Cadrul Legislativ Privind Delicventa Juvenila In Romania
CUPRINS
Introducere
CAP. I Cadrul legislativ privind delicvența juvenilă în România
Instrumente juridice internaționale privind protejarea minorilor
Promovarea și protecția drepturilor copiilor
Drepturile copilului
1.3.1Protecția specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi
1.3.2 protecția copiilor refugiați și protecția copilului în caz de conflict armat
1.3.3 Protecția copilului care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal
1.3.4 Protecția copilului împotriva abuzului, neglijării, exploatării și a oricărei forme de violență
1.3.5 Protecția copilului împotriva consumului de droguri
CAP. II Infractorul minor – cauzele care determină delicvența juvenilă
2.1 Teoria criminalului înnăscut
2.2 Teoria condiționării fundamentată biologic
2.3 Teoriile constituționale
3. Orientarea psihologică
3.1 Profilul psihologic al copilului delincvent
4. Influențele negative ale familiei dezorganizate asupra dezvoltării copilului și adolescenței
4.1 Abuzul asupra copilului – Delimitări conceptuale
4.1.1 Definirea abuzului
4.1.2 neglijarea copilului ca formă de abuz
5. Eșecul școlar și incapacitatea școlară
6. Impactul mijloacelor de informare în masă
7. Orientarea sociologică
7.1 Teoria ,, asociațiilor diferențiate,,
7.2 Teoria,, oportunității diferențiate. Eșecul școlar
7.3 Teoriile controlului (autocontrolului social)
7.4 Teoria ,, etichetării sociale,,
CAP. III. FENOMENUL ,, COPIII STRĂZII,,
3.1 Cerșetoria
3.1.1 Definirea fenomenului de cerșetorie
3.2 Exploatarea copiilor prin muncă
3.3 Aurolacii
3.4 Intervenția în cazurile ,, copiilor străzii,,
3.5 Reintegrarea socială
CAP.IV. RĂSPUNDEREA PENALĂ ȘI POSIBILITĂȚILE DE REINTEGRARE A TINERILOR INFRACTORI
4.1 Evoluția sistemului de reeducare a minorilor infractori de la adoptarea codului penal din 1969 până în prezent
4.2 Regimul răspunderii penale a minorului
4.2.1 Limitele răspunderii penale
4.2.2 Consecințele răspunderii penale
4.2.3 Măsurile educative
4.2.4 Referatul de evaluare
4.3 Regimul măsurilor educative neprivative de libertate
4.3.1 Stagiul de formare civică
4.3.2 Supravegherea
4.3.3 Consemnarea la sfârșit de săptămână
4.3.4 Asistarea zilnică
4.5.6 Modificarea sau încetarea obligațiilor
4.3.7 Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate
4.4 Regimul măsurilor educative privative de libertate
4.4.1 Internarea într-un centru educativ
4.4.2 Internarea într-un centru de detenție
4.5 Reintegrarea minorilor
CAP. V POSIBILITĂȚILE DE REINTEGRARE A TINERILOR INFRACTORI
5.1 Reintegrarea minorilor
5.1.1 Identificarea relației conceptuale dintre integrare și reintegrare
5.1.2 Conceptul de probațiune și rolul serviciilor de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor
5.1.3 Factori psihosociali ai reintegrării infractorului minor în comunitate
5.1.4 Modalități de integrare și resocializare a minorilor delicvenți
STUDIU DE CAZ
CONCLUZII
INTRODUCERE
Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor comunități umane arhaice. Anterior acestui fapt istoric esențial nu se poate afirma existența criminalității, deoarece "acolo unde nu există morală și norme, nu există crime". Deși criminalitatea nu a fost studiată în mod științific decât relativ recent (în ultimele două secole), o largă paletă de izvoare situate pe întregul arc temporal al evoluției umanității relevă interesul pentru acest fenomen. Este foarte probabil că primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente individuale considerate periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunităților umane constituite în condiții naturale vitrege care le amenințau permanent supraviețuirea. Interesul pentru reglementări juridice precise, cunoscute de toți membrii societății și aplicabile tuturor în mod egal, a fost evidențiat pentru prima oară în Grecia antică.
Alături de izvoarele legislative, au prezentat un interes deosebit pentru criminologie și marii filosofi ai lumii antice: Socrate, Platon și Aristotel. Aceștia au evidențiat problematici care, într-o anumită măsură, își mențin actualitatea chiar și în perioada modernă. Platon este primul gânditor al antichității care sesizează faptul că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăși, ca reacție la răul produs prin fapta prohibită, ci trebuie orientată către un scop care să constituie temeiul juridic și filosofic al aplicării acesteia. Discipol al lui Platon, Aristotel a reflectat asupra problemei efectelor sărăciei și a mizeriei sociale.
Criminologia este știința care studiază fenomenul social al criminalității în scopul prevenirii și combaterii acesteia. Obiectul de studiu al criminologiei cuprinde:
criminalitatea ca fenomen social;
infracțiunea;
infractorul;
reacția socială împotriva criminalității.
Obiectul sintetic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social.
Criminologia a analizat și continuă să studieze coordonatele biologice, psihologice, sociale, economice, culturale, etc. care au relevanță pentru alegerea conduitei infracționale. Sfera criminologiei vizează fenomenul infracțional în complexitatea lui, iar pe infractor în contextul său social și al evoluției către ,, starea periculoasă,, și ,, trecerea la act,,.
CAP. I. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND DELICVENTA
JUVENILA IN ROMANIA
1.1. Instrumente juridice internaționale privind protejarea tinerilor
Au fost adoptate de către comunitatea internațională seturi de reguli care detaliază modalitatea de lucru în justiția juvenilă:
– Regulile Standard Minimale ale Națiunilor Unite în Administrarea Justiției Juvenile (Regulile de la Beijing adoptate în 1985, prin rezoluția Adunării Generale 40/33);
– Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenței Juvenile ( Principiile de la Riyadh adoptate în 1990 prin rezoluția Adunării Generale 45/112);
– Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate (adoptate în 1990 prin rezoluția Adunării Generale 45/113);
– Liniile directoare de acțiune privind copiii implicați în sistemul de justiție penală (adoptate prin rezoluția Consiliului Economic si Social 30/1997);
– Regulile Minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea măsurilor neprivative de libertate (Regulile de la Tokio 1990);
– Declarația privind Principiile de Bază ale Justiției pentru Victimele Infracțiunilor și Abuzului de Putere ( adoptate prin rezoluția Adunării Generale 40/34).
Pe lângă aceste instrumente internaționale există și alte acte normative care conțin
principii ale justiției juvenile, cum ar fi:
– Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice;
– Pactul internațional cu privire la drepturi economice, sociale și culturale;
– Convenția internațională cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială;
– Convenția împotriva torturii și a altor tratamente crude, inumane sau degradante;
– Convenția din 04 noiembrie 1950 pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale;
– Convenția europeană în materia adopției de copii 1968;
– Convenția europeană asupra repatrierii minorilor 1970;
– Convenția europeană de securitate socială 1972;
– Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei 1975;
– Convenția europeană asupra recunoașterii și executării deciziilor privind supravegherea copiilor și restabilirea supravegherii copiilor 1980;
– Carta socială europeană – revizuită 1999;
– Convenția Americană asupra drepturilor omului 1969;
Reglementările internaționale cu caracter obligatoriu (tratate, convenții) sau neobligatoriu (instrumente interguvernamentale precum declarațiile, directivele și regulile aprobate în forumuri internaționale, care nu implică obligativitatea formală pentru implementarea lor) sunt în domeniul justiției juvenile și în cele asociate precum prevenirea delincvenței și condițiile de detenție cuprinzătoare și detaliate.
Declarația de la Geneva. Regulile minime standard pentru tratarea deținuților.
În 1924, al V-lea Congres al Ligii Națiunilor a adoptat o declarație în cinci puncte asupra drepturilor copilului, așa numita „Declarație de la Geneva”.
O versiune extinsă a fost aprobată în 1948 de Adunarea Generală O.N.U., iar declarația confirmând zece principii de bază asupra bunăstării și protecției copilului a fost adoptată în anul 1959.
Referiri la tineri găsim și în Regulile Minime Standard pentru Tratarea Deținuților din 1955 – și ele inspirate de standardele aprobate de Liga Națiunilor Unite în 1934 – care stabilesc principiul separării „tinerilor deținuți” de adulți aflați în stare de arest și – atât în cazul adulților, cât și al tinerilor – separarea între deținuți acuzați și cei condamnați.
Convenția internațională asupra Drepturilor Civile și Politice din 1966 a reiterat aceste principii, interzicând pedeapsa cu moartea pentru persoanele găsite vinovate de o crimă comisă când aveau mai puțin de 18 ani(art.6.5). Convenția conține măsuri de protecție aplicabile tuturor persoanelor aflate în fața justiției și în stare de arest, stipulând că „în cazul tinerilor, procedura judecătorească se va desfășura astfel încât să se țină seama de vârsta lor și de dorința de a se reabilita (art.14.4).”
Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (C.D.C.)
Reglementare internațională cu caracter obligatoriu – a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, la aniversarea a 30 de ani de la promulgarea Declarației celor 10 principii de bază asupra bunăstării și protecției copilului.
Considerată un document revoluționar, convenția este mai mult decât un catalog al drepturilor copilului, constituind o listare a obligațiilor pe care statele sunt pregătite să la recunoască în ce privește drepturile copilului.
Drepturile consfințite de aceasta vizează:
– participarea copiilor la decizii care le afectează propriul destin;
– protejarea copiilor împotriva discriminării și a tuturor formelor de neglijență și exploatare;
– prevenirea rănirii de orice fel a copiilor;
– ajutor pentru satisfacerea nevoilor de bază ale copilului.
De asemenea, dezvoltarea umană reprezintă un indicator mult mai relevant în raport cu perspectivele de dezvoltare economică a unei țări – întrucât exprimă investiția țării respective în capacități umane – decât trendurile și prognozele strict economice.
Dezvoltarea umană necesită o finanțare corespunzătoare, dar mai importante decât nivelul acesteia sunt direcțiile în care sunt repartizate resursele. La fel de importantă este voința politică de a investi în capacitățile umane prin susținerea procesului de cunoaștere, de educație, de dezvoltare a culturii și sănătății.
Conceptul de dezvoltare umană este indisolubil legat de exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale. Dacă dezvoltarea umană se concentrează pe întărirea capacităților și a libertăților la nivelul membrilor unei comunități, drepturile fundamentale se constituie în cerințe de structurare a vieții sociale, astfel încât aceste capacități și libertăți să fie garantate, asigurate și facilitate.
Pe acest temei sociocultural și pe baza coroborării prevederilor cuprinse în instrumentele juridice internaționale în materie, rei
Reglementările internaționale cu caracter obligatoriu (tratate, convenții) sau neobligatoriu (instrumente interguvernamentale precum declarațiile, directivele și regulile aprobate în forumuri internaționale, care nu implică obligativitatea formală pentru implementarea lor) sunt în domeniul justiției juvenile și în cele asociate precum prevenirea delincvenței și condițiile de detenție cuprinzătoare și detaliate.
Declarația de la Geneva. Regulile minime standard pentru tratarea deținuților.
În 1924, al V-lea Congres al Ligii Națiunilor a adoptat o declarație în cinci puncte asupra drepturilor copilului, așa numita „Declarație de la Geneva”.
O versiune extinsă a fost aprobată în 1948 de Adunarea Generală O.N.U., iar declarația confirmând zece principii de bază asupra bunăstării și protecției copilului a fost adoptată în anul 1959.
Referiri la tineri găsim și în Regulile Minime Standard pentru Tratarea Deținuților din 1955 – și ele inspirate de standardele aprobate de Liga Națiunilor Unite în 1934 – care stabilesc principiul separării „tinerilor deținuți” de adulți aflați în stare de arest și – atât în cazul adulților, cât și al tinerilor – separarea între deținuți acuzați și cei condamnați.
Convenția internațională asupra Drepturilor Civile și Politice din 1966 a reiterat aceste principii, interzicând pedeapsa cu moartea pentru persoanele găsite vinovate de o crimă comisă când aveau mai puțin de 18 ani(art.6.5). Convenția conține măsuri de protecție aplicabile tuturor persoanelor aflate în fața justiției și în stare de arest, stipulând că „în cazul tinerilor, procedura judecătorească se va desfășura astfel încât să se țină seama de vârsta lor și de dorința de a se reabilita (art.14.4).”
Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (C.D.C.)
Reglementare internațională cu caracter obligatoriu – a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, la aniversarea a 30 de ani de la promulgarea Declarației celor 10 principii de bază asupra bunăstării și protecției copilului.
Considerată un document revoluționar, convenția este mai mult decât un catalog al drepturilor copilului, constituind o listare a obligațiilor pe care statele sunt pregătite să la recunoască în ce privește drepturile copilului.
Drepturile consfințite de aceasta vizează:
– participarea copiilor la decizii care le afectează propriul destin;
– protejarea copiilor împotriva discriminării și a tuturor formelor de neglijență și exploatare;
– prevenirea rănirii de orice fel a copiilor;
– ajutor pentru satisfacerea nevoilor de bază ale copilului.
De asemenea, dezvoltarea umană reprezintă un indicator mult mai relevant în raport cu perspectivele de dezvoltare economică a unei țări – întrucât exprimă investiția țării respective în capacități umane – decât trendurile și prognozele strict economice.
Dezvoltarea umană necesită o finanțare corespunzătoare, dar mai importante decât nivelul acesteia sunt direcțiile în care sunt repartizate resursele. La fel de importantă este voința politică de a investi în capacitățile umane prin susținerea procesului de cunoaștere, de educație, de dezvoltare a culturii și sănătății.
Conceptul de dezvoltare umană este indisolubil legat de exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale. Dacă dezvoltarea umană se concentrează pe întărirea capacităților și a libertăților la nivelul membrilor unei comunități, drepturile fundamentale se constituie în cerințe de structurare a vieții sociale, astfel încât aceste capacități și libertăți să fie garantate, asigurate și facilitate.
Pe acest temei sociocultural și pe baza coroborării prevederilor cuprinse în instrumentele juridice internaționale în materie, reiese că orice analiză a drepturilor culturale trebuie să pornească de la drepturile de bază, care sunt în același timp drepturi individuale și drepturi colective:
– dreptul de acces la informație și cultură;
– dreptul de participare la viața culturală.
Diferite instrumente politice și juridice adoptate în cadrul organizațiilor interguvernamentale au permis conturarea teoretică a sferei de cuprindere a drepturilor culturale, care, în afara celor două drepturi de bază sus-menționate, ar trebui să cuprindă:
– dreptul la respectul identității culturale;
– dreptul fiecărei persoane de a se identifica cu o comunitate culturală;
– dreptul de acces la patrimoniul cultural;
– dreptul la protecția activităților creatoare;
– dreptul la protecția proprietății intelectuale;
– dreptul la educație, inclusiv la educația artistică și la educația pentru artă;
– dreptul de a desfășura în mod liber activități culturale, inclusiv dreptul la mobilitate a creatorilor, artiștilor și a creațiilor lor.
Este evident faptul că drepturile culturale recunosc și protejează identitățile culturale și diversitatea cultural și, în același timp, recunosc legătura indisolubilă a acestora cu dezvoltarea economică și socială.
1.2. Promovarea și protecția drepturilor copiilor
Conform legislației în vigoare Legea nr. 272/2004 autoritățile publice, organismele private autorizate, precum și persoanele fizice și persoanele juridice responsabile de protecția copilului sunt obligate să respecte, să promoveze și să garanteze drepturile copilului stabilite prin Constituție și lege, în concordanță cu prevederile Convenției Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului și ale celorlalte acte internaționale în materie la care Romania este parte. ( art.1 alin.(2)).
Respectarea și garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii:
– respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
– legalitatea șanselor și nediscriminarea;
– responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;
– primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;
– descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;
– asigurarea unei îngrijiri individualizate pentru fiecare copil;
– respectarea demnității copilului;
– ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate;
– asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;
– celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
– asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;
– interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie.
Drepturile prevăzute de lege sunt garantate tuturor copiilor fără nici o discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naționalitate, apartenență etnică sau origine socială, de situația materială, de gradul și tipul unei deficiențe, de statutul de naștere sau de statutul dobândit, de dificultățile de formare și dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinților ori ale altor reprezentanți legali sau de orice altă distincție.
1.3. Drepturile copilului
– copilul are dreptul la stabilirea și păstrarea identității sale ( art. 9 din Legea 272/2004);
– copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament ( art. 9 din Legea 272/2004);
– copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului ( art. 19 din Legea 272/2004);
– copilul a cărui părinți locuiesc în state diferite are dreptul de a întreține relații personale și contacte directe cu acesta, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului ( art. 22 din Legea 272/2004);
– copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale ( art. 27 din Legea 272/2004);
– copilul are dreptul la libertate de exprimare ( art. 28 din Legea 272/2004);
– copilul are dreptul la libertate de gândire, de conștiință și de religie ( art. 30 din Legea 272/2004);
– copilul are dreptul la libera asociere în structuri formale și informale, precum și libertate de întrunire pașnică, în limitele prevăzute de lege ( art. 31 din Legea 272/2004);
– copilul aparținând unei minorități naționale, etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la viață culturală proprie, la declararea apartenenței sale etnice, religioase, la practicarea propriei sale religii, precum și dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alți membri ai comunității din care face parte ( art. 32 din Legea 272/2004);
– copilul are dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante ( art. 33 din Legea 272/2004);
– copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale ( art. 34 din Legea 272/2004);
1.3.1. Protecția specială a copilului lipsit temporar sau definitiv,
de ocrotirea părinților săi
Protecția specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestațiilor și serviciilor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi sau a celui care, în vederea protejării sale, nu poate fi lăsat în grija acestora. (art. 54).
Copilul beneficiază de protecție specială până la dobândirea capacității depline de exercițiu (18 ani) și după, în cazul în care își continuă studiile într-o formă de învățământ, pe toată durata studiilor, dar fără a depăși vârsta de 26 ani.
Tânărul care a dobândit capacitate deplină de exercițiu și a beneficiat de o măsură de protecție specială, dar care nu își continua studiile și nu are posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiază, la cerere, pe o perioada de până la 2 ani, de protecție specială, în scopul facilitării integrării sale sociale. In cazul în care se face dovada că tânărului i s-au oferit un loc de munca și/sau locuință iar acesta le-a refuzat ori le-a pierdut din motive imputabile lui, în mod succesiv, prevederile de mai sus nu mai sunt aplicabile.(art.55 din Legea nr. 272/2004).
Măsurile de protecție specială a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se stabilesc numai cu consimțământul acestuia. În situația în care copilul refuză să-și dea consimțământul, măsurile de protecție se stabilesc numai de către instanța judecătorească, care, în situații temeinic motivate, poate trece peste refuzul acestuia de a-și exprima consimțământul față de măsura propusă.(art.57 alin.(3) din Legea nr. 272/2004).
Măsurile de protecție specială a copilului sunt :
plasamentul ;
plasamentul în regim de urgență ;
supravegherea specializată.
De măsurile de protecție specială, beneficiază :
– copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sunt interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela ;
– copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi găsit în grija părinților din motive neimputabile acestora ;
– copilul găsit sau copilul părăsit în unități sanitare ;
– copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal ( art. 60 din Legea nr. 272/2004).
1.3.2. Protecția copiilor refugiați și protecția copiilor în caz de conflict armat
Copii care solicită obținerea statului de refugiat, precum și cei care au obținut acest statut beneficiară de protecția și asistență umanitară corespunzătoare pentru realizarea drepturilor lor (art. 76).
In cazul în care copilul care solicită statutul de refugiat este neînsoțit de către părinți sau de un alt reprezentant legal, susținerea intereselor acestuia pe parcursul procedurii de acordare a statului de refugiat se asigură de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului în a cărei rază administrativ-teritorială se află organul teritorial al Ministerului Afacerilor Interne unde urmează a fi depusă cererea.
Până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererii de acordare a statului de refugiat cazarea copiilor se face într-un serviciu de tip rezidențial prevăzut de lege, aparținând Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului sau a unui organism privat autorizat. Copii care au împlinit vârsta de 16 ani pot fi cazați și în centrele de primire și cazare aflate în subordinea Inspectoratului General de Imigrări. Copii cărora li s-a acordat statul de refugiat, beneficiază de protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi (art.78 din legea nr. 272/2004).
1.3.3. Protecția copilului care a săvârșit o faptă penală
și nu răspunde penal (Legea nr. 272/2004)
Pentru copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal, la propunerea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, se va lua măsura plasamentului sau măsura supravegherii specializată. La luarea acestor măsuri se va ține seama de( art. 84) :
condițiile care au favorizat săvârșirea faptei ;
gradul de pericol social al faptei ;
mediul în care a crescut și trăit copilul ;
riscul săvârșirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală ;
orice alte elemente de natură a caracteriza situația copilului ( art.85);
Pe toată durata aplicării măsurilor destinate copilului care săvârșește fapte penale și nu răspunde penal, vor fi asigurate servicii specializate, pentru a-i asista pe copii în procesul de reintegrare în societate. Copilul va fi însoțit și asistat de către un psiholog sau asistent social, desemnat de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului în orice etapă a cercetării penale ( art.88).
1.3.4. Protecția copilului împotriva abuzului, neglijării, exploatării și a oricărei
forme de violență (Legea nr. 272/2004)
Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva abuzului, neglijării, exploatării, traficului, migrației ilegale, răpirii, violenței, pornografiei prin internet, precum și a oricăror forme de violență, indiferent de mediul în care acesta se află: familie, instituții de învățământ, medicale, de protecție, medii de cercetare a infracțiunilor și de reabilitare/detenție, internet, mass-media, locuri de munca, medii sportive, comunitate etc.( art. 89)
Orice persoana fizica sau juridica, precum și copilul pot sesiza Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din județul/sectorul de domiciliu să ia masurile corespunzătoare pentru a-l proteja împotriva oricăror forme de violență, inclusiv violența sexuală, vătămare sau de abuz fizic sau mental, de rele tratamente sau de exploatare, de abandon sau neglijență.
Angajații instituțiilor publice sau private care, prin natura profesiei, intra în contact cu copilul și au suspiciuni asupra unui posibil caz de abuz, neglijare sau rele tratamente au obligația de a sesiza de urgenta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului.
Părinții copilului sau, după caz, alt reprezentant legal al acestuia, autoritățile publice și organismele private au obligația să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a facilita readaptarea fizică și psihologică și reintegrarea socială a oricărui copil care a fost victima oricărei forme de neglijență, exploatare sau abuz, de tortură sau pedeapsă ori tratamente crude, inumane sau degradante ( art. 90).
1.3.5. Protecția copilului împotriva consumului de droguri (Legea nr. 272/2004)
Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva folosirii ilicite de stupefiante și substanțe psihotrope. Este interzisă vânzarea de solvenți copiilor, fără acordul părintelui ori al altui reprezentant legal.
Agenția Națională Antidrog, în colaborare cu Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și, după caz, cu alte autorități sau organe de specialitate ale administrației publice centrale, are obligația de a lua masurile corespunzătoare pentru:
– prevenirea folosirii copiilor la producția și traficul ilicit al acestor substanțe;
conștientizarea publicului larg și, în mod particular, a copiilor cu privire la această problematică, inclusiv prin intermediul sistemului de învățământ și, după caz, prin introducerea acestui subiect în programa școlară;
– sprijinirea copiilor și familiilor acestora, prin consiliere și îndrumare, dacă este necesar, de natură confidențială, dar și prin elaborarea de politici și strategii care să garanteze recuperarea fizică și psihică și reintegrarea socială a copiilor dependenți de droguri, inclusiv prin dezvoltarea în acest scop de metode de intervenție alternativă la instituțiile psihiatrice tradiționale;
dezvoltarea suplimentară a sistemelor pentru adunarea unor date reale asupra apariției consumului de droguri la copii, ca și asupra implicării acestora în producția și traficul ilicit de droguri; evaluarea permanentă a acestor situații, a progreselor realizate, a dificultăților întâmpinate și, respectiv, a obiectivelor propuse pentru viitor;
dezvoltarea unui sistem de informare publică care să reducă toleranța în ceea ce privește consumul de droguri și să ajute la recunoașterea primelor simptome de consum de droguri, mai ales în rândul copiilor ( art.93).
CAP. II. INFRACTORUL MINOR
2.1. Cauzele care determină delicvența juvenilă
Cauze specifice :
– creșterea după 1989, a situațiilor de abandon școlar a unor elevi cunoscuți cu comportament deviant sau preocupări antisociale, lipsa unei activități utile;
– lipsa de supraveghere permanentă de către părinți, supraveghetori, tutori și în special a celor “problemă”;
– familiile dezorganizate din rândul cărora provin unii minori infractori ai căror părinți sunt cunoscuți cu antecedente penale ;
– discontinuitatea în educație a minorilor de către școală, unități de ocrotire ( case de copii, școli de reeducare, școli speciale ) alte instituții cu atribuții în acest sens;
– necunoașterea din timp a anturajului, a locurilor și mediilor frecventate de minori;
– lipsa unei legături permanente între familie și școală;
– influența unor infractori majori aflați în anturajul minorilor prin determinarea acestora de a comite fapte antisociale;
– consumul de către unii minori de substanțe halucinogene și alcool pentru creșterea unei stări euforice.
Cauze generale :
– modificările esențiale intervenite în viața economică, socială, culturală, administrativă și juridică și dificultățile de adaptare a unor persoane la acestea;
– structurile și mecanismele controlului social, specifice statului de drept care nu sunt în totalitate constituite și nu funcționează la parametrii doriți;
– influențele externe prin activitatea infracțională desfășurată în România de cetățenii străini;
– menținerea, păstrarea anumitor structuri cu disfuncționalitate în educația cetățenilor.
– situația venitului național și a celui individual;
– efectele produse de criza economică cu urmări nefaste asupra vieții materiale și spirituale a cetățenilor;
– apariția pe piață a unor produse, bunuri și obiecte de valoare și tentația unor persoane de a intra în posesia lor;
– apariția și creșterea numărului locurilor unde sunt amplasate jocuri distractive și de noroc.
Principala cauză a apariției atitudinilor antisociale o constituie influența mediului social și proceselor psihice la nivelul conștiinței individului. Luarea hotărâri infracționale este rezultatul proceselor psihice care au loc pe planul conștiinței. Un rol important îl au și împrejurările concrete de viață ale individului. În acest context actul infracțional nu trebuie examinat ca o simplă reacție la factorii externi, deoarece situația concretă de viață dă naștere prin ea însăși la un act de voință, ci numai când se corelează cu personalitatea unui individ, când trece prin interesele, obiceiurile, mentalitățile, particularitățile psihice ale individualității sale. Deci, pentru a găsi cauzele și condițiile care favorizează delincvența juvenilă, trebuie să pornim de la analiza structurii interne ale individului și a factorilor externi, care pot fi cauze ale acestui fenomen negativ sau condiții care influențează și alimentează manifestările de acest gen.
Personalitatea copilului începe să se contureze după vârsta de 2 ani, vârstă la care copilul începe să perceapă și să fie atent la ceea ce se întâmplă în jurul său. Familia este prima care trebuie să vegheze la formarea și modelarea personalității copilului. În perioada adolescenței, continuă în ritm alert procesul de desăvârșire a personalității individului. Apar așa numitele
,,crize ” ale adolescenței, care apar și în raport cu situația familiei, cu societatea în care trăiește adolescentul. În această perioadă în care a crescut capacitatea de abstractizare și sinteză, când copilul devine puternic, capabil de eforturi mari, colectivul în care învață, grupul de prieteni își pune amprenta pe formarea personalității. Tot acum gândirea lui, păstrează o doză mare de subiectivism, în această privință exemplul de obiectivitate al părinților și profesorilor fiind foarte important. Toate frământările adolescenței duc la cristalizarea personalității, la formarea unui ideal de viață și al unui sistem de valori care nu se schimbă ulterior. În cazul în care copilul crește și se dezvoltă în condiții nesănătoase, într-o familie dezbinată, când influențat negativ de colegi, de prieteni, etc., personalitatea poate deveni aceea a unui infractor. Personalitatea infractorului minor, este rezultatul unei îmbinări neizbutite, a tuturor factorilor care concură la formarea personalității umane, îmbinare care dă naștere unei personalități temporar imperfecte care îmbină greutăți de diferite grade în procesul de adaptare la cerințele vieții în societate.
Tulburările de comportament – reprezintă una din cauzele de natură bio-psihică ale delincvenței juvenile. Aceste tulburări comportamentale se pot manifesta prin comportamente suicidale, fugile, comportamente agresive și delincvența juvenilă a toxicomanilor. Delincvența juvenilă este determinată de imaturitatea afectivă, intelectul liniar, dezvoltarea personalității. Comportamentul antisocial, la adulți, este anunțat de aceste tulburări comportamentale la copil, care pot lua și forma încăpățânării, întârzierilor acasă, agresiune fizică, impulsivitate.
Fuga și vagabondajul – reprezintă alte două tulburări de comportamente grave, care se asociază, de regulă, cu abandonarea școlii și cu alte tulburări de comportament. Fuga nu reprezintă o infracțiune dar este un început de comportament delincvent. Vagabondajul este o formă de fugă organizată, determinată de o insatisfacție față de mediul natural. Victime ale vagabondajului sunt adesea copiii crescuți în orfelinate unde regimul de viață este sever. În general, sunt înclinați spre vagabondaj copiii cu o personalitate dezarmonică, cei care au suferit unele modificări psihice în urma leziunilor și infecțiilor cerebrale și copiii schizofrenici. La adolescenți vagabondajul se datorează, spiritului de aventură al unor minori care se asociază în grupuri sub conducerea unei personalități psihopate ce determină la manifestări antisociale. De obicei, fuga se caracterizează prin bruschețe și adesea ea poate fi primul semn de inadaptare. Dintre factorii care duc la acest fenomen, ar putea fi menționați : spiritul de revoltă, dorința de independență, plictiseala, spiritul de aventură, căutarea fericirii în ideal, în mistic.
Bolile psihice – dacă tulburările de comportament nu înseamnă neapărat boală psihică și ar putea în anumite condiții să nu ducă la delincvență, tulburările patologice de personalitate se manifestă în copilărie prin manifestări delincvente. Astfel, personalitatea structurală dizarmonic de tip antisocial, se manifestă în copilărie prin chiulul repetat, purtare necorespunzătoare, minciuna persistentă, furturi, vagabondaj, vandalism. Aceste tulburări reprezintă o cauză de natură strict psihică. Tot în această grupă de cauze intră debilitățile mintale, organice, sau întârzierile în dezvoltarea intelectuală. Etimologic, comportamentul delincvent juvenil, recunoaște și stări sechelare de limită, după leziunile cerebrale, traumatismele obstreticale sau meningo–encefalopatice din copilărie. Aceasta explică comportamentul aberant prin modificările consecutive mintale, sindromurile epileptice sau tulburări de caracter.
Infirmitățile și bolile somatice – este vorba despre deficiențe de ordin psihic, infirmități care determină la individ un sentiment de inferioritate și de aici ura împotriva celor sănătoși, agresivitatea și uneori comportament delincvent. Un copil handicapat fizic, poate deveni egoist, datorită infirmității sale. Totul depinde de mediul social în care trăiește, pentru că, dacă nu sunt priviți cu dispreț, dacă nu sunt marginalizați de ceilalți, ei se pot integra psihic în colectivitate. Dintre bolile psiho-somatice aș aminti anorexia mintală, care se caracterizează prin alimentație precară, urmată de toate consecințele metabolice. Are ca simptome : depresie, anxietate, stare de tensiune, ostilitate, atitudine disperată, ură. Obezitatea este o altă boală somatică ce însoțește pe plan psihic complexul de inferioritate, cu toate consecințele negative, pe care le poate avea pentru un copil cu psihic labil și de care nu se ocupa nimeni pentru a-i înlătura acest complex.
Vârsta – unii autori consideră că există o strânsă relație între vârstă și comiterea unor fapte antisociale. Astfel, s-a constatat că cel mai mare număr de infracțiuni este săvârșit de adolescenți și tineri pentru că această vârstă presupune mai multă forță fizică și temeritate sau chiar nesăbuință.
Ereditatea – s-a pus problema dacă ereditatea este o cauză a fenomenului infracțional. Opinia pe care o împărtășim este aceea ca pe cale ereditară se transmit doar predispoziții care numai în condiții de mediu favorabile devin și realități. Prin intermediul comunicației efective, al simpatiei, copilul asimilează dintr-o dată o gamă de trăsături și tipare, corespondentele proprii speciei de esență colectivă. Ca urmare el devine capabil să influențeze mediul extern prin prisma unor mecanisme reglatoare ,,colective “, creând impresia posedării unor adaptări sociale înnăscute.
Carențele de afectivitate – reprezintă altă cauză a delincvenței juvenile, de natură psihologică. Astfel majoritatea delincvenților minori sunt copiii proveniți din familii dezorganizate, fie din casele de copii. Aceștia au o personalitate dizarmonică datorită lipsei afecțiunii și impulsurilor afective. Afectivitatea are un rol deosebit de important în formarea unui comportament adecvat, în adaptarea la mediu. Un copil lipsit de căldura unei familii, de afectivitatea celor din jur, nu va ști să dăruiască sentimente frumoase și se va contura ca o personalitate egocentrică, cu reacții instinctive primare.
Cauze de natură socială – un psihic labil, un psihic bolnav, nu este o cauză a delincvenței juvenile, decât dacă anumite cauze de mediu favorizează acest lucru. Un copil cu un psihic sănătos, normal ajunge în mod sigur la delincvență dacă mediul social în care trăiește este negativ. Între cauzele de ordin social care generează delincvența juvenilă se desprind câteva idei care sunt în general, sesizate, acceptate și analizate de majoritatea sociologilor și a oamenilor de știință, respectiv:
– disfuncții ale mediului familial;
– eșecul școlar și inadaptarea școlară;
– inadaptarea și neintegrarea socio-profesională;
– insuficiențe ale grupului de prieteni și ale modului de petrecere a timpului liber;
– alte cauze de natură socială;
Disfuncții ale mediului familial – în familie copilul își petrece cea mai mare parte din timp. Personalitatea în formare a copilului este strict influențată de modelul oferit de părinți. Familia își pregătește copilul pentru viață, ea poate fi mediu educativ sau dimpotrivă, guvernator de deviații comportamentale până la forma gravă a delincvenței juvenile. Familia își exercită influența asupra copilului prin structura sa și nivelul de trai material și cultural, prin stilul de viață ce o caracterizează. Delincvența juvenilă apare de cele mai multe ori, atunci când copilul sau adolescentul normal psihic, aflat sub influența atâtor factori, este frustrat de suportul formativ și de ambianța afectiv-maturizată a unei familii armonioase. Disfuncțiile sistemului familial, constituie cauza principală a comportamentului deviant la copii. Reconstituirea unei familii din văduvi sau divorțați, cu copii rezultați din familii anterioare poate exercita o influență negativă asupra copilului. Un copil crescut într-un asemenea mediu va fi cu ușurință expus influențelor nocive antisociale ale mediului și va trece ușor la săvârșirea de delicte. Pentru o dezvoltare psihică normală, minorul trebuie să aibă un sentiment de siguranță, necesar dezvoltării sale echilibrate. Acest sentiment depinde de următoarele condiții: protecție împotriva loviturilor din afară, satisfacerea trebuințelor elementare, coerența și stabilitatea cadrului de dezvoltare, sentimentul de a fi acceptat de ai săi. Copilul trebuie să fie iubit, să dăruiască dragoste, să fie condus și îndrumat, dobândind încetul cu încetul o experiență afectivă și socială complexă.
Carențele educaționale – manifestate la nivelul familiei pot fi cauze ale delincvenței juvenile. Astfel de carențe sunt: lipsa unui climat de calm și înțelegere în familie, nivelul profesional sau cultural scăzut al părinților, schimbarea frecventă a mediului familial, regimul educativ familial deficitar.
Eșecul școlar și incapacitatea școlară – este o cauză a delincvenței juvenile, o condiție care în prezența unor factori face posibilă apariția fenomenului de delincvență, dar este și un efect al disfuncțiilor psiho-sociale ale familiilor din care provin minorii. Totodată, eșecul școlar se datorează și faptului că unele cadre didactice nu găsesc întotdeauna metodele cele mai bune pentru educarea elevului.
Intrarea în mediul școlar – trecerea de la comunitatea afectivă a familiei la comunitatea de disciplinare a școlii, are adesea pentru copil semnificația și proporțiile unei adevărate crize. Depinde de familie și de cadrele didactice de felul în care copilul depășește această criză.
Insuficienta școlarizare – a minorilor este o altă cauză a inadaptabilității minorului. Aceasta se datorează fie atitudinii indiferente față de școală, fie situației materiale grele, opoziției părinților, atragerii lor în grupuri de prieteni cu preocupări negative. Totodată, necunoașterea de către cadrele didactice a situației familiale ale elevilor slabi, indiferența față de aceștia, săvârșirea unor greșeli grave în aprecierea activității lor, favorizează eșecul școlar și inadaptarea școlară.
Inadaptarea și neintegrarea socio-profesională – se datorează educației primite la locul de muncă, acesta putând exercita asupra individului influențe negative, nu prin sine însuși, ci prin ansamblul de elemente materiale și socio-umane pe care le cuprinde. Astfel, un rol negativ îl au: nivelul școlar și profesional scăzut al unora dintre colegii de muncă, disprețul față de legi al acestora, indisciplina la locul de muncă, absenteismul, relațiile conflictuale cu colegii de muncă, consum de alcool la locul de muncă, organizarea necorespunzătoare a procesului muncii, neacordarea unei atenții suficiente tinerilor pentru rezolvarea unor probleme (cazare, servirea mesei) sunt greșeli ale celor care au atribuții în acest sens, ale celor cu funcții de conducere și organizare a producției. Aceste insuficiențe pot determina lipsa de interes a tânărului pentru muncă, pentru activitatea productivă, el obținând rezultate slabe sau foarte slabe.
Insuficiențe ale grupului de prieteni și ale modului de petrecere a timpului liber – prieteni, ca și grupurile stradale, au reprezentat în multe cazuri, grupuri de socializare ,,negativă ” chiar de delincvență pentru unii minori și tineri. Aceste grupuri sunt constituite cel mai adesea din tineri proveniți din familii cu disfuncții, tineri ce prezintă deficit de școlarizare, eșec școlar, neînțelegerea profesională, parazitism. Asemenea grupuri se orientează spre comiterea unor activități aflate la marginea devianței sociale, ajungând frecvent la a comite infracțiuni. Din cercetările efectuate rezultă că grupul de prieteni în care este integrat minorul delincvent este constituit, de obicei, din indivizi de aceeași vârstă și sex cu al minorului cercetat. De cele mai multe ori în grupul de prieteni apar infractori minori sau majori, care de obicei sunt liderii grupului. Referindu-se la grupul de prieteni și la modul în care acesta influențează negativ comportamentul minorului, unii autori consideră că aceste grupuri acționează în virtutea unor ,,mecanisme de apărare “. Acestea ar fi când ,,supraviețuirea” și coeziunea grupului este amenințată, astfel de mecanisme fiind: glorificarea delincventului, ,,imunizarea” treptată și progresivă împotriva tuturor sentimentelor tipic umane, consolidarea imaginii negative pe care delincvenții și-au făcut-o despre ei înșiși. Minorul trebuie îndrumat în modul de petrecere a timpului liber. Părinții trebuie să-l orienteze nu numai spre activități sportive și distractive, ci și spre lectura unor cărți bune și instructive, spre spectacole, expoziții etc. Este bine ca minorului să i se impună o oră de întoarcere acasă seara, pentru a nu-i da posibilitatea de a folosi în detrimentul său timpul de odihnă. Școala are un rol foarte important în modul de petrecere a timpului liber, prin acțiunile pe care le organizează, pe care le propune elevilor. De asemenea s-a constatat o legătură între nivelul de instruire și educație al elevilor și modul de petrecere al timpului liber.
Alte cauze de natură socială.
1. S-a constatat că trecerea de la un tip de viață la altul, la modul de existență urbană de la cea rurală, poate determina comportamente deviante. Astfel, s-a relevat faptul că în condiții de industrializare și urbanizare accelerată, unele grupuri sociale nu reușesc să se adapteze rapid la noua situație, ceea ce conduce la apariția unor disfuncții în procesul de socializare.
2. Apoi, în condițiile actuale de industrializare, specializare, urbanizare, birocratizarea organizațiilor și instituțiilor umane în continuă dezvoltare tehnologică, are loc o maturizare psihică timpurie a minorului, aflată adeseori în conflict cu întârzierea maturizării sociale, care presupune prelungirea studiilor, întârzierea lansării în viața socială activă. De multe ori, minorul, adolescentul, de 14, 15, 16 ani considerându-se mare, vrând să pară matur, încercând să imite comportamentul unor adulți pentru a fi considerați ei însăși adulți, ajung să comită acte antisociale, infracțiuni, considerând că în felul acesta își dovedesc curajul și maturitatea.
3. O altă cauză ar fi constituit-o deficiențele de activitate a unor instanțe de control social și îndrumare educativă cum sunt: organele judiciare și reprezentanții autorității tutelare. Lipsa lor de operativitate, neînregistrarea tuturor situațiilor care impuneau luarea unor măsuri de ocrotire socială, creează condiții favorizante pentru devianța penală a minorului. Astfel, în cazurile în care se dovedește că familia este un mediu nociv pentru creșterea și educarea copilului, autoritatea tutelară trebuie să acționeze pentru scoaterea lui din acest mediu și încredințarea lui, unei instituții de ocrotire a minorilor.
4. S-a pus problema dacă televiziunea și cinematograful pot genera delincvența juvenilă, întrucât s-a constatat că minorii își petrec o mare parte a timpului liber în fața televizorului sau la cinematograf, fiind vorba în special, de emisiunile și filmele care au scene de violență, acestea constituind un pericol pentru copii, cu unele perturbări afective și caracteriale, datorată frustrării, ele putând favoriza delincvența. In general, televiziunea și cinematograful, nu sunt cauze ale delincvenței juvenile, însă ele sunt condiții care pot influența, pot alimenta starea infracțională, incitând la săvârșirea unor fapte antisociale.
2.1.1. Teoria criminalului înnăscut
Preocupați de evidențierea rolului important ce revine personalității individului în declanșarea actului criminal, o serie de cercetători au acordat o atenție deosebită factorilor neuropsihici, fiziologici și ereditari în geneza crimei și infracțiunii. Promotorul acestei orientări a fost medicul italian Cesare Lombroso care, pornind de la ideea regresiunii atavice a infractorului, formulează celebra teorie a criminalului înnăscut.
Conform acesteia, personalitatea delincventului reprezintă o entitate distinctă și specifică, datorându-se anumitor trăsături anatomo-fiziologice și biologice transmise ereditar, care determină predispoziția spre crimă și violență a anumitor indivizi. Ca atare, criminalul este o ființă biologică ce diferă sensibil de ființa ,,normală” datorită posedării anumitor trăsături și stigmate anatomo-fiziologice dobândite pe cale ereditară. Printre stigmatele fizice, Lombroso a identificat: fața asimetrică, urechi foarte mari sau foarte mici, bărbie îngustă, maxilarul și obrajii proeminenți. Lombroso a listat o serie de caracteristici fiziologice și psihologice precum: insensibilitate la durere, cicatrizarea rapidă a rănilor, lenea, lipsa completă a rușinii, neglijența, excitabilitatea, vanitatea etc.
Criminalul înnăscut are o serie de obiceiuri cum ar fi: tatuajul, utilizarea excesivă a gesturilor și înclinația spre limbaj colorat.
Concluziile medicului italian sunt concretizate astfel:
– criminalii sunt la naștere un tip distinct;
– ei pot fi caracterizați prin anumite stigmate;
– aceste stigmate sau caracteristici fizice nu cauzează crima, dar ele ajută la identificarea tipurilor criminale;
– numai prin intervenții sociale riguroase poate fi restrâns comportamentul infracțional al criminalilor înnăscuți.
Lombroso (1876) în celebra sa carte „Omul delicvent” susține teoria conform căreia criminalii prezintă particularități primitive transmise ereditar de la descendenții îndepărtați, mai puțin evoluați pe scara filogenetică decât noncriminalii.
Lombroso a efectuat ample cercetări antropologice și măsurători antropometrice pe subiecți deținuți, punând bazele teoriei atavismului. Criminalul atavist prezintă stări degenerative care apar sub diferite caracteristici de ordin fiziologic: anomalii corporale, diformități, malformații și stigmate anatomo-fiziologice, cât și instincte primitive care apar la animalele inferioare. Prezența acestor anomalii reprezintă predispoziție pentru comiterea crimei, care este privită ca o tendință ce se transmite ereditar. Actul criminal este privit ca o faptă predestinată, moștenită de la strămoșii săi, cărora le-a păstrat însușirile fizice și anacronismul.
Cu privire la acest tip criminal, Lombroso spunea că aceștia ar fi arătat normal dacă s-ar fi născut într-o perioadă anterioară ca evoluție.
În opinia lui Lombroso (1918), criminalul înnăscut prezintă în proporție de 33% numeroase caracteristici atavistice:
– Craniul – volumul prea mic al craniului, scleroză cerebrală, numeroase oase wormiene, orbite oblice;
– Fața – maxilare supradimensionate, pomeți proeminenți, asimetrie facială, urechi de dimensiuni mari, dentiție anormală, figură masculinizată la femei, mare acuratețe vizuală;
– Creier – anomalii ale fisurilor, greutate mică a creierului, hipertrofii ale cerebelului, modificări histologice ale cortexului;
– Corp – talpa piciorului prehensibilă, hernie, liniile palmei simple;
– Pielea – riduri anormale, barbă rară, pigment gălbui al pielii, păr aspru;
– Anomalii motorii – stângaci sau ambidextrii, anormalități ale reflexelor, agilitate ieșită din comun;
– Anomalii senzoriale – obtuzitate a simțului tactil, insensibilitate față de durere, acuitate vizuală ridicată, obtuzitate auditivă, gustativă și olfactivă;
– Anomalii psihice – inteligență limitată, lipsa sensibilității morale, absența remușcărilor, canibalism, ferocitate, lipsa autocontrolului, pederastie, onanism și obscenitate, credințe religioase exagerate, vagabondaj, precocitate sexuală, impulsivitate, lașitate, lene, imprevizibilitate, pasiune pentru jocuri de noroc și alcool.
Prezența a cinci sau a mai multor anomalii indică faptul că individul este criminal înnăscut (natural born killer), acesta nu devine criminal, ci se naște criminal.
Raffaele Garafalo – a rezumat caracteristicile psihice ale criminalului înnăscut: lipsa sentimentelor de rușine, onoare și milă spunând că acestea lipsesc de asemenea și la omul sălbatic.
În ultimii săi ani de viață, totuși, Lombroso a admis importanța factorilor de mediu, însă niciodată nu a deviat de la teoria cu privire la existența unui „tip criminal” care poate fi identificat antropometric.
Cu toate că teoriile lui Lombroso au fost discreditate și mai ales criticate datorită metodologiei statistice deficitare și confuze, teoria degenerescenței a deschis noi drumuri de cercetare și a detașat din știința antropologiei generale, antropologia criminală.
2.1.2. Teoria condiționării fundamentată biologic
Teoria condiționării fundamentată biologic a lui H. Eyseneck (1964) reprezintă o concepție unică privind etiologia comportamentului criminal. Folosind în mare măsură terminologia pavloviană (inhibiție corticală, reflex condiționat etc.) Eyseneck pleacă întâi de la afirmația că există variații inter-individuale în ceea ce privește proprietățile fiziologice corticale, cum este cazul rapidității cu care apare inhibiția corticală. Odată ce această inhibiție se instalează, cortexul devine mai puțin sensibil la stimulări. Cei care comit fapte criminale sunt mai extrovertiți decât cei care nu sunt implicați în activități ilegale.
2.1.3. Teoriile constituționale
Aceste teorii susțin existența unei relații între anumite caracteristici fizice și caracteristicile temperamentale, deci între tipul fizic și comportament. William Sheldon, în urma unor investigații, ajunge la concluzia că structura fizică mezomorfică este cel mai mult implicată în comportamentul criminal.
Fizicul singur nu poate explica în mod adecvat comportamentul delincvent: este clar că în interacțiunea cu alte forțe el este implicat în delincvență. Nu toți oamenii mezomorfici sunt criminali și nu toți criminali sunt mezomorfici.
Chiar dacă există o corelație între fizic și comportamentul criminal, nu înseamnă în mod necesar că unul este cauza celuilalt. Este destul de probabil că, în copilărie, structurile mezomorfice să fi folosit mai mult mijloace agresive și fizice pentru a-și atinge scopurile. Fiind recompensați pentru acest tip de comportament ei persistă în terorizarea altora când ajung adulți.
2.2. Orientarea psihologică
Având o determinare multicauzală, delincvența include o serie de comportamente, conduite și acțiuni negative ale unor indivizi care urmăresc realizarea propriilor lor aspirații, motivații și mobiluri personale. Psihologii vorbesc de tendința delincvenței de a reprezenta o formă de ajustare a unei inferiorități fizice sau a unei frustrări generând propensiunea individului către instincte agresive, masculinitate și puțin brută.
Teoriile psihologice pun accentul în primul rând pe caracteristicile persoanei, pe structură și factorii componenți ai personalității, pe rezultatele învățării și interacțiunii sociale ca fiind drept principale cauze ale comportamentului infracțional.
2.2.1. Profilul psihologic al copilului delicvent
Schițarea profilului psihologic al infractorului minor, presupune demararea unui demers care să coaguleze în jurul său atât elementul psihologic cât și cel juridic, reprezentând un punct de referință în decodificarea manifestărilor personalității celui compartimentat în categoria delincvenților juvenili.
În acest caz, sunt de punctat trimiterile ce se fac vizavi de imaturitatea socială privită ca dificultate de integritate socială, fiind în conflict cu cerințele unui anumit sistem valoric normativ, subliniindu-se astfel tulburări ale structurii raporturilor sociale. „Front comun” în partea „negativă” a trăsăturilor de personalitate la infractorul minor fac: instabilitatea emotiv-acțională, inadaptarea socială, căutarea satisfacției materiale sau morale, infracțiunea cât și duplicitatea comportamentului său.
Astfel, instabilitatea emotiv-acțională este asociată conturării profilului personalității delincvente, cunoscute fiind reacțiile discontinue, salturile nemotivate de la o extremă la alta, inconsecvența în reacții față de stimuli și inconstanța preponderent endogenă. Instabilitatea emoțională se conturează deci, ca o trăsătură esențială a personalității insuficient maturizate a infractorului, la acest nivel evidențiindu-se mai pregnant carențele dezvoltării personalității, traumatizării sale, decât nivelul dimensiunii cognitive.
Inadaptarea socială are drept cauză o insuficiență a maturizării sociale, a carențelor educative și socio-afectivă legată de grupul de referință. Desprinderea de timpuriu de încadrarea pe linia socială sau de transgresarea dincolo de ea, este decisivă deoarece în această perioadă se stabilesc legăturile temporale de bază, iar dacă nu sunt înlăturate atitudinile antisociale derivate din carențele educative prin acțiuni nuanțate, centrate pe client și modelate pe situații, se pot stabili cu siguranță, deprinderi negative care, actualizate în condiții social-economice nefavorabile, ajung a genera devianța ce duce de multe ori la infracțiune.
Imaturitatea psihică derivă și din faptul că diferiți excitanți din mediul ambiant, exercită asupra infractorului o stimulare cu mult mai mare decât față de ceilalți indivizi. Stimularea excesivă provine atât din sensibilitatea deosebită a infractorului cât și din forța specifică a stimului, în condițiile în care lipsesc inhibițiile pe linie socială. Lipsa unei cenzuri morale este astfel considerată ca o caracteristică a infractorului, alături de inhibiția socială înțeleasă ca o rezultantă a formării intereselor în direcția antisocială.
Tot ca o trăsătură a personalității infractorului minor, apare duplicitatea comportamentului ca o a doua natură, dând artificialitate întregii sale conduite. Infractorul minor este conștient de caracterul antisocial și distructiv al acțiunilor sale, lucrând de multe ori în taină, observând, plănuind și totodată ferindu-se de controlul adulților și în special al autorităților.
Pe aceeași linie a abordărilor psihice se situează și determinările cauzale ale delincvenței juvenile în condițiile în care se resimte decalajul între cerințe și posibilități din punct de vedere tensional, în consecință apărând blocaje și frustrări, ca implicații emoționale ale privațiunii.
Pe măsura dezvoltării și integrării individului în mediul social, pe lângă motivele primare de esență biologică, apar noi motive, de esență socială care datorită ordinii lor și apariție, au fost numite motive secundare. La delincvenții minori și tineri, datorită distrucțiilor procesului de socializare, motivele secundare de nuanță socială se structurează cu dificultate sau nu se mai structurează deloc, ceea ce face ca în comportamentul lor să se manifeste cu acuitate.
E necesar a se specifica în continuare faptul că, în exprimarea personalității sunt implicate anumite intensități ale trăsăturilor, făcându-se în mod implicit referire la imaturitatea intelectivă și afectivă, cea dintâi nefiind identică cu un coeficient de inteligență (Q.I.) scăzut, deoarece imaturitatea intelectuală reprezintă o capacitate scăzută de a stabili un raport rațional între pierderi și câștiguri în proiectarea și efectuarea unui act infracțional. Numai acțiunea în timpul educației va reuși să-l învețe pe infractorul minor că, manifestarea sa comportamentală trebuie să fie rezultatul unui compromis, al unei tranzacții între satisfacerea nevoilor sale și a nevoilor altora. El (infractorul) va învăța prin educație, să se adapteze la anumite norme impuse de societate, satisfăcându-și trebuințele și necesitățile, în maniera în care să nu intre în conflict cu societatea (comunitatea). Pentru a transmite toate noile achiziții pozitive prin educație, actul în sine este condiționat de factori cum ar fi: mediul în care se realizează influența educativă; modalitatea utilizată; capacitatea de discernământ a clientului cât și intensitatea instinctelor sale, echilibrându-se astfel tendințele de intrare a posibilului delincvent, în câmpul acțiunii infracționale.
Foarte important în cazul cercetării noastre îl constituie modul în care, minorul infractor, în speță cel între 14 și 16 ani, își poate asuma responsabilitatea unei fapte, dând sau nu dovadă de discernământ.
Responsabilitatea, că una din cele mai importante categorii juridice, exprimă un act de angajare a individului în procesul interacțiunii sociale, prin asumarea consecințelor față de rezultatele faptelor sale. Dacă pe plan juridic se admite că sancțiunea penală trebuie acordată în funcție de gradul de responsabilitate, trebuie să admitem că delincventul minor este răspunzător pentru propria sa structură psihică și pedepsit ca atare. Astfel, furnizând criterii medicale de „specialitate” în baza cărora organele judiciare pot stabili existența sau inexistența responsabilității, psihiatrii, fără a fi implicați în actul de justiție, sunt totuși cei mai activi și mai competenți consilieri ai acestui act, deoarece, criteriile medico-legale (implicit psihiatria) sunt singurele care pot decide elaborarea unor sancțiuni de ordin corectiv-educativ sau a unor măsuri de siguranță cu caracter medical preventiv.
În acest sens, doar noțiunea de responsabilitate coercitivă într-un concept psihiatric (discernământul), pune problema raportului normal-patologic, fiind criteriu cu relevanță unică.
Ca un revers, stabilirea stării de iresponsabilitate pentru individualizarea motivației și sancțiunii, se remarcă a fi o problemă foarte importantă, deoarece e necesar să se determine existența unei boli psihice care să genereze această stare sau iresponsabilitatea însușirii în momentul comiterii faptei. Deoarece, simpla constatare a unei boli psihice implică și iresponsabilitatea autorului, stabilirea stării de iresponsabilitate se dovedește a fi o problemă complexă, serioasă și dificilă. Din această perspectivă analiza juridico-penală a criminalității întregită cu cea sociologică, criminologică și psihologică, concură la identificarea și explicarea contextului socio-cultural și individual care generează delincvența ca devianță socială.
În contrapunct, vine noțiunea de discernământ care, invocată în Codul penal, nu este expres definită de legiuitor, singura precizare referindu-se la faptul că până la proba contrarie, orice individ care săvârșește o faptă penală, se presupune că a acționat cu discernământ, excepție făcând minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, în consecință, neavând responsabilitate, neputând fi trași la răspundere penală. De fapt, atât în teoria cât și în practica penală, discernământul după Tipcaru G. și Pirozynski (1987) este considerat drept „capacitatea subiectului de înțelegere și de manifestare conștientă a voinței, în raport cu fapta concretă, în timp ce practica psihiatrică reprezintă o opțiune de a deosebi binele de rău, licitul de ilicit, legalul de ilegal, a distinge și anticipa faptele și a alege soluțiile morale”. În alte situații date, unele definiții se referă la discernământ ca la o constantă a psihicului care acoperă întreaga personalitate, constând în adaptarea eficientă la mediu, capacitatea de înțelegere, de autocontrol, acceptarea normativității și realizarea conștiinței de sine.
Minorul, atât cât este capabil, va înregistra satisfacții consolidându-și sau fragilizându-și echilibrul psihic al personalității sale, luând în calcul modul în care își joacă rolul social și își asumă statusul ce îl deține.
În raport cu succesele sau eșecurile legate de competențele acestui rol, minorul se va înscrie pe o traiectorie ascendentă sau descendentă în dinamica ierarhiei sale sociale. Această traiectorie în relația „rol-status”, îi va influența puternic personalitatea, un mare rol având mecanismele care participă la creșterea rezistenței la frustrări și la crearea unei corelări judicioase a aspirațiilor și expectațiilor cu posibilitățile proprii și specificul împrejurărilor date.
Particularizând și mai mult, încercând a întregii profilul personalitățiii infractorului minor, va trebui să ținem cont de acele trăsături negative ce îl consideră „imatur caracteriologic” cum ar fi: toleranța scăzută la frustrare, autocontrol deficitar, impulsivitate și agresivitate, subestimarea gravitației greșelilor și a actelor disociale și antisociale comune, nedezvoltarea sentimentelor morale și a motivelor superioare de ordin social. La toate acestea, pot fi încă adăugate, întregind tabloul structural: indiferența și disprețul față de activitățile sociale utile (învățare, muncă), opoziție față de normele juridice, morale și respingerea acestora, devalorizarea de sine și aderarea la statusul de delincvent, dar mai ales, imaginea falsă despre autonomie și libertate individuală concepută sub forma forței brute, a agresivității și violenței.
2.3. Influențele negative ale familiei dezorganizate asupra
dezvoltării copilului și adolescenței
Familia dezorganizată este familia care îți pierde integritatea ca urmare a separării părților datorită unor motive precum: desfacerea căsătoriei prin divorț, decesul unuia dintre părinți, etc.
W.J Goode (1961) realiza urmatoarele clasificari ale familiilor dezorganizate:
1. familia incomplet unită sau nelegitimă;
2. familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soți ca urmare a anulării căsătoriei, separării, divorțului și părăsirii;
3. familia tip “cămin gol” în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună însă comunicarea și relaționarea sunt realizate minimal, fără să constituie unul pentru celalalt un suport emoțional;
4. familia în criză datorită unor cauze ce determina absența temporară sau permanentă a unuia dintre soți, decesul, închisoarea, război;
5. existența unor situații care determină fundamentul eșecurilor comportamentului tânărului: psihoza copilului sau a soțului ori condițiile fizice cronic incurabile.
O familie dezorganizată produce efecte negative în plenul relațiilor sociale, al personalității membrilor, iar prin aparența sa ,,onorabilitate” sau ,,normalitate” impiedică de cele mai multe ori intervenția activă a instituțiilor sociale de ocrotire și control social.
Evidențiind rolul negativ al acestor carențe familiale asupra procesului de dezvoltare a personalității adolescentului, literatura de specialitate enumeră urmatoarele reacții de apărare ale adolescenților ,,normali”:
– reacții afective: anxietate, depresie, stări de excitație, obsesii, fobii, insecuritate;
– reacții caracterologice: agresivitate, imaturitatea proceselor afective;
– reacții cognitive: eșecuri de performanțelor școlare;
– reacții psihosociale: conflicte cu familia, comunitatea, identificarea negativă.
O familie disfuncțională, prin structură, prin climat, prin stilul educativ, prin abuzuri de tot felul generează disfuncții la nivel psihologic și de structurare a personalității minorului acestea constituindu-se, mai mult sau mai puțin, ca premise pentru un comportament deviant sau delincvent al copilului și adolescentului.
2.4. Abuzul asupra copilului . Delimitări conceptuale
2.4.1. Definirea abuzului
Maltratarea sau abuzul părinților față de copil nu este un fenomen nou. In numeroase legislații moderne abuzul față de copil este definit ca vatamarea fizică, mentală, sexuală, tratamentul neglijent, maltratarea unui minor de catre o persoana care este responsabilă în ceea ce privește bunastarea lui.
Abuzul asupra copilului este acel comportament care, în mod intenționat, cauzează lipsuri de natură fizică sau psihică unui minor dependent.
Modalitățile prin care se comit abuzurile asupra copiilor acoperă o paletă destul de largă: bătăi, pedepse fizice grave cu efecte necontrolate, abuz sexual, neglijare, etc. Abuzul săvârșit asupra minorului este conceptualizat, de obicei, la trei niveluri de manifestare: social, instituțional, familial. Abuzul familial este acel abuz care este comis de către părinți sau de către acele persoane în a căror îngrijire se află minorul.
Principala clasificare a tipurilor de abuz enumeră: abuzul fizic, abuzul sexual, abuzul emoțional (psihologic) și neglijarea.
1. Abuzul fizic – reprezintă folosirea forței fizice asupra copilului și supunerea la munci dificile care depășesc posibilitățile lui având ca rezultat vătămarea integrității sale corporale. Termenii de definire se referă la aplicarea de către părinte sau de către persoana căruia i-a fost incredințat, de măsuri sau tratamente de orice fel care pun în primejdie grava dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a copilului. Include alungarea de casă, expunerea la îmbolnăvire, aplicarea de lovituri corporale grave, lipsa de libertatea, amenințarea gravă.
2. Abuzul sexual asupra copilului definește acele contacte și interacțiuni între un copil și o persoană adultă în care copilul este folosit pentru stimularea sexuală a celui adult sau a altei persoane. Abuz sexual poate fi comis și de o persoana sub vârsta de 18 ani, dacă acea persoană este, fie semnificativ mai în vârstă decât victima fie într-o poziție care îi oferă putere și control asupra copilului.
Abuzul sexual asupra copilului definește utilizarea corpului unui copil pentru plăcerea sexuală a unei persoane pe care copilul nu este capabil să o înțeleagă și nu este adecvată vârstei sau dezvoltării psihosociale a acestuia. Participarea copilului este obtinută fie prin violență, fie prin seducție.
Abuzul sexual intra-familial, în forma lui cea mai gravă, este incestul, implicând relațiile sexuale comise între persoane care sunt în relații de rudenie apropiate și nu se pot căsători între ele, interdicția fiind legat de tipul de înrudire.
Sunt considerate abuz sexual următoarele activități: mângâieri, expunerea organelor genitale în fața copilului, contact sexual genital, contact sexual oral, contact sexual anal. Tot forme de abuz sexual sunt considerate și nerespectarea pudorii copilului specifică vârstei, vizionarea de filme pornografice, etc.
Abuzul sexual se produce datorită combinării unor procese individuale și familiale, ceea ce înseamnă că, în analiza motivației ce stă la baza abuzului trebuie luați în considerare toți factorii individuali, familiali și sociali care favorizează abuzul sexual.
Efectele abuzului sexual asupra adolescenților se manifestă prin urmatoarele reacții: promiscuitate, prostituție, vagabondaj, agresivitate fizică și sexuală (mai ales la băieți), comportamente delincvente.
3. Abuzul emoțional asupra copilului este un comportament inadecvat al adultului față de copil cu efecte negative asupra personalității în formare a copilului. Respingerea, izolarea forțată, ignorarea și coruperea minorului, umilirea, criticarea, refuzul de a-l ajuta, reprezintă forme ale acestui tip de abuz.
Abuzul emoțional este, uneori, un concept intangibil și difuz, ale cărui efecte sunt mai greu de depistat, însăși victima neputându-și da seama de maltratarea psihologică la care este supusă.
In perioada preșcolară cei mai importanți indicatori ai abuzului emoțional sunt de obicei comportamentali. Se pot semnala la copiii abuzați comportamental dificultăți de concentrare, agresivitate sau impulsionare, probleme de relaționare cu ceilalți.
In cazul adolescenților abuzați emoțional se manifestă cel mai pregnant agresivitatea și revolta, dar și conduita de evitare, de stagnare și dorința de a ,,rămâne mici”. Astfel, adolescenții pot ajunge să consume droguri, să se împotrivească autorității, să devină distructivi și răzbunători în mod intenționat. Pot avea depresii și tentative de sinucidere. Devin labili emoțional și cu sentimente de ostilitate față de lume.
2.4.2 Neglijarea copilului ca formă de abuz
Acest concept se referă la incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica cu adevărat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoționale, de dezvoltare fizică și psihică, precum și limitarea accesului său la educație.
Dacă în cazul celorlalte forme de abuz, abuzul se defineste prin ,,a face rău”, neglijența se definește prin ,,a nu face bine”. ,,A nu face bine” înseamnă în fapt, tot ,,a face rău”.
Cea mai acută formă de neglijare a copilului este cunoscută în limbajul curent ca fenomenul copiilor cu ,,cheile de gât”.
Neglijarea educațională presupune neîncadrarea copilului într-o formă adecvată de învătământ, neglijarea nevoilor speciale de educație, orientarea spre alte activități în detrimentul celor școlare, neocrotirea față de influențele negative dintre care ,,educarea” prin mass-media se poate constitui drept factor important.
Abuzul nedepsitat și netratat produce modificări grave în strucutrarea personalității copilului, cu repercusiuni majore în timp.
Aceste modificări sunt:
– disfuncții somatice;
– disfuncții în sfera sexuală: hipersexualitate, respingere a actului sexual, atracția sexuală față de copii sau de persoane de același sex;
– comportament agresiv față de sine: tentative de sinucidere, automutilare, consum exagerat de alcool și droguri;
-tulburări în sfera afectiv emotională: impulsivitate și violență, depresie, neîncredere în sine și în ceilalți;
– tulburări de adaptare, integrare și relaționare socială, dificultăți profesionale, incapacitate de respectare a normelor sociale, morale și legale.
2.5. Eșecul școlar și incapacitatea școlară
Sunt cauze de natură socială, care determină alături de alți factori, comportamentul delincvent al minorilor. Acesta influențează cariera viitorului delincvent, întrucât determină o slabă integrare și socializare a minorului.
Eșecul școlar este o cauză a delincvenței juvenile, dar și un efect al disfuncțiilor psihosociale ale familiilor din care provin minorii. Totodată eșecul școlar se datorează și faptului că unele cadre didactice nu găsesc întotdeauna metodele cele mai bune pentru educarea elevului.
S-a constatat că eșecul școlar este rezultatul unei duble inadaptări a copilului la activitatea școlară în cadrul școlii și la factorii interni ai acestuia (mediul familial, particularități psihice ale copilului).
Eșecul școlar și inadaptarea școlară nu se datorează atât unor capacități psihice, de inteligență, cât deficitului de școlarizare în familie. Există elevi care au o inteligență medie sau chiar peste medie care datorită lipsei de interes pentru activitatea școlară nu știu să-și utilizeze capacitatea intelectuală în activitatea școlară.
Insuficiența școlarizare a minorului este o altă cauză a inadaptabilității minorului. Aceasta se datorează fie atitudinii indiferente față de școală, fie situației materiale grele, opoziției părinților, atragerii lor în grupuri de prieteni cu preocupări negative.
De asemenea, nerecunoașterea de către cadrele didactice a situației familiale ale elevilor slabi la învățătură poate duce la săvârșirea de către aceștia a unor greșeli grave în aprecierea activității lor, fapt ce favorizează eșecul școlar și inadaptarea școlară.
Din cercetările efectuate s-a constatat că majoritatea delincvenților minori sunt repetenți, cu rezultate slabe la învățătură sau au abandonat școala. Toate acestea relevă faptul că eșecul școlar este un efect combinat al carențelor educaționale din familie și școală în același timp, o cauză a delincvenței juvenile.
2.6. Impactul mijloacelor de informare în masă
Studiile efectuate au relevat influența deseori negativă exercitată de mijloacele de informare în masă asupra tinerilor. Criminologii occidentali au menționat pe primele locuri violența în mass-media și în special video-violența.
Din cercetările efectuate în acest scop au rezultat următoarele:
– violența pe unicul său marele-ecran furnizează modele de comportament negativ. Aceste filme sunt comerciale făcute pentru a se obține cât mai mulți bani din vânzarea lor și, în consecință, abordează fără nici o reținere acele teme cu efecte în planul instinctului, al inconștientului uman. Influența este mai puternică asupra spectatorului tânăr, care este dornic de senzații tari;
– determină creșterea nivelului agresiv în rândul celor ce urmăresc asemenea filme sau emisiuni. Tinerii sunt impresionați de ceea ce văd și doresc să imite comportamentul eroilor negativi din filme;
– desensibilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violența.
Totodată se relevă faptul că receptarea mesajelor mass-media se realizează și interpretează în funcție de propriile nevoi, atitudini și imagini despre lume, astfel încât violența va produce efecte doar asupra acelora care au inclinații spre violență. Cu implicații asemănătoare mai ales asupra tinerilor se află pornografia.
2.7. Orientarea sociologică
2.7.1. Teoria ,, asoțiațiilor diferențiate,,
Edwin Sutherland elaborează o teorie complexă propunând o abordarea multifactorială a criminalității, privită ca un fenomen socio-cultural. A fost introdusă pentru prima dată în ediția din anul 1939 a ,, Principiilor criminologiei,,.
Comportamentul delicvent se învață printr-un proces obișnuit de comunicare cu alte persoane, în cadrul unor grupuri. El dobândește prin asociere cu indivizi care apreciază favorabil acest comportament și prin izolarea ( diferențierea) de persoanele care îl apreciază defavorabil.
Astfel, ,, asociația diferențiată a unei persoane cu diferiți indivizi,, ar sta la baza actului infracțional.
,,Asociațiile diferențiate,, apar pe fondul unor conflicte socio-culturale care stau la baza proceselor dezorganizării sociale. Studiul comportamentului infracțional poate fi integrat în studiul sociologic al oricărui tip de comportament.
Procesul de ,, învățare,, a delicvenței cuprinde mai multe trăsături și momente în dezvoltatea sa, respectiv:
– luând contact unii cu alții, indivizii încept să-și orienteze mobilurile, scopurile și aptitudinile, în funcție de interpretările favorabile sau nefavorabile pe care le acordă regulilor și dispozițiilor legale;
– ,, organizarea diferențială,, a grupurilor sociale face ca de cele mai multe ori, normele și valorile sociale să nu fie cunoscute și receptate în totalitate de către toți indivizii;
– al treilea moment se referă la frecvența, durata și intensitatea acestora, care oferă individului posibilitatea de a alege și ,,a învăța,, între comportamentele convenționale conformiste și alte comportamente neconformiste sau deviante.
2.7.2. Teoria “oportunitatii diferentiate”. Esecul scolar
Ideea centrală a acestei teorii este inclusă în conceptul de oportunitate diferențiată. Cloward și Ohlin sunt de acord cu Mertan ca indivizii care au eșuat să obțină succesul în societatea convențională vor cauta noi căi pentru a-l atinge. Aceia dintre ei care se văd lipsiți de șansa reușitei prin mijloace legitime vor adera la subcultura delincventă.
Participarea în aceste grupuri orientate antisocial le oferî prilejul să obțină succesul personal și satisfacție ca urmare a aprobarii și gratitudinii acordate de ceilalți membri ai grupului subcultural.
Odată intrați în grupul delincvent li se oferă prilejul de a obține și succesul economic pe care și l-au dorit prin implicarea în activitati infracționale . Structurile care oprează pentru
,,reușită,, prin mijloace ilegitime sunt diferențiate de autor în trei ,, modele ,, de subculturi delicvente : modelul criminal, modelul violent și modelul izolat.
2.7.3 Teoriile controlului ( autocontrolului) social
Teoriile cuprinse în această grupare mută centrul de interes al cercetării criminologice din domeniu cauzalității fenomenului infracțional în zona respectării normelor sociale. Considerînd că toți oamenii sunt potențiali infractori, autorii nu se mai întreabă care sunt cauzele criminalității, ci dimpotrivă care sunt motivele pentru care oamenii respectă normele sociale.
2.7.4. Teoria ,,etichetării sociale,,
Conform acestei teorii, rezolvarea devianței juvenile este privită, fie din punct de vedere al culturii deviante, fie din puct de vere al culturii normative.
Subcultura deviantă -afirmă necesitatea concretă de a observa resorturile delicvenței juvenile din perspectiva particulară a indivizilor și grupurilor implicare.
Din pucntul de vedere al culturii normative se pune semnul egalității între devianță, dezorganizare și disfuncție socială. Pentru analiza criminalității juvenile, cel mai potrivit model este acela de a investiga interacțiunea indivizilor într-un anumit context socio-cultural și normativ. H.Beker, K. Erikson, E.rubrington, E.Soffmon – concep criminalitatea ca o însușire conferită acelui comportament de către grupul de indivizi care dețin puterea și care evaluează conduita ca devianță. În funcție de modelul normativ, care întruchipează forțele tradiționale, de sistemul valoric al societății, de rolurile precise prin norme și de soluțiile efectiv jucate de indivizi, grupurile sau societatea va apăra și sancționa diferitele comportamente, ca fiind legitime sau ilegitime, morale sau imorale, permise sau nepermise, normale sau deviante.
,, Etichetarea socială,, a fost deseori aplicată în definire și sancționarea atât a delicvenței juvenile, cât și recuperarea socială și morală a tinerilor care au săvârșit abateri și delicte, ceea ce s-a reflectat pe plan social și legislativ în diferite sisteme de sancționare și reeducare a devianților sau în programele de asistență și prevenire a diferitelor abateri săvârșite de minori și tineri.
Rezolvarea problemelor tinerilor, adoptarea unei noi legislații pentru tineret în diferite domenii ( învățîmânt, muncă, familie) presupun: cunoașterea și evaluarea cauzelor și condițiilor care generează sau favorizează manifestări antisociale în rândul unor tineri, prin elaborarea unor metode etiologice și meditative capabile să surpindă complexitatea diferiților factori delictogeni.
Există trei niveluri de analiză: macrosocialul, microsocialul și individualul.
1. Nivelul macrosocial – pune în evidență transformările și procesele majore care pot influența direct și imediat fenomenul de delicvență juvenilă, respectiv: creșterea marilor aglomerări urbane, mișcările masive de populație, separația unor comunități socieale eterogene, multiplicarea dificultăților economice, apariția unor fenomene de instabilitate economică, șomaj, inflație, difersificarea permisivității și a toleranței sociale, ,,decăderea moravurilor și a obiceiurilor tradiționale,,.
2. Nivelul microsocial – conduce la identificarea funcțiilor și disfucnțiilor intervenite în activitatea principalelor instanțe cu rol de socializare și control social ( familie, școală, grup de muncă, grup de prieteni, de cartier, etc.).
3. Nivelul individual – scoate în evidență structura personalității adolescentului, constelația de trăsături psihice și caracteriale care se poate exterioriza în comportamente deviante ca și decalarea din vreme a unor manifestări de egocentrism, impulsivitate, agresivitate.
CAP. III. COPIII STRĂZII
Despre fenomenul ,,copiii străzii” s-a vorbit pentru prima oară în 1979 cu ocazia anului internațional al copilului. În literatura de specialitate sunt descrise trei categorii de copii ai străzii:
– Copii ai străzii – cei care trăiesc în mod total în stradă și ale căror repere sunt în mod exclusiv reprezentate de stradă;
– Copii pe stradă – cei care alternează momentele petrecute în stradă cu cele petrecute în centrele de cazare sau în familie;
– Copii în stradă – cei care trăiesc pe stradă, și care în mod ocazional, sunt vizitați de familie.
Copiii străzii provin, în special, din familii dezorganizate, reorganizate, numeroase cu status social redus, un grad scăzut de școlarizare, lipsă/slabă calificare, lipsa-insuficiența veniturilor. Relele tratamente aplicate de părinți – în special de tatăl vitreg, alcoolic, prea autoritar – sunt principalul motiv al vieții în stradă, invocat de copii.
Societatea Românească a fost marcată de apariția bruscă a acestui fenomen în 1990 și de o creștere a numărului de ,,copii ai străzii”. În 1990 au fost înregistrați 3500 de copii ai străzii, în 1995 erau 6000 iar în prezent sunt la nivel național peste 8500. Copiii străzii reprezintă categoria copiilor care trăiesc în stradă – fenomen social întâlnit peste tot în lume-, dar accentuat în societățile industrializate.
Cauzele acestui fenomen sunt deosebit de complexe, se împletesc factorii individuali și sociali, economici și materiali ce realizează efecte cumulative care măresc proporția fenomenului. Consecințele sunt deosebit de grave: tulburări de comportament, agresivitate, violență, decese, embolii, abuzuri sexuale, absența normelor morale și culturale. La nivelul societății consecințele sunt: delicvența juvenilă, extinderea analfabetismului, răspândirea bolilor venerice și SIDA, prostituția și noua generație de copii născuți în stradă.
Studiindu-se modul de organizare al acestor copii s-a constatat că au un stil de viață nomad, tribal, sub limita condițiilor normale de igienă și moralitate. În limbajul sărac, care le este specific, copii străzii și-au creat și vehiculează propriile mituri, exprimând metaforic insecuritatea vieții lor. Ceea ce frapează este că nici unul dintre aceste mituri nu este pozitiv.
Raportul cu lumea este generat de atitudinea ambivalentă a socialului față de ei și de conștiința unei devalorizări dublată de o judecată imatură, aflată în stadii de dezvoltare incipiente. Societatea îi respinge, pe de o parte pentru ca în același timp să aibă o atitudine de compasiune.
Strada poate crea ocazia unor câștiguri neașteptate prin metode pe care judecata lor morală o poate îngădui fără bariere. Între copii și lume apare un raport de ,,victimă – călău”.
Strada înseamnă pentru ei ,,drog, libertate, bani și distracție “, iar simbolul vieții îl constituie casa, căminul, spațiul în care s-ar simți în siguranță. Visul căminului este prezent acut la acești copii, casa reprezentând tot ce este normal,,o viață ca a oricărui om normal”.
O mare parte din copiii străzii au adoptat un comportament predelicvent și delicvent, datorat situațiilor limită cu care se confruntă. Agresivitatea și violența sunt manifestate pentru a obține hrană sau adăpost, uneori putere asupra grupului. Principala sursă de existență este cerșetoria. Copiii străzii sunt folosiți pe piața neagră a forței de muncă iar ei, pentru a supravețui, practică munci grele, periculoase, inadecvate vârstei și plătite necorespunzător. Vechimea mare în stradă relevă: ineficiența centrelor pentru copiii străzii, riscurile la care sunt supuși adolescenții: promiscuitate, consum de droguri, lipsa de responsabilități, obișnuința cu anumite libertăți, degradarea stării de sănătate, imposibilitatea de a fi instruiți în mediul școlar/profesional, prostituția, perspective sumbre ca adulți (cerșetori, boschetari, delicvenți).
Situația abuzurilor sexuale în rândul copiilor străzii prezintă un tablou de o mare diversitate, prostituția reprezentând o sursă de venit principală a copiilor străzii specifică mai ales fetelor, iar pedofilia este apanajul băieților preferați de cetățenii străini. Există cazuri de minori români care pleacă în străinătate, fiind utilizați acolo pe piața sexului; asemenea cazuri sunt frecvente în Olanda și în Germania.
3.1. Cerșetoria
În vreme ce în țări dezvoltate cerșetoria a dispărut de zeci sau chiar sute de ani, în România este în plină ascensiune. O mare parte din vină o poartă chiar populația care, dând bani din milă, încurajează acest fenomen. Din nefericire, problema este cu atât mai gravă cu cât, pentru a stârni și mai multă milă, sunt folosiți minori. Oferindu-le bani, trimitem indirect copiii la cerșit deoarece părinții nu sunt motivați să caute alte soluții pentru supraviețuire, menținând copiii în aceeași stare de degradare socială și morală care le afectează dramatic copilăria și, prin abandonul școlar, le limitează șansele la o viață decentă.
Cerșetoria este “…fapta persoanei care având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material”.
Cerșetorul este cel care cere în mod obișnuit bani sau alte bunuri, fără a fi social responsabil de propria subzistență și fără să ofere în schimb o valoare echivalentă.
Din perspectiva drepturilor copilului, cerșetoria reprezintă una dintre cele mai grave forme de exploatare prin munca a copilului, indiferent de motivațiile părinților sau adulților cărora le sunt încredințați copiii.
Cerșetoria nu reprezintă un comportament antisocial, ci mai degrabă un rezultat al excluderii sociale prin acces limitat la servicii sociale sau educaționale pentru copilul care cerșește sau familia acestuia. A da câțiva bani unui copil cerșetor nu e suficient. Nu numai că nu e suficient, dar e ceea ce îi condamnă la viața lor de coșmar, căci este exact mecanismul pe care îl exploatează cei care îi obligă să cerșească, și care sunt adevărații beneficiari ai banilor adunați din cerșit. E nevoie, din partea fiecăruia, de ceva mai mult decât această milă de moment, prin care unii își cumpără plăcerea de a se simți mărinimoși, fără să se gândească însă la efectul pe care pomana lor îl are pe termen lung asupra copiilor.
Toți copiii, indiferent de originea lor, sunt în responsabilitatea noastră, și toți merită un cămin mai bun decât strada. Toți copiii care locuiesc pe stradă trebuie internați în instituții de ocrotire, indiferent dacă ei vor sau nu. Acesta e sensul, inclusiv juridic, al lipsei de responsabilitate a minorilor, și a responsabilității majorilor. Părinții acestor copii trebuie decăzuți din drepturi. Cu toate precauțiile necesare unei decizii atât de grave, este inadmisibil să îi lăsăm în continuare să decidă asupra copiilor lor pe cei care îi trimit la cerșit, pe cei care îi maltratează fizic sau psihic sau pe cei care nu le asigură minimul necesar existenței.
3.2. Exploatarea copiilor prin muncă
In contextul pauperizării accentuate a populației, atât în mediul rural, cât și în cel urban, copiii, obligați sau nu de părinți, s-au îndreptat din ce în ce mai mult spre activități economice prin care pot câștiga bani, care nu îndeplinesc în toate situațiile condițiile impuse de lege.
Copiii care muncesc reprezintă un fenomen asupra căruia centrarea atenției publice și instituționale rămâne încă la un nivel scăzut, deși consecințele asupra dezvoltării și sănătății copilului sunt deosebit de grave.
Exploatarea muncii copilului nu înseamna orice implicare a unui copil într-o activitate economică, ci apare atunci când copilul are o vârstă mică (sub 12 ani).
Conform estimărilor Institutului Național de Statistică din anul 2004 în România aproximativ 70.000 de copii sunt implicați în muncă. Majoritatea sunt copii aflați în mediul rural, obligați de către părinții lor să contribuie la activitățile gospodărești (munca la câmp, cu animalele sau în propria gospodărie) dar pot fi întâlniți copii care muncesc și în mediul urban.
Aceștia sunt copii din familii de rromi care cerșesc alături de pãrinții lor sau copii din familii cu o situație economică precară obligați ca prin muncă să contribuie la întreținerea familiilor lor. Copiii provin din familii numeroase, cu situație socio-economică dificilă și nivel educațional scăzut. Relațiile din familie sunt marcate de grija pentru supraviețuire și de mentalitatea conform căreia copiii trebuie să ajute la depășirea problemelor financiare.
3.3. Aurolacii
Copii străzii, numiți așa pentru că din diferite motive nu au nici un acoperiș unde să se adăpostească, au fost denumiți cu termenul comun de „aurolaci”, nume care repugnă pentru că evocă o realitate de mizerie fizică, de consum de droguri ieftine, de antecedente penale, de analfabetism, de viață fară rost, în fine de viață la marginea societății. Sunt la origine niște copii ca mulți alții care au ajuns pe stradă în mod principal datorită părinților care ori au murit, ori sunt în închisoare, ori sunt despărțiți ori pur și simplu i-au gonit de acasă pentru că viața era mai comodă fără ei. În alte cazuri sunt ei înșiși ce au ales strada pentru că situația din familie era de nesuportat sau pentru că nesimțindu-se înțeleși și iubiți au decis să plece de acasă. Marginalizarea constantă, modul de a fi tratați ca o greutate pentru o societate care, de cele mai multe ori, nu mai are alt criteriu de valoare decât acela al profitului și al eficienței, îi aruncă într-o spirală a disperării, al non-sensului vieții, al inutilității celei mai cumplite. Viața lor se transformă încet într-o formă de supraviețiure pentru că, fiind copii au nevoie nu numai de ceva de mâncare, de îmbrăcăminte și de un acoperiș ci și de înțelegere, de afecțiune, de dăruire.
Pentru a câștiga bani folosesc tehnica cerșitului sau a furtului; în acest scop unii chiar se mutilează, se taie sau nu vor să fie tratați de bolile pe care le au și care, având în vedere mediul unde trăiesc, sunt contactate foarte ușor. Tot datorită acestui mediu în care trăiesc nu prea sunt capabili să muncească într-un loc de muncă permanent. În general, cei cu mai multă „experiență de canal” sunt mai parșivi, mai șmecheri, cunosc mai multe trucuri și sunt mai pricepuți în a îndruga o groază de minciuni pentru a-i impresiona pe cei cu care vorbesc sau pe care-i abordează. În schimb, cei mai mici sunt mai afectați de situația în care se află; sunt dornici să învețe să scrie și să citească. Cu toate acestea, acești copii nu sunt irecuperabili și cu puțină atenție îți dai seama că pot dărui multe. Pentru aceasta, o mică atenție, puțină afecțiune, câteva minute petrecute cu ei și „puțin din ce cere stomacul” sunt de ajuns pentru a dezvolta o relație constructivă pentru ei.
3.4. Intervenția în cazurile ,,copiilor străzii”
Asistența socială stradală s-a format ca o soluție de intervenție, având ca principiu cunoașterea profundă a problemei ,,copiilor străzii”.
Profesionistul social trebuie să îndeplinească următoarele funcții:
– observarea și stabilirea legăturii cu clientul – această etapă a intervenției exprimă acțiuni centrate pe stabilirea primului contact, cunoașterea inițială a regulilor, a stilului de viață caracteristic străzii etc.
– stabilirea de relații a încrederii reciproce – aceasta exprimă raporturile dintre asistentul stradal și client, la atitudinile reciproce dintre ei, schimburile de dialog, accepare și respect unul față de celălalt etc.
3.5. Reintegarea socială
Asistentul stradal trebuie să înglobeze un întreg ansamblu de acțiuni, care să susțină copilul străzii în reintegrarea sa în societate. Primul act este de a-i schimba modul de viață. Aceste actiuni presupun ajutorarea copilului pentru a obține documentele personale, convingerea sa de a merge într-un internat sau pentru a se întoarce în familie; sunt acțiuni și la nivelul mediului social, pentru a schimba reprezentările sociale despre copii străzii
Șansele copiilor de se integra în societate, depind de programele, proiectele și strategiile de intervenție, de calitatea intervenție, și nu în ultim rând de structura și motivația clienților.
CAP. IV RĂSPUNDEREA PENALĂ
4.1. Evolutia sistemului de reeducare a minorilor infractori de la adoptarea
codului penal din 1969 până în prezent.
Instituționalizarea reeducării în dreptul penal se realizează prin introducerea măsurilor educative în sistemul de sancționare (tratamentul juridic penal) al minorului.
Înțeleasă în acest sens, instituția reeducării ne apare în dublă ipostază: ca mijloc specific de drept penal prin care societatea își exprimă poziția față de această categorie de infractori, în apărarea valorilor sale – vizând o prevenire adecvată -, asociată cu opțiunea privind mijloacele folosite pentru recuperarea minorilor vinovați și ca aptitudine funcțională a măsurilor educative în realizarea scopului aplicării legii penale. Ambele aspecte se întrepătrund în conținutul instituției reeducării, imprimând măsurilor educative substanța necesară finalității lor. În literatura juridică penală, aducându-se drept argument scopul în care este luată o măsură educativă (reeducarea minorului), se susține că aceasta este în realitate o măsură de reeducare.
Astfel spus, instituția reeducării este implicată în acțiunea și finalitatea măsurilor educative constituind în același timp mijloc și scop al acestor măsuri. Din acest unghi de referință, instituția reeducării aduce cu sine o atenuare a măsurilor de constrângere juridică penală în cazul faptelor săvârșite de minori (o limitare a mijloacelor represive). Conceptul în discuție are, în această perspectivă, atât un temei juridic cât și unul etic – ca orice act de sancționare juridică în societate – lucru ce se poate confunda chiar cu realizarea justiției, a dreptății. Aceasta cu atât mai mult cu cât măsurile educative în principiu corespund mai bine caracterului care trebuie să-l aibă aplicarea de sancțiuni de drept penal unei categorii de infractori aflată în plin proces de formare a personalității.
Fiind reglementată prin norme de drept penal, instituția reeducării apare numai în condițiile unui raport juridic din sfera acestei ramuri de drept, izvorât din săvârșirea unei infracțiuni, consecință a răspunderii penale a minorului. Ca atare, nu poate exista un astfel de raport juridic înainte de încălcarea de către minor a acelor relații sociale care sunt ocrotite de legea penală (săvârșirea de infracțiuni), după cum nu putem vorbi de instituția reeducării minorului infractor în afara acestui raport juridic.
În acest context, momentul apariției raportului juridic este marcat de săvârșirea unei infracțiuni de către un minor cu răspundere penală iar momentul stingerii sale este, după cei mai mulți autori, fie executarea sancțiunii, fie intervenția unei cauze care înlătură răspunderea penală sau executarea sancțiunii.
Fără a ignora faptul că un astfel de raport juridic nu poate fi considerat încheiat înainte de realizarea răspunderii penale a minorului (obiectul raportului juridic) care include fără îndoială și executarea sancțiunii (soluționarea raportului juridic însuși) – dacă legea nu prevede și alte modalități (cum ar fi suspendarea executării, de pildă), suntem de părere că structura acestui raport juridic ar trebui să reflecte etapele pe care le include în desfășurarea lui. Raportul juridic penal care apare în condițiile menționate mai sus, însă care se stinge în momentul luării hotărârii de sancționare a minorului și raportul juridic execuțional – derivă din cel penal – ia naștere în momentul începerii executării sancțiunii și se stinge odată cu executarea ei.
În această viziune, cele două categorii de raporturi juridice ar exprima mai bine, în desfășurarea lor, unele particularități sub raportul complexității și a dimensiunilor imprimate de modalitățile de aplicare a măsurilor educative și de executare a lor de către minori.
Natura juridică complexă a raportului juridic execuțional rezultă și din aceea că, fiind instituționalizată reeducarea, activitatea desfășurată în această direcție devine obligatorie; ceea ce dă dreptul minorului la reeducare – și ca urmare accesului lui la toate mijloacele ce conduc la o asemenea finalitate și totodată, obligația corelativă a acestuia de a se implica, de a colabora la, propria-i transformare. În plus, prezența unui raport juridic execuțional în faza executării măsurilor educative – al cărei specificitate nu este întâlnită înainte de această dată (prin intervenția societății – chiar și în instituțiile de reeducare în mediu închis – se dezvoltă relații complexe : sociale, economice, pedagogice etc.) – ne-ar implica mai mult în spiritul actualelor principii, și norme de drept.
Obiecția care s-ar putea aduce că, într-o asemenea opinie, s-ar diviza însuși scopul urmărit prin aplicarea legii penale care, – după cum se știe – este unitar prin concepția și funcțiile sancțiunilor de drept penal la minori, ar rămâne fără răspuns dacă nu am avea în vedere dependența funcțională care există între cele două categorii de raporturi juridice – condiționat unul de apariția celuilalt, având drept cauză comună de apariție încălcarea legii penale – care determină un proces unitar în desfășurarea lor.
Statul realizează astfel restabilirea ordini de drept tulburată prin încălcarea regulilor de conduită prevăzute de lege și recuperarea minorului infractor, prin cele două categorii de raporturi juridice care practic se prezintă într-o legătură indisolubilă. Aprecierea nu ar exclude însă și un caracter de sine stătător al fiecăreia din aceste categorii atunci când intră în discuție organizarea relațiilor sociale specifice fiecăreia.
Strâns legat de cele ce preced, înțelegem să facem distincție între conceptul de reeducare ca instituție de drept penal și conceptul de reeducare înțeleasă în sens psiho-social, ca proces sistematic de transformare morală și socială a infractorului minor – prin mijloace pedagogice, psihoterapeutice etc. și metode educative adecvate deși și aceste aspecte apar și evoluează, în contextul executării unei sancțiuni de drept penal, tot pe fondul unor reglementări juridice specifice. De altfel, însăși acțiunea de reeducare prin care în esență se traduce în viață regimul reglementat pentru minorii ce execută o sancțiune de drept penal, are după părerea noastră și un caracter juridic deoarece se desfășoară potrivit normelor legale, în cadrul aceluiași raport juridic determinat de săvârșirea unei infracțiuni.
Chiar și în prezența acestui element comun în geneza lor, considerăm că nu poate fi identificată instituția care – implicată în scopul și finalitatea sancțiunilor de drept penal aplicabile minorilor – determină o anumită activitate concretă în timpul executării acestor sancțiuni, cu activitatea propriu-zisă pe care o determină.
Ceea ce trebuie reținut însă, este faptul că și procesul de reeducare – înțeles ca mijloc prin care o măsură educativă acționează asupra minorului în realizarea scopului său de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni poate să se desfășoare numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Oricum, conceptul de reeducare, astfel cum este el reglementat prin normele la care ne-am referit, ne pune în legătură directă cu obiectul raportului juridic execuțional.
În această ordine de idei, consider că între cele două concepte (instituția reeducării și procesul de reeducare propriu-zisă) există aceeași relație de dependență funcțională pe care am întâlnit-o între cele două categorii de raporturi juridice (raportul juridic penal și raportul juridic execuțional).
Această trăsătură fundamentală, nu exclude însă nici diversificarea metodelor și mijloacelor de reeducare care au loc în procesul de individualizare a executării sancțiunilor de drept penal și nici organizarea unui mediu pedagogic raportat la nivelul cuceririlor științei educației și învățământului și în conformitate cu Recomandările Organismelor Internaționale în materie.
In contextul organizării întregii vieți sociale pe bază de legi și norme, procesul de reeducare a minorului – desfășurându-se într-un climat de legalitate, etică, ordine și disciplină socială – poate beneficia de un ansamblu de influențe educativ-formative, care acționează și interacționează într-un cadru organizat, ceea ce grăbește recuperarea minorului, și deschide calea unei mai pronunțate activități științifice în domeniu, spre o pedagogie a reeducării specific românească.
Societatea noastră în ansamblul ei deși nu-i aprobă pe infractori – chiar dacă aceștia sunt minori – ca dovadă că-i sancționează, are meritul incontestabil de a-i însoți pe drumul transformării lor și-i ajută să reintre în viață și relațiile sociale normale.
Aspectele menționate, devin cu atât mai importante cu cât un regim sancționator, fie el considerat oricât de perfect, nu trăiește și nu poate trăi prin conținutul lui teoretic ci, îndeosebi, prin modul în care este tradus în viață. Desigur, lărgind discuția asupra conceptelor analizate s-ar mai putea ivi și alte aspecte așa după cum reeducarea ar mai avea și alte accepțiuni sau pur și simplu ar fi privită ca o particularitate a procesului de educație permanentă, fapt ce ar putea contribui la prevenirea unor comportamente inadecvate nu numai la minori.
În această viziune conceptele la care ne-am referit – privite fiecare în parte și în condiționare reciprocă – reflectă prin substanța lor, atât evoluția dreptului penal cât și a sistemului instructiv-educațional general.
Ca o concluzie la care ne oprim, instituția reeducării ne apare prin origine și structură, esență și finalitatea ei, ca un sistem de relații, fapt ce trebuie reținut în toate etapele prin care minorul trece, de la intrarea în conflict cu legea și până la completa lui reintegrare în societate.
De altfel, atât elementele legate de evoluția instituției reeducării cât și cele legate de procesul de reeducare – prin care se realizează scopul sancțiunii de drept penal la minori – evoluează în strânsă corelație și ca urmare, ele nu pot fi disociate fără riscul diminuării în conținut în evocarea unuia sau altuia dintre conceptele analizate. La un moment dat, datorită strânsei legături dintre ele, lasă impresia chiar că apare unul pe terenul celuilalt. Acest lucru a și determinat ca situația minorului infractor în legislația noastră penală – de care este legat conținutul celor două concepte – să fie urmărit pe două planuri, astfel cum s-au suprapus ele uneori în conținut și finalitate și anume : cel al executării sancțiunilor de drept penal de către minori (regim reglementat prin legi speciale, de apărare socială, legi de executare a pedepsei etc.) care, după cum se știe, a precedat instituționalizarea reeducării – pregătind în realitate terenul unui asemenea salt calitativ și cel al realizării sistemului sancționator special pentru minori, în cadrul căruia a fost instituționalizată reeducarea.
Se poate spune că fiecare pas făcut pe drumul parcurs până în zilele noastre în constituirea conceptelor în discuție, reprezintă un fragment dintr-o problematică vastă ce se constituie prin numeroase eforturi și încercări și se desfășoară pe întreaga suprafață istorică reflectând și o fizionomie specifică evoluției societății noastre.
Cronologia instituțiilor de reeducare românești :
– 1852 – intră în vigoare în Țara Românească ”Condica criminală” a lui Barbu Știrbei, cu un regim mai evoluat pentru minori. Pedeapsa cu închisoarea, care se aplică doar minorilor care ”au lucrat cu pricepere”, se execută într-o mănăstire anume stabilită după firea și mărimea crimei și vinei” (art. 55) pe o durată între 3 luni și 3 ani. Cei care au lucrat ”fără pricepere și fără cugetare” – se arată în lege – vor fi încredințați părinților pentru îngrijire și supraveghere și sub răspunderea lor civilă. Apare astfel instituția ”încredințării” (în formă incipientă o întâlnim încă în Legiuirea Caragea – 1818 – când înlocuia pedeapsa cu bătaia pentru fiii de boieri), instituție care avea să se dezvolte foarte mult în sistemul de ocrotire românesc. Pentru infracțiunile pedepsite cu moartea sau cu ”Dana cu soroc” minorii erau trimiși la închisoarea Snagov sau Mărgineni pe o perioadă ce nu putea să fie mai mare e 10 ani și mai mică de 2 ani.
-1862 – pe baza reglementărilor din ”Condica criminală” (care rămâne în vigoare până la codul din 1864), se adoptă, sub domnia lui Cuza, ”Regulamentul pentru organizarea serviciului stabilimentelor penitenciare și de binefacere din România”. În art. 7 și 8 se prevede pentru întâia oară la noi în țară înființarea unui penitenciar deosebit, penitenciarul nevârstnicilor pentru minorii de la 8-20 de ani.
– 1864 – pe baza reglementărilor din ”Condica criminală” (care rămâne în vigoare până la codul din 1864), se adoptă, sub domnia lui Cuza, ”Regulamentul pentru organizarea serviciului stabilimentelor penitenciare și de binefacere din România”. În art. 7 și 8 se prevede pentru întâia oară la noi în țară înființarea unui penitenciar deosebit, penitenciarul nevârstnicilor pentru minorii de la 8-20 de ani. și 8 se prevede pentru întâia oară la noi în țară înființarea unui penitenciar deosebit, penitenciarul nevârstnicilor pentru minorii de la 8-20 de ani.
– 1865 – Primul Cod penal român intră în vigoare. În art. 64 se prevede că locul de executare a pedepsei de către minori trebuie să fie ”într-un stabiliment anume destinat sau într-o parte separată a casei de educațiune corecțională”.
– 1868 – închisoarea de minori de la Mânăstirea Cernica (înființată în 1864) – devenind neîncăpătoare – s-a mutat la Schitul Balamuci în vederea înființării unei case de corecție și de aici, la scurt timp, la Mânăstirea Căscioarei – fostul Județ Vlașca.
– 1872 – Casa de corecție de la Mânăstirea Căscioarei a fost strămutată la Reni, jud. Ismail – Basarabia în fostele clădiri ale carantinei rusești transformate anume în acest scop.
– 1874- intră în vigoare ”Legea privitoare la regimul închisorilor” (înlocuiește cele două regulamente mai sus menționate – din 1862 și 1864), pune accentul tot pe separarea condamnaților în închisori.”Nevârstnicii condamnați – prevede art. 24 din lege – vor fi închiși în case speciale care vor purta numele de case de educațiune corecțională”. Această reglementare poate fi considerată ca reprezentând actul de naștere al instituțiilor de reeducare la noi în țară.
Pe lângă fiecare casă de educațiune corecțională urma să se deschidă o ”exploatație agricolă” și ateliere pentru meserii (art. 25). La ieșirea din casa de educațiune corecțională fiecare nevârstnic eliberat va căpăta un rând de haine și bani de drum până la destinație – inclusiv o mică sumă de bani pentru înlesnirea așezării lui (art. 27). Casele de educațiune erau prevăzute pentru început numai pentru bărbați, fetele fiind trimise la Penitenciarul central de femei majore Plătărești înființat în temeiul aceleiași legi.
– 1878 – Instituția de corecție de la Reni (jud. Ismail – Basarabia), s-a mutat la Mânăstirea Mislea unde până în anul 1883 minorii au stat împreună cu infractorii militari de drept comun.
– 1883 – din acest an închisoarea Mislea a rămas singura închisoare pentru minori din țară până la primul război mondial. Această închisoare neputând face față numărului mare de condamnați minori, cei mai mulți dintre aceștia își executau pedeapsa în închisorile destinate adulților.
– 1886 – se reorganizează închisoarea pentru minori Mislea creându-se cu acest prilej două secțiuni distincte: una pentru minorii propriu-ziși și o alta pentru minorii care deveneau majori în cursul executării pedepsei. Pentru prima secțiune s-a înființat o școală elementară de 4 clase (prima școală pentru minorii din acest sistem) și un atelier de tâmplărie, căruia i s-a adăugat ulterior și un atelier de sculptură.
– 1887 – s-a extins școala elementară și în cea de-a doua secțiune de la închisoarea sus-menționată și s-a amplificat numărul minorilor. Calitatea produselor a fost atestată prin obținerea în 1894 a medaliei de aur la expoziția cooperatorilor din București.
– 1914 – la propunerea Prefectului capitalei și a șefului Siguranței a luat ființă la Mălureni (Argeș) o ”colonie disciplinară” pentru minorii vagabonzi și cerșetori care populau străzile capitalei, expuși să săvârșească unele fapte grave. Aici sub îndrumarea unui pictor minorii învățau meseria de olari – produsele fiind expuse și vândute în Piața Sfântul Anton din București – iar doi grădinari îi inițiau în probleme de agricultură și împreună cu minorii cultivau 5 pogoane de zarzavaturi. Comisarii mai destoinici asigurau prin rotație educația minorilor internați în colonie. Este în fond o încercare reușită de autogospodărire.
– 1921 – a luat ființă, la Copou – Iași din inițiativa pedagogului român Constantin Meissner (fost inspector școlar între anii 1892-1901) și cu sprijinul societății ”Ocrotirea Copiilor” înființată în februarie 1910 tot din inițiativa acestuia și recunoscută ca persoană morală prin Legea din 25.02.1912, publicată în M. Of. nr. 262 din 29.02.1912, având ca Președinte de Onoare pe I.P.S. Pimen, Mitropolitul Moldovei și Sucevei – și a Societății pentru Ocrotirea Orfanilor de Război, prima ”școală de îndreptare pentru copii cu rele porniri”. Aceasta a funcționat cu bune rezultate, mai bine de trei decenii, înscriind astfel o remarcabilă experiență românească în materie.
– 1926 – a fost adoptată Legea pentru învățământul primar al statului care reglementează și instruirea în școlile de îndreptare iar Regulamentul pentru aplicarea legii (aprobat prin Decretul nr. 712 din 22.02.1926 și publicat în M. Of. nr. 57 din 10.03.1926) prevede care este scopul și condițiile de înființare a unor asemenea scoli, încadrarea lor cu personal etc. (vezi Regulamentul – Imprimeria statului București, 1926, cap. III, art. 179-183, p. 66).
– 1937 – intră în vigoare un nou Cod penal care prevede un sistem sancționator mai evoluat. Acesta este format din ”măsuri de siguranță” (libertatea supravegheată și educația corectivă) – cu caracter educativ și pedepse (mustrarea și închisoarea corecțională sau detențiunea simplă) – care se executau (sau trebuiau să se execute) în Institute de educație corectivă (apropiate ca denumire de ”casele de educațiune corecțională”, în baza Legii închisorilor din 1874 – în multe privințe și ca regim și chiar meserii pentru minorii internați). În contextul mișcării pentru crearea tribunalelor de minori, în favoarea cărora unele opinii s-au exprimat în țara noastră încă cu mult înainte – ca asemenea instituții să se experimenteze (Ionescu Dolj, de exemplu scrie în 1911 monografia ”O idee nouă în Penologie – Tribunalele de minori”), legiuitorul român introduce în Codul de procedură penală din 19.03.1936 instanțe speciale numite instanțe pentru minori (art. 55 din C.p.p.).
– 1938 – cu prilejul modificării Codului penal, apare pentru întâia oară denumirea de minor în legislația noastră penală – denumire păstrată și în actuala legislație. ”Regulamentul asupra regimului de executare a pedepselor și măsurilor de siguranță, privative de libertate precum și al deținerii preventive – astfel cum a fost modificat și completat prin Decretul Lege nr. 2777 din 18 august 1940 (Imprimeria Penitenciarului Văcărești, București, 1940) menține sistemul celular mixt și pentru minorii condamnați la pedeapsa cu închisoarea corecțională sau detențiunea simplă (art. 73, 74, 75 alin. III, titlul V, Cap. II și art. 76 cap. VI).
– 1951 – prin Decretul 75/S/1951, problema reeducării unor categorii de minori trece de la ministerul Prevederilor sociale la Ministerul Afacerilor Interne. Potrivit art. 1 din acest decret ”Reeducarea minorilor în vârstă de la 11 la 16 ani, care din cauza lipsei de îngrijire se dedau la vagabondaj, cerșetorie, prostituție sau la alte fapte, se face în colonii de educare pentru minori – denumire introdusă întâia oară în istoria instituțiilor speciale pentru minori.
Centrul de reeducare nr. 1 Roșu – Ilfov trece o dată cu celelalte instituții similare la Ministerul Afacerilor Interne în temeiul Decretului 75/S/1951 – maiștrii instructori continuă însă să rămână o perioadă salariați ai Uzinei Dinamo (D.G.R.M.).
Centrul își schimbă numele în Colonie de reeducare. După această dată începe unificarea centrelor și coloniilor de fete dispersate pe întreg teritoriul țării. Au fost aduse la Colonia Roșu, minorele de la Centrele Herăstrău, Brezoianu, Buzău, Budila (1959) etc. și astfel devine unica colonie pentru fete din țară. Minorele din colonie erau calificate inițial în steno-dactilografie (desființată în 1959), apoi, prin diversificare în croitorie (școală profesională de 3 ani) curs de horticultură cu durata de 3 ani, ajustaj și bobinaj, bucătari-patiseri, laborante medicale (cu practica în Policlinica și Spitalul MAN), legător cartonajist – profil școală profesională cu durata de 2 ani și practica în Tipografia MAI, Arhivele statului, Casa Scânteii, Întreprinderea Poligrafică ”30 decembrie” și Informația Bucureștilor, țesătoare covoare (cu mașinile și maiștrii UCECOM-ului și Cooperativa ”Arta Populară”, tricoteze mașini circulare cu practica direct în producție la Centrala Industriei de Confecții și Tricotaje București), montatoare piese radio și televizoare – calificare ce se realiza la uzinele ”Electronica” din capitală, bobinatoare de mașini electrice (calificare ce se realiza la Uzina de Mașini Electrice București). Centrul de reeducare a minorelor Roșu-București (după ce a avut potrivit legilor menționate mai sus și denumirea de Institut de reeducare) a fost desființat în baza Decretului nr. 147/1977, la 1 iulie 1977.
– 1952 – prin Decretul nr. 504 din 22 decembrie 1952, se aduc unele completări Decretului 75/S/1952 în sensul că în cadrul Coloniilor de educare are loc numai reeducarea minorilor sănătoși. A început să funcționeze Colonia de reeducare pentru minori, Slatina, jud. Olt (înființată în 1951), cu următoarele meserii: ajutor mecanic, tâmplari și mecanici (practica se efectua la Școala de mecanici agricoli a Întreprinderii ”Oltul”, la care se adăuga ulterior meseriile de lăcătuși, strungari, sudori și frezori precum și calificarea prin cursuri de scurtă durată în meseriile de electricieni, mecanici motoare, șoferi, croitori și cismari). În luna august 1960, Colonia a fost desființată iar personalul acestei colonii și minorii au fost transferați la Păltiniș, jud. Harghita unde s-a pus bazele unei noi colonii.
– 1954 – prin Legea nr. 4 din 4.01.1954 (public. În B. Of. nr. 1 din 4.01.1954) s-a adoptat Codul familiei care reglementând situația legală a minorului cât și ocrotirea părintească a acestuia (obligații de întreținere, tutelă, etc.) – până atunci reglementate de Codul civil de la 1864 – a avut o mare influență mai ales în organizarea și desfășurarea procesului de reeducare a minorilor delicvenți.
– 1956 – a luat ființă la Tg. Ocna o Colonie de minori (băieți) care a purtat apoi ca și celelalte instituții asemănătoare denumirile de Institut Special de Reeducare a Minorilor (1966-1972), Centru de Reeducare a minorilor (1972-1977), Școala specială de Muncă și Reeducare a minorilor (1978-1992) – Centru de Reeducare din 1992 și în prezent. Minorii urmează, în prezent, cursuri de inițiere în meseriile de sudori, lăcătuși și tâmplari. Cu excepția a câteva luni de la desființare (în temeiul Decretului 147 din 1 iunie 1977) și până la înființarea Școlii speciale de Muncă și Reeducare) acest centru a avut o continuitate care măsoară în timp aproape o jumătate de secol.
– 1957 – prin H.C.M. nr. 817 din 25 mai 1957 – s-au creat și în Coloniile de educare pentru minori școli profesionale și de ucenici pentru cei care depășesc 14 ani.
– 1960 – prin Decretul din 18 iunie 1960 (publicat în Bul. Of nr. 9 din 18.06.1960) denumirea ”colonii de educare pentru minori” este înlocuită cu cea de ”Institute speciale de reeducare a minorilor”. A luat ființă la Păltiniș, jud. Harghita o Colonie de reeducare pentru minori (băieți) cu personalul și minorii care au aparținut Coloniei Slatina desființată la aceeași dată. Din 1 septembrie 1960 și această colonie își schimbă denumirea în Institut special de reeducare iar din 30 decembrie 1972 în temeiul Decretului 545/1972 în cea de Centru de reeducare pe care o poartă până la desființarea sa, ca urmare a aplicării Decretului 147/1977.
– 1962 – H.C.M. nr. 1051 din 3 decembrie 1962, privind repartizarea în muncă a persoanelor puse în libertate de la locurile de deținere (publicată în Colecția de Hotărâri și dispoziții ale Consiliului de Miniștrii al R.S.R., nr. 37 din 3 decembrie 1962) contribuie la îmbunătățirea procesului de reintegrare socială a minorului. Dispozițiile cu privire la minori au rămas în vigoare până la adoptarea Decretului 545 din 30 decembrie 1972 privind executarea măsurii educative a internării minorului într-un centru de reeducare.
– 1966 – a luat ființă la Găești, jud. Dâmbovița ”Institutul de reeducare Minori”. Istoria acestei instituții de reeducare începe în anul 1959 când prin Ordinul M.I. nr. 3640-59 se transforma penitenciarul Ocnele Mari în colonie de minori cu regim restrictiv. De la Ocnele Mari, Centrul a fost mutat de mai multe ori, la data de 15 noiembrie 1963 în Orașul Sfântul Gheorghe, în septembrie 1965 la Păltiniș, lângă Miercurea Ciuc, pentru ca în 1966 să fie mutat la Găești.
– 1969 – Intră în vigoare primul Cod penal socialist, adoptat la 21 iunie 1968 (vezi Legea nr. 30 privind punerea în aplicare a Codului penal al R.S.R. din 21 iunie 1968, publicată în B. Of. nr. 147 din 13.05.1968). Instituțiile de executare a măsurilor educative privative de libertate poartă aceeași denumire Institutul special de reeducare și Institut medical educativ pentru minorii care au nevoie de un tratament medical și de un regim special de educație. Sistemul sancționator special prevăzut pentru minori în Noul Cod penal, este un sistem mixt, format din măsuri educative (mustrare, libertate supravegheată, internarea într-un institut special de reeducare, internarea într-un institut medical educativ) și pedepse.
– 1970 – intră în vigoare Legea nr. 3 de ocrotire a minorilor potrivit căreia iau ființă școlile speciale de reeducare din sistemul Ministerului Muncii pentru minori care săvârșesc infracțiuni și nu răspund penal (până la 14 ani și după această vârstă dacă nu au discernământ).
– 1971 – s-a înființat la București Penitenciarul pentru minori – destinat minorilor arestați preventiv din municipiul București și celor cu afaceri judiciare la Tribunalul Suprem și a fost desființat în anul 1977 în temeiul 115 din 8 mai 1977.
– 1972 – Decretul nr. 545 privind executarea măsurii educative privative de libertate (publicat în B. Of. nr. 162 din 3 dec. 1972 – devenit Legea nr. 14 din 1973) ridică pe un plan superior activitatea de reeducare. Decretul înlocuiește denumirea de Institut de reeducare cu aceea de Centru de reeducare, denumire existentă și în prezent.
De menționat că după trecerea instituțiilor de reeducare a minorilor infractori de la Ministerul Prevederilor Sociale la Ministerul de Interne – în baza Decretului 75/S/1951 – a continuat procesul de unificare a lor, încât odată cu desființarea în 1963 a ”Coloniei restrictive Ocnele Mari” au mai rămas în țara noastră doar 5 centre de reeducare a minorilor (4 pentru băieți și unul pentru fete) Găești, Tg. Ocna, Păltiniș, Alexandria, București.
– 1973 – la Penitenciarul de prevenție și tranzit București Jilava a luat ființă într-o clădire nouă Centrul de primire, observare și repartizare minori unde funcționa și Penitenciarul pentru Minori (desființat în 1977).
– 1977 – în baza Decretului nr. 115 din 8 mai 1977, toți minorii din închisori au fost puși în libertate. În temeiul Decretului 147 din 1 iunie 1977 toți minorii din Centrele de reeducare au fost puși în libertate și toate Centrele de reeducare desființate. Atât minorii liberați din închisori – inclusiv cea specială – cât și cei din Centrele de reeducare au fost încredințați colectivelor de muncă sau de învățătură (în funcție de școlarizare, calificare și vârstă).
Prin Decretul tranzitoriu nr. 218 publicat în B. Of. nr. 171 din 17 iulie 1977 se instituie un nou sistem sancționator, profund diferit de cel existent ce permite doar două modalități de sancționare a minorului delincvent și anume:
– încredințarea colectivului de muncă sau de învățătură în principal (art. 2) ;
– pentru ”fapte deosebit de grave internarea într-o școală specială de muncă și reeducare” pe o perioadă până la 5 ani.
– 1977 – în locul Penitenciarului pentru minori (desființat) a luat ființă Penitenciarul de tineri București ce a funcționat până în anul 1988, când, prin demolarea Penitenciarului Rahova, populația de acolo a fost transferată aici.
– 1978 – în locul Penitenciarului pentru minori (desființat) a luat ființă Penitenciarul de tineri București ce a funcționat până în anul 1988, când, prin demolarea Penitenciarului Rahova, populația de acolo a fost transferată aici.
– 1981 – prin Decret prezidențial se înființează încă o Școală specială de muncă și reeducare potrivit Decretului 218/1977, la Tichilești – jud. Brăila. S-a desființat în anul 1991 și s-a reînființat în anul 1993, în baza Ordinului Ministerului Justiției nr. 432/C din 19.05.2001. Aceasta, a devenit Centrul de Reeducare a Minorilor Tichilești. Aici, pare să se impună o mențiune specială și anume că în anul 1990 toate unitățile din sistemul penitenciar au trecut de la Ministerul de Interne la Ministerul Justiției.
– 1998- la Craiova, a luat ființă Penitenciarul de Minori-Tineri, prin transformarea în acest sens a fostului Centru de Reeducare a Minorilor care, la rândul lui a fost precedat până la 19.05.1993, când acesta a luat ființă, de Școala Specială de Muncă și Reeducare înființată în 1992 în baza Decretului 218/1978. Penitenciarul de Minori – Tineri Craiova dispune de un pavilion administrativ, un local de școală, ateliere de producție și instruire-calificare, sală și bază sportivă, două cămine cu o capacitate de cazare de 600 de locuri, o cantină de 300 locuri pe serie, cabinete medicale, o sală de festivități și o capelă.
– 2004 – cu sprijinul Phare – a luat ființă la Buziaș, jud. Timiș, un Centru de reeducare a minorilor, modern, care dispune de condiții de cazare și de reeducare excepționale.
– 2005 – funcționează trei centre de reeducare pentru minori (Găești, Târgul Ocna și Buziaș) și un Penitenciar pentru minori și tineri la Craiova.
– 2015 – funcționează trei centre de reeducare pentru minori (Buziaș,Găești, Târgu Ocna) și două Penitenciare pentru Minori și Tineri (Craiova și Tichilești , jud. Brăila)
4.2 REGIMUL RĂSPUNDERII PENALE A MINORULUI.
4.2.1 Limitele răspunderii penale
Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii(art.113 al.1,2.3 NCP).
4.2.2 Consecințele răspunderii penale.
Față de minorul care, la data săvârșirii infracțiuni, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivată de libertate(art.114 al.1 NCP).
Față de minorul care, la data săvârșirii infracțiuni, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:
– dacă a săvârșit o infracțiune, pentru care I s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;
– atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață ( art. 114 al.2 NCP)
4.2.3 Măsurile educative
Măsurile educative sunt neprivative de libertate sau privative de libertate.
Măsurile educative neprivative de libertate sunt :
– stagiul de formare civică;
– supravegherea;
– consemnarea la sfârșit de săptămână;
– asistarea zilnică;
Măsurile educative privative de libertate sunt :
– internarea într-un centru educativ;
– internarea într-un centru de detenție;
Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată față de minor se face, în condițiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art.74 ( art.115 al.1,2 NCP).
4.2.4 Referatul de evaluare
În vederea efectuării evaluării minorului, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74, instanța va solicita serviciului de probațiune întocmirea unui referat care va cuprinde și propuneri motivate referitoare la natura, durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum și alte obligații ce pot fi impuse acestuia de către instanță (art.116 al.1 NCP).
Referatul de evaluare privind respectarea condițiilor de executare a măsurii educative sau a obligațiilo impuse se întocmește de către serviciul de probațiune în toate cazurile în care instanța dispune asupra măsurii educative ori asupra modificării sau încetării executării obligațiilor impuse, cu excepția situației prevăzute la art. 126, când acesta va fi întocmit de către centrul educativ ori de detenție (art.116 al.2 NCP).
4.3 Regimul măsurilor educative neprivative de libertate
4.3.1 Stagiul de formare civică
Măsura educativă a stagiului de formare civică constă în obligația minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult petru luni, pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor (art.117 al.1 NCP).
Organizarea, asigurarea participării și supravegherea minorului, pe durata cursului de formare civică, se facsub coordonarea serviciului de probațiune, fără a afecta programul școlar sau profesional al minorului (art.117 al.2 NCP).
4.3.2 Supravegherea
Măsura educativă a supravegherii constă ăn controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două și 6 luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, pentru a asigura participarea la cursuri școlare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea efecta procesul de îndreptare a acestuia (art. 118 NCP).
4.3.3 Consemnarea la sfârșit de săptămână
Măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptâmâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță.
Supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune ( art. 119 al.1,2 NCP).
4.3.4 Asistarea zilnică
Măsura educativă a asistării zilnice constă în obligația minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului.
Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni, iar supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune (art. 120 al.1,2 NCP).
4.3.5 Obligații ce pot fi impuse minorului
Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate, instanța poate impune minorului una sau mai multe dintre următoarele obligații:
– să urmeze un curs de pregătire școlară sau formare profesională;
– să nu depășească, fără acordul serviciului de probațiune, limita teritorială stabilită de instanță;
– să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;
– să nu se apropie și să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii ori cu alte persoane stabilite de instanță;
– să se prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta;
– să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală ( art.121 al.1 NCP)
Când stabilește obligația prevăzută în alin.1 lit.d, instanța individualizează, în concret, conținutul acestei obligații, ținând seama de împrejurările cauzei.
Supravbegherea executării obligațiilor impuse de instanță se face sub coordonarea serviciul de probațiune( art. 121 al.2 NCP).
Pe durata executării măsurii educative neprivative de libertate, serviciul de probațiune are obligația să sesizeze instanța dacă:
-au intervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea;
-persoana supravegheată nu respectă condițiile de executare a măsurii educative sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile ce îi revin (art.121 al.3,4 NCP).
4.3.6 Modificarea sau încetarea obligațiilor
Dacă, pe parcursul supravegherii, au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminunarea condițiilor de executare a celor existente,se poate dispune modificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a da posibilitatea persoanei supravegheate să aibă șanse mai mari de îndreptare.
Se poate dispune încetarea executării unora dintre obligațiile impuse, când se apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară ( art. 122 NCP).
4.3.7 Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate
Dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse, se poate dispune :
-prelungirea măsurii educative, fără a putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta;
-înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă;
-înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care inițial, s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa maximă(art. 123 al.1 NCP).
Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, se poate dispune:
-prelungirea măsurii educative luate inițial, fără a putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta;
– înlocuirea măsurii luate inițial cu o lată măsură educativă neprivativă de libertate mai severă;
înlocuirea măsurii luate inițial cu o măsură educativă privativă de libertate ( art.123 al.3 NCP).
4.4 Regimul măsurilor educative privative de libertate
4.4.1 Internarea într-un centrul educativ
Măsura educativă a internării într-un centrul educativ constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde se va urma un program de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială. Internarea se dispune pe o durată cuprinsă între unu și 3 ani.
Dacă pe perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiunea sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, se poate menține măsura internării îăntr-un centru educativ prelungind durata acesteia, fără a depăși maximul prevăzut de lege, sau se poate înlocui cu măsura internării într-un centrul de detenție.
Dacă pe durata internării minorul a dovedit interes constant păentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, se poate dispune:
-înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o durată egală cu surata internării neexecutare, dar nu mai mult de 6 luni dacă minoul internat nu a împlinit vârsta de 18 ani:
-liberarea din centru educativ, dacă minorul internat a împlinit vârsta de 18 ani.
Odată cu înlocuirea sau liberarea instanța impune respectarea uneia sau mai multor obligații prev. la art. 121 NCP până la împlinirea duratei măsurii internării.
Dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile impuse, instanța revine asupra înlocuirii sau liberării și dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centrul educativ.
Dacă până la împlinirea duratei internării, minorul a săvârșit noi infracțiuni și s-a dispus față de acesta înlocuirea măsurii internării într-un centrul educativ cu măsura asistării zilnice, înstanța revine asupra înlocuieii și dispune:
– executarea restului rămas din durata măsurii internării inițiale, cu posibilitatea prelungirii duratei acesteia până la maxiumul prevăzut de lege.
– internarea într-un centru de detenție ( art. 124 NCP).
4.4.2 Internarea într-un centru de detenție
Măsura educativă a internării într-un centrul de detenție constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe iuntensive de reintegrare scolară, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională protrivit aptitudinilor sale.
Internarea se dispune pe o durată cuprinsă între 2 și 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani ( art. 125 al.1,2 NCP).
Dacă în perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșittă anterior, instanța prelungește măsura internării, fără a depăși maximul prevăzutîn alin.2, determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzută de lege pentru infracțiunile săbârșite. Din durata măsurii educative se scade perioada executată până la data hotărârii.( art. 125 al.3 NCP).
Dacă pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune:
-înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutată, dar nu mai mult de 6 luni, dacă minorul nu a împlinit vârsta de 18 ani;
-liberarea din centrul de detenție, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani. Odată cu internarea sau liberarea se impune obligația respectării unor măsuri (art. 125 al.4,5 NCP)
CAP V. POSIBILITĂȚI DE REINTEGRARE A MINORILOR
5.1 Reintegrarea minorilor
5.1.1 Identificarea relației conceptuale dintre integrare și reintegrare, vizând infractorul minor și comunitatea
Reintegrarea, sub toate aspectele sale (personală, școlară și culturală) face parte din triada responsabilităților sociale pe care comunitatea o are față de minorul aflat în momentul decizional al dezvoltării personalității sale,.
Dar, până a ajunge la momentul dureros pentru unii minori, a reintegrării, comunitatea trebuie să se reconsidere ca un partener viabil și interesat de a identifica dar și valorifica modalități și mijloace prin care să constituie punctul de referință, a priorii dezvoltării sale complexe, codificând și decodificând atitudini. Important este faptul că, EI (preadolescentul și adolescentul) are nevoie în legătura lor cu comunitatea, de a se raporta la elementele componentei unei structuri sociale viitoare, trecând anterior prin fazele socializării și integrării, ca puncte de identitate comportamental-atitudinale.
Socializarea în accepția lui Rădulescu S. – Banciu D. (1990) se referă de fapt la dobândirea de către tineri a unei capacități de exercițiu prin: abilitatea de a exercita în mod adecvat, roluri sociale, ghidându-se după reguli și norme specifice, participarea lor în cunoștință de cauză la scopurile și idealurile societății cât și dobândirea unei capacități corecte de discernământ, pentru a putea distinge între conduite permise și prohibite, mijloace legitime și ilegitime, și scopuri dezirabile și indezirabile din punct de vedere social. Datorită activităților acestui proces (însușirea unor reguli de comportare și acțiuni umane, evaluate în mod pozitiv de ceilalți membri ai societății) fiecare individ primește o identitate culturală determinată și în același timp, reacționează la diferite situații sociale în baza acestor identități.
Recuperarea, amintea Dragomirescu V. (1979) sau post-intervenția cuprinde totalitatea măsurilor de lichidare sau anulare a consecințelor conduitei deviante îndreptate atât asupra individului, cât și asupra comunității sale sociale. În această configurație, recuperarea cuprinde: măsuri individuale (psihoterapie, asistență psihiatrică constând în terapie și supraveghere psihiatrică, socioterapie) cât și măsuri sociale (adaptare familială, profesională și socială), menite a sublinia importanța sub aspectul modalităților specifice de exprimare comportamentală, a readaptării sociale întâlnită și sub forma reintegrării sociale ca factor ce canalizează energiile atât ale individului, școlii, dar mai ales comunității, spre o ameliorare a condițiilor ce determină apariția unor destructurări situaționale, prin acțiuni sociale specifice, care vor concura în final și la reabilitarea socială a celui în cauză.
Trecerea la identificarea demersului reintegrării sociale a minorului delincvent, pornind de la: cunoașterea tuturor datelor privind antecedentele personale (sociale, medicale, penale), supravegherea modului de reinserție socială (familie, școală) cât și propuneri operative în cazul în care reapar fenomene de inadaptabilitate în mediul social, reprezintă momentul în care, acțiunea în timpul bio-psiho-social adecvat, face ca socializarea și integrarea, să ocupe locul strategic implementat dezvoltării personalității viitorului „consumator de societate”, ca beneficiar a tot ce înseamnă raportarea sa la locul bine definit pe care-l va ocupa în comunitate.
4.5.2. Conceptul de probațiune și rolul serviciilor de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor
Faptul că infractorul minor poate fi pedepsit și fără a fi privat de libertate, reprezintă o nouă modalitate de a respecta un drept, de a crea o alternativă la o sancțiune severă dată. Privind definirea probațiunii ca alternativă putem remarca faptul că cel mai des și accesibilă în înțelegere, este ideea de a fi o „corecție fără pedeapsă”, desemnând lăsarea în libetate condiționată în comunitate a infractorului aflat sub supraveghere. Mergând pe aceeași conotație, Smith A. (1988) menționa faptul că „probațiunea este o dimensiune a domeniului îngrijirii corecționale, care este un serviciu legal, social și personal, operând în interiorul cadrului judiciar și constând în investigare și supraveghere, făcute în scopul protejării societății, prevenirii delincvenței și infracționalității și a reabilitării personalității infractorului”.
La nivel național, abordarea sistemului de probațiune, a apărut experimental în anul 1996 în cadrul Penitenciarului Arad din cadrul Direcției Generale a Penitenciarelor din Ministerul de Justiție, împreună cu organizația neguvernamentală „Europa pentru Europa”, ca alternativă la pedeapsa cu închisoarea, urmând ca abia în anul 2000 prin Ordonanța de Guvern nr. 92/29.08.2000, să fie legiferată funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate (RSS). Așa cum menționa Abraham P. (2002) că desfășurarea unor servicii de asistență și consiliere a infractorilor minori, este de natură să conducă la realizarea în mai bune condiții la eficientizarea celei de-a doua funcție a pedepsei, cea de reeducare. Acest nou act normativ surprinde prin faptul că supune cu multă insistență în fața celor direct interesați, elementul de cooperare care integrează multiple acțiuni cu un profund caracter specializat și diversificat, demonstrând buna adaptare la complexitatea scopului urmărit de serviciile de reintegrare socială și supraveghere.
Obiectivele urmărite conform Ordonanței de Guvern nr. 92/2000 sunt:
-reintegrarea socială a persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală;
-atragerea și implicarea activă a comunității în procesul de reintegrare socială a persoanelor care fac obiectul activității de probațiune;
-asigurarea unui echilibru între nevoile siguranței sociale a comunității și nevoile specifice ale infractorului;
-evaluarea impactului măsurilor economico-sociale asupra fenomenului de criminalitate;
Prin reglementarea atribuțiilor de consiliere individuală a infractorului, de inițiere și derulare a unor programe de protecție, asistență socială și juridică a minorilor și tinerilor care au săvârșit infracțiuni, putem institui programe de resocializare, de activități lucrative, asistare socio-pedagogică, de îndrumare școlară și formare profesională, demonstrând astfel, cu și mai multă pertinență, scopul preponderent al instituțiilor create prin acest act normativ, ,,de a da a doua,, șansă minorului, făcându-l a reveni în comunitate, reluându-și rolul social cu implicații comportamentale deosebite, la vârsta când, acumulările structurale sunt multiple și cu valențe educative deosebite.
Profesional, consilierul de reintegrare socială și supraveghee își îndeplinește atribuțiile de specialitate vizând: identificarea minorilor ce vor fi în programe de reintegrare școlară, întocmește referatele de evaluare și alte documente la cererea instanțelor de judecată, întocmește și pune în aplicare planul de reintegrare și supraverghere și alte prorgrame de prevenție, cât și ține legătura cu instituțiile abilitate și implicate în anumite proiecte. Este responsabil atât de corectitudinea întocmirii procedurilor vizând referatul de evaluare și planul de reintegrare și supraveghere, dar mai ales, urmărește și participă direct la reintegrarea „de facto” a infractorului minor în comunitate, pe baza programelor educative întocmite și aplicate cu consecvență și profesionalism. De fapt, rezultanta dominantă a muncii consilierului RSS este aceea, de a fi cel care ajută în cazul infractorului minor, dorința de a realiza ceea ce el își dorește, cu precădere privit ajutorul ca semn, dorință de schimbare comportamentală.
În practică, activitatea consilierului RSS se structurează pe trei nivele și anume:
-instanța- scopul activității este de a asista instanța în procesul de individualizare a sancțiunilor penale, prin informarea acesteia cu privire la caracteristicile personale și sociale ale celor trimiși în judecată, precum și prin estimarea perspectivelor de reintegrare a acestora;
-penitenciar -unde surprinde în cadrul activității sale, două aspecte ce vizează atât personalitatea infractorului cât și adaptarea sa la mediul carceral;
-comunitate – aici are loc munca atât de supraveghere cât și cea de asistare psihosocială pe care o execută asupra infractorului minor. Trebuie avut în vedere faptul că, supravegherea face trimitere la „respectarea de către minor a hotărârilor judecătorești aplicate, privind executarea pedepsei cât și a obligațiilor ce sunt impuse de instanță și prevăzute de Codul Penal conform O. G. nr. 92/2000”.
Asistarea psiho-socială are ca obiect reintegrarea minorului asistat, ceea ce duce la sporirea gradului de siguranță socială, dar și la prevenirea unei noi conduite infracționale. De asemenea, asistarea psiho-socială mai presupune și cunoașterea, dar și operarea cu valori legate de respectarea siguranței comunitare, a unicității și individualității persoanei, cât și a autodeterminării și a confidențialității.
5.1.3. Factorii psihosociali ai reintegrării infractorului minor în comunitate
Implicarea factorilor psihosociali în compartimentul reintegrării minorului în comunitate, incumbă o serie de modificări comportamentale atât ale familiei, școlii, grupului de prieteni cât și apariției suportului social, pornind de la studiul rolurilor și a modificărilor de rol, vizând recuperarea socială.
J. S. Bruner consideră comportamentul uman ca fiind o concesință a tipului de copilărie, familia este un fel de „cooperativă de sentimente”capabilă să „îndulcească” pentru fiecare membru în parte, loviturile mai grele ale vieții. Pornind de la acest aspect, e necesar să considerăm familia ca un permanent suport al minorului, privind evoluția sa bio-psiho-socială. Astfel, familia, este unicul grup social caracterizat prin determinări naturale și biologice, în care legăturile de dragoste și consangvinitate, dobândesc o importanță primordială. Ea reprezintă primul grup de socializare din care face parte copilul. Din diversele caracteristici pe care familia le îndeplinește la un moment dat, putem aminti faptul că: este primul grup în care copilul exersează comportamente sociale și se descoperă pe sine, oferă climatul de siguranță afectivă necesară dezvoltării personalității, cât și este mediul principal de creștere și dezvoltare intelectuală, motivațională, afectivă, estetică și morală. Totodată, ea reprezintă cel dintâi model al componentelor viitoare, este legătura biologică de bază a individului dar și cadrul de dezvoltare și valorizare individuală, prin încărcătura afectivă dintre membrii săi.
Astfel, copilul nu este doar al mamei, ci al amândurora, de educația lui nu răspunde numai „palma autoritară a tatălui”, viitorul nu-l găsește bunicul pe internet ci, în complexul labirint al familiei, educația celui ce va fi educat, se face în comun, în colaborare, dar mai ales, în consens, de aceea, părinții trebuie să fie călăuziți să ofere sprijin moral și material, să-și asculte propriul copil încercând să se transpună în situația lui, cât și să se intereseze de problemele acestuia, dar nu pentru a critica, ci pentru a descoperi ceea ce este util. Tot părinții trebuie să fie cât mai flexibili, dispuși să-și modifice opiniile știind că cel mic nu poate deține informațiile și experiențele pe care ei le au deja, să evite conflictele atunci când adolescentul nu este de aceeași părere și o exprimă într-un mod vehement, să gândească mereu la efectele oricărei reacții, să ofere întotdeauna variante de gândire și acțiune, dar să și determine răspunsul cel mai apropiat de capacitatea de înțelegere și așteptările copilului.
Iar dacă la un moment dat, părintele este surprins de o atitudine sau un răspuns, acest fapt nu „adună” decât neglijența cu care copilul nu a fost urmărit în dezvoltarea sa, „scăpându-i” schimbările care au putut apărea în comportamentul acestuia într-un anumit interval. În aceste situații, minorul are nevoie de atenție, căldură sufletească și respect, trebuind a fi protejat de o stare de identiferență a familiei sale, ce-i poate crea: anxietate sporită față de lumea înconjurătoare lipsa de încredere de sine, dificultăți de comunicare, teama de a fi respins și nedorit, inactivitate, neimplicare, lipsă de voință, apatie, cât și forme de împotrivire și atragere a atenției, regresie sau stagnare în dezvoltare, neîncrederea în cei din jur.
Pentru a ajunge a nu-și cunoaște și înțelege minorul, părintele e bine să se arate interesat de tot ceea ce face copilul, să-l considere partener în activitățile lor, să-i răspundă prompt solicitărilor sale, darși să se joace cu el ori de câte ori o cere, oferindu-i multă tandrețe, încredere și afecțiune.
Familia, reprezintă un punct viabil de reper pentru propriul copil care, într-o anumită situație creată și dată, nu va alege strada, gașca, grupul de așa ziși prieteni, ci se va raporta la cei ce-l văd, ascultă și iubesc. Și e bine ca minorul între 14-16 ani care trece prin „n” metamorfoze atât de ordin biologic cât și psihologic, să fie acceptat pentru că atunci, poate să-și manifeste: creativitatea, originalitatea, spontaneitatea, autonomia și capacitatea de a se descurca singur, tendința de a se impune în fața celorlalți, de a conduce și a fi important. Acestora putem adăuga: nivelul înalt al aspirațiilor exprimate în dorința de a înfrunta dificultățile, perseverența în urmărirea scopurilor, interes pentru sarcinile încredințate finalizând cu o individualitate puternică și capacitate de a se afirma în lumea exterioară. În caz contrar, neacceptat de unul dintre părinți sau de întreaga familie, minorul devine: mereu nervos și pus pe ceartă, singuratic și introvertit, respins de colegii săi și nesociabil ca partener de joacă.
Într-un asemenea moment de neînțelegere și neacceptare a minorului ce-i aparține, familia se confruntă deja cu germenii comportamentului de risc (minciuna, furtul, fuga de la ore și de acasă, exmatricularea de la școală) la ele concurând uneori și lipsa de discernământ, atunci când pedeapsa sau răsplata nu sunt bine înțelese, iar „banii de buzunar” nu fac decât să închidă „cercul magic” al primilor pași spre infracțiune.
Alături de familie, școala sub aspectul influențelor sale este cea care reprezintă, subliniau Rădulescu S. și Banciu D. (1990), un important factor educativ care facilitează învățarea și interiorizarea de către tineri, a normelor și regulilor de conduită, recunoscute în societate. Comparativ cu familia, școala utilizează o gamă variată de modalități și mijloace de socializare sistematică, prin dezvoltarea și fundamentarea la tineri, a unor atitudini și convingeri morale durabile ce facilitează integrarea acestora în societate. Se cunoaște că în multe cazuri, școala a îndeplinit și un rol de avangardă, adică a știut să se implice și să dovedească că este cu adevărat sursa autorizată de educație atât pentru familie (cu componenții ei) cât și pentru comunitate (cu membrii ei).
Școala reprezintă un punct strategic în educația minorului, dar și un element ce poate preveni starea de infracționalitate, atunci când dorește cu adevărat să-și înțeleagă și ajute minorul. Ca elemente definitorii în această secvență, am considerat: cunoașterea particularităților de vârstă ale elevilor și acceptarea transformărilor ce survin în timp, cât și formarea și implementarea unui stil pedagogic personal al cadrului didactic în actul educațional ce-l desfășoară.
Am încercat să privim școala și relațiile ce se stabilesc în interiorul ei din partea celor doi actori (elevul și cadrul didactic), mizând mai ales pe starea empatică a celor din urmă (cadre didactice), considerând empatia ca fiind cea care, în actuala conjunctură, poate reprezenta foarte mult în ideea implementării unor noi relații ce se pot desfășura în timpul afectat instrucției și educației. Cadrul didactic în acest nou statut creat, trebuie să cunoască foarte bine particularitățile de vârstă îndeosebi ale minorului între 14-16 ani, deoarece reprezintă o adevărată „piatră de încercare” pentru el. Trebuie să fie în continuare receptiv la aspectele structurii psihicului uman,venite din domeniul senzorio-motor, cognitiv și afectiv. Cadru didactic trebuie să relaționeze mai mult cu minorul, solicitându-l în realizarea unor proiecte, în compararea unor rezultate prezente cu cele anterioare, determinându-l să facă ceva util pentru societate, demonstrându-și abilitatea și cunoștințele într-un anumit domeniu, percepându-și astfel elevul în evoluția sa sub altă formă, mai reală și mai dispusă la cooperare. Astfel, conturarea unui stil propriu pedagogic, îl poate realiza în primul rând prin dorința permanentă de autocunoaștere și autoperfecționare, făcând în așa fel încât să adapteze întregul sistem de acțiuni pedagogice, la particularitățile de vârstă ale elevului, prevenind atât eșecul școlar cât și implicit, conturarea unor comportamente de risc adăugat: valorificarea atitudinii cadrului didactic față de elev și existența în structura comportamentală, a relației de feed-back, reducerea absenteismului și a riscului de exmatriculare a elevilor, ca punct de reper în prevenirea infracțiunilor, dar mai ales, realizarea sub variate aspecte și forme, parteneriatului educațional cu familia și comunitatea.
Suportul social reprezintă evaluarea unui aspect al lumii sociale. Așa cum sublinia Oxford J. (1998)” este important de luat în considerare că raportul social este preponderent activ pentru obținerea unui loc central în psihologia comunității, deoarece pare a avea unputernic potențial pentru a ne ajuta să înțelegem legăturile ce se stabilesc între indivizi și comunitățile acestora”. Astfel, termenul de suport social familiar mai ales problemelor sociologice, devine cunoscut și în lumea psihologiei și pedagogiei, constând din legăturile pe care le are cu domeniile tradiționale de interes. Legat de conceptul de identitate personală, suportul social surpinde de asemenea traiectoria vieții, asigurând totodată legătura între social și individual, codificând faptul că oamenii primesc satisfacția relațiilor lor sociale, ca având un rol determinant pentru sentimentele lor generale față de satisfacția vieții trăite. Evaluarea suportului social sub cele două aspecte: structural și funcțional, surprinde aspectele calității relațiilor unei persoane sau asupra posibilităților ca aceste structuri să ofere anumite funcții importante de suport.
Asupra deținutului minor, suportul social poate acționa variat, momentul ales trebuind a concura la adevărata reintegrare a celui asistat, motivând ca una din funcțiile alese să primeze:
-suportul instrumental sau de ajutor, reprezentat mai ales prin material concret;
-suportul afectiv sau de îngrijire, având conotații moral-expresive;
-suportul valoric sau de recunoaștere, concretizat în apreciere, afirmare;
-suportul cognitiv sau de îndrumare, regăsit sub aspectul imformațional și de consiliere;
-interacțiunea socială,pozitivă, subînscrisă sprijinului colegial.
Suportul social, ca element strategic ce recepționează mesajul viitoarei acțiuni sociale și structurale, menită să răspundă comenzii sociale aflată sub „incidența” reintegrării sociale a infractorului minor.
45.1.4 Modalitati de integrare si resocializare a minorilor delicventi
Diversele sisteme penale și sociale de sancționare, tratament și resocializare a delincvenților se fundamentează pe anumite excepții filozofice, morale și religioase având ca finalitate realizarea protecției și apărării sociale a societății, prevenirea comiterii de noi delicte și reintegrarea și recivilizarea morală și socială a persoanelor condamnate la diverse pedepse. Deși aceste sisteme include o gamă largă de sancțuni și pedepsele trebuie sp fie cât mai individualizate, astfel încât alegerea, cât și aplicarea lor să conducă la reducerea riscului comiterii unor noi fapte antisociale de către minorul pedepsit și la reabilitarea lui normală după executarea pedepsei, oferind totodată o protecție adecvată și pentru societate.
Resocializarea reprezintă o modalitate de reconvertire, reorientare și remodelare a personalității în formare a minorului delincvent, de reeducare și retransformare a comportamentului acestuia în raport cu normele și valorile acceptate de societate. Implicând abandonarea unui mod de viață și adoptarea altuia, resocializarea presupune ,,o rupere completă cu trecutul”, un control instituțional exercitat în anumite stabilimente de profil prin: restructurarea profundă a personalității, în ideea prevenirii reiterării unor noi acte delincvente; asigurarea unor condiții de viață compatibile cu demnitatea umană și în conformitate cu normele comunității; restabilirea ,,din mers” a rolurilor jucate de minorul delincvent în viața socială prin încadrarea lui treptată într-o rețea normală cu comunitatea socială din care a făcut parte (familie, școală, prieteni).
Realizarea unei resocializari normale si eficiente a minorului delincvent este condiționata de o serie de factori, între care cei mai importanți sunt: factorii care definesc caracteristicile și elementele specifice ale instituției în care se realizează procesul de resocializare; factorii care definesc individualizarea sancțiunii și durata acestuia, precum și măsurile de asistență medicală, socială și educativă adoptate în funcție de persoana fiecărui delincvent.
In funcție de acești factori, resocializarea delincventului se realizează în două etape:
– în timpul executării sancțiunii penale (cu sau fără privare de libertate), când se urmărește prioritar schimbarea și transformarea vechiului sistem de norme, valori și convingeri ale delincventului, prin dirijarea comportamentului său spre scopuri dezirabile social.
– după executarea sancțiunii penale, când se urmărește reinserția socială post-penală a fostului delincvent, încadrarea lui într-o activitate socială, dobândirea unui nou statut și îndeplinirea unor noi roluri, ca și diminuarea procesului de stigmatizare în viața socială ulterioară.
In consecintă, un principiu dar și un obiectiv al procesului de resocializare desfășurat în instituțiile de profil îl reprezintă normalizarea, care presupune apropierea pe cât posibil a condiților de viață din centrul de resocializare de cele ale lumii exterioare acestuia.
In vederea diminuarii aspectelor negative ale sancțiunii privative de libertate, normalizarea presupune realizarea a doua deziderate:
1.deschiderea în care minorii au dreptul la libera mișcare internă, corespondența nelimitată, vizite săptamânale ale rudelor apropiate, învoiri, acces la mijloacele de comunicare în masa etc.
2.responsabilitatea prin dezvoltarea simțului responsabilității, respectul și încrederea proprie prin implicarea minorilor într-o serie de activități sociale și comunitare care să îi pregatească pentru reinsertța lor post-penala.
Reintegrarea minorului trebuie să se realizeze în multiple direcții și anume:
– reintegrarea personală: reechilibrarea eu-lui, a fortțlor psihice ale dezvoltării prin restructurarea personalității;
– reintegrarea școlară sau profesională: crearea posibilităților de calificare profesională a acelor minori care au săvârșit delicte și nu au reușit să termine școala și să obțină o calificare;
– reintegrarea culturală: crearea posibilității fostului delincvent de a avea acces la cultură; să-și exercite și să-și dezvolte inteligețta și aptitudinile, să practice schimburi informațional-culturale cu ceilalți membri ai societății.
Reintegrarea minorilor foști delincvenți în societate depinde atât de achizițiile psihocomportamentale realizate pe parcursul procesului de reeducare, dar și de modul în care sunt primiță de către ceilalți membri ai grupurilor sociale în care reintra aceștia.
STUDIU DE CAZ
Prin rechizitoriul nr. 2695/P/2015 din data de 06.01.2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria …… a fost trimis în judecată inculpatul minor XX -, arestat în altă cauză cercetat sub aspectul comiterii infracțiunii de furt calificat, prev. de art. 228 alin.1-art. 229 alin. 1 lit. d Cod Penal, și suspectul YY– minor, cercetat sub aspectul comiterii infracțiunii de complicitate la furt calificat prev. de art. 48 alin. 1 Cod penal, rap. la 228 alin.1-art. 229 alin. 1 lit. d Cod Penal,
In fapt s-a reținut că : în data de 02.10.2014, inculpatul și suspectul s-au deplasat la chioșcul alimentar aparținând SC …… Mediaș, chioșc situat pe str. Calafat. În timp ce suspectul YY asigura paza în apropierea chioșcului, inculpatul XX, prin efracție, a deschis grilajul metalic de la ușa de acces în magazin și profitând de faptul că angajata PP se afla în altă încăpere, dintr-un portmoneu al acesteia a sustras suma de 1.950 lei.
Ulterior, inculpatul și suspectul s-au deplasat la locuința martorei :::, unde au împărțit banii sustrași, iar apoi, împreună cu martorul …., (concubinul martorei …) s-au deplasat la două săli de jocuri mecanice, unde au cheltuit mare parte din banii sustrași.
Persoana vătămată …… se constituie parte civilă în cauză cu suma de bani sustrasă, iar până în prezent nu a intervenit împăcarea părților (fila 11).
Inculpatul XX se află în Penitenciarul Târgu Mureș, fiind trimis în judecată pentru mai multe infracțiuni de furt și o tâlhărie. Acesta a recunoscut comiterea faptei.
Suspectul YY nu posedă antecedente penale.
ÎN DREPT:
1. Fapta inculpatului minor XX, care la data de 02.10.2014, prin efracție, a pătruns în chioșcul aparținând SC …….SRL Mediaș și dintr-un portmoneu aparținând persoanei vătămate ….. a sustras suma de 1.950 lei, constituie infracțiunea de furt calificat, prev. și ped. de art. 228 alin. 1-art. 229 alin. 1 lit. d Cod Penal.
Față de inculpat sunt aplicabile dispozițiile. art. 113 și urm. Cod penal, acesta aflându-se în stare de minoritate.
Față de suspectul YY s-a dispus renunțarea la urmărire penală avându-se în vedere contribuția redusă a acestuia la comiterea faptei, în sensul că doar a asigurat paza și a beneficiat de o mică parte din banii sustrași de către inculpat. Având în vedere că și acesta este minor, din modul concret de comitere a faptei, se apreciază că nu există interes public în urmărirea faptei și a suspectului.
Inculpatul XX se află în Penitenciarul Târgu Mureș, fiind arestat preventiv în altă cauză în care a fost trimis în judecată pentru mai multe infracțiuni de furt și o tâlhărie.
Prin rezoluția judecătorului de cameră preliminară din data de 26 ianuarie 2015 s-a dispus comunicarea rechizitoriului inculpatului minor XX. S-a adus la cunoștința inculpatului obiectul procedurii în cameră preliminară, faptul că are dreptul de a-și angaja un apărător ales, și termenul de 20 zile în care, de la data comunicării, poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
Totodată s-a dispus efectuarea uneiadrese pentru desemnarea unui apărător din oficiu pentru camera preliminară, iar în conformitate cu prevederile art. 344 alin.3 Cod procedură penală a stabilit un termen de 20 zile până când avocatul numit din oficiu poate formula în scris cereri și excepții cu cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală și s-a emis adresă Serviciului de Probațiune Sibiu pentru întocmirea referatului de evaluare privindpe inculpat.
Prin adresa nr.852/29.01.20015 Serviciul de Probațiune Sibiu a comunicat referatul de evaluare privind pe inculpat.
S-a stabilit termen de judecată la data de 5 martie 2015, în cameră preliminară pentru constatarealegalității instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală ( discutarea eventualelor cereri și excepții).
La termenul de judecată din data de 5.03.2015, în ședința camerei preliminare, la apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru inculpatul lipsă XX av. Oficiu, cu delegație la dosar, lipsă fiind partea civilă……, partea responsabilă civilmente … și reprezentantul Serviciului de Probațiune Sibiu.
Procedura necompletă cu inculpatul.
S-afăcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că inculpatul XX, arestat în altă cauză se află în prezent internat în Centrul de Reeducare Buziaș.
Reprezentantul Parchetului pune concluzii de amânare a cauzei față de lipsa inculpatului, a părții civile și a părții responsabile civilmente.
Apăcătorul inculpatului av. Oficiu pune concluzii de amânare a cauzei față de lipsa inculpatului.
Judecătorul de cameră preliminară, față de lipsa de procedură cu inculpatul, găsește necesară amânarea cauzei și dispune citarea inculpatului din Centrul de Reeducare Buziaș, cu mențiunea ,, prezența este obligatorie,, ,efectuarea unei adrese către parchetul de pe lîngă Judecătoria mediaș pentru a comunica numele șiadresa mamei inculpatului pentrua fi citată în cauză, în calitate de parte responsabilă civilmente.
Totodată, având în vedere faptul că inculpatul se află în Centrul de Reeducare Buziaș, solicită Serviciului de Probațiune Timiș să efectueze un referat de evaluare privind pe inculpat.
La termenul de judecată din data de 19.03.2015, în ședința camerei preliminare, la apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă inculpatul XX personal și asistat de av. oficiu, cu delegație la dosar, partea civilă……, și mama inculpatului ….., lipsă fiind tatîl inculpatului și reprezentantul Serviciului de Probațiune Sibiu.
Procedura legal îndeplinită.
s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează faptul că nu a fost efectuat referatul de evaluare privind pe inculpat.
Judecătorul de cameră preliminară, având ăn vedere obiectul camerei preliminare, dă cuvântul părților cu privire la legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală privind pe inculpat.
Apărătorul inculpatului av. Oficiu,precizează că inculpatul nu a formulat cereri și exepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și nici personal nu a formulat astfel de cereri și excepții.
Partea civilă precizează că prejudiciul nu a fost recuperat. Nu a formulat cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.
Judecătorul de cameră preliminară aduce la cunoștința părților prezente faptul că, nu a constatat din oficiu aspecte care efectează legalitatea sesizării instanței sau a administrării probelor și a efectuăriiactelor de urmărire penală.
Reprezentantul Parchetului solicită să se constate legalitatea actului de sesizare și a administrării probelor în faza de urmărire penală și să se dispună începerea judecății.
Apărătorul inculpatului av. Oficiu solicită a se constata această fazăa procedurii finalizată și a se stabilit termen de judecată pentru a se începe cercetarea judecătorească.
în motivarea încheierii judecaătorul de cameră preliminară reține următoarele:
prin rechizitoriul nr. … al Parchetului de pe lângă Judecătoria mediaș a fost trimis în judecată inculpatul XX pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prev. de art. 228 alin.1-art. 229 alin. 1 lit. d Cod Penal.
În actul de sesizare s-a reținut faptul că în data de 02.10.2014, inculpatul, prin efracție a pătruns în chioșcul aparținând SC ……. SRL și dintr-un portmoneu aparținând părțiivătămate a susptras suma de 1950 lei, faptă ce constituie infracțiunea de de furt calificat, prev. de art. 228 alin.1-art. 229 alin. 1 lit. d Cod Penal.
Situația de fapt mai sus menționată se susține cu următoarele mijloace de probă:
plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
declarațiile persoanei vătămate;
procesul verbal de reconstituire și planșa foto;
raportul de expertiză medico-legală psihiatrică din care rezultă că inculpatul are discernământul faptelor;
acte școlare privind pe inculpat;
declarația suspenctului YY;
declarațiile martorilor;
declarațiile persoanelor responsabile civilmente.
Totodată, rechizitoiul cuprinde datele referitoarela faptă, încadrarea juridică, la actele de urmărire penală efectuate, la trimiterea în judecată și cheltuielile judiciare.
De asemenea, se constată că nu au fost formulate cereri și excepții de către inculpat, apărătorul inculpatului, și nici din oficiu nuse impun a fi invocate.
În raport cu cele mai sus menționate, în temeiul art. 346 alin.2 Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară reține, că administrarea probelor în cursul urmăririi penale precum și efectuarea actelor de către organele de urmărire penală respectă prevederile Codului de procedură penală și , de asemenea, că instanța a fost sesizată legal și că este competentă să soluționeze prezenta cauză.
Avînd în vedere cele mai sus expuse, judecătorul de cameră preliminară, constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.
Dispune învederea judecății.
Stabilește termen de judecată la data de 23.04.2015, ora 9,30 în ședință publică, pentru când se citează părțile și se solicită Serviciului de Probațiune Timiș referatul de evaluare privind pe inculpatul minor.
Încheierea este definitivă.
La termenul de judecată din 23.04.2015, la apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns inculpatul minor XX personal și asistat de av.oficu cu delegație la dosar, lipsă fiind partea civilă și părinții inculpatul.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la data de 22.04.2014 a fost atașată la dosar, urmare a verificării antecedenței la Biroul Executări Penale, copia sentinței penale nr. …. a Judecătoriei Mediaș, iar înainte de începerea ședinței, Serviciul de probațiune Timiș a comunicat la dosar referatul de evaluare privind pe inculpatul minor.
Instanța acordă apărătorului din oficiu posibilitatea de a lua legătura cu inculpatul.
În conformitate cu dispozițiile nr. 374 alin.1 NCPP, grefierul de ședință face o prezentare succintă a actului de sesizare, apoi, potrivit prevederilor art. 374 al.2 NCPP președintele completului de judecată explică inculpatului în ce constă învinurea ce i se aduce, îl înștiințează cu privire la drepturile sale procesuale respectiv : dreptul de a nu face nici o declarație, atrăgându-i-se totodată atenția că, în cazul în care dorește să dea o astfel de declarație, tot ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa, precum și dreptul de a pune întrebări persoanei vătămate, delorlalte părți, martorilor și de a da explicații în tot cursul cercetării judecătorești, când socotește că este necesar.
Inculpatul arată că nu dorește să dea declarație, precizează că faptele s-au pretrecut așa cum s-a reținut în actul de sesizare al instanței și că este de acord să despăgubească partea civilă.
Instanța constată că persoana vătămată s-a constituit partea civilă în cauză și arată că nu au fost excluse probele administrate în faza de urmărire penală.
Instanța arată că nu au fost contestate probele administrate în faza de urmărire penală și pune în discuția părților oportunitatea readmninistrării acestora.
Reprezentantul Parchetului nu consideră că este necesară administrarea probelor, declarațiile martorilor nefiind contestate nici măcar de către inculpat.
Apărătorul inculpatului av.oficiu arată că nu se impune administratea probelor din faza de urmărire penală.în temeiul art. 374 alin.7 NCPP, instanța constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu au fost contestate și nu consideră necesară readministrarea acestora, urmând a fi avute în vedere la deliberare.
Reprezentantul Parchetului și părțile arată că nu mai au cereri noi de formulat sau de dat explicații în cauză, iar față de această împrejurare, instanța constată cercetarea judecătorească încheiată și acordă cuvântul pe fond.
Reprezentantul Parchetului arată că inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul parchetului pentru faptul că, la data de 02.10.2014, prin efracție, a pătruns în chioșcul aparținând SC…..SRL și dintr-un portmoneu aparținând persoanei vătămate ….a sustras suma de 1.950 lei, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, prevăzută și pedepsită de art.228 alin.1, art. 229 alin.1 lit. d Codul de procedură penală.
Fapta a fost dovedită, probele administrate în cursul urmăririi penale nu au fost contestate iar inculpatul a recunoscut săvârșirea faptelor. Având în vedere starea de minoritate a inculpatului, solicită aplicarea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, potrivit prevederilor art. 114 alin.2 lit.a NCP, raportat la art. 124 și următoarele din Noul cod penal.
Solicită obligarea inculpatului la plata despăgubirilor către partea civilă și a cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Apărătoarea inculpatului av.oficiu, aratăcă, faptele au fost corect reținute în rechizitoriu, inculpatul însuți recunoscând săvârșirea acestora. Având în vedere atitudinea sinceră și de regret a inculpatului, precum și împtejurarea că este dispus să achite părții civile prejudiciul cauzat, solicită aplicarea măsurii aducative a internării într-un centru de reeducare.
Inculpatul, având ultimul cuvânt, personal arată că regretă comiterea faptei.
Judecătorul reține cauza spre soluționare, sentința purtând nr. …./23.04.2015 a Judecătoriei Mediaș, iar în cuprinsul dispozitivului s-aconstatat că infracțiunea de furt calificat prevăzută și pedepsită de art. 228 al.1, art. 229 al.1 lit.d NCP comisă la data de 02.10.2015 de inculpatul minor XX, având datele de identificare ………… este concurentă cu infracțiunile de furt, furt calificat și tâlhărie, pentru care, prin sentința civilă nr. …./2015 a Judecătoriei Mediaș, definitivă la data de 17.02.2015, a fost luată măsura educativă a internării în centrul educativ pe durată de 1an.
În baza art. 124 al.3 teza a II-a NCP menține măsura internării în centrul educativ pe care o prelungește cu 4 luni, urmând ca inculpatul minor să execute măsura internării în centrul educativ cu durata de 1 an și 4 luni.
Constată că măsura internării a fost pusă în executare la data de 23.02.2015 și că din durata acesteia a fost dedusă durata reținerii din 06.10.2015 și durata reținerii și arestului preventiv din data de 22.10.2014 până la data de 04.02.2015.
În baza art. 397 al.1 raportat la art. 1357 NCC obligă inculpatul să plătească părții civile … despăgubiri civile în sumă de 1950 lei.
În temeiul art. 274 NCPP obligă inculpatul să plătească statului cheltuieli de judecată în sumă de 200 eli.
Onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 200 de lei vafi avansat din fondurile Ministerului Justiției.
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicarea minutei.
Pronunțată în ședință publică, azi 23.04.2015.
Sentința penală nr. …/23.04.2015 a Judecătoriei Mediaș a rămas definitivă la data de 12.05.2015 prin neapelare.
La data de 12.05.2015 Compartimentul Executări Penale a pus în executare sentința penală mai sus menționată efectuând următoarele demersuri:
-adresa către Centrul Educativ Buziaș;
-adresă către Inspectoratul de Poliție al Județului Sibiu – Serviciul Informativă – Evidență Operativă.
CONCLUZII
Am ales această temă deoarece, criminalitatea juvenilă,, constituie un fenomen de o gravitate deosebită pentru societate prin faptul că cei care l-au comis sunt încă persoane aflate în prim proces de formare a personalității, perioadă în care își ales drumul în viață, se integrează în cadrul colectivului social.
Am încercat să arăt că ,, un copil are nevoie de o deplină libertate ca să-și lase gândurile să luucreze și să observe el însuși gândurile creatoare și pe cele distructive,,. ,,Simți că în jurul copiilore sunt îngeri care-i conduc și îi învață și cine e atât de stângaci încât să tulburare un copil, acela se împotrivește îngerului său,, ( J. Blumhardt).
Copilul vine de acasă, din mijlocul familiei, cu anumite deprinderi și va intra în școală – în mijlocul colegilor lui – având aceste deprinderi pozitive sau negative de comportament și conduită care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită ci ,, se învață,, în cadrul proceselor de comunicare și relaționare socială dintre indivizi și grupuri diverse.
15.Muntean Ana, Familii și copii în dificultate, Note de curs, Ed. Mirton, Timișoara,2001
16.www.donbosco.ro/constanta/poriect_c_s.php
17.www.unicef.org/romania/ro/children_2827.htrml
18.www.salvaticopiii.ro/romania/ce_facem/programe/copiii_străzii.html
19.www.salvațicopiii.ro/romania/copiii_romania/copiii_străzii.html
20.facultate.relielive.ro/proiecte/filozofie_sociologie/copiii_străziii-95301.html
21.ordin nr. 132-07/04/2005, pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile destinate protecției cpoiiilor străzii
22. Ministerul de Interne “Manualul Natiunilor Unite de Justitie Juvenila”; Bucuresti; 1999;
23. Chaubart N. J.; “Compozitia familiei si tulburarile de comportament la copil”; Editura Politica; Bucuresti; 1971;
24. Mitrofan M.; Zdrenghea V.; Butoi T.; “Psihologie judiciara”; Casa de Editura si Presa “Sansa” S.R.L.; Bucuresti; 1992;
25. Neveanu I.; Popescu P.; “Dictionar de psihologie”; Editura Albatros; Bucuresti; 1978;
26.Nistoreanu, Gheorghe; Paun, Costica; “Criminologie”; Editura Europa Nova; Bucuresti; 2000;
27.Pitulescu, Ion; “Delincventa juvenila”; Editura Ministerului de Interne ; Bucuresti; 1995;
28.Wrightsman S.Z.; “Psychology and the Legal System”; Brooks Cole Publishing Company Matercy; California, 1987.
29.Lombroso, C. (1876), L’uomo delinquente, Milano, Ulrico Hoepli.
30.Lombroso, C. (1918), Crime. Its Causes and Remedies, Boston, Little Brown, And Company.
31.Lungu, R., Răducan, R. (2005), Simularea și comportamentul simulat al infractorului între comunitate și justiția restaurativă, Anale, Seria Psihologie, Volumul XII, Editura Augusta.
32.Mira Y López, E. (2007), Manual de psihologie juridică, București, Editura Oscar Print.
33.Adriana rodica Berindei – Criminalitatea juvenilă, Editura Lumen,2006
15.Muntean Ana, Familii și copii în dificultate, Note de curs, Ed. Mirton, Timișoara,2001
16.www.donbosco.ro/constanta/poriect_c_s.php
17.www.unicef.org/romania/ro/children_2827.htrml
18.www.salvaticopiii.ro/romania/ce_facem/programe/copiii_străzii.html
19.www.salvațicopiii.ro/romania/copiii_romania/copiii_străzii.html
20.facultate.relielive.ro/proiecte/filozofie_sociologie/copiii_străziii-95301.html
21.ordin nr. 132-07/04/2005, pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile destinate protecției cpoiiilor străzii
22. Ministerul de Interne “Manualul Natiunilor Unite de Justitie Juvenila”; Bucuresti; 1999;
23. Chaubart N. J.; “Compozitia familiei si tulburarile de comportament la copil”; Editura Politica; Bucuresti; 1971;
24. Mitrofan M.; Zdrenghea V.; Butoi T.; “Psihologie judiciara”; Casa de Editura si Presa “Sansa” S.R.L.; Bucuresti; 1992;
25. Neveanu I.; Popescu P.; “Dictionar de psihologie”; Editura Albatros; Bucuresti; 1978;
26.Nistoreanu, Gheorghe; Paun, Costica; “Criminologie”; Editura Europa Nova; Bucuresti; 2000;
27.Pitulescu, Ion; “Delincventa juvenila”; Editura Ministerului de Interne ; Bucuresti; 1995;
28.Wrightsman S.Z.; “Psychology and the Legal System”; Brooks Cole Publishing Company Matercy; California, 1987.
29.Lombroso, C. (1876), L’uomo delinquente, Milano, Ulrico Hoepli.
30.Lombroso, C. (1918), Crime. Its Causes and Remedies, Boston, Little Brown, And Company.
31.Lungu, R., Răducan, R. (2005), Simularea și comportamentul simulat al infractorului între comunitate și justiția restaurativă, Anale, Seria Psihologie, Volumul XII, Editura Augusta.
32.Mira Y López, E. (2007), Manual de psihologie juridică, București, Editura Oscar Print.
33.Adriana rodica Berindei – Criminalitatea juvenilă, Editura Lumen,2006
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cadrul Legislativ Privind Delicventa Juvenila In Romania (ID: 137135)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.