Cadrul Normativ Si Jurisprudential In Evolutia Si Afirmarea Abzului de Drept

După cum am menționat în paragraful anterior, teoria abuzului de drept nu este ușor de interpretat, deoarece există mai multe curente de opinii contrare asupra acestui aspect.

De asemenea, și cadrul normativ, jurisprudențial este abordat diferit. Astfel, unii susțin că această teorie se încadrează exclusiv domeniului normativ al dreptului de proprietate, apărînd sub imperiul jurisprudenței franceze de la sfîrșitul secolului XIX, alții, susțin că teoria abuzului de drept nu se limitează la drepturile reale, fiind posibilă și în dreptul obligațiilor, a societăților comerciale sau în dreptul procesual (atît penal, cît și civil) și pe cale de consecință consideră că ”abuzul de drept ne-a fost lăsat de la romani” [61, p.75].

Despre importanța dreptului roman am vorbit anterior, după cum și de dreptul cutumiar al Evului Mediu, care nu s-a abătut de la soluțiile consacrate de jurisconsulții romani, abordînd abuzul de la caz la caz. Practica judiciară, pornind de la ”întîmplări mărunte”, cum ar fi, cînd Parlamentul din Aix la 1 februarie 1577, îl sancționa pe proprietarul unui utilaj de pieptănare a lînii, care cîntă cu unicul scop de a inoportuna un vecin, avea să pună bazele construcției normative a abuzului de drept. Un alt exemplu, este o hotărâre a Curții din Calmar, din 2 mai 1855 (construirea unui coș în unicul scop de a umbri vederea vecinului), în care se observă necesitatea limitării drepturilor subiective la un ”interes serios și legitim”, interes în vederea căruia drepturile au fost recunoscute, subordonarea lor principiilor morale și echității, sentimentului de bună-credință [37, p.58].

Cu timpul, teoria abuzului de drept s-a extins de la aplicarea acesteia în domeniul drepturilor reale imobiliare și la cel al drepturilor de procedură [249, p.26], prin exemplu, o hotărâre a înaltei Curți franceze din 1365 obliga la plata unei amenzi pe un apelant a cărui cerere urmărea doar să întîrzie procedurile normale. Totuși, doctrina franceză recentă [44, p.103], neagă meritul jurisprudenței, susținînd că adevărata construcție doctrinară a acestui fenomen îi aparține. Astfel, după ce o lege franceză din 27 decembrie 1890 a reglementat denunțarea unilaterală a contractului de muncă, făcînd referire la noțiunea de abuz, doctrinarii au recuperat a posteriori decizii anterioare, grupîndu-le și așezîndu-le artificial, pentru a da impresia unui corpus juris întregat [61, p.76].

Dintre actele normative, care au reținut pentru prima dată expresia ”abuz de drept” a fost și Codul civil al Austriei (Prusia în 1784), care îl considera ca un principiu aplicabil tuturor drepturilor subiective. Față de dreptul roman și cel cutumiar se observă absența intenției de a dăuna ca element constitutiv al abuzului de drept. Abuzul este consacrat, tot în lipsa intenției, și doar în considerarea efectului de către Codul civil din Muntenegru, care, încă, din anul 1888 sancționa exercitarea drepturilor în unicul scop de a-l prejudicia pe altul [61, p.76].

Ideea abuzului de drept nu se regăsește în Codul civil francez din 1804 (deși, potrivit art. 544 dreptul de proprietate era considerat prin exigență absolut, jurisprudența a admis corectivul abuzului de drept), dar trebuind să se pronunțe într-o speță privind actele administrative, Consiliul de Stat a consacrat conceptul „deturnarea de putere” (deturnarea de putere definea situația în care autorul unui act a uzat de puterea sa într-un alt scop și pentru alte motive decît cele avute în vedere la conferirea acestei puteri), aplicat mai tîrziu cu predilecție în scopul dreptului societar [61, p.76].

În Codul civil austriac din 1811 nu este prezentă această instituție, art. 1305 cuprinzînd chiar o dispoziție ce ar sugera incompatibilitatea conceptului abuzului „cine uzează de dreptul său în limitele legale nu este răspunzător de pagube ce ar rezulta pentru altul din aceasta”. După cum vedem, aceste coduri care au fost redactate sub influența școlii dreptului natural, consideră că drepturile subiective au un caracter general, universal, fiind date de la natură și iau aspectul așa-numitelor „drepturi subiective înnăscute ale omului” necontrolabile de vre-o instanță [61, p.77]. Dar în realitate, dintre dreptul natural și dreptul pozitiv, după cum observă și filosoful italian Georgio del Vechio, dacă elementul rațional și drept ar lipsi, nu ar mai exista legi, ci monștri de lege [244, p.115].

Din cele expuse anterior, am putea afirma, după cum susține și reprezentantul doctrinei ruse A. Malinovskii că, din punct de vedere istoric cadrul normativ a evaluat astfel că problema abuzului de drept a apărut sub două aspecte independente dar tot odată interconexe. Prima parte a problemei se referă la abuzul de putere (deturnarea de putere) adică abuzul de împuternicirile cu care legea îi înzestrează pe funcționarii publici în vederea exercitării funcției lor. Cea de a doua parte a problemei se referă la abuzul de drepturi și libertăți subiective de către titularii acestora. Aceste două aspecte cumulate au luat naștere concomitent însă, în virtutea importanței și specificului evoluției statului și dreptului, accentul a fost pus inițial pe primul aspect. Abia în rezultatul Revoluțiilor burgheze, cînd drepturile și libertățile omului și cetățeanului și-au găsit consfințire juridică, problema abuzului de drept a dobîndit o amploare și a devenit actuală [271, p.6].

Prima interdicție de a abuza de un drept subiectiv este regăsită chiar în textul Declarației franceze a Drepturilor Omului și Cetățeanului, care stipula că „libertatea reprezintă posibilitatea de a face orice în așa fel încît să nu fie atinsă libertatea altuia” [81]. În consecință, legislația majorității statelor europene au introdus noțiunea de „șicanare” (dauna, intimidare), care desemnează uzul drepturilor civile în detrimentul terților. Aici, se include zgomotul intenționat, crearea artificială a obstacolelor în evitarea utilizării servituții, direcționarea apei spre terenuri vecine etc., în dreptul englez se amintește chiar și de abuzul de drept în sfera de înfăptuire a justiției. Au fost întroduse noțiuni ca malicious Prosecution (urmărire penală răuvoitoare) și Abuse of Civil Process (abuzul în raport cu procesul civil), care semnifică deteriorarea intenționată a reputației unei persoane prin intermediul urmăririi judiciare [80, p.17].

În ziua de astăzi reglementarea normativă a abuzului de drept în multe țări europene este prezentă în acte normative, mai cu seamă în Coduri civile. Așa de exemplu, Codul civil italian (întrat în vigoare în 1942) se mărginește să sancționeze abuzul de drept în cazuri concrete, de pildă, prin art. 833 privitor la drepturile reale. După ce negase la început existența abuzului de drept, Curtea de Casație din Italia printr-o decizie din 7 martie 1952 apreciază că, exercițiul unui drept trebuie să respecte exigențele sociale în corelație cu satisfacerea unui veritabil și real interes în absența căruia va interveni abuzul de drept, un veritabil capriciu, care nu poate fi tolerat [61, p.77]. Codul civil austriac din 1811 nu conținea un principiu general al abuzului de drept, dar prin modificările aduse în 1916 art. 1295 alin.(2) prevedea că este obligat la despăgubiri, cel care își exercită dreptul său cu indiferență față de bunele moravuri și cu intenția evidentă de a vătăma [61, p.78].

Reforma Codului civil spaniol din 1974 a adus prin art. 7 par. 2 (dar și prin art. 281) consacrarea legislativă a noțiunii abuz de drept pe baza „depășirii limitelor normale de exercițiu al dreptului”, după ce la par. 4 punct 1 se arată principiul exercitării drepturilor conform bunei-credințe. Criteriile avute în vedere pentru delimitarea între exercițiul abuziv sau nu sunt: intenția titularului, finalitatea acțiunii și circumstanțele acesteia [36, p.15].

Deși, Codul civil olandez era inspirat din cel francez, odată cu modificările adoptate în 1992 sa schimbat și viziunea asupra conceptului bunei credințe. Trecerea la o abordare normativă a acesteia după modelul german a început cu transplantarea înspre o concepție mixtă [61, p.79].

Asemănător modelului spaniol și celui olandez unele coduri recente combină mai multe criterii, subiectiv, obiectiv sau mixt, oferind posibilitatea alegerii și extinzînd cîmpul de aplicare pentru ca o situație particulară să se poată muta pe textul legal. Astfel, Codul civil al Luxemburgului 1987 descrie prin art. 6 alin.(1) abuzul de drept ca „orice act deliberat care se manifestă excesiv, fie prin scop sau circumstanțe în care se exercită sau intenție”, refuzînd-i protecția legii [168, p.34].

Codul civil din Quebec, poate cea mai nouă și inovație codificare adoptată în 1994 [57] ilustrează perfect această posibilitate a alegerii oricărui criteriu pentru calificarea ca abuzivă a unui drept subiectiv. Art. 7 din primul Titlu proclamînd că, „nici un drept nu poate fi exercitat cu intenția de a prejudicia pe altul sau într-o manieră nerezonabilă și excesivă care este contrară cerințelor bune-credințe”. Noul Cod civil român conține în art. 15 Capitolul III privind interpretarea și efectele legii civile, o copie aproximativ perfectă a textului citat din Codul Quebec, ceea ce constituie un argument în plus în favoarea teoriei alegerii criteriului și aplicarea ei de îndată în spațiul românesc [61, p.84].

Țările din Common-Law fie au ignorat instituția abuzului de drept, fie au aplicat-o izolat, dispersat la anumite situații concrete. Inexistența abuzului ținea de concepția absolutistă și individualistă asupra dreptului, L. Josserand remarca astfel că „în dreptul englez este stabilit definitiv că o acțiune care ar fi legitimă, deși dăunătoare nu este eligibilă să fie singurul temei pentru o acțiune pe motiv că este făcută cu răutate” [144, p.302]: comparînd dreptul englez cu Legea lui Darwin [144, p.303] drepturile trebuie să asigure jocurile concurenței vitale și a selecției celui mai bun și mai înțelept. O concepție specifică dreptului scoțian a reprezentat-o doctrina „aemulatio vicini”, acum pe cale de dispariție în dreptul modern. Deși sistemele de common-law recunosc instituția exceptio doli (prin specificul estoppel) nu recunosc principiul bunei-credințe în negocierile contractuale, fiecare parte urmîndu-și propriul interes de pe poziții adeverse (în dreptul consumatorului există totuși un principiu general al bunei-credințe în urma Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii [114, p.76-77].

Un autor remarca recent [5, p.9] că există o dificultate culturală în transpunerea acestui principiu în țări care au „o cultură legală care încă tinde să gîndească nu în termeni de drepturi date (rights) pentru un scop particular, ci în termeni de libertăți (freedoms) care pur și simplu există”.

Oricum aceste țări au găsit instrumentele necesare pentru a sancționa situațiile care intră în conținutul abuzului de drept, o doctrină a abuzului nefiind necesară întrucît „drepturile conțin propria calificare; … dreptul englez pedepsind cîteodată cu mai mult zel decît cel francez, iar soluțiile date diferitelor cazuri în cele două sisteme sunt asemănătoare” [210, p.13]. Abuzul de drept ar putea constitui liantul dintre dreptul civil și common-law în acele domenii noi în care fie drepturile sunt proclamate în termeni generali sau se observă o lipsă atît a codificării cît și a altor exemple jurisprudențiale anterioare [61, p.84].

În fosta URSS prima consacrare a problemei limitelor exercitării drepturilor subiective, a fost impusă prin Bazele legislației civile a URSS și a republicilor unionale, adoptate de Sovietul Suprem al URSS la 11.06.1961, intrate în vigoare la 1 mai 1962. Astfel, inovația legislativă consacrată prin art. 5 al Bazelor, degaja ideea cum că dacă drepturile civile se folosesc cu nerespectarea finalității lor, acestea sunt sustrase de la protecția juridică, de care beneficiază în mod normal.

Codul civil al RSSM, care deși cu adaptări sectoriale, era totuși o reproducere a Bazelor, preluînd textul citat al art. 5 a rămas să producă efecte juridice încă peste un deceniu după declararea independenței Republicii Moldova [23, p.56].

Reputatul civilist sovietic O. S. Ioffe, dispunea că exercitîndu-și drepturile ce le aparțin, subiectele dreptului trebuie să țină seama de finalitatea acestora, care servesc la satisfacerea intereselor lor îmbinate cu interesul societății [139, p.217-218]. Din enunțarea dată, putem desprinde faptul că exercitarea drepturilor subiective în dreptul sovietic, era clădită pe criteriul finalist, unde titularii drepturilor trebuiau să uzeze de drepturile subiective conform scopului pentru care acestea au fost recunoscute, și care inevitabil trebuie să servească la satisfacerea anumitor interese, racordate cu cele ale societății în general [23, p.56]. Astfel, în conformitate cu art. 5 al Codului civil din 26.12.64, drepturile civile sînt ocrotite de lege, cu excepția cazurilor, cînd sînt exercitate contrar menirii, pe care o au în societatea socialistă în perioada construirii comunismului.

Din norma inserată, îmbibată de spiritul acelor vremuri, se desprinde raționamentul că exercițiul drepturilor subiective beneficiază de protecție legală doar dacă este efectuat cu respectarea menirii (scopului) sale. Or, dacă drepturile subiective erau exercitate cu desconsiderarea scopului (menirii) sale sociale, atunci acesta forma un abuz de drept. Totodată, același art. 5 al Codului civil al RSSM, dar și, în contradicție și cu nesocotirea unei realităti economice, tinut încă peste un deceniu în vigoare, prevede și alte limite de exercitare a drepturilor subiective, care aidoma nerespectării finalității dreptului, duceau la abuz de drept. Și anume, norma citată dispune că în timpul exercitării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor cetățenii și organizațiile trebuie să respecte legile, regulile conviețuirii socialiste și principiile morale ale societății care construiește comunismul. În acest sens, regulile conviețuirii socialiste, dar și, deopotrivă cu principiile morale ale societății care construiește comunismul, formează limitele interne de exercitare a drepturilor subiectiv civile sub auspiciul Codului civil din 1964 [23, p.56].

Fiind un principiu novator pentru majoritatea codurilor civile ale republicilor sovietice, principiu abuzului de drept, sau a limitelor exercitării drepturilor subiective, a fost totuși cunoscut de unele legislații sovietice și pînă la adoptarea în anul 1961 a Bazelor legislației civile a URSS. Astfel, art. 1 al Codul civil al Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, prevedea posibilitatea refuzului apărării drepturilor subiective care au fost exercitate contrar destinației sociale ale acestora [23, p.57].

Din cate se poate desprinde din prescripțiile legale, citate anterior, odată cu adoptarea Bazelor legislației civile a URSS, modificări au fost operate inclusiv în articolul care consacra în legislația sovietică regula exercitării drepturilor subiective conform finalității sale. În acest sens, în schimbul prescripției de la art. 1 al Codului civil al RSFSR, care prescria că „drepturile civile sînt protejate de lege, cu excepția cazurilor cînd sînt exercitate în contradicție cu scopul lor social”. Bazele au introdus art. 5, care pentru exercitarea drepturilor subiective civile impune obligația respectării regulilor conviețuirii socialiste și principiile morale ale societății care construiește comunismul. În acest sens, prin introducerea art. 5 al Bazelor, care înlocuiește campul de aplicare a principiului consacrat de la ipoteza drepturilor exercitate în contradicție cu scopul lor social, la acelea exercitate în necorespundere cu regulile conviețuirii socialiste și principiilor morale ale societății care construiește comunismul, lărgește efectiv arealul controlului exercitării drepturilor subiective, oferind în acest sens judecătorului un mai mare câmp de manevră în aplicarea teoriei abuzului de drept [23, p.57].

Obîrșia instituției abuzului de drept nu poate fi receptată și înțeleasă fără cunoașterea categoriei abuzului de drept în nomiativitatea statelor vecine nouă, de la care au fost preluate mai multe idei și care toate formează teoria modernă a abuzului de drept [23, p.57].

Evoluția și manifestarea abuzului de drept și-a găsit reflectare și în doctrina și normativitatea Federației Ruse.

Mulți savanți preocupați de studiul abuzului de drept consideră că acesta este de fapt o încălcare, sau anumite categorii de abuzuri sunt niște încălcări de natură juridică [253, p.102]. Părtași ai delimitării abuzului de drept de încălcările de lege sunt: V. N. Protasov [284, p.231], O. N. Sadikov [286, p.41], A. S. Shaburov [292].

În monografia autorului V. P. Gribanov [258, p.104], abuzul de drept este examinat ca o varietate specială de – ilegalitate care este comisă de subiectul titular al dreptului subiectiv în procesul de exercitare a dreptului său legitim cu admiterea unor excese în raport cu formele admisibile de comportament comun. Doctrina actuala demonstrează că în legislația rusă anume aceasta poziție este cea preponderant acceptată la etapa contemporană.

În teoria contemporană a dreptului Federației Ruse se regăsesc multiple abordări ale determinării naturii juridice, esențe și partenenței ramurale ale abuzului de drept. Așa de exemplu, autorul E. A. Odegnal [278, p.59] presupune că abuzul de drept în calitatea lui de fenomen negativ, destabilizator al ordinii de drept, se poate regăsi în toate sferele raporturilor juridice, în cadrul oricărei ramuri de drept.

În sensul literal al abuzului, acesta semnifică exercitarea dreptului cu rea-credință. În virtutea sensurilor multiple ale noțiunii de drept, e importantă menționarea faptului că abuzul poate viza doar dreptul care îl are un subiect titular concret, deci doar dreptul subiectiv, împuternicirile conexe exercițiului unei funcții publice și de autoritate. Abuzul în raport cu o obligație subiectivă nu este posibil, întrucît obligația reprezintă ceva obligatoriu, un comportament necesar. Dar aici este posibil abuzul în raport cu dreptul de alegere a modalității de executare a obligației.

Abuzul de drept, în opinia autorului E. A. Odegnal, urmează a fi examinat ca fenomenul ce face parte din realitatea juridică, ca una dintre multiplele modalități de exprimare a esenței juridicului, care are o natură și caractere specifice [278, p.59]. În acest context, diversele manifestări ale abuzului de drept în realitatea juridică obiectivă, sunt după cum urmează:

1) o faptă cu semnificație juridică fundamentată pe un drept subiectiv ce se exercită în vederea cauzării unei daune sau care în mod obiectiv cauzează o atare daună;

2) abuzul de drept o instituție interramurală creată prin forme juridice din diverse ramuri ale dreptului ce reglementează raporturile juridice conexe abuzului și consecințele juridice ale comiterii lui;

3) principiul neadmiterii comiterii abuzului de drept consfințit normativ.

În opinia autorului, abuzul de drept în sensurile invocate mai sus se poate produce prin intermediul unor acțiuni sau dimpotrivă inacțiuni. Rezultatele acestui comportament depășesc limitele legale ale realizării dreptului subiectiv în virtutea prezenței intenției de a cauza daune sau a obiectivității cauzării de astfel de daune drepturilor și intereselor terților.

Ținînd cont de faptul că abuzul de drept cauzează daune sau este comis anume în scopul de a dăuna, acesta urmează a fi examinat în calitatea lui de fenomen ce face parte din realitatea juridică, unul cu semnificație juridică.

Abuzul de drept, în opinia autorului E. A. Odegal, reprezintă un fenomen transformator, de tranziție. În procesul comiterii lui se modifică evaluarea unui comportament juridic. Astfel, un comportament conform legii se trasformă într-unul potențial periculos iar în unele cazuri chiar într-unul ilicit. Dreptul contravențional și cel penal nu au norme de împuternicire în conținutul lor. Dar există abuzuri de drepturi constituționale, de familie, civile care pot duce la comiterea unei fapte ilicite. Abuzul libertății exprimării (art. 29 Const. FR [267]) poate duce la comiterea infracțiunilor din CP FR [288] și anume art. 129 (răspândirea de informații false, bârfe), 130 (ofensa), art. 280 (instigarea publică la actvități extremiste), art. 282 (propagarea urii, umilirea demnității umane), art. 354 (apelurile publice la declamșarea unui război de agresiune). Abuzul de dreptul de a beneficia de plățile de asigurare în cazurile înaintării cerințelor de compensare a daunei în mărime ce depășește proporțiile reale ale acesteia și în cazul beneficierii repetate de suma despăgubirilor de asigurare pentru producerea unuia și aceluiași caz asigurat pot fi calificate drept escrocherie (art. 159 CP FR). Abuzul de drepturile părintești poate duce la comiterea infracțiunilor reglementate de art. 150 (implicarea minorilor la comiterea de infracțiuni), 151 (implicarea minorilor în acțiuni antisociale), art. 240 (implicarea în activitatea de prostituție) și la comiterea contravențiilor de la art. 610, alin. (3) (implicarea minorilor în activitatea de consum a alcoolului și a băuturilor alcoolice sau substanțelor psihotrope) reglementate de CContr. FR.

Transformarea abuzului de drept în faptă ilicită este condiționată de faptul că legiuitorul a stabilit răspundere administrativă și penală pentru abuzurile ce prezintă un pericol social sporit. Posibilitatea acestei transformări nu lipsește abuzul de independență ci dimpotrivă, este întruchiparera unei ficțiuni juridice. Comiterea abuzului în baza prescripțiilor legii îl diferențiază de fapta ilicită propriu-zisă [278, p.59].

Caracterul interramural al abuzului rezidă în aceea că el poate fi comis în sfera oricărei ramuri de drept care conține norme juridice de împuternicire și în faptul că în cazul producerii tranformării amintite mai sus, are loc trecerea acțiunii/inacțiunii dintr-o sferă juridică de reglementare în alta.

Abuzul de drept poate cauza daune intereselor legitime ale oricăriu alt subiect al raporturilor juridice. Pentru a respinge comiterea abuzului de drept este necesar ca pe de o parte, să crească nivelul culturii juridice, iar pe de alta, să se pună la dispoziția subiectelor lezate în drepturi posibilitatea de autoapărare [278, p.60].

Privitor la legislația civilă din Federația Rusă există anumite limite ale exercitării drepturilor subiective civile, încălcarea cărora, după cum am consemnat constituie o exercitare abuzivă a acestor drepturi.

Codul civil al Federației Ruse [295], la art. 10, al acestuia cu titlul Limitele exercitării drepturilor civile, dispune:

1) ”Nu sînt admise acțiunile persoanelor fizice și juridice destinate exclusiv pentru a dăuna unor altor peroane, precum și abuzul de drept în alte forme.

Drepturile subiective nu pot fi utilizate pentru a restrânge concurența și a abuzului de poziție dominantă pe piață.

2) În caz de nerespectare a cerințelor din alin. 1 al prezentului articol, instanța de judecată sau tribunalul arbitral poate refuza persoanele în protecția drepturilor sale.

3) În cazurile în care legea protejează drepturile civile depinzând de faptul dacă acestea au fost sau nu exercitate în mod rezonabil și cu bună-credință, rezonabilitatea și bună-credință a acțiunilor participanților la relațiile civile se prezumă”.

S-a constatat că cele trei ipoteze de expresie a abuzului de drept normate de art. 10 al CC FR, defel nu epuizează subiectul, însă legiuitorul rus printr-o normare generală și-a rezervat posibilitatea sancțiunii și a altor forme de abuz, căci în conformitate cu alin. (1) art. 10 al legiuirii examinate, nu sînt admise acțiunile persoanelor fizice și juridice destinate exclusiv pentru a dăuna unor altor peroane, precum și abuzul de drept în alte forme. În același sens, s-a consemnat [290, p.391] că criteriile de apreciere a legalității comportamentului subiectelor în lipsa unor prohibiții exprese, pot fi impuse de normele care consacră principiile generale ale dreptului civil.

Comentariul la Codul civil al Federației Ruse [287, p.20], privitor la art. 10 apreciază faptul că prima modalitate de manifestare a abuzului de drept, este șicana, care a fost reliefată în funcție de scopul dreptului subiectiv civil. Deși în acest fapt nu este nimic ilicit, totuși intenția răuvoitoare la adresa unei persoanei, este una condamnabilă. Totodată, din câte se poate desprinde din alin.(3), se instituie o prezumție relativă de rezonabilitate și bună-credință la exercitarea drepturilor subiective.

După mult timp și legiuitorul român, ca și în alte state unde legea se respectă, s-a hotărît să stopeze acest fenomen, acela al utilizării excesive a dreptului, mai exact, al încriminării abuzului de drept de Noul Cod civil român. În art. 15 întitulat chiar ”Abuzul de drept”, statornicește că ”nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei credințe”. Nu întîmplător, în art. 14 se dispune, persoanele fizice și juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să își exercite drepturile fizice și juridice și să-și execute obligațiile cu bună-credință în acord cu ordinea publică și cu bunele moravuri”.

Noul Codul civil al României, pus în aplicare prin Legea Nr.71 din 2011, în materie de abuz de drept a reprodus fidel art. 7 al Codului civil al provinciei francofone Quebec, care dispune: Aucun droit nepeut etre exerce en vue de nuire ă autrui ou d’une maniere excessive et deraisonnable, allant ainsi ă l’encontre des exigences de la bonne foi. Pentru o a reliefa punctul de plecare al art. 15 al Codul civil român, cu titlul Abuz de drept, îl aducem pentru confruntare cu norma suscitată: Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe [23, p.63].

Noile prevederi legale îmbrățișează concepția eclectică despre abuzul de drept, prima ipoteză evocînd criteriul subiectiv prin trimiterea la scopul vătămării sau păgubirii altuia, ceea ce presupune raportarea la subiectivitatea autorului cît și criteriul obiectiv prin raportarea exercitării excesive și nerezonabile a dreptului la standardul bunei-credințe. În acest sens, s-a dispus că reglementarea abuzului de drept în Noul Cod civil român este, într-o anumită privință contrară orientării actuale din dreptul civil european către o fundamentare obiectivă a acestei ipoteze de răspundere care are în vedere exclusiv încălcarea finalității exercițiului dreptului subiectiv, independentă de poziția subiectivă a autorului.

În conformitate cu art. 13 al CC al Ucrainei, limitele exercitării drepturilor subiective sînt impuse de convenție și alte acte juridice civile căci, persoana își exercită drepturile civile în cadrul acordat de un contract sau alte acte juridice civile.

Comentariul la Codul civil al Ucrainei [266], dispune că anume reieșind din principiile bunei- credințe și al raționalității, legea civilă la alin. (2) al art. 13, stipulează că în exercitarea drepturilor, persoana trebuie să se abțină de la acțiuni care ar putea încălca drepturile terților, deteriora mediul înconjurător sau patrimoniu cultural. O normare corespondentă art. 10, alin. (1) din Codul civil al FR, regăsim și în alin. (3), al art. 13 al CC Ucr. [266], care prescrie că nu se admit acțiunile persoanelor săvârșite cu intenția de a cauza un prejudiciu unei alte persoane, precum și abuzul de drept în alte moduri. Se reglementează așadar același exercițiu abuziv al dreptului cu o intenție malefică, sau după cum era cunoscută în dreptul privat roman – șicană. O altă limită în care este circumscris exercițiul abuziv al unui drept în sistemul Codului civil al Ucrainei, este impus de bunele moravuri, pentru că la exercitarea drepturilor civile, persoană trebuie să țină cont de fundamentele morale ale societății (art. 13, alin. (4) al C.civ.Ucr.) [23, p.43].

Privitor la sancțiunea abuzului de drept, legislația Ucrainei prevede că în cazul nerespectării limitelor exercitării drepturilor subiective, instanța poate obliga titularul dreptului să înceteze abuzul, fără a exclude posibilitatea aplicării unor altor sancțiuni prevăzute de lege (alin.(6), art. 13 al CC Ucr.).

Privitor, însă, la legislația Republicii Moldova am constatat așadar, că abuzul de drept intervine în general atunci când dreptul subiectiv civil nu este exercitat cu bună-credință, fără respectarea legii și moralei, a limitelor sale sau împotriva scopului lui economic și social.

Amintim cu această ocazie că în legislația Republicii Moldova că teoria mixtă (eclectică), privind abuzul de drept, este însumată doar de către legislația procesuală, care pentru sancționarea abuzului de drept impune întrunirea atît a condiției subiective a relei-credințe, cît și a condiției obiective. Abuzul de drept în celelalte materii este fundamentat pe teoria obiectivă.