. Cai Si Mijloace DE Dezvoltare A Detentei In Basket

PLANUL LUCRĂRII

Cap. I Introducere

1.a Locul detentei în cadrul pregătirii în baschet

1.b. Concepția modernă în baschetul de performanță

1.c. Noțiuni generale legate de detentă

1.d. Detenta în pregătirea la copii și juniori

Cap. II Conținutul lucrării

2.a. Mijloace folosite în dezvoltarea detentei

2.b. Valorile detentei la diferite categorii de echipe de juniori și seniori.

2.c. Constatări în legătură cu ponderea pe care o ocupă perfecționarea detentei la echipe de diferite categorii și urmărirea modului în care se realizează detenta în recuperări.

Cap. III Concluzii și propuneri

Bibliografie

INTRODUCERE

1.a. Locul detentei în cadrul pregătirii în baschet

În general practica demonstrează că nu există ramură sau probă de sport, în care rezultatele superioare pot fi obținute numai pe baza utilizării mijloacelor specifice.

Pregătirea fizică, constituie baza de plecare în instruirea tuturor sportivilor.

În concepția modernă a antrenamentului sportiv, asigurarea indicilor superiori de pregătire fizică a devenit o condiție de bază a obținerii randamentului necesar și în același timp a ridicării continue a nivelului acestuia.

În concepția modernă, ca și pregătire tehnică și tactică, pregătirea fizică specifică capătă o altă viziune. Astfel nu mai suntem mulțumiți de noțiunea de pregătire fizică specifică a baschetbalistului și nici de pregătirea fizică specifică pentru atac și pentru apărare.

Va trebui să acceptăm – cât de curând – ideea că fiecărui post îi sunt caracteristice anumite eforturi specifice.

Detenta este o componentă a pregătirii fizice, pe care fiecare jucător de baschet trebuie să și-o dezvolte la capacitatea maximă.

Oricine își poate perfecționa detenta cu 8 cm. și chiar cu mai mult prin exerciții speciale. Cunoscută fiind importanța urmăririi la panou, orice sportiv conștiincios își dă seama că aceste ore de antrenament suplimentar sunt necesare.

1.b. Concepția modernă în baschetul de performanță

0 serie de competiții de nivel mondial sau european ale ultimilor ani ne-au oferit numeroase repere cu privire la orientările moderne intervenite în jocul de baschet.

Astfel dominanta jocului este lupta aeriană echilibrată, la cele două panouri în atac și apărare, pentru înscrierea de puncte.

Baschetul feminin este total diferențiat de cel masculin, fiind handicapat de diferența de talie cât și de calitățile motrice, îndeosebi detenta și viteza.

Sub aspectul detentei specifice, se remarcă voleibalările cu o singură sau ambele mâini, precedate de elan cu bătaie pe unul sau ambele picioare.

De asemenea, la masculin menținerea echilibrată a corpului în aer, cu atingerea panoului cu palmele, efectuate de jucătorii care nu au reușit să intre în posesia mingii, în acțiunea de recuperare.

1.c. Noțiuni generale legate de detentă

Noțiunea de detentă reprezintă capacitatea sportivului de a-și arunca în sus corpul printr-o împingere executată de pe o suprafață de sprijin.

Termenul sportiv detentă, reprezintă calitatea de a putea dezvolta maximum de forță musculară, în minimul de timp.

Pentru un jucător de baschet, dezvoltarea acestei calități este foarte importantă, pentru a-și perfecționa la un înalt grad puterea de a sării, în așa fel încât să poată învinge cu ușurință greutatea corpului său, în orice condiții de desfășurare a acțiunii de săritură.

Sub aspectul forței – detenta constituie un element de forță relativă – adică forța pe care o dezvoltă sportivul, pentru învingerea greutății proprii. Mărimea forței relative se obține prin împărțirea forței absolute la greutatea corpului.

Caracteristic este scăderea forței relative o dată cu creșterea greutății corpului ca urmare a unei alimentații neraționale sau hipertrofiei accentuate a întregii musculaturi.

Antrenamentul de dezvoltare a forței explozive, în sporturile ce depind de forță relativă, (printre care și baschetul) trebuie conceput în așa fel încât să dezvolte forța fără hipertrofia exagerată a musculaturii. În acest scop se recomandă folosirea exercițiilor cu rezistență mică și mijlocie, executate cu contracție musculară rapidă, explozivă.

Un mijloc principal pentru creșterea forței relative îl reprezintă alcătuirea judicioasă a antrenamentului.

Antrenamentul pentru dezvoltarea forței explozive este cât mai rapid- În acest antrenament, mișcările pasive sunt folosite pentru îmbunătățirea detentei – de exemplu – săriturile în adâncime. Efectul acestui exercițiu este mai mare dacă după aterizare, se reia imediat săritura.

În acest exemplu, faza de cedare capătă un efect de detentă, favorizând sărituri cu intensitate maximă.

Pentru realizarea forței explozive, se poate acționa, fie prin mărirea forței maxime fie prin creșterea vitezei de contracție a mușchilor. Problema metodică constă în îmbinarea acestor două componente ale explozivității și transformarea optimă a forței maxime, pentru realizarea rapidă a execuției. Antrenamentul pentru dezvoltarea forței explozive impune o dozare exactă a tuturor componentelor care alcătuiesc forța externă. Datorită faptului, că forța explozivă depinde în mare măsură de excitația optimă a sistemului nervos, trebuie să se evite apariția oboselii. Sistemul neuro – muscular al femeilor are capacitate de efort mai redusă decât a bărbaților. Tittel a constatat că forța maximă a femeilor este mai mică cu 40%.

1.d. Detenta în pregătirea la copii și juniori

Pentru creșterea normală a organismului copiilor și juniorilor, este recomandabil ca antrenamentul pentru detentă să se desfășoare diversificat și să capete treptat caracterul special.

După Mateev antrenamentul unilateral trebuie evitat atât la copii cât și la juniori, deoarece provoacă o serie de tulburări.

La alegerea exercițiilor și creșterea gradată a conținutului și a intensității efortului, trebuie să ținem seama că sistemul osteo articular nu este încă pe deplin dezvoltat.

Dezvoltarea detentei la copii și juniori reprezintă o problemă foarte importantă.

Dezvoltarea posibilităților fizice ale omului, este strâns legată de dezvoltarea organismului întreg.

Forțele organismului tânăr cresc în mod natural. Prin relațiile sale cu mediul exterior, prin forme variate și multiple de mișcare și joc, copilul își dezvoltă în mod natural calitățile sale fizice.

Posibilitățile de săritură se ameliorează și ele treptat și pe nesimțite. Detenta începe să se dezvolte datorită acțiunilor variate de săritură, folosite în mod frecvent în cadrul jocurilor sub forma săriturilor de tot felul.

În mod natural și inconștient, copii ajung să-și mărească îndemânarea și eficacitatea în acțiunea de săritură. Această ameliorare naturală este susținută de nevoia de mișcare, de dorința și plăcerea de a sări pe care o simt copii atunci când se joacă. Activitatea liberă, plăcerea pe care o produce mișcarea și jocul, formează punctul de plecare pentru îndrumarea, inițierea și pregătirea copiilor în vederea practicării diferitelor ramuri sportive.

În această etapă timpurie a dezvoltării organismului omenesc, activitatea fizică a copiilor poate fi îndrumată în modul cel mai folositor și avantajos.

Munca de pregătire fizică a copiilor trebuie neapărat orientată în perspectivă. Această activitate pedagogică bine îndrumată și condusă timp de mai mulți ani, care se efectuează tocmai în perioada de creștere și de dezvoltare a organismului, trebuie să constituie baza pe care să se poată clădi apoi pregătirea specială a viitorului jucător.

Exercițiul fizic trebuie să producă plăcere, să intereseze și să stimuleze pe copil. Activitatea de inițiere sportivă a copiilor constituie o îndeletnicire care cere multă aplicație, dragoste, simț pedagogic și ingeniozitate.

Pentru această muncă ce atârnă hotărâtor în balanța formării viitoarelor cadre de sportivi, partea esențială nu este numai fericita alegere și îmbinare a mijloacelor care se folosesc în cadrul învățării diferitelor exerciții, ci mai ales trezirea entuziasmului și a pasiunii pentru jocul de baschet. Important este faptul că această pasiune pentru activitatea sportivă să se dezvolte pe măsură ce elevul se specializează, deoarece numai cu pasiune pentru acest joc, el va putea parcurge imensa muncă de antrenament care stă azi în fața sportivului de performanță.

Până la vârsta de 7 – 8 ani este bine ca profesorul să impună același exercițiu în activitatea fizică a copiilor. Această activitate trebuie să fie multilaterală și să facă uz de o varietate cât mai mare de mișcări. Copii sunt repede câștigați printr-un exercițiu nou, dar tot atât de repede se plictisesc de exersare prea puțin variată. Ei nu se pot concentra mult timp asupra aceluiași exercițiu.

Activitățile scurte, variate, care se execută cu voioșie și entuziasm, nu obosesc copii, ci dimpotrivă îi stimulează în acțiune, făcând să nu se ivească necesitatea unor pauze prea lungi între diferitele exerciții.

În vederea dezvoltării detentei, până în jurul vârstei de 9 ani nu este necesar să se folosească exercițiile de sărituri sub forma lor atletică, ci mai mult sub forme variate de joc, folosind larg mișcarea naturală de săritură. Cele mai indicate exerciții de sărituri sunt mai ales acelea care se execută cu ajutorul diferitelor obiecte, ce reprezintă obiecte concrete pentru acțiunea de săritură.

Copii trebuie puși în situații diferite, în care să se descurce folosind săritura naturală sub forme variate: sărituri peste diferite obstacole, peste obstacole sau pe locuri precise, sărituri în înălțime, lungime adâncime, sărituri cu atingerea obiectelor suspendate, sărituri cu coarda, sărituri peste obstacole naturale, etc.

La copii primează execuția săriturii sub formă de joc și de întrecere. Dezvoltarea detentei se realizează în această etapă în mod natural și inconștient, pe baza unei activități, multilaterale, variate care amuză și stimulează pe copii.

După vârsta de 9 – 10 ani, activitatea fizică se canalizează spre forme mai precise. Începe inițierea în tehnica diferitelor exerciții atletice de sărituri, care se realizează printr-o execuție globală, adaptată la posibilitățile fizice ale copiilor. Calitățile fizice se dezvoltă în continuare prin forme variate de joc și întrecere. Activitatea trebuie să devină mai cristalizată, fără să se pretindă prea multă concentrare și fără ca ea să se fixeze timp prea îndelungat asupra unui singur exercițiu.

Începând cu vârsta de 11 – 12 ani e adâncește și mai mult pregătirea atletică a jucătorilor. De la această vârstă jucătorul este conștient de necesitatea dezvoltării calităților fizice cerute de jocul în care se specializează. Pe lângă munca de inițiere în tehnica și tactica jocului, pregătirea fizică continuă să se desfășoare multilateral.

Deoarece în dezvoltarea detentei este angrenat un număr mare de mușchi ai organismului uman și având în vedere că la vârsta timpurie sistemul osteo articular al copilului nu este încă pe deplin dezvoltat, să vedem care sunt principalele grupe musculare angrenate în efortul de săritură:

Membre inferioare: -flexorii coapsei pe bazin

-flexorii gambei pe coapsă

-flexorii dorsali plantari

-flexorii plantari

-extensorii gambei pe coapsă

-extensorii coapsei pe bazin

Membre superioare: -flexorii brațului

-extensorii brațului

-mușchii abductori

-mușchii care basculează scapula

Mușchii extensori -mușchii șanțurilor vertebrale ai trunchiului

Efortul muscular al copiilor este exagerat, neeconomic, angrenând grupe și lanțuri musculare multiple. Pe măsura stabilizării unor deprinderi motrice adecvate, efortul se reduce la strictul necesar.

II. CONȚINUTUL LUCRĂRII

2.a. Mijloace folosite pentru dezvoltarea detentei

În lucrarea de față ne-am preocupat să asamblăm un număr cât mai mare de mijloace care să contribuie la îmbunătățirea detentei, mai ales la începători – copii și juniori, cât și să verificăm utilizarea și valabilitatea acestora la unele grupe de juniori și chiar seniori, fapt ce se constituie IPOTEZA lucrării.

Mușchii extensori -mușchii șanțurilor vertebrale ai trunchiului

Efortul muscular al copiilor este exagerat, neeconomic, angrenând grupe și lanțuri musculare multiple. Pe măsura stabilizării unor deprinderi motrice adecvate, efortul se reduce la strictul necesar.

II. CONȚINUTUL LUCRĂRII

2.a. Mijloace folosite pentru dezvoltarea detentei

În lucrarea de față ne-am preocupat să asamblăm un număr cât mai mare de mijloace care să contribuie la îmbunătățirea detentei, mai ales la începători – copii și juniori, cât și să verificăm utilizarea și valabilitatea acestora la unele grupe de juniori și chiar seniori, fapt ce se constituie IPOTEZA lucrării.

Bibliografia de specialitate precum și experiența practică a multor antrenori a evidențiat un număr mare de metode și exerciții care contribuie la îmbunătățirea detentei.

În antrenamentul jucătorilor de baschet se folosesc un număr mare și variat de exerciții și sărituri. Aceste exerciții au ca scop: fortificarea în mod special a musculaturii și articulațiilor membrelor inferioare, dezvoltarea coordonării mișcărilor și dezvoltarea detentei.

În ceea ce privește modul de execuție, aceste exerciții se prezintă sub mai multe forme. Astfel din punct de vedere al intensității efortului avem două feluri de exerciții: săriturile ușoare ca sărituri ritmice și elastice ca mingea sau diferite forme de săltări și sărituri energice, ca săriturile efectuate cu efort mare sau maxim.

Ca desfășurare în spațiu avem: săriturile pe loc, săriturile de pe loc și săriturile în deplasare, ca săriturile legate executate în continuare și săriturile cu elan.

După modul cum se execută desprinderea avem: săriturile de desprindere de pe un picior și de pe ambele picioare.

Ca efectuare avem: săriturile executate izolat și săriturile executate în serii.

În vederea dezvoltării cât mai complexe a detentei, este bine să se folosească un număr cât mai mare și cât mai variat de exerciții de sărituri.

Am grupat exercițiile în funcție de locul, instalațiile sau aparatele folosite pentru execuție.

Există cinci categorii mari de exerciții de sărituri:

I. Exerciții de sărituri executate pe teren plat.

În această categorie intră toate exercițiile de sărituri care se execută în mod liber, pe loc sau în deplasare, pe un teren plat.

Aceste exerciții pot fi executate pe orice teren neted, pe iarba stadionului, pe pistă sau în sala de joc.

II. Exerciții de sărituri executate la groapa cu nisip.

Această categorie cuprinde exercițiile de sărituri care se execută la gropile de sărituri de pe terenurile de sport sau într-un loc amenajat special pentru sărituri în sală.

III. Exerciții de sărituri executate cu ajutorul obiectelor.

Aceste obiecte reprezintă fie obstacole de trecut, fie repere de atins, fie obiecte de sprijin pentru acțiunea picioarelor.

IV. Exerciții de sărituri efectuate pe teren înclinat și trepte.

Exercițiile din această categorie sunt derivate din categoria I. Ele formează o categorie aparte, deoarece prezintă caracteristici proprii impuse de condițiile în care se execută.

V. Exerciții de sărituri cu îngreuiere.

Exercițiile din această categorie sunt și ele derivate din categoria I. În cadrul lor există două grupe de exerciții: cu îngreuiere mică și îngreuiere mare.

I. Exerciții de sărituri executate pe teren plat.

Această categorie mare de exerciții de sărituri se execută în mod liber, pe teren plat, iar efectuarea lor nu implică folosirea vreunui obiect sau vreo instalație pentru sărituri.

Aceste exerciții se împart în două grupe mari: exerciții de sărituri executate pe loc și exerciții de sărituri executate în deplasare.

A. Exerciții de sărituri pe loc

Săriturile pe loc, atât prin efectul cât și prin numărul și varietatea lor formează o grupă de exerciții de mare însemnătate pentru dezvoltarea detentei.

1. Exerciții de sărituri pe loc executate în serii.

La aceste sărituri executate în serii se folosește în mod eficace amortizarea de la săritura precedentă pentru impulsia săriturii care urmează.

Exercițiile din această grupă pot să fie executate sub forma săriturilor ușoare, sau sub forma săriturilor energice. Săriturile ușoare se fac sub forma diferitelor sărituri ritmice și elastice ca mingea, executate cu o intensitate redusă sau moderată.

Săriturile energice se execută cu o intensitate mare sau maximă.

În primul caz seriile se pot compune din sărituri mai numeroase, de câte 15 – 20 de sărituri ușoare. În cazul al doilea, efortul fiind mare sau maxim, seriile vor fi scurte de 5 – 10 sărituri energice.

Execuția seriilor se reia după o scurtă pauză. Numărul seriilor efectuate într-un antrenament depinde de vârsta, posibilitățile individuale și de gradul de antrenament al jucătorilor.

a). Serii de sărituri simple.

La aceste sărituri jucătorul nu efectuează nici un fel de acțiuni suplimentare în aer, corpul se menține liber, ne-acționând decât ca efect al desprinderii. Efortul în aceste sărituri se manifestă numai în faza de sprijin (amortizare – impulsie). În aer se urmărește o ținută liberă și relaxată, bătaia trebuie să fie scurtă și explozivă (fig.1).

Fig. 1.

Exercițiile pot fi executate: cu aceiași intensitate, cu intensitate crescândă și cu intensitate variabilă . Exemplu: sărituri ușoare executate cu același efort redus; sărituri energice executate de fiecare dată cu efort maxim; sărituri din ce în mai energice și mai înalte; sărituri energice; sărituri ușoare, apoi câteva sărituri energice și din nou sărituri ușoare etc.

Seriile de sărituri simple se execută în mod obișnuit cu desprindere simultană pe ambele picioare, dar se pot executa și cu desprindere de pe un singur picior. După ce s-a executat o serie de sărituri pe un picior, la seria următoare se schimbă piciorul de bătaie.

b). Serii de sărituri cu acțiune în aer.

Spre deosebire de săriturile simple, aici se efectuează mișcări în aer. În mod instinctiv bătaia va fi executată mai puternic ca să poată asigura un zbor cât mai înalt, spre a oferi un timp mai lung pentru lucrul în aer.

Execuția săriturilor în serii face ca bătaia să devină mai rapidă și mai explozivă, este așa numita „bătaie ricoșată” sau „bătaie prin recul”.

Se caută să se scurteze la maximum faza de sprijin, în așa fel că jucătorul are senzația că este tot timpul în aer și contactul cu solul este numai un efect al reculului.

În afară de influența pozitivă asupra dezvoltării detentei, aceste exerciții mai influențează și viteza de execuție a jucătorului.

Exerciții cu desprindere de pe ambele picioare.

1. Sărituri cu depărtarea laterală a picioarelor în aer și ducerea brațelor prin înainte sus (fig.2).

Fig. 2

2. Sărituri cu forfecarea alternativă a picioarelor întinse cu simularea unei aruncări la coș din săritură (fig.3).

Fig. 3

3. Sărituri cu forfecarea alternativă a picioarelor îndoite din genunchi (fig.4).

4. Sărituri cu ghemuirea picioarelor sub corp, genunchii nu se ridică mai sus de orizontală. (fig.5).

Fig. 5

5. Sărituri cu ghemuirea genunchilor la piept (fig.6).

Fig. 6

6. Sărituri cu ridicarea picioarelor întinse în sus (fig.7).

Fig. 7

7. Sărituri cu depărtarea picioarelor în față sus (fig.8).

Fig. 8

8. Sărituri cu ducerea gambelor înapoi (fig.9).

Fig. 9

9. Sărituri cu extensia corpului în aer (fig.10).

fig. 10

Se pot folosi serii de sărituri combinate executând exercițiile de la 1 până la 9. Exemplu: jucătorul poate executa două sărituri simple, plus două sărituri cu depărtarea laterală a picioarelor, plus două sărituri cu forfecarea picioarelor plus două sărituri cu ducerea genunchilor la piept. Antrenorul poate combina săriturile în diferite forme, putându-se executa astfel combinații variate.

Exerciții cu desprindere pe un picior.

sărituri pe un picior cu ridicarea coapsei piciorului de bătaie înapoi la piept (fig.11).

Fig. 11

Sărituri pe un picior cu ducerea gambei piciorului de bătaie înapoi la șezută (fig.12).

Fig. 12

c). Serii de sărituri cu schimbarea poziției picioarelor în faza de sprijin.

Aceste exerciții se execută de obicei sub forma săriturilor ușoare (ca mingea) Schimbarea picioarelor se face prin săritură.

Sărituri ca mingea cu depărtarea și apropierea picioarelor (fig.13) Fig. 13

Sărituri ca mingea cu încrucișarea picioarelor (fig.14)

Fig. 14

Sărituri cu schimbarea picioarelor din poziția pasului (o dată cu stângul înainte, o dată cu dreptul)(fig.15).

Fig. 15

Sărituri cu cădere în fandat și schimbarea picioarelor(fig.16)

Fig. 16

Sărituri înainte pe piciorul drept, apoi înapoi pe piciorul stâng. La reluarea seriei se sare înainte pe piciorul stâng și înapoi pe piciorul drept. Se pot face sărituri cu bătaie dublă(fig.17).

Fig. 17

Sărituri laterale de pe un picior pe celălalt (fig.18).

Fig. 18

d). Serii de sărituri ușoare combinate cu mișcări de mobilitate.

Aceste exerciții sunt folosite și ca mijloace pentru menținerea mobilității articulare. Aceste forme de sărituri ușoare, ritmice și elastice, executate când pe ambele picioare, când pe un picior, au mai mică valoare în ceea ce privește forța propriu zisă de săritură, însă ele sunt deosebit de utile pentru dezvoltarea supleței și amplitudini mișcărilor. Cele mai multe mișcări din această grupă se compun din mișcări de legănare amplă a piciorului liber, combinate cu săltări ușoare pe piciorul de sprijin.

1. Sărituri ușoare pe loc cu răsucirea energică a bazinului stânga – dreapta. Brațele sunt duse lateral și fixate în această poziție, bazinul și picioarele se răsucesc mult spre stânga – dreapta prin săritură (fig.19).

Fig. 19

2. Sărituri ușoare pe loc cu ridicarea rapidă și repetată a unui genunchi la piept. Odată cu ridicarea genunchiului la piept se execută o săltare ușoară pe piciorul de sprijin (fig.20).

Fig. 20

Exercițiu asemănător celui precedent, cu ducerea piciorului întins și în sus (fig.21)

Fig. 21.

4. Sărituri duble pe un picior cu legănarea laterală a piciorului liber, schimbând alternativ piciorul de sprijin (fig.22).

Fig. 22

Sărituri ușoare pe un picior cu legănarea amplă a piciorului liber înainte și înapoi (fig.23).

Fig. 23

6. Sărituri ușoare pe un picior cu legănarea piciorului liber în fața corpului (în plan frontal) (fig.24).

Fig. 24

Din sărituri ușoare pe un picior ghemuirea succesivă a genunchilor la piept (fig.25)

Fig. 25

8. Sărituri cu forfecarea picioarelor și ridicarea înaltă a unui picior în sus. Se sare pe piciorul de sprijin și se balansează în același timp piciorul liber mult în sus (fig.26).

Fig. 26

e). Serii de sărituri cu îndoirea pronunțată a picioarelor în faza de amortizare.

Exercițiile din această grupă sunt derivate din grupele săriturilor simple(a), săriturilor cu acțiune în aer(b) și ale săriturilor cu schimbarea poziției picioarelor(c).

Exercițiile se execută cu o amortizare mare exagerată, în așa fel ca îndoirea picioarelor sș fie completă. Musculatura picioarelor este solicitată în mod deosebit, fiind pregătită atât în vederea acțiunii de amortizare (contracție excentrică) cât și în vederea impulsiei (contracția concentrică).

Seriile se execută în felul următor: la fiecare amortizare jucătorul îndoaie mult genunchii, ajungând în poziția ghemuit, iar din această atitudine grupată și joasă, țâșnește din nou în săritură.

La amortizare pentru a ușura menținerea echilibrului și mișcarea viitoare de extensie jucătorul poate să-și sprijine mâinile pe sol sau pe genunchi.

În acest fel se pot executa serii de sărituri simple și sărituri cu acțiune în aer. Pot fi folosite aproape toate exercițiile cuprinse în grupele a și b. Exercițiile cu acțiune în aer sunt mai dificil de executat și în consecință seriile vor cuprinde un număr mai redus de sărituri (3-5 sărituri într-o serie). Cele mai accesibile exerciții din grupa b sunt exercițiile 2,4,5,8,9. Se pot executa și serii de exerciții combinate. Se pot executa și serii de exerciții combinate. Se pot alterna în diferite feluri săriturile cu amortizare normală cu sărituri cu amortizare exagerată.

Exercițiile de sărituri cu îndoirea pronunțată a picioarelor în faza de amortizare se pot executa și sub forma săriturilor repetate pe un singur picior. Execuția fiind mai dificilă, execuțiile de acest gen sunt mai reduse la număr. Exemple:

1. Sărituri pe un picior cu cădere până jos cu sprijinul mâinilor pe sol, piciorul liber ținut lateral. Din această poziție se execută imediat săritura în sus și tot așa în continuare. După câteva repetări se schimbă piciorul de sprijin (fig.27).

Fig. 27

2. Sărituri pe un picior cu cădere până jos, cu sprijinul mâinilor pe sol, piciorul liber fiind ținut înapoi (fig.28).

Fig. 28

3. Sărituri laterale de pe un picior pe celălalt, cu îndoirea pronunțată a piciorului de sprijin. Mâinile se sprijină pe sol în momentul grupării (fig.29).

Fig. 29

2. Sărituri izolate pornind din poziție statică

Această grupă de exerciții de sărituri se efectuează sub forma unor țâșniri, a unor sărituri executate brusc, cu efort maxim, pornind dintr-o poziție statică. Ele contribuie la dezvoltarea vitezei de reacție a jucătorului și îl obișnuiesc cu declanșarea bruscă a eforturilor de intensitate maximă. Săriturile sunt mai dificile deoarece contracția mușchilor se efectuează în mod static fără a beneficia de acțiunea dinamică a amortizării.

Pentru execuția exercițiilor cu desprindere de pe ambele picioare se folosesc în general trei poziții de plecare:

– din stând cu ușor recul

– din poziția cu genunchii semi îndoiți

– din poziția ghemuit

Pornind din aceste poziții jucătorul caută să țâșnească brusc într-o săritură cât mai înaltă.

Aceste exerciții folosesc jucătorilor pentru executarea aruncării la coș din săritură de pe loc, urmăriri la panou în atac și apărare, intercepțiilor etc.

Se pot executa astfel, sărituri simple și sărituri cu acțiune în aer descrise la grupa 1. (exercițiile de sărituri de pe loc executate în serii).

În cadrul săriturilor executate cu desprindere de pe un singur picior am selecționat următoarele exerciții:

Stând pe un picior, piciorul liber ținut lângă piciorul de sprijin, săritură în sus cu avântarea scurtă a brațelor și a piciorului liber (fig.30)

2. Stând pe un picior, piciorul liber și brațele ținute înapoi; săritură în sus cu avântarea amplă a piciorului liber și a brațelor (fig.31).

Fig. 31

3. Stând în poziția pasului cu trunchiul adus înapoi și cu piciorul din spate ușor îndoit, săritură în sus cu desprindere de pe piciorul din față, brațele avântându-se puternic dinapoi înainte (fig.32).

Fig. 32

4. Din poziția pe un picior, săritură în sus cu piciorul liber ținut înainte (fig.33).

Fig. 33

B. Exerciții de sărituri executate în deplasare.

Se efectuează străbătând anumite distanțe mai mult sau mai puțin întinse. Se pot executa în lungimea sălii în lățime sau lungimea unui teren de gazon.

Deosebim două feluri de exerciții:

sărituri legate executate în continuare

sărituri efectuate cu elan ritmic, intermediar

Săriturile legate se pot executa prin numărarea săriturilor. Se efectuează astfel serii cu un număr stabilit de sărituri.

Variante: – străbaterea unei anumite distanțe în cât mai puține sărituri.

– străbaterea unei anumite distanțe cu cât mai multe sărituri.

1. Sărituri legate, executate în continuare.

a). Sărituri de pe un picior pe celălalt.

1. Deplasare prin sărituri ușoare, scurte și rapide de pe un picior pe celălalt, sub formă de alergare sărită.

2. Deplasare prin pași săriți alternativi. Sărituri energice și ample de pe un picior pe altul, executate în continuare, cu ridicarea înaltă a coapsei piciorului celălalt. (fig.34).

Fig. 34

3. Deplasare prin pași săltați executați ușor și sub formă de alergare săltată, cu desprindere și aterizare pe același picior în mod alternativ (pasul ștrengarului)

4. Deplasare prin pași săltați alternativi, executați energic și înalt. Împingerea de pe piciorul de sprijin trebuie să fie puternică și cât mai pe verticală, iar avântarea coapsei piciorului oscilant și a brațelor îndoite este amplă și energică. Jucătorul trebuie să păstreze poziția avută la desprindere până în momentul aterizării (fig.35).

Fig. 35

b). Sărituri pe același picior.

1. – deplasare prin sărituri ușoare, joase și rapide, executate pe același picior, sub formă de alergare într-un picior.

2. – deplasare prin sărituri energice și ample pe același picior.

3. – deplasare pe același picior și tragerea rapidă a coapsei piciorului de bătaie la piept la fiecare săritură.

4. – deplasare prin sărituri pe același picior cu ducerea gambei înapoi, urmată de o scurtă pendulare înainte pentru a pregăti aterizarea.

c). Sărituri pe ambele picioare.

1. – deplasare executată prin sărituri scurte și rapide cu îndoirea redusă a picioarelor.

2. – deplasare prin sărituri cu îndoirea pronunțată a picioarelor (fig. 36).

Fig. 36

3. – deplasare prin sărituri cu ghemuirea picioarelor la piept, la fiecare săritură (fig. 37).

Fig. 37

d). Sărituri combinate.

1. Deplasare prin diferite combinații de sărituri de pe u picior pe celălalt cu sărituri succesive pe același picior.

2. – deplasare prin deferite combinații de sărituri de pe un picior pe celălalt cu sărituri pe ambele picioare.

2. Sărituri efectuate cu elan ritmic intermediar.

Aceste sărituri îmbină elanul cu săritura, săriturile executându-se în continuare cu ajutorul unui elan ritmic, intermediar de câțiva pași. Cea mai obișnuită formă de executare este cea care folosește un elan format din 3 – 5 pași de alergare.

1. Pas săltat executat cu elan de 3 sau 5 pași în continuare (fig. 38).

Fig. 38

2. Pas sărit executat cu elan de 4-6 pași în continuare. (Fig. 39)

Fig. 39

Sau același exercițiu executat cu elan de 3-5 pași, însă cu schimbarea piciorului de bătaie după străbaterea unei distanțe oarecare.

II. Exerciții de sărituri la groapa cu nisip.

Această categorie cuprinde atât exercițiile de sărituri care se execută de pe loc, fără elan cât și cele care se execută cu elan.

Majoritatea exercițiilor din această grupă se pot efectua și în sălile de jocuri, plasându-se o amenajare simplă, formată din saltele aranjate și suprapuse care să asigure un loc confortabil de aterizare.

Deosebim două feluri de sărituri care se execută la groapă cu nisip:

– exerciții de sărituri executate în lungime

– exerciții de sărituri executate în înălțime

A. Exerciții de sărituri în lungime.

1. Sărituri de pe loc fără elan.

Aceste exerciții se execută pornind dintr-o poziție statică, cu picioarele apropiate sau foarte ușor depărtate. Pentru desprindere avântarea energică a brațelor, împreună cu întinderea bruscă a întregului corp înspre înainte – sus.

Pentru declanșarea efortului de impulsie, jucătorul ia o atitudine de grupare, cu genunchii îndoiți, trunchiul aplecat în față, și brațele duse mult înapoi.

La exercițiile care se execută de pe un singur picior, se adoptă o poziție de plecare asemănătoare, menținând piciorul oscilant liber și folosind avântarea lui pentru mărirea eficacității impulsiei efectuate de piciorul de sprijin.

1. Săritură obișnuită în lungime fără elan cu împingere de pe ambele picioare. (fig. 40).

Fig. 40

2. Săritură în lungime cu împingere de pe un singur picior. (fig. 41)

. Fig. 41

3. Săritură în lungime cu împingere de pe un singur picior și cădere în groapă pe piciorul opus (pas sărit executat fără elan) (fig. 42).

Fig. 42

Săritură în lungime cu împingere de pe un singur picior și cădere în groapă pe același picior (pas săltat executat fără elan) (fig. 43).

Fig. 43

Pas sărit cu plecare de pe loc și aterizare în groapă după al doilea pas (pas sărit plus săritură în lungime) (fig. 44).

Fig. 44

6. Același cu aterizare în groapă pe un singur picior (doi pași săriți) (fig. 45).

Fig. 45

Exercițiile 5 și 6 pot fi executate și cu plecare de pe un singur picior.

7. Pas săltat cu plecare de pe un singur picior și aterizare în groapă după al doilea pas (pas săltat plus săritura în lungime) (fig. 46).

Fig. 46

8. Același exercițiu, cu aterizare în groapă pe un singur picior (pas săltat plus sărit) (fig. 47).

Fig. 47

9. Pentasalt cu plecare de pe loc (5 pași săriți executați cu plecare și aterizare în groapă la al cincilea pas) (fig. 48).

Fig. 48

Toate exercițiile se pot executa și din poziția pasului. Execuția exercițiilor este aceiași, cu deosebirea că la poziția de plecare piciorul de bătaie este așezat înainte (la semn).

Jucătorul începe exercițiul cu transmiterea greutății corpului de pe piciorul din spate pe piciorul din față, trecând în continuare în săritură.

2. Sărituri cu elan.

Majoritatea exercițiilor din grupa 1 (săriturile fără elan) se pot executa cu elan de câțiva pași. Cele mai folosite feluri de elan sunt următoarele: elanul de 3 pași, elanul de 5 pași, elanul de 7 pași.

Cu aceste forme de elan se pot executa exercițiile de bază: pasul sărit, pasul săltat, săritura în lungime și triplusaltul.

Se mai poate folosi săritura combinată în lungime – înălțime. Cu elan de 3,5 sau 7 pași se execută o săritură în lungime cu trecere peste o ștachetă ridicată la o înălțime variabilă. Înălțimea ștachetei cât și distanța la care se pune ștacheta de locul de bătaie, se stabilesc în funcție de vârstă, posibilitățile și gradul de antrenament al jucătorului.

B. Exerciții de sărituri în înălțime

Obiectivul principal din această grupă este reprezentat de trecerea peste ștachetă. Trecerea ștachetei se poate executa: prin ghemuirea picioarelor la piept, prin pășire, forfecare, rostogolire.

Exemple de sărituri:

Săritura în înălțime de pe loc, cu desprindere simultană de pe ambele picioare.

– stând cu fața la ștachetă, trecere prin ghemuirea genunchilor la piept

– stând lateral față de ștachetă, trecerea prin pășire (fig. 49)

Fig. 49

Săritura în înălțime de pe loc, din poziția pasului cu talpa piciorului de bătaie fixată pe sol și cu avântarea amplă a piciorului liber (fig. 50).

Fig. 50

3. Săritura în înălțime cu pas elan. Plecare din poziția pasului. Jucătorul de așează la o distanță corespunzătoare de locul de bătaie și începe săritura prin împingerea energică a piciorului de bătaie de pe acest loc

4. Sărituri cu 2 – 3 pași.

5. Sărituri cu elan liber.

III. Exerciții de sărituri efectuate cu ajutorul diferitelor obiecte

În acest scop se pot întrebuința în sala de jocuri: saltele, bănci, diferite aparate – capră, ladă, cal, iar pe stadion garduri, obstacole, etc.

Pentru dezvoltarea detentei deosebim trei grupe de obiecte folosite mai des în acest scop:

– obiecte de sprijin

– obiecte de trecut

– obiecte de atins

A. Obiecte de sprijin

Obiectele de sprijin sunt cele care se folosesc pentru acțiunea picioarelor și care se folosesc pentru acțiunea picioarelor și pe care se calcă.

1.Exerciții executate cu ajutorul saltelelor

Pentru efectuarea acestor exerciții sunt necesare patru saltele, care se așează în lungimea sălii:

Alergare sărită pe saltele

Deplasare cu desprindere de pe ambele picioare.

Deplasare cu desprindere de pe ambele picioare și cu tragerea genunchilor la piept la fiecare săritură.

Alergare săltată pe același picior.

Săltări cu schimbarea picioarelor: două pe piciorul stâng alternate cu două pe piciorul drept

2.Exerciții executate cu ajutorul băncilor

Se folosesc 4 – 6 bănci de gimnastică, așezate transversal în lungimea sălii. Intervalul între bănci 1,5 – 2m.

Pas sărit alternativ pe bănci. Sărituri de pe o bancă pa alta. (fig. 51).

Fig. 51

Sărituri pe același picior de pe o bancă pe alta (fig. 52).

Fig. 52

Sărituri pe ambele picioare, pe bancă și de pe bancă (fig. 53).

Fig. 53

Sărituri pe ambele picioare de pe o bancă pe alta (fig. 54).

Fig. 54

3.Exerciții executate cu ajutorul lăzilor

Pentru efectuarea acestor exerciții sunt necesare 4 lăzi și 4 saltele. Se pot executa următoarele exerciții:

Trecere în alergare, pășind pe și peste lăzi.

Alergare pe saltele și pas sărit peste lăzi.

Pas săltat pe saltele și pas sărit peste lăzi.

Pas sărit alternativ pe lăzi.

Pas sărit alternativ peste lăzi.

Sărituri legate cu desprindere de pe ambele picioare.

Deplasări prin săltări succesive pe același picior; două săltări pe saltele, o săltare pe ladă.

Sărituri pe lăzi așezate la intervale constante – și înălțimi crescânde – prima ladă două cutii, a doua ladă 3 cutii, a treia ladă 4 cutii, a patra 5 cutii.

4.Exerciții executate cu ajutorul diferitelor aparate

Aparatele se plasează la intervale corespunzătoare în ordinea înălțimii. După ultimul aparat cu înălțimea cea mai mare se așează saltele suprapuse. Se pot executa diferite exerciții:

Alergare călcând pe aparate.

Sărituri și săltări de pe un aparat pe altul (fig. 55).

Fig. 55

3. Același exercițiu terminând printr-o săritură finală peste ștachetă cu aterizare pe saltele (fig. 56).

Fig. 56

5.Exerciții executate la un singur aparat

Pentru aceste exerciții se folosește lada, calul sau masa de sărituri.

Stând cu fața la aparat, desprinderea de pe ambele picioare, săritură în ghemuit pe aparat. Desprindere cu extensie, aterizare în ghemuit.

Elan, bătaie, călcare pe aparat, săritură cu extensie în lungime (fig. 57).

Fig. 57

B Obiecte de trecut

1. Exerciții executate peste diferite obiecte.

Obstacolele vor fi așezate în continuare. Distanțele se stabilesc în funcție de vârstă și gradul de pregătire al jucătorilor.

1. Sărituri peste obstacole, cu desprindere de pe ambele picioare, cu săltare pregătitoare (fig. 58).

Fig. 58

Sărituri directe peste obstacole (fig. 59)

Fig. 59

3. Sărituri peste obstacole, executate pe un singur, cu săltare pregătitoare (fig. 60).

Fig. 60

4. Sărituri peste obstacole, executate pe un singur picior (fig. 61).

Fig. 61

5. Sărituri peste obstacole cu elan de trei pași între ele (fig. 62).

Fig. 62

6. Sărituri peste obstacole cu elan de un pas între ele (fig. 63).

Fig.63

2. Exerciții executate peste băncile de gimnastică.

Băncile așezate transversal, la intervale constante:

Pas sărit alternativ peste bănci

Sărituri pe același picior peste bănci.

Sărituri peste bănci cu desprindere de pe ambele picioare.

Băncile în lungime, cap la cap.

Plecând din lateral, sărituri în zig zag peste bănci:

cu desprindere de pe ambele picioare

de pe un picior pe celălalt

pe același picior

3. Exerciții de sărituri cu coarda.

Contribuie la îmbunătățirea rezistenței generale, dezvoltă suplețea, îndemânarea și au acțiune favorabilă asupra fortificării musculaturii picioarelor, implicit asupra dezvoltării detentei. Se pot executa pe loc și în deplasare. În mod obișnuit sunt efectuate sub forma săriturilor ușoare, în ritm constant. Bătaia poate fi executată pe ambele picioare, pe un singur picior sau cu schimbarea alternativă a picioarelor.

C. Obiecte de atins

Diferite obiecte suspendate pot constitui obiecte de atins, executând în acest scop o săritură cât mai înaltă. Obiectele pot fi atinse: cu mâna, cu capul, cu umărul, cu genunchiul sau cu vârful piciorului oscilant (fig. 64).

Fig. 64

Aceste exerciții pot fi efectuate de pe loc sau cu elan scurt, cu desprindere de pe ambele picioare sau de un singur picior.

Jucătorii vor utiliza ca repere de atins: fileul, marginea inferioară sau inelul coșului de baschet.

Sărituri la zid, căutând să se obțină o înălțime cât mai sus a diferitelor aparate: frânghii, prăjini, inele, bare.

IV. Exerciții executate pe teren înclinat și pe trepte

Alergarea la deal și săriturile pe trepte constituie un mijloc excelent pentru dezvoltarea forței musculaturii picioarelor. Se recomandă ca înclinarea pantei să nu fie exagerată – 25 – 30 O înclinare mai mică a pantei de lucru face ca solicitarea eforturilor de împingere sa fie prea redus, iar caracterul de forță să nu fie pe deplin realizat.

A. Exerciții de sărituri pe teren înclinat (la deal)

Alergare sărită – alergare cu împingerea puternică executată de piciorul de sprijin la fiecare pas.

Alergare sărită, menținând poziția avută la desprindere, adică aterizarea se face aproape simultan pe ambele picioare. Exemplu: împingerea cu piciorul stâng – cădere pe ambele picioare, cu piciorul drept în față – împingere cu piciorul drept – cădere pe ambele picioare, cu piciorul stâng în față – împingere pe piciorul stâng, etc. (fig. 65).

Fig. 65

Pași săriți mari și energici executați în continuare la deal.

Pași săltați alternativi. Desprindere și aterizare pe același picior, apoi aterizare și desprindere pe celălalt picior.

Sărituri la deal, cu desprindere și aterizare pe ambele picioare.

Sărituri succesive la deal executate pe un singur picior. Exemplu: trei sărituri executate pe piciorul stâng, trei pe piciorul drept.

B. Exerciții de sărituri pe trepte

Alergare sărită în sus, pășind din două în două sau din trei în trei trepte. Ritm rapid.

Alergare în ritm lent în sus, însă cu împingere energică executată de piciorul de sprijin la fiecare pas.

Pași săriți din patru în patru trepte.

Sărituri cu desprindere de pe ambele picioare din trei în trei trepte.

Sărituri pe un singur picior din treaptă în treaptă sau din două în două trepte.

Înainte de a se trece la sărituri pe teren înclinat sau pe trepte, să se execute mai multe repetări formate din: alergare ușoară la deal, joc de gleznă la deal, în vederea încălzirii speciale, a prelucrării musculaturii și a articulațiilor picioarelor și a adaptării organismului la condițiile de lucru în urcare.

V. Exercițiile de sărituri cu îngreuiere

În această categorie deosebim două grupe: lucru cu îngreuiere mare.

Exercițiile cu îngreuiere mică trebuie executate pe cât posibil cu o viteză mare. Pe măsura înaintării în pregătire, să se mărească în mod sistematic îngreuierea.

Pentru îngreuierile mici se folosesc: haltere mici, haltere cu mâner, mingi medicinale și sac cu nisip. Cel mai indicat aparat pentru baschetbaliști este sacul cu nisip, deoarece se modelează după corp, se poate fixa și este comod la purtat.

La exercițiile cu îngreuiere mare, se folosesc îndeosebi halterele. Aceste exerciții se execută la sfârșitul antrenamentului, după ce musculatura a fost bine încălzită și prelucrată.

Seriile acestor exerciții sunt reduse ca număr, reluarea seriilor după o pauză corespunzătoare.

A. Exerciții de sărituri cu îngreuiere mică

O parte din exercițiile de sărituri libere au fost expuse în cadrul categoriei I. (exerciții executate pe teren plat). Pot fi executate cu îngreuiere mică. Astfel sunt săriturile simple executate pe loc, cu desprindere de pe ambele picioare și de pe loc pe un singur picior.

O mare eficacitate au săriturile simple executate în serii reduse, însă cu intensitate maximă. În mod obișnuit, execuția seriei se termină atunci când executantul obosind, nu mai poate continua exercițiul. După o pauză de revenire de reia execițiul.

O însemnată contribuție la mărirea forței picioarelor o pot avea exercițiile din grupa „săriturilor pe loc cu îndoirea pronunțată a picioarelor”, executate cu îngreuiere mică 5 – 5-15 kg.

Toate exercițiile din grupa „săriturilor legate, executate în deplasare”, pot fi executate ca exerciții cu îngreuiere mică.

B. Exerciții de sărituri cu îngreuiere mare

Aceste exerciții iau naștere în mod firesc prin mărirea gradată și sistematică a îngreuierilor mici.

Antrenamentul de forță în care se folosește haltera mare și în cadrul căruia genoflexiunea cu haltera pe umeri este exercițiul principal, oferă posibilitatea executării câtorva exerciții cu îngreuiere mare.

Aceste exerciții sunt reduse ca număr. În cadrul lor nu avem dea-face cu o acțiune de săritură propriu-zisă, ci mai mult cu o tendință de a sălta cât mai sus în urma acțiunii de împingere energică ă picioarelor. Cele mai folosite exerciții de sărituri cu împingere mare sunt:

Stând cu picioarele ușor îndoite cu haltera pe umeri, întinderea energică a picioarelor cu săltare în sus.

Stând cu haltera pe umeri îndoirea pronunțată a picioarelor până în poziția ghemuit, apoi întinderi cu săltare în sus. Exercițiul se execută izolat sau în serii.

Stând cu partenerul pe umeri în fața scării fixe, cu mâinile sprijinite pe o șipcă, genoflexiuni cu săltare în sus. Partenerul se sprijină cu mâinile pe una din șipcile superioare.

Se pot executa cu îngreuiere mare și exercițiile de la grupa „săriturilor pe loc cu schimbarea pozițiilor picioarelor în faza de sprijin.”

Exercițiile enumerate și descrise până în prezent fac parte din grupa exercițiilor de pregătire fizică generală pentru îmbunătățirea detentei, fiind utile și pentru alte discipline sportive. În continuare exercițiile descrise se adresează pregătirii baschetbaliștilor în special, marea lor majoritate folosind terenul și instalațiile specifice jocului, precum și elementele și procedeele baschetului.

Pe scaun. Jucătorul ocupă o poziție în fața peretelui, cu genunchi flexați în unghi drept. Spatele jucătorului este în întregime în contact cu peretele. Presiunea picioarelor este aplicată prin împingerea spatelui în perete, realizându-se un efort de ¾ în primele lecții și maximum în cea de-a doua săptămână.

Rotarea gleznelor. Jucătorul este în poziția pe spate culcat și ambele mâini sub șolduri. Picioarele sunt ridicate cca. 15 cm și ambele glezne sunt rotate în aceiași direcție cu o mișcare cât mai mică a picioarelor. Acest exercițiu servește, de asemenea pentru o excelentă condiționare a musculaturii abdominale.

Săritura broaștei. Doi jucători alternează săriturile unul peste celălalt, cu picioarele depărtate cât de mult posibil, când sar peste. Un partener trebuie să sară de două ori pentru a schimba direcția și execuția, se realizează într-o suprafață mică.

Întoarceri. Doi jucători, execută sărituri cu întoarceri de 180, cu maximum de rapiditate și cu atingerea înălțimii maxime. Direcția trebuie schimbată pentru a evita starea de amețeală. Întoarcerile sunt mărite la 360 în cea de-a doua săptămână.

Înainte și înapoi. Jucătorul realizează o săritură înainte și înapoi, din poziția stând cu picioarele depărtate și paralele. Fiecare săritură va fi făcută cu maximum de efort, pentru a dezvolta echilibrul și o bună mișcare în săritură.

Exercițiul „sinucigașului”. Acest exercițiu este deosebit pentru condiționarea fizică a întregului organism, dar în special a picioarelor.

Jucătorii încep de la linia de fund și la comandă sprintează către linia de aruncări libere, o ating cu ambele mâini, apo se întorc către locul de start – procedează la fel până la linia de centru, la linia de aruncări libere depărtată și linia de fund. După atingerea acestor linii jucătorii trebuie să alerge înapoi la linia de start, astfel că ei aleargă înainte, se opresc, se întorc și aleargă înapoi, foarte asemănător cum acționează în jocul competițional.

Acest exercițiu poate fi variat în diferite feluri, cum ar fi alergarea făcută de doi jucători, cu viteză egală de deplasare și la înapoiere aleargă unul împotriva celuilalt. De asemenea, jucătorii pot dribla și ating linia cu o mână.

Ridicarea degetului mare de la picior. Acesta este un excelent exercițiu pentru întărirea musculaturii gambei. Jucătorii se aliniază în fața peretelui cu mâinile sprijinite de perete – apoi ridică un picior la spate și la comandă ridică călcâiul piciorului de sprijin, rămânând pe vârf. Tot la comandă jucătorii coboară talpa pe podea. Se schimbă picioarele și exercițiu continuă.

Se începe de la 25 de ridicări pe fiecare picior la primul antrenament, iar la începutul sezonului jucătorii trebuie să fie capabili să realizeze 100 de ridicări pe fiecare picior fără oprire.

8. Exercițiul maimuței. Acesta este un exercițiu deosebit pentru viteza de reacție. Echipa se găsește în poziție de apărare cu genunchii bine îndoiți – în timp ce un jucător stă în fața echipei, orice mișcare pe care o dorește se realizează de către toată echipa.

Exerciții pentru sărituri.

9. Pentru acest exercițiu (diagrama 1) urmărim la săritură controlul mingii și îmbunătățirea detentei.

Se așează extremele și pivoții într-o linie. Se suspendă o minge de un aparat la înălțimea de 2,75 – 2,80 m de la podea.

Primul jucător din linie prinde mingea puternic cu amândouă mâinile apoi sare cât sus și duce mingea deasupra marginii aparatului. Fiecare jucător execută acest lucru de 15 – 25 ori și fiecare serie este urmată de o întoarcere și o pătrundere rapidă către coș pentru aruncarea din săritură.

10. Acesta este un exercițiu deosebit (diagrama 2), dezvoltă viteza, puterea articulației picioarelor și perfecționează voleibalarea.

Diagrama 1 Diagrama 2

a. Se așează extremele și pivoții pe o linie. Aparatul este așezat în mijlocul terenului și marginea aparatului înălțată la 2,70 – 3,00 m de la sol.

b. Mingea se află în suprafața de aruncări libere. Primul jucător din linie se află cu fața la aparat și începe săriturile cât mai sus posibil, lovind cu amândouă mâinile partea de sus a aparatului.

c. Fiecare jucător execută trei serii de 15 – 25 repetări. După fiecare serie se întoarce și ia mingea din suprafața aruncărilor libere, pătrunde puternic și aruncă din săritură. Jucătorul recuperează propria aruncare și așează mingea în suprafața de pedeapsă pentru următorul jucător – apoi sprintează la capătul liniei.

Exerciții pentru aruncarea din săritură

Un jucător trebuie să fie capabil să arunce din săritură în trei situații de bază: din poziția stând după primirea unei pase, după o depășire în dribling, după primirea unei pase pe contraatac. Următoarele exerciții sunt destinate acestor trei situații.

11. Jocul „25” (diagrama 3). Locurile de aruncare sunt marcate prin X. O aruncare de la 4 – 7 m valorează două puncte și o aruncare din aproprierea panoului valorează un punct. Fiecare jucător încearcă să realizeze 25 de puncte. Jucătorii aruncă în perechi – când cel de-al doilea jucător primește mingea, el trebuie să arunce fără să mai pășească sau să dribleze.

Diagrama 3 Diagrama 4

12. „Acțiunea „1×1” (diagrama 4). Așezăm scaunele, sau jucătorii, pe locurile marcate cu X, pentru a determina jucătorii să sară și să aterizeze, direct din și pe același loc. Fiecare jucător cu o minge fentează către stânga sau dreapta din poziția 0, apoi pătrunde către poziția X pentru aruncare.

13. Aruncarea din săritură din contraatac (diagrama 5). Se folosește o minge pentru fiecare pereche de jucători: mingea, este pasată înapoi și înainte (normal 2 pase) și aruncarea va fi executată de la vârful căciulii. Aceleași acțiuni pot fi realizate din poziția X, prin mutarea așezării pozițiilor lateral, pe linia de fund.

14. Exercițiu de aruncare din sărituri cu 3 mingi (diagrama 6 –7). Jucătorul 1 execută aruncarea și recuperează mingea, pasează cu pământul înapoi către linia lui. După acesta pivotează către dreapta lui. În același timp 2 și 3 execută aceiași acțiune.

Recuperarea

Recuperarea este unul din cele mai importante acțiuni ale jocului. Echipa care controlează recuperarea, va avea controlul mingii pentru o mare parte din timpul de joc.

15. „Lupta câinelui”. Exercițiul acesta (diagrama 8) este bun pentru recuperare, lupta pentru ocuparea poziției, voleibalare, aruncare din săritură și apărare.

Diagrama 5 Diagrama 6

Diagrama 7 Diagrama 8

a. Se așează jucătorii pe două șiruri în fața coșului. Primul jucător din fiecare șir stă la capătul liniei aruncărilor libere și în afara spațiului de pedeapsă.

b. Un jucător stă între aceștia și aruncă la coș.

c. Primii jucători din cele două șiruri luptă pentru recuperare. Jucătorul care intră în posesia mingii încercă să voleibaleze sau să arunce din săritură. Dacă nu există șansa unei aruncări, jucătorul cu mingea devine jucător atacant și celălalt jucător apărător – ei acționează în relația „1×1” până ce coșul este marcat.

d. Acești jucători merg apoi la capătul șirului astfel că cel de-a doilea jucător din fiecare șir acționează în același fel.

e. Spiritul competitiv este întotdeauna valabil; echipa care realizează față de cealaltă echipă 10 puncte execută aruncări libere, în timp ce învinsa execută alergări pe 25 – 50 m.

Exerciții de recuperare

Aceste exerciții sunt folosite pentru dezvoltarea detentei și antrenarea celor șase elemente fundamentale ale unei bune recuperări:

a. Menține o bază largă în săritură;

b. Poziția care să permită jucătorului să sară direct înainte, la fel de bine ca și sus;

c. Să atingă mingea în punctul maxim al săriturii;

d. Rămâi întins în aer;

e. Folosește două mâini pentru controlul mingii;

f. Apucă mingea din aer, du-o într-o poziție protectivă asemănătoare cu poziția pasei de la piept.

16. Două șiruri de jucători 1 și 2 sunt așezate cu fașa către panou, cu o minge la fiecare șir (diagrama 9).

Diagrama 9

Două șiruri adiționale de jucători 3 și 4 sunt la linia de aruncări libere. Pentru primire pasei de lansare. Un inel de recuperare este deasupra coșului. Șirurile alternează cu fiecare jucător în șir 1 și 2 aruncând mingea, deplasându-se pentru recuperare și trimiterea pasei în lateral. Jucătorul care primește pasa laterală întoarce mingea către următorul jucător din șir.

Varianta a. Aceasta acoperă aceleași elemente fundamentale, plus controlul corpului în aer. Jucătorii stau pe podea cu fața la linia de fund, recuperează mingea, întorc corpul în aer și aterizează cu fața către linia laterală.

Varianta b. Aceasta învață jucătorii să execute blocarea în afară. Primi jucători în linie iau o poziție de apărare împotriva următorilor jucători, pe aruncare ei blochează în afară în timp ce jucătorii atacanți încearcă să recupereze și să dea pasa în lateral sau să voleibaleze. Jucătorii atacanți și apărătorii schimbă rolurile – greșelile personal nu sunt permise.

17. Exercițiu pentru poziția de recuperare (diagrama 10)

Diagrama 10

În acest exercițiu scopul este ca jucătorii să fie pregătiți pentru deplasarea către panou de la o distanță mai mare. Echipa este împărțită în două grupe așezate în liniile din care acționează înaintașii în joc. Ei acționează în sus și jos pentru această poziție. Primul jucător din fiecare linie va avea spatele către coș și devine recuperatorul defensiv. Al doilea jucător va fi recuperatorul ofensiv.

Se așează un fundaș care aruncă de la căciulă. Toți patru jucătorii luptă pentru minge. Jucătorii apărător vor opri în-afară în drumul lor spre coș pe atacanți. Jucătorii schimbă apoi pozițiile în linii, astfel că toți vor avea o șansă pentru fiecare poziție.

18. Așezăm jucătorii așa cum descrie diagrama 11. Folosim o minge începând cu primul jucător către coș. El driblează, sare și aruncă mingea în panou; ceilalți jucători îl urmează, sar, recuperează și aruncă mingea în panou pentru următorul din linie, care procedează la fel.

19. Angajare și recuperare (diagrama 12).

O coloană de jucători în spatele liniei de aruncări libere și o alta în spatele cercului aruncărilor libere pe partea stângă a terenului. Ele formează grupa A și B de jucători.

Acțiunea începe cu B pătrunzând către coș; A pasează către el atunci când ajunge la spațiul de pedeapsă. După aruncare B traversează spațiul. A are responsabilitatea recuperării și apoi pasează lui B în zona C. B va pasa către următorul jucător din coloana A. Jucătorul inițial A se deplasează către coloana B, iar jucătorul B către capătul coloanei A, exercițiul continuă.

zona C

B A

Diagrama 11 Diagrama 12

20. Exercițiul 5×5.

– promovează o recuperare agresivă;

– perfecționează aruncările libere;

– atac și apărare în situații controlate;

Împărțim 5 jucători în atac și în apărare. Cei stabiliți în atac rămân în atac atâta timp cât ei marchează sau recuperează. Jocul se desfășoară pe jumătate de teren. Posesia mingii este menținută de atacanți după fiecare coș marcat cu repunere de la linia de fund.

Atunci când atacul pierde recuperarea, nu marcă sau comite o abatere – apărarea trece în atac prin situația de a arunca aruncări libere, ceilalți încercând să recupereze. Fiecare jucător al echipei din apărare trece pe rând să execute maximul două aruncări libere, ceilalți încercând să recupereze aruncările nereușite. Dacă un jucător greșește prima aruncare și echipa lui nu recuperează, el nu se poate întoarce la linia de aruncări libere pentru a doua aruncare până când echipa lui nu intră în posesia mingii. Un joc constă din 21 puncte realizate de o echipă.

Exerciții de voleibalare. Voleibalarea este un element de bază în arsenalul unui jucător de baschet. Pentru voleibalare este necesară o bună detentă la formarea căreia contribuie și exercițiile de mai jos.

21. Jucătorii fiecare cu o minge la perete execută voleibalări cu o mâna, alternând mâinile.

Pe perechi se execută de doi jucători la distanță de un metru. Atenția spre înălțimea săriturii iar mingea să rămână aproape la aceiași înălțime.

22. Jucătorii formează două linii (Diagrama 13) x1 și x2, voleibalează mingea de 2 ori în panou și a 3 oară în coș, trecând la coada șirului.

23. Șirul x2 aruncă mingea în panou și x1 voleibalează în coș. După 5 voleibalări x1 și x2 își schimbă rolurile (Diagrama 14). Fiecare jucător voleibalează 15 voleibalări

X1 X2

X1 X2 X1 X1

X1 X2

X2 X2

.

Diagrama 13 Diagrama 14

24. Antrenorul aruncă spre coș. Pe aruncare x1 și x3 încercă să voleibaleze în timp ce x2 vine în jos pentru recuperare (diagrama 15).

25. Jucătorii sunt așezați în șir la mijlocul terenului în dreptul liniei de aruncări libere. Se lucrează cu o minge. Primul driblează și aruncă mingea ușor în panou. Următorii vin la alergare, sar și voleibalează mingea cu o mână în panou pentru coechipieri. Se urmărește ca mingea să nu cadă pe podea. Acest exercițiu este foarte apreciat de jucători (diagrama 16).

26. Jucătorul din mijloc (diagrama 17), driblează către partea opusă și la linia de aruncări libere, pasează jucătorului lateral. Jucătorul lateral driblează puternic și aruncă mingea deasupra coșului. Jucătorul din mijloc urmărește mingea și o voleibalează în coș, apoi ia mingea în afara terenului și dă o pasă în lateral către jucătorul lateral care a continuat deplasarea. Prin folosirea coșului acoperit se stimulează recuperarea defensivă.

1 3

2

antrenor

Diagrama 15 Diagrama 16

Diagrama 17 Diagrama 18

27. Două șiruri de jucători dispuși oblic față de coș în partea dreaptă și stângă. Primul jucător din șirul A aruncă mingea în panou, astfel încât să ricoșeze spre jucătorii din șirul B care din alergare execută săritură și voleibalează mingea în coș. Următorul din șirul B recuperează mingea din plasă, pasează rapid următorului jucător din șirul A care repetă operația. Jucătorii din șirul A se deplasează prin spatele coșului în spatele șirului B. Jucătorii din șirul B se deplasează prin fața coșului în spatele șirului A (diagrama 18).

28. Pentru acest exercițiu (diagrama 19) se așează în capac deasupra inelului, sau se atașează un inel de recuperare care permite trecerea mingii.

Se așează 3 jucători în poziție triunghiulară sub coș – un jucător va arunca încercând să marcheze, când mingea sare din panou sau inel, jucătorii țin mingea în aer prin voleibalare, jucătorii schimbă rolurile după un număr de repetări stabilit.

Diagrama 19 Diagrama 20

29. Exercițiul se desfășoară cu 5 jucători în suprafața aruncărilor libere. Doi jucători apărători își asumă pozițiile defensive pe marginea spațiului de pedeapsă, cele mai apropriate de linia de fund. Doi jucători atacanți ocupă pozițiile adiacente pe spațiul de pedeapsă. Al 5-lea jucător este situat la linia de aruncări libere. El aruncă maximum 5 aruncări libere consecutive. Pentru fiecare aruncare marcată echipa în atac primește un punct. Dacă greșește aruncarea, ceilalți 4 încearcă să realizeze recuperarea și să marcheze un coș. (Diagrama 20)

Echipa în apărare pasează celui care aruncă dacă ei marchează, echipa în atac pasează celui care aruncă în cazul când înscrie după recuperare.

Jucătorii din atac și apărare schimbă locurile corespunzător situației. Coșul din teren valorează două puncte. Granițele care limitează aruncarea sunt cele ale spațiului de pedeapsă. Nu există ieșire în afara terenului.

Circuite pentru dezvoltarea detentei

– 5 sărituri ușoare și 10 maxime;

– 20 de pase cu mingea medicinală și de baschet;

– 6 lățimi de teren pas sărit;

– 10 arcuri de trunchi cu mingea medicinală;

– 10 sărituri pe și de pe un obstacol de 50 cm;

– 5 ridicări de trunchi și 5 de picioare din culcat;

– 10 sărituri cu rezistența partenerului pe șold;

– 20 de voleibalări pe perechi cu o minge;

– 4 sprinturi de 10 m cu oprire bruscă;

– voleibalări la perete 30 cu fiecare mână;

– sărituri peste o bancă la înălțime de 30 – 60 cm 30;

– recuperări voleibalări la inel câte 2 – 30;

– pase cu mingea medicinală la 3m – 30;

– sărituri la coardă – 30;

– recuperări la inel cu capac- 30;

1.voleibalări la perete 2. două sărituri peste bancă

6.recuperare în atac 3 recuperări în atac

5.sărituri la coardă 4 pase cu mingea med.

Diagrama 21

3. Opt sărituri pe colțul terenului, sprint până la colțul opus, 6 sărituri, deplasare laterală până la colțul următor, 4 sărituri, deplasare cu spatele, 2 sărituri la ultimul colț și joc de brațe și picioare 30, după care se reia încă de 2 ori pentru o execuție. Seriile se stabilesc în funcție de gradul de pregătire.

4. – sprint cu schimbare de direcție;

– sărituri la coardă;

– pase cu mingea medicinală în sus cu săritură, prindere, aterizare;

– multisalt cu discuri în mâini, dus pe piciorul stâng, întors pe piciorul drept,

– sărituri pe loc cu genunchii sus cu discuri în mâini;

– pase cu mingea medicinală la perete;

– pas săltat cu discuri în mâini;

– pase în sus cu mingea medicinală, alternativ cu fiecare braț;

– aruncări la coș din săritură;

5. – la spalier, în atârnat, ridicarea picioarelor la orizontală și coborârea lor;

– culcat pe spate, pe bancă, ridicarea în întreg șezând cu disc de 5kg la piept sau ceafă;

– din stând, rotări de brațe cu discuri în mâini cu ridicare pe vârfuri;

– sărituri în zig zag peste banca de gimnastică cu discuri în mână;

– culcat pe spate pe saltea, ridicarea și coborârea picioarelor;

– ridicarea unei haltere în trei timpi de jos în sus;

– brațele la orizontală, cu discuri în mâini, deplasarea laterală a brațelor din față înspre înapoi;

– semigenoflexiuni cu halteră în spate;

– sărituri la perete cu atingerea unui punct;

2. b. Valorile detentei la diferite categorii de echipe de juniori și seniori

Din Arad în campionatul național au participat echipele de divizia A masculin și feminin precum și echipele de divizie școlară a C.S.S. în 2004-05.

De asemenea în cadrul C.S.S. mai funcționează o serie de grupe de începători sub conducerea mai multor cadre didactice.

M-am rezumat la urmărirea la urmărirea acestor sportivi pe anul în curs, privind diferitele aspecte de educarea și îmbunătățire a detentei, ne-având posibilitatea de a-mi extinde sfera investigațiilor asupra altor echipe.

La echipele participante în campionatele naționale am urmărit:

A. Măsurarea detentei sportivilor în cadrul normelor de control și emiterea unor observații pe baza rezultatelor acestor măsurători.

B. Urmărirea planurilor de pregătire și al realizării acestora în privința mijloacelor care se referă la îmbunătățirea detentei, precum și unele observații pe marginea acestora.

C. În cadrul înregistrărilor statistice efectuate la divizionare – utilizarea detentei sportivilor în cadrul jocurilor prin participarea la lupta pentru minge și observații asupra eficienței acesteia.

D. Constatări asupra îmbunătățirii detentei la o grupă de junioare 9 – 10 ani pe parcursul anului 2004.

În urma măsurătorilor efectuate la normele de control în seria de Vest diviziei școlare feminine în anul competițional la cele 8 echipe participante rezultă:

În proba de detentă la un număr de 100 junioare s-au înregistrat valorile detentei, care oscilează între 34 cm și 55 cm, cu o medie pe serie de 47 cm.

În aceiași serie la juniori valorile sunt cuprinse între 52 și 78 cm cu o medie de 63,9 cm.

La echipa feminină de Div. A valorile sunt cuprinse între 49 și 62 cm, cu o medie pe echipă 54 cm.

La echipa masculină de Div. A aceste valori se cuprind între 75 și 95 cm cu o medie pe echipă de 80 cm.

Graficul 1. Valoarea medie a detentei.

Comparând datele obținute între echipele de juniori și seniori și junioare și senioare, observăm o diferență de 16 cm între echipele de juniori și seniori și de 7 cm între seria de Vest feminină divizie școlară și echipa de senioare, constatări din care se pot trage unele concluzii.

Pe parcursul experimentului am urmărit evoluția detentei de la un an la altul, la o grupă de fetițe de 9 – 10 ani, care în instruire au folosit în mod sistematic o serie de mijloace, din cele descrise în lucrare, care s-au putut adapta la specificul vârstei lor.

În urma măsurării detentei după un an de antrenamente cu un număr de 18 fetițe, creșterea detentei s-a situat între valorile de – 5 cm până la + 12 cm, ceea ce reprezintă o medie de 2,2 cm, creștere suficientă la această vârstă, având în vedere musculatura încă slabă și sistemul osos în dezvoltare, creșterea în detentă realizându-se mai ales în privința factorilor de viteză, decât cel de forță.

2. c. Constatări în legătură cu ponderea pe care o ocupă

perfecționarea detentei la echipe de diferite categorii și urmărirea modului

în care se realizează detenta în joc.

În această privință lucrarea se argumentează prin constatările făcute la echipele de mai sus precum și pe studiul documentelor de planificare de la echipele respective.

În general la junioarele de la C.S.S. pentru detentă de lucrează mai mult în perioada de vară în timpul cantonamentului, când se folosesc o serie de mijloace de pregătire fizică generală pentru creșterea forței și vitezei, precum și serie de mijloace de pregătire fizică specifică. În restul perioadelor consider că volumul general de antrenamente restrâns la trei pe săptămână, în care calității detentă prin toate mijloace folosite nu îi revin mai mult de 15 minute pe săptămână, este total insuficientă.

La echipa de juniori situația este asemănătoare, cu deosebirea că detenta este mai des utilizată în joc, doar în pregătire această echipă se bazează aproape în exclusivitate numai pe joc bilateral.

La echipa feminină de baschet au fost utilizate în perioada pregătitoare și în cantonament exerciții de pregătire fizică generală, cuprinzând circuite, sărituri diverse, alergări pe nisip și exerciții de forță, cu un volum de 800. În aceiași perioadă exercițiile de recuperări și voleibalări au cuprins un volum de 150.

În continuare pe parcursul desfășurării campionatului, în fiecare etapă de pregătire au fost cuprinse de detentă și exerciții de sărituri cu un volum de 300, iar exercițiile cu specific de recuperări și voleibalări, un volum de 75.

La echipa masculină de baschet situația se prezintă în felul următor: În perioada pregătitoare fiecărei etape îi revin 270 în cadrul pregătirii fizice generale pentru dezvoltarea detentei și 150 pregătirii fizice speciale pentru detentă. Pe parcursul perioadei competiționale dezvoltarea detentei este asigurată prin pregătirea fizică specială, cu un volum de 120 pe etapă.

De un prețios ajutor în munca antrenorului, sunt diferitele tipuri de fișe de înregistrare, care ținute cu precizie, își aduc contribuția la îmbunătățirea procesului de antrenament.

Preocupându-mă de problemele de detentă am urmărit în foile de înregistrare de pe parcursul unui campionat recuperările ofensive și defensive, la fiecare din cele patru echipe de mai sus, situație care se prezintă astfel:

La echipa de junioare media recuperărilor în atac este de 6, iar în apărare de 18, media capacelor de 4. Considerând evoluția individuală a jucătoarelor, recuperările pe jucătoare în atac se situează în jurul valorii de 1 – 7 pe joc și în apărare de 2 – 12.

La echipa de juniori situația este de 10 în atac 19 în apărare și de 5 privind capacele. Pe jucător între 0,5-4 recuperări în atac și de 0,5-3 recuperări în apărare pe joc.

La echipa de senioare media recuperărilor în atac este de 7 iar în apărare de 17. Media capacelor este de 2. Pe jucătoare în atac între 0,5-5, în apărare între 0-10.

La echipa de seniori media recuperărilor în atac este de 9 iar în apărare de 17, media capacelor 3. Pe jucător în atac 1,5-7, în apărare 2,5-12.

III. CONCLUZII

În urma multiplelor idei despre pregătirea fizică a baschetbaliștilor, legate de detentă, a urmăririi în competiții a utilizării detentei de către unele echipe, precum și a urmăririi felului cum privesc unele echipe pregătirea în această privință, ajung la următoarele concluzii:

1. Fiecare antrenor sau profesor are calitatea de a selecționa din bogatul arsenal al mijloacelor enumerate (care consider că nu a epuizat în întregime bagajul de exerciții pentru dezvoltarea acestei calități) acelea pe care crede cele mai utile în funcție de gradul de măiestrie al sportivilor, capacitatea lor motrică, vârsta, sex.

2. Lucrul pentru îmbunătățirea detentei se poate efectua în condiții foarte bune cu grupe de copii și juniori. La vârsta fragedă trebuie acționat asupra componentelor de viteză, pe măsura întăririi sistemului osteo-articular, creșterea detentei efectuându-se pe baza îmbunătățirii componentelor de forță.

3. Valorile detentei comparate de la juniori la seniori dau o diferență considerabilă generată de diferența valorică generală între aceste categorii.

La feminin situația este inversă, atestat de faptul că multe junioare își desfășoară activitatea și în cadrul echipelor de divizia A.

4. O carență generală a baschetului – lipsa jucătorilor înalți ar trebui contracarată printr-o detentă excepțională – pentru a fi competitivi pe plan internațional.

5. Numărul recuperărilor la jocuri, în majoritate însă insuficiente nu atestă buna pregătire în privința detentei, generată de volumul în total insuficient al întregii pregătiri.

6. Detenta este o componentă de bază a calităților fizice a fiecărui jucător de baschet, de necesitate vitală pentru a face față jocului modern practicat pe plan internațional.

BIBLIOGRAFIE

Dumitrescu Vasile, Dragomir Zeno: Dezvoltarea forței si vitezei. Ed. UCFS

L. Bachner D. Ionescu – Baschet – Tehnică, tactică și Metodică – Ed. Politehnica 2002

S. Ionescu, C. Dîrjan Instruire și performanță în baschet la copii și juniori – Ed. Didactică și Pedagogică București 1997

D. Colibaba Evuleț, I. Bota – Jocuri Sportive – Teorie și Metodică – Ed. Aldin 1998

Tudor Virgil – Capacitățile condiționale, coordinative și intermediare – componente ale capacității motrice – Ed. R.A.I. 1999

C. Florescu, V. Dumitrescu, A. Predescu: Despre metodica dezvoltării calităților fizice. Ed. UCFS 1964

Gh. Mitra, A.- Mogoș – Dezvoltarea calităților motrice – Ed. Sport – Turism 1977

S. Stroe: Pregătirea fizică a jucătorilor de volei. Ed. Sport-Turism 1976

V. Stănculescu: Pregătirea fizică a fotbaliștilor. Ed. UCFS 1967

G. Barani, Z. Dragomir, I. Istrate: Pregătirea fizică în antrenamentul sportiv. Ed. Consiliului Național Pentru Educație fizică și Sport 1968

T. Predescu: Probleme de instruire a juniorilor pentru baschetul de performanță. – Institutul de cultură Fizică București 1976

T. Predescu, G. Ghițescu – Baschet – Ed. Semne 2001

A.R. Auerbach: Jocul de baschet pentru jucător, spectator și antrenor.

Buletine informative F.R.B. 1976 – 1998

D. Harre: Teoria antrenamentului. Ed. Stadion 1973

Z. Dragomir: Dezvoltarea detentei la copii și juniori. Ed. UCFS 1968