Cadrul Natural al Zonei Campusel Retezatul Mic

PARTEA I CADRUL NATURAL AL zonEI

Câmpușel – Retezatul Mic

LOCALIZARE

Zona Câmpușel este situată la contactul a doua masive montane, Masivul Piule-Iorgovanul, parte componentă a Munților Retezat și Masivul Oslea, parte componentă a Munților Vâlcan.

Locul numit Câmpușel prezintă o lărgire a văii Jiului de Vest, amonte de Cheile Sohodolului, la confluența cu valea Pestișanului.

Harta 1: Schiță de amplasare a Zonei Câmpușel, între Munții Retezat și Vâlcan (1–altitudini peste 2500 m; 2–altitudini între 2000-2500 m; 3-altitudini între 1500 – 2000 m; 4–altitudini 1000-1500 m; 5–altitudini sub 1000 m)

De aici pleacă cele mai importante trasee turistice spre golul alpin din Munții Retezat, Godeanu și Vâlcan sau spre pasul Jiu – Cerna, pentru legătura cu zona turistică de la Herculane. În ultima perioadă, regiunea a fost în atenție la nivel național, pentru deschiderea unei noi zone turistice. Investițiile în infrastructura rutieră de legătură Lupeni-Herculane dovedesc acest lucru.

RELIEFUL

2.1. Aspecte generale ale reliefului

Masivul Retezat se înalță între două depresiuni importante, Petroșani și Hațeg, și între două râuri importante, Râul Mare și Jiul de Vest. Îi stau roată Munții Țarcu, Godeanu și Vâlcan. Cel mai înalt vârf al Retezatului, Peleaga, are 2509 m. Spre Depresiunea Hațeg există un abrupt imens, cu fațete triunghiulare, specifice eroziunii în condiții tectonice favorizante

Partea cea mai importantă a masivului este alcătuită în principal din roci cristaline și se numește Retezatul Mare; partea sudică, cu relief dezvoltat și în mase mai importante de calcare, se numește Retezatul Mic.

Foto 1:

Retezatul Mic văzut din Pasul Jiu-Cerna

Creasta principală de Sud sau Retezatul Sudic se ridică din curmătura Făgetelului (1343 m) și atinge cu pante mari zona alpina la muntele Vacarea. Zig-zagul crestelor stâncoase trece peste ascutisurile vârfurilor Gruniu si Custura (2457 m ), pentru a coborâ apoi în tinutul jnepenilor la saua Plaiului Mic (1883 m). O noua vigoare cuprinde muntle spre sectorul apusean al crestei principale, marcat prin spinarea lunga a Dragsanului.

Munții Piule-Iorgovanu se află situați în partea sudică a Munților Retezat, a căror creastă sudică o continuă către vest, făcând legătura cu Munții Godeanu. Aspectul relieful detașează acești munți atât de Retezatul aflat la nord, cât și de Godeanu, aflat în vest. Particularitatea lor rezidă în alcătuirea geologică, ce constă în prezența calcarelor jurasice cu grosimi mari, dispuse monoclinal (înclinat). Aceasta face ca relieful carstic să fie dezvoltat, atât prin forme de suprafață (lapiezuri, doline, chei, sectoare de văi seci), cât și de adâncime (peșteri, avene).

Vârfurile cele mai înalte sunt Vârful Piule cu 2081 m, urmat de Vârful Scorota, cu 2080 m și Vârful Piatra Iogovanului, cu 2014 m. Numele masivului provine de la cele două vârfuri mai importante amintite anterior. În morfologia masivului se disting trei sectoare mai importante: Culmea Piule-Pleșa, Zona Albele – Piatra Iorgovanului – Stănuleți și Culmea Drăgșanu. Aceasta din urmă este alcătuită din șisturi cristaline. O particularitate care deosebește acești munți de Retezat este extensia mare a suprafețelor de nivelare (în special nivelul Borăscu) și care apropie acești munți mai mult de Godeanu din acest punct de vedere. Această suprafață de nivelare afectează culmea principală, la altitudini de ± 1800 m, în special Culmea Drăgșanu și zona Albele – Piatra Iorgovanu – Stănuleți.

Văile mai importante formează și limitele unității: Buta (în est), Jiul de Vest (în sud), Soarbele (în vest) și Lăpușnicul Mare (în nord). Celelalte văi sunt de mai mică importanță și în majoritatea timpului seci, datorită dezvoltării lor pe calcare. Se observă o asimetrie în privința dezvoltării văilor: cele de pe versantul sudic, tributare Jiului de Vest sunt mai lungi, dar cu pantă mai redusă, în schimb cele de pe versantul nordic, ce se varsă în Lăpușnicul Mare sunt mai abrupte dar și mai scurte.

Față de munții din jur, în Retezat suprafețele de nivelare sunt mai puțin evidente. Unele suprafețe și platouri ușor vălurite, aflate la 2000-2100 m, în Munții Zlata, Zănoaga, Slăvei și Lăncița aparțin ciclului de modelare Borăscu. Resturi ale suprafeței de nivelare Râul Șes pot fi observate pe latura nordică a masivului și în interiorul marilor bazine hidrografice aparținând Râului Bărbat, Râului Mare, Lăpușnicului Mare.

Cel mai variat și spectaculos relief a fost creat de modelarea glaciară și periglaciară: imense circuri – simple sau complexe, văi ce trădează prezența unor ghețari cu lungimi apreciabile. Deși calcarele alcătuiesc Retezatul Sudic, ghețarii s-au instalat și aici, formând circuri și văi glaciare.

Glaciațiunea Riss, cea mai puternică și mai lungă fază glaciară de la noi din țară, a avut o climă rece și umedă în cele două stadiale și o climă mai blând, temperată, în interstadial.Extinderea altitudinală a reliefului glaciar ne arată că ghețarii coborau până la cca 1035-1200 m, situație în care limita zăpezilor perene s-ar fi aflat la peste 1646 m (Urdea, 1993). Relieful aflat sub această altitudine se afla în etajul morfogenetic periglaciar, caracterizat de t0 medii în iulie sub 60C. În următoarea etapă glaciară, wurmiană, se consideră că frunțile ghețarilor au coborât în Munții Retezat doar până la cca 1400 m, modelând complex vechile văi și circuri glaciare. Cele mai importante circuri glaciare sunt modelate în zona Vârfului Albele – Culmea Drăgșanului și zona Vârfului Piatra Iorgovanului.

Muțtii Vâlcan formeaza bariera de sud a Vaii Jiului și sunt asezati pe lungimea acesteia. Deși nu atât de înalți și populați ca munții de la nord, Vâlcanul oferă priveliști de neuitat asupra văii și sunt mai usor accesibili. Din punct de vedere geologic, in cea mai mare parte, acesti munti sunt alcatuiti din sisturi cristaline. In zona culmii principale mai apar roci din complexul amfibolitic. Un loc important il ocupa granitul, intalnit pe versantul sudic. Marginea sudica a Muntilor Valcan este formata din calcar. Zona calcaroasa prezinta interes deosebit pentru specialisti, dar si pentru turisti, aici fiind concentrate interesante forme carstice: chei, pesteri, zaplazuri, izbucuri, lapiezuri, doline, sorburi, etc. Înalțimea destul de joasă a Munților Vâlcan (sub 2000 m) a facut ca ei sa nu fie afectati de glaciatiunea cuaternara, cum sunt muntii vecini (Retezat si Parang).

Foto 2: Culmea Oslea și Retezatul Mic, vazute de pe vârful Oslea

Foto 3: Culmea Oslea văzută din Retezatul Mic

Petrografia. Caracteristicile geologice ale zonei sunt impuse de modul de formare general valabil al Carpaților Meridionali.

Etapa ciclului caledonian a cuprins o succesiune de faze tectonice și de geosinclinal. În Silurian se depun conglomeratele slab metamorfozate ce se regăsesc în Retezat și Munții Vâlcan, Tulișa. Epoca hercinică se suprapune perioadei de definitivare și consolidare a blocurilor hercinice carpatice, adică ciclului tectono-magmatic și de metamorfozare variscan și kimmeric. În etapa postlaramică sunt modelate suprafețele de nivelare, dintre care în Retezatul Sudic cea mai vizibilă este suprafața Râu-Șes.

Cea mai mare parte a masivului este alcătuită din formațiuni cristaline aparținând Autohtonului Danubian. Două masive intrusive (granodioritele de Retezat și Buta) străpung șisturile cristaline slab metamorfozate, dispuse într-un sinclinal străbătut în lungul său de Văile Lăpușnicul Mare și Râul Bărbat. Sedimentarul Autohtonului Danubian este reprezentat prin gresii și mai ales calcare masive ce alcătuiesc în special relieful din aria Piule – Iorgovanu. Pânza Getică, altădată deosebit de extinsă, se mai menține doar pe latura nordică a Retezatului. La est de Văile Râul Bărbat și Pilugu, Munții Tulișa prezintă și ei alcătuire predominant sedimentară.

Din punct de vedere geologic, Munții Vâlcan sunt alcatuiti in cea mai mare parte din sisturi cristaline. In zona culmii principale mai apar roci din complexul amfibolitic. Un loc important il ocupa granitul, intalnit pe versantul sudic. Marginea sudica a Muntilor Valcan este formata din calcar.

Seismicitatea regiunii. Din punct de vedere al intensității cutremurelor – scara MSK (SR –11100 – 93), Valea Jiului aparține zonei de intensitate seismică 6 cu perioada medie de revenire de cca. 100 ani. Din punct de vedere al coeficientului seismic KS (conform Normativ P 100 –92), teritoriul de studiu acoperă o zonă în care acest coeficient înregistreză valorile 0,08 în zona F și 0,12 în zona E.

Ținând seama de faptul că valoarea cea mai ridicată a intensității seismice la nivelul

teritoriului național este 9 și valoarea cea mai ridicată a coeficientului seismic – KS este 0,32 în zona seimică A, se consideră că Valea Jiului (conform valorilor de mai sus) aparține unei zone cu risc seismic scăzut, fără probleme majore din punct de vedere al expunerii construcțiilor la riscul seismic.

2.2. Relieful carstic

Extinderea reliefului carstic este impusă de tipul de roci carbonatice, puritatea acestora, gradul de diaclazare și tectonizare. De asemenea, un rol important îl are tipul de vegetație și gradul de acoperire al rocii. În cazul zonei studiate menționăm că un rol important revine proceselor geomorfologice periglaciare: dezagregare, gelifracție, nivație.

Grupa de munți delimitați între Valea Butei, Valea Jiului de Vest-Valea Lăpușnicului și Munții Godeanu, se mai numesc Munții Piule-Iorgovanu sau Retezatul Mic. Ultima denumire nu numai că le diminuează puțin importanța, dar este improprie pentru că Retezatul Mic nu este un „mic” Retezat. Spre deosebire de fratele său de la nord, cu vârfuri tăiate în granițe, cu puzderia sa de lacuri glaciare și pâraie limpezi, Retezatul Mic, format aproape numai din calcare, se distinge prin dezvoltarea carstului alpin, aici fiind cea mai largă arie de răspândire a acestui tip în țara noastră. El are un relief propriu, original, spectaculos, aproape deloc cunoscut. Calcarele jurasice și cretacice formează o stivă groasă de aproape 1 500 m, în zona Muntelui Albele. Calcarele au fost puternic fisurate. Acest fapt, ca și absența unui covor vegetal gros, face ca apele să se infiltreze în profunzime, unde se adună șuviță cu șuvița, pârâu cu pârâu, formând un puternic râu subteran, care după o călătorie de aproape 14 km în linie dreaptă, ce durează 12 zile, pe calea unor galerii necunoscute, izbucnește tocmai la Izvorul Cernei.

Din punct de vedere structural, Retezatului Sudic se încadrează carstului de masive izolate, conform clasificării realizate de T. Rusu și M. Bleahu (1965). Aceeași autori fac pentru prima dată carstoplenelor din Carpați cu suprafețele de nivelare. Astfel, pentru Carpații Meridionali este identificată carstoplena Albele, în Munții Piule-Iorgovanu, la1900 m, sincronă cu suprafața Borăscu.

V. Trufaș și V. Sencu (1967) folosind criteriul litologic deosebesc două mari tipuri de carst: carstul pe roci solubile, care include carstul dezvoltat pe calcare, dolomite, calcare cristaline, tufuri calcaroase, gipsuri, anhidrite și sare și carstul pe roci clastice, în care deosebea carstul dezvoltat pe gresii și conglomerate cu ciment calcaros, pe tufuri și aglomerate vulcanice, pe depozite loessoide și pe depozite argiloase. Dezvoltând în continuare clasificarea după acest criteriu V. Sencu (1968, 1973 și 1983) deosebește următoarele tipuri de carst: carst în calcare și dolomite cristaline, carst în calcare și dolomite mezozoice, carst dezvoltat pe calcare neozoic, carst în sare, carst în gips, carst în tufuri și aglomerate vulcanice, clastocarst în gresii și conglomerate și clastocarst în depozite loessoide, aducând totodată noi precizări asupra valorilor numerice și procentuale ale suprafețelor ocupate de astfel de roci.

În 1972 I. D. Ilie face o clasificare mult mai complexă a carstului din Carpații Meridionali încercând distingerea, pe baza mai multor criterii, a unor unități taxonomice și distribuția lor teritorială. Folosește a lor teritorială. Folosește pentru aceasta trei criterii bine definite: morfogenetic, morfostructural și după localizare. Criteriul morfogenetic (propus de J. Cvijic, 1918, 1960 și Emm. de Martonne, 1926) după care deosebește următoarele tipuri: merocarstul, caracterizat printr-o evoluție lentă a carstului sub pătura de sol și vegetație (Culoarul Rucăr-Bran, cursul superior al Dâmboviței, peticele de calcare metamorfice din Făgăraș, Parâng și Latoriței, calcarele de la Grădiștea de Munte, carstul din Piule – Iorgovanu și cel din Vâlcan; carstul de tranziție (tip Jura–Causses), caracterizat prin alternanța calcarului nud cu a merocarstului (în sudul Bucegilor, zona Bran-Rucăr, Vâlcan, carstul din bazinul Cernei și al Motrului Sec); holocarstul, descoperit, puternic evoluat (Piatra Craiului, bazinele Sohodolului, Motrului, în valea Dâmboviței, în sud-vestul Munților Șureanu, în cheile Oltețului și Galbenului), carstul fosilizat sau criptocarstul.

Gr. Posea și colab. (1974) stabilesc conform criteriului geomorfologic complex tipul de peisaj carpatic, exemplificând prin carstul din Munților Piule – Iorgovanu.

C. Goran încadrează Munții Piule-Iorgovanu platourilor carstice unitare suspendate, flancate de văi ce formează chei sau versanți abrupți. Acest tip de carst prezintă o dezorganizare avansată a rețelei hidrografice, cu prezența bazinelor endoreice. Drenajele subterane sunt divergente iar rețeaua hidrografică ce ia naștere are un caracter radiar. Peșterile sunt receptoare pe platou și debitoare cele de la bază. Apar și peșteri fosile; de asemenea sunt prezente procese de tracțiune gravitațională.

2.2.1. Exocarstul. Versantul stâng al Văii Jiului, prezintă deosebiri importante față de cel drept și în ceea ce privește distribuția și varietatea reliefului exocarstic.

Extinderea calcarelor până la peste 2000 m altitudine în Masivul Piule (2081 m) – Iorgovanu (2014 m) a determinat apariția formelor de relief exocarstic înclusiv în golul alpin.

Spre deosebire de acesta, pe partea dreaptă a Jiului de Vest, rocile carstificabile au o extindere mult mai mică, în cornete calcaroase numite „ciuceve”, acestea având altitudini maxime de cca 1400-1500m.

Datorită intensei falieri a regiunii sunt frecvente abrupturile subverticale (Vârful Iorgovanul, Faleza Mare și faleza Mică din Cheile Sohodol) și falezele, care generează pante aproape verticale, uneori cu surplombe la partea superioară și cu îngrămădiri de bolovani, grohotișuri la partea inferioară. Existența diaclazelor verticale sau foarte înclinate determină desprinderea și prăbușirea unor blocuri uriașe, care explică formarea marilor abrupturi

calcaroase, a versanților prăpăstioși, a crestelor semețe.

Foto 4: Piatra Iorgovanului, din Retezatul Mic

Foto 5: Clopotnița de pe Valea Scorotei

Văile în chei au uneori chiar aspect de canion, datorită adâncimii mari a fragmentării și a verticalității versanților. Menționăm sectoarele de chei suspendate (Valea Caprei situată pe partea dreaptă a Văii Scorota Seacă, Scocul cu Gheață, Valea cu Canion, Scocul înfundat),

sectoarele de meandre încătușate (Valea Scorota, sectoare ale Văii Jiului de Vest).

Foto 6: Valea Scorotei – vale în chei cu sectoare de meandre încătușate

Marmite se observă mai ales pe sectoarele de chei care au fluctuații mari de debit. Aceste forme de relief sunt rezultatul modelării prin eroziune laterală și de adâncime a cursului de apă.

Sunt remarcabile lapiezurile formate pe calcarele din Munții Retezat. Fiind formate de apele de șiroire, pe aliniamentul de fisuri, în majoritatea cazurilor lapiezurile sunt orientate pe linia de cea mai mare pantă. Așa se explică imensele lapiezuri verticale formate pe stâncile de pe vârful Iorgovanul.

Foto 7: Lapiezuri verticale pe Piatra Iorgovanului

Foto8: Lapiezuri pe “piciorul Albelor”

Morfologic se deosebesc lapiezuri simple (grefate pe suprafețe de denudație, sub formă de caneluri generate de precipitații), lapiezuri compuse (dezvoltate în timpul glaciațiunilor pleistocene, care prezintă doar forme reziduale peste care este suprapusă o nouă generație de lapiezuri).

Podurile naturale prezenta în Retezatul Sudic au rezultat din prăbușirea parțială a unor peșteri (plafon sau pereți laterali). Astfel de forme întâlnim în cazul Avenului Mare cu Gheață din Albele Găuroane, în apropierea Avenului din Stâna Tomii și a Peșterii Nr. 5.

Foto 9: Pod natural format prin prăbușirea peretelui lateral al unui puț de acces în Avenul Mare cu Gheață din Albele Găuroane

Dolinele au de asemenea o repartiție diferită pe cei doi versanți ai Jiului de Vest. Versantul nordic al văii, datorită pantelor mari și a modelării glaciare a Munților Retezat nu prezintă caracteristicile necesare formării dolinelor. Platouri și văi dolinare se întâlnesc doar în apropierea pasului Jiu-Cerna și în zona Tăul Rății.

Ponoarele reprezintă locul de dispariție al apei în subteran. Cele active sunt localizate

în albiile râurilor, apa pierzându-se treptat sau brusc, prin fisuri impenetrabile.

Foto 10: Ponoare la baza unui abrupt de stâncă, în apropiere de Tăul Rății, ponor penetrabil până la -14 m

Ponoare cu activitate temporară sunt cele rămase suspendate față de albie sau cele de pe văile seci, acestea preluând apa de la topirea zăpezilor și scurgerile de pe versanți, formate la ploile torențiale. Ponoarele mari, penetrabile (Ponorul de la Clopotniță, ponoarele 14, 42 și 51), prezintă un grad variabil de colmatare, în funcție de sezon și de intensitatea precipitațiilor sau producerea inundațiilor.

Colmatarea s-a realizat cu sedimente de granulometrie diferită, cu resturi vegetale și, în intervalul noiembrie-august cu depozite de zăpadă și gheață.

2.2.2. Endocarstul

În perimetrul Jiul de Vest-Cernișoara sunt 622 de peșteri. Dintre acestea, predominante sunt cele cu dezvoltare mică și foarte mici (sub 100 m și sub 15-20 m) și cele cu dezvoltare predominant pe verticală. Cele mai importante cavități din zona Câmpușel sunt enumerate în tabelul de mai jos:

Tab. 1. Principalele cavități din zona Câmpușel – Jiul de Vest (informații prelucrate după Buletinul Nr. 8 al Institutului de Speologie Emil Racoviță)

Peștera cu Corali

Localizare și căi de acces. Peștera cu Corali e situată pe Valea Jiului de Vest, în versantul drept al Scocului Mare, chiar în dreptul confluenței acestuia cu V. Scorotei, la o altitudine relativă de 100 m și o altitudine absolută de l 080 m. În zona de confluență a Jiului de Vest cu Scorota se zărește o potecă ce urcă pe versantul abrupt din dreapta, ducându-ne într-o jumătate de oră la gura peșterii.

Intrarea peșterii este mascată de arbuștii ce acoperă versantul culmii Cioaca. Accesul auto este asigurat de drumul forestier ce urcă din comuna Câmpu lui Neag, până dincolo de cabana Câmpușel, având o lungime de 17 km (Până la Peștera cu Corali cca 12 km). Cel mai apropiat loc de cazare îl constituie Cabana de Vânătoare Câmpușel (12 locuri); Poiana Mielului și poienițele de pe malul Scocului Mare oferă excelente posibilități pentru camping.

Peștera cu Corali, în toate ghidurile turistice, este trecută ca aparținând Retezatului Mic, dar prin localizarea ei pe versantul drept al Jiului de Vest aparține de fapt Munților Vâlcan.

Date istorice. Peștera cu Corali a fost descoperită de Cercul speologic „Focul Viu” în 1969. În 1971 ea a fost închisă cu o poartă metalică și cu același prilej s-a realizat și planul peșterii de către C. Goran.

Cu toate măsurile de protecție luate, peștera a fost victima unor acte de vandalism, pierzând câteva dintre podoabele sale de preț. În peșteră s-au realizat două filme documentare (1971 și 1980), precum și cercetări de biospeologie.

Descriere: Este o peșteră suborizontală de mici dimensiuni, de doar 83 m dezvoltare și -4 m denivelare, dar impresionantă prin intrarea impunătoare (cca. 3 m) și prin formațiunile pe care le adăpostește. Peștera este formată dintr-o singură galerie principală, fără ramificații. Galeria de acces în subteran, acum fosilă, este formată de un vechi drenaj de versant, care a lărgit prin dizolvare o diaclază locală. Pe primii 30-40 m de la intrare, podeaua peșterii este pardosită

Foto 11: Intrarea în Peștera cu Corali

cu blocuri de incaziune de mari dimensiuni, rezultate în urma dezagregării și a gelifracției, climatului rece al zonei punându-și amprenta pe microclimatul zonei vestibulare a peșterii datorită intrării largi. Sectorul de la intrare este ascendent, apoi o treaptă de cca 4 m face trecerea spre un sector mai coborât, puternic concreționat. Văluri parietale, draerii, stalactite, stalagmite au nuanțe diferite, da la roșiatic la maroniu. În sectorul terminal al peșterii sunt condiții propice pentru formarea coralitelor (formațiuni rare), datorită prezenței săritorii de 4m, care a determinat stabilitatea curenților de aer în acest “fund de sac”.

Porțiunea bogată în coralite nu are mai mult de 30 m lungime, dar numeroasele stalactite și stalagmite perlate, crustele și draperiile cu coralite justifică efortul de a fi venit până aici. Tot la baza săritorii putem observa gururile. Acestea se mai numesc bazine de planșeu și sunt unele din cele mai frecvente tipuri de speleoteme. Numele este o preluare din limba franceză (gour) și este utilizat în lipsa unui termen românesc adecvat. Gururile se prezintă ca bazine ce au o latură proptită de pantă și celelalte laturi sub forma unui baraj arcuit convex. Gururile au o formă alungită, semiovală sau semicirculară.

Harta 2: Peștera cu Corali

Foto 12: Draperii cu coralite

Foto 13: Coralite

Specifice acestei peșteri sunt și formațiuni tuberculiforme sau de formă ovoidală, de montmilch. Numele acestei formațiuni are o istorie stranie, legată de faptul că în limba germană veche cuvintele lună și munte au o pronunție ce diferă doar printr-o consoana: mond (luna) și mont (munte). Inițial numit “Lapte de luna” (mondmilch), s-a transformat în “lapte de munte”(montmilch). Termenul de lapte este oarecum justificat din cauza aspectului de pastă albă, moale chiar fluidă ca laptele sau plastică și mâloasă ca o brânză când este îmbibată cu apă. Montmilchul este o substanță complexă, ce conține cristale microscopice de carbonat de calciu și 35-70% apă. Din partea solidă 90 % o reprezintă calcitul, restul alți carbonați de calciu mai rari. Unii autori cred că montmilchul se formează direct, prin precipitare, fără să se poată preciza condițiile ca dintr-o soluție să se formeze speleoteme de calcit sau de montmilch. Alții cred că, dimpotrivă, montmilchul este un produs de dezintegrare, de alterare a calcitului, iarăși fără să poată preciza în ce condiții. Ideea că în ambele procese un rol de seamă îl joacă bacteriile, nu este de respins, dar urmează să fie demonstrată mai temeinic. Există stalactite (speleoteme de formă cilindrică sau conică ce atârnă din tavan sau de pe orice proeminență și care sunt generate de picături de apă ce cad atrase de gravitație) și stalagmite (sunt speleoteme cilindrice sau conice ce cresc de jos în sus pe orice proeminență pozitivă și care iau naștere din picături de apă căzute de sus). Dimensiunea și forma lor este condiționată de raportul dintre debitul apei de alimentare și capacitatea de precipitare a calcitului. Formațiunile de montmilch, asemănătoare cu cele de calcit, dar mai grosiere, sunt mai puțin elegante și de dimensiuni mai mici. Interesant este faptul că pe montmilch se formează microgururi, atât stalactitele cât și stalagmitele și scurgerile parietale fiind acoperite de astfel de mici vălurele. Aceste formațiuni, doar parțial solidificate, sunt în legatură cu temperaturile negative din perioadele reci ale anului și apar frecvent în zona de intrare a peșterilor din Retezat.

Din punct de vedere climatic, peștera este împărțită pe 3 sectoare: zona vestibulară, zona microclimatului de instabilitate și zona microclimatului de stabilitate. În zona meroclimatului de stabilitate temperatura este constantă pe toata perioada anului, zona microclimatului de instabilitate, temperatura variază în funcție de anotimp și factorii externi, iar în zona de stabilitate climatică aflată în capătul peșterii nu există variații de temperatură (5-6°). Studii de umiditate interpretate nu există la această oră. Despre parametrii climatici nu avem studii de durată care să poata fi interpretate. În zona vestibulară pe perioada sezonului rece se întâlnesc formațiuni de percolare dând naștere la stalactite și stalagmite de gheață.

Condiții de vizitare. Vizitarea normală durează l oră. Sunt necesare surse duble de lumină, salopetă, cască de protecție. Nu se recomandă vizitarea în grupuri mai mari de 4 persoane.

Peștera Dâlma cu Brazi

Localizare și căi de acces. Localizare și căi de acces. Peștera Dâlma cu Brazi se află în versantul stâng al Scocului Mare în bazinul superior al Jiului de Vest, la o atitudine de cca 150 m față de talveg și l 200 m altitudine absolută, în dreptul confluenței Scocului Mare cu Pîrâul Jidanului. Din dreptul acestei confluențe o potecă abia vizibilă ucă pieptiș mai întîi, apoi în serpentine strânse, la început prin pădurea deasă, apoi prin desișul de arbuști amestecați cu arbori izolați. Intrarea peșterii, deși relativ mare 3×2 m), este bine mascată și se găsește greu. Indicațiile privind transportul auto în zonă și cazarea sunt cele valabile și pentru Peștera cu Corali.

Date istorice, între cele peste 300 de peșteri cartografiate acum în zonă, Dâlma cu Brazi a fost printre puținele cunoscute și menționate în lucrări mai vechi.

În 1929 P. A. Chappuis și A. Winkler au colectat faună subterană și au făcut o primă schiță a peșterii. Cercetările de biospeologie au fost continuate de speologii din București în 1957. În 1971, C. Goran realizează planul complet al cavității.

Statutul peșterii în prezent. Rezervație speologică de categoria a III-a. Prezinta o mare varietate de de formatiuni stalagmitice. Este adăpost permanent pentru lilieci.

Descriere. Intrarea peșterii este localizată la o altitudine relativă de cca. 120 m. Peștera are o lungime de 226 m, galeriile desfășurându-se aproximativ orizontal. Galeria principală atinge 3-5 m lățime și până la 10 m înălțime.

Intrarea triunghiulara si galeria vestibulara ușor descendenta arata caracterul receptor al peșterii, astăzi situata pe un etaj fosil. Peștera are apa pe o mare parte a galeriilor, făcând ca cizmele de cauciuc sa fie indispensabile vizitării. Dupa intrare, lacul din sala mare incepe chiar din zona vestibulara. Ocolind o insulă cu o imensă coloană mergem și găsim o alta galerie scurtă, ornamentată cu speleoteme ciudate, atat de umplere cât și de prelingere. O stalagmită în formă de teancuri de farfurii poate fi admirată în Sala Mare a peșterii, deși au fost vizitatori care au murdărit-o cu noroiul abundent din jur. Sectoarele posesoare de atracții turistice sunt în partea terminală, unde spațiul se lărgește, locul fiind denumit „Sala Bazinului Mare”, din cauza lacului temporar ce se formează într-o depresiune a planșeului (până la 2 m adâncime). Această sală se mai continuă 20 m spre nord și se închide într-o fisură impenetrabilă, la Fundătura cu Argila. Prezența în acest loc a osemintelor de Ursus spelaeus dovedește că morfologia galeriei s-a schimbat mult în ultimele mii de ani, de când marele

Harta 3: Peștera Dâlma cu Brazi

carnivor a călcat pentru ultima dată aici. Dispoziția în plan a galeriilor ne îndreptățește să presupunem că Sala Bazinului Mare a reprezentat punctul de confluență a două ape: prima, venind pe La Strâmtoare, prin galeria laterală, dinspre versant, cealaltă reprezentând un izvor din profunzimea masivului. Cele două ape mergeau apoi spre sud, ieșind prin actualul portal.

Din sală pornește spre sud-vest o galerie ascendentă, concreționată, care în punctul „La Strâmtoare”, obligă la o adevărată gimnastică speologică pentru a trece către porțiunea terminală.

Foto 14, 15: Concrețiuni din Peștera Dâlma cu Brazi, Retezatul Calcaros

Condiții de vizitare. Principala dificultate în vizitarea acestei peșteri o constituie găsirea intrării, în rest, exceptând porțiunea îngustă La Strâmtoare, ea poate fi parcursă comod, în perioadele umede sunt necesare cizme lungi pentru traversarea Bazinului Mare. Durata normală a vizitei este de 2 ore. Se recomandă surse duble de lumină.

Peștera Zeicului

Localizare și căi de acces. Este situată pe teritoriul Parcului Național Retezat, în bazinul Jiului de Vest, pe teritoriul administrativ al comunei Câmpu lui Neag.

La confluența Scocului Mare cu Valea Scorotei se întâlnește un punct de popas unde se poate campa. Tot aici este ultimul loc unde se mai poate face și aprovizionarea cu apă de băut și pentru lămpile cu carbid.

De la confluență mergem pe o potecă lată, pe firul Văii Scorotei, care se strecoară printre versanții abrupți și împăduriți. După cca. 15 minute de mers (500 m), trecem printr-un scurt pasaj de canioane. Urmează apoi o lărgire în versantul stâng, mai precis un cot spre stânga (pe dreapta cum urcăm) în care pornește atacând destul de pieptiș o potecă abia vizibilă în primii metri, dar care după 20-30 m devine foarte clară. Urcăm în serpentine drept în sus circa 80 m, apoi poteca pornește pe curba de nivel, spre nord, traversând pe deasupra unor prispe de calcar. Din acest loc abia, intrarea peșterii devine vizibilă. Durata normală a parcursului de la firul Scorotei până la peșteră 40 min.

Statutul peșterii în prezent. Rezervație speologică de categoria a III-a. Prezinta o mare varietate de de formatiuni stalagmitice si un bogat material paleontologic.

Date istorice. Peștera Zeicului era cunoscută în prima ei porțiune, de localnici, ca loc de adăpost pentru turme. Se spune că ea a slujit și ca ascunzătoare pentru haiducii lui Zeicu, fapt întărit prin descoperirea în peșteră de către brigadierul silvic din Câmpu lui Neag a unor flinte ruginite. Gurile rele mai povestesc de o fata care a fost rapita de haiduc, tarata in pestera, batjocorita si apoi aruncata in putul de -50m. Nu s-a gasit in schimb nimic in put care sa ateste acest lucru.

O echipă a Cercului speologic ,,Focul Viu”, escaladând un horn, descoperă o sală superioară continuată cu un puț adânc. Tot atunci se realizează de către I. Povară planul cavității, modificat ulterior în 1980, în prima parte a peșterii a fost realizat un scurt film documentar.

Descriere. Peștera Zeicului este o cavitate mixtă, căci dezvoltarea sa pe orizontală este sensibil apropiată de cea pe verticală. Acest lucru ridică interesante probleme privind geneza sa. Totodată, ea triază pe turiștii obișnuiți, de cei dotați cu echipament și tehnică necesare coborârii și urcării verticalelor.

Din portalul cu dimensiunea 6 x 8 m se coboară o pantă de grohotiș într-o sală spațioasă, cu podeaua acoperită cu argilă și bolovani și tavanul sfredelit de hornuri scurte și clopote de coroziune. Se mai poate vedea în sală trunchiul gros, cioplit cândva ca scoc pentru adunarea apei, acum complet putrezit.

Harta 4: Peștera Zeicului

În capătul acestei săli, lungi de 50 m, nu mai bate lumina zilei. Aprinzându-ne lămpile, zărim în tavan deschiderea promițătoare a unui horn, a cărui escaladare, deși de numai 10 m, presupune multă înde-mânare, căci din cauza montmilchului prizele sunt foarte alunecoase. (Atenție ! Loc periculos). Escaladarea se poate face mai ușor pe partea stângă.

Odată ieșiți din horn, ajungem într-o sală foarte înaltă (15 m), cu podeaua acoperită de bolovani și curgeri stalagmitice și pereții împodobiți cu uriașe cascade împietrite de mondmilch de culoarea smân-tânii. În capătul nordic al sălii, o firidă aflată în partea stângă adăpostește câteva formațiuni frumoase. Pe podeaua de calcit sunt cimentate resturi ale urșilor de cavernă (de aici a fost recoltat un exemplar uriaș de craniu de Ursus spelaeus), a căror prezență în această

sală ne face să ne gândim la rapiditatea proceselor speogenetice care au modificat atât de radical cavitatea de la dispariția urșilor, în urmă cu 10 milenii, până în timpurile de azi.

În capătul sălii se află deschiderea de 2 x 3 m a unui puț adânc de 60 m (Atenție ! Loc periculos). Pentru coborâre putem ancora coarda de un pilier gros ce se află la 3 m distanță.La desfășurarea ei în puț vom avea grijă să nu declanșăm desprinderi ale crustei de calcit din pâlnia puțului.

După o coborâre de 12 m vom întâlni o mică proeminență a peretelui pe care merită să ne oprim pentru a privi în jur: ne aflăm în bolta unei săli largi de 20 x 15 m. Sub noi se

Foto 16: Intrarea în Peștera Zicului Foto 17: Intrarea în puțul de 60 m, Peștera Zeicului

află un hău de aproape 40 m. Privind în dreapta, vedem platforme de calcar, îmbrăcate în concrețiuni; în partea stângă, de tavan atârnă un grup de stalactite elegante, de formă perfect conică, împodobite cu coratite și cristalictite. Cea mai lungă are probabil peste 5 m și se numără printre cele mai mari stalactite din țara noastră. Din acest punct, cu un obiectiv grandangular ea poate fi fotografiată.

Ne continuăm coborârea, părăsind contactul cu peretele După încă 25 m aterizăm pe vârful unui uriaș dom stalagmitic, înalt de 8 m, de pe care putem coborî ușor, fără a mai folosi coarda. Fundul sălii este orizontal și acoperit cu argilă. Câteva frumoase formațiuni – stalactite, cristatite și gururi – ne rețin atenția. Totuși, ceea ce merită cel mai mult admirat și dacă puterea blițului o permite, și fotografiat, este verticala de coborâre și tavanul sălii pe care zărim stalactite și formațiuni discoidale uriașe.

Peștera Zeicului s-a format prin conexiunea unui gol vertical, în genul avenelor, care sunt frecvente în aceasta zonă, cu o peșteră de versant, asemănătoare Peșterii cu Corali sau Dâlma cu Brazi, într-o primă fază ,au existat, independent, o galerie sub-orizontală corespunzătoare sălii de la intrare și două cavități cu dezvoltare verticală – un horn și un puț – spre capătul acesteia. Prin prăbușire s-a născut apoi sala superioară și s-a deschis accesul spre sala inferioară.

Condiții de vizitare. Pentru vizitarea întregii peșteri sunt necesare: o coardă de 60 m, o alta de 20 m, blocatoare și coborâtoare, 2-3 pitoane eventual 50 m scară speologică; căști cu lămpi frontale rezervă de carbid, îmbrăcăminte călduroasă. Vizitarea pentru un grup de 4 persoane antrenate poate dura între 4 și 8 ore.

Peștera Nr. 5.

Localizare și căi de acces. Este situată pe teritoriul Parcului Național Retezat, în bazinul Jiului de Vest, pe teritoriul administrativ al comunei Câmpu lui Neag.

Cca. 300 m amonte de confluența Văii Scorotei cu Jiul de Vest, după ce traversam Jiul intrând pe sub șosea, începem urcușul pe deasupra stâncilor de la Ponorul de la Cloputniță. După cca 20 min de urcare ajungem la deschiderea de tip aven a Peșterii Nr. 5.

Statutul peșterii în prezent. În prezent peștera nu este clasificată din punct de vedere speopogic.

Descriere. Accesul în cavitate se realizează printr-un aven de 18 m denivelare, care dă într-o sală largă de 10/18 m.

Golul carstic se dezvoltă pe o diaclază paralelă cu versantul și perpendiculară pe cea care a favorozat formarea intrării. Din prima sală galeria este largă și înaltă, cu formațiuni în mare parte rupte și îmbătrânite datorită lipsei apei de infiltrație.

Foto 18: Lapiezuri verticale în Peștera nr. 5

După cca. 70 m se ajunge la al doilea puț, cu o denivelare de aproximativ 40 m. Acesta este dezvoltat pe aceeași diaclază ca și galeria anterioară, fiind de fapt o succesiune de săritori, strâmtori și coborâri verticale. În acest sector umiditatea este mult mai mare, ape de infiltrație facându-și simțită prezența prin șiroiri pe pereții puțului și prin picurare. Tot în acest sector apar și formațiunile de montmilch, specifice peșterilor de pe Jiul de Vest.

La baza puțului doi este de remarcat formarea unor lapiezuri endocarstice verticale, forme rar întâlnite la noi în țară.

3. CLIMA

Din punct de vedere climatic, zona se încadrează climatului montan, cu un caracter predominant umed și rece, cu cantități însemnate de precipitații sub formă de ploi și zăpadă.

Evoluția temperaturii aerului în cursul anului este determinată de variația anuală a radiației solare și de regimul circulației atmosferice. Temperatura medie anuală în sectorul studiat prezintă variații altitudinale, fiind cuprinsă între -20C și 60C. Temperatura medie lunară maximă se înregistrează în iulie (14,50 C) și cea minimă în ianuarie (-5,20 C).

Precipitațiile atmosferice scad în medie de la vest spre est și cresc cu altitudinea. Precipitațiile au un ritm neregulat. Mediile anuale au valori de cca. 1400 mm, cu variații pe altitudine. Frecvență maximă a precipitațiilor este în lunile mai-iunie, constituind alături de topirea zăpezilor, principala sursă de alimentare cu apă a pânzei freatice și a rețelei hidrografice. Nu se înregistrează perioade de secetă.

În perioada rece a anului (noiembrie –aprilie) precipitațiile sunt predominant în stare solidă.

Stratul de zăpadă are grosimi maxime în lunile ianuarie și martie (cca. 100 cm), constituind o rezervă importantă de apă. Dimensiunile stratului de zăpadă variază foarte mult în funcție de caracteristicile locului: lipsa vegetației sau existența vegetației forestiere, pantă, expunerea versanților, caracterul de adăpost față de direcția de circulație a maselor de aer.

Foto 19: Zăpadă acumulată la liziera pădurii, Foto 20: Zăpadă acumulată în goluri carstice

în luna mai cu dezvoltare verticală, localizate în zona pajiștii alpine

Astfel, în regiunile unde panta este peste 30-400, datorită abrupturilor stâncoase sau unde locul este expus vântului, stratul de zăpadă este foarte subțire sau lipsește. În locurile adăpostite în schimb, se pot forma acumulări de zăpadă de câțiva metri, care persistă până în lunile mai-iunie. De regulă, în pădure stratul de zăpadă este mai subțire, dar datorită umbririi se topește mai târziu.

Din zăpada căzută peste iarnă sunt alimentați și ghețarii din golurile carstice de tip aven. Astfel, în zona analizată, deși suntem la distanță mare de golul alpin, există 3 cavități mai importante, în care se formează zăpadă de firn și gheață, care persistă peste an.

Caracteristic este nivelul scăzut al evaporării datorită nebulozității ridicate și cantității mari a precipitațiilor.

Circulația generală a maselor de aer este impusă de orientarea vest-est a văii Jiului de Vest, dar și de diferențele de altitudine (cca. 1000-1400 m) între crestele alpine ale munților și fundul văii. Cele mai frecvente vânturi sunt cele dinspre sud-vest, urmate de vânturile calde din sud-est. Ca intensitate, vânturile din vest sunt cele mai puternice și provoacă adesea pagube prin doborâturi, deși au o frecvență mică, de numai 4%. Pe parcursul anului se înregistrează perioade de calm atmosferic (38%) și de vânturi (62%).

Vara, în timpul nopților senine, desfășurarea proceselor radiative conduc la răcirea aerului de deasupra versanților și la creșterea densității acestuia. Astfel are loc o deplasare a maselor de aer spre partea inferioară a văii, unde formează “lacul de frig” care stagnează pe fundul depresiunii în tot timpul nopții și dispare abia după primele ore ale dimineții.

Un alt fenomen care favorizează fenomenul de inversiune termică este nebulozitatea. Iarna, plafonul de nori acoperă zona joasă depresionară, permițând stabilirea unui gradient normal la altitudini mari față de fundul văii și formarea unui strat de aer rece pe fundul acesteia.

În regimul anual al umezelii relative a aerului se înregistrează valoarea maximă în luna decembrie (93%), când temperatura aerului este scăzută, iar valoarea maximă în martie-aprilie (77%).

Fenomenele meteorologice de îngheț-dezgheț, precipitațiile și în special prezența apei joacă un rol foarte important în cazul fenomenelor de eroziune și influențând direct prin presiune hidrostatică și hidrodinamică, alterare și dezagregare a rocilor, eroziunea și transportul.

4. HIDROGRAFIA

Rețeaua hidrografică este formată din apele Jiului deVest și a afluenților săi, proveniți din Munții Retezat și Munții Vâlcan. Jiul de Vest, considerat ca izvor, își are obârșia în Masivul Retezatul Mic, la altitudinea de1760m, din circul glaciar Scorota. Are în total o lungime de 51km și aduce Jiului un aport de debit lichid de 11,3m3/s. Acesta este realizat de principalii săi afluenți, pâraiele Buta, Lazaru, Toplița, Bilugu, Valea de Pești, Mierleasa, Braia, Sohodol și Baleia, care vin în cea mai mare parte din Munții Vâlcan, de pe șisturi cristaline. Afluenții proveniți, în partea din amonte a bazinului hidrografic, din Munții Retezat sunt de regulă scurți, cu debite mici, funcționând la topirea zăpezilor și la ploi puternice. Cursurile temporare ale acestor afluenți sunt datorate substratului calcaros pe care se dezvoltă văile, succesiunii de izvoare și ponoare.

Astfel, din punct de vedere al alimentării, se observă o puternică asimetrie a bazinului hidrografic, între confluența cu pârâul Buta și pasul Jiu-Cerna. De pe partea dreaptă, din Munții Vâlcan, Jiul de Vest primind afluenți permanenți iar de pe partea stângă, din Munții Retezat, afluenți temporari.

Succesiuni de izvoare și ponoare sunt localizate pe văile Soarbele și Scorota.

Harta 5: Rețeaua hidrofrafică tributară Jiului de Vest, din Masivele Oslea și Retezatul Mic

Tab. 2. Afluenții Jiului de Vest în zona Câmpușel (sectorul Câmpul Mielului – Pasul Jiu-Cerna)

Volumul maxim lunar se înregistrează în luna mai când se scurge 16-20% din volumul anual, iar minimul lunar se întâlnește în luna septembrie.

Fenomenele de iarnă cuprind gheață la mal și podul de gheață care apare o dată cu scăderea temperaturii apei până în jurul valorii de 00 C.

Chimismul Jiului de Vest se caracterizează prin:

– Oxigen dizolvat 6-10 mg O2/1k MnO4

– CBO5 1-2 mg/l

Lacurile sunt puțin numeroase în acest sector, datorită caracteristicilor reliefului și alcătuirii geologice a zonei.

De menționat că o acumulare de apă cu caracter permanent se formează în apropierea pasului Jiu-Cerna, fiind cunoscută sub numele de Tăul Rății. Este un lac carstic, format într-o dolină, prin impermeabilizarea fundului acesteia cu un substrat argilos. Alimentarea lacului este pluvială și nivală, de aceea prezintă variații mari ale suprafeței, aproape până la transformarea lui într-o zonă mlăștinoasă spre sfârșitul verii.

Apele subterane preiau mare parte din debitele de suprafață. În subteran circulația apei nu ține cont de panta suprafeței topografice ci de panta nivelului hdrostatic.

Puternica tectonizare a regiunii a făcut ca în subteran, apele să se regăsească la o adâncime foarte mare. Ponoarele fosile din lungul văii Jiului, situate la numai câțiva metri depărtare de albia râului, asigură pătrunderea în subteran până la adâncimi de 15-40 m sub aceasta, dar fără a întâlni cursuri de apă permanente.

Colorările făcute în ponoarele active, au indicat un transfer mare de debite lichide spre bazinul Cernei, principalul loc de apariție la zi a apelor din subteran fiind izbucul Cernei. O parte dintre ponoarele suspendate ale Jiului se reactivau la ploile torențiale, preluând surplusul de debite lichide. Din păcate, ca urmare a lucrărilor de dezvoltare a infrastructurii rutiere în zonă, prin înălțarea șoselei au fost acoperite majoritatea acestor ponoare. În aceste condiții estimăm creșterea riscului de inundație în bazinul Jiului de Vest, ca urmare a modificării antropice a raportului între scurgerea de suprafață și cea din subteran.

Întreaga suprafață de calcare din sectorul superior al Jiului de Vest și Cernișoara, formează un sistem unitar. Datorită unui intens proces de carstificare a acestui masiv, apele de pe suprafața sa se infiltrează sau se pierd prin ponoare punctiforme, în subteran. Ele sunt sustrase circulației superficiale, dirijate spre Jiu și ajung pe un traseu subteran să se descarce în bazinul Cernișoarei prin izvorul Cernei. . Este cea mai lungă și mai adâncă străpungere hidro-geologică dovedită prin marcări și un caz interesant, în care bazinul morfohidrografic nu coincide cu cel hidrogeologic.

Aria de răspândire a calcarelor în zona Jiului de Vest-Cernișoara este de 41 km2. Pe această suprafață au fost inventariate un număr de 10 ponoare active în cursul anului 1982. Se mai cunosc ponoare inventariate de cercetătorii de la Institutul de Speologie, care în această perioadă sunt colmatate parțial în mod natural sau au fost betonate în urma lucrărilor la calea de acces spre Herculane.

Pentru marcarea traseului subteran al apelor au fost făcute marcări (colorări) în anii 1974 (I. Povară) și 1979 (S. Bulgăre) în ponorul din Scocul Mare al Jiului. În urma acestor studii s-a trasat cumpăna hidrogeologică Jiu-Cerna. De asemenea, s-au realizat marcări în ponorul de pe Scocul Scorotei (1982), ponor situat la cea mai mare altitudine și în cel mai îndepărtat punct față de izbucul Cernei – 13350 m distanță aeriană și 700 m denivelare. Primele urme ale trasorului au apărut în izbucul Cernei după 10 zile, iar ultimele molecule după 38 de zile.

Traseul liniar al apelor în subteran explică rolul major în drenaj al faliei Cerna – Jiu. Putem aminti că o analiză chimică a probei de apă recoltată la izvorul Cernei arată că aceasta își păstrează caracterul bicarbonat de calciu-sodic din zona ponorului Scorota și nu este o apă bicarbonată calcică pură ceea ce poate constitui o dovadă că circulația subterană a apei nu se realizează exclusiv prin calcare, ci la contactul acestora cu șisturi cristaline de-a lungul faliei majore Cerna-Jiu.

5. CARACTERIASTICI BIOPEDOGEOGRAFICE

Zona reprezintă o unitate geografică și ecologică bine individualizată al cărei covor vegetal se dispune în etaje reprezentate prin păduri, stâncării și pajiști secundare cu biotipuri și compoziție floristică specifică. Conform Indicelui Altitudinal (Ka), introdus de școala clujeană de fitocenologie, zona aparține etajului montan, cu climat moderat și influențe antropice din ce în ce mai accentuate.

Foto 211: Brândușa de primăvară

Vegetația este alcătuită în cea mai mare parte din păduri de amestec fag – conifere și păduri de conifere și pajiști montane. În bazinetele de vale, in lungul cursului de apă se dezvoltă pajiști (mai ales în sectoarele Câmpul Mielului și Câmpușel). La altitudine, prin intermediul coniferelor pitice, se face trecerea spre pajiștile alpine și golul alpin.

Retezatul este renumit si pentru bogatia florilor lui multicolore: primula cu flori liliachii si purpurii, ghintura albastra sau galbena (se gaseste si in Parang), caltunul-doamnei sau cerentelul, nu-ma-uita s.a. Se intalnesc si plante rare, unele ocrotite prin lege, cum ar fi: floarea de colt (Leontopodium alpinum), papucul-doamnei, sangele-voinicului, etc.

Fauna este alcătuită din specii de pădure de interes cinegetic cum sunt cerbul, ursul,

căpriorul la care se mai adaugă viezurele, vulpea, lupul, râsul, ierunca, cocoșul de munte și altele. Domeniul alpin este populat de elemente tipice precum capra

neagră, vulturul sur, acvila, etc. In muntii Retezat poate fi intalnit si vulturul barbos, care nu se mai afla nicaieri in Europa. Alte specii caracteristice zonei sunt: Bufnița (Bubo bubo), Fluierarul de munte (Triga hypoleucos), Corbul de munte (Corvux corax).

Apele de munte sunt populate de păstrăv.

Foto22: Capra neagră (Rupicapra rupicapra)

Nevertebratele întâlnite în zonă fac parte din grupele Enchitreidele, Colembolele, Nematodele, Lumbricidele, etc.

Amfibienii din zonă sunt reprezentați prin mai mult de 10 specii: tritoni (Triturus alpestris), triton de munte. Face parte din familia Salamandridae. Se recunoaște după abdomenul galben-șters, portocaliu sau roșu, fără pete. Lungimea corpului este de 8-12 cm. Este răspândit în regiunile montane din Europa; Triturus cristatus, triton cu creastă. Se recunoaște după abdomenul galben sau portocaliu, pătat cu negru. În perioada de reproducere masculul are o creastă dorsală dințată. Lungimea totală de 10-18 cm), salamandre (Salamandra salamandra face parte din Fam. Salamandridae, ORD. Caudata. Se recunoaște după tegumentul dorsal negru-lucios, cu pete galbene pană la portocaliu. Are lungimea de 18-28 cm) și broaște (Bombina variegata, buhaiul de baltă cu burtă galbenă. Pe spate pielea este buboasă, iar abdomenul are pete galbene. Are corpul lung de 4-5 cm. Trăiește în regiunea deluroasă și montană din Europa). O mare parte din aceste specii se află pe listele europene de ocrotire a animalelor.

Dintre reptile amintim vipera cu corn (Vipera ammodytes), face parte din familia Viperidae, Ord. Squamata. Pe cap are un desen în forma literei H, iar pe corp o bandă dorsală, formată din romburi. În vârful botului are un corn, moale, acoperit cu solzi. Are

lungimeade 70-100 cm. Este specie endemică și protejată de lege.

Șopârle:

– Gușterul (Lacerta viridis) este cea mai mare șopârlă de la noi, cu lungimea de 30-40 cm din care coada are 20-26 cm. Trăiește până la 10 ani. Foto23: Vipera cu corn (Vipera ammodytes)

– Șopârla cenușie (Lacerta agilis) este cea mai răspândită șopârlă de la noi. Este mai mica decât gușterul, are doar 20-25 cm.

Fauna cavernicolă, considerată din punct de vedere ecologic lumea vie a peșterii și se compune din arahnide (păianjeni), fac parte din Familia Arahneidae, ORD. ARANEAE; coleoptere (gândaci), fac parte din Familia Carabidae, ORD. COLEOPTERA, iar în zona vestibulară pot fi întâlnite și diferite insecte specifice zonei de suprafață. În peșteră au fost identificate un număr de 38 de specii de nevertebrate, din care o specie endemică: Brachydermus troglobius (insectă cu două perechi de picioare).

În funcție de zonarea mezoclimatică impusă de regimul de ventilație și de repartizarea resurselor alimentare în cuprinsul peșterii, pot fi recunoscute patru comunități distincte de animale cavernicole desemnate sub numele de asociații.

Compoziția calitativă a asociațiilor depinde de statutul ecologic al animalelor, adică de preferința lor pentru o anumită ambianță fizică și pentru un anumit gen de hrană, ca și de unele particularități legate de modul de viață:

a) Asociația parietală include mulțimea speciilor întâlnite cu o anumită constantă sau periodicitate pe pereții ori tavanul peșterii, mai ales în zona vestibulară. Principala componentă a asociației parietale o formează animalele subtroglofile:

ORD. DIPTERA – insecte cu prima pereche de aripi membranoase și transparente iar a doua pereche redusă la niște organe mici și măciucate numite balanțiere sau haltere.

ORD. TRICHOPTERA conține insecte cu două perechi de aripi păroase situate pe părțile laterale ale corpului ca și acoperișul unei case, cu antene filiforme, aparat bucal transformat într-o trompă scurtă și dezvoltare holometabolă.

ORD. HYMENOPTERA conține un grup mare de insecte sociale, libere și parazite,

caracterizate prin două perechi de aripi membranoase străbătute de puține nervuri longitudinale și transversale formând celule.

Aceste animale sunt prezente în peșteră în faza lor de diapauză; nu lipsesc la intrare speciile trogloxene:

Clasa Oligochaeta specii de anelide la care nu se observă un cap distinct, au rar apendice cefalice și ochi. Pe corp nu există parapode, iar cheții sunt puțini (oligos-puțin) și prinși direct în piele. Oligochetele sunt animale hermafrodite, prevăzute cu clitellum.

Clasa Gasteropoda (melci). Cepaea nemoralis: cochilia măsoară 2 cm.

Clasa Arachnida (araneide care sunt păianjeni)

Clasa Insecta care cuprinde Ordinul Collembola.

b) Asociația depozitelor de umplutură din zona vestibulară a peșterii. Umplutura de pe planșeele vestibulare este alcătuită dintr-un amestec de specii trogloxene și troglofile, cuprinzând elemente care la exterior trăiesc în litieră, în mușchi, în humus sau în mediul edafic. Putem găsi animale din Clasa Oligochaeta (oligochete), Clasa Arachnida (arahneide), Ordinul Coleoptera (coleoptere), Ordinul Opiliones (Phalangidae) (cuprinde păianjeni).

c) Asociația profundă, care cuprinde exclusiv numai specii troglobionte și care se întâlnește cu o frecvență mai mare în sectoarele cu formațiuni, umede, precum și pe depozitele de argilă, unde se găsesc substanțe sintetizate prin activitatea autotrofă a microorganismelor.

d) Asociația guano-ului cuprinde specii a căror prezență este determinată de acumulările de guano, substrat trofic foarte hrănitor, astfel se găsesc acarieni (păianjeni), animale din Ordinul Collembola (gândaci decolorați, se caracterizează prin Foto 24: Coleopter pe crustă de calcit insecte mici, sub 1 cm), diptere din Ordinul Diptera (insecte), etc.

Din grupa vertebratelor întâlnim reptile care se adăpostesc temporar în peșteră și mamifere cum sunt cele de ordinul chiropterelor. Ordinul Chiroptera (cheir-mână, pteron- aripă). Sunt mamifere zburătoare, datorită bătăilor unei aripi membranoase (patagiu), întinsă între laturile corpului și membre. Nyctalus noctula (liliacul de seară), zboară repede și la înălțime, prinzând insecte mari (cărăbuși). În Peștera cu Corali există două familii de lilieci: familia Rhinolophus (sp. Rhinolophus hiposideros) și familia Myothis (sp. Myothis myothis).

Foto 25: Myothis myothis Foto 26: Rhinolophus hiposideros

Creșterea altitudinii determină o etajare biopedogeografică reprezentată în principal prin etaje de vegetație și soluri specifice.

Etajul de amestec fag-conifere este specific Văii Jiului de Vest aval de zona Câmpul Mielului. La firul văii, instalarea etajului coniferelor se realizează la altitudini de cca 900m, datorită frecventelor inversiuni termice. Solurile specifice sunt podzolurile (soluri negre și brune eumezobazice).

Etajul pădurilor de conifere, se extinde la altitudini cuprinse între 900m și 1800m, fiind reprezentat în principal de molid, brad dar si pin, zîmbru etc.). Limita superioare a pădurii prezintă o asimetrie de cca. 200m între versantul drept și cel stâng al văii Jiului.

Versantul drept al Văii Jiului de Vest are expunere nordică, fiind reprezentat de flancul nordic al Masivului Oslea. Aici limita superioară a pădurii se situează la cca. 1650m altitudine. Versantul stâng al Văii Jiului de Vest, corespunde flancului sudic al Masivului Piule-Iorgovanu, cu expunere sudică. Aici limita superioară a pădurii urcă până la 1800 m altitudine.

Față de Versantul sudic al Masivului Piule –Iorgovanu, care este mai abrupt și este inclus Parcului Național Retezat, versantul nordic al Masivului Oslea prezintă numeroase locații de exploatare a pădurii, fiind afectat de eroziune în suprafață și aflându-se în grade diferite de refacere naturală.

Solurile specifice sunt podzolurile și cambisolurile.

Etajul subalpin are o mai bună reprezentare pe flancul sudic al Masivului Piule – Iorgovanu, ajungând până la altitudini de peste 200m (Vârful Albele, Vârful Iorgovanu). Extinderea acestui etaj este favorizată de albedoul ridicat impus de substratul calcaros. Predominante sunt jneapănul și tufișurile de afin, anin verde și enupăr.

Pe flancul nordic al Masivului Oslea, acest etaj de vegetație este aproape inexistent, trecerea făcându-se repede spre pajiștile alpine. Aici substratul geologic este alcătuit predominant din șisturi cristaline. Solurile sunt caracterizate printr-un grad mare de aciditate și fac în general parte din categoria spodosolurilor.

Etajul alpin ocupă suprafețe variabile pe cei doi versanți ai Văii Jiului de Vest, în funcție de extinderea etajului subalpin și de altitudinea maximă a zonei. Extindere maximă are pe Plaiul Drăgșanului, în Retezatul Sudic.

O caracteristică a versanților nordici ai Văii Jiului de Vest este formarea solurilor roșii din categoria rendzinelor, ca urmare a predominării substratului calcaros.

6. FORME DE PROTECȚIE A MEDIULUI

Adesea ariile protejate sunt privite ca ceva izolat sau nelegat de dezvoltarea durabilă a unei națiuni. De fapt, ele pot juca un rol important în susținerea bunăstării economice și sociale a comunităților umane. Acest lucru se va întâmpla dacă ariile protejate vor fi incluse în sistemul mai larg de amenajare a teritoriului.

Ariile protejate contribuie la dezvoltarea durabilă prin:

– conservarea solului și apei în zone erodabile;

– regularizarea și purificarea apei, în special prin protejarea pădurilor și a zonelor umede;

– apărarea oamenilor de dezastre naturale ca inundații sau furtuni devastatoare;

– menținerea vegetației naturale pe soluri cu productivitate mică și în zone sensibile;

– menținerea resurselor genetice sălbatice importante pentru medicină, pentru plante și pentru hrana animalelor;

– protejarea speciilor care sunt extrem de sensibile la intervenția umană;

– asigurarea habitatelor critice pentru hrănire, reproducere, creștere și odihnă a speciilor care sunt utilizate durabil;

– asigurarea de venituri și locuri de muncă prin turism.

În cazul peșterilor, protecția acestora este esențială pentru două componente ale mediului: resursele de apă (calitatea apelor subterane și de suprafață) și fauna de chiroptere (importantă pentru menținerea echilibrului populațiilor de insecte și pentru agricultură)

De multe ori s-a afirmat că scopurile comunităților locale și cele ale ariilor protejate sunt în conflict. De fapt însă, ariile protejate și localnicii se pot susține reciproc. comunitățile locale pot beneficia financiar și în alte moduri de pe urma ariilor protejate iar ariile protejate pot beneficia de pe urma implicării localnicilor în planificare și management. Pentru aceasta însă, prezența ariei protejate trebuie să determine o politică ce încurajează creșterea economiei locale în mod durabil. Localnicii vor vedea valoarea ariei protejate ca o sursă de venituri și locuri de muncă, nu ca o resursă pentru comerț.

Astfel, peșterile din zona Câmpușel, mult timp nu au fost altceva decât un loc de unde s-au extras formațiuni și schelete pentru a fi comercializate. Acest tip de raportare a localnicilor la mediu a dus la diminuarea considerabilă a resurselor turistice locale. În prezent comunitățile sunt interesate de valorificarea durabilă a acestor resurse naturale, având în vedere proiecte de reabilitare a siturilor.

Dintre activitățile durabile care s-ar dezvolta foarte bine în localitățile situate în aval de Câmpușel amintim:

– dezvoltarea abilităților comerciale ale comunităților locale astfel încât ele să poată să vină în întâmpinarea nevoilor turiștilor, în special pentru cazare și masă;

– crearea unor ateliere meșteșugărești, deschiderea de puncte de vânzare în interiorul sau exteriorul ariei protejate, astfel încât produsele manufacturiere să constituie suveniruri și sursă de venit în același timp;

– utilizarea calităților peisajului și a împrejurimilor liniștite pentru înființarea unor așezăminte de sănătate și case de odihnă;

– încurajarea comunităților locale în realizarea unor muzee ale tradițiilor locale (muzeu al mineritului) și în găsirea altor căi de evidențiere a relației lor cu natura;

– dezvoltarea agroturismului legat cu vizitarea ariei protejate.

Turismul este un paradox. El poate cauza mari pagube ariilor protejate, în special dacă nu sunt administrate corespunzător, dar poate aduce și mari beneficii. Facilitățile turistice intră deseori în conflict cu țelurile de conservare și afectează peisajele naturale, de aceea acest tip de activitate necesită o foarte bună gestiune. Dacă este planificat și administrat pentru a fi durabil, turismul poate fi o forță foarte pozitivă, aducând beneficii atât ariilor protejate cât și comunităților locale. Turismul va fi binevenit în sau lângă ariile protejate dacă respectă caracterul special al ariei – turismul bazat pe aprecierea naturii; turismul cultural și educațional sau activități turistice în grupuri mici – și dacă pagubele și poluarea sunt minime. Dezvoltarea ecoturismului poate fi legată de industria manufacturieră și de locurile de muncă la ferme, pentru a produce elementele unei economii rurale durabile.

6.1. Forme de protecția mediului în Munții Retezat

Datorita faptului ca accesul in zona de-a lungul timpului a fost dificil, fiind la distante apreciabile de asezarile omenesti si de caile de comunicatie, ecosistemele de aici s-au pastrat aproape nealterate. Insă, la protecția acestui tărâm ce pare a fi smuls din Rai, a contribuit cel mai mult declararea lui, în1935, ca parc național, fiind primul din țară. Retezatul a stârnit mereu admiratia oamenilor, motiv pentru care inca de la jumatatea secolului al XIX-lea se faceau studii referitoare la fauna si flora de aici. Preocupari serioase cu privire la protejarea lor au existat abia la inceputul secolului XX. Primele demersuri de constituire a Parcului National Retezat au fost facute de savantul biolog Emil Racovita si de profesorul, director al gradinii botanice din Cluj-Napoca, Alexandru Borza in 1923.S-a înfiintat în anul 1935 prin Jurnalul Consiliului de Ministri nr. 593, reconfirmat prin Legea 137/1995 si prin Legea 5/2000, este arie naturala protejata de interes national si international fiind încadrat conform Legea 462/2001 la categoria parcurilor naționale, corespunzatoare categoriei a II-a IUCN.

In 1973 Academia Romana a populat zona alpine a parcului cu marmote, acestea având în momentul de față efective semnificative.

În anul 1979 Comitetul MAB UNESCO la cea de a VI-a sesiune a Consiliului Internațional de Coordonare a Programului Om – Biosferă, a atribuit Parcului Național Retezat statutul de Rezervație a Biosferei.

Scopul Parcului National Retezat este „protecția și conservarea unor eșantioane reprezentative pentru spatiul biogeografic national, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebita sub aspect fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic, sau de alta natura, oferind posibilitatea vizitarii în scopuri stiintifice, educative, recreative si turistice.”

Parcul National Retezat – Rezervatie a Biosferei se afla în partea de vest a Carpatilor Meridionali, cuprinzând parte din Masivul Retezat-Godeanu, având o suprafata de 38.138 ha.
În zona Parcului exista douazeci de vârfuri de peste 2000m, peste 80 de lacuri glaciare, fiind renumit prin diversitatea floristica si faunistica , adapostind aproape 1190 specii de plante superioare, 90 taxoni endemici, 130 de plante rare sau vulnerabile, 50 specii mamifere, 168 specii de pasari, 9 specii de reptile, 5 specii amfibieni.

Începând din anul 1999, Parcul National Retezat are administratie proprie, iar din luna septembrie 2004 Parcul National Retezat a devenit membru al Fundatiei PAN PARKS.

Trebuie amintit si Muntele Albele unde specialistii au identificat peste 60 de specii de plante care traiesc aglomerate pe citiva metri patrati, ceea ce-i ofera acestui munte renumele unui paradis al florilor. Zona este foarte vulnerabila la impactul pasunatului. Zimbrul (Pinus cembra) specie de arbori rara, prezent in subetajul jnepenilor, este un element pretios ca importanta stiintifica, dar si peisagistica, fiind considerat specie relicta din epoca glaciatiunii; el apare in grupe mai mari si mai compacte decit in alte masive. Acest arbore impresioneaza prin marime, formatul coroanei sale, prin taria cu care rezista, dincolo de limita molidului, la asprimea climei alpine si prin parfumul deosebit pe care il raspindeste in jur. Timp de zeci de ani de la moartea acestui arbore, lemnul lui nu putrezeste și continuă sa răspindească un miros placut, iar culoarea în secțiune a uscăturilor este trandafirie.

Un alt element deosebit de important care face din acesti munti un adevarat sanctuar al naturii este diversitatea faunei, existind aici numeroase animale pe cale de disparitie. O atentie deosebita merita capra neagra, stapina absoluta a piscurilor si caldarilor glaciare, avind aici efective numeroase si in continua crestere si fiind ocrotita de lege, risul care poate fi intilnit in padurile din Piule-Iorgovan; pisica salbatica, animal nocturn mai mic decit risul, are ca adapost padurea din muntii Pilugu Mare, Ciumfu, Lacinta si jderul un locuitor al pădurilor și mare vânător de veverițe.

6.2. Forme de protecție a mediului în zona Câmpușel – Retezatul Mic

Zona Câmpușel este cunoscută prin abundența formelor de relief carstic, atât de suprafață cât și de subteran. Aceste forme se dezvoltă pe ambii versanți ai văii Jiului de Vest, atât în Masivul Oslea cât și în Masivul Piule-Iorgovanu. Dacă ultimul menționat beneficiază de o formă amplă de protecție fiind inclus Parcului Național Retezat, peșterile din Masivul Oslea sunt protejate doar individual, prin habitatul lor subteran. Aceste peșteri nu beneficiază de zonă de protecție la exterior sau de zonă tampon, de administratori și nici de amenajări turistice sau de altă natură. Chiar și cavități precum Peștera cu Corali, care a beneficiat mult timp de statutul de monument al naturii și apoi de cel de rezervație speologică, au suferit o degradare accentuată datorită lipsei managementului adecvat și a unui manager.

Dintre peșterile zonei, doar Peștera cu Corali și Peștera Zeicului sunt catalogate ca rezervații speologice, fiind incluse categoriei B, în care este permis turismul și se pot executa amenajări turistice care să respecte conservarea patrimoniului natural și dezvoltarea durabilă a regiunii.

Limita Parcului Național Retezat trece chiar pe la baza versanților ce mărginesc Jiul de Vest în bazinetul de vale numit Câmpușel și urmărește sectorul îngust al văii până la Câmpul Mielului. Astfel, dintre peșterile menționate, doar cele de pe versantul drept al Jiului de Vest, din Masivul Oslea, nu sunt incluse ariei protenate.