Cadrul Normativ International Aplicabil In Cazul Acordarii Protectiei Persoanelor Refugiate In Conditiile Crizelor CU Care Se Confrunta Comunitatea Internationala

CADRUL NORMATIV INTERNAȚIONAL APLICABIL ÎN CAZUL ACORDĂRII PROTECȚIEI PERSOANELOR REFUGIATE ÎN CONDIȚIILE CRIZELOR CU CARE SE CONFRUNTĂ COMUNITATEA INTERNAȚIONALĂ

CUPRINS

INTRODUCERE

1. NATURA JURIDICĂ A DREPTULUI DE AZIL ÎN VIZIUNEA TRATATELOR INTERNAȚIONALE

1.1. Evoluția conceptului de azil

1.2. Criterii ce au dus la internaționalizarea instituției

2. CADRUL NORMATIV INTERNAȚIONAL ȘI REGIONAL ÎN MATERIE DE AZIL

2.1. Consolidarea cadrului normativ pe parcursul secolului XX în contextul crizelor regionale

2.2. Cooperarea Republicii Moldova cu Uniunea Europene și ÎCNUR în domeniul migrației și a azilului în condițiile consolidării politicii europene în materie de azil

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Actualitatea lucrării este argumentată prin acele cataclisme cu care se confruntă comunitatea internațională în rezultatul crizelor umanitare provocate de conflicte armate, foamete, secetă etc. pe diverse continente ale lumii, Africa, Asia, America Latină, Europa. În pofida faptului că la nivel internațional cadrul normativ este în mare parte reglementat, totuși deseori lipsesc mecanismele de punere în aplicare a acestora, dat fiind poziția statelor, care rămân în continuare în mare parte ghidate de interesele naționale și mai puțin fiind preocupate de acele probleme umanitare la nivel global sau universal.

Scopul urmărit este a caracteriza cadrul normativ internațional și regional, în special cel al Uniunii Europene, pentru a elucida direcțiile de dezvoltare a acestui domeniu, inclusiv prin prisma necesității racordării cadrului normativ național al Republicii Moldova la standardele ONU în general și, a Uniunii Europene, în special. Dat fiind că acest fenomen în creștere are la originea sa nu doar aspectul juridic, vom încerca să evidențiem și alți factori de ordin psihologic, economic, climateric etc., ce duce la migrația în masă a unui număr impunător de persoane în scopul dobândirii mult râvnitului statut de refugiat sau solicitant de azil.

Metodologia cercetării este caracterizată prin prezența de surse teoretice și practice, fiind utilizate așa metode cum sunt metoda istorică, logică, comparativă. Aceasta a permis abordarea problemei în cauză sub diverse aspecte. În plus, aceasta a permis acordarea lucrării a unui aspect aplicativ, fapt care la rândul său permite să constatăm nivelul înalt de cercetare și valoarea acestora pentru cei ce vor fi cointeresați de problema în cauză.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei poate fi apreciată din perspectiva elucidării cadrului normativ european și a celui internațional în materie de azil, în contextul lipsei unui mecanism viabil capabil să gestioneze crizele regionale, cum ar fi de exemplu fluxul enorm de persoane în ultimii ani din nordul Africii sau din Asia, în special din Afganistan, Pakistan, Bangladesh etc. Este evident că acest studiu va fi examinat inclusiv prin prisma procesului de unificare a cadrului normativ în materie de azil, dar și a lipsei deseori a voinței politice a statelor de a accepta completamente poziția organismelor internaționale, în special a Înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiați sau al Comitetului Internațional al Crucii Roșii. În acest context, ne vom axa și pe ultimele evenimente ce au avut loc în Uniunea Europeană, cum ar summit-ul de la Bruxelles din aprilie 2015 urmat de catastrofa umanitară din marea mediterană, când în urma scufundării a mai multor nave, s-au înnecat mai multe mii de refugiați de pe continentul african.

Sumarul compartimentelor tezei.

Proiectul este compus din introducere, două capitole, încheiere și bibliografie.

În introducere sunt menționate actualitatea temei, obiectivele urmărite, nivelul de cercetare și structura tezei.

Capitolul I este dedicat determinării naturii juridice a dreptului de azil în viziunea tratatelor internaționale. Pentru a atinge acest obiectiv, se descrie evoluția conceptului de azil, dar și criteriile ce au dus la internaționalizarea instituției în cauză.

Să prezentăm din punct de vedere istoric, chiar dacă la scară istorică perioadă este una relativ scurtă, care sunt accentele în acest domeniu. Vom face o trecere în revistă a reglementărilor la nivel internațional ce ține de persoanele refugiate deoarece au nevoie de azil anume acei care se refugiază din propria țară. Vom prezenta cum a evoluat acordarea de azil și în ce fel a răspuns Uniunea Europeană la această problematică de la Convenția de la Geneva din 1951 până în anul 1999, când a fost adoptată Convenția de la Dublin.

Capitolul II supune unei analize cadrul normativ internațional și regional în materie de azil. Așa, este caracterizat procesul de consolidare al cadrului normativ pe parcursul secolului XX în contextul crizelor regionale. Dat fiind importanța subiectului abordat pentru noi, s-a făcut și o analiză a cooperării Republicii Moldova cu Uniunea Europene și Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați în domeniul migrației și a azilului în condițiile consolidării politicii europene în materie de azil.

Este bine cunoscut faptul că Uniunea Europeană își propune să definească un set clar de reguli valabile pe teritoriul tuturor celor 28 de state membre. Reguli care să ofere aceleași drepturi și obligații tuturor cetățenilor din afara UE care au nevoie de protecție sub formă de azil. Tematica azilului este una foarte actuală în condițiile conflictelor regionale care au loc în imediata vecinătate a Uniunii.

Trebuie să constatăm faptul că chiar dacă în Republica Moldova problematica azilului încă nu este dezbătută foarte mult în spațiul public, la nivel european această temă este importantă din mai multe aspecte. Primul aspect este cel legislativ: Uniunea Europeană este o construcție paneuropeană care își definește legi și instituții proprii, preluând din atribuțiile statelor membre. Un alt aspect este Acordul de Asociere semnat de Republica Moldova cu Uniunea Europeană și cunoașterea acestei teme este importantă atât pentru domeniul academic cât și pentru societatea civilă care trebuie să înțeleagă schimbările ce urmează să aibă loc și în țara noastră.

În încheiere sunt făcute unele generalizări în urma studiului efectuat și expuse viziunile proprii vis-a-vis de problemele abordate în proiect.

1. NATURA JURIDICĂ A DREPTULUI DE AZIL ÎN VIZIUNEA TRATATELOR INTERNAȚIONALE

1.1. Evoluția conceptului de azil

Refugiații reprezintă o categorie distinctă de străini existentă, la un moment dat, pe teritoriul unui stat.

Inițial, termenul de refugiați a fost folosit pentru desemnarea persoanelor deplasate în interiorul unei țări, ca urmare a unor calamități naturale, sau alte situații, de exemplu cum a fost în Rusia, revoluția bolșevică. Potrivit clarificărilor ulterioare, acest termen indică numai persoanele aflate în afara țării de origine.

În mod obișnuit, țara de origine acordă cetățenilor săi o protecție, în raport cu alte state, în cazurile în care se consideră că drepturile acestora sunt încălcate de statele străine. Principala caracteristică a refugiaților constă tocmai în faptul că aceștia nu pot să beneficieze de protecția țării de origine sau nu doresc această protecție [8, p.156].

O forță dintre cele mai importante, care reîntregește imaginea începutului de secol al XXI-lea și care a devenit componentă inalienabilă a procesului de globalizare, este migrațiunea. Astăzi, în lume, milioane de oameni sunt nevoiți, din diferite motive, să se deplaseze dintr-o regiune în alta în interiorul țării (migrațiune internă) sau să-și părăsească țara (migrațiune internațională). Cea mai frecventă cauză a migrațiunii este disparitatea în ceea ce privește nivelurile veniturilor, posibilitățile de angajare și bunăstarea socială, între rural și urban, între o regiune și alta, între o țară și alta. Există însă și fluxuri migratorii rezultate dintr-un șir de alți factori, precum: conflicte armate, etnice, religioase, persecutări pe motive de rasă, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau din cauza opiniei politice etc. La sfârșitul anului 2011 Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați prin statisticele sale a arătat o mică micșorarea a numărului total de refugiați și anume 42,5 milioane de refugiați din care 26,4 milioane de persoane strămutate intern ca urmare a conflictelor naționale, acestea cifre reprezintă mișcările oamenilor ce țin de migrațiunea forțată [31].

O activitate internațională mai insistentă și activă în domeniul azilului și a protecției refugiaților a pornit imediat după finisarea primului Război Mondial, în urma căruia au avut loc mari deplasări de persoane dincolo de granițele statelor de origine, situație care a generat, pentru prima dată, preocupări în plan internațional, privitoare la statutul juridic al acestei categorii de persoane. Una dintre primele organizații, care la sfârșitul primului război mondial a avut inițiativa întemeierii unui sistem internațional de protecție a refugiaților a fost Comitetul Internațional al Crucii Roșii, sistemul fiind dezvoltat ulterior de Liga Națiunilor. Până la desființarea acesteia în 1946 au fost create mai multe instituții care să îndeplinească o parte sau care să preia în întregime sarcina gestionării fluxurilor de refugiați dintre care vreau să menționez: Oficiul Internațional Nansen pentru Refugiați (1931-1938), Oficiul Înaltului Comisar pentru Refugiații din Germania (1933-1938), Oficiul Înaltului Comisar al Ligii Națiunilor pentru Refugiați (1939-1946), Comitetul Interguvernamental pentru Refugiați (1938-1947).

Primele norme în domeniul azilului, care erau denumite „Aranjamente” (5 iulie 1922, 31 mai 1924, 12 mai 1926, 30 iunie 1928) erau edictate în considerarea naționalității solicitanților de protecție internațională – refugiați ruși și armeni – și reglementau în special actele de identitate ale acestora. Odată cu aderarea la Convenția privind Statutul internațional al Refugiaților din 28 octombrie 1933, statele semnatare și-au asumat pentru prima dată obligații ferme față de refugiații armeni, ruși și refugiații asimilați [8, p.194].

Convenția privind Statutul internațional al Refugiaților din 28 octombrie 1933 a reprezentat un hotar important în reglementarea protecției internaționale și a servit drept model Convenției Organizației Națiunilor Unite de la Geneva din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaților. Importanța acestui instrument juridic a constat în consacrarea nereturnării ca principiu de drept internațional. Valoarea sa este cu atât mai mare având în vedere că în cadrul Ligii Națiunilor a existat în permanență o reținere în a lărgi cadrul protecției pentru noi refugiați, datorită potențialei sau declaratei ostilități a unora dintre membrii Ligii Națiunilor. Această ostilitate s-a reflectat în dispozițiile Aranjamentului Provizoriu din 1936 și Convenției din 1938. Acestea au avut ca temei tot Convenția din 1933, însă nici unul dintre aceste instrumente juridice nu mai menționează termenul „nereturnare”. Dispozițiile lor privind protecția efectivă erau mult mai restrânse. În fapt, în anumite situații se admitea chiar returnarea solicitanților de protecție internațională pe teritoriul celui de-al treilea Reich. La inițiativa președintelui american F.D.Roosevelt din anul 1938, Comitetul Interguvernamental pentru Refugiați a adoptat o rezoluție având ca obiect sprijinirea și facilitarea deplasării solicitanților care se aflau încă în statul de origine și erau obligați să-l părăsească din cauza opiniilor lor politice, credinței religioase sau originii rasiale. Pentru prima dată se prevedeau dispoziții edictate în favoarea unor viitori refugiați, aflați încă în țările de origine.

Cel de-al doilea Război Mondial a dus la deportarea a milioane de oameni din țările ocupate de Germania. Aceștia au fost numiți persoane strămutate (displaced persons). Pentru repatrierea acestora s-u încheiat convenții între U.R.S.S., Marea Britanie și S.U.A., pe de o parte și între U.R.S.S. și Franța pe de altă parte. Cum mai mult de un milion dintre persoanele strr politice, credinței religioase sau originii rasiale. Pentru prima dată se prevedeau dispoziții edictate în favoarea unor viitori refugiați, aflați încă în țările de origine.

Cel de-al doilea Război Mondial a dus la deportarea a milioane de oameni din țările ocupate de Germania. Aceștia au fost numiți persoane strămutate (displaced persons). Pentru repatrierea acestora s-u încheiat convenții între U.R.S.S., Marea Britanie și S.U.A., pe de o parte și între U.R.S.S. și Franța pe de altă parte. Cum mai mult de un milion dintre persoanele strămutate au refuzat să se întoarcă în țările de origine, pentru a-i ajuta să se stabilească în alte țări, a luat ființă, în 1946, Organizația Internațională a Refugiaților (O.I.R.), ca organ special al O.N.U., înlocuită în 1950 prin Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru refugiați (ÎCNUR) [30], care funcționează și până în prezent.

De la sfârșitul ultimului Război Mondial până în prezent, fluxul de refugiați, din cauza conflictelor locale și altor fenomene ținând de natura regimurilor politice din diverse țări, a devenit un fenomen permanent, îmbrăcând uneori caracterul unui exod în masă al populației.

Rolul principal în protecția și asistența refugiaților îl exercită Organizația Națiunilor Unite (ONU). La 1 ianuarie 1951 printr-o decizie a Adunării Generale a ONU, a fost creat Biroul Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați. (ÎCNUR) [30]. Conform Statutului, ÎCNUR este chemat să asigure protecția internațională a refugiaților ce țin de competența sa.

La începutul anilor’50 ÎCNUR purta răspundere pentru asistarea a câteva zeci de mii de refugiați, iar în prezent această cifră este de aproximativ 25,9 milioane de oameni. Numărul total al celor care au fost siliți să-și părăsească căminele se ridică la peste 42,5 milioane. Ne cătînd la așteptările tuturor că urmarea a sfârșitul “războiului rece” și a valului de democratizare a societății post comuniste tendințele și numărul de solicitanți de azil se va micșora, aceasta nu a fost să fie, ci, din contră, numărul refugiaților a crescut considerabil.

Oprirea cursei înarmărilor, reducerea arsenalelor nucleare și globalizarea economiei au dus la apariția altor probleme de ordin conceptual, juridic și organizatoric în activitatea de protecție a refugiaților. Multe dintre aceste probleme urmează să fie rezolvate de comunitatea internațională.

Respectarea drepturilor omului, este esențială pentru apărarea refugiaților în țările de refugiu. Astfel, activitatea de prevenire a încălcării drepturilor omului desfășurată într-o țară are o acțiune dublă: prin respectarea drepturilor refugiaților dintr-o anumită țară se conștientizează (de către populație și guvernanți) importanța ne admiterii încălcării drepturilor omului în propria țară. Respectarea drepturilor persoanelor străine conduce inevitabil la respectarea drepturilor propriilor cetățeni. Respectarea drepturilor refugiaților este un indice al democrației reale într-un stat.

Prevenirea încălcărilor drepturilor refugiaților trebuie să pornească, în primul rând de la popularizarea drepturilor refugiaților prevăzute în Convenția ONU din 1951 și Protocolul din 1967 privind statutul refugiaților. Eforturile ÎCNUR în acest domeniu nu sunt suficiente pentru a schimba radical situația, de aceea se cere susținerea atât din partea guvernelor statelor părți la aceste documente, cât și a societății civile.

În ultimii ani problema migrațiunii, inclusiv a refugiaților, este puternic politizată. Motivele sunt diferite: forțele anti-migrațiune din țările occidentale, care se pronunță împotriva oferirii azilului, sperie populația cu un posibil influx masiv de imigranți din țările fostului bloc sovietic și din țări neeuropene; țările din Uniunea Europeană manifestă teamă de o invazie a cetățenilor din noile state membre la fiecare lărgire a Uniunii; tot mai des este pusă în evidență creșterea rolului migranților în mișcările sociale și economice; o puternică poziție împotriva migrației și a azilului s-a format, în special, în urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001 (New York), din martie 2004 (Madrid) și din iulie 2005 (Londra). Dacă e să dăm o definiție migrației la general, putem spune că „migrația este un fenomen complex ce consta în deplasarea unor persoane dintr-o arie teritorială în alta, urmată de schimbarea domiciliului și/sau de încadrarea într-o formă de activitate în zona de sosire [20, p.12].

Tot mai alarmante sunt tensiunile generate de dimensiunea etnică a torentelor migraționale. Aceste torente pot fi extrem de variate prin conținut, formă și gen, dar în același timp toate au o caracteristică comună importantă – apartenența la anumite etnii. Deplasările mari de refugiați pot produce uneori o diferențiere etnoculturală și etno-confesională crescândă a comunităților, o eroziune a etniilor locale, motiv din care în unele țări multinaționale apartenența etnică a devenit un marcator determinant al raportului „de-al nostru – străin” și un generator de dispoziții xenofobe. Xenofobiile sunt manifestate față de toți migranții și refugiații, indiferent cetățeni ai căror state sunt. Drept urmare, atât migranții, cât și grupurile de alte etnii, sunt considerați de băștinași ca fiind „străini” și respinși. Se poate întâmpla chiar ca în componența migranților să fie doar un număr mic de persoane de altă etnie decât cea a băștinașilor pentru ca aceștia să nu fie acceptați în întregime. În calitate de exemplu poate servi etno-fobia din Rusia extinsă asupra tuturor migranților, aceasta în pofida faptului că în dese cazuri în masele migraționale predomină rușii.

În măsura cea mai mare sunt infectați de virusul etno-fobiei locuitorii orașelor mari. În aceste spații devine îngrijorătoare lărgirea bazei socio-demografice a dispozițiilor xenofobe, răspândirea acestora, în special în rândurile tineretului, care demonstrează un nivel de intoleranță mult mai înalt decât oamenii în vârstă. Factorii care au contribuit la creșterea etno și migrantofobiilor sunt diverși. Aceste fobii, însă, sunt determinate în mare parte de teama băștinașilor de a nu-și pierde propriile resurse, propria identitate. În acest sens se aduc un șir de argumente, precum:

afluxul necontrolat al migranților complică esențial situația socială, destabilizând piața muncii, locuințelor și multiplicând problemele infrastructurii;

migrația înrăutățește situația sanitaro-epidemiologică;

migrația contribuie la creșterea criminalității;

migranții de alte etnii ocupă pozițiile cheie în viața social-economică sporind tensiunile interetnice;

modul de viață închis al unor comunității etnice de migranți contribuie la creșterea distanței socioculturale dintre acestea și populația băștinașă încât devine imposibilă conviețuirea lor împreună;

schimbarea componenței etnice a țării care a primit migranți poate atinge proporții mari, ceea ce amenință securitatea națională;

migrația constituie o premisă inevitabilă a conflictelor:există o limită a numărului de migranți după care conflictele sunt predeterminate;

printre unele grupe etnice de migranți este răspândit extremismul islamic etc.

În contextul celor expuse devine clar că procedura acordării statutului de refugiat devine din ce în ce mai riguroasă, că la sosirea în țara gazdă refugiații se confruntă cu un șir de probleme ce țin de integrarea în societatea dată. Desigur, dispozițiile anti-migraționiste nu sunt lipsite de temei: printre migranți și refugiați pot exista și criminali, și traficanți de droguri și de ființe umane, și persoane care urmăresc alte scopuri asociale [28]. Este o realitate, de asemenea, faptul că creșterea masivă a numărului de imigranți, inclusiv refugiați, influențează balanța demografică, economică, socială și politică a statelor primitoare, devenind adesea o sursă a conflictelor intra și interstatale. Aceste cazuri nu pot fi însă exagerate și aduse în calitate de argumente pentru a restrânge programele de protecție pentru refugiați, solicitanții de azil, după cum procedează unele guverne europene. Cu atât mai mult că în ajunul lărgirii Uniunii Europene numărul cererilor prin care se solicită azil în aceste țări a scăzut brusc de la 700 de mii (în 1992) la 288 de mii de oameni. Aceasta contrar pronosticurilor făcute de unele ziare prin care se afirmă precum că spre Marea Britanie și alte țări occidentale se vor îndrepta milioane de persoane. Principala povară, generată de fenomenul refugiului, stă totuși pe umerii țărilor sărace și nestabile pe plan social și politic de pe continentele Africii, Asiei și Americii Latine, unde se află cei mai mulți refugiați. Numărul refugiaților din țările Europei de Vest constituie doar 5% din numărul total al refugiaților de pe glob.

Statutul de refugiat este, astfel, acordat pe baza individuală, și nu pentru grupuri de persoane. Din textul Convenției menționate se deduce că nu intră în categoria persoanelor refugiate, refugiații economici și persoanele care au dobîndit statutul de refugiați ca efect al unor conflicte armate internaționale sau interne. În aceste cazuri, soluția care s-ar impune ar fi cea a ajutorului umanitar internațional în țara de origine sau a unor măsuri de dezvoltare economică.

Azilul este instituția prin care un stat oferă pe teritoriul său protecție împotriva exercitării jurisdicției statului de origine și se bazează pe principiul nereturnării și pe acordarea de drepturi speciale refugiaților recunoscuți. În general, azilul se acordă fără limitare în timp.

Prin azil, în dreptul internațional se înțelege dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea și stabilirea pe teritoriul său a unor persoane străine, urmărite în țara lor pentru activitatea politică, științifică, religioasă etc. care nu este în concordanță cu normele juridice interne, contravine ordinii de drept a statului respectiv [29].

Proclamat în 1789 de Revoluția burgheză din Franța, dreptul de azil a căpătat apoi recunoaștere și din partea altor state. Solicitant de azil este persoana care depune cerere pentru determinarea statutului de refugiat și iși păstrează această calitate pîna la soluționarea definitivă a cererii.

Migrant este persoana care, pentru alte motive decît cele conținute în definiția refugiatului, iși părăsește țara în mod voluntar pentru a-și stabili reședința în altă parte.

Refugiat „sur-place” este persoana care nu a fost refugiat în momentul părăsirii țării de origine, dar care, ulterior, a început să se teamă de persecuție pentru unul din motivele menționate în Convenția din 1951.

Refugiat „de facto” este persoana care, deși nu îndeplinește criteriile cuprinse în definiția prezentată de Convenția din 1951, este considerată a avea nevoie de protecție datorită condițiilor existente în țara de origine.

Refugiat „pe considerente umanitare” este persoana care, fără a îndeplini criteriile conținute în definiția dată în Convenție, primește în mod temporar protecție si drept de ședere pe teritoriul unui stat de refugiu, pentru motive de ordin umanitar.

Caracterul subiectiv al noțiunii de temere poate induce faptul că determinarea statutului de refugiat se bazează mai degrabă pe declarațiile solicitantului și nu pe evaluarea situației existente în țara sa de origine. Cunoscut fiind faptul că o aceeași situație poate genera reacții psihologice diferite, este necesară evaluarea personalității solicitantului; aspecte ca tăria convingerilor, fie ele politice sau religioase, sau la caracterul impulsiv sau mediat al deciziei de a pleca sunt luate în considerare în evaluarea temerii.

Calificativul „bine întemeiată” relevă faptul că statutul de refugiat nu se acordă pe baza unei simple existențe a temerii ca stare de spirit a solicitantului ci și pe situația obiectivă care duce la această temere. Mai mult decât atât, o temere „bine întemeiată de persecuție” se poate baza nu pe experiența personală ci pe cea a rudelor, prietenilor, membrilor aceluiași grup – stabilirea credibilității se realizează prin considerarea trecutului personal și familial, a apartenenței la un anume grup, a interpretării elementului obiectiv constatat în analiza condițiilor din țara de origine – deși autoritățile competente nu sunt chemate să judece condițiile din țara de origine, o evaluare a acestora este absolut necesară, declarațiile solicitantului neputând fi luate în considerare în abstract.

Prin noțiunea de refugiat se înțelege o persoană care caută să evite condițiile sau împrejurările din țara sa de origine, pe care le consideră insuportabile, și să găsească adăpost și protecție în altă țară. Cauzele și motivele părăsirii țării de origine sunt diferite de la: presiune asupra persoanei; viziunile sau opiniile sale politice; persecuție; amenințarea vieții sau libertății; sărăcie chinuitoare; război sau lupte civile; dezastre naturale (cutremure, inundații, secetă, foamete) etc. [8, p.167].

Atât Convenția din 1951, în art. 1, aliniatul A(2), cât și Protocolul din 1967, în art. I.2, definesc refugiatul ca orice „persoană care în urma unor temeri justificate de a fi persecutată, pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie politică, se găsește în afara țării sale de origine și nu poate, sau din cauza acestor temeri, nu dorește să revină în această țară [1; 6].”

În legătură cu definirea noțiunii de refugiat, se impune evidențierea relației dintre Convenția din 1951 și Protocolul său adițional din 1967. Conform articolului 1, aliniatul A(2) al Convenției din 1951, prevederile acestei convenții se aplicau numai persoanelor care dobândiseră calitatea de refugiat înainte de 1 ianuarie 1951. Protocolul privind Statutul Refugiaților din 1967, înlătura această limitare în timp, în ceea ce privește dobândirea calității de refugiat, și extinde prevederile Convenției din 1951 la toate categoriile de persoane care îndeplinesc condițiile prevăzute de articolul 1, aliniatul A(2) al acestei convenții indiferent de perioada în care a intervenit refugiul.

Subliniind că definiția Convenției din 1951 a fost reținută de dreptul internațional, se observă că ea nu acoperă categorii importante de persoane care își părăsesc țara și care constituie cele mai numeroase grupuri de persoane care poartă denumirea generică de refugiați. În câmpul de aplicare al Convenției și Protocolului, care asigură refugiaților protecție și asistență, nu intră persoanele ce sunt considerate că reprezintă „refugiații economici” și nici acelea ajunse în această situație în urma unor conflicte armate, internaționale sau interne. S-a considerat că soluția pentru „refugiații economici” urmează să fie găsită mai degrabă prin dezvoltare economică și ajutor internațional în țara de origine, decât prin acordarea de azil și că protecția categoriei de persoane care își părăsesc țara în urma conflictelor armate este asigurată prin alte instrumente internaționale, în special Convenția de la Geneva din 1949 privind protecția victimelor războiului și Protocolul adițional din 1977 privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale. Așadar cele două documente privind statutul refugiaților (Convenția din 1951 și Protocolul din 1967) oferă protecție refugiaților, pe o bază individuală, în cazul în care aceasta este motivată prin oprimare, persecuție sau amenințare a vieții și libertății în țara de origine [1; 6].

Instituția azilului, denumită uneori și azil teritorial, este, în general, abordată din două puncte de vedere distincte: al statului care acordă acest statut și al persoanelor care îl solicită.

Însăși cuvântul „azil” vine din grecească „asulon” care desemnează un templu sau un loc sacru, cu caracter religios, inviolabil. În timp, sensul acestuia a evoluat pentru a desemna un loc unde o persoană persecutată, alungată, urmărită pentru diverse motive putea să-și găsească refugiu și să primească ajutor și protecție.

În pofida faptului că nu există nici un document internațional care să definească conceptual azilul, doctrina definește azilul drept măsură de protecție care se acordă azilantului sau se poate acorda solicitantului de azil în cazul în care, în țara sa de origine este supus persecuției pentru activitățile politici, democratice sau umanitare sau, în alți termeni, este urmărit sau persecutat pentru activitățile desfășurate în favoare umanității, progresului și păcii. Potrivit actelor internaționale azilul este un act pașnic și umanitar și nu poate fi considerat drept un act inamical față de un stat [9, p.20].

Din punctul de vedere al statului, acordarea sau refuzul de a acorda azil reprezintă un drept suveran. Statul poate să permită intrarea și șederea pe teritoriul său a unor străini supuși persecuțiilor politice în statul ai căror cetățeni sunt. În același timp, statul solicitat nu are o obligație de a răspunde favorabil la o cerere de azil, care poate fi refuzată.

În practică se recunoaște că aparține exclusiv statului solicitat dreptul de a aprecia, în fiecare caz în parte, temeinicia cazurilor care motivează o cerere de azil.

După acordarea azilului, statul trebuie să se comporte, față de străinul căruia i-a acordat acest statut în conformitate cu principiile generale de drept internațional, cât și cu convențiile internaționale, referitoare la drepturilor străinilor la care este eventual parte.

În dreptul internațional contemporan s-a susținut că, din punctul de vedere al statului care acordă azil, acest concept include două elemente:

ocrotirea unor străini din rațiuni umanitare, care însă în cazul azilului reprezintă mai mult decât un refugiu temporar;

un anumit grad de protecție activă, printr-o serie de măsuri care revin autorităților cu atribuții speciale în acest domeniu, vizând asimilarea azilantului în societatea în care a fost primit.

Ca urmare a celor menționate în acest paragraf putem constata faptul că instituția azilului este una importantă în contextul globalizării și respectării tratatelor internaționale ce reglementează statutul refugiaților, drepturilor fundamentale ale omului. Discuțiile pe marginea acestei probleme întotdeauna au arătat atât efecte negative cât și cele pozitive. Protecția refugiaților este importantă și din punctul de vedere al umanității, nu putem fi indiferenți față de cei ce sunt exilați, umiliți, supuși presiunilor din cauza rasei sau opiniilor lor politice, viața și sănătatea oamenilor, cetățenilor trebuie să rămâi în prim plan pentru toate politicele promovate de către comunitățile internaționale dar și de cele naționale.

Asigurarea persoanelor refugiate cu condiții de viață umane, a fost, este și va fi unul din cele mai importante obiective în promovarea valorilor umane.

1.2. Criterii ce au dus la internaționalizarea instituției

Pe plan internațional dreptul la azil a fost abordat pentru prima dată de către Națiunile Unite în cadrul Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată în 10 decembrie 1948 și anume în Articolul 14 care sună în felul următor: „1. În cazul persecuției, orice persoană are dreptul să caute azil și să beneficieze de azil în alte țări. 2. Acest drept nu poate fi invocat în cazul unor urmăriri penale bazate pe comiterea unei crime de drept comun sau pe acțiuni contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite” [2].

Acest document stabilește pentru prima dată drepturile fundamentale la care toți oamenii sunt îndreptățiți. Declarației Universale a Drepturilor Omului constă în treizeci de articole ce definesc libertățile primordiale, principalele valori, drepturi și principii. De atunci încoace majoritatea constituțiilor naționale urmează prevederile și principiile Declarației Universale a Drepturilor Omului, dar și o mare parte din tratatele internaționale, instituții internaționale, naționale dar și regionale ce au obiectivul principal de a proteja drepturile omului adesea fac apel la documentul adoptat în 10 decembrie 1948 de către Națiunile Unite.

Prima organizație internațională care s-a preocupat de persoanele refugiate a fost Liga Națiunilor, care la sfârșitul primului război mondial a avut inițiativa întemeierii unui sistem internațional de protecție a refugiaților, însă activitatea ei a durat până la desființarea acesteia în 1946.

În 1946 după finalizarea celui de-al doilea război mondial având la baza refuzul, a circa un milion de oameni dintre persoanele ce au refugiat sau au fost constrânși să facă aceasta, de a se întoarce în țările sale de origine, a fost creată Organizația Internațională a Refugiaților, ca organ special al Organizației Națiunilor Unite, înlocuită în 1950 prin Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru refugiați (ÎCNUR) [30], care funcționează și până în prezent. Despre activitatea și rolul acesteia în implementarea politicilor în domeniul dreptului la azil mă voi referi în următoarele paragrafe și capitole, deoarece Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați este instituția mai bine spus organizația internațională de bază în apărarea drepturilor fundamentale ale refugiaților.

La 28 iulie 1951, la Geneva, a fost adoptată Convenția Organizației Națiunilor Unite privind statul refugiaților, primul document internațional ce prevede în exclusivitate drepturile persoanelor de a solicita azil.

Principalul scop al Convenției a fost de a furniza o definiție generală a persoanelor care trebuie considerate ca refugiați și a statutului legal al acestora. Punctul de plecare al convenției este Carta Națiunilor Unite și Declarația Universală a Drepturilor Omului, unde sunt enunțate drepturile și libertățile fundamentale ce trebuie respectate tuturor oamenilor, indiferent de rasă, religie, naționalitate etc.

Convenția cuprinde următoarele trei tipuri de prevederi:

Definiția persoanelor care sunt refugiați și a celor care nu sunt sau au încetat să mai fie refugiați;

Statutul juridic al refugiaților precum și drepturile și obligațiile acestora în țara de azil;

Condițiile de implementare a prevederilor mai sus menționate, respectiv angajamentelor statelor părți de a coopera în vederea supravegherii acestor prevederi.

Fiind documentul sau mai bine spus tratatul internațional de bază, ce reglementează dreptul la azil, voi încerca desfășura a acestuia. Documentul este împărțită în 7 Capitole și are 46 de Articole.

Primul Capitol este intitulat Dispoziții Generale și prevede în Articolul 1 definiția termenului de refugiat și anume la litera A aceluiași articol se spune: „Pentru scopurile prezentei convenții, termenul de refugiat se va aplica oricărei persoane: (1) care a fost considerată refugiat potrivit aranjamentelor din 12 mai 1926 și 30 iunie 1928 sau potrivit convențiilor din 28 octombrie 1933 și din 10 februarie 1938 și protocolului din 14 septembrie 1939 sau ca urmare a aplicării Constituției Organizației Internaționale pentru Refugiați [13, p.7].

Hotărârile de neadmitere ca refugiat luate de Organizația Internațională pentru Refugiați în timpul mandatului său nu constituie o piedică pentru acordarea calității de refugiat persoanelor care îndeplinesc condițiile prevăzute de paragraful 2 din prezenta secțiune;

(2) care, în urma unor evenimente survenite înainte de 1 ianuarie 1951 și unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări; sau care, neavând nici o cetățenie și găsindu-se în afara țării în care avea reședința obișnuită ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu dorește să se reîntoarcă.

În cazul unei persoane care are mai multe cetățenii, expresia țara a cărei cetățenie o are vizează fiecare dintre țările a cărei cetățenie o are. Nu va fi considerată ca lipsită de protecția țării a cărei cetățenie o are orice persoană care, fără un motiv valabil întemeiat pe teamă justificată, nu a solicitat protecția uneia dintre țările a cărei cetățenie o are.”

Același articol al Convenției determină și persoanele cărora le poate fi refuzată protecția unei alte țări decât țara de origine motivele fiind diverse unele din ele sunt:

comiterea crimelor contra păcii, comiterea crimelor de război sau crime contra umanității;

comiterea unei crime grave de drept comun în afara țării de primire, înainte de a fi admis în aceasta ca refugiat;

desfășurarea acțiunilor contrarea principiilor și scopurilor Națiunilor Unite.

De asemenea în același capitol sunt menționate și obligațiile refugiatului sau solicitantului de azil, ce presupune datoria celui din urmă de a se conforma legislației, normelor și regulamentelor naționale a statului ce îi oferă statutul de refugiat.

În Capitolul 2 intitulat Condiția Juridică, la Articolul 13, ce are denumirea „Proprietate mobiliară și imobiliară” este menționat că „statele contractante vor acorda oricărui refugiat un tratament cât mai favorabil posibil și, în orice caz un tratament care să nu fie mai puțin favorabil decât cel acordat, în aceleași împrejurări, străinilor în general”, fapt ce îi pune pe picior de egalitate cu străinii la general, în schimb la capitolul proprietăților intelectuale refugiaților le sunt oferite aceleași drepturi ca și cetățenilor țării ce i-au oferit statutul de refugiat aceste prevederi le găsim în Articolul 14.

Articolul 22 din Capitolul 4 ce prevede „Educația publică” spune că „statele contractante vor acorda refugiaților același tratament ca și cetățenilor lor în ceea ce privește învățământul primar”. O altă poziție este, însă, atunci când e vorba de o formă de educație alta decât cel primar, cum ar fi accesul la studii, recunoașterea diplomelor, certificatelor de studii obținute în străinătate, reducerilor de taxe și impozite și acordarea burselor de studii, unde convenția prevede ca statele ce fac parte a acesteia vor avea un tratament echivalent sau mai bine spus identic cu cel al (acordat) străinilor la general.

Unul din cele mai importante principii ce promovează convenția îl regăsim în Articolul 33 al Capitolului 5 care prevede „Interdicția de expulzare și returnare” fapt ce împiedică orice stat care acordă azil să expulzeze sau să returneze un refugiat unui stat în care „viața sau libertate sa ar fi amenințată pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice” [1], excepție fiind persoanele care reprezintă cu adevărat un pericol pentru securitate națională a statului de la care solicită azil sau cele „ce au fost condamnate definitiv pentru o crima sau un delict deosebit de grav” [1].

Ca urmarea a celor menționate mai sus putem observa că Convenția definește si delimitează calitatea de refugiat prin intermediul a trei categorii de clauze: a) clauze de includere; b) clauze de încetare; c) clauze de excludere.

a) Clauze de includere ale Convenției de la Geneva din 1951 – enunța criteriile pozitive pe baza cărora se face determinarea statutului de refugiat. Categoriile vizate sunt refugiații așa cum sunt definiți de Convenția din 1951 și refugiații statutari. in Articolul 1 al Convenției de la Geneva din 1951, refugiatul este definit ca fiind persoana care „in urma unor evenimente petrecute înainte de 1 ianuarie 1951 si a unei temeri bine întemeiate de a fi persecutata”, nu poate sau, datorita acestei temeri, nu dorește să se reîntoarcă în țara a cărei cetățenie o are.

Data de 1 ianuarie 1951 reprezintă data limita la care a avut loc evenimentul in urma căruia persoana respectiva a devenit refugiat. Precizarea „Temere bine întemeiata” a definiției implica atât un termen subiectiv (temere) cat si un termen obiectiv (bine întemeiata). Temere, ca termen subiectiv, face trimitere la persoana care solicita statutul de refugiat. Din acest punct de vedere, determinarea statutului de refugiat va consta, in principal, in evaluarea declarațiilor solicitantului. In evaluarea elementului subiectiv, trebuie realizata, in paralel, si o evaluare a personalității persoanei. Trebuie avut in vedere ca reacțiile psihologice ale unei persoane sunt influențate de evenimentele prin care a trecut, de convingerile sale politice sau religioase. De asemenea, trebuie luat in considerare trecutul personal si familial, apartenenta la un anumit grup rasial, religios, național, social sau politic, interpretarea personala a situației in care se afla si experiențele sale personale. Temerea se refera atât la persoanele care au fost deja persecutate, cat si la persoanele care doresc sa evite o astfel de situație. Prin adăugarea elementului obiectiv, bine întemeiată, se pune accentul pe evaluarea situației existente in tara de origine a solicitantului statutului de refugiat.

Declarațiile solicitantului trebuie analizate în contextul unor situații concrete. De aceea, analizarea situației din țara de origine este un element cheie. Persecuția pentru obținerea calității/statutului de refugiat, persoana trebuie să dea dovadă că are o temere bine întemeiata de persecuție.

b) Clauzele de încetare ale Convenției de la Geneva din 1951 – enunță condițiile în care o persoana refugiată încetează a mai avea statutul de refugiat [1].

Cele șase clauze de încetare sunt:

(1) s-a repus în mod voluntar sub protecția țării a cărei cetățenie o are;

(2) după ce și-a pierdut cetățenia, a redobândit-o în mod voluntar;

(3) a dobândit o noua cetățenie și se afla sub protecția țării a cărei cetățenie a dobândit-o;

(4) s-a reîntors în mod voluntar în țara pe care a părăsit-o sau în afara căreia a stat de temerea de a fi persecutat;

(5) nu mai poate refuza protecția țării a cărei cetățenie o are întrucât motivele pentru care a dobândit statutul de refugiat nu mai exista;

(6) persoanele apatride se pot întoarce în țara de reședința, nemaiexistând condițiile în urma cărora au dobândit statutul de refugiat.

c) Clauze de excludere ale Convenției de la Geneva din 1951 – aceste clauze se referă la persoanele care, deși îndeplinesc condițiile obținerii statutului de refugiat enunțate de Convenție, sunt excluse de la acordarea statutului de refugiat.

Există trei clauze de excludere:

(1) persoanele care beneficiază deja de protecție sau asistență din partea Națiunilor Unite;

(2) persoane ce nu sunt considerate a avea nevoie de protecție internațională;

(3) persoane ce nu sunt considerate de a merita protecție internațională [1].

Distincție între refugiați și alte categorii de persoane care se află în afara țării a cărei cetățenie o au. Putem distinge câteva categorii de persoane care, deși se află în afara țării de origine, nu beneficiază de protecție internațională:

a) Persoane care nu au nevoie de protecție internațională:

– persoanele care sunt sub protecția unei alte țări sau a unei agenții a Națiunilor Unite;

– persoanele cu cetățenie dublă sau multiplă și care beneficiază de protecția uneia dintre aceste țări.

b) Persoane ce nu mai au nevoie de protecție internațională, optând pentru una dintre următoarele variante:

– repunerea sub protecția țării de origine;

– redobândirea cetățeniei țării de origine;

– dobândirea unei noi cetățenii și a protecției naționale;

– restabilirea voluntară în țara pe care a părăsit-o sau în afara căreia a stat.

c) Persoane care nu merită protecția internațională:

– infractorii de drept comun, deoarece trebuie să existe o concordanță între pedeapsa și temerea de persecuție. Solicitantul de azil trebuie să se teamă de persecuție și nu de pedeapsa în sine;

– infractorii politici, ca și caz special din perspectivă distinctă dintre pedeapsa și temerea de persecuție.

d) Migranții economici. Măsurile economice în sine nu pot constitui motive ale solicitării statutului de refugiat, decât în măsura în care aceste măsuri sunt consecințe ale unor măsuri politice. Dar trebuie subliniată și diferența dintre refugiați și imigranți, în general.

Imigranții și-au părăsit țara de origine din motive personale, voluntar și intenționat. Ei au plecat pentru a căuta o viața mai bună.

Refugiații au fost nevoiți să-și părăsească țara de origine datorită unor motive independente de voința lor. Plecarea lor este forțată, involuntară îi neintenționată. Ei nu au plecat în căutarea unei vieți mai bune, ci pentru a-și apăra propria viața și a familiilor lor.

Distincție între refugiați și alte persoane care beneficiază de protecție internațională în afara țării de origine:

a) Persoanele beneficiare ale protecției complementare. Conform definiției propuse de Organizația de Consultanță Juridică Asiatico-Africană, beneficiază de protecție complementară persoana care datorită agresiunii externe, ocupației, dominației străine sau unor evenimente care afectează profund ordinea publică în anumite regiuni ale țării sau în toată țara este forțată să-și părăsească reședința ei obișnuită pentru a căuta azil în alt loc în afara țării a cărei cetățenie o are.

b) Persoanele beneficiare ale protecției temporare. Este vorba despre grupurile de persoane care își părăsesc forțat domiciliul și țara ca urmare a unor conflicte armate care le pun în pericol viața, iar aceste conflicte armate se anticipează că vor fi soluționate de comunitatea internațională.

Distincție între refugiați și alte persoane beneficiare ale protecției internaționale aflate în interiorul țării a cărei cetățenie o au:

a) Persoane deplasate intern, definite ca fiind grupuri masive de persoane care își abandonează spontan și forțat domiciliul sau reședința obișnuită, urmare a unor conflicte armate brutale ca manifestare, care le pun în pericol viața și se stabilesc în alte zone ale țării de origine. Persoanele strămutate intern sunt subiect al protecției naționale, protecția internațională fiind asigurată la cererea sau acordul țării respective.

b) Non-combatanții, definiți ca fiind persoanele care nu sunt parte directă a războiului, dar datorită faptului că țările a căror naționalitate o au sunt implicate în război/conflict armat pot fi sau sunt victime ale războiului. Reglementările internaționale enunță o serie de drepturi ce trebuie respectate tuturor ființelor umane pe perioada unui război sau conflict, indiferent dacă sunt aliate sau inamice. Ex-combatanții, definiți ca persoane care au participat activ la desfășurarea războiului sau a conflictului [1]. 

Adoptarea Protocolului privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967, a fost necesară ca urmare a apariției unor cazuri de refugiați care nu puteau fi acoperite de Convenția din 1951, datorită limitărilor temporale și/sau geografice.

Principala modificarea care o aducea protocolul dat este că statele semnatare a acestuia nu mai trebuiau să țină cont de limita în timp ce a fost stipulată în Convenția din 28 iulie 1951 și anume data limită de 1 ianuarie 1951. Protocolul este un document independent la care pot adera statele care nu sunt semnatare ale Convenției din 1951.

Într-o mare parte Protocolul din 1967 reflectă schimbările apărute în țările din lumea a III-a, ca urmare a decolonizării, formării de noi state, subdezvoltării, conflictelor etnice și de clasă și a superputerilor rivale care, împreună, au constituit cauze ale războaielor civile, revoluțiilor și dictaturilor. Toate acestea au determinat numeroși oameni să-și părăsească locuințele și țările și să ceară azil în Europa [6].

Prima țară ca re a ratificat Convenția de la Geneva privind statutul refugiatului, adoptată la 28 iulie 1951, a fost Danemarca la 4 decembrie 1952.

Dacă e să dăm date statistici despre țările ce sunt parte a Convenției sau a Protocolului putem menționa că la data de 1 aprilie 2011 situația arăta în felul următor:

Numărul total de state părți la Convenția din 1951: 144 state;

Numărul total a statelor părți la Protocolul din 1967: 145 state;

Statele părți la Convenție și Protocol: 142 state;

Statele părți la una sau ambele dintre aceste instrumente: 147 state;

Statele părți doar la Convenția din 1951: Madagascar, Saint Kitts și Nevis;

Statele părți doar la Protocolul din 1967: Capul Verde, Statele Unite ale Americii, Venezuela.

Dar, după cum tiparul migrației globale s-a schimbat și numărul oamenilor care sunt în mișcare a sporit dramatic în ultimii ani, a fost pusă întrebarea despre relevanta Convenției din 1951, în deosebi în Europa, chiar locul unde ea a fost elaborată.

ÎCNUR la moment acordă ajutor la aproximativ 25,9 milioane de oameni și Convenția, care s-a dovedit a fi uimitor de flexibilă într-o vreme atât de schimbătoare, continuă să fie piatra de temelie pentru protecția refugiaților [31].

Ca urmare a numărului tot mai mare de refugiați proveniți din țări ale lumii a III-a, in 1969 a fost adoptată Convenția Organizației Africii Unite.

Convenția din 1969 a Organizației Unității Africane (O.U.A.) care reglementează aspecte specifice problemelor refugiaților în Africa a lărgit definiția de „refugiat” și a inclus în ea persoane care, în Africa, fug de război sau alte evenimente ce perturbează grav ordinea publică. Convenția O.U.A. nu face distincție între copii și adulți. În această Convenție persoana refugiată este definită ca fiind „orice persoană care, datorită unei agresiuni externe, a ocupării sau a unei dominații străine, sau a unor evenimente care afectează în mod serios liniștea publică în țară sa de origine sau de naționalitate, este silită să-și părăsească locul de rezidență pentru a căuta refugiu altundeva decât în țara sa de origine sau de naționalitate.

Declarația de la Cartagena din 1984, adoptată de Organizația Statelor Americane (Organization of American States) în 1985, definește termenul de refugiat ca: persoane care și-au părăsit țara pentru că viața, securitatea sau libertatea le-au fost amenințate de o violență generalizată, de o agresiune străina, conflicte interne, masive violări ale drepturilor omului sau de alte circumstanțe care au afectat în mod serios liniștea publică.

2. CADRUL NORMATIV INTERNAȚIONAL ȘI REGIONAL ÎN MATERIE DE AZIL

2.1. Consolidarea cadrului normativ pe parcursul secolului XX în contextul crizelor regionale

La prima vedere problema refugiaților și a solicitanților de azil ține de competența a două structuri separate – în primul caz statele conlucrează cu Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (ICNUR), organizație constituită în anul 1951, iar în cel deal doilea – chestiunea ține strict de competența statelor. Procesul de globalizare își lasă amprenta și aici. Dar să le pornim pe rând.

Mandatul Organizației Internaționale pentru refugiați a fost valabil până la 30 iunie 1950, dată la care se mai aflau în evidența sa circa 180.000 de persoane care nu au fost nici repatriate nici reinstalate. Ținând cont de acest aspect, era nevoie de o nouă structură internațională care să se ocupe de aceste persoane. Astfel, la 6 august 1949, Consiliul Economic și Social a invitat  pe Secretarul general al ONU să supună Adunării Generale un plan referitor la crearea acestei structuri, propunându-i două soluții:

crearea unui Înalt Comisariat sub controlul Națiunilor Unite, sau

crearea unui Serviciu în cadrul Secretariatului ONU.

Optând pentru prima soluție Adunarea Generală a decis să creeze, începând de la 1 ianuarie 1951, un Înalt Comisariat pentru refugiați. Atribuțiile Înaltului Comisariat au fost fixate mai întâi în Anexa la Rezoluția 319/IV și dezvoltate apoi în Statutul acestui organism [25].

Potrivit Statutului, Înaltul Comisariat, al cărui sediu a fost fixat la Geneva, este un organ subsidiar al Adunării Generale a ONU căruia i s-au încredințat funcțiile de protecție, precum și de căutare a soluțiilor permanente pentru problema refugiaților, ajutând guvernele și, sub rezerva aprobării guvernelor interesate organizațiile private, să faciliteze repatrierea liber consimțită a acestor refugiați sau asimilarea lor în noile comunități naționale.

Procesul contemporan de globalizare dictează condițiile sale, inclusiv prin intermediul provocării unui flux masiv al migranților. În asemenea situații statele deseori nu pot face față acestui proces, fiind necesară o coordonare, atât la nivel regional, cât și la nivel internațional. important este să fie găsită acea soluție optimă pentru state, pe de o parte și pentru organismele internaționale specializate, pe de altă parte. Tendința este evidentă – statele industrial-dezvoltate încearcă, prin orice mijloace posibile, să limiteze accesul imigranților pe teritoriul său, iar organismele internaționale – încearcă să monitorizeze procesul de punere în aplicare și respectare a angajamentelor asumate de către acestea pe plan internațional în materie umanitară.

Condițiile ce au dictat crearea unei noii structuri internaționale și mandatul ICNUR

În momentul creării sale, Înaltului Comisariat i s-au încredințat atribuții referitoare la protecția internațională a refugiaților, și mai puțin în domeniul asistenței materiale [25].

Mandatul Înaltului Comisariat se exercită asupra:

oricărei persoane considerată refugiat în aplicarea instrumentelor încheiate în perioada interbelică și a Constituției Organizației Internaționale pentru Refugiați;

oricărei persoane care, ca urmare a evenimentelor intervenite înainte de 1 ianuarie 1951 și temându-se în mod justificat de a fi persecutată din motive de rasă, religie, naționalitate sau convingeri politice se găsește în afara țării a cărei naționalitate o deține și care nu poate sau, datorită temerii sau din rațiuni altele decât cele de conveniență personală, nu dorește să solicite protecția acelei țări; sau care, dacă nu are naționalitate și se găsește în afara țării în care își are reședința în mod obișnuit, nu poate să se reîntoarcă în acea tară.

asupra oricărei alte persoane care se găsește în afara tării a cărei naționalitate o are sau, dacă nu are naționalitate, în afara tării în care își are reședința obișnuită.

În scopul asigurării protecției internaționale a refugiaților, Înaltului Comisariat i-au fost încredințate următoarele atribuții:

să urmărească încheierea și ratificarea Convențiilor internaționale din domeniu și să supravegheze aplicarea lor, propunând modificarea lor;

să urmărească, prin intermediul acordurilor specifice încheiate cu statele părți, punerea în aplicare a tuturor măsurilor destinate să amelioreze soarta refugiaților și sa diminueze numărul acelora care au nevoie de protecție;

să sprijine inițiativele puterilor publice și inițiativele particulare în ceea ce privește repatrierea liber consimțită a refugiaților sau asimilarea lor în noile comunități naționale;

să încurajeze primirea refugiaților pe teritoriul statelor, în special, al celor ce aparțin categoriilor celor mai dezmoșteniți;

să depună eforturi pentru a obține ca refugiații să fie autorizați să-și transfere avutul;

să obțină din partea statelor informații asupra numărului și stării refugiaților aflați pe teritoriul lor precum și asupra legilor și regulamentelor care privesc pe refugiați;

să mențină un contact permanent cu guvernele și organizațiile interguvernamentale interesate;

să faciliteze coordonarea eforturilor organizațiilor particulare care se ocupă de ajutorarea refugiaților [25].

Având sediul central în Geneva, Elveția, ICNUR, după cum am menționat anterior, a fost înființat de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite și și-a început activitatea în 1951, asistând inițial mai mult de un milion de refugiați europeni, după încheierea celui de-al doilea Război Mondial.

În următoarele decenii, deoarece numărul persoanelor refugiate a crescut peste tot în lume, mandatul organizației s-a extins la cinci ani. În decembrie 2003, Adunarea Generală a ONU a decis să elimine perioada limitată a mandatului ICNUR. La începutul anului 2008, numărul global al persoanelor de interes pentru ICNUR era de 31.7 milioane. Această cifră include o creștere atât a numărului de refugiați (11.4 milioane în 2007 comparat cu 9.9 milioane în 2006) cât și a numărului de persoane deplasate intern și aflate sub mandat ICNUR (13.7 milioane în 2007 comparat cu 12.8 milioane în 2006) [30].

Persoanele de interes pentru ICNUR sunt atât refugiații cât și solicitanții de azil, refugiații care se întorc în țările de origine, apatrizii și o parte dintre cele aproximativ 26 de milioane de persoane relocate în țara de origine – cunoscute sub numele de persoane deplasate intern.

Convenția din 1951 privind statutul refugiaților – document ce a stat la baza statutului de creare a ICNUR – definește refugiatul ca fiind „o persoană care, datorită unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat datorită rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește să se pună sub protecția acestei țări; sau care, neavând nici o cetățenie și găsindu-se în afara țării în care avea reședința obișnuită (…) nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu dorește să se reîntoarcă”. Instrumente regionale, precum Convenția Organizației pentru Unitatea Africană (OUA) pentru Refugiați din 1969 și Declarația de la Cartagena din 1984 privind America Latină, au extins definiția pentru a include explicit și persoanele refugiate ca urmare a izbucnirii unui război sau conflict civil.

De la înființare, ICNUR a susținut peste 50 de milioane de persoane în eforturile acestora de a începe o nouă viață, astfel câștigând două Premii Nobel pentru Pace, în 1954 și 1981.

Actualul Înalt Comisar ONU pentru Refugiați este António Gutteres, fost prim-ministru al Portugaliei, care a preluat acest post din data de 15 iunie 2005. António Gutteres este al zecelea Înalt Comisar al organizației [30].

Responsabilitatea cea mai importantă a ICNUR, cunoscută sub numele de „protecție internațională”, este aceea de a se asigura atât de faptul că refugiaților li se respectă principiile fundamentale ale drepturilor omului, printre care și posibilitatea acestora de a cere azil, cât și aplicarea principiului nereturnării. Organizația promovează încheierea de acorduri internaționale privind refugiații, monitorizează respectarea de către guverne a legislației internaționale și oferă asistență de bază, precum hrană, apă, adăpost și asistență medicală – persoanelor de interes.

În eforturile de asistență a refugiaților, ICNUR promovează 3 soluții durabile:

integrarea în țara de azil;

repatrierea voluntară în țara de origine;

relocarea într-o țară terță.

Repatrierea voluntară în țara de origine este cea mai dorită, dar din păcate acest lucru nu este întotdeauna posibil, din cauza evenimentelor din țara de origine, ce nu permit o astfel de întoarcere. În aceste cazuri, ICNUR ajută refugiații să înceapă o viața nouă în altă parte – fie în țara unde aceștia au solicitat inițial azil, fie într-o țară terță, dispusă a le accepta relocarea.

Programele ICNUR sunt finanțate prin contribuții voluntare – în majoritate provenind din partea guvernelor, dar și din partea altor persoane fizice sau organizații. De asemenea, ICNUR primește și o contribuție limitată de la bugetul Națiunilor Unite pentru a acoperi o parte din costurile administrative.

Așa, de exemplu, în 2008, printre programele importante de asistență desfășurate de ICNUR se numără cele din Irak, Republica Democrată Congo, Republica Central Africană, Ciad, Darfur, Columbia, Somalia, Sri Lanka, Afganistan, Liberia, Sudanul de Sud sau Uganda [25].

Referindu-ne la problema refugiaților, constatăm că pentru început ea reflecta doar situația de pe continentul european, fapt expres prevazut în art.1 al Convenției de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților. Însă, la moment nu au fost luate în calcul procesele de decolonizare în diverse colțuri ale lumii, în special în Africa. Ca rezultat, statele africane, ciocnindu-se cu un număr catastrofal de refugiați și persoane intern deplasate, impuse de războaiele de decolonizare din anii’60 ai secolului XX, au încercat să găsească soluția de sinestătător. Reacția a fost imediată – fiind pus în fața situației în care de facto va fi scoc din joc, ICNUR a organizat o conferință diplomatică la Bellagio în anul 1967, obiectivul principal a căreia era excluderea restricțiilor prevăzute de art.1 al Convenției de la Geneva din 1951. În rezultat a fost adoptat „Protocolul de la Bellagio”, numit și „Protocolul de la New York”, care elimină referința temporară a articolului 1A2. Însă problema în cauză are și altă latură – din acest moment statele occidentale au proclamat închiderea administrativă a frontierelor sale, ca rezultat în aceste țări, nivelul de respingere a cererilor de azil a crescut brusc, atingând în unele cazuri cifra de 90-100 %, cum ar fi cazul Europei [25].

Careva refugiați originari din Asia de Sud-Est (Boat-people) sau din cei ce s-au scăpat de dictaturile instalate în țările Americii de Sud, s-au acomodat încă în anii 1970. Însă de aici încoace, volumul de respingere a cererilor a crescut mereu, atingând apogeul pe la mijlocul anilor 1980. Această dimensiune post-colonială de respingere a solicitanților s-a păstrat până în zilele noastre, la care s-au alăturat migranții din statele Africii de Nord. În acest context, după spusele ministrului afacerilor externe al Italiei Franco Frattini, Europa are nevoie de un „Plan Marshall” pentru un răspuns adecvat valului de migranți din această regiune, în special în urma revoltelor ținute în lanț la începutul anului 2011 [24].

Politica de azil în Uniunea Europeană

În Occident, cererile de azil stârnesc din ce în ce mai des emiterea deciziilor de refuz. Unii califică aceasta ca „o mare inversare de la dreptul de azil contra celor exilați”, spun că regulile dreptului de azil discreditează exilații, în timp ce, conform acestor persoane, aceste reguli ar trebui să-i protejeze și afirmă că aceste fapte se înscriu într-o mișcare mai vastă de radicalizare a politicilor publice antimigratoare, ridicate apoi la nivel de naționalism xenofob în sistemele politice europene [15].

Alții spun că mai multe fenomene cumulative s-au acumulat pe parcursul istoriei, fapt ce explică o transformare a dreptului de azil, după spusele acestora într-un drept de refuz:

colonizarea și decolonizarea prin care se caracterizează anii 1960 și 1970;

politicile antimigratoare promovate în condițiile crizei economice din anii 1970;

creșterea influenței partidelor de extrema dreaptă în anii 1980 și următorii;

slăbirea ideologiilor și a partidelor de stânga în Europa în anii 1990;

europenizarea politicilor migratoare la finele anilor 1990 [16].

Se cunoaște că anul 2010 era determinat ca an în care statele membre ale Uniunii Europene vor elabora definitiv și vor pune în aplicare politica unică în materie de azil. Totuși statele continuie să recepționeze azilul ca o politică națională și ca parte componentă a suveranității naționale. În calitate de exemplu putem aduce „deportarea” romilor români și bulgari din Franța și dialogul dur în acest context dintre autoritățile de la Paris și Bruxelles. În plus, remarcăm un eveniment care va avea un ecou în viziunea noastră – reuniunea de la Bruxelles din 16 septembrie 2010, pe ordinea de zi a căreia figurau chestiuni ce țin de politica externă și cooperarea cu partenerii strategici ai Uniunii Europene – SUA, China, Rusia etc., care până la urmă s-a transformat într-un dialog privind corectitudinea autorităților franceze ce ține de deportarea romilor în România și Bulgaria.

Referitor la politica europeană de azil, remarcăm că cele patru insrumente legislative principale ale sistemului european de azil includ:

directiva privind condițiile de acceptare a solicitanților (ianuarie 2003) [3];

directiva privind calificarea (aprilie 2004) [4];

directiva privind procedurile de acordare a statutului (decembrie 2005) [5];

regulamentul de la Dublin cunoscut sub denumirea de „Dublin II” (februarie 2003) [7].

În lista cazurilor ce autorizează recursul la procedura accelerată sunt descrise opt situații clasate ca „diverse”, ipoteză deja menționată în actele anterioare care constituie preistoria dreptului Uniunii Europene și pusă în aplicare în statele membre și statele candidate:

solicitantul, fără un motiv valabil, a dus în eroare autoritățile referitor la identitatea sau naționalitatea sa, prezentând indicații greșite sau invocând informații care ar fi putut influența decizia în sens favorabil;

solicitantul n-a prezentat nici o informație care ar permite stabilirea cu o certitudine suficientă identitatea și naționalitatea sa și dacă există motive serioase de a crede că solicitantul, cu intenție rea, a procedat la distrugerea sau deteriorarea actelor de identitate sau a titlurilor de călătorie care ar putea ajuta la stabilirea identității sau a naționalității sale;

solicitantul a făcut intenționat declarații incorecte, ce prezintă interes pentru examinarea elementelor de probă în legătură cu cererea sa de azil;

solicitantul a depus ulterior o cerere în care el n-a invocat nici o faptă nouă referitor la situația sa personală sau la situația din țara sa de origine;

cererea de azil a fost depusă cu întârziere fără a avea un motiv valabil, iar depunerea reținută are drept scop targiversarea sau împiedicarea executării unei decizii anterioare care ar antrena expulzarea sa;

solicitantul nu și-a îndeplinit obligația de a coopera (prezentarea tuturor faptelor necesare și a elementelor de probă), nu s-a prezentat la întruniri, n-a răspuns la cererile privind prezentarea informației, a părăsit locul de trai fără a contacta autoritatea competentă într-un termen rezonabil;

solicitantul nu s-a prezentat în termeni rezonabili la autorități, intrând sau prelungindu-și sejurul ilegal;

solicitantul prezintă un pericol pentru securitatea statului membru sau a fost obiectul unei condamnări definitive pentru o infracțiune care constituie un pericol pentru comunitatea statului în cauză.

Prima dificultate ce rezultă din aceste dispoziții țin de determinarea autorității care își asumă responsabilitatea de a orienta solicitantul spre o procedură accelerată: care este organul care va controla acest proces și în baza cărui principiu va avea loc procedura în cauză?

Această liniște din partea directivei se explică prin unele divergențe nesoluționate: în Rezoluția Consiliului din 30 noiembrie – 01 decembrie 1992, autoritatea trebuia să fie „competentă și bine calificată în materie de azil și de refugiați”, în timp ce ICNUR în expunerea poziției sale în raport cu rezoluția în cauză, preconiza intervenția autorității competente în materie de refugiați.

Această propunere a ICNUR a fost negată de Consiliu în Rezoluția sa din 20 iunie 1995 privind garanțiile minime în procedurile de azil.

Accelerarea procedurilor nu era la moment definită: ea putea duce la proceduri foarte rapide, având în vedere complexitatea unor pretenții. ICNUR reamintește „cu cât procedura este mai accelerată, cu atât sporește riscul unor decizii eronate” [14, p.13].

O altă chestiune nesoluționată de proiectul directivei la care ne referim este nedeterminarea „motivului valabil” care ar justifica faptul că solicitantul a mințit la capitolul informației privind identitatea și naționalitatea sa. O asemenea poziție poate fi motivată inclusiv prin teama unor eventuale represalii asupra familiilor sale. Un argument ar fi următoarea întrebare – care este numărul persoanelor ce au statut de refugiat și locuiesc legal cu acte de identitate false pe teritoriul statelor respective ani de zile? În așa caz, presupunem că această situație acceptată ca legitimă pentru refugiați nu va fi, din principiu, acceptată solicitanților de azil.

În ce moment informațiile privind naționalitatea și identitatea au permis stabilirea acestora cu o „certitudine suficientă” și care sunt „motivele serioase de a crede” că documentele au fost distruse sau pierdute intenționat?

În ce moment o cerere de azil este depusă „foarte târziu” în cadrul unei proceduri de explulzare? Care sunt „posibilitățile suficiente” pe care acesta le depune? Și care sunt motivele valabile de a amâna depunerea unei cereri (art.32 e și g)?

Ce ține de faptul că solicitantul n-a cooperat în timpul procedurii s-au n-a răspuns pozitiv întrunirilor și cererilor referitor la informații (art.32 f), practicienii cunosc bine situația când solicitanții sunt deseori consultați de compatrioți mai mult sau mai puțin avizați, care le recomandă să nu spună adevărul în toate detaliile până la finele procedurii și că dificultățile lor considerabile de domiciliare nu le sunt imputabile, ce face neloială sancțiunea pe care o suportă.

Vorbind despre pericolul pentru comunitatea statelor membre, menționăm că această noțiune care nu are nici un raport cu esența cererii, riscă să ducă la o examinare rapidă nejustificată.

Caracterul discreționar a acestor criterii crează condiții pentru neaplicarea Convenției de la Geneva, fiind în plus, precizat că nici un recurs nu este prevăzut contra deciziei de a orienta cererea spre procedura accelerată.

Regretăm în egală măsură că unele contradicții între legislațiile naționale și principiile directivei, capătă o relevanță specială: așa, statele membre care la data intrării în vigoare a directivei aplicau dispoziții ce denotă tări terțe sigure ca procedură (art.27) sau țări de origine sigure (art.30-1 și 30-3), au obligația doar de a le notifica Comisiei. Totodată, aceste state pot menține proceduri speciale de admitere la frontieră (art.35), ele pot deroga de la regula de autorizație de deplin drept acordat în cadrul procedurii normale solicitanților care formează un recurs în raport cu decizia de determinare (art.39-2) [14, p.14].

Altfel spus, aceste state membre sau candidate care încă nu adoptase aceste măsuri restrictive puteau să se grăbească să o facă până la adoptarea directivei. Acest nou șantier comunitar era la moment o ocazie excepțională de a sintetiza acquis european la capitolul drepturilor fundamentale în materie de procedură.

Asigurarea protecției diverselor categorii de migranți de către Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR) prin prisma mandatului de asistență umanitară

Anul 2007 a marcat o schimbare pentru Mișcarea internațională a Crucii Roșii și a Semilunii Roșii, dat fiind că pentru prima dată, instanțele acesteia, în special cea dea XXX-a Conferință internațională a Crucii Roșii și a Semilunii Roșii, au recunoscut că migrarea în sensul larg al termenului reprezintă una din provocările majore ale viitorului. A propos, recomandarea emisă în 2007 stipulează că, abordând dimensiunea umanitară a migrației, Mișcarea trebuie să adopte o abordare globală, independentă de statutul migranților [23].

Adoptarea unei asemenea abordări non-categoriale este dictată de neglijarea acestei probleme o perioadă îndelungată. Organizațiile umanitare aveau deprinderea de un timp îndelungat să stabilească priorități printre diversele categorii de persoane „dezrădăcinate” în funcție de dreptul internațional și de mandatul său instituțional. Ele aveau în așa fel tendința de a se preocupa, în special de persoanele deplasarea cărora era legată de un conflict, de o violență sau de o persecuție. „Migranții economici”, precum și cei ce fac parte din categorii de acest gen, au fost ulterior incluși în acțiunea umanitară generală.

În urma apelului către o nouă abordare strategică în 2007, Federația internațională a Societăților Crucii Roșii și a Semilunii Roșii a definit o politică generală, fixând un cadru strategic pentru dimensiunile umanitare ale migrației. Această politică indică cum se poate evita categorizarea pentru a se concentra asupra dimensiunii umanitare de o manieră non exclusivă.

Fiind mai precisi, trebuie să spunem că această politică se fondează pe un concept descriptiv al migrației, ce permite de a se concentra în mod direct și coerent asupra preocupărilor umanitare, evitând orice tipologie. Printre altele, ea se adresează colaboratorilor din teren care sunt primii ce pun în aplicare imperativele umanitare, ulterior interlocutorilor guvernamentali sau para-guvernamentali, care trebuie să promoveze și să respecte mandatul, regulile și categoriile juridice.

Elaborarea unei politici globale în domeniul migrației poate fi considerată drept o atitudine de o importanță majoră. „Programele bazate pe drepturi” – metoda utilizată de numeroase organizații umanitare în ultima perioadă – abordează din start situația în care o măsură aplicată, ce duce la aceea că o persoană este privată de drepturile sale, reprezintă un factor constitutiv al vulnerabilității sale. Cu toate acestea, această metodă la fel a încurajat numeroși angajați „umanitari” să presupună în categorii juridice preferabil principiului integrării [14, p.15].

Aceasta fiind spus, inclusiv pentru adepții abordării tradiționale „bazate pe necesități”, este dificil de a evita constituirea unor categorii de beneficiari, precum și adaptarea programelor respective – fie că aceste categorii sunt bazate pe un statut juridic, fie din alte considerațiuni. În principiu, programele speciale au o importanță vitală pentru unele categorii de persoane, în special pentru copii.

În plus, tendința generală în domeniul umanitar în trecut era de a se concentra asupra categoriilor specifice, în special aceasta se referă la refugiați și solicitanți de azil, preferabil fiind asupra migrației în sens larg. Această tradiție o regăsim în programele actuale ale numeroaselor societăți naționale. Lărgirea perspectivei, fără a pierde cunoștințele de a face specific acquis-l pe parcursul anilor impun exigențe de schimbări majore, în egală măsură în programarea strategică, fie în utilizarea structurilor și resurselor.

De exemplu, este normal ca o societate națională care beneficiază de contracte publice pentru realizarea programelor sale de susținere a solicitanților de azil și a refugiaților să fie reticentă atunci când i se cere să-și lărgească activitățile, oferind o asistență suplimentară migranților considerați ilegali: know-how specific obținut pe parcursul anilor de lucru cu solicitanții de azil și refugiații nu este adesea ușor transportabil situației migranților ilegali. În opinia unor experți, obținerea unei finanțări suplimentare pentru aceste noi activități poate fi la fel dificilă; de altfel, în unele țări asemenea asistență ar putea fi considerată ca ilegală și ar putea compromite finanțarea publică a asistenței furnizată categoriilor pe care statul le consideră legale, este vorba în special despre solicitanții de azil și refugiați [17, p.572].

De fapt, frica ce parvine adesea este de înțeles, deși o abordare mai largă a ajutorului umanitar migranților – care ar recunoaște că migranții ilegali au aceleași drepturi ca și migranții legali la o asistență și la o protecție umanitară de bază, fiind fondată pe un concept strict al necesităților și al vulnerabilității – nu subminează protecția specială care este acordată solicitanților de azil și refugiaților. Dar aceasta a fost realizat între timp – cea dea XXX Conferință internațională n-a lăsat dubii la acest subiect – că dimensiunile umanitare ale migrației merg departe dincolo de categoriile asupra cărora Mișcarea se concentra în mod tradițional pentru a organiza acțiunea sa asupra persoanelor dezrădăcinate pe care le consideră că se află într-o situație critică [14, p.15].

În plus, după natura sa acțiunea umanitară nu ne oferă definiții clare și metode finalizate cine este într-o situație alarmantă și cine nu. Din contra, ea trebuie constant să se redifinească pentru a-și adapta răspunsul complexității fenomenelor sociale în permanentă evoluție. Migrațiunea reprezintă un exemplu tipic al acestui fenomen: nu există definiții obligatorii ale migrației acceptate la nivel internațional. Terminologia utilizată actualmente este vagă și adesea cu o conotație politică. De exemplu, care migrant este considerat „ilegal”? În numeroase contexte – în special în acele regiuni în care frontierele au fost trasate într-un mod arbitrar, separând grupuri etnice și istorice – este imposibil de a face diferență. Chiar și atuci când instrumentele juridice care ar trebui să permită să facem distincția există, acestea pot fi în contradicție cu alte sisteme de drept: în cazul în care traversarea frontierei în altă parte decât în punctele de trecere oficiale este considerată ca delict – ce să spunem în situația migrantului care a trecut în felul ăsta, dar fiind supus unor constrângeri care justifică o protecție în baza dreptului internațional al refugiaților? Mai mult, statutul și situația migranților se schimbă pe parcursul căii migratoare. Cu toate acestea, cunoaștem că vulnerabilitatea și necesitățile umanitare a acestor persoane sunt presate și necesită o reajustare a strategiei.

Este clar că nu există soluții simple pentru elaborarea unei noi abordări – dezbaterile trebuie să urmeze. Totodată, politica în domeniul migrațiunii elaborată sub direcția Grupului de referință la migrațiune a Federației, constituită în urma unei decizii a Adunării Generale din 2007, oferă o primă orientare [21]. Printre principiile asupra cărora s-a grupul de lucru și care sunt elucidate în documentul în cauză se enumeră:

a) Abordarea descriptivă și deschisă pentru definirea migrantului;

b) Abordarea axată pe actorii comunitari indispensabili la acțiune umanitară.

Aceste principii constituie piatra de temelie pentru promovarea conceptului unic de toți actorii implicați în politicile migratoare, care merită un studiu mai amplu.

Probleme contemporane comune ale organismelor internaționale și ale statelor

Migrațiunea mixtă

Refugiații și alți indivizi se deplasează tot mai des alături unul de altul. Ei aleg frecvent aceleași itinerarii și aceleași mijloace de transport și, în lipsa unor posibilități legale de a ajunge pe teritoriul unui stat, se recurge la meode de deplasare iregulară, precum și la servicii a transportatorilor. Acest fenomen de migrațiuni mixte, amploarea căruia va crește în lume, pune ICNUR și partenerii săi în fața unui număr de dificultăți. Prima constă în supravegherea ca refugiații să se bucure de protecția la care au dreptul și să se asigure că controlurile puse în aplicare de către state la frontieră să nu-i împiedice să solicite azil. Cea dea doua constă în protejarea persoanelor ce se deplasează de detenția arbitrală, de tratamente fizice rele, atât pentru refugiați cât și pentru migranți, pentru a nu admite condamnarea acestora la o durabilă existență în umbră, prezente în situațiile în care drepturile acestora sunt amenințate. Pentru a se opune acestor probleme în 2010 ICHUR a continuat aplicarea unei susțineri în Planul său de acțiuni din cele zece puncte privind protecția refugiaților și a mișcărilor migraționiste mixte. Planul prevede eforturi deja întreprinse în bazinul mediteranian, în America centrală și în Caraibe, în Asia de Sud-Est și în Golful Aden [14, p.16].

Ultimii ani au fost marcați printr-o preocupare crescândă din partea comunității internaționale față de situația refugiaților care se plictisesc în exil fară a spera la remedierea soartei sale prin repatrierea binevolă, la instalarea și la integrarea pe loc sau la reinstalarea într-o țară terță. Această preocupare a fost motivată în mare parte prin următoarea constatare: refugiații de lungă durată sunt obligați să trăiască în împrejurări extrem de penibile și periculoase unde aceștea se confruntă cu cele mai mari dificultăți pentru a beneficia de un statut juridic sigur, pentru a-și exercita dreptul la libera deplasare și a-și procura mijloace viabile de existență. Urmată de o inițiativă specială lansată de Înaltul Comisar, Organizația caută să încurajeze comunitatea internațională să se atenționeze asupra situației a unor popoare refugiate de mai mult timp în diferite colțuri ale lumii. Aceste inițiative vizează un triplu obiectiv: atenționarea asupra situației unor populații refugiate de mai mult timp, ameliorarea condițiilor de viață a refugiaților care nu au putut găsi o soluție pentru a-și ameliora soarta și prevenirea apariției a unor asemenea situații prin măsuri adecvate luate în fazele inițiale ale oricărei crize noi.

Reîntoarcerea și reintegrarea

În cadrul eforturilor pentru remedierea privind situația populațiilor refugiate de lungă durată, ICNUR continue să facă repatrieri liber exprimate, urmate de o reintegrare viabilă în țările de origine în calitate de prioritate. În 2009 acestă politică a fost pusă în aplicare într-un oarecare număr de state în care derulează mișcări de repatriere de mare amploare, în special Afganistan, Burundi, Republica Democratică Congo, Mauritania, precum și Sudanul de Sud. În toate aceste situații capacitatea de absorbție este limitată, astfel că ICNUR și partenerii săi trebuie să joace un rol cheie, aducându-și sprijinul repatriaților și comunităților acestora pe parcursul fazei inițiale a procesului de reintegrare. În parteneriat cu statele donatoare, actorii de dezvoltare și țările de origine, Înaltul Comisariat continuă să promoveze incorporarea activităților de reintegrare în planurile de dezvoltare naționale și locale. ICNUR se angajează în egală măsură în cooperare cu autoritățile și societatea civilă să întărească capacitățile naționale la diverse chestiuni importante pentru repatriați, prestația fiind statul de drept, eliberarea actelor de identitate și restituirea terenurilor și a bunurilor imobiliare.

Protecția internațională

Rațiunea prezenței ICNUR este de a garanta drepturile fundamentale ale refugiaților și ale altor persoane, care reiese din competența sa și de a supraveghea, de fiecare dată când aceasta este necesar, că aceste drepturi sunt protejate și respectate. Între timp organizația trebuie să depășească obstacole considerabile pentru a se achita cu această misiune, deoarece ea își desfășoară activitatea în condiții de insecuritate pentru na avea acces umanitar și acordarea ajutorului necesar. Obiectivele strategice globale ale ICNUR oferă organizației un suport pentru a ajuta înlăturarea acestor obstacole. Pentru realizarea primului obiectiv strategic global, este vorba despre garantarea normelor de protecție internațională tuturor persoanelor ce ține de competența sa, ICNUR stabilește prioritar asigurarea accesului la azil și respectarea principiului non-refoulement. În egală măsură este necesară prevenirea și combaterea exploatării și violenței, inclusiv violenței sexuale, în raport cu persoanele deplasate reieșind din competența sa, a consolida protecția refugiaților în cadrul mișcărilor migratoare tot mai ample și să mențină caracterul civil al lagărilor pentru refugiați [14, p.17].

Cel de-al doilea obiectiv strategic al ICNUR constă în dezvoltarea unui regim de protecție umanitară. În acest sens, el încurajează respectarea Convenției din 1951 și ajută statele care s-au angajat să adere la normele de protecție internațională și să se achite cu obligațiile sale. ICNUR pledează pentru o aplicare completă a definiției refugiatului în sensul Convenției din 1951 în regimurile de azil ale statelor. El caută să amelioreze legislațiile, politicile și practicile în materie de azil și se angajează să consolideze capacitatea statelor să solicite acordarea azilului și protecției. Protecția apatrizilor și punerea în aplicare a necesităților intern deplasaților la fel sunt pe prin plan ale preocupărilor ICNUR.

2.2. Cooperarea Republicii Moldova cu Uniunea Europene și ÎCNUR în domeniul migrației și a azilului în condițiile consolidării politicii europene în materie de azil

Astăzi Moldova promovează politică în domeniul migrațiilor a azilului în contextul inițiativelor migraționiste a Uniunii Europene. Printre aceste inițiative pot fi numite: aprobarea unei abordări globale față de migrație în regiunile de est și sud-est învecinate cu Uniunea Europeană; parteneriat privind mobilitatea și migrația circulară; Misiunea Uniunii Europene privind cooperarea la frontieră (EUBAM); noua tematică de cooperare cu țările terțe în domeniul azilului și migrației, crearea centrului de vize unic al Uniunii Europene; acord privind simplificarea regimului de vize și de readmisie [19, p.42].

După expirarea timpului rezervat pentru Planul Individual de Acțiuni „Uniunea Europeană – Republica Moldova” (2005-2008), autoritățile moldovenești au înaintat inițiativa de a semna un nou document de cooperare cu Uniunea Europeană. Acest document trebuie să fie din punct de vedere politic bine consolidat, oferind Moldovei o continuitate a reformelor inițiale de integrare Europeană. În acest context UE a propus „Parteneriatul estic” [18, p.7].

Moldova și-a exprimat dorința de a adera în calitate de țară-pilot la proiectul privind migrația circulară, și a propus la rândul său propuneri și observații privind îmbunătățirea mecanismului migrației circulare și de mobilitate. După două runde de negocieri, în iunie 2008 Republica Moldova a fost selectată în calitate de țară ce va realiza proiectul «pilot» în domeniul migrației circulare. Acest acord atrage atenția asupra migrației circulare a cadrelor de muncă calificate, sensibilizării, formării profesionale în contextul cerințelor UE, cu scopul de reîntoarcere și reintegrare în țara de origine. Ca parte integrantă a acordului se prevede realizarea a două proiecte, în valoare de 5,5 mil. Euro.

În ansamblu, Republica Moldova a salutat pozitiv rezultatele misiunii EUBAM: consolidarea încrederii la frontieră, s-a redus migrația ilegală, traficul de droguri, de automobile furate, etc.

Deschiderea în 2007 a Centrului unic de vize UE, a permis facilitarea situației de primire a vizelor în UE, pentru țările ce nu au ambasade în Republica Moldova. În activitatea centrului participă 7 state. Practica activităților Centrului Unic de vize în Moldova a fost evaluată pozitiv în Uniunea Europeană. În contextul experienței acumulate în Moldova, Uniunea Europeană a deschis cel de-al doilea centru unic de vize UE în Muntenegru.

Ca urmare, a rezultat semnarea acordului de facilitare a regimului de vize și de readmisie. Începând cu 1 ianuarie 2008 a fost introdus regimul simplificat de vize între Moldova și țările Uniunii Europene. În același mod a fost simplificată procedura de perfectare a vizelor pe termen scurt. Se stabilește o taxă mai mică, sunt evidențiate categorii de persoane care pot primi viza gratuit, vize multiple și pe un termen mai lung. Sunt introduse anumite măsuri de facilitare a regimului de vize cu România și Bulgaria. Din 11 iulie 2008, cetățenii Republicii Moldova pot tranzita teritoriul României fără viză de tranzit, intr-o perioada care nu depășește cinci zile, daca dețin o viza pentru una din țările UE sau permis de ședere în aceste țări [25].

Spre deosebire de multe alte țări, acordul privind readmisia cetățenilor moldoveni și cetățenilor țărilor terțe, ce au intrat în Uniunea Europeană de pe teritoriul Republicii Moldova, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2008. Mai mult decât atât, Moldova a semnat acordul privind readmisia cu Cehia, Ungaria, Lituania, Polonia, România, Ucraina, Norvegia, Elveția, Italia [25].

Ca parte a procesului de la Budapesta și Sederkoping [25], de cooperare regională în contextul „Sinergiei Mării Negre”, Moldova cooperează în domeniul combaterii migrației și azilului, contrabandei, criminalității transfrontaliere, consolidării și modernizării tehnice a controlului de frontieră, îmbunătățirii procesului de selectare și monitorizare a informației etc.

ÎCNUR și-a stabilit prezența în Moldova la mijlocul anilor 1990. Moldova a aderat la Convenția din 1951 și Protocolul său din 1967 în 2001, urmată de Ucraina în 2002. ÎCNUR este activ angajat cu guvernul Republicii Moldova și este susținut de ONG-uri în activități de dezvoltare a legislației naționale și instituirea sistemelor de azil efective în conformitate cu legislația internațională. Pentru acest scop ÎCNUR în Moldova 5,000,000 $ SUA. Odată cu stabilirea prezenței ÎCNUR în regiune în jur de 320 solicitanți de azil au primit statut de refugiat. În aceste trei țări, refugiații predomină în regiunile urbane, cea mai mare majoritate locuind în capitala Chișinău. Pînă la acest moment în Moldova nu s-au naturalizat careva refugiați, deoarece nimeni nu a întrunit perioade de ședere solicitată de 8 ani.

Secretariatul activează ca un centru de servicii și de coordonare și implementare a diverselor activități, în special întruniri tematice și seminare, cercetări, ziare, rețele și distribuire a informației, ce au drept scop sporirea capacității în țările participante pentru a dezvolta legislația și practicile pentru stabilirea coordonării adecvate a migrației și sistemelor de azil.

La 23 noiembrie 2001 Republica Moldova a aprobat o lege prin care a aderat la Convenția din 1951 privind statutul refugiaților și la Protocolul său din 1967. Aderând la Convenție, Republica Moldova devine cel de-al 142 stat ce-și asumă responsabilitatea de protecție a refugiaților conform standardelor internaționale. Ultimul vot este un pas important într-o direcție corectă și confirmă intenția Moldovei de a aplica standardele internaționale, cât și de a implementa Art. 19 al Constituției sale prin care este garantat dreptul la azil.

La 25 iulie 2002 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat cu 81 de voturi a tuturor fracțiunilor parlamentare și nici un vot împotriva – Legea privind statutul refugiaților. Proiectul de lege a fost examinat și aprobat de către Parlament în prima lectură la 10 mai 2001. Un număr de amendamente și propuneri la proiect au fost prezentate Comisiilor Permanente și Departamentului Juridic al Parlamentului. În urma adoptării Convenției din 1951 privind statutul refugiaților și Protocolului din 1967, ratificată de Parlament la 23 noiembrie 2001, Comisia pentru Drepturile Omului și Minorități Naționale a prezentat un șir de amendamente, avînd drept scop ajustarea legii la prevederile Convenției din 1951. Votul în timpul celei de a doua lecturi a fost o realizare majoră și o precondiție la implementarea Convenției 1951/Protocolului 1967 și implementarea dreptului constituțional la azil. Adoptarea legii reflectă pozitiv înțelegerea de către Parlamentul și Guvernul Republicii Moldova a beneficiului de a avea o lege cu privire la refugiați.

Potrivit statisticilor internaționale oferite ÎCNUR din anul 2011 guvernele lumii au primit 876.100 aplicații individuale de azil (inclusiv persoane care au aplicat pentru statutul de refugiat). Cifra este în creștere cu 3% față de anul 2010, când s-au înregistrat 850.300 de cereri. La nivelul UE – 27 în 2011 s-au depus peste 300.000 de cereri de azil [22].

Deoarece despre Uniunea Europeană putem vorbi din anul 1992 (UE-15) primele statistici oficiale sunt publice inclusiv din acel an. Astfel în 1992 în țările membre UE s-au depus un maxim de 670.000 de cereri de azil număr care a scăzut până la aproximativ 200.000 în 2006 urmând să crească la peste 300.000 în 2011. Precum vom vedea și din tabelele următoare o creștere semnificativă a numărului ce cetățeni care caută azil a crescut în ultima perioadă datorită situației instabile din Afganistan, Pakistan, Tunisia sau Nigeria.

Numărul de aplicanți pentru dreptul de azil este important de studiat datorită variației pe țări, a țărilor de proveniență și a metodelor de acordare a azilului în funcție de diferite criterii. De asemenea se studiază vârsta celor care caută azil.

Numărul cel mai mare al persoanelor care au nevoie de azil s-a înregistrat în Franța și Germania, fiecare țară primind peste 50.000 de cereri pe an, următoarele țări membre UE : Italia, Belgia, Suedia sau Marea Britanie având între 26.000 și 34.000 de cereri depuse în ultimul an (2011). Marea majoritate a celor care au nevoie de azil (aproape 80%) au până în 35 de ani.

În timp ce în 2010 au fost puțin sub 11.000 de aplicații pentru azil pentru minori, fără tutore, numărul lor a crescut în anul 2011 până la peste 12.000. Minor fără tutore este persoana sub 18 ani care a intrat pe teritoriul UE fără un adult responsabil pentru faptele sale sau care a fost abandonat de adultul respectiv imediat după accesul pe teritoriul UE.

Distribuție pe sexe arată că în general sunt mai mulți bărbați decât femei care intră pe teritoriul UE. Aproximativ ¾ din aplicații între 14 și 34 de ani sunt bărbați. Situați pe criterii de gen se schimbă abia pentru persoanele care au peste 65 de ani, cu toată ce acest grup este foarte mic, sub 1% din cererile de azil reprezintă persoane peste această vârstă.

Există mai mulți factori determinanți pentru persoanele care cer azil în Uniunea Europeană. Acești factori includ relațiile istorice (legăturile coloniale între țările de origine și destinație) cunoașterea relativă a limbii vorbite în țara de destinație, prezența anumitor comunități și dezvoltarea economică a țării de destinație. Acești factori plus percepția că țara de destinație îi va oferi protecția așteptată creează valuri de miganți noi [22].

Afganistan este țara care trimite cei mai mulți migranți către Uniunea Europeană cu un număr de 20.600 în 2010 și 28.015 în 2011, următoarea țară este Rusia cu 18.330 de cetățeni care au migrat spre Uniune în 2011.

Din cadrul Uniunii Europene, Germania și Suedia sunt țările către care se îndreaptă afganezii cu aproximativ 8.000 respectiv 4.000 de cereri de azil. Rusia este următoarea mare țară care este o sursă a cererilor de azil. Destinațiile preferate fiind Polonia și Franța cu 4.320 respectiv 4.480 de aplicanți pentru azil.

Acum treizeci și ceva de ani statele membre ale Comunității Europene au stabilit un termen strict imigrației care anterior părea a încuraja acest proces. Dificulățile economice legate de un slab nivel de creștere și ridicarea nivelului de șomaj explică această nouă atitudine. Această închidere a frontierelor migranților economici, această dorință de a stăpâni fluxurile de populație nu a lipsit să aibă repercusiuni asupra chestiunii refugiaților și a solicitanților de azil, marea parte a acestora fiind originari din țările din lumea a treia, proces condiționat de explozia demografică, convulsiile politice etc. În urma prăbușirii regimurilor comuniste în Europa de Est procesul imigraționist s-a intensificat și mai mult. În fața unei asemenea situații era inevitabil ca statele membre a Uniunii Europene șă revadă dispozițiile juridice atât naționale, cât și internaționale ce reglementează dreptul de azil [13, p.7].

Odată cu Tratatul de la Roma, UE a formulat și a declarat rolul crucial a liberei circulații a bunurilor, a capitalurilor, a informațiilor și a serviciilor, ultima implicând și libera circulațiue a lucrătorilor. Jurisprudența curților europene, în interpretările sale constante privind regrupările familiale, precum și în raport cu importanța normativă a Tratatului privind Actul unic din 1992, au dus la definirea într-o manieră explicită a principiului liberei circulații – constatând libera circulație a tuturor persoanelor ce locuiesc pe teritoriul UE. Acesta se aplică deci, cetățenilor statelor membre a UE, dar în egală măsură și tuturor resortisanților statelor terțe care se află regulamentar în interiorul frontierelor UE [12, p.27].

În Germania legea din octombrie 1994 privind combaterea criminalității a modificat legea privind străinii. Dispozițiile în cauză permit sancționarea nu doar a persoanelor intrate iregulamentar, ci și a celor ce favorizează o careva tentativă în acest sens [11, p.28]. Conform regulei stabilite, persoana provenită din una din aceste țări nu poate fi încadrată în art.16a-1 în cazul în care a depus cererea de azil în țara de tranzit, în timpul șederii în această țară. Persoana în cauză este întoarsă la frontieră sau în „țara terță sigură” în lipsa oricărui recurs și nu mai beneficiază, așa cum prevedea legea anterioară din 1982, de o autorizație provizorie de ședere în Germania. Între timp, persoana poate depune un recurs în justiție după revenirea în țara terță. În așa fel sosirea dintr-o „țară terță sigură” face ca solicitantul să piardă dreptul de ședere pe teritoriul german până la epuizarea recursurilor disponibile [10, p.5].

În Spania majoritatea salariaților angajați provin din America Latină, Europa Centrală și de Est și din Maroc. Atenționăm că majoritatea imigranților africani sunt de naționalitate marocană, care ajung și muncesc în Spania, de regulă, în mod regulamentar. Cu toate acestea, o mică parte din resortisanți de pe continentul african așteaptă în condiții de risc cotele spaniole în mod ilegal. Pentru mulți dintre ei Spania constituie poarta Uniunii Europene. Iată de ce, guvernul spaniol a făcut apel la ajutor și la cooperare către alte state europene [9, p.20].

În anul 2011 un sfert din deciziile luate la nivelul UE – 27 au fost pozitive pentru aplicanți, ceea ce le garantează protecție sau dreptul de a locui din motive umanitare pe teritoriul UE. Pentru deciziile luate în primă instanță 49% au fost pozitive. Pentru cei care au depus contestări și peste 67% au avut câștig de cauză. În cifre absolute pentru anul 2011, 42.650 de persoană au primit statut de refugiat, 26.005 protecție subsidiară iar 10.890 dreptul de a locui în UE din motive umanitare. În prezent există o varietate de motive de acordare a azilului pe teritoriul Uniunii Europene din cauza diferențelor naționale și din cauza politicilor diferite în materie de azil aplicată de fiecare țară în parte.

În termeni absoluți în anul 2011 țările care oferă azil în primă instanță din UE sunt: Marea Britanie – 14.355, Germania – 13.045, Franța – 10.740, Suedia – 16.625. Ceea ce reprezintă 61% din numărul total de decizii pozitive luate la nivel Uniunii.

Deciziile luate în primă instanță variază de la țară de la țară. Primele 5 țări care acordă azil sunt Germania, Italia, Suedia, Marea Britanie și Olanda.

Distribuția pe țări a deciziilor luate în anul 2011 privind acordarea dreptului de azil pe teritoriul Uniunii Europene variază de la țară la țară, motivele fiind enumerate mai sus. Astfel la nivelul UE au fost luate 97.585 de decizii dintre care mai puțin de un sfert au fost pozitive. Un număr de 77.350 de cereri au fost respinse. Franța este țara care are cele mai multe respingeri de azil și tot Franța este pe locul 2 după numărul ce cereri de azil aprobate. De altfel Franța este țara care are cele mai multe decizii luate (respingere sau acordare) în anul 2011, cu un număr de 34.550 de decizii.

Marea Britanie este țara cu cele mai multe cereri aprobate în anul 2011 și pe locul 4 după numărul de respingeri. Germania de asemenea este în topul țărilor care acordă azil pe locul 3 și pe locul 2 după numărul de cereri respinse.

Șefii de stat și de guvern ai UE, care au participat la Bruxelles la un summit special consacrat soluționării crizei refugiaților, au reușit un mic pas în această direcție [27]. Problema rămâne însă pe mai departe nerezolvată, apreciază Bernd Riegert.

Ceremonie funerară în Malta. Minut de reculegere la summitul UE de la Bruxelles în amintirea sutelor de refugiați care și-au pierdut viața zilele trecute în dreptul coastei libiene. Uniunea Europeană încearcă, spre deosebire de multe state africane, să-și asume, în parte măcar, responsabilitatea față de cei disperați, punând la dispoziția agenției de paza frontierelor „Frontex” o sumă de trei ori mai mare decât până acum. Astfel ar urma să fie supravegheate mai intens coastele Italiei și Maltei, putându-se interveni mai eficient în vederea salvării refugiaților naufragiați. Acesta este însă singurul rezultat concret al reuniunii la vârf de la Bruxelles. Prea puțin pentru a se putea vorbi de o adevărată schimbare în politica UE față de refugiații.

Problema e că interesele statelor membre ale UE sunt mult prea diferite. Doar în urma masivelor presiuni venite din afară, partenerii europeni s-au decis să suplimenteze fondurile actualei misiuni „Triton”. Altfel ar fi lăsat impresia că sunt inumani. Cancelara Angela Merkel a făcut apel și la valorile fundamentale ale UE și la drepturile omului. Germania, Belgia, Marea Britanie și alte câteva state vor pune la dispoziție nave și personal suplimentar pentru a putea fi evitate măcar marile catastrofe.

Rămâne de văzut dacă „Frontex” va reuși, în colaborare cu marina italiană, să-i descopere pe toți naufragiații pentru a-i putea salva. Nu este însă vorba numai de salvarea sărmanilor oameni care-și pun viața în pericol pentru a ajunge în spațiul comunitar, ci și de tentativa UE de a-și salva obrazul. Partenerii europeni au convenit să pună la dispoziția misiunii „Triton” 9 milioane de euro pe lună. Cam aceleași costuri pe care le necesita fosta misiune italiană „Mare Nostrum”. Astfel se admite, indirect, că încheierea operațiunilor „Mare Nostrum” a fost o greșeală. Adevărul este că Roma a vrut să pună capăt misiunii de salvare a refugiaților naufragiați în apele Mediteranei nu numai din motive financiare, ci și pentru că ministrul italian de Interne, populistul de dreapta Angelino Alfano, n-a mai putut sau n-a mai vrut să ofere adăpost în Italia celor salvați.

Principala problemă n-a fost soluționată nici la acest summit – aceea privind soarta refugiaților, solicitanților de azil și a imigranților din motive economice. Partenerii europeni n-au reușit să cadă de acord asupra unui model de repartizare a refugiaților în țările UE. În discuție rămâne pe mai departe reformarea așa-numitului Regulament Dublin. Nu se întrevede însă prea curând o modificare a acestuia. Premierul britanic, David Cameron, și-a reiterat poziția dură în această privință, împărtășită și de alte state membre. Cameron este, ce-i drept, dispus să contribuie cu nave britanice la salvarea refugiaților, dar nu și să-i permită vreunuia dintre aceștia să ajungă în Marea Britanie, ci să-i predea autorităților italiene [27].

Oficialii de la Bruxelles și-au propus să caute căi pentru a depista vasele traficanților de oameni încă înaintea îmbarcării refugiaților și să le bombardeze.

Important e ca și țările de tranzit să preia din responsabilitate. În acest sens s-a căzut de acord ca următorul summit să fie găzduit de Malta, cu participarea țărilor de origine și de tranzit din Africa și Oreintul Apropiat.

Hecatomba din Marea Mediterană este o rușine pentru Europa dar și pentru Africa. În context, se impun strategii neconvenționale, avansate de miniștrii UE. Imigrația trebuie să fie posibilă și fără bandele de traficanți de oameni, consideră Bernd Riegert.

În ultimul deceniu au murit aproximativ 25.000 de oameni în Marea Mediterană, în timp ce încercau să ajungă în Europa. Este deci un scandal permanent. La finele săptămânii trecute am putut constata o dată în plus că politica pentru refugiați a statelor UE a eșuat, făcând posibile drame inumane [26]. Politicieni și activiști ai drepturilor omului se declară îngroziți de cele ce se întâmplă la porțile Europei și sunt tentați să pună acest eșec pe seama instituțiilor UE. Dar lucrurile nu stau chiar așa.

De ce n-ar fi de vină, de pildă, Uniunea Africană? Nu poartă și statele din Africa și Orientul Mijlociu, adică țările de proveniență ale migranților, responsabilitate pentru cetățenii lor? S-au făcut auzite avertismente ale liderilor africani, privind riscurile pe care le presupune traversarea Mediteranei și cruzimea traficanților de oameni? Nu. Face ceva Libia pentru a împiedica în porturile sale îmbarcarea refugiaților cu destinația Europa? Nu face nimic.

Misiunile de salvare a celor în pericol de înec nu intră doar în responsabilitatea Italiei sau a UE prin intermediul Frontex. Ambarcațiunile se scufundă practic în raza vizuală a coastei africane. De aceea și statele africane au datoria să intervină. UE a încercat în repetate rânduri să intre în contact cu țările de origine ale imigranților precum și cu cele pe care aceștia le tranzitează. Dar resuscitarea Uniunii Mediteraneene nu a prea avut efect [26].

Având însă în vedere această nouă catastrofă, responsabilii UE trebuie să acționeze. Acum. Este nevoie de curaj și de voință politică pentru măsuri neconvenționale, după decenii de ezitări. O nouă serie de reuniuni de criză nu este de ajuns.

Pe termen scurt se impune o blocadă maritimă în dreptul coastelor libiene. Nu poate fi permisă în continuare activitatea criminală, perversă și foarte profitabilă, pe care o desfășoară bandele de traficanți de oameni. La nevoie, unități ale marinei europene trebuie să împiedice ieșirea în larg a ambarcațiunilor având migranți la bord. Aceasta nu este o rezolvare în sine a problemei migranților, dar o blocadă ar putea cel puțin salva vieți omenești. Ce rost are ca imigranții să se îmbarce pentru a fi apoi, ipotetic, salvați de nave europene?

Traficanții de oameni și-ar pierde definitiv obiectul muncii dacă UE ar transporta zilnic cu feribotul 1000 de migranți din porturile africane spre coastele Spaniei sau Italiei. Gratis și legal. Într-un astfel de caz, migranții n-ar mai avea motive să se hazardeze spre Europa la bordul unor bărci improprii pentru traversarea Mediteranei. Ar fi 365.000 de imigranți anual, adică tot atâția câți se urcă și acum în respectivele ambarcațiuni.

Marea chestiune este următoarea: Ce se întâmplă cu migranții care sosesc în Europa? Pe termen mediu, ei ar trebui repartizați din statele aflate în sudul UE în toate cele 28 de state membre. Italia se plânge că e suprasolicitată de această problemă. Grecia și Malta la fel, iar Spania se ține deoparte. Problema centrală este următoarea: Multe state ale UE nu mai sunt dispuse să primească migranți în număr mare. Dar lucrurile trebuie să se schimbe. Principala povară revine în prezent unui număr restrâns de state, între care Germania. Dar și Germania este încă departe de saturație.

Oamenii din Europa trebuie să decidă pe termen mediu dacă sunt dispuși să primească anual două până la cinci milioane de oameni, în calitate de solicitanți de azil, refugiați sau migranți din rațiuni economice. Liderii UE trebuie să poarte o dezbatere și să ajungă la consens. Dacă se va reuși asta, ar fi în sfârșit posibilă pregătirea unei căi legale de migrație [26].

Pe termen lung ar fi necesar ca solicitările de azil și emigrare să fie depuse deja în țările de origine sau tranzit ale migranților, în ambasadele UE. Ar fi în flagrantă contradicție cu practica actuală, dar cei care vor să emigreze ar fi astfel scutiți de riscanta călătorie spre coastele Africii și de ucigașa traversare a Mediteranei. Înființarea unor lagăre pentru migranți în nordul Africii ar fi doar o soluție intermediară, fiindcă și refugierea din Siria sau Eritreea spre Libia a devenit între timp o mare primejdie, din care traficanții de oameni storc profituri de miliarde. Între timp nu numai traversarea Mediteranei a devenit un risc major.

Există, desigur, zeci de impedimente de ordin practic și juridic în calea unei astfel de schimbări a politicii europene pentru migrație. Dar merită măcar încercat. În orice caz, lucrurile nu pot să rămână așa cum sunt acum.

Dacă europenii nu vor fi dispuși nici pe termen lung să primească semnificativ mai mulți migranți decât astăzi și să-i integreze, atunci ar face bine să spună asta de pe acum. Într-un astfel de caz, migranții ar trebui expulzați și căile de pătrundere spre Europa închise ermetic. Numai astfel ar abandona migranții speranța unui trai pe bătrânul continent. Poate că în atari condiții, numărul migranților ar scădea. Dar așa ceva ar fi inuman, iar migranții și-ar căuta alte limanuri de scăpare și ar descoperi alte drumuri într-acolo.

Transformarea Europei într-o fortăreață ar fi un drum greșit. Răspunsul adecvat al UE nu poate fi decât migrație legală, fără bande de traficanți de oameni. Și acest răspuns este necesar acum și nu peste un deceniu, fiindcă până atunci vor mai muri încă mii și mii de oameni.

ÎNCHEIERE

Studiul efectuat ne permite să constatăm caracterul global și universal al politicii în materie de azil și de refugiați. Problemele abordate reflectă în mod indispensabil faptul că în lipsa unei conlucrări între organismele internaționale și statele destinatare pentru solicitanții de azil soluționarea acestora este imposibilă. Implicarea tot mai masivă a comunității internaționale în reglementarea situațiilor de criză, care din an în an devin tot mai numeroase, ar fi un răspuns adecvat provocărilor cu care se confruntă statele de pe întreg mapamond.

Referindu-ne la obiectivele principale asupra cărora vor trebui să se concentreze acestea în conlucrare cu organismele internaționale competente, putem evidenția unele direcții prioritare. Printre acestea se enumeră în primul rând – asigurarea accesului la azil și protecția contra refoulement, dat fiind că principiul non-refoulement ocupă un loc central în realizarea dreptului la azil. Chiar dacă acest principiu este respectat în general, inclusiv de către statele nesemnatare a Convenței de la Geneva din 1951, acesta deseori este încălcat. Solicitanții de azil și refugiații sunt considerați ca migranți ilegali și expulzați în cadrul măsurilor de luptă contra imigrației întreprinse de către state. Solicitanții de azil sunt reîntorși în statele terțe fără a fi examinate cererile acestora și fără ca drepturile lor să fie garantate.

O altă prioritate este protejarea deplasaților conra violenței, intimidării și exploatării. Aceste mecanisme trebuie să acopere nu doar conflictele internaționale, ci și situațiile de deplasări interne. În egală măsură poate fi menționată diminuarea subalimentației, lupta contra principalelor cauze de mortalitate, în special este vorba despre malarie și sida. Reducerea problemelor de protecție a persoanelor care se încadrează în competența ICNUR și ameliorarea nivelului de trai a acestora, în special în domeniul apei potabile, a adăpostului și a serviciilor de salubritate, la fel face parte din provocările mileniului. Nu în ultimul rând apreciem eforturile privind facilitarea emancipării economice a femeilor deplasate și participarea lor cât mai largă la gestionarea deciziilor comunitare și ameliorarea procesului de educație și de formare profesională a copiilor și a tinerilor.

În condițiile crizelor cu care se confruntă comunitatea internațională chestiunea asigurării unui minim de drepturi și libertăți persoanelor ce solicită azil, a devenit una globală și extrem de actuală. Pe de o parte, zone întregi de pe glob se confruntă cu conflicte armate, cum ar fi Orientul Apropiat sau continentul african, la care se adaugă conflictul declanșat de Rusia în sud-estul Ucrainei, iar pe de altă parte, o altă veșnică problemă duce la agravarea situației umanitare – sărăcia și cataclismele naturale. În acest sens, ONU și structurile sale specializate încearcă să facă față noilor provocări, dar le vine extrem de greu. Nici statele industrial dezvoltate nu sunt capabile să dea un răspuns adecvat tuturor crizelor cu care se confruntă. Un exemplu care șochează comunitatea internațională este criza cu care se confruntă refugiații din Africa, care încearcă să ajungă pe continentul european prin traversarea mării mediterane, o bună parte dintre aceștea găsindu-și ultima cale în această zonă. Evident că de situația creată beneficiază, în primul rând, structurile criminale, care controlează acest trafic și se folosesc de situația catastrofală în care se află aceste persoane în scopul îmbogățirii pe care criminală.

Căile de acces în spațiul unic european sunt bine cunoscute nu doar de traficanți, dar și de autorități, doar că deseori ultimii sunt și ei implicați în această activitate clandestină. Este bine cunoscut că din Asia calea principală ține din Turcia Grecia pe fâșia de uscat ce constituie frontiera dintre aceste două state, iar din nordul Africii drumul vine prin Italia, Spania, Malta. În aceste condiții, statele memebre a Uniunii Europene încearcă să promoveze o politică comună prin intermediul cărora să împartă povara cu care se confruntă, în plus este bine cunoscut că destinația principală a solicitanților de azil sunt statele nordice – Suedia, Danemarca, Germania, Marea Britanie. Nu rămâne neafectată nici Republica Moldova de acest fenomen. Aflându-se în calea spre Uniunea Europeană Republica Moldova nu constituie ținta potențialilor refugiați, ci este privită ca o zonă de tranzit spre țările bogate europene. Ori, facilitățile de care se bucură Republica Moldova în ultimii ani din parte comunității internaționale pot dispărea în condițiile în care autoritățile noastre nu vor da dovadă de capacitatea și intenția de a combate acest flăgel al secolului, în mod evident de comun acord cu structurile statelor respective. Totuși, să nu uităm că între timp Republica Moldova are și anumite angajamente internaționale în acest sens, realizarea cărora constituie o obligație internațională. Pentru a crea un spațiu al xenofobiei, autoritățile trebuie să familiarizeze societatea cu aceste obligații, dar și să explice diferența dintre acele persoane care solicită azil în condițiile în care în țara acestora nu le este asigurată o securitate reală și migranții economici. În asemenea condiții vom putea balansa între obligațiile asumate și promovarea unor valori general-umane.

În final menționăm, că în procesul de racordare a cadrului juridic național în materie de azil și de refugiați al Republicii Moldova la standardele internaționale, contează să fie promovate nu doar textele juridice internaționale în domeniu, ci în special esența și spiritul acestora. În plus, se va lua în considerație atât practica statelor, în special a celor europene, cât și practica organismelor internaționale ce dețin competențe în domeniul respectiv. Doar așa vom avea posibilitatea să garantăm și să punem în aplicare mecanismele ce asigură drepturile și libertățile fundamentale ale solicitanților de azil și ale refugiaților în srictă conformitate cu angajamentele asumate de Republica Moldova pe plan internațional, indiferent de natura acestora – fie este vorba despre angajamente ce reiese din norme convenționale, fie cutumiare.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților din 28.07.1951 [on-line] http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=32364 (citat la 08.12.2014).

Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10.12.1948 [on-line] http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Declaratia_Universala_a_Drepturilor_Omului.pdf (citat la 08.12.2014).

Directiva 2003/9/CE a Consiliului din 27.01.2003 de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre [on-line] http://www.justice.gov.md/file/Centrul%20de%20armonizare%20a%20legislatiei/Baza%20de%20date/Materiale%202008/Legislatie/32003L0009-RO.pdf (citat la 08.12.2014).

Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29.04.2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate [on-line] http://www.justice.gov.md/file/Centrul%20de%20armonizare%20a%20legislatiei/Baza%20de%20date/Materiale%202011/Legislatie/32004L0083.pdf (citat la 08.12.2014).

Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 01.12.2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat [on-line] http://www.justice.gov.md/file/Centrul%20de%20armonizare%20a%20legislatiei/Baza%20de%20date/Materiale%202008/Legislatie/32005L0085-RO.pdf (citat la 08.12.2014).

Protocolul de la New York privind statutul refugiaților din 31.01.1967 [on-line] http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=32365 (citat la 08.12.2014).

Regulamentul Consiliului (CE) Nr. 343/2003 din 18.02.2003 stabilind criteriile si mecanismele pentru determinarea statelor membre responsabile pentru examinarea cererilor depuse intr-unul din statele membre de un cetatean al unei tari terte [on-line] http://www.ijpfiasi.ro/schengen/regulamentul_ce_343_2003.pdf (citat la 08.12.2014).

Monografii, articole de specialitate

Drept internațional public. Ediția a IV-a (revăzută și adăugată). Chișinău: Elena V.-I., 2012. 636 p.

Gamurari V. Evoluția conceptului european de azil: de la reglementarea la nivel național la cel comunitar (partea V). În: Avocatul poporului (revista științifico-practică și informativă de drept). № 1-3, 2013, p.20-22.

Gamurari V. Evoluția conceptului european de azil: de la reglementarea la nivel național la cel comunitar (partea IV). In: Avocatul poporului (revista științifico-practică și informativă de drept). № 1-2. 2012, p.5-6.

Gamurari V. Evoluția conceptului european de azil: de la reglementarea la nivel național la cel comunitar (partea III). In: Avocatul poporului (revista științifico-practică și informativă de drept). № 5-6. 2012, p.28-30.

Gamurari V. Evoluția conceptului european de azil: de la reglementarea la nivel național la cel comunitar (partea II). In: Avocatul poporului (revista științifico-practică și informativă de drept). № 7-8. 2011, p.27-30.

Gamurari V. Evoluția conceptului european de azil: de la reglementarea la nivel național la cel comunitar (partea I). În: Avocatul poporului (revista științifico-practică și informativă de drept). № 3-4. 2011, p.7-9.

Gamurari V. Unificarea normelor în materie de azil și de refugiați în practica statelor și a organismelor internaționale. În: Materialele colocviului internațional „Metode și forme de racordare a cadrului juridic în materie de azil și de refugiați al Republicii Moldova și al Uniunii Europene”. Chișinău, 10.12.2010. Chișinău: Notograf Prim. 2012, p.11-23.

Jérôme V. Rejet des exilés. Le grand retournement du droit de l’asile. Editions Du Croquant, 20 janvier 2009 [on-line] http://www.reseau-terra.eu/article876.html#Présentation (citat la 21.01.2015).

Kountouris N. La négociation de la politique européenne en matière d’asile. Enjeux, luttes et dynamiques institutionnelles. In : Revue Asylon(s) n°4, mai 2008 [on-line] http://www.reseau-terra.eu/article768.html (citat la 21.01.2015).

Linde Th. Aide humanitaire aux migrants indépendamment de leur statut – vers une approche non-catégorielle. In : Revue internationale de la Croix-Rouge. Vol. 91, Nr. 875, septembre 2009, p.570-581 [on-line] http://www.icrc.org/Web/fre/sitefre0.nsf/htmlall/review-875-p567/$File/irrc-875-Linde-fre.pdf (citat la 21.01.2015).

Moșneaga V. Politica migraționistă a Republicii Moldova: etapa actuala. În: Moldoscopie (probleme de analiză politică). 2009, nr.2 (XLV), p.6-11.

Moșneaga V., Mohamadifard Gh., Corbu-Drumea L. Populația Republicii Moldova în contextul migrațiilor internaționale. Vol. I-II. Iași: Unirea. 2006. 318 p.

Todirică L. Uniunea Europeană la răscruce între politica migrației și asigurarea securității individului. În: Revista Sfera Politicii, nr. 158, p.12-17 [on-line] http://www.sferapoliticii.ro/sfera/158/art07-Todirica.php (citat la 21.01.2015).

Culegeri de documente, practica judiciară

Conseil des délégués du Mouvement international de la Croix-Rouge et du Croissant-Rouge. Nairobi, Kenya. 23-25 novembre 2009. Résolution 10 : « Politique relative à la migration Fédération internationale des Sociétés de la Croix-Rouge et du Croissant-Rouge » [on-line] http://www.standcom.ch/pdfs_2009/CoD09_Documents_full_French/10_CoD09_ARes_10_Migration_23Nov_FR.pdf (citat la 13.03.2015).

Raport al Comisiei catre Parlamentul European și Consiliu Primul raport anual privind imigrația și azilul (2009) {SEC(2010) 535} [on-line] http://eur-lex.europa.eu/LexUri Serv/LexUriServ.do?uri=COM:2010:0214:FIN:RO: HTML (citat la 13.03.2015).

XXXe Cnférence internationale de la Croix-Rouge et du Croissant-Rouge, Genève, Suisse, 26-30 novembre 2007. Résolution 1 : « Déclaration : Ensemble pour l’humanité » [on-line] http://www.ifrc.org/Docs/pubs/events/intconf07/adopted/declaration-fr.pdf (citat la 13.03.2015).

Site Internet

​ Europa are nevoie de un „Plan Marshall” [on-line] http://www.tunisiefocus.com/201102163767/economie/national/franco-frattini-pour-un-qautre-plan-marshallq-pour-la-tunisie-et-legypte.html (citat la 15.03.2015).

Informație generală privind cadrul normativ internațional în materie de refugiați [on-line] http://www.studiijuridice.ro/referate_juridice/drept_international_public_referate/3062-inaltul-comisariat-al-natiunilor-unite-pentru-refugiati.html (citat la 15.03.2015).

Migrația legală este sigurul răspuns posibil [on-line] http://www.dw.de/comentariu-migra%C5%A3ia-legal%C4%83-este-singurul-r%C4%83spuns-posibil/a-18397031 (citat la 15.03.2015).

Nicio schimbare în politica pentru refugiați [on-line] http://www.dw.de/comentariu-nicio-schimbare-%C3%AEn-politica-pentru-refugia%C5%A3i/a-18406049 (citat la 15.03.2015).

Programul de lucru pentru anul 2012 al Biroului European de Sprijin pentru Azil [on-line] http://ec.europa.eu/home-affairs/policies/asylum/docs/easo/EASO_2011_00110000_RO_ TRA.pdf (citat la 15.03.2015).

States Parties to the 1951 Convention relating to the Status of Refugees and the 1967 Protocol [on-line] http://www.unhcr.org/3b73b0d63.html (citat la 15.03.2015).

United Nations High Commissioner for Refugees [on-line] http://www.unhcr.org/pages/49c3646cbc.html (citat la 16.03.2015).

UNHCR, Global Appeal 2013, Update [on-line] http://www.unhcr.org/ga13/index.xml (citat la 16.03.2015).

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților din 28.07.1951 [on-line] http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=32364 (citat la 08.12.2014).

Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10.12.1948 [on-line] http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Declaratia_Universala_a_Drepturilor_Omului.pdf (citat la 08.12.2014).

Directiva 2003/9/CE a Consiliului din 27.01.2003 de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre [on-line] http://www.justice.gov.md/file/Centrul%20de%20armonizare%20a%20legislatiei/Baza%20de%20date/Materiale%202008/Legislatie/32003L0009-RO.pdf (citat la 08.12.2014).

Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29.04.2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate [on-line] http://www.justice.gov.md/file/Centrul%20de%20armonizare%20a%20legislatiei/Baza%20de%20date/Materiale%202011/Legislatie/32004L0083.pdf (citat la 08.12.2014).

Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 01.12.2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat [on-line] http://www.justice.gov.md/file/Centrul%20de%20armonizare%20a%20legislatiei/Baza%20de%20date/Materiale%202008/Legislatie/32005L0085-RO.pdf (citat la 08.12.2014).

Protocolul de la New York privind statutul refugiaților din 31.01.1967 [on-line] http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=32365 (citat la 08.12.2014).

Regulamentul Consiliului (CE) Nr. 343/2003 din 18.02.2003 stabilind criteriile si mecanismele pentru determinarea statelor membre responsabile pentru examinarea cererilor depuse intr-unul din statele membre de un cetatean al unei tari terte [on-line] http://www.ijpfiasi.ro/schengen/regulamentul_ce_343_2003.pdf (citat la 08.12.2014).

Monografii, articole de specialitate

Drept internațional public. Ediția a IV-a (revăzută și adăugată). Chișinău: Elena V.-I., 2012. 636 p.

Gamurari V. Evoluția conceptului european de azil: de la reglementarea la nivel național la cel comunitar (partea V). În: Avocatul poporului (revista științifico-practică și informativă de drept). № 1-3, 2013, p.20-22.

Gamurari V. Evoluția conceptului european de azil: de la reglementarea la nivel național la cel comunitar (partea IV). In: Avocatul poporului (revista științifico-practică și informativă de drept). № 1-2. 2012, p.5-6.

Gamurari V. Evoluția conceptului european de azil: de la reglementarea la nivel național la cel comunitar (partea III). In: Avocatul poporului (revista științifico-practică și informativă de drept). № 5-6. 2012, p.28-30.

Gamurari V. Evoluția conceptului european de azil: de la reglementarea la nivel național la cel comunitar (partea II). In: Avocatul poporului (revista științifico-practică și informativă de drept). № 7-8. 2011, p.27-30.

Gamurari V. Evoluția conceptului european de azil: de la reglementarea la nivel național la cel comunitar (partea I). În: Avocatul poporului (revista științifico-practică și informativă de drept). № 3-4. 2011, p.7-9.

Gamurari V. Unificarea normelor în materie de azil și de refugiați în practica statelor și a organismelor internaționale. În: Materialele colocviului internațional „Metode și forme de racordare a cadrului juridic în materie de azil și de refugiați al Republicii Moldova și al Uniunii Europene”. Chișinău, 10.12.2010. Chișinău: Notograf Prim. 2012, p.11-23.

Jérôme V. Rejet des exilés. Le grand retournement du droit de l’asile. Editions Du Croquant, 20 janvier 2009 [on-line] http://www.reseau-terra.eu/article876.html#Présentation (citat la 21.01.2015).

Kountouris N. La négociation de la politique européenne en matière d’asile. Enjeux, luttes et dynamiques institutionnelles. In : Revue Asylon(s) n°4, mai 2008 [on-line] http://www.reseau-terra.eu/article768.html (citat la 21.01.2015).

Linde Th. Aide humanitaire aux migrants indépendamment de leur statut – vers une approche non-catégorielle. In : Revue internationale de la Croix-Rouge. Vol. 91, Nr. 875, septembre 2009, p.570-581 [on-line] http://www.icrc.org/Web/fre/sitefre0.nsf/htmlall/review-875-p567/$File/irrc-875-Linde-fre.pdf (citat la 21.01.2015).

Moșneaga V. Politica migraționistă a Republicii Moldova: etapa actuala. În: Moldoscopie (probleme de analiză politică). 2009, nr.2 (XLV), p.6-11.

Moșneaga V., Mohamadifard Gh., Corbu-Drumea L. Populația Republicii Moldova în contextul migrațiilor internaționale. Vol. I-II. Iași: Unirea. 2006. 318 p.

Todirică L. Uniunea Europeană la răscruce între politica migrației și asigurarea securității individului. În: Revista Sfera Politicii, nr. 158, p.12-17 [on-line] http://www.sferapoliticii.ro/sfera/158/art07-Todirica.php (citat la 21.01.2015).

Culegeri de documente, practica judiciară

Conseil des délégués du Mouvement international de la Croix-Rouge et du Croissant-Rouge. Nairobi, Kenya. 23-25 novembre 2009. Résolution 10 : « Politique relative à la migration Fédération internationale des Sociétés de la Croix-Rouge et du Croissant-Rouge » [on-line] http://www.standcom.ch/pdfs_2009/CoD09_Documents_full_French/10_CoD09_ARes_10_Migration_23Nov_FR.pdf (citat la 13.03.2015).

Raport al Comisiei catre Parlamentul European și Consiliu Primul raport anual privind imigrația și azilul (2009) {SEC(2010) 535} [on-line] http://eur-lex.europa.eu/LexUri Serv/LexUriServ.do?uri=COM:2010:0214:FIN:RO: HTML (citat la 13.03.2015).

XXXe Cnférence internationale de la Croix-Rouge et du Croissant-Rouge, Genève, Suisse, 26-30 novembre 2007. Résolution 1 : « Déclaration : Ensemble pour l’humanité » [on-line] http://www.ifrc.org/Docs/pubs/events/intconf07/adopted/declaration-fr.pdf (citat la 13.03.2015).

Site Internet

​ Europa are nevoie de un „Plan Marshall” [on-line] http://www.tunisiefocus.com/201102163767/economie/national/franco-frattini-pour-un-qautre-plan-marshallq-pour-la-tunisie-et-legypte.html (citat la 15.03.2015).

Informație generală privind cadrul normativ internațional în materie de refugiați [on-line] http://www.studiijuridice.ro/referate_juridice/drept_international_public_referate/3062-inaltul-comisariat-al-natiunilor-unite-pentru-refugiati.html (citat la 15.03.2015).

Migrația legală este sigurul răspuns posibil [on-line] http://www.dw.de/comentariu-migra%C5%A3ia-legal%C4%83-este-singurul-r%C4%83spuns-posibil/a-18397031 (citat la 15.03.2015).

Nicio schimbare în politica pentru refugiați [on-line] http://www.dw.de/comentariu-nicio-schimbare-%C3%AEn-politica-pentru-refugia%C5%A3i/a-18406049 (citat la 15.03.2015).

Programul de lucru pentru anul 2012 al Biroului European de Sprijin pentru Azil [on-line] http://ec.europa.eu/home-affairs/policies/asylum/docs/easo/EASO_2011_00110000_RO_ TRA.pdf (citat la 15.03.2015).

States Parties to the 1951 Convention relating to the Status of Refugees and the 1967 Protocol [on-line] http://www.unhcr.org/3b73b0d63.html (citat la 15.03.2015).

United Nations High Commissioner for Refugees [on-line] http://www.unhcr.org/pages/49c3646cbc.html (citat la 16.03.2015).

UNHCR, Global Appeal 2013, Update [on-line] http://www.unhcr.org/ga13/index.xml (citat la 16.03.2015).