Cadrul Natural al Bazinului Moldovei Superioare

Arealul supus cercetării în prezentul studiu corespunde bazinului hidrografic superior al râului Moldova aflat în estul județului Suceava, fiind cuprins pe direcția NV-SE în lungul șirurilor paralele ale Obcinilor Bucovinei..

Zonă încadrată în Obcinile bucovinene Mestecăniș și Feredeu și parțial masivele Rarău și Giumalău, are o suprafață de aproximativ 560 km² (ceea ce însumează cam 8% din suprafața județului Suceava), incluzând valea superioară a râului Moldova fără afluentul său principal din acest sector, Moldovița, cu care confluează în dreptul comunei Vama (N. Dincă, 2012, p. 16).

Partea superioară a văii Moldovei se încadrează între izvoarele de pe pantele sudice ale Obcinii Alunișului (1295 m) și intrarea în defileul de la Prisaca Dornei aflat în aval de Câmpulung Moldovenesc, pe o lungime de aproximativ 55 km (N. Barbu, 1976, p. 164).

Fig. I.1 Amplasarea sectorului Moldovei superioare în cadrul județului Suceava

Bazinul superior al Moldovei are limitele date de cumpenele de apă axate pe linia celor mai mari altitudini – 1000/1500 m – care separă bazinul hidrografic al Moldovei de cel al râului Bistrița (respectiv afluentul său Cârlibaba) aflată pe Obcina Mestecănișului înspre vest și Obcina Feredeului în partea estică.

Fig. I.2 Bazinul Moldovei superioare

I.2 Aspecte ale reliefului

Obcinele Bucovinei reprezintă o unitate de relief bine conturată, remarcându-se ca tipuri de peisaj culmile montane, culoarele depresionare și văile transversale.

Formarea și evoluția reliefului în cauză poartă amprenta structurii cutate, a tectonicii din paleogen-cuaternar și a faciesului petrografic atât la nivelul văilor, cât și la nivelul vârfurilor, înșeuărilor și al culmilor interfluviale în general. Pe lungimea sa, valea Moldovei de la izvoare și până la cheile Prisăcii Dornei a fost sculptată în cea mai mare parte a traseului său în imediata vecinătate a contactului dintre flișul sedimentar al Obcinilor și zona cristalino-mezozoică a masivelor Rarău și Giumalău. Numai în partea centrală al acestui traseu, din aval de comuna Breaza și până în aval de comuna Pojorâta, ea părăsește acest contact, deviind spre vest prin zona cristalino-mezozoică (N. Barbu, 1976, p. 118).

Morfologic și morfometric vârfurile mai impozante sunt afișate în peisaj sub formă de ”bâtci” (măguri mai înalte) acolo unde substratul este compus din gresii silicioase și conglomerate dure în Obcina Feredeu, respectiv calcare, dolomite mezozoice și cuarțite tari în Obcina Mestecănișului (G. Posea, 2005, p. 188).

Ca o trăsătură esențială a reliefului se remarcă culmile și văile dispuse paralel pe direcția NV-SE, direcție concordantă cu cea a structurii geologice. Fragmentarea reliefului oscilează în jur de 700-800 m, ceea ce, împreună cu energia relativ redusă, explică înfățișarea de spinări largi ale Obcinelor.

Obcinele sunt definite prin culmi domoale, cu altitudini moderate sub 1400 m în Obcina Mestecănișului, între 1200 – 1300 m în Obcina Feredeului. Altitudinea cea mai mare este în vârful Lucina de 1588 m, aflat în nordul Obcinei Mestecănișului.

Fig. I.3 Valea Moldovei în sectorul Câmpulung Moldovenesc –Pojorâta – Fundu Moldovei

Obcinele Mestecăniș și Feredeu sunt despărțite de de valea râului Moldova, o adevărată depresiune intramontană de origine tectonică și de eroziune (V. Tufescu, 1974, p. 66).

Evoluția paleogeografică a început la sfârșitul mezozoicului continuând și în prezent sub impactul unor factori naturali multipli ce au acționat în diverse climate care s-au succedat în timp.

Suprafețele de nivelare apar pe spații restrânse sub forma unor umeri scurți, racordabili în profilul longitudinal: unul de interfluviu superior pe culmea Obcinii Mestecăniș și unul inferior între văile secundare afluente Moldovei ”nivelul văilor”, suspendat la circa 200 m deasupra albiilor actuale ale Moldovei, menținându-se la 1000 – 1100 m altitudine (N. Barbu, p. 20).

Fig. I.3 Obcinele Bucovinei la Fundu Moldovei

Foto: Poenaru Cristian (2014)

I.3 Aspecte ale climei

Clima Obcinelor Bucovinei a evoluat de la un climat tropical umed, în cretacic și la începutul paleogenului, spre un climat subtropical, cu sezoane umede și uscate, în a doua jumătate a paleogenului. În pliocen, clima a avut nuanțe tot mai temperate, pentru ca, spre sfârșitul pliocenului, să se producă răcirea climei (N. Barbu, 1976, p.138). Cu toate acestea, datorită altitudinilor modeste, zona nu a beneficiat de climat glaciar tipic. Acesta este și motivul pentru care absentează urmele glaciare. Prezența climatului rece este dovedită, totuși, de existența a o serie de specii de plante ca bradul (Abies alba) și mesteacănul pitic (Betula nana), care habitează în rezervația de la Lucina.

Din punct de vedere climatic, bazinul Moldovei superioare se include în provincia central-europeană, cu un climat temperat-continental moderat și cu influențe subbaltice (boreale) din nord.

Circulația generală a atmosferei este caracterizată prin mase de aer de origine vestică, nordică și estică, suferind modificări importante datorită condițiilor locale de relief. Pe valea transversală a Moldovei, circulația atmosferică se face dominant pe direcția V-E, direcție impusă de relief. Cea mai mare frecvență o au vânturile dinspre V (30%), urmate de cele dinspre E (9.5%), apoi cele care vin din NV și SE (6,5%).

Masele de aer atlantice, generate de anticiclonul Azorelor, sunt umede și răcoroase, vara, determinând nebulozitate accentuată și precipitații abundente, iar iarna sunt calde și umede, provocând ninsori bogate. Tot iarna, anticiclonul siberian aduce aer rece și uscat, favorizând gerul și viscolul. Și ciclonul islandez își face simțită prezența, prin aer polar și subpolar maritim, determinând precipitații abundente și vânturi puternice, dar de scurtă durată. Nu trebuie omise influențele baltice, care încadrează nordul Carpaților românești în tipul de „climat scandinav – baltic” (V. Tufescu, 1974, p. 193).

Diferența de presiune și configurația orografică a teritoriului determină circulația locală sub formă de brize de «munte-vale» și de «vale-munte», cu peridiocitate zilnică (F. Mihăileanu, 1968, p. 121). Ziua, după răsăritul soarelui, aerul, încălzindu-se, se deplasează dinspre fundul văilor spre culmi. După amiază, sensul de deplasare al aerului este invers. Circulația de «munte-vale» este generată de încălzirea diferită a versanților și culmilor, având ca rezultat pozitiv primenirea permanentă a aerului.

Relieful influențează clima și prin expoziția versanților, încât versanții vestici sunt mai bine udați decât cei răsăriteni. În același timp, versanții cu orientare vestică („fața muntelui”) și sudici au temperaturi mai ridicate (dovadă este faptul că zăpada se topește mai repede), iar cei cu orientare estică („dosul muntelui”) și mai ales nordicǎ au temperaturi mai scăzute (dovadă este faptul că zăpada se topește mai târziu). Relieful este răspunzător de prezența climatului montan, cu cele trei microclimate: microclimatul de fund de vale, microclimatul de

ersant și microclimatul de culme.

Lipsa stațiilor meteorologice în localitățile din bazinul superior al Moldovei face oarecum dificilă tratarea climei. Totuși, de folos sunt datele înregistrate la stația meteorologică din Câmpulung Moldovenesc, dar și hărțile cuprinse în Atlasul Climatologic (1966), R. S. România-Atlas (1972-1975) și mai ales Harta temperaturilor medii a județului Suceava (N. Popp, I. Iosep, D. Paulencu, 1973).

Tabel I.1 Regimul temperaturii aerului (1956-1970). Media lunară și anuală.

Sursa: N. Barbu, Obcinele Bucovinei, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 142

Regimul precipitațiilor este determinat de particularitățile circulației atmosferice și de variațiile termice, rezultând în zonă aproximativ 130 de zile cu precipitații, totalizând o cantitate medie de pe an. Valoarea precipitațiilor medii anuale variază între la Câmpulung Moldovenesc, aproximativ pe crestele Obcinelor, pe Rarău și peste pe Giumalău (N. Barbu, p. 149). Din cantitatea anuală de precipitații, cam 20-40% cad sub formă de zăpadă în perioada rece.

I.4 Aspecte ale vegetației

Puternic influențat de condițiile climatice și de celeorografice, prin altitudine și orientarea culmilor, învelișul vegetal înscrie o notă caracteristică în peisaj. În plus, vegetația constituie suportul activităților economice, precum creșterea animalelor și exploatarea lemnului, sectoare cu pondere însemnată în balanța de venituri a populației. Învelișul vegetal este dominat de pădure și pajiști.

Pădurea este dominată net de molid (Picea excelsa). Molidului i se alătură specii ca: bradul (Abies alba), zada sau larița (Larix decidua), foarte rară, pinul (Pinus silvatica) – întrun număr mic de exemplare, ienupărul (Juniperus sibirica) – și acesta destul de rar (în poieni și la marginea pădurii). În asociație cu molidul găsesc condiții bune de dezvoltare specii ca: mesteacănul (Betula verrucosa) – care preferă solurile mai sărace, paltinul (Acer npseudoplatanus), scorușul (Sorbus aucuparia) etc. În partea de est a teritoriului, în amestec cu rășinoasele, crește fagul (I. Pătru et. Al, 2006, p. 118-119).

Arboretul și vegetația de parter sunt, în general, slab dezvoltate, nu atât din cauza condițiilor de relief și climă, cât mai curând datorită gradului redus de luminozitate ce caracterizează pădurea de rășinoase (Posea, G., 2006, p. 138). Arbuștii sunt reprezentați prin măceș (Rosa canina), călin (Viburnum lantana), zmeur (Rubus idaeus) etc. Vegetația subarbuștilor, prezentă mai ales în luminișuri, este alcătuită din afin (Vaccinium myrtillus), merișor (Vaccinium vitis idaea).

Vegetația de parter cuprinde specii ca: măcrișul (Oxalis acetosela), clopoțelul (Campanula abietina), degetăruțul (Soldanela montana), lăcrămița (Majanthemum bifolia), vulturica (Hieracium transilvanicum), feriga (Dryopteris filismas), mușchi.

Din cele prezentate mai sus rezultă că molidul domină întreg învelișul forestier. Dominanța lui scade foarte ușor spre est. De aceea, se poate vorbi de două subzone sau etaje (N. Barbu, 1976, p. 205-207):

Subzona pădurilor de molid, în vestul și centrul teritoriului, cu întinse masive

păduroase, care cuprind exemplare de molid la vârste de exploatare diferite. Sunt păduri pure;

Subzona pădurilor mixte (molid-fag) în partea de est a teritoriului, în bazinele râurilor

Brodina (Benschi, Buc, Cununa) și Pohonișoara (Ploșcii). Molidul își păstrează dominanța și fagul se supune „regimului“ impus de acesta.

Mai sus de 1500 – altitudine este arealul tufărișurilor, rariștilor și pajiștilor subalpine, prezent pe suprafețe mai mari în Giumalău și Rarău. Sunt specifice tufișurile de jneapăn (Pinus montana), ienupăr pitic (Juniperus sibirica), ienupăr (J.Communis), afin (Vaccinium myrtillus), merișor (Vitis-idaea). Și în acest etaj subalpin intervenția antropică prin tăiere și incendiere a dus la restrângerea progresivă a arealelor ocupate de tufișurile de jneapăn și ienupăr,.

Pajiștile ocupă suprafețe extinse, având o mare varietate floristică. În teritoriu, pajiștea este răspândită neuniform, sub formă de areale mai mari sau mai mici. Pe înălțimi, sau pe versanții superiori, pajiștea este dominată de pășune, iar pe văi și pe versanții inferiori au întâietate fânețele. Pajiștile montane s-au extins în detrimentul suprafețelor împădurite depășind 33% în prezent, dar cu mare productivitate la ha și cu o mare diversitate a speciilor floristice, cu o producție de 8-15 t/ha biomasă verde anual (N. Dincă, 2012, p. 17).

Compoziția floristică a pajiștilor este alcătuită din asociații de păiuș roșu (Festuca rubra), păiușcă (Agrostis tenuis), păiuș (Deschampsia caespitosa), părul porcului (Nardus stricta). Foarte adesea, pe înălțimi, în asociație cu cele amintite, coabitează specii de afin (Vaccinium myrthillus), merișor (Vaccinium vitis idaea), ferigi. Aceste specii au largă răspândire în pajiștile din subzona molidului.

În poienile din subzona de amestec (conifere-fag), dominante sunt asociațiile de Festuca rubra și Agrostis tenuis. Este demn de remarcat că, dacă primele au găsit condiții bune pe arealele ocupate altădată de păduri de conifere, cele din asociația de Agrostis tenuis au preferat locurile acoperite cu zeci de ani în urmă cu păduri de fag (N. Barbu, 1976, p. 201).

Formațiunile de bază ale pădurilor și pajiștilor se subordonează legii etajării altitudinale, dar în funcție de condiții specifice de umiditate, sol și rocă, covorul vegetal este completat de fâșii sau areale insulare de vegetație azonală:

Vegetația de luncă se dezvoltă în luncile râului Moldova și chiar pe pâraie. Speciile caracteristice sunt: arinul (Alnus incana), salcia (Salix sp.), plopul (Populus sp.), Carex, golomățul (Dactylus glomerata), Poa, Festuca. Pe alocuri, vegetația de luncă lipsește, pentru că absentează și sectoarele de luncă.

Din multitudinea de specii vegetale, unele sunt ocrotite din cauza amenințării cu dispariția, amenințare generată de unele calități deosebite (medicinale, estetice etc) care a dus la recoltarea nelimitată fără să se țină seama de capacitatea de regenerare a acestora. Un alt element ce a dus la împuținarea numărului de exemplare sau reducerea arealului de răspândire este și creșterea habitatului uman. În arealul studiat sunt nenumărate specii de plante ocrotite prin lege precum: albumița sau floarea de colț, arnica, bulbucul, căldărușa, laleaua pestriță, crinul de pădure, arnica, curechiul de munte, gențiana, lăcrămioara, laleaua pestriță, papucul doamnei, roua cerului, smârdarul, tisa, tulichina pitică ș.a. (P. Spânu, 2012, p. 26-27).

1.5. Aspecte ale hidrografiei

Râul Moldova ce drenează culoarul depresionar cu același nume este tributar râului Siret. Izvorul său se află pe panta sudică Culmii Alunișului, culme transversală, larg rotunjită, formând cumpăna de ape între obârșiile Moldovei și Sucevei (I. Ujvari, 1972, p.491).

Din lungimea totală de 205 km, 88 km se încadrează în sectorul montan, iar aproximativ 55 km formează partea superioară (între localitățile Moldova Sulița și Prisaca Dornei). Pe această porțiune, cursul său străbate în cea mai mare parte culoarul dintre Obcina Feredeului și Mestecănișului, iar pe o porțiune mai mică și latura nordică a masivelor Giumalău și Rarău (pe porțiunea cuprinsă între localitățile Pojorâta și Prisaca Dornei).

Datorită asimetriei sale în sectorul superior, cam 70% din bazinul hidrografic al său este situat pe stânga (partea Obcinii Feredeu). Moldova are o direcție concordantă cu direcția liniilor structurale – NNV-SSE – direcție specifică de altfel și celorlalte râuri importante ale Obcinilor bucovinene: Bistrița Aurie și Moldovița.

Alimentarea râului Moldova este preponderent superficială: cam 60% din precipitații, iar între 20-40% din subteran, asigurând permanența scurgerii, cu variații nu foarte mari între sezoanele anului (V. Tufescu, 1974, p. 204). Alimentarea subterană, chiar dacă mai redusă cantitativ, asigură o scurgere permanentă râului în perioadele când sursele superficiale sunt puține. Alimentarea superficială are variații destul de mari în timpul anului, provocând variații în regimul scurgerii (N. Barbu, p. 169-170). Prin urmare, primăvara și vara, debitul Moldovei este asigurat din alimentarea de suprafață, iar toamna și iarna alimentarea este asigurată dominant de ape din subteran.

Debitul mediu al râului Moldova sporește de la 2,76 mc/s la Fundu Moldovei, la 4 mc/s la Pojorata și la 6 m3/s la Prisaca Dornei (I. Barbu, p. 168-169). În privința chimismului, apa Moldovei este bicarbonatată, cu conținut relativ ridicat, care are: Ca= 46-65, Mg= 5-18, HSO4= 40-200, Cl= 12-40; mineralizare medie de 240- 450 mg/l, duritate de 6-.g., ph în jur de 7, bine aprovizionat cu oxigen dizolvat, conținut redus de substanțe organice (N. Barbu, p. 168).

În acest sector nordic al Moldovei, panta medie este de 12m/km, cu valoarea cea mai ridicată în zona de origine (25m/km până la Moldova Sulița), după care scade progresiv la 15m/km între Moldova Sulița și Benea și 7m/km între Benea și Breaza, pentru ca în aval să aibă valori mai ridicate (10m/km în cheile Brezei și Botușului, 7.3m/km la Fundu Moldovei și 10m/km în zona Pojorâta-Sadova), ca apoi la Câmpulung Moldovenesc să fie de 5m/km (N. Barbu, p. 164).

Afluenți mai importanți pe care-i primește râul Moldova în sectorul său superior sunt:

– pe partea dreaptă – Lucina (care izvorăște de sub vârful Lucina – 1590 m), Lucava, Tătarca, Răchitișul, Gârbe, Botușel, Deluț, Delnița, Colacu, Arseneasa, Valea Putnei, Izvorul Giumalăului, Valea Străjerului, Valea Seacă, Izvorul Alb, Valea Caselor;

– pe partea stângă – Benea, Breaza, Pârâu Negru, Moroșan, Timăn, Pârâu Cailor, Sadova, Pârâu Morii, Corlățeni, Deia, Hurghiș (I. Ujvari, 1972, p. 491-492).

Fig. I.4 Rețeaua hidrografică a Moldovei superioare

Apele stătătoare sunt reprezentate de lacurile de baraj natural Iezer și Bolătău, aflate în partea de nord-vest a comunei Sadova. Mai cunoscut și studiat este Lacul Iezer, format prin alunecarea unei părți a versantului estic a Feredeului peste pârâul Iezer. Aceste lacuri au suprafețe reduse (sub 1 ha) și adâncimi de până la 6 m (Gh. Rusu, 1999, p.66).

I.4 Aspecte ale solului

Precipitațiile și temperaturile, în general, scăzute au favorizat formarea solurilor brune, a argiluvisolurilor, cambisolurilor și spodosolurilor. Terenurile cu înclinare redusă favorizează extinderea argiluvisolurilor cu orizontul diagnostic Bt (argiloiluvial) cu acumulare de argilă. Fenomenul constă în migrarea argilei coloidale și a oxizilor de fier și a acizilor humici și depunerea lor în adâncime, formând un orizont Bt caracteristic.

Cambisolurile se caracterizează prin prezența unui orizont Bv cambic. Acesta se diferențiază de orizonturile de la suprafață prin culoare mai gălbuie.

Ca tipuri genetice de sol se deosebesc (Anca Stănilă și M. Parichi, 2003):

Clasa argiluvisolurilor – reunește solurile formate sub vegetație de pădure din zona

depresiunilor intramontane și sunt reprezentate prin soluri brun roșcate, soluri brune argiloiluviale, soluri brun roșcate luvice, soluri brune luvice, luvisoluri albice și planosoluri.

Clasa cambisolurilor – de cele mai multe ori se asociază cu solurile brune acide și

solurile brune luvice și apar pe suprafețe însemnate din arealul Carpaților nordici. Cambisolurile cuprind următoarele tipuri: solurile brune eumezobazice pe care apar arboretele de foioase și solurile brune acide preferate de arboretele de molid.

Clasa spodosolurilor – înglobează solurile brune feriiluviale și podzolurile.

Spodosolurile sunt întâlnite în etajul boreal montan (al coniferelor) și etajul subalpin. Sunt cuprinse de obicei între 1.300/1.450 m și 2000 m altitudine.

Solurile caracteristice bazinului Moldovei superioare au fertilitate scăzută și medie. Fertilitatea este dată de conținutul de humus. Solurile brune acide au orizonturi de tipul Ao-Bv-C, cu următoarea compoziție: humus (0,4-5,2%), azot total (0,03-0,21%), fosfor mobil (30-35%), potasiu asimilabil (145-230%) (E. Costea, 1997, p. 56). Cambisolurile se utilizează cu precădere pentru pășuni, fânețe, păduri pe versanți și culturi de cartof. Pe spodosoluri se dezvoltă păduri de productivitate mijlocie și mică, pajiști cu compoziție floristică de valoare nutritivă modestă (Nardus stricta, Deschampsia, Vaccinium myrtillus, mușchi de pământ). Materia organică acumulată la suprafață este săracă în elemente minerale și compuși organici, care se descompun greu din cauza temperaturilor scăzute. Este un humus acid, cu mulți acizi fulvici și mai puțini acizi humici.

Terenurile arabile, deși în suprafață restrânsă, sunt pretabile mai ales pentru cultura cartofului și pentru o gamă foarte redusă de legume și plante furajere. Fertilitatea solurilor este mărită prin măsuri de protecție și prin utilizarea gunoiului de grajd.

I.5 Aspecte ale faunei

Teritoriul Moldovei superioare este populat de o lume animală bogată și felurită. De-a lungul veacurilor, însă, ca urmare a exploatării nechibzuite, unele specii au dispărut. Se pare că ultimul exemplar de zimbru a fost vânat înspre obârșiile râului Moldova, la sfârșitul veacului al XIX-lea (informație orală). Alte specii de animale sunt amenințate cu dispariția

(râsul, cocoșul de munte).

Mobilitatea mare a faunei ne împiedică să înscriem lumea animală între limite stricte. Cu toate acestea, deosebim câteva categorii importante (R. Ichim, 1988):

Mamiferele cuprind numeroase specii, din rândul cărora amintim câteva: cerbul

carpatin (Cervus elaphus), căpriorul (Capreolus capreolus), mistrețul (Sus scrofa), iepurele de câmp (Lepus europaeus), veverița (Sciurus vulgaris), ursul (Ursus arctos), lupul (Canis lupus), vulpea (Vulpes vulpes), râsul (Lynx lynx), jderul de copac (Martes martes), dihorul comun (Mustela putorius).

Avifauna este reprezentată prin numeroase specii sedentare, sezoniere sau în pasaj.

Specifice sunt: cocoșul de munte (Tetrao urogallus), ierunca (Tetrastes bonasia), uliul (Accipiter gentilis), uliul păsărar (Accipiter nisus), corbul (Corvus corax), șorecarul (Buteo buteo), ciuful de pădure (Asio otis), buha (Bubo bubo), cioara cenușie (Corvus corone cornis), cucul (Cuculus canorus), ciocănitoarea (Dendrocopus major), potârnichea (Perdix perdix), pițigoiul de munte (Parus montana), mierla, sturzul, privighetoarea, pitulicea, aușelul (oaspete de iarnă) și altele.

Reptilele sunt reprezentate prin: șopârla de munte (Lacerta vivipara), vipera comună

(Vipera berus berus) și altele. Amfibienii găsesc condiții bune în locurile mlăștinoase: broasca brună (Rana temporaria), tritonul de munte (Triturus alpestris), salamandra (Salamandra salamandra) etc.

Insectele trăiesc cu deosebire în păduri: croitorul mare (Ipshypographus),

Dendroctonus micares (pe molid), Cryphalus intermedius (pe larice), lepidopterul Lymantria monacha (omida păroasă a molidului), viespea molidului etc.

Ihtiofauna întregește lumea animală a zonei studiate. Gama de specii este restrânsă,

fiind dominată de păstrăv (Salmo trutta fario), cu varietățile sale: indigen, fântânel și curcubeu; zglăvocul (Cottus gobio), boișteanul (Phoxinus phoxinus). Păstrăvul găsește condiții bune de viață în apele râului Moldova, dar și pe afluenții acestuia. Lipanul (Thymalus

thymalus) lipsește, iar lostrița (Hucho hucho) este extrem de rară. Se constată că populația piscicolă a râurilor s-a împuținat. Cauzele sunt multiple: lipsa de pază, braconajul, despădurirea versanților, construcția drumurilor forestiere, exploatarea lespezilor și bolovanilor din râu, trasul lemnului pe pâraie, depozitarea rumegușului în apropierea apelor.

Pentru preîntâmpinarea reducerii sau dispariției unor specii faunistice s-a legiferat ocrotirea acelora vulnerabile cum ar fi: vidra, râsul, cocoșul de munte, huhurezul mare, ciocănitoarea cu spatele alb, ciuvica, acvila de munte, viesparul, tritonul cu creastă, diverse specii de liliac (Natura 2000, Planul de management al ariei naturale protejate ROSCI0321 Moldova Superioară, p. 30).

I.6. Resursele naturale

În arealul Moldovei superioare sunt resurse de pirite și pirite cuprifere pe aliniamentul Fundu Moldovei – Pojorâta – Valea Putnei – Mestecăniș; cupru la Fundul Moldovei și Leșu Ursului) minereuri de fier la Delnița – Fundu Moldovei; unele zăcăminte de hematit și sideroză în Dealul Cailor-Pojorâta, roci de construcție – calcare și dolomite (Lucava, Neagra, Botuș, Câmpulung Moldovenesc, Pojorâta), gresii (la Pojorâta și Câmpulung Moldovenesc) microconglomerate (Pojorâta).

Pe versantul Obcinii Feredeu mai ales sunt prezente multe izvoare cu apă clorurată sodică cu grad ridicat de mineralizare la Sadova, Fundu Moldovei, Breaza, Pojorâta, utilizate pe plan local pentru tratarea unor boli de stomac.

În unele puncte din localitățile Sadova, Câmpulung Moldovenesc, Breaza și Fundu Moldovei se remarcă prezența unor izvoare și bălți cu apă sărată (așa-numitele slatine) puse pe seama prezenței unor mișcări tectonice badeniene care au determinat ridicarea unor ”sâmburi” de sare, producând manifestarea salină menționată (V. Cavruc, Andreea Chiricescu, 2006, p. 105).

Cu adevărat bogate sunt resursele reprezentate de pădurile de conifere, pășunile și fânețele naturale, fructele de pădure, ciupercile și plantele medicinale întâlnite din abundență în arealul montan studiat.