării neurmate de o executare a faptei penale, în conținutul său precizând, cu referire la instigator:

Fapta nepedepsită – în situația în care persoana instigată nu a trecut la executarea faptei penale. Se remarcă faptul că această formă penală poate constitui, prin excepție, infracțiunea de tip autonomă, așa cum este încercarea determinării comiterii unei infracțiuni ori influențarea declarațiilor

Fapta pedepsibilă – în situația în care persoana instigată a trecut la executarea unei fapte penale, dar aceasta s-a desistat ori a fost împiedicat producerea respectivului rezultat.

Atât desistarea cât și împiedicarea producerii unui rezultat de către respectivul autor sunt considerate a fi cauze personale de nepedepsirea faptei penale, acestea nerăsfrângându-se și asupra altor participanți, care urmează să răspundă în fața legi pentru comiterea tentativei la respectiva faptă penală.

Tipurile instigării

Se remarcă următoarea delimitare a instigării:

În funcție de forma vinovăției instigatorului:

Instigare proprie – instigare perfectă – atât instigatorul cât și instigatul comit fapta penală cu intenție

Instigare improprie – instigare imperfectă – persoana instigată comite fapta penală din culpă sau în absența unei forme a vinovăției

În funcție de mijloacele ce sunt utilizate de către instigator:

Instigare simplă – îndemn, rugăminte

Instigare calificată – prin exercitarea unei presiuni sau oferirea unor recompense

În funcție de numărul persoanelor ce derulează instigarea:

Instigare cu un unic instigator

Instigare cu mai mulți instigatori – această coinstigare poate fi atât concomitentă, cât și succesivă, ea presupunând o participație a mai multor instigatori, în vederea determinării făptuitorului de a comite o faptă ce este prevăzută în conținutul legii penale.

În funcție de numărul persoanelor în raport cu care se realizează instigarea:

Instigare individuală – activitatea instigării vizează o persoană sau mai multe persoane ce sunt determinate să comită o faptă penală

Instigare colectivă – instigarea vizează un număr al persoanelor nedeterminat, această formă de instigare fiind apreciată drept una deosebit de gravă

În funcție de modul acțiunii instigatorului:

Instigare imediată – instigatorul acționează în mod nemijlocit la instigarea viitorului făptuitor al faptei penale

Instigare mediată – determinarea comiterii unei fapte penale se realizează prin intermediul unei alte persoane

În funcție de modalitatea de acțiune a (deschisă ori ascunsă) instigatorului:

Instigare evidentă, respectiv instigare deschisă

Instigare insiduoasă, respectiv instigare ascunsă

În funcție de rezultatul ce a fost obținut ca urmare a instigării:

Instigare reușită – instigatorul reușește să îl determine pe instigat să comită o faptă penală

Instigare ce nu este urmată de executare – instigatul se răzgândește de la a mai săvârși respectiva faptă penală ori s-a reușit împiedicarea producerii rezultatului respectivei fapte penale

Instigare nereușită – instigatorul nu reușește să determine persoana instigată să comită respectiva faptă penală. Acest tip de instigare nu reprezintă o formă a participației penale, nefiind sesizată intervenția unei voințe comune, ea nefiind pedepsită decât în situația în care se constată că mijlocul dedicat determinării comiterii faptei de către instigat îndeplinește elementele constitutive ale unei infracțiuni – precum șantajul ori amenințarea

Se impune a se reține această clasificare a instigării, mai ales în contextul în care aceasta determină în mod explicit modul sancționării ulterioare, cunoscut fiind faptul că sunt sancționabile instigarea reușită, ca și instigarea ce nu este urmată de o executare a faptei penale !!!

Complicitatea

Se apreciază a fi complice acea persoană care în mod intenționat facilitează sau ajută prin orice mod la comiterea unei fapte ce este prevăzută în conținutul legii penale.

De asemenea, tot complice este și persoana care anterior sau în timpul comiterii unei fapte penale face promisiunea că va tăinui respectivele bunuri ce provin ori că îl va favoriza pe făptuitorul faptei penale, în ciuda faptului că ulterior aceasta nu își respectă acea promisiune.

În domeniul dedicat modalității de realizare a complicității, se remarcă:

Complicitatea materială – implică procurarea de către respectivul complice a diverselor mijloace de comiterea faptelor penale, prin înlăturarea unor eventuale piedici ce l-ar putea stânjeni pe autorul faptei penale, ori prin ajutarea autorului, indiferent de modul de ajutor.

Complicitatea intelectuală – acest tip de complicitate se realizează prin intermediul întăririi rezoluției infracționale a făptuitorului:

Prin diverse încurajări

Prin asistarea acestuia în timpul comiterii faptei penale

Prin promisiunea anterioară ori promisiunea concomitentă privind tăinuirea ori favorizarea

Se impune a se face distincție în raport cu instigarea, pe baza momentului stabilirii unei legăturii subiective, în situația complicității intelectuale impunându-se stabilirea ulterioară a luării hotărârii de către respectivul făptuitor, în caz contrar remarcându-se existența instigării.

Pedepsirea participației

În conformitate cu prevederile legii penale, coautorul, instigatorul, ca și complicele la diversele fapte penale ce sunt prevăzute în conținutul normei penale de incriminare sunt sancționați cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru făptuitorul respectivei fapte.

În vederea stabilirii pedepsei instanța de judecată va avea în vedere contribuția fiecărei persoane la comiterea respectivei fapte penale.

Prin prisma aspectului limitei legale de pedeapsă aplicată, se remarcă faptul că toți participanții la respectiva faptă penală sunt sancționați cu acea pedeapsă ce este prevăzută de către lege pentru făptuitorul faptei penale, regula fiind susceptibilă diverselor excepții ce sunt determinate de anumite circumstanțele reale, respectiv personale, ca și de modalitatea de comunicare a acestora între respectivii participanți la fapta penală.

Prin circumstanțe reale se înțeleg acele împrejurări ce vizează fapta penală și care, în conformitate cu prevederile legii penale se răsfrâng asupra tuturor persoanelor participante, în măsura în care acestea le-au cunoscut ori le-au prevăzut.

Respectiv se constituie în circumstanțe reale comiterea unei faptei penale de către două ori mai multe persoane ce acționează împreună, comiterea faptei realizându-se pe perioada nopții, într-un loc public.

În ceea ce privesc circumstanțele personale acestea reprezintă împrejurările care țin de persoana unui unic participant. În domeniul circumstanțelor personale se remarcă următoarea delimitare:

Circumstanțe personale subiective – sunt acele circumstanțe ce au în vedere o stare ori o poziție psihică a făptuitorului (respectiv participantului) în raport de urmărea faptei penale ce a fost săvârșită ori de anumite caracteristici personale ce nu sunt solicitate de către norma penală de incriminare (respectiv minoritatea, recidiva, etc.).

Aceste circumstanțe niciodată nu se răsfrâng și asupra restului participanților.

Circumstanțe personale de individualizare – au în vedere calitățile ce sunt solicitate de către norma penală de incriminare în privința elementelor constitutive ale infracțiunii.

Asupra acestora planează susceptibilitatea răsfrângerii și asupra restului participanților, în măsura cunoașterii și prevederii acestora.

Conform legii penale, participantul nu este pedepsit dacă în momentul executării, dar anterior descoperirii faptei penale, înțelege să împiedice consumarea acestei fapte.

În situația în care actele ce sunt săvârșite până în momentul dedicat împiedicării faptei penale reprezintă o altă fapta ce este prevăzută de către legea penală, acestui participant i se va aplica pedeapsa prevăzută de legiuitor pentru fapta aceasta.

De asemenea, legea penală prevede în conținutul său că nu este pedepsit participantul care, anterior descoperirii faptei penale, înțelege să denunțe comiterea infracțiunii, în așa fel încât consumarea acestei infracțiuni poate fi împiedicata, respectiv dacă participantul împiedică chiar el consumarea acelei faptei penale.

Participația improprie

Se constată existența acesteia în situația în care participanții la o faptă penală acționează cu diverse forme de vinovăție. Participația improprie poate fi realizată prin mai multe modalități, dintre care amintim:

Modalitatea intenției și a culpei – aceasta există în situația în care autorul unei fapte penale acționează din culpă, în vreme ce instigatorul acestuia ori complicele său acționează cu intenție.

Modalitatea intenției și a lipsei de vinovăție – aceasta există în situația în care autorul acționează infracțional fără vinovăție, în vreme ce instigatorul ori complicele acestuia acționează intenție.

Modalitatea intenției cu participație improprie – aceasta există în situația în care o persoană comite cu intenție și nemijlocit în faptă penală, la care fie din vinovăție, fie din culpă, contribuie cu diverse alte acte infracționale de executare și o altă persoană, situație în care sancționarea faptei se face cu pedeapsa pe care făptuitorul a prevăzut-o pentru infracțiunea comisă cu intenție.

Această ultimă reglementare a legii penale are în vedere participația improprie în situația coautoratului, ea fiind necesară în contextul unei reglementări de complexe, ce implică și participarea unui minor.

Ideile fundamentale

1. Pluralitatea de infractori îmbracă mai multe forme, respectiv pluralitatea naturală, pluralitatea constituită și pluralitatea ocazională, respectiv participația penală.

2. În cadrul formelor participației penale se remarcă autoratul, coautoratul, instigarea, ca și complicitatea.

3. Formele participației penale se remarcă prin caracterul de tip absorbant, autoratul cumulând instigarea și complicitatea, în vreme ce instigarea reușește să absoarbă complicitatea.

4. Se impune realizarea unei distincții clare între coinstigarea și concursul instigărilor.

5. Legea penală nu prevede un sistem sancționator distinct, în funcție de diversele forme ale instigării (incluzând și complicitatea), instanțele de judecată fiind cele care au ultimul cuvânt în stabilirea sancțiunilor.

3 Vocabular specific

Accesibilitate a legii penale – reprezintă acea calitate a unui act normativ dedicat unei mai facile înțelegeri a acesteia de către principalii destinatari

Alibi – o probă care atestă faptul că la momentul comiterii unei fapte, persoană se afla sau realiza alte aspecte decât cele reclamate

Flagrant delict – este denumirea dată în vechime infracțiunii de tip flagrant, respectiv infracțiunea ce este descoperită în momentul în care aceasta este comisă sau în momentul imediat următor acestuia

Identitatea – reprezintă acea caracteristică a unei persoane, respectiv a unui obiect ori a unui fenomen privind unicitatea lor, provine din latinescul identitas

Juris et de jure – de origine latină, semnifică expresia „după lege și după instanță”

Aplicații teoretice:

1. Să se realizeze o prezentare a aspectelor generale dedicate pluralității de infractori.

2. Să se realizeze definirea participației penale, ca și a condițiilor acesteia.

3. Să se enumere felurile participației penale.

4. Noțiunile și condițiile existenței autoratului și al coautoratului.

5. Să se enumere infracțiunile ce nu pot să fie comise în cadrul coautoratului. 

6. Să se definească instigarea, cu precizarea condițiilor acestea.

7. Să se enumere felurile instigării. 

8. Noțiunea și condițiile impuse complicității.

9. Să se enumere felurile complicității.

10. Să se definească participația improprie, cu precizarea modalităților acesteia.

11. Analizarea sancționării participației.

12. Aplicarea sancțiunii în situația participației proprii.

13. Definirea circumstanțelor personale, ca și a circumstanțelor reale.

14. Analizarea sancționării instigării ce nu este urmată de executarea faptei penale.

15. Analizarea împiedicării de către participant a comiterii unei fapte penale.

16. Analizarea pedepsei în situația unei participații improprie.

GRILE:

Notă : Se remarcă situația existenței unui răspuns corect, a două răspunsuri corecte, a trei răspunderi corecte, ca și cea a nici unui răspuns corect!

1. Se consideră a fi forme ale pluralității infractorilor:

a) forma pluralității naturale

b) forma pluralității constituite, respectiv pluralitatea necesară

c) participația penală

2. Se consideră a fi condiții ale participației penale:

a) săvârșirea unei tentative ce este pedepsibilă

b) situația în care la comiterea unei fapte penale și-au adus contribuția diverse persoane, al căror număr era mai mare decât impunea natura faptei penale

c) condiția în care participanții își aduc fiecare contribuția sa, la comiterea faptei penale, fără însă a se cunoaște unii pe alții

3. În situația în care toți participanții la comiterea unei infracțiuni acționează cu o formă de vinovăție identică, se reușește realizarea:

a) participației propriei

b) participației principale

c) participației improprii

4. Activitatea dedicată înlesnirii comiterii unei infracțiuni, se constituie a fi o activitate ce este specifică:

a) doar autorului

b) doar complicelui

c) numai instigatorului

5. În situația în care fapta ce este comisă de către autor nu se incriminează în situația în care este comisă din culpă:

a) autorul acesteia nu se pedepsește

b) se pedepsește numai instigatorul

c) se pedepsește numai complicele cu o pedeapsă ce este menționată infracțiunii intenționate la care acesta și-a aduc în mod direct o contribuție

6. Participantul la o faptă penală nu este pedepsit în situația în care, în cursul derulării faptei penale, dar anterior descoperirii faptei penale:

a) el împiedică respectiva consumare a faptei penale

b) se remarcă desistarea autorului

c) el împiedică o producere a rezultatului infracțiunii

7. Starea de autorat presupune:

a) o comitere a faptei penale de către un autor doar cu intenție

b) o comitere a faptei penale de către un autor ce poate să fie ajutat de un alt autor, un instigator ori un complice

c) o comitere a faptei penale de către un autor, alături de un instigator, un complice ori o persoană care acționează fără a avea vreo vinovăție

8. Starea de coautorat nu este posibilă în cazul:

a) infracțiunilor de tip omisiv

b) violului, ca și al mărturiei mincinoase

c) infracțiunile ce au un subiect calificat, în situația în care respectivii făptuitori nu dețin calitatea ce este solicitată de lege la momentul săvârșirii faptei penale

9. În cazul instigării se remarcă mai multe condiții, precum:

a) activitatea dedicată determinării instigatului trebuie să se poziționeze într-o perioadă anterioară luării deciziei comiterii de către autor a unei fapte penale

b) instigatorul acționează cu o intenție directă ori cu o intenție indirectă

c) persoana instigată a comis fapta penală, respectiv tentativa ce este pedepsibilă, dar nu a reușit să se desisteze ori să împiedice producerea respectivului rezultat al infracțiunii.

10. În cazul instigării ce nu este urmată de executare:

a) se sesizează în situația în care persoana instigată a început comiterea faptei penale, dar ea a reușit să se desisteze ori să împiedice producerea respectivului rezultat al infracțiunii

b) se sesizează în situația în care instigatorul a reușit să îl determine pe respectivul instigat să se decidă infracțional, ulterior acesta răzgândindu-se și nerealizând executarea faptei penale ori realizând o tentativă a acesteia, ce nu este pedepsită de legea penală

c) aceasta este sancționată cu o pedeapsă ale cărei limite includ minimul special dedicat pedepsei pentru respectiva infracțiune instigată și minimul general al acesteia

d) nu este sancționată dacă pedeapsa pe care legea o prevede pentru infracțiunea instigată este de maxim trei ani

11. În cazul complicității se remarcă existența mai multor condiții, precum:

a) complicele acționează cu o intenție directă ori cu o intenție indirectă

b) anterior comiterii infracțiunii sau în timpul comiterii acesteia există promisiunea tăinuirea bunului ce a provenit din respectiva faptă penală, ori promisiunea favorizării autorului acesteia

c) există activitatea de înlesnirea faptei penale, respectiv a acordării ajutorului în comiterea faptei penale

12. Pedeapsa ce îi este aplicată unui favorizator:

a) nu poate să fie mai mică decât pedeapsa ce este aplicată autorului faptei penale

b) nu poate să fie mai mare decât pedeapsa ce este prevăzută de către legiuitor pentru autorul faptei penale

c) nu poate să depășească valoarea de 7 ani.

13. Infracțiunea de instigare la o faptă penală ce este pedepsită de către legiuitor cu detențiunea pe viață, ce nu este urmată de executare, este sancționată cu pedeapsa:

a) de la 4 ani la 10 ani

b) de la 2 ani la 7 ani

c) de la 2 ani la 10 ani

14. În situația unei participației improprii:

a) participația în cadrul unei fapte penale ce este prevăzută de legea penală și este comisă de către autorul acesteia fără vinovăție, aceasta se va sancționa cu o pedeapsă ce este prevăzută de legislație pentru respectiva infracțiune

b) participația în cadrul unei fapte penale ce este prevăzută de legea penală și este comisă de către autorul acesteia din culpă, se va sancționa cu o pedeapsă ce este prevăzută de legislație pentru respectiva infracțiune comisă cu intenție de către autor

c) în situația intenției și a culpei, în situația în care fapta penală nu este pedepsită când este comisă de autor din culpă, se remarcă faptul că nici participanții acesteia nu se vor pedepsi

15. Diversele acte de instigare, ce nu sunt urmate de o executare a faptei penale de către instigat nu se vor sancționa:

a) în situația în care pedeapsa ce este prevăzută de legislația penală pentru fapta penală asupra căreia s-a realizat instigarea, este de până la 4 ani

b) în situația în care pedeapsa ce este prevăzută de legislația penală pentru fapta penală asupra căreia s-a realizat instigarea, este de până la 2 ani

c) în situația în care pedeapsa ce este prevăzută de legislația penală pentru fapta penală asupra căreia s-a realizat instigarea, este de până la 7 ani

16. Nu se poate comite în cadrul coautoratului:

a) orice infracțiune din categoria infracțiunilor de tip omisiv

b) infracțiunea mărturiei mincinoase

c) infracțiunea dezertării

17. Se remarcă instigarea improprie sau instigarea imperfectă:

a) când instigatorul respectiv acționează cu intenție, instigatul aflându-se în culpă

b) când instigatorul acționează din culpă, instigatul acționând cu intenție

c) când instigatorul acționează cu intenție, instigatul acționând fără vinovăție

18. În situația în care un autor săvârșește o faptă penală ce este mai puțin gravă decât fapta la care acesta a fost instigat sau a fost sprijinit, se remarcă:

a) profitul tuturor participanților

b) non-profitul tuturor participanților

c) toți participanții pot să profite

19. Un autor la o faptă penală poate să fie:

a) autor simplu, necalificat

b) autor calificat, autor circumstanțiat

c) ori autor simplu, ori autor calificat

20. Un autor poate să comită o faptă penală:

a) doar cu intenție

b) din culpă

c) numai cu praeterintenție

21. În situația în care se remarcă faptul că o persoană reușește să comită și acte de autorat, dar și acte de instigarea unei fapte penale, el urmează să răspundă:

a) și ca autor și ca instigator

b) doar ca autor

c) doar ca instigator, el fiind denumit autor moral al faptei penale

SPEȚE:

Speța 1. Numiții I.T. și E.R. au plănuit să îl atace pe B.D., în timpul derulării atacului I.T. lovindu-l cu un cuțit în vreme ce E.R. l-a imobilizat și l-a împiedicat pe B.D. să se apere. Ca urmare a acestor acțiuni, s-a înregistrat în scurt timp decesul victimei, agresorii săi fiind identificați și reținuți.

În virtutea faptelor prezentate, cum pot fi calificate contribuțiile agresorilor direct implicați în cadrul comiterii infracțiunii de omor?

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

Speța 2. În mod asemănător, două persoane, X și Y, plănuiesc să atace persoana Z. În vreme ce X îi sustrage lui Z atenția, împingându-o ușor, Y reușește să îl deposedeze pe Z de o importantă sumă pe care acesta o avea asupra sa.

Cum pot să fie calificate contribuțiile individuale la fapta penală a acestor doi co-inculpați?

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

Speța 3. Numitul X. reușește să îl determine pe Y ca acesta să intervină pe lângă un amic de-al său, Z, în vederea convingerii acestuia de a comite o faptă penală.

Z comite fapta penală, fără însă a fi contactat de către Y pentru a-l determina la aceasta, așa după cum acesta fusese convins, la rândul său, de către X.

În această situație, se poate aprecia că X este un instigator? Ce se poate aprecia despre Y?

Orice răspuns trebuie să fie argumentat!

TESTUL NR. 11:

Notă : Fiecare întrebare este notată cu un punct, un punct fiind acordat din oficiu!

1. Să se enumere felurile pluralității de infractori.

2. Să se enumere infracțiunile în cazul cărora nu se remarcă prezența coautoratului.

3. Să se prezinte forma vinovăției în situația autoratului, în situația complicității, ca și a instigării.

4. Să se prezinte asemănările și deosebirile existente între concursul de instigări și coinstigare.

5. Să se prezinte asemănările și deosebirile existente între actele pregătitoare materiale ale unei infracțiuni și complicitatea anterioară materială a infracțiunii.

6. Să se prezinte asemănările și deosebirile existente între complicitatea anterioară unei infracțiuni și instigarea la o faptă penală.

7. Să se prezinte asemănările și deosebirile existente între coautoratul unei infracțiuni și complicitatea concomitentă a infracțiunii.

8. Să se analizeze modul de sancționarea participanților penale.

9. Să se analizeze expresia „juris et de jure”, ca și expresia „juris tantum”.

CERCETARE:

Teme seminar

1. Să se justifice inexistența coautoratului în cazul unor infracțiuni.

2. Obligativitatea dedicată existenței intenției în situația instigării, ca și a complicității.

Teme cerc științific

1. Realizarea unei comparații coautorat – complicitate concomitentă.

2. Realizarea justificării incriminării unei instigări colective, percepută ca o infracțiune de sine stătătoare.

3. Infracțiunile în situațiile cărora instigarea, ca și complicitatea nu pot fi posibile ca urmare a asimilării acestora în cadrul actelor de autorat, cu realizarea justificării aferente.

Teme licență

1. Analizarea autoratului, ca și a coautoratului în cadrul dreptului penal.

2. Analizarea instigării în cadrul dreptului penal.

3. Analizarea complicității în cadrul dreptul penal.

NOTE:

RĂSPUNSURI GRILE

RĂSPUNSURI GRILE SEMINARUL NR. 1

1 – b

2 – a, c

3 – nici un răspuns nu este corect

4 – a, c

5 – b, c

6 – b

7 – a, b, c

8 – nici un răspuns nu este corect

9 – a, b

10 – a, b, c

RĂSPUNSURI GRILE SEMINARUL NR. 2

1 – b

2 – b

3 – b

4 – c

5 – a

6 – b

7 – nici un răspuns nu este corect

8 – b, c

9 – b, c

10 – b, c

11 – c

12 – b, c

13 – b

14 – a, c

15 – b, d

16 – a, c, d

RĂSPUNSURI GRILE SEMINARUL NR. 3

1 – d

2 – b

3 – c

4 – c

5 – c, d

6 – a, d

7 – b, c

8 – b

9 – b, c

10 – c

11 – c

12 – d

13 – a, b

14 – a, c

15 – b

16 – a, b, c

17 – b, c

18 – a

19 – c

20 – b

21 – b, c

22 – c, d

23 – c

24 – c, e

25 – b, d

RĂSPUNSURI GRILE SEMINARUL NR. 4

1- c

2 – c

3 – a

4 – b, c

5 – a, c

6 – b, c

7 – a, b, c

8 – b

9 – a, c

10 – a, c

11 – a, b, c

12 – b

13 – a

14 – a, b, c

15 – a

16 – b

17 – b

18 – b

19 – c

20 – a, d

RĂSPUNSURI GRILE SEMINARUL NR. 5

1 – nici un răspuns nu este corect

2 – a, b, c

3 – b, c

4 – c

5 – a, b

6 – b

7 – a, b, c

8 – a, b, d

9 – a, c

10 – b

11 – b

12 – b

13 – a, c

14 – a, c

15 – a, c

RĂSPUNSURI GRILE SEMINARUL NR. 6

1 – a, c

2 – a, b, c, d

3 – c

4 – b, c

5 – c

6 – b, c

7 – b, c

8 – a, b

9 – c

10 – d

11 – c, e

12 – a, c

13 – c

14 – a

15 – a, b, c

16 – c

RĂSPUNSURI GRILE SEMINARUL NR. 7

1 – d

2 – c

3 – b

4 – c

5 – b, c

6 – c

7 – b

8 – b

9 – a, c

10 – c

11 – c

12 – b

13 – c

14 – a

15 – b

16 – c

17 – c

18 – b

19 – b

20 – c

21 – b

22 – a

23 – c

24 – a

25 – b

RĂSPUNSURI GRILE SEMINARUL NR. 8

1 – a, d

2 – a, b, c, d

3 – a, b

4 – b

5 – a, b

6 – nici un răspuns nu este corect

7 – c

8 – c

9 – a

10 – a

11 – b

12 – c

13 – b

14 – b

15 – a

16 – a

17 – a, c

18 – c

19 – b

20 – c

21 – a

22 – a, b, c

23 – c

24 – a, b

25 – c, d

26 – a

27 – b

28 – a, b

29 – a, b, c

RĂSPUNSURI GRILE SEMINARUL NR. 9

1 – a, b, c, d

2 – a, c

3 – c

4 – a, b

5 – b, c

6 – b

7 – b, c

8 – c

9 – b

11 – a, c

12 – b

13 – b

15 – b

16 – b

17 – b

18 – c, d

19 – c

20 – a

21 – a

22 – b

23 – b

24 – a, b

RĂSPUNSURI GRILE SEMINARUL NR. 10

1 – a, c

2 – a

3 – b

4 – b, c

5 – b

6 – a

7 – a

8 – a, b

9 – b

10 – a

11 – b

12 – a, b, c

13 – a

14 – a, b, c, d

15 – b

16 – a, c

17- a, b

18 – a, b

RĂSPUNSURI GRILE SEMINARUL NR. 11

1 – a, c

2 – a, b

3 – a

4 – b

5 – a, c

6 – a

7 – c

8 – a, c

9 – a, b

10 – a, b, c

11 – a, b, c

12 – b

13 – c

14 – a, b

15 – c

16 – a, c

17 – a, c

18 – a

19 – a, b, c

20 – b, c

21 – b