Cadrul Resurselor Financiare Publice

LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ

PENTRU ACORDAREA GRADULUI DIDACTIC I

CADRUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

CUPRINS

CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE PRIVID IMPOZITELE INDIRECTE

1.1. Aspecte generale privind sistemul fiscal

1.1.1. Conceptul de sistem fiscal

1.1.2. Necesitatea fiscalității

1.1.3. Evoluția sistemelor fiscale

1.1.4. Clasificarea sistemelor fiscale

1.2. Conținutul și rolul impozitelor

1.3. Principiile impunerii

1.3.1. Principii de echitate fiscală

1.3.2. Principii de politică financiară

1.3.3. Principii de politică economică și socială

1.4. Clasificarea impozitelor

CAPITOLUL II LOCUL ȘI ROLUL TAXEI PE VALOAREA ADĂUGATĂ, ACCIZELOR ȘI TAXELOR VAMALE ÎN CADRUL SISTEMULUI FISCAL NAȚIONAL

2.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte, evoluția și impactul lor asupra resurselor financiare publice

2.1.1. Caracterizarea impozitelor indirecte

  2.1.2. Rolul impozitelor indirecte

2.2. Taxa pe valoarea adăugată (TVA)

2.3. Accizele

2.4. Taxele vamale

2.5. Alte impozite și taxe indirecte

CAPITOLUL III ANALIZA EVOLUȚIEI NIVELULUI ȘI STRUCTURII IMPOZITELOR INDIRECTE ÎN ROMÂNIA

3.1 Evoluția fluxurilor fiscale indirecte în România, în perioada 2008-2013

3.2. Posibilități de perfecționare a gradului de colectare a impozitelor și taxelor

CAPITOLUL IV ASPECTE METODOLOGICE PRIVIND PREDAREA DISCIPLINEI FINANȚE ȘI FISCALITATE ÎN LICEU

4.1. Conceptul de metodă didactică

4.2. Metodele didactice – de la clasic la modern

4.3. Mijloace de învățământ utilizate în predarea disciplinei Finanțe și fiscalitate

4.4. Strategii tipice și creative în activitatea de predare-învățare

4.4.1. Lecția – formă de organizare a învățării

4.4.2. Moduri de structurare a învățării

4.4.3. Tipuri de lecții utilizate în predarea disciplinelor economice

4.4.4. Exemple de proiecte didactice utilizate în predarea disciplinei Finanțe și fiscalitate

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAP. I ASPECTE GENERALE PRIVIND IMPOZITELE INDIRECTE

1.1. Aspecte generale privind sistemul fiscal

1.1.1. Conceptul de fiscalitate și sistem fiscal

Termenul de fiscalitate este definit, în literatura de specialitate, ca un sistem de percepere a impozitelor, ansamblul de legi care se referă la acesta și mijloacele care conduc la el.

Sistemul fiscal reprezintă un ansamblu de cerințe și principii referitoare la dimensionarea, așezarea și perceperea impozitelor, precum și la obiectivele social-economice urmărite de politica fiscală. La baza instituirii impozitelor stă necesitatea statului de a-și procura resurse pentru acoperirea cheltuielilor pe care trebuie să le efectueze în vederea înfăptuirii rolului său economico-social. Astfel „impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părți din veniturile și/sau averea persoanelor fizice și juridice, la dispoziția statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se va face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil și fără contraprestație directă din partea statului.”

  Plecând de la această definiție a impozitelor, fiscalitatea poate fi privită ca o legătură între stat, pe de o parte, și persoane fizice și juridice, pe de altă parte, în procesul constituirii resurselor financiare publice. Astfel, impozitele sunt percepute ca un rău necesar, fără existența acestora statul fiind pus în imposibilitatea de a-și putea desfășura, prin intermediul instituțiilor publice, activitățile cu care este mandatat. Fiscalitatea este un “instrument eficient în serviciul unei politici care se traduce printr-o anumită viziune asupra vieții în comun, organizată de către componente ale puterii specializate în gestionarea serviciilor publice pentru a căror bună funcționare este necesară colectarea unor resurse financiare. În fapt, aceste resurse financiare (fonduri bănești) sunt destinate a acoperi cheltuielile generale ale societății.”

În literatura de specialitate economică, fiscalitatea este definită ca fiind un sistem de constituire a veniturilor statului prin redistribuirea venitului național cu ajutorul impozitelor și taxelor, reglementate prin norme juridice. În doctrina juridică s-a apreciat că sistemul fiscal este format din totalitatea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a celorlalte categorii de venituri publice provenite de la persoanele fizice și juridice care alimentează bugetele locale. Fiscalitatea are, de foarte multă vreme, o imagine negativă, fiind considerată de către contribuabili drept o formă de constrângere exercitată de organele statului, care, prin normele impuse, reușește să oblige cetățenii să achite anumite sume de bani câștigate cu greu. Totuși, analizând în mod obiectiv, se observă că fiscalitatea reprezintă un domeniu complex, dar și foarte dens, concret, juridic prin excelență și deschis către alte ramuri de drept. În consecință, urmărind implicațiile acestui sector în viața de zi cu zi, se poate afirma că fiscalitatea este „un rău necesar” la nivel individual pentru realizarea ”unui bine” colectiv.

1.1.2. Necesitatea fiscalității

Sistemul fiscal este, în mod normal, expresie a voinței politice a unei comunități umane organizate, fixată pe un teritoriu determinat și dispunând de o autonomie suficientă pentru a putea, prin intermediul organelor care o reprezintă, să se doteze cu o întreagă serie de reguli juridice și, în special, fiscale. Existența și manifestarea fiscalității este justificată, deoarece funcționarea oricărei societăți implică numeroase costuri care trebuie acoperite din resurse suficiente. Dacă resursele proprii pe care statul le poate obține, nu sunt suficiente, ceea ce se întâmplă în general, atunci trebuie prelevate impozite. În consecință, impozitele plătite de către persoane fizice și persoane juridice pot fi considerate remunerații ale serviciilor de orice natură pe care le asigură statul sau instituțiile sale. Resursele sunt elemente ale bogăției unei națiuni.

În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate cu structura sistemului bugetar. Potrivit prevederilor Legii finanțelor publice se constituie și se gestionează printr-un sistem unitar de bugete, și anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale și bugetele altor instituții cu caracter autonom, în condițiile asigurării echilibrului financiar. Resursele publice ale bugetului consolidat reprezintă veniturile instituțiilor publice formate din venituri curente și venituri din capital, la care se adăugă transferurile și donațiile. Aceste venituri sunt necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice, astfel încât statul să-și realizeze funcțiile sale. Principalele resurse publice sunt formate din încasările reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri curente plătite de contribuabili, conform legislației fiscale. În majoritatea țărilor aceste resurse sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor publice, ceea ce determină apelarea la împrumuturi externe.

Formele de realizare a fiscalității poartă denumiri variate, cum la fel de variate sunt și realitățile pe care ele le desemnează. Astfel, prelevarea fiscală așezată asupra patrimoniului și asupra circulației bunurilor și serviciilor poartă denumirea de impozit. Pentru anumite categorii de acte și servicii prestate – la cererea diferiților contribuabili – de către organe de stat, instituții publice sau alte entități asimilate acestora se încasează taxe. Contribuțiile sociale sunt datorate – în cadrul unui sistem de servicii fiscale – pentru constituirea fondurilor publice necesare acoperirii nevoilor din domeniul securității sociale. Numite și contribuții sociale, aceste sume se colectează în beneficiul organismelor de securitate socială, spre a alimenta fondurile publice destinate acoperirii cheltuielilor privind ocrotirea socială.

1.1.3. Evoluția sistemelor fiscale

În evoluția sistemelor fiscale se pot delimita câteva etape, cunoașterea lor permițând înțelegerea prezentului, ocolirea greșelilor trecutului și conturarea viitorului.

Etapa veche a evoluției sistemelor fiscale se termină la începutul sec. XVI, caracterizându-se prin structuri fiscale specifice civilizației agricole și cuprinde o perioadă îndelungată de timp în care relațiile fiscale evoluează foarte lent, fapt ce se datorează evoluției lente a structurilor politice și economice a diferitor unități administrative, care erau instabile și se modificau permanent.

În această etapă principalul mijloc de producție și forma de bază a averii o constituia pământul, activitățile economice aveau un caracter artizanal, iar în raporturile de schimb se utilizau etaloane monetare paralele.

Fiecare unitate administrativ-teritorială impunea taxe fiscale și reguli de percepere proprii. Cuantumul acestor taxe, fixat sub forma obligațiilor în natură sau în bani, oscila în permanență, nefiind cunoscut de către populație în prealabil. Apariția Moldovei și Munteniei ca state a determinat creșterea obligațiilor fiscale, care îmbrăcau forma taxelor vamale, încasate în moneda timpului respectiv, fiind cel dintâi mijloc de a acumula bani pentru voievozi.

Caracteristic societăților europene până în sec. XVI a fost determinarea nivelului prelevărilor fiscale corespunzătoare necesităților structurilor existente, care la rândul lor erau influențate de totalitatea veniturilor obținute în urma cuceririlor și colonizărilor, de cheltuielile ocazionate de acestea și de atitudinea claselor dominante. Structurile fiscale nou-formate în această perioadă se caracterizau prin aceea că:

obligațiile fiscale se stabileau și se repartizau arbitrar, fiind diferite în funcție de nivelul fiecărei unități administrative;

lipsea regularitatea încasării impozitelor;

existau inegalități sociale;

Etapa liberală în evoluția sistemelor fiscale începe cu sfârșitul secolului XVI până în a doua jumătate a secolului XIX (1870), pe parcursul căreia se produc transformări economice și mișcări sociale considerabile.

Structurile fiscale existente încep să reflecte apariția proprietății și producției de tip capitalist, ce determină apariția unor noi clase sociale: muncitori agricoli, muncitori industriali, burghezia în formare. Tot în această perioadă au loc schimbări în modul de distribuire a veniturilor în societate. În rândurile claselor sociale în formare apar critici față de privilegiile fiscale de care beneficia nobilimea.

Ca urmare a dezvoltării economice și respectiv, a sistemelor fiscale, în țările Europei Occidentale în sec. XVII și XVIII apar o serie de scrieri fiscale care studiau impozitele din mai multe puncte de vedere și anume: al legalității, al legitimității și influenței sociale (în Franța: Quesnay, Montesquieu și Rousseau), exprimându-și dezaprobarea față de impozitele mari sau sperând că impozitele sunt temporare.

Ca o concluzie pentru etapa analizată trebuie menționat faptul că sistemul fiscal a fost o consecință a organizării sociale din acele timpuri, inegalitățile sociale manifestându-se și în planul inegalităților fiscale (boerii nu plăteau bir). De asemenea și proprietatea funciară, care era o sursă importantă a veniturilor țării, a fost scutită de orice impozit în această perioadă.

În această perioadă apar primele teorii economice elaborate de Adam Smith și David Ricardo, care vor influența deciziile noilor puteri publice în evoluția sistemelor fiscale. Pe plan european ideea lui Adam Smith – ca fiecare să contribuie cu veniturile pentru care statul îi asigură protecția – se concretizează în apariția impozitului pe venit sub diferite forme: pe surse de venit, pe indici exteriori, venitul global.

În sec. XIX ideile politice ale burgheziei ajunse la putere vor determina schimbări rapide în structurile fiscale. Politica lor începe să se bazeze pe preponderența impozitelor directe și, în special, pe introducerea impozitului pe venit, ca sursă principală de finanțare a instituției bugetare.

Etapa modernă debutează după 1870, cînd începe procesul de concentrare a structurilor microeconon formare. Tot în această perioadă au loc schimbări în modul de distribuire a veniturilor în societate. În rândurile claselor sociale în formare apar critici față de privilegiile fiscale de care beneficia nobilimea.

Ca urmare a dezvoltării economice și respectiv, a sistemelor fiscale, în țările Europei Occidentale în sec. XVII și XVIII apar o serie de scrieri fiscale care studiau impozitele din mai multe puncte de vedere și anume: al legalității, al legitimității și influenței sociale (în Franța: Quesnay, Montesquieu și Rousseau), exprimându-și dezaprobarea față de impozitele mari sau sperând că impozitele sunt temporare.

Ca o concluzie pentru etapa analizată trebuie menționat faptul că sistemul fiscal a fost o consecință a organizării sociale din acele timpuri, inegalitățile sociale manifestându-se și în planul inegalităților fiscale (boerii nu plăteau bir). De asemenea și proprietatea funciară, care era o sursă importantă a veniturilor țării, a fost scutită de orice impozit în această perioadă.

În această perioadă apar primele teorii economice elaborate de Adam Smith și David Ricardo, care vor influența deciziile noilor puteri publice în evoluția sistemelor fiscale. Pe plan european ideea lui Adam Smith – ca fiecare să contribuie cu veniturile pentru care statul îi asigură protecția – se concretizează în apariția impozitului pe venit sub diferite forme: pe surse de venit, pe indici exteriori, venitul global.

În sec. XIX ideile politice ale burgheziei ajunse la putere vor determina schimbări rapide în structurile fiscale. Politica lor începe să se bazeze pe preponderența impozitelor directe și, în special, pe introducerea impozitului pe venit, ca sursă principală de finanțare a instituției bugetare.

Etapa modernă debutează după 1870, cînd începe procesul de concentrare a structurilor microeconomice. La răscrucea secolelor XIX-XX în România începe o nouă reformă și anume reforma impozitelor directe propusă de P.P. Carp. Prin proiectul de lege respectiv trebuiau să se modifice toate impozitele directe care existau pînă atunci: impozitul funciar, patentele, impozitul asupra salariilor funcționarilor. S-a propus să se introducă, pentru prima dată, un impozit asupra averii mobiliare și un impozit care trebuia să înlocuiască impozitul pentru căile de comunicație. Dar până la urmă această reformă n-a fost înfăptuită.

O altă reformă propusă în anul 1910 de către E. Costinescu, urmărea impunerea tuturor veniturilor într-un mod cât mai simplu, fiind o încercare de a introduce un impozit unic pe venit, înclocuind cele 6 impozite directe – impozitul funciar, pe salarii, pe averea mobiliară, patentele, impozitul personal și taxa asupra hectarelor de vii. Acest impozit urma să fie progresiv. Venitul impus era cel ce rămânea contribuabilului după deducerea cheltuielilor făcute pentru a-l dobândi.

Reforma propusă în 1910 se caracteriza prin tendința de simplificare a mecanismelor fiscale din acea perioadă și de majorare a veniturilor statului pe măsura creșterii avuției personale și avuției naționale.

Începutul anului 1923 a fost marcat prin aplicarea legilor noi privind contribuțiile directe. Acest nou sistem de impozite directe se baza pe impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice, înființându-se 6 impozite, numite elementare: agricole, pe clădiri, mobiliare, pe salarii, din industrie și comerț (inclusiv bănci) și din profesiuni.

O etapă importantă în evoluția sistemelor fiscale a constituit-o criza economică mondială din 1929-1933, când a avut loc deplasarea presiunii fiscale de la impozitele pe venituri către impozitele pe consum și taxele vamale.

Între sfârșitul crizei economice și sfârșitul celui de-al doilea război mondial s-a urmărit stabilirea tuturor surselor de venituri, pentru finanțarea bugetelor dezechilibrate de criză, de cheltuielile și pagubele aduse de război.

După război, sistemele fiscale ale mai multor țări reflectă doctrinele politice ale regimurilor care ajung la putere, dezvoltarea structurilor economice și sociale, necesitatea asigurării circulației libere a capitalului, bunurilor și serviciilor, protejarea agriculturii și industriei naționale.

1.1.4. Clasificarea sistemelor fiscale

După natura impozitelor predominante

După natura impozitelor predominante se pot identifica:

1. Sisteme fiscale în care predomină impozitele directe.

Aici se includ structurile fiscale rudimentare, de tip arhaic, specifice primelor entități administrativ – politice de tip statal și sistemelor fiscale ale celor mai avansate țări din punct de vedere economic, care au la bază impozitul pe venitul net și impozitul pe societate.

2. Sisteme fiscale în care predomină impozitele indirecte.

Acestea sunt specifice țărilor subdezvoltate, fostelor țări socialiste, țărilor aflate în perioade de criză economică sau de confruntări militare, țărilor a căror economii tind spre stadiul dezvoltat.

3. Sisteme fiscale cu predominanță complexă.

Există structuri fiscale în care principalele impozite au ponderi apropiate în anumite perioade de timp. Acestea sunt specifice țărilor dezvoltate economic, cu structuri economico-sociale echilibrate și cu regimuri politice de tip social-democrat.

4. Sisteme fiscale în care predomină impozitele generale.

Acestea sunt specifice celor mai dezvoltate țări, în care predomină impozitele de tip general și în care există un aparat fiscal și o contabilitate foarte bine organizată. Este vorba de țări care aplică:

• impozitul pe venit, care este un impozit de tip general aplicat asupra ansamblului veniturilor nete ale contribuabililor;

• impozitul pe cifra de afaceri brută sau TVA care sunt impozite de tip general atunci când se lovește consumul fără a se face discriminări privind natura bunurilor.

5. Sisteme fiscale în care predomină impozitele particulare.

Sunt caracteristice structurilor fiscale neevoluate, în care impozitele sunt așezate pe anumite categorii de venituri, sub formă indiciară sau forfetară și actualelor țări subdezvoltate în care impozitele directe lovesc câteva venituri importante, iar cele indirecte anumite produse, destinate consumului intern sau exportului.

După intensitatea presiunii fiscale

După intensitatea presiunii fiscale, se pot identifica:

Sisteme fiscale grele.

Acestea sunt caracteristice țărilor dezvoltate economic, în care participarea capitalului public comparativ cu cel privat în economia reală este redusă, iar serviciile publice sunt extinse. Deși nu îndeplinesc condițiile enunțate mai sus datorită randamentului redus al economiei, existenței unor organisme administrative de tranziție, marilor necesități financiare necesare reformelor, fostele țări socialiste se caracterizează prin sisteme fiscale grele.

2. Sisteme fiscale ușoare.

Sunt specifice țărilor subdezvoltate sau aflate în perioade de tranziție spre stadiul dezvoltat. În acestea ponderea prelevărilor fiscale în PIB este mai redusă (10-15%). Presiunea fiscală pe locuitor depinde de nivelul PIB și de modul de distribuire a venitului între participanții la realizarea acestuia.

După orizontul de timp vizat

1. Sisteme fiscale teoretico – proiective. Sistemele fiscale reflectă în plan financiar structuri economico – sociale și orientări politice ale guvernelor.

Perfecționarea sistemelor fiscale actuale în concordanță cu dezvoltarea dinamică a structurilor economice și sociale, în condițiile asigurării resurselor necesare finanțării nevoilor sociale ale comunităților, a urmăririi realizării echității și randamentului fiscal, se concretizează în apariția unor lucrări teoretice și proiecte guvernamentale, care abordează viitoarea configurație a structurilor fiscale.

Se pot încadra în această categorie, programele de reformă fiscală elaborate de guvernele țărilor europene în scopul armonizării structurilor fiscale cu Directivele CEE, programele de reformă fiscală elaborate de fostele țări socialiste, sistemul fiscal tripolar elaborat de Maurice Allais.

Scopul acestor proiecte teoretice este de a gândi structuri fiscale, prin care să se asigure o mai bună repartizare a prelevărilor fiscale asupra tuturor subiecților din economie, în condițiile reducerii disfuncționalităților generate de acestea, a eliminării riscului apariției unor confruntări sociale și a asigurării permanenței surselor de finanțare a nevoilor publice. Dar pentru a proiecta, trebuie analizate elementele și relațiile care apar în interiorul sistemului, factorii care au influență asupra sa și modul în care sistemul fiscal poate să fie modelat în vederea atingerii anumitor parametri prestabiliți.

Fig. 1. Reprezentarea grafică a clasificării sistemelor fiscale

1.2. Conținutul și rolul impozitelor

Impozitul reprezintă o contribuție bănească obligatorie, cu titlu nerambursabil, datorată potrivit legii bugetului de stat de către persoanele fizice sau juridice pentru veniturile pe care le obțin sau bunurile pe care le posedă.

Impozitul are caracter universal ca o consecință a suveranității statului și el este o instituție de drept publică fără de care nu se poate concepe existența statului, făcând parte organică din el.

Din punct de vedere al instituirii, în epoca antică, impozitele și taxele erau hotărâte atât de forurile legislative cât și de conducătorii statelor, iar dreptul de a institui impozite și taxe reprezinta un drept prerogativ de conducere statală.

Evoluția impozitelor în evul mediu este evidențiată în sporirea treptată a numărului și felului impozitelor, atât a celor ce se percepeau în natură ca părți determinante din anumite produse, cât mai ales a celor percepute în bani.

În evoluția modernă a impozitelor, instituirea acestora cu consimțământul contribuabililor a fost subordonată competenței parlamentare, ca organe legislative cu caracter reprezentativ de a reglementa impozitele și celelalte venituri necesare acoperirii cheltuielilor publice.

În mod excepțional, în împrejurări de necesități financiare deosebite, competența legislativă în materie fiscală a fost delegată puterii executive.

Plata impozitului are caracter obligatoriu pentru toate persoanele fizice și juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau care posedă un anumit gen de avere. Dreptul de a institui impozite îl are statul, care îl exercită prin organele puterii centrale (Parlamentul) și ale administrației locale de stat.

Impozitele sunt plăți care se fac către stat cu titlu definitiv și nerambursabil. În schimbul acestora, plătitorii nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.

Rolul impozitului se manifestă pe plan financiar, economic și social, diferit de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta.

Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, în sensul ca impozitele reprezintă mijlocul principal de procurare a resurselor bănești necesare acoperirii cheltuielilor publice. În țările dezvoltate din punct de vedere economic, prin intermediul impozitelor și taxelor se procură între 80-90% din totalul resurselor financiare publice.

Pe plan economic, rolul impozitelor se manifestă prin intermediul măsurilor pe care statul le ia pentru a interveni în activitățile economice cu ajutorul impozitelor, care pot fi folosite ca un instrument de schimbare sau frânare a unei activități economice, de creștere sau reducere a producției sau a consumului unui anumit produs, de stimulare sau îngrădire a comerțului exterior, etc.

Pe plan social, rolul impozitelor se manifestă în mai multe direcții, dintre care se poate menționa rolul de instrument de redistribuire a unei părți din P.I.B. între clase și pături sociale, între persoane fizice și juridice, etc.

1.3. Principiile impunerii

1.3.1. Principii de echitate fiscală

Ca noțiune, echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impozite. Respectarea echității fiscale presupune îndeplinirea mai multor condiții, și anume :

– asigurarea venitului minim neimpozabil, adică scutirea de la impozit a unui venit minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare.

– sarcina fiscală să fie stabilită în funcție de puterea contributivă a fiecărui plătitor, adică avându-se în vedere mărimea venitului sau averii care face obiectul impunerii, precum și a situației personale a acestuia.

 – impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale, respectiv toate persoanele care realizează venituri sau posedă un anumit gen de avere, cu exepția persoanelor al căror venit se situează sub un anumit nivel (minim neimpozitabil).

-corelarea sarcinilor fiscale în cadrul aceleiași categorii de contribuabili și între diferite categorii de contribuabili.

1.3.2. Principii de politică financiară

La introducerea unui nou impozit se cere ca acesta să îndeplinească și unele cerințe de ordin financiar:

 – randamentul fiscal ridicat (Condiții: a) impozitul să aibă un caracter universal,  b) să nu existe posibilități de sustragere de la impunere, c) volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea și perceperea impozitelor să fie cât mai redus posibil).

 – să fie stabil ( Un impozit este considerat stabil atunci când cuantumul său rămâne constant de-a lungul întregului său ciclu economic).

-să fie elastic (Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat în permanență necesităților conjuncturale de venituri ale statului).

1.3.3. Principii de politică economică și socială

În unele state, prin impozitele practicate, se urmărește și realizarea unor obiective sociale, cum ar fi: încurajarea sau reducerea natalității, limitarea consumului unor produse dăunătoare sănătății, stimularea contribuabililor la acțiuni de caritate.

Când se instituie un impozit, statul poate urmări dezvoltarea unor ramuri economice prin acordarea de facilități fiscale pentru firmele ce-și dezvoltă activitatea într-un anumit domeniu, poate influența concurența sau producția, etc.

În Romania impozitele și taxele reglementate de Codul fiscal se bazează pe următoarele principii:

a ) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiții egale investitorilor, capitalului român și străin.

b) certitudinea impunerii prin elaborarea unor norme juridice clare pentru fiecare plătitor.

c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcție de mărimea acestora.

d) eficiența impunerii prin asigurarea stabilității pe termen lung a prevederilor Codului Fiscal astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice și juridice.

1.4. Clasificarea impozitelor 

Impozitele și taxele aplicate în orice orânduire sunt eterogene atât din punct de vedere al particularității de fond, cât și din punct de vedere al formei. Evoluția fiscală conduce la modificări în ce privește categoriile de impozite și taxe, cuantumul și destinația lor, precum și modul de așezare și percepere. Ținând seama de diversitatea de forme pe care le-au avut și le au impozitele și taxele în diferite etape ale dezvoltării României, ele pot fi grupate în funcție de mai multe criterii.

În funcție de forma în care se obțin de către stat, întâlnim:

a) impozite în natură, având forma prestațiilor sau dărilor în natură, fiind specifice și frecvente în orânduirea sclavagistă și feudală.

b) impozite pecuniare (în bani) care îmbracă forma bănească de percepere și care au fost aplicate în orânduirile sclavagistă și feudală, dar devin preponderente în capitalism, o dată cu extinderea relațiilor marfă-bani.

În funcție de obiectul impunerii, impozitele și taxele pot fi divizate în:

a) impozite și taxe pe avere, cum sunt de exemplu impozitul pe clădiri și impozitul pe terenuri.

b) impozite și taxe pe venit, care se stabilesc și se percep asupra veniturilor contribuabililor, persoanelor fizice sau juridice, aceste impozite și taxe realizându-se sub forma impozitului pe salarii, impozitului pe profit.

c) impozite sau taxe pe cheltuieli, pentru limitarea sau frânarea unor cheltuieli.

După trăsătura de fond și de formă, pot fi grupate în impozite directe și indirecte.

a) Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice și juridice în funcție de veniturile și/sau averea acestora și pe baza cotei de impozit prevăzute de lege.

Ele se încasează direct de la contribuabili la anumite termene dinainte stabilite. Caracteristic acestor impozite este faptul că în atenția legiuitorului, subiectul și suportatorul sunt una și aceeași persoană.

În funcție de criteriile care stau la baza așezării lor impozitele directe se pot grupa în impozite reale și personale.

Impozitele reale se caracterizează prin aceea că se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământ, clădiri, fabrici, magazine, etc.) făcându-se abstracție de situația personală a subiectului impozabil. Ele mai sunt numite și impozite obiective și pe produs, deoarece se așează asupra produsului sau venitului brut al subiectului impozabil, fără să se țină cont de situația personală a plătitorului impozitului.

Impozitele personale țin cont de situația personală a subiectului impozabil, de aceea se mai numesc impozite subiective.

b) Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzarii unor bunuri și prestării unor servicii (transport, spectacole, activități loterice, etc.) sau executării de lucrări, aceste impozite și taxe fiind incluse în prețul de vânzare al mărfurilor, serviciilor sau lucrărilor, fiind suportate de consumatorii sau beneficiarii acestora, după caz, deci de alte persoane fizice sau juridice decât subiectul impozabil.

Impozitele indirecte se categorisesc, în raport de diferite caracteristici, în:

– impozite sau taxe de consumație, percepute asupra produselor și serviciilor de primă necesitate, care se adaugă la prețul de vânzare. Unele sunt stabilite, de exemplu, la băuturi alcoolice, tutun, produselor petroliere, etc. și asupra unor servicii, mai ales locale, cum sunt serviciile hoteliere, transportul în comun, etc.

– monopoluri fiscale de stat asupra unor activități economice cum sunt: fabricarea și comercializarea armamentului, munițiilor și explozibililor, producerea și comercializarea stupefiantelor și a medicamentelor care conțin substanțe stupefiante, emisiunea de timbre poștale și fiscale, etc.

– taxe vamale

– taxe de timbru și de înregistrare.

În funcție de scopul urmărit la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în impozite financiare și impozite de ordine.

a) Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri pentru acoperirea cheltuielilor statului. În această categorie se includ impozitele pe venit, taxele de consumație.

b) Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei acțiuni sau în vederea atingerii unui țel care nu are caracter fiscal. Astfel, prin instituirea unor taxe ridicate la vânzarea băuturilor alcoolice și a tutunului, se urmărește limitarea consumului produselor cu efect nociv asupra organismului uman.

După frecvența cu care se încasează la bugetul statului, impozitele pot fi permanente, când se încasează periodic (de regulă anual) la bugetul statului și incidentale sau întâmplatoare, când se instituie o singura dată (de ex. Impozitul pe avere sau pe profiturile excepționale de război).

Impozitele mai pot fi grupate și după instituția care le administrează. Din acest punct de vedere, în statele de tip federal se disting impozite federale, impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federației și impozite locale, iar în statele de tip unitar se întâlnesc impozite ale administrației centrale de stat și impozite ale organelor administrației locale.

Potrivit clasificației veniturilor și cheltuielilor bugetului de stat și bugetelor locale, impozitele și taxele, precum și celelalte venituri bugetare se prezintă ca structură în funcție de modul de grupare și anume: venituri curente și venituri din capital.

Veniturile curente se divizează în venituri fiscale care cuprind impozite directe, impozite indirecte și venituri nefiscale.

În categoria impozitelor directe sunt cuprinse următoarele venituri bugetare mai importante: impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul pe veniturile agricole ale populației, impozitele pe veniturile liber-profesioniștilor, meseriașilor și a altor persoane fizice independente și asociații familiale, impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport, taxele de timbru asupra succesiunilor și alte taxe de timbru.

Dintre impozitele indirecte cele mai importante sunt: accizele, TVA, taxele vamale, penalități și majorări pentru veniturile nevărsate la termen.

Veniturile nefiscale, cuprind, în principal, vărsaminte din profitul net al regiilor autonome, venituri din concesiuni, vărsăminte de la instituțiile publice, cum sunt taxa pentru brevete, invenții, taxe consulare, etc. și diverse venituri cum sunt: amenzile, încasarea ratelor scadente la creditele externe acordate de la buget, etc.

Veniturile din capital se referă la venituri obținute din valorificarea unor bunuri ale instituțiilor publice și venituri din valorificarea stocurilor de la rezerva de stat și din vânzarea locuințelor din fondurile statului.

Această grupare a impozitelor și taxelor se face potrivit clasificației bugetare, a veniturilor, ceea ce corespunde ordinii în care acestea sunt așezate în bugetul de stat și în bugetele locale.

CAP. II LOCUL ȘI ROLUL TAXEI PE VALOAREA ADĂUGATĂ, ACCIZELOR ȘI TAXELOR VAMALE ÎN CADRUL SISTEMULUI FISCAL NAȚIONAL

2.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte, evoluția și impactul lor asupra resurselor financiare publice

2.1.1. Caracterizarea impozitelor indirecte

În vederea procurării resurselor financiare necesare cheltuielilor statului se instituie, pe lângă impozitele directe și impozitele indirecte.

În țările dezvoltate, de regulă, aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale este mai mic decât cel al impozitelor directe și al contribuțiilor pentru asigurări sociale luate împreună.

În țările în curs de dezvoltare, de regulă, ponderea impozitelor indirecte o devansează pe cea a impozitelor directe, în totalul veniturilor fiscale ale statului. Preferința majorității acestor țări pentru impozitele indirecte este determinată de nivelul redus al veniturilor realizate de țărani, meșteșugari, mici negustori, muncitori, etc. În condițiile în care aceste venituri sunt adesea neregulate ori greu de cunoscut cu precizie, iar ținerea unei evidențe corecte a veniturilor și cheltuielilor de către toți întreprinzătorii este dificilă, randamentul impozitelor pe venit este scăzut. Dacă la acestea se adaugă comoditatea și costul relativ redus al perceperii taxelor de consumație și al altor impozite indirecte, putem găsi explicația la preferința acestor țări pentru impozitele indirecte. Totodată, sistemul impunerii consumului de bunuri și servicii corespunde atât unor interese interne, cât și celor ale firmelor străine, care și-au constituit (singure sau în cooperare cu societăți locale) unități de producție ori de comercializare pe teritoriile țărilor în curs de dezvoltare. Introducerea unor sisteme fiscale bazate, în principal, pe impunerea veniturilor și a capitalurilor ar conduce la stabilirea unor impozite mai mari în sarcina firmelor străine decât cele care se plătesc în prezent.

Impozitele indirecte sunt instituite de stat asupra vânzărilor de mărfuri și prestărilor de servicii. Drept urmare, impozitele indirecte lasă impresia că afectează, în aceeași măsură, veniturile tuturor categoriilor sociale. În realitate ele afectează în mod deosebit pe cei cu venituri mici, deoarece impozitele indirecte se percep, de regulă, la vânzarea bunurilor de larg consum. De altfel, dacă raportăm impozitele indirecte la veniturile realizate de diferite categorii sau grupuri sociale, vom constata că ponderea acestor impozite în venituri este cu atât mai mare, cu cât veniturile realizate sunt mai mici. În condițiile în care la impozitele directe, persoanele cu venituri situate sub minimul neimpozabil sunt scutite de impozit, iar la impozitele indirecte nu se acordă nici un fel de scutire, rezultă că acestea din urmă au un caracter regresiv.

Impozitele indirecte sunt vărsate la bugetul de stat, de regulă, de către industriași, comercianți etc., însă sunt suportate de către consumatorii finali, deoarece se includ în prețul de vânzare al mărfurilor. Drept urmare, impozitele indirecte nu afectează veniturile nominale, ci numai pe cele reale, micșorând puterea de cumpărare.

Unii economiști consideră că impozitele indirecte ar avea un caracter benevol, deoarece consumatorii de bunuri și servicii au posibilitatea să le evite. Ori, în condițiile în care impozitele indirecte se percep cu deosebire la vânzarea bunurilor de larg consum, această afirmație rămâne fără acoperire. Dacă aceste impozite ar fi percepute numai la vânzarea obiectelor de lux, atunci s-ar putea vorbi de caracterul lor voluntar, fiindcă astfel de bunuri nu sunt indispensabile vieții. Prin urmare, în cazul impozitelor indirecte nu este vorba de o constrângere politică, așa cum se întâmplă la impozitele directe, ci de una de ordin economic.

În perioadele când economia înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte au un randament fiscal ridicat; în schimb, în perioadele de criză când producția și consumul cresc mai lent sau înregistrează un regres, încasările din impozitele indirecte urmează aceeași evoluție, periclitând echilibrul bugetului de stat. Cu alte cuvinte, impozitele indirecte manifestă o sensibilitate sporită față de conjunctura economică.

Impozitele indirecte cunosc următoarele forme de manifestare: taxe de consumație, venituri de la monopolurile fiscale, taxe vamale și diferite taxe de timbru și de înregistrare.

În țările dezvoltate cel mai important impozit indirect îl constituie taxele de consumație. De asemenea, în majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, taxele de consumație reprezintă peste 50% din totalul încasărilor provenite din impozitele indirecte. În aceste din urmă țări, statul realizează frecvent încasări importante și sub forma taxelor vamale.

A. Taxele de consumație

Au apărut în epoca așa-numitei acumulări de prețuri de vânzare a mărfurilor produse și realizate în interiorul țării și în epoca așa-numitei acumulări primitive a capitalului.

Taxele de consumație sunt impozite indirecte cuprinse în prețul de vânzare a bunurilor și serviciilor realizate în interiorul aceleiași țări. La plata acestor impozite indirecte sunt supuse, de regulă, bunurile de larg consum.

Taxele de consumație se întâlnesc sub diferite forme: când se stabilesc asupra anumitor produse se numesc taxe de consumație pe produs (accize), iar atunci când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent dacă sunt bunuri de consum sau mijloace de producție, se numesc taxe generale pe vânzari.

Accizele sunt așezate asupra unor produse care se consumă în cantități mari și care nu pot fi înlocuite de cumpărător cu altele, pentru ca impozitul să aibă un randament fiscal cât mai ridicat. El se calculează fie în sumă fixă pe unitatea de măsură, fie în cote procentuale aplicate asupra prețului de vânzare. De regulă, produsele destinate exportului sunt scutite de impozit, iar cele provenind din import trebuie impuse cu aceleași taxe ca și produsele indigene.

Nivelul cotelor utilizate pentru calculul accizelor diferă de la țară la țară, de la un produs la altul și de la o etapa la alta în cadrul aceleași țări. În general, nivelul accizelor pentru produsele din tutun depășește frecvent 50-60%.

S-a constatat că, în țările în care nivelul impozitelor care se percep asupra alcoolului sunt reduse, există și cel mai mare consum de alcool, având în vedere ponderea sporită a efectelor acestora asupra absenteismului, accidentelor rutiere, infracțiunilor de tot genul.

Taxele generale pe vânzari se întâlnesc la noi în țară sub forma taxei pe valoarea adăugată.

B. Monopolurile fiscale

Sunt activități economice în care statul își poate rezerva rolul în mod exclusiv cu titlu de monopoluri de stat.

Veniturile realizate de stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate, pe de o parte, din profitul creat în procesul de producție al acestor mărfuri, iar pe de altă parte, din profitul indirect cuprins în preț care se încasează de la consumatorii mărfurilor respective.

Monopolurile fiscale, în funcție de sfera de cuprindere, pot fi depline sau parțiale.

Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât asupra producției, cât și asupra comerțului cu ridicata și amănuntul a anumitor mărfuri.

Monopolurile fiscale parțiale se instituie fie numai asupra producției și comerțului cu ridicata, fie numai asupra comerțului cu amănuntul.

C. Taxele vamale

Se percep de către stat asupra importului, exportului sau asupra tranzitului de mărfuri.

Taxele vamale de import se percep asupra mărfurilor importate când trec granițele vamale ale țării importatoare, fiind achitate de firmele importatoare și sunt incluse în prețurile de desfacere pe piața internă importatoare, fiind în cea mai mare parte suportate de consumatorii finali.

Taxele vamale de export se percep asupra mărfurilor indigene la exportul acestora și au o pondere limitată, fiind percepute pentru un număr redus de mărfuri și pe timp limitat în scopul obținerii unor venituri bugetare suplimentare sau pentru limitarea exportului unor produse de bază în vederea prelucrării la intern.

Taxele vamale de tranzit se percep asupra mărfurilor străine în trecere pe teritoriul vamal al țării respective și sunt de importanță foarte mică întrucât tranzitul aduce alte avantaje pentru țara de tranzit.

Dupa modul de percepere, se disting:

a) taxe vamale specifice – se calculează pe unitatea de măsură fizică (masă, volum) a mărfurilor, iar aplicarea acestor taxe presupune existența unui tarif vamal foarte detaliat care presupune o descriere amănunțită. Reprezintă o suma fixă prelevată asupra unității fizice de marfă.

b) taxe vamale ad valorem – se prelevă sub forma unui procent determinat asupra mărfii importate și prezintă avantajul că aceste taxe nu cer un tarif vamal prea detaliat, iar din punct de vedere al veniturilor bugetare acestea se aliniază prețurilor, fiind calculate sub formă de procent.

Dacă taxarea se face conform declarației importatorului, acesta are interesul să declare un preț cât mai redus pentru a plăti o taxă cât mai mică.

c) taxe vamale mixte

După modul de fixare, se împart în:

a) taxele vamale autonome – sunt stabilite de stat în mod independent, fără nici o înțelegere prealabilă cu alte state și se percep asupra mărfurilor care provin din țările cu care statul importator nu are încheiate convenții și nu se aplică clauza națiunii celei mai favorizate.

b) taxe vamale convenționale – nivelul este convenit de stat prin înțelegere cu alte state conform celor stipulate în acordurile comerciale încheiate. Pe întreaga valabilitate a acordului comercial, statul stabilește pentru anumite mărfuri taxe vamale mai reduse în comparație cu cele autonome. Se percep asupra mărfurilor care vin din țările care beneficiază de ”clauza națiunii celei mai favorizate”.

c) taxe vamale preferențiale – sunt aplicate de un stat în cazul importurilor din state care se bucură de un regim comercial preferențial, mai favorabil decât cel aplicat țărilor care beneficiază de clauza națiunii celei mai favorizate. Taxele vamale preferențiale pot fi unilaterale sau reciproce.

După criteriul în care statele implicate beneficiază de taxe vamale preferențiale se disting:

1) taxe vamale bilaterale – între două țări în mod reciproc sau unilateral

2) taxe vamale multilaterale – vizează mai multe țări într-un cadru regional sau în cadrul unei instituții internaționale, indiferent de principiul reciprocității.

În funcție de plătitorii taxelor vamale pot exista: taxe vamale percepute de la persoane fizice sau juridice.

După scopul impunerii:

a) taxe vamale fiscale – sunt taxe vamale, de obicei, mai scăzute care se percep cu scopul de a aduce un anumit venit statului.

b) taxe vamale protecționiste – sunt acele taxe care au ca scop principal crearea unei bariere pentru mărfurile străine, barieră care urmărește eliminarea concurenței străine pe piața țării respective și înfăptuirea expansiunii pe piețele externe.

c) taxe vamale antidumping – Dumpingul este o politică comercială neloială practicată în diferite țări din interese economice, politice sau militare.

2.1.2. Rolul impozitelor indirecte

Referindu-se la rolul de pârghie economică a impozitelor indirecte, economistul Gabriel Ardont scrie că ”de la începutul celui de-al doilea război mondial ne dăm seama că rolul impozitului nu mai este acela de a procura bani guvernului, ci de a limita consumul în perioada de criză, de a-i stimula creșterea atunci când capacitățile de producție pot să se orienteze spre satisfacerea nevoilor în timp de pace, de a-l frâna atunci când economia cunoaște elemente inflaționiste”.

Cu ajutorul impozitelor indirecte, statul influențează o fază sau alta a procesului reproducției sociale, în funcție de interesul pe care-l are la un moment dat.

Statul folosește ca pârghii economice de influențare asupra activității agenților economici toate impozitele indirecte ce-i stau la dispoziție. Pentru frânarea sau creșterea consumului și deci a averii, statul folosește taxele de consumație, taxele vamale și alte taxe. Prin utilizarea taxelor de consumație și în special a accizelor, statul acționează asupra cererii solvabile. Aceasta are un dublu rol economic și unul social.

În plan economic, prin perceperea unor accize, statul poate influența cererea anumitor produse punând accize mari la produse din import în comparație cu cele autohtone, protejând agenții economici interni. Acest lucru poate stimula consumul de produse interne.

Au rol social pentru că accizele sunt percepute în special asupra unor produse dăunătoare sănătății, ca tutunul și băuturile alcoolice.

Accizele sunt folosite și ca mijloc de atragere de resurse spre bugetul statului. De aceea pentru anumite produse de lux (blănuri, bijuterii) se percep accize deosebit de mari.

Țările cu economie de piață dezvoltată folosesc pârghia impozitelor și taxelor pentru a influența schimburile cu străinatatea în funcție de natura, gradul de prelucrare, proveniența și respectiv destinația produselor.

Astfel, taxele vamale de import și taxele de consumație stabilite asupra produselor aduse din străinătate sunt folosite încât să aducă venituri bugetare importante, fără să urmărească prohibirea importului.

În schimb asupra produselor ce au dublă sursă de aprovizionare din străinătate și din producția internă, taxele și impozitele sunt sensibil ridicate pentru a proteja agenții economici din țara respectivă.

De asemenea țările dezvoltate folosesc taxele vamale de import pentru protejarea industriei proprii prin impunerea unor prețuri limită la materii prime, cereale, petrol, etc.

Exportul este de asemenea încurajat, prin scutirea de taxe vamale, taxa pe valoarea adăugată și alte taxe, aceasta fiind o practică adoptată de majoritatea țărilor.

2.2. Taxa pe valoarea adăugată (TVA)

Taxa pe valoarea adăugată reprezintă un impozit indirect, suportat de consumatori, dar care este calculat în cote procentuale de către fiecare agent economic, în funcție de valoarea bunurilor și serviciilor vândute.

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect, cu caracter general, datorat bugetului de stat, care se aplică tuturor operațiunilor privind transferul de bunuri și prestărilor de servicii cu plată.

Înțelegerea conținutului TVA presupune precizarea, mai întâi, a conținutului categoriei de valoare adăugată.

Valoarea adăugată reprezintă valoarea nou creată de întreprindere în urma ciclului de producție. Ea este definită ca diferența dintre încasările realizate din vânzarea bunurilor, prestarea serviciilor sau executarea lucrărilor și plățile efectuate pentru achiziționarea bunurilor și serviciilor destinate realizării de operațiuni taxabile.

Taxa pe valoarea adăugată are un aport important în formarea veniturilor publice. Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect, general, unic, dar cu plata fracțională și care cuprinde toate fazele circuitului economic, respectiv producția, prestarea serviciilor și distribuția până la momentul vânzării către consumatorii finali.

Sunt considerate operațiuni în sfera de aplicare a TVA-ului livrarea de bunuri (inclusiv livrarea intracomunitară de bunuri), prestarea de servicii, importul de bunuri și achiziția intracomunitară de bunuri.

Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice.

Activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activități extractive, agricole și activități libere, activități economice, oricare ar fi scopul și rezultatul acestor activități.

Nu sunt considerate operațiuni impozabile în România:

achizițiile intracomunitare de bunuri a căror livrare în România ar fi scutită.

achiziția intracomunitară de bunuri, efectuată în cadrul unei operațiuni triunghiulare de o persoană impozabilă, denumită cumpărător revânzător, care este înregistrată în scopuri de TVA în alt stat membru, dar nu este stabilită în România, în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

achiziția să fie efectuată în vederea realizării unei livrări ulterioare a acestor bunuri pe teritoriul României, de către cumpărătorul revânzător, persoană impozabilă, care nu este stabilită în România;

bunurile achiziționate de cumpărătorul revânzător să fie transportate de furnizor sau de cumpărătorul revânzător ori de altă persoană, în contul unuia din aceștia, direct dintr-un stat membru, altul decât cel în care cumpărătorul revânzător este înregistrat în scopuri de TVA, către beneficiarul livrării ulterioare efectuate în România;

beneficiarul livrării ulterioare să fie o persoană impozabilă sau o persoană juridică neimpozabilă, înregistrată în scopuri de TVA în România.

beneficiarul livrării ulterioare să fie obligat la plata taxei pentru livrarea efectuată de persoana impozabilă care nu este stabilită în România;

– achizițiile intracomunitare de bunuri second-hand, opere de artă, obiecte de colecție și antichități, atunci când vânzătorul este o persoană impozabilă revânzătoare, care acționează în această calitate, iar bunurile au fost taxate în statul membru de unde sunt furnizate, conform regimului special pentru intermediarii persoane impozabile, sau vânzătorul este organizator de vânzări prin licitație publică, care acționează în această calitate, iar bunurile au fost taxate în statul membru furnizor, conform regimului special.

– achiziția intracomunitară de bunuri care urmează unei livrări de bunuri aflate în regim vamal suspensiv sau sub o procedură de tranzit intern, dacă pe teritoriul României se încheie aceste regimuri sau această procedură pentru respectivele bunuri.

Se consideră achiziție intracomunitară de bunuri obținerea dreptului de a dispune, ca și un proprietar, de bunuri mobile corporale expediate sau transportate la destinația indicată de cumpărător, de către furnizor, de către cumpărător sau de către altă persoană, în contul furnizorului sau al cumpărătorului, către un stat membru, altul decât cel de plecare a transportului sau de expediere a bunurilor.

Sunt asimilate unei achiziții intracomunitare cu plată următoarele:

utilizarea în România, de către o persoană impozabilă, în scopul desfășurării activității economice proprii, a unor bunuri transportate sau expediate de aceasta sau de altă persoană, în numele acesteia, din statul membru pe teritoriul căruia aceste bunuri au fost produse, extrase, achiziționate, dobândite ori importate de către aceasta, în scopul desfășurării activității economice proprii, dacă transportul sau expedierea acestor bunuri, în cazul în care ar fi fost efectuat din România în alt stat membru, ar fi fost tratat ca transfer de bunuri în alt stat membru.

preluarea de către forțele armatei române, pentru uzul acestora sau pentru personalul civil din cadrul forțelor armate, de bunuri pe care le-au dobândit în alt stat membru, care este parte a Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949, și la a căror achiziție nu s-au aplicat regulile generale de impozitare din acel alt stat membru, în situația în care importul bunurilor respective nu a putut beneficia de scutirea prevăzută.

Se consideră, de asemenea, că este efectuată cu plată achiziția intracomunitară de bunuri a căror livrare, dacă ar fi fost realizată în România, ar fi fost tratată drept o livrare de bunuri efectuată cu plată.

Este asimilată unei achiziții intracomunitare și achiziționarea de către o persoană juridică neimpozabilă a unor bunuri importate de acea persoană în Comunitate și transportate sau expediate într-un alt stat membru decât cel în care s-a efectuat importul. Persoana juridică neimpozabilă va beneficia de rambursarea taxei plătite în România pentru importul bunurilor, dacă dovedește că achiziția intracomunitară a fost supusă taxei în statul membru de destinație a bunurilor expediate sau transportate.

Locul achiziției intracomunitare de bunuri se consideră a fi locul unde se găsesc bunurile în momentul în care se încheie expedierea sau transportul bunurilor.

În cazul achiziției intracomunitare de bunuri, dacă cumpărătorul îi comunică furnizorului un cod de înregistrare în scopuri de TVA valabil, emis de autoritățile unui stat membru, altul decât cel în care are loc achiziția intracomunitară, locul respectivei achiziții intracomunitare se consideră în statul membru care a emis codul de înregistrare în scopuri de TVA.

Dacă o achiziție intracomunitară a fost supusă la plata taxei în alt stat membru, în România, baza de impozitare se reduce în mod corespunzător.

În România, nu se aplică dacă cumpărătorul face dovada că achiziția intracomunitară a fost supusă la plata taxei pe valoarea adăugată în statul membru în care are loc achiziția intracomunitară.

Achiziția intracomunitară de bunuri, în cadrul unei operațiuni triunghiulare în alt stat membru decât România, de către cumpărătorul revânzător înregistrat în scopuri de TVA în România, se va considera că a fost supusă la plata taxei pe valoarea adăugată în acel alt stat membru, dacă se îndeplinesc următoarele condiții:

cumpărătorul revânzător înregistrat în scopuri de TVA în România, face dovada că a efectuat achiziția intracomunitară în vederea efectuării unei livrări ulterioare în acel alt stat membru, livrare pentru care beneficiarul, care este înregistrat în scopuri de TVA în statul membru unde este stabilit, a fost desemnat ca persoană obligată la plata taxei aferente;

obligațiile privind declararea acestor operațiuni, stabilite prin norme, au fost îndeplinite de către cumpărătorul revânzător înregistrat în scopuri de TVA în România.

Cota standard este de 24% și se aplică asupra bazei de impozitare pentru operațiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotei reduse.

Cota redusă este de 9% și se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele prestări de servicii și/sau livrări de bunuri:

– serviciile constând în permiterea accesului la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de arhitectură și arheologice, grădini zoologice și botanice, târguri, expoziții și evenimente culturale, cinematografe,

– livrarea de manuale școlare, cărți, ziare și reviste, cu excepția celor destinate exclusiv sau în principal publicității;

– livrarea de proteze și accesorii ale acestora, cu excepția protezelor dentare;

– livrarea de produse ortopedice;

– livrarea de medicamente de uz uman și veterinar;

– cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcție similară, inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping;

– livrarea de pâine și produse din panificație, făină de grâu, secară.

Cota redusă de 5% ce se aplică asupra bazei de impozitare pentru livrarea locuințelor destinate a fi utilizate drept cămine de bătrâni, case de copii și centre de reabilitare și recuperare pentru minorii cu handicap.

Instituțiile publice nu sunt considerate persoane impozabile pentru activitățile care sunt desfășurate în calitate de autorități publice, chiar dacă pentru desfășurarea acestor activități se percep taxe, redevențe, cotizații sau onorarii.

Instituțiile publice sunt considerate persoane impozabile pentru activitățile desfășurate în aceleași condiții legale ca și cele aplicabile operatorilor economici, chiar dacă sunt prestate în calitate de autoritate publică, precum și pentru activitățile următoare:

– telecomunicații;

– transporturi de bunuri și de persoane;

– servicii prestate de porturi și aeroporturi;

– activitatea târgurilor și expozițiilor comerciale;

– depozitarea;

– activitățile organelor de publicitate comercială;

– activitățile magazinelor pentru cantine, restaurante și alte locuri asemănătoare.

Aplicarea TVA prezintă următoarele avantaje:

– este neutră din punct de vedere al prețurilor;

– creează condiții de concurență loială;

– limitează cumulul de impunere;

– asigură condiții pentru participarea economiei naționale la procesul de integrare economică pe baza comună a sistemului de impunere.

Livrarea constituie transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor deținute de proprietar către beneficiar, direct sau prin cei care acționează în numele acestora. Se cuprind aici operațiuni indiferent de forma juridică prin care se realizează: vânzare, schimb (caz în care se consideră că au avut loc două livrări separate, care se impozitează distinct), aport în bunuri la capitalul social al societăților comerciale.

Prin prestări de servicii, în sensul taxei pe valoarea adăugată, se înțelege orice activitate desfășurată de un contribuabil, care nu constituie livrare de bunuri mobile sau transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile. Aceste activități pot avea ca obiect: lucrări de construcții-montaj; transport de persoane și mărfuri; servicii de poștă și de telecomunicații; de transmisiuni radio și televiziune; închiriere de bunuri; operațiuni de leasing, locația de gestiune; operațiuni de intermediere sau comision; reparații de orice natură; cesiuni și/sau concesiuni de bunuri mobile necorporale precum: dreptul de autor, brevete, licențe, mărci de fabrică și de comerț, de titluri de participare, operațiuni de publicitate, consultanță, cercetări și expertize, operațiuni bancare, financiare, de asigurare sau reasigurare; organizare de licitații; orice altă muncă fizică sau intelectuală.

TVA se plătește de către:

– titularii operațiunilor de import de bunuri efectuate direct, prin comisionari sau terțe persoane juridice ce acționează în numele și din ordinul titularului operațiunii de import, indiferent dacă sunt sau nu înregistrați ca plătitori de TVA la organele fiscale, cu excepția importurilor scutite;

– persoanele fizice, pentru bunurile introduse în țară potrivit regulamentului vamal aplicabil acestora;

– persoanele juridice și persoanele fizice cu sediul ori cu domiciliul stabil în România, beneficiare ale prestărilor de servicii cu excepția celor scutite de TVA, indiferent dacă sunt sau nu înregistrate ca plătitori de TVA.

Beneficiarii de servicii efectuate de prestatori cu sediul sau cu domiciliul în străinătate, datorează TVA pentru aceste servicii indiferent dacă sunt sau nu înregistrați ca plătitori de TVA.

Operațiunile asimilate livrărilor și prestărilor de servicii sunt cele care vizează:

– vânzarea cu plata în rate sau închirierea bunurilor în baza unui contract, cu clauza transferării proprietății asupra acestora după plata ultimei rate sau la o anumită dată;

– preluarea de către agenții economici a unor bunuri pentru care s-a exercitat dreptul de deducere a TVA spre a fi folosite în scop personal sau pentru a fi oferite cu titlu gratuit (cu excepția celor care se încadrează în limitele și destinațiile prevăzute prin lege).

Importurile de bunuri și servicii impozabile sunt cele pentru care se datorează și taxele vamale, potrivit Regulamentului vamal de import al României, indiferent dacă bunurile sau serviciile au fost introduse în țară pentru producție, investiții, comercializare sau uz personal.

Sunt scutite de TVA următoarele activități de interes general:

– spitalizarea, îngrijirile medicale, inclusiv veterinare și operațiunile strâns legate de acestea desfășurate de unități autorizate;

– prestările de servicii efectuate în cadrul profesiunilor de către stomatologi și tehnicienii dentari, precum și livrarea de proteze dentare efectuate de către stomatologi și de către tehnicienii dentari indiferent de forma de organizare și de titularul dreptului de proprietate;

– prestările de îngrijire și supraveghere la domiciliul a persoanelor, efectuate de personal specializat cu exercitarea profesiunilor medicale și paramedicale;

– livrările de organe, de sânge și de lapte uman;

– meditațiile acordate în particular de către cadre didactice;

– prestările de servicii și livrările de bunuri strâns legate de asistența și protecția socială;

– prestările de servicii și livrările de bunuri strâns legate de protecția copiilor și tinerilor;

– prestările de servicii și livrările de bunuri furnizate membrilor în interesul lor colectiv, în schimbul unei cotizații fixate conform statutului, de organizații fără scop patrimonial ce au obiective de natură politică, sindicală, religioasă, patriotică, filozofică, filantropică sau civică;

– serviciile ce au strânsă legătură cu practicarea sportului sau a educației fizice prestate de organizații fără scop patrimonial;

– prestările de servicii culturale și livrările de bunuri legate nemijlocit de acestea;

– realizarea și difuzarea programelor de radio și televiziune, cu excepția celor de natură comercială;

– serviciile publice poștale;

– transportul bolnavilor sau răniților cu vehicule special amenajate și autorizate în acest sens.

TVA se calculează prin aplicarea cotei asupra bazei de impozitare.

Baza de impozitare a TVA este constituită din:

– pentru livrările de bunuri și/sau prestări de servicii, din tot ceea ce constituie contrapartida obținută sau care urmează a fi obținută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terț, inclusiv subvențiile direct legate de prețul acestor operațiuni, exclusiv TVA;

– prețurile de achiziție sau, în lipsa acestora, prețul de cost, determinat la momentul livrării/prestării.

Sunt cuprinse în baza de impozitare:

– impozitele, taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, exclusiv TVA;

– cheltuielile accesorii cum ar fi: comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport și asigurare, decontate cumpărătorului sau clientului.

Nu se cuprind în baza de impozitare:

– rabaturile, remizele, risturnele, sconturile și alte reduceri de preț acordate de furnizori direct clienților în vederea stimulării vânzărilor;

– penalizările, precum și sumele reprezentând daune-interese stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale;

– dobânzile percepute pentru: plăți cu întârziere, vânzări cu plata în rate, operațiuni de leasing;

– sumele achitate de furnizor sau prestator în contul clientului și care apoi se decontează acestuia;

– ambalajele care circulă între furnizorii de marfă și clienți, prin schimb, fără facturare.

Cota de taxă pe valoare adăugată aplicabilă este cea în vigoare la data la care ia naștere faptul generator al TVA.

Faptul generator are loc la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor.

Există 5 tipuri de TVA:

TVA colectată – reprezintă TVA-ul înscris distinct în facturile emise pentru bunuri și servicii destinate realizării de operațiuni impozabile

TVA deductibilă – reprezintă TVA–ul înscris în facturile primite pentru bunuri și servicii achiziționate

TVA de plată – calculat ca diferență între TVA-ul colectat și TVA-ul deductibil, atunci când TVA-ul colectat > TVA-ul deductibil

TVA de recuperat – calculat ca diferență între TVA-ul deductibil și TVA-ul colectat atunci când TVA-ul deductibil > TVA-ul colectat

TVA neexigibilă – reprezintă TVA-ul înscris în facturile emise pentru bunuri și servicii ce urmează a fi plătite, încasate în rate, precum și TVA-ul inclus în prețul de vânzare cu amănuntul la unitățile care au ca obiect de activitate comerțul cu amănuntul ținând evidența mărfurilor la acest preț. TVA-ul neexigibil ține evidența stocului de marfă până la vânzarea acestuia, când se transformă în TVA colectată.

Dreptul de deducere ia naștere în momentul în care TVA devine exigibilă.

Pentru următoarele operațiuni dreptul de deducere ia naștere:

– la data plății efective, sau, după caz, la data compensării cu TVA de rambursat din decontul lunii precedente, pentru bunurile din import ce beneficiază de suspendarea plății TVA în vamă;

– la data plății efective, sau, după caz, la data compensării cu TVA de rambursat din decontul lunii precedente;

– la data plății efective la bugetul de stat.

Au dreptul la deducerea taxei pe valoare adăugată numai persoanele impozabile înregistrate la organele fiscale teritoriale ca plătitori de TVA.

Dreptul de deducere se exercită lunar prin scăderea taxei deductibile din suma reprezentând TVA facturată pentru bunurile livrate și/sau serviciile prestate, denumită taxă colectată.

Exercitarea dreptului de deducere nu se face pentru fiecare operațiune, ci pentru ansamblul operațiunilor realizate în cursul unei luni.

TVA datorată bugetului de stat se stabilește lunar pe bază de deconturi ale plătitorilor de TVA, ca diferență între taxa colectată și taxa dedusă potrivit legii. În situația în care taxa dedusă potrivit legii este mai mare decât taxa colectată, rezultă taxa de rambursat, iar în situația în care taxa colectată este mai mare decât taxa dedusă potrivit legii, rezultă taxa de plată la bugetul de stat.

Taxa de rambursat pentru luna de raportare stabilită prin decontul de TVA se regularizează în ordinea următoare:

– prin compensarea efectuată de persoana impozabilă în limita taxei rămase de plată rezultată din decontul lunii anterioare sau din decontul lunilor următoare, după caz, fără avizul organului fiscal, la întocmirea decontului TVA;

– prin compensarea cu alte impozite și taxe datorate bugetului de stat de persoana impozabilă, efectuate de organele fiscale din oficiu sau, după caz, la solicitarea expresă a persoanelor impozabile, în termen de 30 zile de la data depunerii cererii de compensare;

– rambursarea efectuată de organele fiscale.

Taxa de plată stabilită prin Decontul de TVA, întocmit lunar sau trimestrial, se achită bugetului de stat până la data de 25, inclusiv, a lunii următoare celei în care se încheie perioada fiscală respectivă.

Exigibilitatea taxei exprimă dreptul organelor fiscale de a pretinde plătitorilor ca, la o anumită dată, să-și onoreze obligația de plată a taxei pe valoarea adăugată datorată bugetului public.

Exigibilitatea se manifestă, din punct de vedere temporal, din momentul realizării faptului generator. Întrucât astfel de fapte generatoare se manifestă într-o diversitate de forme, au fost precizate unele cazuri speciale. În legătură directă cu aceste precizări, apreciem ca exigibilitatea poate (și trebuie) fi privită ca exigibilitate totală, curentă sau imediată și anticipată.

Exigibilitatea totală se referă la suma totală a TVA calculată pentru operațiunile determinate de orice fapt generator. O asemenea exigibilitate se manifestă în situația în care se derulează operațiuni cu livrări succesive și cu plata în rate, precum și a lucrărilor de natură imobiliară, cu plăți de avansuri și decontare finală la terminarea lucrărilor și recepționarea lor de către beneficiari. Pentru astfel de situații, exigibilitatea totală vizează mărimea totală a obligației fiscale cu titlu de TVA, fără să se țină seama de modalitatea lichidării sau încasării contravalorii operațiunilor respective.

Exigibilitatea curentă sau imediată vizează suma conținută în contabilitatea financiară a subiectului plătitor ca taxă pe valoare adăugată corectată în luna de referință, care se înscrie în decontul lunar, ce trebuie depus la organul fiscal teritorial până la data de fiecărei luni – pentru luna precedentă. Această sumă servește la determinarea situației concrete a subiectului plătitor față de bugetul public – ca datornic de TVA sau creditor al bugetului, având de recuperat sume plătite în plus.

Exigibilitatea anticipată are în vedere dreptul formal al fiscului de a pretinde plata unor sume cu titlu de TVA, înainte ca faptul generator să fie derulat în mod efectiv. În această situație se află taxa pe valoare adăugată inclusă în facturile emise înainte de efectuarea livrării sau a prestației (livrarea nefiind realizată din diferite motive, cum ar fi: lipsa mijloacelor de transport, apariția unor intemperii de mare anvergură, diverse alte cauze neprevăzute, precum și în cazul facturării și al întocmirii concomitente a documentelor de custodie). De asemenea, exigibilitatea anticipată se manifestă în cazul încasării efective a contravalorii bunurilor sau a serviciilor, înainte de efectuarea livrării sau a prestației, precum și în cazul încasării de avansuri, exceptând pe cele primite pentru obținerea valutei necesare importului, pe cele folosite pentru realizarea producției destinate exportului, pentru efectuarea de plăți în contul clienților sau pentru activitatea de intermediere în turism.

Principala regulă în funcție de care se stabilește dacă operațiunea este supusă sau nu taxei o constituie destinația produselor livrate sau serviciilor prestate. Potrivit acestui principiu, bunurile și serviciile sunt supuse taxei în țara în care se consumă, astfel că:

– bunurile și serviciile din țară sau din import sunt supuse taxei dacă sunt destinate beneficiarilor din România;

– bunurile și serviciile destinate exportului nu se supun taxării.

Obligațiile plătitorilor de TVA sunt precizate expres și au fost grupate în patru categorii, astfel:

cu privire la înregistrarea la organele fiscale;

vizând întocmirea directă a documentelor de justificare a vânzării sau prestației;

privind organizarea evidenței operațiunilor și raportarea periodică a elementelor necesare;

și cu privire la plata de TVA la termenele prevăzute.

Controlul respectării regimului TVA se realizează de către organele de specialitate ale Ministerului Finanțelor, în limita termenului de prescripție a drepturilor bugetului public sau ale plătitorilor.

În cazul în care, din verificările efectuate de organele fiscale competente, rezultă că taxa plătită este sub nivelul celor datorate, diferența respectivă trebuie plătită în 7 zile de la data încheierii actului de control, împreună cu majorările de întârziere. Dacă astfel de întârzieri sunt repetate sau intenționate, Ministerul Finanțelor Publice poate dispune suspendarea activității agentului economic, până la efectuarea plății. Diferențele constatate ca plătite în plus se compensează cu plățile ulterioare sau se restituie în același termen de 7 zile, la cererea agentului economic.

2.3. Accizele

Accizele sunt taxe speciale de consumație, care se datorează bugetului de stat, pentru anumite produse provenite din producția internă și din import, fiind incluse în prețul de vânzare a acestora.

Accizele se percep asupra unor produse de larg consum, considerate de lux și unele chiar nocive, cum ar fi:

berea;

vinurile;

băuturile fermentate, altele decât berea și vinul;

produsele intermediare;

alcoolul etilic;

produse din tutun;

produse energetice (benzină, motorină, gaz natural);

energia electrică;

cafea naturală;

confecții din blănuri naturale;

bijuterii din aur și/sau platină, cu excepția verighetelor;

armele și armele de vânătoare, altele decât cele de uz militar;

autoturisme și autoturisme de teren;

iahturile și alte nave și ambarcațiuni, cu sau fără motor, pentru agrement.

Accizele constituie o importantă sursă de venituri la bugetul de stat. Ele se percep asupra produselor care se consumă în cantități mari și care nu pot fi înlocuite de consumatori cu altele de același tip. În acest mod, accizele au un randament fiscal ridicat.

Așa cum au fost concepute inițial, accizele au avut un caracter complementar în raport cu impozitul pe circulația mărfurilor. Ca urmare, produsele sau bunurile aflate sub incidența accizelor nu erau purtătoare și de impozit pe circulația mărfurilor.

În calitatea lor de taxe speciale de consumație, actualmente, accizele se practică în asociere cu taxa pe valoare adăugată (și eventuale alte impozite sau taxe generale asupra consumului). Motivația acestei asocieri are în vedere că, în concepția legiuitorului, accizele se aplică la o seamă de produse sau bunuri care sunt considerate ca nefiind absolut necesare pentru consumul curent al populației care le suportă, în ultimă instanță. De aceea, având în vedere un asemenea conținut “motivat”, accizele preced taxa pe valoare adăugată fiind incluse în baza de impozitare pentru calculul TVA.

Subiecții plătitori ai accizelor sunt agenții economici – constituiți ca persoane juridice, asociații familiale sau persoane fizice autorizate care produc sau care achiziționează, din teritoriul comunitar ori din afara teritoriului comunitar, produse accizabile. Având în vedere această “adresabilitate”, legea precizează că, în situația în care agenții economici menționați cumpără, de la diverși producători individuali, produse incluse în lista celor aflate sub incidența accizelor, ei sunt obligați să calculeze și să verse la bugetul de stat accizele aferente cantităților cumpărate. Aceleași obligații revin și agenților economici care comercializează bunuri ce au fost introduse în țară de persoane fizice neînregistrate ca agenți economici.

Agenții economici producători interni și importatori de băuturi alcoolice spirtoase obținute pe bază de alcool etilic rafinat și de băuturi alcoolice obținute din distilate de cereale sunt obligați ca până în ultima zi a fiecărei luni să prezinte organelor fiscale teritoriale emitente ale autorizațiilor de comercializare documentul de plată vizat de bancă sau de trezorerie pentru accizele datorate, aferente lunii precedente. În cazul în care agentul economic în cauză nu prezintă la termen documentul de plată, organul fiscal îl înștiințează în scris că întârzierea cu mai mult de 30 de zile calendaristice a prezentării acestui document va conduce la anularea autorizației de comercializare și la executarea scrisorii de garanție bancară. Și aici, scrisoarea de garanție bancară poate fi executată la simpla solicitare a organului fiscal teritorial emitent al autorizației de comercializare.

Sunt scutite de la plata accizelor:

livrarea în contextual relațiilor consulare sau diplomatice

organizațiile internaționale, recunoscute de autoritățile publice ale României

forțele armate aparținând oricărui stat NATO, cu excepția forțelor armate ale României

alcoolul etilic, precum și alte produse alcoolice, atunci când sunt utilizate în scop medical în spitale sau farmacii sau atunci când sunt utilizate pentru producerea de medicamente și alimente

berea, vinul fabricate de persoane fizice și consumate de către acestea și de membrii familiei, cu condiția să nu fie vândute

tutunul, aunci când este destinat testelor științifice și celor privind calitatea produselor

produsele energetice folosite de organizațiile de caritate

alte produse conform Codului Fiscal.

Unele produse accizabile (tutunul prelucrat, produsele intermediare și alcoolul etilic) pot fi eliberate pentru consum sau pot fi importate pe teritoriul Romaniei, numai dacă sunt marcate. Marcarea produselor se efectuează prin timbre sau banderole, de către antrepozitarii autorizați, importatorii înregistrați sau importatorii autorizați.

Accizele se calculează diferențiat, în funcție de grupa de produse la care se referă.

Accizele preced TVA-ul și se calculează o singură dată, prin aplicarea de cote procentuale proporționale asupra bazei de impozitare, care reprezintă:

pentru produsele din producția internă – prețul producătorului

pentru produsele din import – valoarea în vamă, la care se adaugă taxe vamale și alte taxe speciale

pentru produsele provenite de la persoane fizice, dar comercializate prin agenți economici – contravaloarea ce se cuvine deponentului

Agenții economici plătitori de accize sau de alte impozite indirecte sunt obligați să se înregistreze ca plătitori de astfel de impozite la organele fiscale teritoriale, conform dispozițiilor legale privind înregistrarea fiscală.

Plătitorii de accize au obligația să depună anual, la organul fiscal teritorial, decontul privind accizele, conform dispozițiilor legale privind declararea obligațiilor de plată la bugetul de stat.

Plata accizelor se efectuează lunar, până la data de 25 a lunii următoare, pe baza declarației privind obligațiile de plată la bugetul de stat, prin virament sau în numerar, după caz, în contul bugetului de stat, deschis la unitățile teritoriale ale trezoreriei statului, iar pentru produsele din import, la organele vamale, concomitent cu plata taxelor vamale.

2.4. Taxele vamale

Taxele vamale reprezintă sumele percepute de stat în momentul în care bunurile trec granițele țării în vederea exportului, importului sau tranzitului. În prezent, în România, se calculează taxe vamale pentru importul de bunuri și servicii.

Din vechi timpuri circulația bunurilor între țări a avut la bază reglementări cutumiare diferite de la o zonă la alta până în epoca modernă, când operațiile de trecere a mărfurilor peste graniță a impus adoptarea unor coduri acceptate sub denumirea de regim vamal.

Prin regim vamal înțelegem totalitatea normelor legale ce reglementează controlul vamal, vămuirea bunurilor, aplicarea tarifului vamal precum și celelalte operațiuni vamale. Pentru aplicarea normelor privind regimul vamal sunt create unitățile vamale organizate atât în interiorul țării cât și în locuri anume stabilite de trecere a frontierei de stat, încât toate bunurile intrate sau ieșite din țară să fie supuse acestui regim.

Uniunea vamală sau zona liberului schimb cuprinde mai multe state care practică o politică vamală comună cu exteriorul și care nu percep taxe vamale pentru statele membre. Odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, a fost adoptat sistemul de taxe vamale al Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că produsele și serviciile pot circula liber între statele membre, fără taxe vamale. Noțiunea de import și export cu țările Uniunii Europene a dispărut, vorbindu-se acum de achiziții intracomunitare și livrări intracomunitare.

În România, taxele vamale se aplică doar pentru produsele și serviciile din afara Uniunii Europene.

Taxele vamale reprezintă venituri fiscale la bugetul de stat și totodată un mijloc de stimulare a exportului și de lărgire a cooperării economice cu alte state.

Taxele vamale de export se întâlnesc mai rar, deoarece statele sunt interesate în încurajarea exportului de mărfuri, care constituie, în majoritatea cazurilor, calea cea mai importantă de realizare a resurselor valutare. Atunci când, totuși, se percep astfel de taxe, ele au fie un scop fiscal, fie unul economic. În unele țări, statul instituie taxe vamale de export asupra unor materii prime pentru a determina prelucrarea lor în țară, iar în altele asupra unor semifabricate sau produse finite care dețin o pondere mare în exportul lor.

Taxele vamale de tranzit se instituie asupra mărfurilor care fac obiectul comerțului exterior, cu ocazia trecerii acestora pe teritoriul unei terțe țări. În prezent, taxele vamale de tranzit nu se practică decât în cazuri rare, deoarece statele sunt interesate în încurajarea tranzitului de mărfuri, fiindcă de pe urma acestora realizează încasări în valută, cum sunt: tarife pentru folosirea căilor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor publice, etc.

Taxele vamale de import sunt cele mai frecvente, ele se percep asupra valorii mărfurilor importate, în momentul în care trec frontiera țării importatoare. Importatorul, o dată cu depunerea documentelor prin care ia în posesiune marfa importată, achită taxa vamală de import. Această taxă are rolul unui impozit de egalizare, deoarece conduce la apropierea nivelului prețului mărfii importate de nivelul prețului mărfii indigene.

În unele cazuri, taxa vamală de import poate conduce la scumpirea mărfii importate în raport cu marfa indigenă, ceea ce înseamnă că ea acționează restrictiv pentru importator. În astfel de situații, pentru ca importul să se poată realiza, este necesar ca exportatorul să reducă nivelul prețului de export, asigurând mărfii sale o competitivitate egală cu cea a mărfii indigene. Această reducere poate conduce la scăderea rentabilității exportului ori de câte ori în țara exportatoare nivelul productivității muncii este mai scăzut sau costurile de producție sunt mai ridicate decât în țara importatoare.

Taxa se stabilește prin aplicarea cotei procentuale asupra valorii în vamă, exprimată în lei. Pentru a evita subevaluarea bunurilor și serviciilor importate, autoritatea română în domeniu își rezervă dreptul de a stabili valori statistice în vamă, care nu sunt întotdeauna egale cu valoarea din documentele justificative ale importatorului.

Taxele vamale aplicabile sunt cele în vigoare la data înregistrării declarației vamale de import al mărfurilor, se percep de către organele vamale și se varsă la bugetul de stat.

Valoarea în vamă se determină potrivit regulilor ce se aplică în practica internațională, luându-se în considerare prețul extern menționat în factură sau valoarea de tranzacție a mărfii, dacă prețul extern este în mod vădit subdimensionat sau lipsește.

Valoarea în vamă cuprinde și cheltuielile de transport pe parcurs extern, cheltuielile de încărcare-descărcare și de manipulare conexe transportului extern, precum și costul asigurării pe parcurs extern. Pentru obținerea valorii în vamă în lei se utilizează cursul de schimb stabilit și comunicat de BNR. Acest curs este folosit pe toată durata săptămânii următoare pentru determinarea valorii în vamă a mărfurilor importate ale căror declarații vamale se înregistrează în cursul săptămânii respective.

Cotele de impunere sunt prevăzute în Tariful Vamal.

Importatorii sau comisionarii în vamă sunt obligați să depună la biroul vămii o declarație pentru valoarea în vamă, însoțită de facturi sau de alte documente de plată a mărfii și a cheltuielilor pe parcurs extern (autorizația de import, documentul de transport al mărfurilor, certificatul de origine, certificatul sanitar-veterinar pentru produsele de origine animală sau vegetală etc.). Declarația vamală va fi însoțită de dovada plății taxelor vamale datorate.

Plata taxelor vamale se face de către importator sau de către comisionarul în vamă, în contul unității care a efectuat vămuirea, prin folosirea formelor și instrumentelor de decontare care asigură cu anticipație sumele necesare efectuării plăților.

Mărfurile aflate sub un regim vamal care suspendă temporar încasarea taxelor vamale de import sunt admise pe teritoriul țării numai cu garantarea plății taxelor vamale. Garantarea plății taxelor vamale se face de către importator sau reprezentantul acestuia, prin depunerea la unitatea vamală a unei sume bănești egale cu cuantumul taxelor vamale aferente bunurilor sau prin depunerea unei scrisori de garanție prin care o unitate bancară, cu sediul în România, se angajează să plătească organelor vamale suma reprezentând cuantumul taxelor vamale. Direcția Generală a Vămilor poate acorda scutiri de la garantarea plății taxelor vamale, în cazuri justificate, în baza metodologiei stabilite de Ministerul Finanțelor.

Este scutit de taxe vamale importul următoarelor categorii de bunuri:

– ajutoare și donații cu caracter social, umanitar, cultural, sportiv, didactic, primite de organizații, fundații sau asociații non-profit, cu caracter umanitar sau cultural, ministere și alte organe ale administrației publice centrale și locale, sindicate și partide politice, organizații de cult, federații, asociații sau cluburi sportive, unități și instituții școlare de stat și particulare, cabinete medicale și unități sanitare, fără a fi destinate sau folosite pentru subvenționarea campaniei electorale sau a unor activități ce pot constitui amenințări la siguranța națională;

– mostrele fără valoare comercială, materiale publicitare, de reclamă și documentare;

– bunurile străine care devin, potrivit legii, proprietatea statului;

– alte bunuri prevăzute în legi speciale.

De asemenea, sunt scutite de la plata taxelor vamale bunurile din import provenite sau finanțate direct din ajutoare, împrumuturi nerambursabile, precum și din programe de cooperare științifică și tehnică, culturală, sportivă și didactică, acordate României de guverne străine, de organisme internaționale și de organizații non-profit și de caritate, destinate unor activități non-profit.

Bunurile scutite de taxe vamale pot fi folosite numai în scopurile pentru care au fost importate. La schimbarea destinației bunurilor, importatorii sunt obligați să îndeplinească formalitățile legale privind importul mărfurilor și să achite taxele vamale de import. În acest caz, valoarea în vamă se calculează la cursul valabil în ziua constatării schimbării destinației bunurilor.

Mai este scutit de taxe vamale importul următoarelor categorii de bunuri:

– bunurile de origine română;

– bunurile reparate în străinătate sau bunurile care le înlocuiesc pe cele necorespunzătoare calitativ, returnate partenerilor externi în perioada de garanție;

– bunurile care se înapoiază în țară ca urmare a unor expedieri eronate;

– echipamentele pentru protecția mediului, stabilite de guvern.

Călătorii și persoanele fizice stabilite în România sau cu domiciliul în străinătate pot să introducă în țară, ca bagaje însoțite sau neînsoțite, fără a fi supuse la plata taxelor vamale, următoarele categorii de bunuri, în limitele și în condițiile următoare:

medicamentele necesare, în mod rațional, pe durata călătoriei și a șederii în străinătate sau în țară;

bijuteriile de uz personal;

cărțile, publicațiile, înregistrările de orice fel, altele asemenea, necesare uzului personal;

bunurile obținute ca premii sau distincții în cadrul unor manifestări oficiale;

alte bunuri.

2.5. Alte impozite și taxe indirecte

Ca formă a impozitelor indirecte, taxele reprezintă plățile pe care le fac diferite persoane fizice și/sau juridice pentru serviciile efectuate în favoarea lor de anumite instituții publice. Taxele întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, și anume: caracter obligatoriu, titlu nerambursabil, urmărirea în caz de neplată.

După natura lor, taxele pot fi clasificate astfel:

taxe judecătorești,

taxe de notariat,

taxe consulare,

taxe de înregistrare,

taxe de administrație.

Taxele judecătorești se încasează de către instanțele jurisdicționale, în legătură cu acțiunile introduse spre judecare de către diferite persoane fizice sau juridice.

Taxele de notariat se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de diferite acte, copii, etc., fiind încasate de către notariate.

Taxele consulare se încasează de către consulate pentru eliberarea de certificate de origine, acordare de vize, etc.

Taxele de administrație se încasează de către diferite organe ale administrației de stat în legătură cu eliberări de autorizații, permise, legitimații, avize, etc., la cererea anumitor persoane.

Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, terenuri, la constituirea, fuzionarea sau dizolvarea societăților de capital, asupra operațiunilor de vânzare și cumpărare la bursă.

Din categoria taxelor și impozitelor indirecte mai fac parte: taxele pentru acordarea licențelor în vederea practicării jocurilor de noroc; taxa de trecere a frontierei.

Taxele se percep la bugetul administrației de stat, fiind plătite în lei de către persoanele fizice române sau juridice cu capital integral autohton și, respectiv, în valută de către persoane fizice sau juridice străine, precum și de către societățile comerciale cu capital mixt, indiferent de ponderea capitalului străin.

Taxele de timbru sunt datorate de persoanele fizice sau juridice pentru acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești, precum și pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea unei diversități de acte originale sau copii ale acestora realizate de notarii publici sau de alte organe cu atribuții notariale. Aceste taxe se plătesc în mod ocazional de către persoanele care apelează la serviciile specifice menționate, nefiind înscrise în roluri fiscale dinainte stabilite. Sunt stabilite în mod diferențiat în funcție de natura și complexitatea serviciului prestat, de valoarea bunurilor sau a drepturilor ce fac obiectul actului taxabil, precum și în funcție de caracterul și importanța actelor sau a faptelor respective în întărirea disciplinei, prevenirea și combaterea unor fenomene antisociale de încălcare a normelor de conduită în societate.

Taxele de timbru se plătesc anticipat, în numerar sau prin virament. Taxele judecătorești și notariale se încasează prin achiziționarea și aplicarea de timbre fiscale. Vânzarea lor se face de către instanțele judecătorești, de către instituțiile subordonate Ministerului Justiției, de către notarii publici sau de către unitățile autorizate să vândă timbre fiscale.

Sumele încasate din vânzarea timbrelor fiscale constituie venituri la bugetul de stat.

CAP. III ANALIZA EVOLUȚIEI NIVELULUI ȘI STRUCTURII IMPOZITELOR INDIRECTE ÎN ROMÂNIA

3.1. Evoluția fluxurilor fiscale indirecte în România în perioada 2008-2013

În cadrul resurselor publice, ponderea cea mai mare o înregistrează veniturile cu caracter fiscal, mobilizate în special sub forma impozitelor directe și indirecte.

Gradul de participare a celor două categorii de impozite la formarea veniturilor fiscale a fost diferită în perioada cuprinsă în studiu, așa cum rezultă din Tabelul nr. 1, Tabelul nr. 2 și din Tabelul nr. 3 pe anii 2008 – 2013.

Evoluția nivelului veniturilor fiscale în perioada 2008 – 2013

Tabelul nr. 1

Sursa: www.mfinante.ro/buget (2008-2013)

Analizând informațiile cuprinse în tabel, rezultă o diminuare a veniturilor fiscale în anul 2009 datorită accentuării crizei economice, după care urmează o creștere de la an la an, pentru ca în 2011, evoluția veniturilor fiscale să fie ceva mai ridicată, creștere ce se datorează faptului modificării legislației de la an la an, datorită modificării cotelor, îmbunătățirii colectării veniturilor, etc.

În anul 2009 veniturile fiscale au înregistrat o scădere față de anul 2008, ca urmare, în principal, a reducerii încasărilor din impozitul pe profit, precum și a celor din TVA, accize și taxe vamale. Aceste reduceri au fost influențate în mod determinant de evoluția activității economice.

Au avut loc și modificări pe piața forței de muncă prin reducerea continuă a numărului de salariați din sectorul bugetar și scăderea salariilor acestora cu 25% în anul 2010.

Evoluția impozitelor directe în perioada 2008-2013

Tabelul nr. 2

Sursa: www.mfinante.ro/buget (2008-2013)

Evoluția nivelului impozitelor indirecte în perioada 2008-2013

Tabelul nr. 3

Sursa: www.mfinante.ro/buget (2008-2013)

După cum rezultă și din Tabelul nr. 3 de mai sus, în perioada 2008 – 2009 impozitele indirecte aveau cam același aport la formarea veniturilor fiscale ale bugetului de stat, după care accentul este pus pe creșterea încasărilor din impozite indirecte la formarea resurselor publice. În urma reformelor ce au avut loc în România impozitele indirecte au urmat un trend ascendent începând cu anul 2009. În 2009 ponderea acestora a fost de 66% în formarea veniturilor fiscale, urmând ca în 2010 să crească cu 8 puncte procentuale ca urmare a majorării accizelor, reformă aplicată în 2009 și a majorării TVA de la 19% la 24% începând cu 1 iulie 2010. Impozitele directe își diminuează contribuția la constituirea veniturilor fiscale, în anul 2010 cu 8 puncte procentuale, iar în anul 2011 cu 4 puncte procentuale.

Această reducere vizează atât diminuarea ponderii impozitului pe profit, cât și a impozitului pe salarii, ceea ce impune găsirea unor surse alternative de venituri bugetare.

În concluzie, afirmăm faptul că impozitele indirecte în anul 2011 au reprezentat 78% din totalul veniturilor fiscale (cel mai ridicat nivel din perioada analizată), diminuându-se ușor până la nivelul de 75% în anul 2012 și 2013, dar precizăm deasemenea faptul că aceasta diminuare este ușoară în raport cu mărimea absolută a acestora care urmează același trend ascendent.

Grafic evoluția nivelului impozitelor indirecte și directe în perioada 2008 – 2013 se prezintă în

Figura nr. 2.

Fig. 2.

Pentru a putea determina care sunt impozitele care au cunoscut de-a lungul perioadei analizate o tendință de creștere mai pronunțată, vom proceda la întocmirea unui grafic în care vom compara evoluția impozitelor indirecte cu evoluția impozitelor directe; această evoluție este prezentată în figura nr. 3.

Fig. 3.

Datele interpretate au fost culese din tabelele anterioare: Tabelul nr. 1, Tabelul nr. 2, Tabelul nr.3.

Analizând informațiile și reprezentarea grafică putem afirma că impozitele indirecte au avut o tendință de creștere de la an la an ajungând ca în anul 2011 să dețină peste ¾ din totalul veniturilor fiscale ale bugetului de stat pe anul respectiv.

În perioadele în care economia înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte au un randament fiscal ridicat, în schimb, în perioadele de criză și de recesiune, când producția și consumul cresc mai lent, încasările din impozitele indirecte urmează aceeași evoluție, periclitând echilibrul bugetar.

În România, în perioada 2009-2013, se observă o tendință de creștere a impozitelor indirecte, atât în mărime absolută, cât și relativă, după cum se constată din graficul de mai sus.

Creșterea în mărime absolută se datorează atât creșterii nivelului prețurilor, dar și a inflației. Creșterea în mărime relativă a impozitelor indirecte se datorează faptului că veniturile fiscale din impozite directe manifestă o tendință de scădere și, deci necesitățile financiare ale statului trebuie acoperite prin impozite indirecte: de la 66% în 2009, la 74% în 2010, 78% în 2011, ca apoi să se stabilizeze în jurul valorii de 75%.

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor bănești necesare realizării obiectivelor economice și sociale într-un interval de timp determinat.

În cadrul resurselor financiare publice, ponderea cea mai mare o dețin veniturile cu caracter fiscal provenind din impozitul pe venitul persoanelor fizice și juridice, din impozitul asupra proprietății (impozite directe); din impozitele indirecte de tipul taxelor de consumație, taxelor vamale, taxelor de timbru și de înregistrare.

În cele ce urmează vom încerca să determinăm ponderea impozitelor indirecte și a celor directe în totalul veniturilor fiscale pe anii analizați, pentru a scoate în evidență principalele tendințe.

Ponderea impozitelor indirecte în veniturile fiscale pe anii 2008 – 2013

Structura pe anul 2008

Tabelul nr. 4

Fig. 4.

Structura pe anul 2009

Tabelul nr. 5

Fig. 5.

Față de anul precedent, se poate preciza că ponderea impozitelor directe în veniturile fiscale a rămas aceeași, în timp ce ponderea impozitelor indirecte din TVA a cunoscut o oarecare scădere de 5%, tendință ce se explică prin accentuarea crizei economice și scăderii puterii de cumpărare a populației.

Structura pe anul 2010

Tabelul nr. 6

Fig. 6.

În acest an se înregistrează o scădere drastică a impozitelor directe, atât în mărime absolută, cât și procentual, ajungându-se în situația în care impozitele directe să reprezinte doar 26% din veniturile fiscale, față de 34% în 2008 și 2009, ca urmare a continuării politicii Guvernului prin care se pune accent pe creșterea contribuției impozitelor indirecte în formarea veniturilor bugetului de stat.

Impozitele directe au scăzut cu 8 procente datorită modificării legislației și tăierilor salariale din sistemul bugetar (rezultând scăderea impozitului pe veniturile salariale) pe de o parte și scăderii inflației pe de altă parte. Ponderea impozitelor indirecte din TVA a crescut cu 8 procente prin creșterea cotei de TVA de la 19% la 24% începând cu 1 iulie 2010.

Structura pe anul 2011

Tabelul nr. 7

Sursa: www.mfinante.ro/buget (2008-2013)

Fig. 7.

Pentru prima dată de-a lungul perioadei analizate, se observă o creștere extrem de substanțială a impozitelor indirecte, atât în mărime absolută cât și procentual, cauza fiind aceea că perceperea taxei pe valoarea adaugată în acest an a fost mult mai ridicată în raport cu ceilalți ani. S-a resimțit creșterea cotei de la 19% la 24%, crescând și ponderea în totalul veniturilor fiscale cu 7 procente.

Structura pe anul 2012

Tabelul nr.8

Sursa: www.mfinante.ro/buget (2008-2013)

Fig. 8.

Impozitele indirecte au o pondere mai redusă în veniturile fiscale față de anul precedent cu 3 procente, dar în mărime absolută atât TVA cât si accizele au o creștere constantă, datorită îmbunătățirii colectării veniturilor și a impactului pozitiv din cursul de schimb valutar.

Structura pe anul 2013

Tabel nr. 9

Sursa: www.mfinante.ro/buget (2008-2013)

Fig. 9.

Se menține aproximativ aceeași situație ca și în anul precedent, fapt datorat nemodificării niciunui eveniment major în cadrul legislației privind calculul și perceperea impozitelor.

În perioada analizată, în România, nivelul impozitelor indirecte s-a modificat semnificativ, datorită modificărilor ce au avut loc la nivelul legislației fiscale (majorare TVA, accize, etc.).

3.2. Posibilități de perfecționare a gradului de colectare a impozitelor și taxelor

Problema impozitelor este o problemă pe cât de complexă, pe atât de greu de rezolvat în practică. Principiile de echitate fiscală impun ca stablirea impozitelor să se facă în funcție de capacitatea contributivă a fiecăruia, adică în funcție de veniturile și de averea obținută.

Obligațiile fiscale trebuie să înceapă de la un anumit nivel al veniturilor unei persoane fizice și juridice, să țină cont de situația economică și socială a acestora.

Un stat este cu atât mai bogat, mai puternic, cu cât are mai mulți cetățeni bogați. Interesul statului este ca numărul și bogația acestora să crească tot mai mult întrucât și veniturile sale vor fi mai mari și de a avea cât mai puțini cetățeni săraci. Cu cât numărul acestora și gradul lor de sărăcie este mai mic, cu atât mai mult statul se va elibera de greaua povară a întreținerii celor săraci, din veniturile obținute, pe calea impozitelor încasate de la cei bogați.

În același timp, permanent și în orice țară, se pune problema dacă fondurile bugetare sunt cheltuite în mod eficient. Sunt exemple frecvente în care însemnate fonduri bugetare, fie au fost cheltuite ineficient, fie fraudulos. Birocrația din unele instituții fundamentale ale statului, ca și fenomenele de fraudă, risipă și abuzurile, bine surprinse și evidențiate de mass-media, au generat în rândul majorității cetățenilor sentimente de neîncredere și chiar de dispreț față de puterea legislativă, executivă și judecătorească, cerând reducerea cheltuielilor acestor instituții.

Bugetul de stat cuprinde veniturile și cheltuielile statului. Veniturile bugetului de stat se obțin în cea mai mare parte pe calea impozitelor, în general între 50% si 90%. Cheltuielile bugetului de stat, au ca destinație satisfacerea unor necesități sociale precum cele de învățământ, educație, sănătate, protecție socială, ordine publică, protecția mediului, apărare, etc.

Cum materia impozabilă cunoaște, în general modificări reduse de la un an la altul, singura posibilitate de sporire a veniturilor bugetare rămâne creșterea sarcinii fiscale, adică a impozitelor și taxelor, ceea ce presupune schimbarea unor reglementări fiscale. Un asemenea scop nu se poate realiza practic într-un an fiscal, având în vedere etapele care trebuie parcurse, respectiv:

1. constatarea decalajului (mare sau foarte mare) între venituri și încasări;

2. stabilirea măsurilor legislative ce trebuie întreprinse pentru obținerea diferenței de venituri bugetare;

3. elaborarea proiectelor legislative, aprobarea acestora în Guvern sau Parlament, promulgarea lor și publicarea în Monitorul Oficial;

4. stabilirea noilor sarcini fiscale ale contribuabililor (mult mai mari), care să le mai și plătească, integral și în termenul legal.

Un sistem fiscal rațional, se bazează pe posibilitățile effective, reale și echitabile de stabilire a impozitelor pe contribuabil. Altfel spus, se va avea în vedere și necesitățile de venituri bugetare, dar, în determinarea veniturilor cuvenite bugetului de stat, se pornește și de la posibilitățile de plată, de la puterea contributivă a fiecărui contribuabil, stabilită conform principiilor de echitate fiscală, pe baza unei legislații fiscale cât mai stabilă în timp.

Este important numărul persoanelor întreținute de cei ce muncesc, dar foarte importantă este și mărirea cheltuielilor necesare pentru o asemenea persoană. Una este ca, cheltuielile de protecție socială, necesare sau efectiv consumate pentru o persoană ce necesită măsuri de protecție socială să fie de câțiva euro lunar și alta este ca acestea să fie de mii de euro lunar. Ca urmare, măsurile profilactice sunt decisive în asigurarea sănătății populației și în mod deosebit, a generațiilor ce urmează. Sunt țări care cheltuiesc mult cu tratamentele terapeutice, în timp ce alte țări cheltuiesc puțin cu tratamentele profilatice, dar ajung ca o mare parte din populație să fie suferindă de boli incurabile, persoane care nu mai pot fi recuperate și pentru al căror tratament nu există fondurile necesare.

Au fost subliniate aceste aspecte pentru a se înțelege mai bine problemele dificile ce se ridică atunci când se pune problema modului în care se asigură veniturile bugetare necesare exercitării rolului și funcțiilor statului:

1. printr-un singur buget, pe calea impozitelor generale, sau

2. prin mai multe bugete, respectiv bugetul de stat, al căror venituri se obțin, în cea mai mare parte, pe calea impozitelor, bugetul asigurărilor sociale de stat, al căror venituri se obțin pe calea contribuțiilor, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale.

Trăsătura importantă a politicii fiscale românești o constituie creșterea veniturilor statului pe seama impozitelor indirecte, dorindu-se să se ajungă la tendințe structurale asemănătoare cu acelea din țările dezvoltate.

Avându-se în vedere fragilitatea actuală a economiei românești sunt necesare măsuri pentru continuarea reformei fiscale astfel încât aceasta să stimuleze activitatea economică.

Sistemul de impozite și taxe va urmări în principal următoarele:

– perfecționarea aplicării T.V.A., creșterea exporturilor, întărirea disciplinei financiare.

– pe linia impozitului pe profit adoptarea unor legi care să nu descurajeze societățile profitabile.

Simplitatea și transparența sistemului de impozite și taxe descurajează tentativele de evaziune fiscală.

Respectarea principiilor de impunere cum ar fi echitatea fiscală, certitudinea impunerii, comoditatea perceperii impozitelor, randamentul impozitelor este necesară pentru fiecare impozit nou introdus care trebuie să corespundă principiilor de echitate, de politică financiară, de politică economică și socială.

Aparatul fiscal nu este chemat numai să verifice modul de determinare corectă și completă a bazei impozabile, a cuantumului impozitului și a majorărilor de întârziere, ci și aplică sau propune sancțiuni legale în caz de evaziune sau fraudă fiscală.

Politica fiscală a României are un dublu scop: economic, care se îndreaptă spre stimularea dezvoltării economice și care conduce la creșterea veniturilor bugetului de stat și un scop social, care se referă la redistribuirea veniturilor obținute la bugetul statului către persoanele și sectoarele defavorizate.

CAP. IV ASPECTE METODOLOGICE PRIVIND PREDAREA DISCIPLINEI FINANȚE ȘI FISCALITATE ÎN LICEU

4.1. Conceptul de metodă didactică

Metoda didactică constituie o cale de cunoaștere și acțiune, un set de principii, reguli, mijloace și procedee ce formează un instrument al cunoașterii și acțiunii umane cu scopul de a crește eficiența activității teoretice și practice a omului.

Privită în domeniul educațional, metoda didactică reprezintă o modalitate de realizare a procesului de instruire și educare, de predare și învățare, un ansamblu de principii, reguli, norme, procedee și mijloace prin care se asigură conexiunea optimă între activitatea de predare a profesorului și activitatea de învățare a elevului. Astfel, metoda didactică asigură conducerea cu eficiență a actului pedagogic pentru realizarea obiectivelor urmărite.

Sistemul metodelor de învățământ conține:

– metode tradiționale, cu un lung istoric în instituția școlară și care pot fi păstrate cu condiția reconsiderării și adaptării lor la exigențele învățământului modern;

– metode moderne, determinate de progresele înregistrate în știință și tehnică, unele dintre acestea, de exemplu, se apropie de metodele de cercetare științifică, punându-l pe elev în situația de a dobândi cunoștințele printr-un efort propriu de investigație experimentală; altele valorifică tehnica de vârf (simulatoarele, calculatorul).

Clasificarea metodelor de învățământ se poate realiza în funcție de diferite criterii:

– după criteriul istoric:

metode clasice (tradiționale): expunerea, conversația, exercițiul etc.;

metode moderne: studiul de caz, metoda proiectelor, metode de simulare, modelarea etc.;

– după funcția didactică prioritară pe care o îndeplinesc:

metode de predare-învățare propriu-zise, dintre care se disting:

metodele de transmitere și dobândire a cunoștințelor: expunerea, problematizarea, lectura etc.;

metodele care au drept scop formarea priceperilor și deprinderilor: exercițiul, lucrările practice etc.;

metode de evaluare;

– după modul de organizare a activității elevilor:

metode frontale (expunerea, demonstrația);

metode de activitate individuală (lectura);

metode de activitate în grup (studiul de caz, jocul de rol);

metode combinate, care se pretează mai multor modalități de organizare a activității (experimentul);

– după tipul de strategie didactică în care sunt integrate:

algoritmice (exercițiul, demonstrația);

euristice (problematizarea);

– după sursa cunoașterii (care poate fi experiența social-istorică a omenirii, explorarea directă sau indirectă a realității sau activitatea personală):

metode de comunicare orală: expozitive, interogative (conversative sau dialogate); discuțiile și dezbaterile; problematizarea;

metode de comunicare bazate pe limbajul intern (reflecția personală)

metode de comunicare scrisă (tehnica lecturii);

metode de explorare a realității:

metode de explorare nemijlocită (directă) a realității: observarea sistematică și independentă; experimentul; învățarea prin cercetarea documentelor;

metode de explorare mijlocită (indirectă) a realității: metode demonstrative; metode de modelare;

metode bazate pe acțiune (operaționale sau practice):

metode bazate pe acțiune reală/autentică: exercițiul; studiul de caz; proiectul sau tema de cercetare; lucrările practice;

metode de simulare (bazate pe acțiune fictivă): metoda jocurilor; metoda dramatizărilor; învățarea pe simulatoare.

Alegerea metodei se face în funcție de:

1. finalitățile și scopurile urmărite de educație;

2. conținutul învățământului;

3. particularitățile de vârstă și individuale ale elevilor;

4. psihologia grupurilor școlare;

5. specificul mijloacelor de învățământ;

6. personalitatea cadrului didactic (experiență, competență, măiestrie etc.).

Metoda are un caracter simultan sau succesiv la realizarea mai multor obiective instructiv-educative.

Funcțiile specifice metodei sunt:

– funcția cognitivă (metoda devine pentru elev un mod de a afla, de a cerceta, de a descoperi);

– funcția formativ-educativă (metoda de predare nu este numai calea de transmitere a unor cunoștințe, ci un proces educativ);

– funcția instrumentală (metoda servește drept tehnică de execuție, mijlocind atingerea obiectivelor instructiv-educative);

– funcția normativă sau de optimizare a acțiunii (metoda arată cum trebuie să se procedeze, cum să se predea și cum să se învețe astfel încât să se obțină cele mai bune rezultate).

4.2. Metodele didactice – de la clasic la modern

În predarea disciplinelor economice cele mai uzuale metode sunt:

Metode bazate pe comunicarea orală

Comunicarea orală este forma cea mai răspândită de comunicare în cadrul actului de predare-învățare. Ea presupune interacțiunea directă între profesor și elevi.

Aceste metode se recomandă a fi abordate prin:

– gândire critică;

– antrenarea elevilor în prelucrarea cunoștințelor, pentru a se evita receptarea pasivă și asimilarea prin memorarea mecanică.

A. Metode expozitive

Expunerea este forma tipică de comunicare monologată în procesul de învățământ și constă în comunicarea verbală a unui ansamblu structurat de cunoștințe în fața întregului colectiv al clasei. Este o metodă cu caracter frontal, se adresează tuturor elevilor simultan. Ea se utilizează pentru acele conținuturi care implică un volum mare de informație nouă sau care presupun transmiterea lor ca un tot unitar în cadrul unei activități didactice distincte.

A.1 Prelegerea

Este forma de expunere consacrată îndeosebi în învățământul superior, prin care se comunică, prin monolog structurat, un volum mare de informații având, de regulă, un caracter teoretic de nivel înalt și care se prezintă ca un sistem coerent de informații ce poate și trebuie transmis într-o perioadă compactă de 1-2 ore.

De exemplu, la disciplina Finanțe și Fiscalitate prelegerea se folosește în partea introductivă la capitolele ”Veniturile publice”, “Cheltuielile publice”, ”Controlul financiar”.

A.2 Descrierea

Este o modalitate de predare și învățare bazată pe metoda observației dirijată verbal, de către profesor, a obiectelor, faptelor și fenomenelor în scopul sesizării de către elevi a însușirilor tipice, caracteristice și semnificative ale acestora.

Cu toate că descrierea presupune dirijarea observației de către profesor, ea nu exclude și observația independentă a elevilor. Dimpotrivă, profesorul poate stimula spiritul de observație al acestora și îl poate valorifica în efectuarea descrierii.

La disciplina Finanțe și Fiscalitate descrierea poate fi utilizată pentru cunoașterea de către elevi a modului de completare a declarațiilor fiscale, de exemplu Decontul de TVA.

A.3 Explicația

Presupune comunicarea orală, menită să releve relațiile cauzale, mecanismele și structurile interne, notele esențiale, factorii, condițiile care explică manifestările externe ale obiectelor și fenomenelor. Ea poate fi realizată pe cale inductivă sau pe o cale deductivă. Aceste căi se pot îmbina, putându-se folosi și raționamente de genul: ”ce s-ar întâmpla dacă…?”

La disciplina Finanțe și Fiscalitate explicația se utilizează foarte frecvent. Astfel, la lecția Impozitul pe salarii se explică modul de calcul al venitului salarial impozabil și a impozitului pe veniturile din salarii, pe etape:

-etapa 1: calcularea venitului salarial brut prin însumarea salariului de bază și a sporurilor, adaosurilor;

-etapa 2: calcularea elementelor deductibile: CAS, CASS, CFS, deducerea personală în funcție de numărul persoanelor aflate în întreținerea contribuabilului;

-etapa 3: calcularea venitului salarial impozabil prin deducerea elementelor deductibile din venitul salarial brut;

-etapa 4: calcularea impozitului pe veniturile din salarii prin aplicarea cotei de 16% la venitul salarial impozabil.

A.4 Povestirea

Se mai numește metoda narativă și este o expunere orală în care se pune accentul pe elementele narative în scopul înfățișării unor fapte, evenimente, întâmplări, care să conducă prin intuiție și reprezentare la generalizare și abstractizare.

Se utilizează cu predilecție la lecțiile introductive pentru captarea atenției elevilor și dezvoltarea interesului pentru tema ce urmează a fi studiată.

Trebuie utilizată în combinație cu alte metode pentru a realiza o participare activă din partea elevilor la lecție. Utilizarea acestei metode presupune din partea profesorului o bună documentare și un anumit talent pedagogic și exercițiu.

A.5 Instructajul

Instructajul este o metodă verbală recomandată ca sprijin sau ca metodă complementară în activitățile practice, pentru formarea deprinderilor, abilităților manuale, pentru respectarea unor cerințe morale, civice, pentru utilizarea unor aparate, pentru realizarea unei activități conform unui algoritm, etc.

Instructajul poate fi utilizat pentru precizarea modului de întocmire a documentelor de evidență contabilă în cazul unei aplicații practice sau în cazul evaluării pe baza testelor grilă, planșelor cu întrebări și răspunsuri, etc.

B. Metode conversative

B.1 Conversația

Conversația constă în dialogul dintre profesor și elevi prin care profesorul, formulând succcesiv întrebări, stimulează gândirea elevilor în vederea însușirii de cunoștințe noi sau în vederea fixării, adâncirii, sistematizării și verificării cunoștințelor.

O conversație bine concepută și condusă nu este un amalgam de întrebări improvizate, ci o structură coerentă de întrebări înlănțuite, care imprimă o anumită direcție activității intelectuale a elevilor, o structură care cuprinde variate tipuri de întrebări, fiecare având un anumit rol și o anumită poziție în discuția purtată cu elevii.

Conversația îmbracă următoarele forme:

a. Conversația structurată (conversația catehetică) presupune formularea întrebărilor care solicită răspunsuri reproductive riguroase, de enunțare, enumerare sau descriere.

Exemplu: La disciplina Finanțe și Fiscalitate conversația structurată se utilizează foarte frecvent la capitolul Analiza controlului financiar, unde elevilor li se adresează întrebări precum:

-Definiția controlului financiar

– Funcțiile controlului financiar

-Clasificarea controlului financiar

-Actele specifice controlului financiar.

b. Conversația euristică (conversație socratică) este o metodă a dialogului deschis între profesor și elevi, care urmărește antrenarea elevilor în procesul de descoperire a noi cunoștințe, a noi aplicații ale cunoștințelor învățate, a noi perspective de abordare a acestor cunoștințe.

Profesorul, folosindu-se de o succesiune de întrebări puse cu abilitate și în alternanță cu răspunsurile primite de la elevi, orientează activitatea intelectuală a elevilor în sensul unei investigații în sfera cunoștințelor pe care ei le dețin, cu scopul de a descoperi noi cunoștințe.

Exemplu: La disciplina Finanțe și Fiscalitate, la lecția Impozitul pe profit, profesorul adresează întrebări pentru determinarea impozitului pe profit:

-Cum se determină profitul brut?

-Cum se calculează profitul impozabil?

-Ce cheltuieli deductibile fiscal sunt în aplicație?

-Ce cheltuieli nedeductibile fiscal întâlnim?

-Cum se determină impozitul pe profit și care este cota aferentă?

c. Conversația de fixare și consolidare se utilizează în timpul lecției pentru sublinierea unor idei mai importante și dovedirea faptului că elevii au înțeles și au reușit să-și însușească aspectele esențiale ale lecției. Putem exemplifica la disciplina Finanțe și Fiscalitate, tema Impozitele directe, momentul în care profesorul poate adresa întrebări pentru a vedea dacă elevii au înțeles și pot stabili modul de calcul al acestora:

1. Indicați tipurile de impozite directe.

2. Cum se calculează fiecare tip de impozit direct.

B.2 Dezbaterea în grup

Este o metodă de predare și învățare care valorifică cercetările de psihologie socială privind interacțiunea de grup ca factor de influențare a comportamentului membrilor și a grupului în ansamblul său.

Acțiunea profesorului de organizare și dirijare a procesului de învățare se exercită prin intermediul grupului de elevi.

Exemplu: Dezbaterea în grup se realizează, de regulă, la sfârșit de capitole. La disciplina Finanțe și Fiscalitate, la sfârșitul capitolului Veniturile publice se adresează elevilor următoarele întrebări:

-Enumerați impozitele directe și impozitele indirecte.

-Care sunt impozitele și taxele locale?

-Cum se calculează fiecare tip de impozit și taxă?

Se pot efectua și lucrări practice mai simple pentru facilitarea înțelegerii.

Ca tehnică a discuției în grup se poate folosi metoda Brainstorming sau metoda asaltului de idei. Aceasta se aplică pe un grup de 8-12 elevi, având scopul de a produce idei noi (nu decizii) prin participarea colectivă.

C. Problematizarea

Este o metodă modernă ce vizează formularea unor întrebări – problemă, probleme sau situații -problemă care antrenează gândirea elevilor, le creează acestora o stare de îndoială și incertitudine și le trezește curiozitatea, dorința, ambiția de a descoperi căi de rezolvare sau de formulare a unui răspuns corespunzător.

Profesorul nu transmite elevilor cunoștințe elaborate anterior, ci formulează întrebări sau creează situații – problemă care îi pun pe elevi într-o situație de căutare a răspunsurilor pentru a rezolva situația creată, în felul acesta descoperind noi adevăruri și făcând noi reflecții asupra realității, noi asocieri de idei.

Se pot identifica trei momente succesive pe care le presupune aplicarea metodei problematizării:

1. un moment pregătitor – constă în crearea situației problemă de către profesor;

2. un moment tensional – vizează tensiunea creată prin conflictul intelectual dintre solicitările problemei și cunoștințele elevilor. Starea tensională este cu atât mai ridicată cu cât gradul de participare, de angajare intelectuală, afectivă a elevilor la rezolvarea problemei este mai ridicat;

3. un moment rezolutiv – constă în descoperirea soluției și validarea ei de către profesor, eventual corectarea sau completarea ei.

Rolul profesorului este de a stimula declanșarea situației problemă, orientează activitatea elevilor, formulează întrebări ajutătoare, sugerează analogii la răspunsuri, acordă sprijin elevilor și evaluează soluția.

Exemplu: la disciplina Finanțe și fiscalitate, la lecția Impozitul pe profit, profesorul adresează următoarele întrebări:

-Arătați modul de calcul a profitului realizat de o firmă.

-Precizați ce fel de profit se obține comparând veniturile realizate cu cheltuielile efectuate.

-Se impozitează tot profitul realizat?

-Cum se calculează profitul impozabil?

-Există elemente care se deduc și care se adună la profitul obținut?

-Arătați modul de determinare a impozitului pe profit.

S-a creat o situație problemă atunci când elevii și-au dat seama că nu tot profitul obținut este supus impozitării. Sub conducerea profesorului, elevii au înțeles tehnica de calcul a impozitului pe profit.

II. Metode bazate pe comunicarea scrisă

Au ca sursă principală și ca instrument de formare a elevului manualul școlar sau alte surse similare.

1. Metoda lecturii

Lectura este cu atât mai eficientă cu cât elevul posedă deja anumite deprinderi de a stoca, prelucra și exprima informațiile dobândite, adică de a face rezumate, conspecte, de a elabora compuneri și referate, de a lua notițe, dar și deprinderi de disciplină și igiena muncii intelectuale.

Exemplu: Metoda lecturii se utilizează la toate disciplinele prin citirea manualelor, a cărților de specialitate și a altor materiale informative. La disciplina Finanțe și Fiscalitate se pot consulta diferite cărți din literatura de specialitate, revista “Tribuna economică”, ”Economistul”, ”Revista de finanțe publice și contabilitate”, ”Monitorul Oficial”, ”Codul fiscal” și alte materiale.

2. Activitatea cu manualul

Manualul reprezintă un ”mediu pedagogic de prezentare a cunoașterii științifice”, în sensul că informațiile științifice dintr-un anume domeniu al realității sunt astfel organizate, prezentate și adaptate încât să stimuleze, să faciliteze și să mențină învățarea la elevi, respectându-se principii didactice, psihologice și praxiologice.

Această metodă urmărește formarea priceperilor și deprinderilor necesare folosirii corecte și eficiente a manualelor școlare și a altor cărți, ajutându-i pe elevi să își însușească noi cunoștințe, să le sistematizeze și să le fixeze, să-și formeze priceperi și deprinderi de muncã intelectuală. Pentru aceasta elevii vor face extrase, vor întocmi fișe, rezumate, conspecte, eseuri, scheme, grafice, etc. Ținând seama că, în prezent, calculatorul este o sursă de informații extrem de bogată, elevii vor fi antrenați în utilizarea INTERNET-ului sau lecturarea unor CD-uri tematice.

Este necesar ca, în afara manualului, profesorul să încurajeze și să îndrume elevii pentru a utiliza “cartea școlară”, recurgând la lectura suplimentară.

La disciplina Finanțe, de exemplu, trebuie amplu dezbătută problematica impozitelor și taxelor, ca venituri ale bugetului de stat, motiv pentru care elevii vor fi îndrumați să consulte Monitoarele Oficiale, revistele de specialitate “Tribuna Economicã”, ”Revista de finanțe publice și contabilitate”, ”Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor”, etc.; de asemenea și site-uri privind legislația financiar-contabilă (www.codfiscal.net, www.avocatnet.ro, www.mfinanțe.ro, www.conta.ro), fără a avea caracter limitativ sau publicistic.

3. Metoda referatelor

Constă în culegerea, prelucrarea și analiza critică a informației provenite din diverse surse scrise și materializarea acestei informații sub forma unui text scris de elev.

Metoda constă în întocmirea unui referat, precedat sau nu de o activitate pregătitoare, în funcție de vârsta subiecților, de capacitățile lor intelectuale și de gradul formării deprinderilor de întocmire a referatului. Elaborarea propriu-zisă a referatului rămâne însă o activitate personală, independentă a fiecărui elev.

Tipuri de referate:

a. referat tematic – evidențiază principalele idei legate de o anumită temă științifică;

b. referat bibliografic – se întocmește pe baza consultării unor surse bibliografice, prin documentare;

c. referat de cercetare – se întocmește pe baza demersului unei activități derulate în clasă sau a unei cercetări proprii a elevilor.

Exemplu: La Finanțe și fiscalitate se pot da să se întocmească referate tematice pentru “Impozitele directe”, “Impozitele indirecte”. Referatele bibliografice presupun întocmirea de referate pe bază de bibliografie: de exemplu – întocmirea situațiilor financiare anuale. Referatele de cercetare se bazează pe cercetarea unor fenomene, procese economice la o întreprindere, de exemplu – analiza activității desfășurate de întreprinderea “X” pe baza indicatorilor din bilanț.

III. Metode bazate pe cercetarea realității

1. Observația

Constă în contemplarea metodică și intenționată a unui obiect sau fenomen. Ea presupune o activitate intelectuală, complex, care antrenează reprezentările, gândirea, limbajul, memoria și atenția voluntară.

Exemplu: se utilizează frecvent la disciplina “Calitatea produselor și serviciilor” în vederea identificării caracteristicilor, indicilor de calitate, a compoziției diferitelor produse.

2. Metoda experimentală

Presupune crearea de către om a unor condiții prin care se provoacă un fenomen, un process, ale cărui caracteristici sunt observate, analizate, interpretate.

Exemplu: această metodă se folosește pentru determinarea parametrilor de calitate, a compoziției chimice la diferite produse alimentare. Se mai poate utiliza această metodă pentru formarea și dezvoltarea priceperilor și deprinderilor privind mânuirea și tehnica de folosire a aparatelor electrotehnice, electronice.

3. Demonstrația

Este metoda în care predomină prezentarea de către profesor în mod nemijlocit a obiectelor, fenomenelor, proceselor din realitate, fie sub forma lor naturală, fie sub o altă formă, prin substitute ale realității, ca materiale didactice.

Scopul metodei este promovarea unor imagini și reprezentări în vederea generalizărilor, precum și obișnuirea elevilor cu efectuarea concretă și corectă a unor acțiuni.

Metoda se utilizează la disciplinele Contabilitatea evenimentelor și tranzacțiilor și Finanțe și fiscalitate. De exemplu: la folosirea unui soft informatic, profesorul descrie programul, apoi demonstrează practic utilizarea fiecărui meniu în parte.

Metoda are și anumite limite, decurgând din atitudinea pasivă a elevilor în timpul demonstrației profesorului, motiv pentru care se impune combinarea acesteia cu alte metode.

4. Modelarea

Este operația de cercetare, de studiere a fenomenelor din natură sau din societate cu ajutorul modelelor.

În cazul disciplinelor economice se disting modele deterministe și probabilistice, modele statice și dinamice, modele microeconomice și macroeconomice, modele numerice, modele analitice, etc.

La disciplina Finanțarea afacerii sau Realizarea situațiilor financiare, clasa a XII-a, se utilizează modelul determinării rentabilității întreprinderii prin analiza soldurilor intermediare de gestiune.

IV. Metode bazate pe acțiunea practică

1. Exercițiul

Este o modalitate prin care se realizează, în mod conștient și repetat, o multitudine de acțiuni și operații matematice sau motrice, în scopul formării de noi priceperi și deprinderi, structuri operatorii, capacități și aptitudini.

Exercițiul nu se confundă cu repetarea, acesta constituind o îmbunătățire continuă a performanței de la o repetare la alta, până la atingerea scopului dorit.

Este o metodă activ participativă în care cunoștințele sunt reactualizate, completate și aplicate în situații noi, ceea ce antrenează gândirea elevilor în operații de generalizare și le imprimă un spirit creativ.

Disciplinele economice se pretează, prin caracterul lor practic, la utilizarea acestei metode, prin o serie de operații intelectuale specifice: aplicarea unor formule de calcul, analiza și înregistrarea în contabilitate a unor operații economice, alcătuirea de rezumate, referate, utilizarea unor programe informatice, completarea unor documente primare și de evidență operativă, stabilirea obligațiilor de plată a agenților economici pentru bugetul de stat, etc.

Exemplu: La disciplina Finanțe și fiscalitate, la capitolul Veniturile publice, se utilizează exerciții pentru calculul diferitelor taxe și impozite.

Profesorul intervine pe parcursul activității dacă este solicitat sau dacă observă că elevii nu reușesc să facă față cerințelor problemei. La sfârșitul activității se pot centraliza rezultatele, se fac aprecieri asupra modului de desfășurare a exercițiului și se desprind concluzii asupra aplicării modului de calcul a impozitelor și taxelor.

2. Studiul de caz

Reprezintă un mod de apropiere a procesului de învățământ, de viață, de activitatea practică.

Această metodă constă în analizarea unei situații specifice deosebite (reală sau ipotetică) care există sau poate să apară într-o acțiune, fenomen, sistem, cu scopul de a o rezolva, de a-i rezolva neajunsurile și de a găsi modalități de modernizare ale acesteia.

Specificul acestei metode constă într-o confruntare directă cu situația reală, considerată reprezentativă pentru un segment de fenomene, procese, acțiuni. Ca urmare a acestei analize se obțin noi informații cu caracter teoretic.

În cazul disciplinelor economice, această metodă este frecvent folosită, deoarece evenimentele și tranzacțiile economice pot constitui oricând cazuri de studiat pe care elevii le vor întâlni în practica lor economică reală.

Exemplu: La disciplina Finanțe și Fiscalitate, elevii, pornind de la anumite cheltuieli și venituri, trebuie să calculeze impozitul pe profit, să completeze Declarația privind obligațiile la bugetul statului. Tot așa în cazul determinării TVA – lui pe baza datelor privind livrările și achizițiile, elevii vor determina tipul de TVA și vor completa Decontul de TVA.

La disciplina Finanțarea afacerii, pornind de la o situație financiară a unei societăți comerciale, se cere elevilor să determine situația echilibrului financiar. În urma acestui studiu de caz elevii formulează idei, propuneri, sugestii pentru refacerea echilibrului financiar al societății.

3. Metoda jocurilor

Este metodă, mijloc și cadru de instruire, fiind orientată către activitate, având la bază simularea unor activități din realitate.

Scopul său este cunoașterea realității și asimilarea ei, conținutul jocului devine izvor de cunoștințe, sursă de informații, iar ambianța atractivă va stimula procesul de asimilare și experiență.

Prin această metodă elevii exersează comportamente, asimilează și își verifică cunoștințe, priceperi și deprinderi.

În predarea – învățarea disciplinelor economice putem întâlni:

a. jocul didactic

b. jocul de simulare

c. jocul structural

d. jocul de decizie – elevii simulează prin interpretare confruntarea cu o situație decizională și luarea unei decizii;

e. jocul de competiție – are ca scop obținerea de performanțe pentru învingerea unui adversar real sau imaginar;

f. jocul de arbitraj – ajută la înțelegerea și dezvoltarea capacităților de soluționare a problemelor conflictuale care apar între două persoane, grupuri, entități economice;

g. jocul de rol.

Exemplu: Jocul de rol se poate utiliza la disciplina Organizarea resurselor umane, când elevii sunt puși să interpreteze rolurile diferiților angajați, obișnuindu-se astfel cu viitoarele lor meserii.

Metoda proiectelor

Proiectul este rezultatul unei activități de proiectare, cercetare și a unor acțiuni practice efectuate individual sau în grup și care se caracterizează prin originalitate și utilitate practică.

Activitatea elevilor se desfășoară în mod independent, individual sau în grup, într-un timp mai îndelungat (o săptămână, o lună, etc.), presupune un efort de informare, investigare, proiectare sau elaborare și se soldează în final cu prezentarea unui produs finit, care va fi evaluat (de aceea, proiectul se întâlnește și ca metodă complementară de evaluare).

Printre avantajele acestei metode se pot menționa: posibilitatea unei abordări interdisciplinare a temei; consolidarea și valorificarea tehnicilor de activitate intelectuală (de adunare, prelucrare și prezentare a informațiilor); stimularea inițiativei și independenței elevilor în activități; dezvoltarea structurilor cognitive și a capacităților creatoare ale acestora.

Proiectul este și o metodă de evaluare, mai ales când ia forma lucrării pentru obținerea certificatelor de competențe profesionale.

Evaluarea proiectului se va face în funcție de capacitățile/competențele care se evaluează:

-metodele de lucru;

-utilizarea corespunzătoare a bibliografiei;

-utilizarea corespunzătoare a materialelor și a echipamentului;

-corectitudinea/acuratețea tehnică;

-generalizarea problemei;

-organizarea ideilor și materialelor;

-calitatea prezentării;

-acuratețea cifrelor/desenelor, etc.

Exemplu: Aceasta metodă se folosește în cadrul disciplinelor economice la elaborarea proiectului de certificare a competențelor profesionale la absolvirea liceului.

5. Metoda lucrărilor practice și aplicative

Este o metodă ce mijlocește conexiunile dintre cunoștințele teoretice ale unor discipline și domeniile lor de aplicabilitate. Sunt activități practice cu caracter tehnic, artistic, didactic-pedagogic și medical.

Prin intermediul acestei metode se formează priceperi și deprinderi care servesc unei integrări cât mai rapide în viața economico-socială.

Exemplu: La disciplina Finanțe și fiscalitate, la sfârșit de capitol, se utilizează metoda lucrărilor practice curente, iar la sfârșitul mai multor capitole se întocmesc lucrări practice complexe.

V. Alte metode didactice

1. Algoritmizarea

Este o metodă care creează condiții necesare pentru sesizarea, descoperirea și asimilarea diverșilor algoritmi care pot fi apoi folosiți în rezolvarea sarcinilor învățării.

Algoritmul este alcătuit pe baza unor înlănțuiri de raționamente și exprimă în mod sintetic structura logică internă a rezolvării problemei respective.

Algoritmul este o construcție conștientă care anticipează un program de acțiune viitoare și se caracterizează prin: precizie, măsură, generalitate, rezolubilitate.

Elevul își însușește pe calea algoritmizării, cunoștințele sau tehnicile de lucru, prin simpla parcurgere a unei căi deja stabilite, pe când în cadrul învățării de tip euristic însușirea are loc pe baza propriilor căutări. În procesul de învățare, algoritmizarea scutește elevul de efortul de a căuta singur, lăsându-i disponibilă energia spre a o utiliza în alte direcții.

Algoritmii se pot prezenta sub forma:

a. regulilor (de calcul, formule de operații)

b. modelelor

c. schemelor de desfășurare a activității intelectuale sau de rezolvare a unor probleme

d. instructajelor care indică ordinea acțiunilor care trebuie executate

e. circumscrierii exhaustive a unor grupuri de însușiri cu ajutorul cărora pot fi identificate anumite categorii de obiecte și fenomene.

Algoritmii sunt de mai multe tipuri:

1. algoritmi de cunoaștere, cu referire la activități de percepere, înțelegere, generalizare și sistematizare a cunoștințelor;

2. algoritmi de recunoaștere – utilizați pentru rezolvarea unui anumit tip de probleme;

3. algoritmi de rezolvare – constau în succesiunea operațiilor necesare pentru rezolvarea problemei;

4. algoritmi de programare și dialogare cu calculatorul, sub formă de scheme logice, programe informatice;

5. algoritmi optimali;

6. algoritmi de repetare – urmăresc transformarea acțiunilor în reflexe, deprinderi sau obișnuințe;

7. algoritmi de creație – specifici unui sistem de predare învățare activ-participativ.

Exemplu: La disciplina Finanțe și fiscalitate se pot folosi algoritmi de calcul a TVA-lui aferent cumpărărilor și vânzărilor.

La Contabilitate se folosesc algoritmi pentru calculul prețului de vânzare a mărfurilor, a sumei datorate furnizorului. Se utilizează algoritmi pentru înregistrarea operațiilor economice în formule contabile pe baza analizei contabile.

2. Învățarea prin descoperire

Este în strânsă legătură cu problematizarea. Deosebirea constă în faptul că problematizarea pune accentul pe declanșarea și crearea unor situații de învățare și cunoaștere, iar descoperirea urmărește cu precădere căutarea și găsirea soluției.

Profesorul organizează activitatea de învățare prin descoperire frontal, cu întreaga clasă, când poate avea loc o distribuire a sarcinilor în cadrul colectivului, ceea ce dezvoltă spiritul colectiv în rezolvarea creativă a problemelor.

Pentru realizarea descoperirii elevii trebuie să parcurgă următoarele etape:

a. confruntarea cu problema;

b. declanșarea procesului de explorare;

c. sesizarea legăturilor cu cunoștințele anterioare;

d. formularea rezultatelor.

În cazul disciplinelor economice, aplicarea acestei metode conduce la descoperirea de către elevi, prin eforturi proprii, a semnificației diferitelor noțiuni economice, sesizarea proprie a evenimentelor economice, explicarea cauzalității acestora, asigurându-se formarea unui stil de muncă personalizat, stimularea motivației și a spiritului de inițiativă, dobândirea încrederii și siguranței în sine.

Exemplu: la disciplina Realizarea situațiilor financiare, la lecția “Determinarea rezultatului exercițiului”, elevii reușesc prin efort propriu să descopere legătura cauzală dintre fenomenele economice. Profesorul prezintă elevilor o situație a cheltuielilor și veniturilor realizate de o firmă, într-o lună, și se cere să se stabilească rezultatul exercițiului pe total și pe tipuri de activități. Elevii trebuie să grupeze cheltuielile și veniturile pe tipuri de activități, apelând la cunoștințele acumulate anterior. Vor compara veniturile realizate cu cheltuielile efectuate, stabilind rezultatul. Se vor putea stabili cauzele care au contribuit la obținerea profitului sau a pierderii. În continuare, se pot stabili direcțiile în care întreprinderea va acționa pentru înlăturarea pierderii sau realizarea unui profit mai mare.

3. Portofoliul

Este o metodă de evaluare longitudinală a performanțelor elevilor. El este o colecție formată din produse ale activității de învățare a elevului, incluzând rezultatele obținute prin celelalte metode și tehnici de evaluare (probe orale, scrise, practice, observare sistematică, proiect, autoevaluare), precum și sarcinile specifice fiecărei discipline.

Portofoliul stimulează creativitatea, ingeniozitatea și implicarea personală a elevului în activitatea de învățare, dezvoltând motivația intrisecă a acestuia.

Proiectarea portofoliului include atât scopul, cât și contextul și modul de proiectare:

-scopul – este acela de a confirma că ceea ce este cuprins în obiectivele învățării, reprezintă ceea ce știu elevii sau sunt capabili să facă;

-contextul – este dat de vârsta elevilor, specificul disciplinei și nevoile, abilitățile și interesele elevilor;

-conținutul – modul de proiectare pentru diverse forme: lucrări scrise curente, teste criteriale, chestionare, compuneri, eseuri, postere, colaje, machete, studii de caz, etc.

De exemplu, la disciplina Finanțe și fiscalitate, portofoliul poate fi compus din: teste scrise, eseuri privind impozitele și taxele, referate, studii de caz, fișe de lucru, declarații fiscale, legi specifice acestora, etc.

4. Instruirea programată

Este o metodă multifuncțională, cuprinzând o înșiruire de algoritmi, dar și de probleme de rezolvat, în cadrul căreia conținutul de învățat este prezentat sub forma unui program. Elaborarea acestui program se face în conformitate cu următoarele principii: principiul pașilor mici, ceea ce presupune împărțirea materiei în secvențe, unități, foarte simple și accesibile; principiul progresului gradat – care vizează ordonarea acestor secvențe („pași”) într-o succesiune gradată, parcurgerea unei secvențe permițând trecerea la următoarea; principiul participării active a elevului: fiecare secvență conține o temă de realizat, deci presupune o atitudine activă din partea elevului; principiul întăririi imediate a răspunsului: elevul află, de fiecare dată, dacă răspunsul său este corect și numai după confirmarea corectitudinii răspunsului poate trece la „pasul” următor. Se asigură astfel o permanentă conexiune inversă în actul învățării; principiul respectării ritmului individual de lucru: fiecare elev lucrează în mod independent, parcurgând programul în ritm propriu. Activitatea este deci individualizată.

Este o metodă care organizează acțiunea didactică, aplicând principiile ciberneticii, la nivelul activității de predare-învățare-evaluare.

Instruirea programată poate avea diferite structuri rezultând trei forme de programare: liniară, ramificată și combinată. Ea utilizează o serie de mijloace didactice, respectiv calculatoare, videoproiectoare, casetofoane, manuale, etc.

De exemplu, la disciplinele Finanțe și Contabilitate, în predarea lecțiilor privind impozitele și întocmirea balanței de verificare se pot folosi programe informatice.

Mozaic (Jigsaw)

Este o metodă care necesită utilizarea unui material în formă scrisă (de exemplu un text din manual sau scris de profesor, un articol etc.) și structurarea clasei în grupuri eterogene de 4-5 elevi.

Metoda presupune parcurgerea mai multor etape:

– se formează grupuri de 4-5 elevi, numite grupuri casă (profesorul împarte textul de studiat într-un număr de părți egal cu numărul de grupuri experți);

– se constituie grupurile de experți (în fiecare grup casă, prin numărare de la 1 la 4 sau 5, astfel: toți elevii cu numărul 1 formează grupul numărul 1, cei cu numărul 2 al doilea grup etc.). Fiecare grup de experți studiază tip de 15-20 de minute partea din text, repartizată de profesor, identificând ideile principale și modul cum vor preda aceste idei colegilor.

– elevii revin la grupurile de baștină și pe rând predau conținutul în care sunt „experți”. În cazul unor nelămuriri, elevii pot cere clarificări colegului „expert” în fragmentul de unde provine problema. La sfârșitul orei elevii trebuie să cunoască întregul text de studiat.

Profesorul monitorizează predarea, urmărind desfășurarea activității în cadrul grupurilor și se asigură că informația este transmisă și asimilată corect. În final, profesorul evaluează stăpânirea individuală a materialului (prin întrebări adresate întregii clase, prin lucrări scrise).

La disciplina Finanțe și fiscalitate metoda poate fi folosită la predarea lecției privind Impozitele indirecte. Fiecare grup de lucru va avea de studiat un anumit tip de impozit indirect, iar ”experții” vor avea de predat celorlalte grupuri tema în care au devenit experți.

Explozia stelară

Este o metodă de dezvoltare a creativității similară brainstormingului. Începe din centrul conceptului și se împrăștie în afară, cu întrebări, asemeni exploziei stelare. Se scrie ideea sau problema pe o foaie de hârtie și se înșiră cât mai multe întrebări care au legătură cu ea. Un bun punct de plecare îl constituie cele de tipul: Ce?, Cine?, Unde?, De ce?, Când?. Lista de întrebări inițiale poate genera altele, neașteptate, care cer și o mai mare concentrare.

Această metodă are drept scop sistematizarea informației din cadrul unui modul. Se alică cu succes la o lecție de generalizare sau de predare-învățare. Astfel elevul dobândește capacități noi de învățare (autoinstruirea) și se îndepărtează de învățarea mecanică. Elevul își construiește prin efort propriu un plan de acțiune. Această metodă contribuie la dezvoltarea abilităților și cunoștințelor, crește interesul de cunoaștere.

ETAPE:

1. Propunerea unei probleme;

2. Colectivul se poate organiza în grupuri preferențiale;

3. Grupurile lucrează pentru a elabora o listă cu cât mai multe întrebări și cât mai diverse.

4. Comunicarea rezultatelor muncii de grup.

5. Evidențierea celor mai interesante întrebări și aprecierea muncii în echipă.

Facultativ, se poate proceda și la elaborarea de răspunsuri la unele dintre întrebări.

Se poate aplica la tema Impozitul pe profit în cadrul disciplinei Finanțe și fiscalitate.

Descrierea metodei:

Pasul 1: Se propune problema de rezolvat și se scrie în centrul unei stele cu cinci colțuri: Impozitul pe profit

Fig. 10.

Pasul 2: În vârful fiecărui colț al steluței se scriu întrebări de tipul: CE? CINE? UNDE? DE CE? CÂND?

Pasul 3: Cinci elevi extrag câte o întrebare, apoi își aleg câte 4 colegi organizându-se în 5 grupuri.

Pasul 4: Se lucrează la nivelul grupurilor pentru elaborarea unei liste cu întrebări.

Pasul 5: La expirarea timpului (10 min) se comunică întregii clase întrebările elaborate de fiecare grup de către un reprezentant al acestora:

Ex: Ce este impozitul pe profit?

Ce rol are impozitul pe profit?

Cine plătește impozit pe profit?

Unde se plătește (se varsă) impozitul pe profit?

De ce impozitul pe profit este un impozit direct?

Care este cota de impozitare?

Cum se determină impozitul pe profit?

Când se efectuează plata impozitului pe profit?

Elevii celorlalte grupuri răspund la întrebări sau formulează alte întrebări.

Ex: Ce se întâmplă în cazul nerespectării termenului de plată?

Cine sunt scutiți de la plata impozitului pe profit?

Unde se depun declarațiile fiscale?

De ce instituțiile publice nu plătesc impozit pe profit?

Pasul 6: Se apreciază întrebările elevilor, eforturile acestora de a elabora întrebări corecte, precum și modul de cooperare și interacțiune.

Metoda cubului

Presupune explorarea unui subiect din mai multe perspective. Ea ajută la studierea unei teme din perspective diferite și presupune utilizarea unui cub care are diferite instrucțiuni notate pe fiecare față.

Etape:

realizarea unui cub, pe ale cărui fețe sunt scrise cuvintele: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează (pro sau contra)

anunțarea temei

împărțirea clasei în grupe de câte 4 elevi, fiecare grupă analizând câte o temă de pe fețele cubului

se stabilește raportorul fiecărei grupe

elevii rezolvă cerințele pe foi sau la tablă

raportorul grupului va prezenta întregii clase modul în care grupul său a rezolvat cerința

se aduc lămuriri, completări de către profesor.

Pentru a oferi exemplul său este bine ca profesorul să scrie și el, demonstrând astfel că este membru al grupului.

Folosirea metodei stimulează atenția și gândirea și oferă elevilor posibilitatea de a-și dezvolta competențele necesare unei abordări complexe și integratoare.

Metoda se poate aplica cu succes la sistematizarea cunoștințelor privind Impozitele indirecte.

8. Ciorchinele

Metoda poate fi folosită atât în faza de evocare, ca mijloc de a stimula gândirea înainte de a studia mai temeinic un anumit subiect, cât și în cea de reflecție, ca modalitate de a rezuma ceea ce s-a studiat, de a fixa mai bine ideile și informațiile și de a construi asociații noi. Este o tehnică de căutare a căilor de acces spre propriile cunoștințe, credințe, convingeri, permițând facilitarea rațiunii și înțelegerii informațiilor și evidențiind modul propriu al individului de a înțelege o anumită temă, un anumit conținut.

Realizarea unui ciorchine presupune parcurgerea următoarelor etape:

– se scrie în mijlocul tablei, a paginii caietului, sau a hârtiei de flipchat un cuvânt (temă) care urmează a fi cercetat;

– se notează în jurul acestuia toate ideile sau cunoștințele care le vin în minte elevilor în legătură cu tema respectivă, ducându-se linii între acestea și cuvântul inițial;

– pe măsură ce se scriu cuvintele, se duc linii între ideile ce par a fi conectate;

– activitatea se oprește atunci când s-a atins limita de timp acordată sau când se epuizează ideile.

Regulile pentru utilizarea tehnicii „ciorchinele” sunt necesare a fi respectate și sunt în număr de patru:

scrieți tot ce vă trece prin minte referitor la tema propusă;

nu judecați/ evaluați ideile propuse, ci doar le notați;

nu vă opriți până când nu epuizați toate ideile (sau până nu expiră timpul alocat);

lăsați să apară cât mai multe și variate conexiuni între idei fără să limitați numărul ideilor sau fluxul legăturilor dintre acestea.

Această tehnică este foarte flexibilă și poate fi utilizată atât individual cât și ca activitate de grup. Atunci când se aplică individual, tema discutată trebuie să fie familiară elevilor care nu mai pot culege informații de la colegi. În acest caz, utilizarea acestei tehnici poate reprezenta o pauză în brainstormig-ul de grup, dând posibilitatea elevilor să gândească în mod independent. Când este folosită în grup, elevii pot afla ideile altora și cunoștințele se îmbogățesc. Se poate folosi tehnica în faza de fixare – consolidare a cunoștințelor sub denumirea de „ciorchine revizuit”, elevii fiind dirijați, cu ajutorul unor întrebări, în gruparea informațiilor în funcție de anumite criterii. Astfel se fixează mai bine ideile și se structurează, facilitându-se reținerea și înțelegerea lor.

Folosirea acestei metode asigură condiții optime elevilor să se afirme atât individual cât și în echipă, să beneficieze de avantajele învățării individuale, cât și de cele ale învățării prin cooperare. Tehnica stimulează participarea activă a elevilor la propria lor formare și îi încurajează să gândească liber și deschis.

Exemplu: la disciplina Finanțe și fiscalitate se poate aplica la fixarea-consolidarea cunoștințelor privind Clasificarea cheltuielilor publice.

9. Știu/ vreau să știu/ am învățat

Este o metodă ce ajută la ghidarea lecturii sau ascultarea unei prelegeri. Este precedată de alte metode care urmăresc reactualizarea cunoștințelor și informațiilor anterioare necesare înțelegerii temei respective (cel mai adesea, de brainstorming). Se anunță subiectul și se cere elevilor să spună tot ce știu despre subiectul respectiv. După ce se obține o listă dezorganizată de informații, se desenează pe tablă un tabel cu trei rubrici:

Urmează negocierea ideilor din lista de informații:

cele ce în urma discuției cu clasa au temeiuri pentru a fi considerate sigure vor fi trecute în rubrica „știu” (se completează în faza de evocare);

cele controversate, necunoscute, despre care elevii au îndoieli sau alte întrebări care apar în timpul discuției se trec la rubrica „vreau să știu” (se completează în faza de evocare);

se citește textul sau se ascultă prelegerea, se pot folosi materiale complementare, timp în care elevii au sarcina de a completa rubrica „am învățat” cu elementele noi dobândite (se completează în faza de reflecție, după ce au fost aduse corecturi și completări);

după lectura individuală a textului se impune compararea în grup a însemnărilor, dar se poate utiliza și lucrul în echipă pentru obținerea de noi informații.

Această metodă poate fi aplicată pe durata unei ore sau pe durata unei unități de învățare.

În cadrul disciplinei Finanțe și fiscalitate se poate aplica la tema Impozitele locale.

10. Diagrama Venn

O diagramă Venn este formată din două cercuri mari care se suprapun parțial. Ea poate fi folosită pentru a arăta asemănările și deosebirile dintre două idei sau concepte.

Profesorul cere elevilor să construiască o asemenea diagramă completând în perechi doar câte un cerc care să se refere la unul din cele două concepte. Apoi se pot grupa câte patru pentru a-și compara cercurile, completând împreună zona de intersecție a lor cu elementele comune celor două concepte.

Metoda se folosește, mai ales, în etapa de reflecție pentru evaluarea unei unități de învățare (se face o paralelă între temele întâlnite).

Exemplu: la Finanțe și fiscalitate se poate folosi la tema Impozitele și taxele, pentru a arăta care sunt asemănările și deosebirile dintre acestea.

11. Tehnica florii de nufăr (lotus)

Presupune deducerea de conexiuni între idei, concepte, pornind de la o temă centrală. Problema sau tema centrală determină cele opt idei secundare care se construiesc în jurul celei principale, asemenea petalelor florii de nufăr. Cele opt idei secundare sunt trecute în jurul temei centrale, urmând ca apoi ele să devină la rândul lor teme principale. Pentru fiecare din aceste noi teme centrale se vor construi alte noi idei secundare. Astfel, pornind de la o temă centrală, sunt generate noi teme de studiu pentru care se vor dezvolta conexiuni noi și concepte noi.

Etapele tehnicii florii de nufăr:

1. Construirea diagramei.

2. Scrierea temei centrale în centrul diagramei.

3. Participanții se gândesc la ideile sau aplicațiile legate de tema centrală. Acestea se trec în cele opt “petale” (cercuri) ce înconjoară tema centrală, în sensul acelor de ceasornic.

4. Folosirea celor opt idei deduse, drept noi teme centrale.

5. Etapa construirii de noi conexiuni pentru cele opt noi teme centrale și consemnarea lor în diagramă.

6. Etapa evaluării ideilor. Se analizează diagramele și se apreciază rezultatele din punct de vedere calitativ și cantitativ. Ideile emise se pot folosi ca sursă de noi aplicații și teme de studiu în lecțiile viitoare.

Tehnica se poate folosi la predarea temei Impozitul pe profit:

– se scrie în centrul diagramei tema principală: Impozitul pe profit

– se trec ideile secundare în cele 8 cercuri din jurul temei centrale: definiție, contribuabili, scutiri, venituri neimpozabile, cheltuieli nedeductibile, cote de impozitare, metoda de calcul, termene de plată. Se completează diagrama cu alte idei în jurul celor 8 idei secundare.

4.3. Mjloace de învățământ utilizate în predarea disciplinei Finanțe și Fiscalitate

Mijloacele de învățământ reprezintă totalitatea materialelor, dispozitivelor, aparatelor, etc. cu ajutorul cărora se realizează transmiterea informației didactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute. Acestea se constituie din ansamblul instrumentelor materiale, naturale, tehnice, etc. selectate și adaptate pedagogic, la nivelul metodelor și al procedeelor de instruire pentru realizarea eficientă a sarcinilor proiectate la nivelul activității de predare-învățare-evaluare.

Ele sunt instrumente care facilitează transmiterea informației ca act al predării, stimulând și sprijinind în același timp activitatea de învățare.

Mijloacele de învățământ ușurează nu numai achiziționarea cunoștințelor (funcția informativă) ci și formarea unor abilități și capacități intelectuale.

Funcții:

-funcția stimulativă (de motivație a învățării);

-funcția formativ-educativă;

-funcția informativă (de comunicare);

-funcția ilustrativ-demonstrativă;

-funcția de investigare experimentală și de formare a abilităților intelectuale și practice;

-funcția ergonomică (de raționalizare a eforturilor profesorilor și elevilor și a investiției de timp în diferitele secvențe de instruire);

-funcția substitutivă;

-funcția de evaluare;

-funcția estetică;

-funcția de orientare a intereselor profesionale ale elevilor.

În predarea disciplinelor economice, în special a disciplinei Finanțe și Fiscalitate se utilizează următoarele mijloace didactice, prezentate în funcție de următoarele criterii:

După natura lor:

-mijloace de învățământ obiectuale: tabla, CD-uri, DVD-uri, etc.

-mijloace de învățământ sub formă de materiale scrise și reprezentări grafice-figurative, care conțin: fișe de lucru, teste, texte, manuale, culegeri, planșe, tratate, etc.

-reprezentări simbolice: formule de calcul a impozitelor și taxelor, planul de conturi la disciplina Contabilitate, etc.

-mijloace tehnice de instruire: videoproiector, computer, etc.

După proveniența lor:

-mijloace de învățământ existente în dotarea școlii: computere, retroproiectoare, videoproiectoare.

-mijloace de învățământ elaborate de către profesor și elevi: planșe, figuri, etc.

După criteriul istoric:

-mijloace de învățământ aparținând generației I: tabla;

-mijloace de învățământ aparținând generației a II-a: manuale, texte imprimate;

-mijloace de învățământ aparținând generației a III-a: fotografii, televiziunea;

-mijloace de învățământ aparținând generației a IV-a: tehnicile moderne;

-mijloace de învățământ apaținând generației a V-a: computerul;

-mijloace de învățământ aparținând generației a VI-a: www, e-mail, telefon, videoconferințele.

D. După funcția pe care o îndeplinesc:

-mijloace de învățământ de investigare experimentală și formare a abilităților intelectuale și/sau practice: jocuri didactice, computere.

-mijloace de învățământ de informare: texte, manuale, reviste, cărți, computere.

-mijloace de învățământ de ilustrare și demonstrare: computere, modele de declarații fiscale, etc.

-mijloace de învățământ de raționalizare a eforturilor profesorilor și elevilor și a investiției de timp în activitatea didactică: modele, computere, rețele de calculatoare, etc.

-mijloace de învățământ de verificare și evaluare a rezultatelor școlare: teste, referate, portofolii, computere, rețele de calculatoare.

Dotarea școlii cu mijloace tehnice audio-vizuale, prin înființarea și îmbogățirea mediatecii, asigură condiții pentru perfecționarea procesului didactic. Înzestrarea liceelor cu calculatoare contribuie la optimizarea activității de predare-învățare. Astfel s-a ajuns la înființarea cabinetelor, laboratoarelor și atelierelor școlare.

Ergonomia școlară are sarcina de a elabora principiile necesare în vederea ameliorării condițiilor muncii școlare, în conformitate cu particularitățile psihofiziologice ale profesorilor și elevilor.

E. În funcție de prezența sau absența mesajului didactic:

-mijloace de învățământ sub formă de materiale grafice și figurative: scheme, grafice, tabele.

-mijloace tehnice audio-vizuale: folii pentru proiecție, texte tipărite, fișe de lucru, filme didactice, videoproiectoare, computere, etc.

4.4. Strategii tipice și creative în activitatea de predare-învățare

4.4.1. Lecția – formă de organizare a învățării

Formele de organizare a procesului de învățământ reprezintă cadrul organizatoric de desfășurare a activității didactice, formale și modalitățile specifice și operaționale de derulare a procesului didactic.

Cea mai frecventă formă de organizare a învățării este, fără îndoială, cea clasică: lecția. Există mai multe taxonomii a formelor de organizare, dar cele mai importante sunt:

activități frontale: lecția, munca în laboratoare, cabinete și ateliere, vizita, excursia, vizionarea de spectacole;

activități în grup: consultații, meditații, concursuri, sesiuni de comunicări, cercul de elevi;

activități individuale: munca și studiul individual, teme pentru acasă, lectura, întocmiri de referate, elaborări de proiecte, modele.

Lecția rămâne principala formă de activitate a binomului profesor-elev. Din perspectiva sistemică, lecția reprezintă un program didactic după o structură unitară, un ansamblu de cunoștințe teoretice și/sau practice, competențe specifice, resurse materiale și metodologice, menite să activeze elevii.

Didactica modernă concepe lecția ca un dialog între profesor și elevi, ca un sistem de procedee de lucru și acțiuni comune ale profesorului și elevilor, structurate și organizate în vederea atingerii competențelor specifice propuse și în vederea activizării elevilor în procesul didactic.

După locul de desfășurare, putem întâlni:

activități organizate în mediul școlar: lecții, activități desfășurate în laboratoare, cabinete, ateliere, consultații, meditații, etc.

activități organizate în mediul extrașcolar: vizite, excursii, vizionări de expoziții, practica de specialitate efectuată la agenții economici, etc.

În ceea ce privește tipul/categoria lecției, este corelată cu un anumit mod de construire și înfăptuire a lecției, determinată cu deosebire de obiectivul fundamental urmărit.

În ceea ce privește proiectarea activității didactice, ea trebuie realizată de profesor, începând de la planificarea calendaristică și terminând cu proiectele de lecții.

Pe lângă forma clasică a procesului de predare-învățare, profesorul poate opta și pentru alte forme de organizare a procesului de învățământ, preferate de elevi, cum sunt:

-vizitele – se organizează la întreprinderi, expoziții, târguri, muzee;

-excursiile – sunt de durată mai lungă, în alte localități sau în străinătate și includ vizitele;

-cercurile, micro-simpozioanele și mesele rotunde;

-consultațiile și meditațiile;

-lucrările practice în atelierele școlare sau în întreprinderi;

-manifestările cultural-artistice;

-forme specifice învătământului superior.

Fără îndoială aceste forme de organizare a procesului de învățământ vor fi armonios îmbinate de către profesor în vederea eficientizării actului didactic.

4.4.2. Moduri de structurare a învățării

Dinamica formelor de organizare a procesului didactic evidențiază modurile de structurare a activității instructive, raportată la numărul de participanți și a interacțiunii profesor-elev în procesul didactic.

Conform acestui criteriu, activitățile didactice pot fi:

1. Frontale

2. De grup

3. Individuale

Învățământul a fost individual când predarea-învățarea se efectua cu un singur elev; pe grupe când procesul de învățământ s-a realizat cu o grupă de elevi și frontal când predarea-învățarea s-a realizat pe clase.

Practica pedagogică a demonstrat că se pot obține succese școlare dacă, alături de modul frontal, se folosesc și modurile individuale și cel pe grupe, cu diversele lor variante.

Activitățile frontale cuprind:

-lecția

-seminarul

-munca în laborator

-activitatea în cabinetele de specialitate

-vizita

-excursia

-vizionarea de spectacole, expoziții.

Activitățile de grup dirijate se referă la:

-consultații

-meditații cu scop de recuperare

-exerciții independente

-vizita în grupuri mici

-cercul de elevi

-concursuri

-sesiuni de comunicări de referate

-redactarea revistelor școlare

-dezbateri pe teme de specialitate

-întâlniri cu oameni de știință, specialiști.

Activitățile individuale se referă la:

-munca independentă și studiul individual

-efectuarea temelor pentru acasă

-elaborarea de lucrări scrise și practice

-rezolvarea de exerciții

-efectuarea de desene, scheme

-lectura suplimentară

-studiul în biblioteci

-întocmirea referatelor

-elaborarea de proiecte

-pregătirea și susținerea unor comunicări

-pregătirea pentru examen.

4.4.3. Tipuri de lecții utilizate în predarea disciplinei Finanțe și Fiscalitate

Lecția este o formă a activității desfășurate în clasă, sub îndrumarea unui cadru didactic, într-un interval de timp precis determinat, pe baza cerințelor cuprinse în programă și potrivit orarului școlii.

Cerințele pedagogice ale unei lecții sunt:

-formularea clară, precisă a obiectivelor lecției;

-realizarea de către profesor a unei unități între obiectivele informative și cele formative;

-alegerea judicioasă a elementelor de conținut ale lecției și fundamentarea unei strategii didactice (metode, procedee, material didactic) corespunzătoare;

-conceperea fiecărei lecții ca o verigă a unui sistem de lecții și ca o unitate logică și metodică;

-îmbinarea muncii colective cu munca independentă a fiecărui elev;

-utilizarea rațională și intensivă a timpului afectat atât fiecărei secvențe a lecției, cât și a lecției în ansamblul ei.

Criteriul esențial în funcție de care se structurează lecțiile în anumite categorii de lecții îl constituie obiectivul fundamental –scop sau sarcină didactică, adică ce trebuie să realizeze profesorul și elevul în cadrul lecției.

Obiectivele fundamentale sunt:

1. asimilarea de noi cunoștințe

2. formarea priceperilor și deprinderilor

3. recapitularea și sistematizarea

4. verificarea și aprecierea.

În cadrul unei lecții, profesorul realizează de obicei mai multe sarcini didactice (comunică, sistematizează, verifică), dar una din aceste sarcini constituie obiectivul principal și determină structura lecției, tipul acesteia.

Tipurile de lecții trebuie privite ca niște scheme flexibile, orientative, cadre largi, care pot fi modificate în funcție de condițiile concrete în care se desfășoară.

Pe baza tipurilor fundamentale de lecții, fiecare profesor poate construi variante. Prin variantă se înțelege o structură coerentă de lecții, impusă de tipul căruia îi aparține și de factorii variabili care intervin și care pot fi determinați de conținutul lecției, pregătirea anterioară a elevilor, strategiile și mijloacele folosite, particularitățile procesului de învățare, formele muncii cu elevii etc.

Tipurile de lecții nu au caracter limitativ, putând exista și alte tipuri ori combinații ale unor lecții clasice generate de obiectivul fundamental al lecției, în funcție de anumiți factori variabili ai învățământului.

Tipurile de lecții se regăsesc în realitate în practica școlară sub forma unor variante concrete. Constituirea variantelor de lecții este determinată de: specificul informațiilor predate; particularitățile elevilor; condițiile materiale locale; competențele cadrului didactic.

● Lecția de transmitere/însușire de noi cunoștințe

Prin acest tip de lecție se urmărește atât achiziția de cunoștințe (date concrete, noțiuni, principii, legi), cât și formarea la elevi a capacităților de a opera cu acestea (de a le interpreta, aplica, analiza, sintetiza și evalua).

Structura generală a acestui tip de lecție este:

1. momentul organizatoric, prezent în orice lecție și prin care se asigură condițiile unei bune desfășurări a lecției;

2. pregătirea pentru tema nouă, ce presupune actualizarea, de regulă prin conversație, a unor cunoștințe anterioare, necesare noii învățări;

3. anunțarea subiectului (titlului) și a obiectivelor lecției. Acestea din urmă vor fi prezentate elevilor într-o formă accesibilă în vederea motivării și cointeresării lor pe parcursul lecției;

4. transmiterea cunoștințelor: este etapa de bază a lecției, care ocupă cea mai mare parte a timpului. Prin strategii specifice, profesorul prezintă noul conținut și dirijează învățarea elevilor, asigurând o participare activă a acestora, până la obținerea performanței vizate;

5. fixarea cunoștințelor, care se poate realiza prin conversații sau aplicații practice.

6. anunțarea și explicarea temei pentru acasă.

Variante ale lecției de transmitere de cunoștințe: lecția prelegere; lecția dezbatere; lecția introductivă; lecția vizită.

● Lecția de formare de priceperi și deprinderi

Acest tip de lecție are următoarea structură generală:

1. momentul organizatoric, care capătă o importanță deosebită în cazul în care exersarea se bazează pe utilizarea unor mijloace de învățământ specifice (în laborator etc.);

2. anunțarea subiectului și a obiectivelor lecției;

3. actualizarea/prezentarea, prin explicații sau conversație, a unor cunoștințe, ce reprezintă baza teoretică a exersării;

4. explicarea și demonstrarea modelului acțiunii de executat, realizate de regulă de cadrul didactic, în vederea formării la elevi a modelului intern al acțiunii respective;

5. exersarea propriu-zisă, care se realizează mai întâi sub îndrumarea profesorului și apoi independent, sub forma unor exerciții variate, dozate și gradate;

6. evaluarea rezultatelor obținute.

Adesea deprinderile nu pot fi formate într-o singură lecție, exersarea lor realizându-se pe parcursul mai multor ore, care se pot desfășura chiar succesiv, în aceeași zi.

● Lecția de recapitulare și sistematizare

Prin acest tip de lecție se urmărește consolidarea, sistematizarea, aprofundarea și uneori chiar completarea cunoștințelor și deprinderilor elevilor. Se organizează la sfârșitul unui capitol, la sfârșitul semestrului și al anului școlar (recapitulare finală), înaintea lucrărilor scrise sau la începutul anului școlar.

Structura generală a acestui tip de lecție este:

1. enunțarea subiectului și a obiectivelor lecției;

2. recapitularea propriu-zisă, care se poate face în următoarele variante: conversație pe baza unui plan (anunțat elevilor din timp, care s-au pregătit în prealabil); efectuarea de către elevi a unei teme cu caracter aplicativ (de exemplu, rezolvare de probleme, lucrări de laborator); prezentarea și discutarea unor referate, proiecte; expunere–sinteză a cadrului didactic;

3. aprecierea rezultatelor.

● Lecția de evaluare și apreciere

Pune în evidență în special funcțiile de diagnoză și de conexiune inversă ale evaluării. Structura generală a acestui tip de lecție este:

1. anunțarea obiectivelor;

2. evaluarea propriu-zisă (în funcție de metodele folosite, notele sunt anunțate pe loc sau comunicate în orele următoare);

3. aprecieri generale, concluzii, recomandări vizând ameliorarea activității.

Acest tip de lecție se concretizează în diferite variante: lecția de evaluare orală; lecția de evaluare prin probe scrise; lecția de evaluare prin probe practice; lecția de evaluare cu ajutorul calculatorului.

● Lecția mixtă (combinată).

Denumirea este dată de urmărirea concomitentă a mai multor obiective didactice: transmitere de noi cunoștințe sau fixare și evaluare. Are următoarea structură generală:

1. momentul organizatoric;

2. verificarea cunoștințelor și deprinderilor anterioare dobândite (și în primul rând verificarea temei pentru acasă);

3. pregătirea pentru noua temă;

4. anunțarea subiectului și a obiectivelor lecției;

5. transmiterea noilor cunoștințe;

6. fixarea cunoștințelor;

7. anunțarea și explicarea temei pentru acasă.

Acest tip de lecție poate îmbrăca un număr mare de variante, deteminate de: succesiunea etapelor (verificarea poate fi făcută concomitent cu transmiterea cunoștințelor sau, în etapa de dobândire de cunoștințe pot fi intercalate momente de fixare parțială), de strategia dominantă, de mijloacele de învățământ folosite.

Alegerea, în cadrul fiecărui tip de lecție, a variantei optime este o expresie a creativității cadrului didactic. Indiferent de tipul căruia îi aparține, o lecție întrunește următoarele trăsături esențiale: accentul este pus pe activitatea elevilor; elevii sunt coparticipanți în activitatea didactică; se realizează, în diferite etape ale lecției, tratarea diferențiată a elevilor.

4.4.4. Exemple de proiecte didactice utilizate în predarea discilpinei Finanțe și fiscalitate

Exemplul 1 PROIECT DIDACTIC

A.Componenta introductivă

I.Date de identificare

Școala: Liceul Tehnologic „Horea” Marghita

Profilul/specializarea: Servicii/ Economic

Propunător: Prof. Ec. Jurj Claudia

Modulul: Finanțe și fiscalitate

Clasa: a XII a

Data: an școlar 2013-2014

Unitatea de învățare: Veniturile publice

Subiectul lecției: Impozite și taxe locale

II.Componentele lecției:

Tipul lecției: Mixtă (combinată)

Obiectivul fundamental: Asimilarea de noi cunoștințe privind impozitele și taxele locale.

Obiectivele operaționale: (competențe specifice) La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili:

să clasifice impozitele și taxele locale

să caracterizeze impozitele și taxele locale

să calculeze impozitele și taxele locale

să manifeste interes față de fenomenele economice

Strategia didactică:

Metode și procedee: Conversația euristică, metoda știu/vreau să știu/ am învățat, exercițiul, activitatea independentă și de grup

Mijloace de învățământ: Fișe de lucru, fișe de documentare, Manual finanțe și fiscalitate – Daniela Hangan, Mihaela Tudor, Editura CD Press, București, 2006

Forme de organizare a lecției: Activități frontale și individuale

Surse informaționale: Codul fiscal Legea nr. 571/2003 cu modificările și completările ulterioare, Legea privind finanțele publice nr. 500/2002

Ghid metodologic pentru aplicarea programelor școlare – Profil Servicii, Mihaela Singer, S.C. Aramis Print, București 2000

B. Componenta descriptivă

III.Scenariul didactic (desfășurarea lecției )

Exemplul 2 PROIECT DIDACTIC

A.Componenta introductivă

I.Date de identificare

Școala: Liceul Tehnologic „Horea” Marghita

Profilul/specializarea: Servicii/Economic

Propunător: Prof. Jurj Claudia

Modulul: Finanțe și fiscalitate

Clasa: a XII a B

Data: an școlar 2013-2014

Unitatea de învățare: Veniturile publice

Subiectul lecției: Elementele impozitului

II.Componentele lecției:

Tipul lecției: Asimilare de noi cunoștințe

Obiectivul fundamental: Asimilarea de noi cunoștințe privind elementele impozitului.

Obiectivele operaționale (competențe specifice):

să caracterizeze impozitele și taxele

să identifice elementele impozitului

să prezinte metodele de evaluare a materiei impozabile

să folosească terminologia specifică legislației financiare

Strategia didactică:

Metode și procedee: Conversația euristică, expunerea, explicația, activitatea independentă

Mijloace de învățământ: Manual finanțe și fiscalitate – Daniela Hangan, Mihaela Tudor, Editura CD Press, București, 2006, fișe de evaluare

Forme de organizare a lecției: Activități frontale și individuale

Surse informaționale: Codul fiscal Legea nr. 571/2003 cu modificările și completările ulterioare

Legea privind finanțele publice nr. 500/2002

Ghid metodologic pentru aplicarea programelor școlare- Profil Servicii, Mihaela Singer, S.C. Aramis Print, București 2000

B.Componenta descriptivă

III.Scenariul didactic (desfășurarea lecției )

FIȘĂ DE EVALUARE

Finanțe și fiscalitate

Clasa a XII a

Completați spațiile punctate: (0,5 puncte pentru fiecare răspuns corect)

Impozitele indirecte se încasează cu prilejul vânzării unor……………………………………, întrucât se regăsesc în ………………de vânzare al acestora.

Taxele reprezintă plăți efectuate de persoane fizice sau juridice pentru ……………………..prestate acestora de către ……………..

Cotele regresive sunt acele cote al căror ……………………se micșorează pe măsura ………………………..venitului impozabil.

Alegeți răspunsul corect: (1 punct pentru fiecare răspuns corect)

Impozitele:

reprezintă cheltuieli pentru stat

au un caracter facultativ pentru toți contribuabilii

sunt achitate numai de către persoanele juridice

au caracter nerambursabil

După obiectul impunerii, impozitele sunt:

directe și indirecte

pe venit, pe avere și pe consum

financiare și de ordine

permanente și incidentale

federale și locale

După regularitatea cu care se încasează la buget, resursele financiare se împart în:

resurse ordinare și resurse extraordinare

resurse ordinare și resurse curente

venituri fiscale și venituri nefiscale

venituri fiscale și resurse curente

Printre elementele impozitului nu se numără:

plătitorul

suportatorul

încasatorul

unitatea de impunere

asieta

Nu este unitate de impunere:

gradul alcoolic

kilogramul

leul

gradul Celsius

bucata

Cotele progresive sunt:

fixe

procentuale

regresive

proporționale

Se acordă 1 punct din oficiu.

Exemplul 3 PROIECT DIDACTIC

A.Componenta introductivă

I.Date de identificare

Școala: Liceul Tehnologic „Horea” Marghita

Profilul/specializarea: Servicii/ Economic

Propunător: Ec. Jurj Claudia

Modulul: Finanțe și fiscalitate

Clasa: a XII a

Data: an școlar 2013-2014

Unitatea de învățare: Caracterizarea cheltuielilor publice

Subiectul lecției: Cheltuielile publice – recapitulare, sistematizare

II.Componentele lecției:

Tipul lecției: Recapitulare și sistematizare

Obiectivul fundamental: Recapitularea, sistematizarea și consolidarea cunoștințelor privind cheltuielile publice

Obiectivele operaționale: (competențe specifice) La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili:

să clasifice cheltuielile publice după diferite criterii

să caracterizeze cheltuielile publice

să precizeze sursele de finanțare a cheltuielilor publice

să identifice factorii care influențează creșterea cheltuielilor publice

să manifeste interes față de fenomenele economice

Strategia didactică:

Metode și procedee: Conversația euristică, metoda ciorchinelui revizuit, exercițiul, problematizarea, activitatea independentă, probe de evaluare

Forme de organizare a lecției: Activități frontale și individuale

Mijloace de învățământ: tablă, flip – chart, fișe de evaluare, Manual Finanțe și fiscalitate – Daniela Hangan, Mihaela Tudor, Editura CD Press, București, 2006

Surse informaționale: Codul fiscal Legea nr. 571/2003 cu modificările și completările ulterioare

Legea privind finanțele publice nr. 500/2002

Ghid metodologic pentru aplicarea programelor școlare – Profil Servicii, Mihaela Singer, S.C. Aramis Print, București 2000

B.Componenta descriptivă

III.Scenariul didactic (desfășurarea lecției )

Schema recapitulativă a lecției

Administtrativ

Economic

Criterii de clasificare a cheltuielilor publice: Funcțional

Financiar

În funcție de rolul lor în procesul reproducției sociale

Demografici

Economici

Factorii care influențează creșterea cheltuielilor publice: Sociali (urbanizarea)

Militari

Politici

De ordin istoric

Cheltuieli publice pentru învățământ

Cheltuieli publice pentru sănătate

Cheltuieli publice pentru cultură, religie, artă

Principlale categorii de cheltuieli publice: Cheltuieli publice pentru securitate socială

Cheltuieli publice pentru sistemul asigurărilor sociale

Cheltuieli publice pentru acțiuni economice

Cheltuieli privind administrația

Bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat

Contribuții suportate de persoane fizice sau juridice

Fonduri proprii ale agenților economici

Venituri proprii ale instituțiilor publice

Principalele surse de finanțare a cheltuielilor publice: Veniturile populației

Fondurile organizațiilor fără scop lucrativ

Donații, sponsorizări

Ajutoare financiare externe

Credite externe

Fișă de evaluare

Finanțe și fiscalitate

clasa a XII a

Alegeți răspunsul corect: (1 punct pentru fiecare răspuns corect)

Factorii care influențează creșterea cheltuielior publice sunt:

Demografici și economici

Sociali

Militari

De ordin istoric, politic

Toți factorii de mai sus

Cheltuielile reale reprezintă:

Cheltuieli pentru investiții

Un consum definitiv de produs intern brut

Cheltuieli care se achită prin numerar

Cheltuieli care se efectuează pentru construirea de drumuri și poduri

Niciuna dintre variantele de mai sus

Formele de asistență socială sunt:

Învățământul

Activitățile economice

Alocația de stat pentru copii

Autoritățile legislative sunt:

Președinție, Senat, Camera Deputaților

Președinție, Senat, Camera Deputaților și Ministerul Justiției

Senat, Camera Deputaților

Cheltuielile de capital cu organele statului cuprind:

Procurarea de materiale, cheltuieli administrativ- gospodărești

Cheltuieli cu salariile, protocol etc.

Investiții pentru informatizare, automatizare, înzestrare tehnică, construcții, etc.

Organele executive centrale și locale sunt:

Guvernul, ministerele, Curtea Constituțională, Departamentul Național Anticorupție și organele administrației locale

Guvernul, ministerele, organele judecătorești

Guvernul, Ministerul Justiției, Curtea Supremă de Justiție

Organele puterii judecătorești sunt:

Ministerul Justiției, Curtea Constutuțională, Avocatul Poporului

Ministerul Justiției, Curtea Supremă de Justiție, organele judecătorești, organele notariale și ale Parchetului

Instituția prezidențială, Ministerul Justiției, organele judecătorești.

Completați spațiile libere: (1 punct)

Cheltuielile publice reprezintă……………………….economico-sociale în formă …………………, manifestate între stat și persoane …………………și juridice, în procesul………………………….și al utilizării resurselor ……………………….ale statului.

Stabiliți corespondența dintre termenii din coloana A și definițiile corespunzătoare din coloana B: (1 punct)

A

Cheltuielile publice

Cheltuielile bugetare

Subvențiile

Investițiile

B

Reprezintă numai o parte a cheltuielilor publice, finanțate de la bugetul de stat, bugetele locale și bugetul asigurărilor sociale.

Principală formă a ajutorului financiar direct al statului, cu caracter nerambursabil și fără contraprestație, se acordă unilateral agenților economici afați în dificultate

Cuprind toate cheltuielile efectuate în sectorul public, atât de la bugetul statului, cât și din fondurile proprii ale regiilor autonome, ale societăților comerciale cu capital de stat, ale instituțiilor de stat etc.

Ajutoare financiare acordate de către stat pentru dezvoltarea sectorului public și a altor sectoare, finanțări pentru amenajarea teritoriului, investiții de interes național de infrastructură, transporturi, locuințe, investiții pentru întreprinderi mici și mijlocii

Se acordă 1 punct din oficiu

Exemplul 4 PROIECT DIDACTIC

A.Componenta introductivă

I. Date de identificare

Școala: Liceul Tehnologic „Horea” Marghita

Profilul/specializarea: Servicii/Economic

Propunător: Prof. Jurj Claudia

Modulul: Finanțe și fiscalitate

Clasa: a XII a B

Data: an școlar 2013-2014

Unitatea de învățare: Veniturile publice

Subiectul lecției: Impozitul pe profit

II. Componentele lecției:

Tipul lecției: Mixtă (combinată)

Obiectivul fundamental: Asimilarea de noi cunoștințe privind impozitul pe profit și formarea priceperilor și deprinderilor de calcul a impozitului pe profit.

Obiectivele operaționale (competențe specifice):

Să definească impozitul pe profit

Să numească subiectul impozitului pe profit (contribuabili)

Să identifice veniturile neimpozabile

Să recunoască cheltuielile nedeductibile

Să aplice formula de calcul a profitului impozabil și a impozitului pe profit

Să folosească terminologia specifică legislației financiare

Strategia didactică:

Metode și procedee: Conversația, rețeaua de discuții, expunerea, metoda floare de lotus, explicația, exercițiul, activitatea independentă

Mijloace de învățământ: Manual finanțe și fiscalitate – Daniela Hangan, Mihaela Tudor, Editura CD Press, București, 2006, fișe de evaluare

Forme de organizare a lecției: Activități frontale și individuale

Surse informaționale: Codul fiscal Legea nr. 571/2003 cu modificările și completările ulterioare

Legea privind finanțele publice nr. 500/2002

Ghid metodologic pentru aplicarea programelor școlare- Profil Servicii, Mihaela Singer, S.C. Aramis Print, București 2000

B.Componenta descriptivă

III.Scenariul didactic (desfășurarea lecției )

Anexa 1

Floarea de lotus

Anexa 2

O societate comercială a înregistrat la sfârșitul trimestrului I al anului 2013, venituri totale în valoare de 50 000 lei, din care:

– venituri din dividende primite de la o persoană juridică română 1500 lei;

Cheltuielile efectuate sunt:

cheltuieli materiale 20000 lei;

cheltuieli cu salariile 5000 lei;

cheltuieli care nu au la bază documente justificative 200 lei;

cheltuieli cu amenzi, penalități 100 lei.

Rezolvare:

Pr imp = Vt – Ct – Vneimp + Cneded

Vt = 50000 lei Ct = 20000 + 5000 + 200 + 100 = 25300 lei

Vneimp = 1500 lei Cneded = 200 + 100 = 300 lei

Pr imp = 50000 – 25300 – 1500 + 300 = 23500 lei

Imp Pr = 16% x Pr imp = 16% x 23500 = 3760 lei

CONCLUZII

Impozitele reprezintă o categorie financiară, cu caracter istoric, a căror apariție este legată de existența statului și a banilor.

Impozitele sunt obligații de plată ale contribuabililor (persoane fizice și juridice), stabilite prin lege de către stat, pentru susținerea cheltuielilor publice necesare furnizării către aceștia a unor bunuri și servicii publice, inclusiv a unor transferuri de care se bucură în mod nedeterminat toți cetățenii unui stat (foști, actuali și viitori contribuabili), precum și pentru influențarea conjuncturii economice.

Conform Constituției României “cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice”.

Societatea în care trebuie să opereze administrațiile fiscale, inclusiv din punct de vedere microeconomic, nu mai este imuabilă. Apar zilnic schimbări, administrația fiscală trebuie să fie flexibilă pentru a se adapta la standardele Uniunii Europene.

Ministerul Finanțelor Publice a început un proces intens de reformă și modernizare a activității de administrare fiscală, proces care a beneficiat atât de sprijinul factorilor interni, cât și de cel al programelor externe de asistență tehnică. Necesitatea acestei reforme a administrării impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor venituri ale bugetului de stat a fost determinată de diverși factori, cum sunt schimbările economice și sociale apărute în ultima perioadă, obligațiile asumate de România odată cu aderarea , mediul de afaceri conectat din ce în ce mai mult cu economia internațională, precum și schimbările care au avut loc în plan internațional în procesul de modernizare al administrației fiscale.

Măsura colectării și monitorizării unitare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale trebuie să aibă un efect pozitiv pentru disciplinarea fiscală a contribuabililor. Se va urmări realizarea schimbărilor necesare în managementul administrației fiscale prin stabilirea unor criterii de evaluare a performanței obținute de personalul din cadrul administrațiilor fiscale.

În urma aderării României , administrația fiscală română trebuie să fie capabilă să asigure schimburile de informații intracomunitare în ceea ce privește colectarea impozitelor și taxelor, astfel încât să răspundă cerințelor administrațiilor fiscale ale statelor membre ale Uniunii Europene.

Impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale se stabilesc numai prin lege.

Activitatea fiscală apare ca o componentă a finanțelor publice și constă în stabilirea și perceperea impozitelor, taxelor și altor venituri ale statului.

În cadrul finanțelor publice, fiscalitatea contribuie la constituirea fondurilor publice de resurse bănești, la redistribuirea veniturilor între membrii societății și la atenuarea unor ilegalități cu privire la venituri, contribuie la educarea civică a cetățenilor și dezvoltarea responsabilității acestora pentru realizarea obligațiilor obștești prin obligația cetățenilor și agenților economici care au datorii fiscale să întocmească declarațiile prevăzute de lege pentru plata impozitelor și taxelor și prin stabilirea termenelor de plată a impozitelor și taxelor, precum și a unor amenzi, dobânzi și penalități de întârziere.

Fiscalitatea are și rolul de control al activității contribuabililor pentru combaterea faptelor ilicite, concurenței neloiale și evaziunii fiscale.

Impozitele pot fi folosite pentru a încuraja sau descuraja o anumită activitate economică. Fără să înceteze a fi un mijloc de acoperire a cheltuielilor publice, veniturile fiscale au devenit un mijloc de intervenție în domeniul economic și social.

Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că prin intermediul lor, statul procedează la redistribuirea unei părți importante din produsul intern brut între clase și pături sociale, între persoanele fizice și cele juridice.

Echitatea fiscală cere ca persoana care plătește impozitul să-l și suporte efectiv. Atunci când persoana care plătește impozitul nu este una și aceeași cu persoana care-l și suportă efectiv, avem de-a face cu repercusiunea impozitului.

Impozitele indirecte se pot repercuta mai ușor deoarece ele se varsă statului de către agenții economici, iar aceștia le adaugă la prețul mărfii și le transferă asupra cumpărătorilor.

Îndeplinirea voluntară a obligațiilor fiscale de către contribuabili trebuie să fie favorizat:

– atât printr-o incitare a respectării regulilor fiscale prin aplicarea regulată a dobânzilor și penalităților de întârziere și prin întărirea controlului fiscal;

– cât și prin îmbunătățirea calității serviciilor aduse contribuabililor;

– îmbunătățirea condițiilor de primire fizică;

– calitate mai bună a asistenței contribuabilului prin liniile telefonice special create la nivelul organelor fiscale;

– reducerea intervalelor de răspuns sau de tratare a contestațiilor;

– identificarea interlocutorilor din administrație (ghișeu, curier, e-mail, telefon).

Pentru economia românească, al cărei grad de deschidere spre exterior este constant ascendent, cooperarea internațională reprezintă o cale importantă pentru dezvoltare și modernizare. În acest context, administrarea veniturilor bugetare implică, pentru ANAF, o activitate de cooperare internațională intensă, care să sprijine reforma în domeniu, să creeze premise pentru acele activități care sunt obligatorii în Uniunea Europeană: colectarea eficientă a veniturilor (impozite, taxe și contribuții la asigurările sociale), în special a acelora care vor contribui la bugetul comunitar, combaterea fenomenelor de fraudă specifică țărilor membre.

BIBLIOGRAFIE

Văcărel, Iulian (coordonator) – Finanțe publice, Ed. a IV-a, EDP, București, 2007

Morar, Ioan Dan – Introducere în studiul finanțelor publice, Editura Universității din Oradea, 2001

Hangan, Daniela – Finanțe și fiscalitate, Editura CD Press, București, 2007

Talpoș, Ioan – Finanțele României, vol.I, Editura Sedona, Timișoara, 1995

Filip, Gheorghe – Finanțe Publice, Editura Sedcomlibris, Iași, 2003

Voinea, Gheorghe – Concepte și expresii importante pentru aplicarea legislației fiscale din România, Editura Polirom, Iași, 2005

Minea, Mircea Ștefan –  Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Editura Rosetti, 2006, București

Istrate, Costel – Fiscalitate și contabilitate în cadrul firmei, Editura Polirom, Iași, 2000

Moștianu, Tatiana – Finanțe Publice, Ed.Universitară, București, 2008

Burciu, Aurel – Management comparat, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004

Bogdan, Victoria – Armonizarea contabilă internațională, Editura Economică, București, 2004

Hlaciuc, Elena – Contabilitate financiară, armonizată cu Directivele contabile europene și Standardele Internaționale de Contabilitate, Editura Didactică și Pedagogică, RA, București, 2003

Cucoș, C-tin. – Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2002

Marcu, Vasile; Filimon, Letiția și colaboratorii – Psihopedagogie pentru formarea profesorilor, Editura Universității din Oradea, ed. a III a adăugită și completată, 2007

Cristea, Sorin – Pedagogie, Editura Hardiscom, Pitești, 1996

Cerghit, Ioan – Metode de învățământ, E.D.P., București, 1999

Ionescu M., Radu I. – Didactica modernă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995

*** Legea nr.571/2003 – republicată privind Codul Fiscal

***OUG nr.58/26.06.2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 431/28.06.2010

***Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, publicată în Monitorul Oficial nr.597/13.08.2002 modificată și completată

www.codfiscal.net

www.avocatnet.ro

www.mfinante.ro

BIBLIOGRAFIE

Văcărel, Iulian (coordonator) – Finanțe publice, Ed. a IV-a, EDP, București, 2007

Morar, Ioan Dan – Introducere în studiul finanțelor publice, Editura Universității din Oradea, 2001

Hangan, Daniela – Finanțe și fiscalitate, Editura CD Press, București, 2007

Talpoș, Ioan – Finanțele României, vol.I, Editura Sedona, Timișoara, 1995

Filip, Gheorghe – Finanțe Publice, Editura Sedcomlibris, Iași, 2003

Voinea, Gheorghe – Concepte și expresii importante pentru aplicarea legislației fiscale din România, Editura Polirom, Iași, 2005

Minea, Mircea Ștefan –  Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Editura Rosetti, 2006, București

Istrate, Costel – Fiscalitate și contabilitate în cadrul firmei, Editura Polirom, Iași, 2000

Moștianu, Tatiana – Finanțe Publice, Ed.Universitară, București, 2008

Burciu, Aurel – Management comparat, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004

Bogdan, Victoria – Armonizarea contabilă internațională, Editura Economică, București, 2004

Hlaciuc, Elena – Contabilitate financiară, armonizată cu Directivele contabile europene și Standardele Internaționale de Contabilitate, Editura Didactică și Pedagogică, RA, București, 2003

Cucoș, C-tin. – Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2002

Marcu, Vasile; Filimon, Letiția și colaboratorii – Psihopedagogie pentru formarea profesorilor, Editura Universității din Oradea, ed. a III a adăugită și completată, 2007

Cristea, Sorin – Pedagogie, Editura Hardiscom, Pitești, 1996

Cerghit, Ioan – Metode de învățământ, E.D.P., București, 1999

Ionescu M., Radu I. – Didactica modernă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995

*** Legea nr.571/2003 – republicată privind Codul Fiscal

***OUG nr.58/26.06.2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 431/28.06.2010

***Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, publicată în Monitorul Oficial nr.597/13.08.2002 modificată și completată

www.codfiscal.net

www.avocatnet.ro

www.mfinante.ro