Cadrul Legislativ In Domeniul Protectiei Copilului

2.1. Drepturile si Protecția Sociala a Copilului

În conceptul modern, sistemul de asistență socială poate fi definită ca totalitatea principiilor umanitare pe care se întemeiază ajutorul acordat unor membrii ai comunității, aflate în nevoie. Asistența socială reprezintă componența protecției sociale, care prin reglementări juritice, pun în aplicare programe naționale și regionale sociale în vederea susțierii unor ajutoare, indemnizații, alocații, și servicii sociale destinate familiilor cu copii, vârstnicilor, copiilor și adulților cu dificiențe și alte categoriide persoane aflate în dificultate sau în situații de nevoi.

La ora actuală, tematica ,, protecției sociale” a devenit un subiect major atât în politica socială (pentru intreprinderi, stat, salariați), cât și în asistența socială. În general, abordarea conceptului de protecție socială se face din două unghiuri de vedere: din perspectiva ofertantului cât și din perspectiva beneficiarului.

Ca în orice raport cerere-ofertă, preț, se va forma, în condițiile unei piețe libere a serviciilor sociale, dar ținându-se cont de caracterul colectiv al acestui tip de servicii, la intersecția nevoilor cu resursele. Prețul protecției sociale se exprimă prin costurile de producere a serviciilor sociale a căror efecte este siguranța, sau securitatea socială. Protecția socială se manifestă printr-un asamblu de măsuri, care urmăresc direcții practice, convingere, și acțiuni concrete.

2.1.1. Drepturile Copilului.

Normele, principiile și regulile diferă de la un cod etic la altul, dar ele nu pot încălca drepturile omului formulate într-o serie de declarații, carte, sau acte legislative internaționale și naționale. Drepturile Omului reprezintă standardele fundamentale al discursului socio-juritic și politic actual. La nivel european, respectarea drepturilor omului, reprezintă unul dintre standardele politice fundamentale, exprimată de Consiliul European din anul 1993 la Copenhaga. Pe plan internațional, respectarea drepturilor omului este atent monitorizat de catre organisme specializate ale Natiunile Unite (Comisia de specialitate a Drepturilor Omului) precu și de către organizații non-guvernamentale de specialitate, cu vocație globală. Conceptul de drepturile omului reflectă valorile socio-culturale și politice. Ele furnizează standardele minime ale demnității, toleranței și conviețuirii într-o lume globalizată.

Primele documente care recunosc și respectă drepturile omului sunt semnalate la englezi (1215 – ,,Magna Charta Libertatum, sau petiția drepturilor din data de 7 iunie 1628) apoi la americani : Declarația de Independență din anul 1776 – 1777; la francezi – Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, 1789. Toate aceste documente conțin principii cu valori generale, universale astfel ele devenind sursa de inspirație pentru legislația modernă actuală. Drepturile Omului pe plan internațional s-a consacrat în urma celui de-al doile război mondial, când în urma distrugerii, suferinței și perderi de vieți omenești, în anul 1945 se semnează Cartea ONU care face referire la respectul universal. În anul 1948, la Paris este semnat primul document istoric referitor la drepturile omului, care cuprinde: dreptul civil și politic; dreptul la muncă, libertate în alegere a muncii, dreptul la securitate socială, odihnă, dreptul la o durată rezonabilă a zilei de muncă, la concedii plătite, dreptul la un nivel de trai care să asigure bunăstarea și sănătatea, precum si la dreptul de asigurare.

În exercitarea profesiei de asistent social apare o relație directă între client și persoana profesionistă. În această relație, asistentul social are datoria să își îndeplinească bine slujba, având în vedere respectarea dreturilor și protecției clientului său, fără nici o discriminare de orice gen. În Asistența socială, drepturile clientului decurg din valorile generale ale asistentului social. Aceste drepturi se înscriu în cadrul deontologic care reglementează această practică în domeniu.

În Asistența Socială drepturile clientului sunt:

Dreptul la respect – orice client trebuie tratată ca o persoană demnă,rațională, cu drepturi și libertăți inalienabile, imprescriptibile, care este capabil să ia decizii. Trebuie respectate convingerile sale politice, religioase, culturale, sociale.

Dreptul la bunul său renume – nu se pot prezerva date despre client, decât cu consințământul acestuia.Dreptul la imagine, la bunul său renume, intimitate.

Dreptul la Confidențialitate – protecția intimă. Toate interviurile, conversațiile, ănregistrările trebuie să se desfășoare în condițiile de confidențialitate.

Dreptul la politețe și considerație

Dreptul la noninterferență – Asistentul social nu trebuie să aplice propriile sale standarde la problema clientului.

Dreptul de a spune adevărul

Dreptul de a accepta responsabilitățile.

2.1.2. Protecția socială.

Schimbările profunde ce au avut loc în domeniul social după anul 1989 au influiențat în mod considerabil și sistemul de protecție specială a persoanelor cu dizabilități. În perioada comunistă, majoritatea persoanelor cu nevoi speciale erau cunoscute doar de familiile lor. De cele mai multe ori persoanele cu dizabilități erau ascunse de ochii lumii prin diferite instituții, unde erau tratați necorespunzător, fiindu-le încălcate cele mai elementare drepturi prezăzute în Constituție. După perioada comunistă, lucrurile au început să se schimbe în toate domeniile, implicit și în domeniul social.

Ca dovadă al acestei schimbări, anul 2003 a fost declarat ,,An al persoanelor cu nevoi speciale” astfel oferindu-se posibilitatea tuturor țărilor care s-au implicat în acest proiect internațional, de a promova și realiza proiecte, planuri de integrare socială, profesională și culturală a acestui grup minoritar.

În anul 1950 Organizația Națiunilor Unite estimează că aproximativ 3% din populația globală suferă de un anumit tip de incapacitate. Câți va ani mai târziu, anul 1983 statistica Organizației Națiunilor Unite, amintea că numărul de persoane cu dizabilități sunt aproximativ 500 milioane. Dacă dorim să adăugăm la acest număr și membrii ce sunt afectați în mod direct sau indirect, ajungem la procentul de 25% din populația globului care sunt afectați de o stare de handicap.

Factorii generatori de dificiență sunt împărțiți în patru categorii: factori genetici; factori biologici; accident; și condițiile socio-culturale. Conform Organizației Naționale de Sănătate, două treimi dintre deficiențe pot fi atribuite următoarelor patru cauze: leziunile apărute în timpul nașterii; bolile infecțioase; Accidentele; Malnutriția.

Acceptarea diversității și respectarea individualității sunt semne ale societății evoluat, ale comunității și societăților care accentuează egalitatea în drepturi indiferent de diferențele existente. Cand ne gândim la programele și serviciile destinate persoanelor cu dizabilități, trebuie să ținem cont de viața lor socială, acest lucru ne ajută să îi putem integra în societatea din care face pate. Pentru integrarea acestui grup de indivizi trebuie să mergem pe ideea de toleranță, de egalitate și de șansă pentru toți semenii noștri.

Alois Gherguț, consideră că : integrarea presupune în sens larg plasarea/ transferul unei persoane dintr-un mediu mai mult sau mai putin separat de unul obișnuit, vizând asamblu de măsuri care se aplică diverselor categorii de populație și urmărește înlăturarea segregării sub toate formele ei.

2.1.3. Conventia Internațională și Națională a Drepturilor Copilului

Problematica drepturilor persoanelor cu dizabilități reprezintă un subiect amplu dezbătut de fondurile naționale și internaționale.

Convenția cu privire la drepturile copilului a fost adoptată de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite la data de 20 Noiembrie 1989, și publicată în Monitorul Oficial al României cu nr. 314, republicată la data de 13 iunie 2001. Convenția a devenit o lege internațională după ratificarea de către 20 de state, țara noastră a fost printre primele tări care a legitimat textul Convenției și a dorit să o pună în practică.

Cele trei principii generale prezente în Convenție pot fi enumerate: 1.)Interesul Superior al Copilului; 2.)Supraviețuirea și dezvoltarea non-discriminatorie; 3.) Participarea.

Convenția drepturilor Copilului a O.N.U. presupune un algoritm internațional de standarde minime necesare pentru asigurarea bunăstării copilului. Este un act doveditor prin care se aduce la cunoștință complexuri de drepturi ale copiilor din toată lumea.

Convenția Internațională a Drepturilor Copilului cuprinde:

Dreptul la identitate, copilărie și libertatea de expresie.

Dreptul la hrană, sănătate, protecție socială.

Dreptul la educație, informație, cultură, expresie artistică și joc.

Dreptul la o familie, adopție, și serviciile sociale.

Dreptul la egalitate și la non-discriminare.

Martin Luther King jr. Afirma următoarele: ,, Visez la ziua în care cei patru copii ai mei ar putea trăi într-o țară în care să nu fie judecați după culoarea pielii, ci după propriul lor caracter,,.

Dreptul la non-violență și dreptul la non-exploatare.

Pentru persoanele cu dizabilități cele mai semnificative instrumente legislative cu caracter internațional sunt:

Declarația Universală a Drepturilor Omului – reprezintă un ideal comun. Este un document de atestare a drepturilor omului de pe întreg mapamond. Toate națiunile pământului trebuie să ofere aceste drepturi tuturor concetățenilor lor.

Declarația de la Madrid – a fost adoptată cu prilejul organizării la Madrid a Congresului European cu privire la persoanele cu dizabilități. Cu această ocazie cei 600 de participanți au proclamat anul 2003 ca An European al Persoanelor cu Dizabilitati. Actul normativ fac referire la următoarele:

Persoanele cu dizabilități doresc șanse egale și nu milă;

Barierele sociale duc la discriminare și excludere socială;

Persoanele cu dizabilități nu sunt persoane invizibile;

Non-Discriminarea.

Declarația de la Roma – Acest document a avut loc în vederea realizării de directive cu privire la educația persoanelor cu cerințe educative speciale.

Constituția reprezintă legea fundamentală a unui stat. Acest document oficial cuprinde toate reglementările referitoare la drepturile, liertățile și îndatoririle fundamentale ale cetațenilor tării respective. Drepturile și libertățile exprimate în Constituția României sunt aplicate în concordanța cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu celelalte tratate la care România face parte.

Constituția României este legea fundamentală a statului român care reglementează printre altele principiile generale de organizare a statului, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor și autorităților publice fundamentale.

Articolul 16 din Constituția României, face referire la egalitatea între cetățeni și autoritățile publice, fără nici un privilegiu și discriminare.

Toate persoanele cu dizabilități au dreptul la viață, la integritate fizică și psihică, la libertate de exprimare a gândurilor și a opiniilor proprii, dreptul de a avea acces la informație de interes public, dreptul la educație, la cultură și la ocrotirea sănătății. Dreptul la muncă și Protecția socială în muncă. Presoanele cu dizabilități se bucură de o protecție specială din partea Statului Român.

Legea nr. 448 /2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități, precum și Hotarârea de Guvern cu nr. 1175 din 29 septembrie 2009 prevede un număr mare de drepturi pentru persoanele cu nevoi speciale. Această categorie beneficiază de o legislație proprie datorită gradului de vulnerabilitate în care se află.

Conform legii nr.448/2006 vom sublinia cele mai importante drepturi ale acestui grup:

Dreptul la viață; Dreptul la formare profesională; Dreptul lal încadrare pe piața muncii și adaptarea locului de muncă la dizabilitatea individului; Dreptul la orientare și reconversie profesională; Dreptul la asistența socială, respectiv serviciile sociale și prestațiile sociale; Dreptul la mediul informatic și comunicațional; dreptul la facilitați fiscale.

2.1.4. Promovarea drepturilor copilului – Legea 272 din 2004

În România, odată cu ratificarea Convenției O.N.U, cu privire la drepturile copilului, s-a impus o nouă perspectivă asupra protecției copilului și al familiei. Această nouă perspectivă a dus la elaborarea unui nou cadru legislativ care să permită respectarea, garantarea, și promovarea drepturilor copilului.

Legea 272 din 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (numită și legea copilului), este legea care reglementează protecția copiilor din românia. Legea este inspirată după modelul canadian. Legea introduce o serie de noțiuni inovatoare cu privire la drepturile copilului și a relațiilor dintre copii și părinți, printre care: interesul superior al copilului, programul de legături personale (care extinde noțiunea de drept de vizită), de asemenea legea definește și abuzutile asupra copiilor, enumerând responsabilitățile variatelor autorități în domeniul prevenirii abuzurilorprecum și în domeniul protecției copiilor abuzați.

Noua legislație în domeniul protecției familiei a permis implementarea unui sistem modern de protecție a drepturilor copilului, armonizat cu tratatele internaționale la care România face parte. S-a dorit prin implementarea legii 272/2004 instaurarea unei stări de responsabilitate a familiilor din România și totodată la reîntoarcerea la valorilor etice, morale și creștine. Instituțiile statului sunt menite să spijine părinții în efortul acestora de a-și crește copii, ei fiind primii responsabili pentru acest act de educare a propriilor copii. În cuprinsul noului act legislativ, interesul superior al copilului este ca o condiție primordială care însoțește orice demers și decizie cu referire la copil. Prezenta lege confirmă faptul că toți copiii pe pe teritoriul României au drepturi, acest lucru fiind specificat în detaliu prin lege.

Noul cadru legal impune câteva principii în vederea respectarii și garantării acestor drepturi:

Respectarea interesul superior al copilului.

Egalitatea șanselor și nediscriminarea.

Responsabilitatea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești.

Descentralizrea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile statului cât și cel privat.

Asigurarea unei îngrijiri individuale pentru fiecare copil

Respectarea demnitații copilului.

Ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acestuia, ținând cont de vârsta și gradul său de maturitate.

Asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și dezvoltarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, lingvistică, culturală, în luarea uneii măsuri de protecție.

Asigurarea protecției împotriva oricărei forme de abuz și exploatare a copilului.

Interpretarea fiecărei norme juritice referitoare la drepturile copilului.

Prin această ege se accentuează responsabilitatea părinților pentru creșterea, îngrijire și dezvoltarea propriilor copii. În cazul unor probleme apărute în familie, atât comunitatea din care face parte cât și autoritățile locale pot interveni în spijinul lor. În cazul în care părinții nu îți îndeplinesc obligațiunile ce le revin față de copii, intervine în mod complementare statul. Legea 272 din 2004 pune accent pe familie, pe necesitatea menținerii copiilor în familia lor, apelându-se la măsuri de supraveghere specializată sau plasament în regim de urgență, doar în cazuri în care situația o cere.

Vechiul sistem de protecție a copilului aflat în dificultate, care a funcționat până în anul 1997 era favorabil ocrotirii copilului în instituții. Vechea lege din domeniul protecției copilului nu prevedea nici o fomă de spijin a familiei naturale, pentru prevenirea instuționalizării copilului.

Încredințarea sau plasarea unui copil într-o famlie, era rar deoarece: nu exista un sistem, specialiști, și nici servicii specializate; nu exista o structură care să ofere servicii de specialitate de prevenire a instituționalizării. Acest sistem a încălcat în mod abuziv drepturile copilului de a fi crescut și educat într-o familie. A găzduit anual aproximativ 50.000 de copii în centrele de stat și încă 50.000 de copii în rețeaua de învățământ special.

Noul cadru legislativ din România precizează în mod explicit faptul că părinții sunt primii responsabili de creșterea, îngrijirea și dezvoltarea copilului. Sistemul de protecție poate fi împărțit în trei mari direcții:

Ocrotirea familială asistată de stat

Adopția

Plasamentul familial de către un asistent maternal.

2.2. Adopția

În anul 1989, numărul copiilor din leagăne și case de copii erau de 40.500, iar numărul de copii în plasament familial și de încredințare era de numai 5370, iar în anul 1994, în instituții erau de 41.986 copii iar în plasament erau deja 8342.

Adopția reprezintă unul dintre cele mai actuale și mai controversate fenomene ale drepturilor contemporane. Adopția cunoaște după cel de-al doilea război mondial, o ascensiune spectaculoasă în majoritatea statelor lumii.

Adopția este un istrument esențial de protecție, este o alternativă esențială a dezinstuționalizării. Avantajul adopției comparativ cu cel al plasamentului familial constă în faptul că îi oferă copilului nu doar o siguranță dar și stabilitate și continuitate de viață și dezvoltare a copilului în noua sa familie. Plasamentul reprezintă o modalitate de ocrotire temporară, pe când adopția reprezintă obținerea unei familii permanente pentru copilul care a rămas fără ea. Adopția poate fi privită ca fiind singura soluție viabilă pentru copilul abandonat.

Conform Convenvenției O.N.U. cu privire la drepturile copilului, rezultă că este adoptabil copilul lipsit temporar sau definitiv, de mediul său familial, precum și cel care în propriul său interes nu poate fi lăsat în acest mediu. Adopția se aplică în următoarele cazuri: Copilul este lipsit de mediul său familial, în mod temporar sau definitiv și Copilul în propriul său interes, nu poate fi lăsat în mediul său familial.

2.2.1 Adoptia – act in favoarea Copilului.

Din perspectiva istorică, adoptia este o institutie ale cărei rădăcini se regăsesc incă în dreptul roman, prin care se crea ,,patria potestas”. Scopul principal al adopției era acela de a permite unei persoane fără descendenți legitimi de a primi în familia sa copii, care dobândeau astfel numele adoptatorului si totodată continuau cultul strămoșesc si veneau la succesiune ca și un copil din casătorie.

Dictionarul Explicativ al Limbii Romane defineste cuvantul ,, adoptie” prin sintagma ,, a infia un copil, a-si insusi felul de a vedea sau de a se comporta al altcuiva, sau a accepta o parere, o metoda etc.

In trecut socpul principal al adoptiei era axat asupra persoanei adoptatorului, care oferea adapost copilului lipsit de ingrijirea părintească. In prezent scopul adoptiei a fost modificat prin legislațiea statelor dezvoltate potrivit căreia scopul principal al adoptiei nu va rămâne asupra adoptatorului, ci se realizează în interesul copilului, ca o măsură de protecție a acestuia. In anul 1851, in America apare prima lege modernă privind adopția, care consacră principiul interesului copilului și regula potrivit căreia drepturile și îndatoririle părintești revin adoptatorului, iar raportul de rudenie fireasca ale copilului cu părinții biologici încetează. Pe continentul european, codul civil francez din anul 1804 menține conceptul tradițional asupra adopției. Ea fiind considerată un contract intre adoptat și adoptator, încheiat în scopul de a oferi consolare familiilor care nu aveau copii și care producea efecte în ceea ce privește numele, obligațiile de întreținere și moștenirea, fără a întrerupe relația celui adoptat cu familia de origie.

În Romania procesul de adoptie a suferit unele modificări și reglementări. Astfel avem ,,Codul Callimachi,, din Moldova, anul 1817, ,,Codul Caragea,, din anul 1818 în Țara Românească. Codul Civil din data 26 noiembrie 1864, promulgat la data 4 decembrie 1864 și pus în aplicare la 1 decembrie 1865.

Toate acestea Coduri reglementează adopția ca fiind un contract solemn încheiat între adoptant si adoptat. Efectele acestu contract nu rupe legăturile de rudenie dintre adoptat și familia sa de origine, iar legăturile de rudenie civilă se stabilesc numai între adoptat și adoptator. Codul Familiei din anul 1954, art. 9 a abrogat dispozițiile din Codul Civil referitor la adopție dezvoltând ideea de ,, înfiere,,

Odată cu căderea comunismului, în anul 1990, legislația română a cunoscut o dinamică schimbare în această privință. Astfel legea cu nr. 11 din 1990 privind încuviințarea adopției, trece de competența autorității tutelare în competența instanțelor judecătorești. La nivelul anului 1990, respectiv 1994 România a ratificat 3 convenții internaționale: Convenția O.N.U. cu privire la drepturile Copilului, Convenția de la Haga, privind Protecția Copilului și Cooperarea în materie de adopție Internațională și Convenția Europeană a drepturilor omului.

Potrivit art.1 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 25 din 12 iunie 1997, adoptia este masura speciala de protectie a drepturilor copilului, prin care se stabileste filiatia intre cel care adopta copilul precum si rudele adoptatorului. Ea se face numai pentru protejarea intereselor superioare a copilului. Adoptia isi produce efectele de la data ramanerii irevocabile a hotararii judecatoresti. In momentul stabilirii filiatiei prin adoptie, filiatia dintre copil si parintii sai naturali inceteaza. Copilul poate fi adoptat pana la dobandirea capacitatii depline de exercitiu. Adoptia intre frati este interzisa. Adoptia unui copil de catre mai multe persoane este interzisa, cu exceptia cazurilor in care ea se face de catre sot si sotie, simultan sau succesiv. Daca persoana care este casatorita doreste sa adopte un copil este necesara consintamantul celuilalt sot, cu exceptia cazurilor in care acesta este in imposibilitate de a-si manifesta vointa. Nu pot adopta decat persoanele care au capacitatea deplina de exercitiu si care sunt cel putin cu 18 ani mai invarsta decat cei care sa ii adopte.

Nu pot adopta decat familiile sau persoanele care prezinta conditiile materiale si garantiile mmorale necesare asigurarii dezvoltarii armonioase a copilului. Prin adoptie Copilul dobandeste numele celui care adopta. Daca adotia se face de catre soti care nu au un nume de familie comun, acestia sunt obligati sa declare instantei numele pe care copilul urmeaza sa il poarte. Este interzisa casatoria intre adoptat si rudele sale firesti, potrivit art. 6 din Codul Familiei.

Prin adoptie, adoptatorii isi asuma obligatiile si raspundera ce revin parintilor firesti. Codul familial reglementeaza doua feluri de adoptie: adoptia cu efect restrans articolul 67 si 78, in prezent sunt abrogate si adoptia cu efecte depline – mentionat in articolul 79 din Codul Familiei, 1997. In prezent si acest articol este abrogat.

In prezent Ordonanta de urgenta cu privire la adotie reglementeaza un singur fel de adoptie care se caracterizeaza prin urmatoarele: intre copil si cel care adopta se stabileste filiatia; intre copil si rudeniile adoptatorului se stabilesc rudenia; filiatia dintre copilul adoptat si parintii sai firesti inceteaza; va inceta si rudenia dintre copilul adoptat si rudeniile sale firesti.

2.2.2. Fiecare copil are nevoie de o familie.

Adopția este unul dintre instrumentele esențiale de protecție a drepturilor copilului, în perspectiva asigurării unei familii pentru fiecare copil. Adopția nu reprezintă o modalitate de protecție temporară, alternativa ocrotirii rezidențiale, ci mai mult decît atât, înseamnă asigurarea unei familii permanente pentru copilul adoptat. Adoptia este concepută și reglementată ca o instituție asemănătoare cu ocrotirea părintească, ea fiind menită să înlocuiască pe părinți naturali cu adoptatorii, în privința copiilor lipsiți de părinți ori a celora care au decăzut din drepturile părințești.

Dispoziția art.1 alin.2 OUG nr. 25 din 1997, potrivit căreia adopția se încheiei pentru protejarea intereselor superioare ale copilului, nu exclude și interesele al adoptatorului, interes ce trebuie privit ca implicit legii. Interesul adoptatorului este de a se bucura de drepturile patrimoniale ale ocrotirii părintești.

Astfel pentru ca scopul adopției să poată fi realizată, adoptantul trebuie să găsească în familia adoptatorului condiții afective și spirituale de creștere, educație, și pregătire profesională, dragoste, căldură și armonie a vieții de familie, precum și condițiile materiale necesare existenței sale de întreținere și spijin material.

În ceea ce privește formele de adopție, în mod tradițional, legislația românească a cunoscut două forme de adopție : adopția cu efecte depline și adopția cu efecte restrânse.

Adopția cu efecte depline dă dreptul raportului de rudenie între adoptat și descendenții lui, pe de o parte și adoptatorul și rudeniile acestuia pe de altă parte, încetând în acelaș timp rudenia firească a adoptatului și descendenții săi față de părinții săi firești și toate rudele acestora. Adopția cu efect restrâns, determină stabilirea raportului de rudenie între adoptat și descendenții săi, cât și mentinerea legăturii de rudenie între adoptat și descendenții săi, cu părinții săi firști și rudenia acestora.

2.2.3. Legislația Internă și Internațională a procedurii de adopție.

Reglementarea legală a adopției se impune ca urmare a necesității de a oferi copilului lipsit de părinți o îngrijire și educație corespunzătoare în scopul dezvoltării armonioase a acestuia din toate punctele de vedere. Potrivit cu art. 86 din Codul Familiei, adoția se face în interesul superior al celui adoptat, iar în conformitate cu art. 20 din Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptat de Adunarea Generala O.N.U la data de 20 noiembrie 1990, orice copil care este lipsit temporar sau definitiv de o familie sau care nu poate să fie lăsat în familia sa de origine, are dreptul la protecția și ajutorul special din partea statului, care poate să fie acordată și sub forma de adopție.

Adopția este o instituție pe care o întâlnim, sub diverse denumiri din cele mai vechi timpuri la majoritatea popoarelor, având ca principal scop ocrotirea copiilor rămași fără părinți sau a celora care deși au părinți, nu au asigurat din partea lor o creștere și o educație adegvată.

Ca termen juritic , adopția derivă din dreptul roman, respectiv din termenul ,,adoptio,, care semnifică adopția unei persoane, fie dependentă fie independentă. Astăzi, preocuparea permanentă a statului de a găsi mijloace și măsuri necesare în scopul protecției copilului s-a materializat prin adoptarea unor acte normative în materia adopției. Inițial, instituția de adopție a fost reglementată în Codul Civil – art. 304 și 324, dar odată cu conturarea drepturilor familiei ca ramură de drept autonomă, reglementarea s-a făcut prin Codul Familiei la capitolele 3 al titlului ,,Infierea,,. Ulterior, datorită necesității protecției copilului, au fost adoptate acte normative speciale în acest scop. Legea nr. 48 din 1991, precum și legea nr. 65 din 1995, din 1997, adopția este reglementată prin OUG nr. 25 din 1997 care a aborogat Legea nr. 11 din 1990, precum și dispozitivele referitoare la adopție cuprins în codul familiei.

OUG nr. 25 din 1997 spre deosebire de vechiul act normativ, reglementează nunumai adopția dar și efectele depline, caracterizate prin:

între cel adoptat și copil se stabilește filiația;

între copil și rudenia adoptatorului se stabilește rudenia;

filiația dintre copilul adoptat și părinții săi firești încetează;

rudenia dintre copilul adoptat și rudele sale firești încetează;

se menține impedimentul la căsătorie între adoptat și rudele sale firești și de asemenea descendenții adoptatului și rudele sale firești.

Necesitatea stabilirii unui cadru cât mai coerent în ceea ce privește adopția a determinat adoptare legii nr. 273 din 2004 la data de 23 iunie 2004 privind regimul juritic al adopției, lege care aborgă OUG cu nr. 25 din 1997. Potrivit acestei noi reglementări, adopția este definită ca fiind ,,operațiunea juritică,, prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.

Prin legea nr. 15 din 1993, România a aderat la Convenția europeană în materia adopției de copii, încheiat la Strasbourg la data de 24 aprilie 1967. Aderarea la această convenție internațională, România declară că nu va aplica dispoziția art. 7, potrivit căreia vârsta minimă a adoptatorului nu poate fi mai mică de 21 de ani și nici mai mare de 35 de ani. În legislația română, vârsta minimă este de 18 ani, fără să se mai prevadă o limită maximă de vârstă.

Convenția de la Haga din 29 mai 1993, recunoscând necesitatea înfloririi armonioase a personalității copilului care trebuie să crească într-un mediu familial, climat fericit, iubire și intelegere, prevede că adopția internațională prezintă un avantaj ca oferă o familie permanentă copilului pentru care nu poate fi găsită o familie potrivită în statul său de origine.

2.2.4. Cerințele legale pentru încheierea adopției.

Pentru încheierea valabilă a adopției este necesar a fi îndeplinite anumite condiții care pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii, și anume:

Consințământul adoptatorului – adopția poate fi încheiată de o persoană sau o familie, în acest sens este necesară consințământul ambilor soți, cu excepția cazurilor în care unul dintre soți este în imposibilitatea de a-și manifesta consințământul. Persoana care adoptă poate fi căsătorită sau necăsătorită. Pentru a produce valabile efecte juritice, consințământul trebuie să îndeplinească următoarele efecte: consințământul trebuie să provină de la o persoană cu capacitate de exercițiu; să nu fie viciat; sunt excluși de la procedura de incuviințare a adopției persoane minore, persoane sub interdicție judiciară. Consințământul la adopție se exprimă în fața instanței judecătorești o dată cu soluționarea cerere de incuviințare a adopției.

Consințământul sotului adoptator – Dacă numai unul dintre soți are calitatea de adoptator, legea cere și consințământul celuilalt soț.

Consințământul părinților firești ai celui care urmează să fie adoptat – pentru încheierea valabilă a adopției, ambii părinți ai copilului ce urmează să fie adoptat trebuie să își dea consințământul la adopție, chiar și în situație în care aceștia sunt divorțați sau copilul a fost încredințat unei a treia persoană sau unei familii.

Consințământul celui care urmează să fie adoptat – acest consințământ se cere numai dacă minorul a împlinit 10 ani, vîrstă la care se apreciază că el este în măsură să judece dacă adopția este în interesul lui. Consintământul poate fi dat în instanță, el neputând fi suplinit prin înscrisuri anterioare.

Pot adopta orice persoană care are capacitatea de exercitare, indiferent de naționalitate, stare civilă sau dacă mai au alții copii. Adoptatorul trebuie să fie mai în vârstă cu cel puțin 18 ani decât adoptantul.

Copilul poate fi adoptabil până la împlinirea vârstei majoratului civil, iar procesul de adopție trebuie să fie în interesul superior al celui care urmează să fie adoptat. Rolul Instanței judecătorești este de-a cerceta dacă adoptatorul prezintă garanțiile morale și materiale pentru ca adopția să fie încuviințată și să își atingă scopul suprem, interesul superior al copilului.

2.2.4. Efectele adoptiei

Indiferent de natura efectelor adopției, acestea se produc numai pentru viitor, după încuviințarea adopției prin hotărâre judecătorească. Data de la care adopția produce efecte juridice este cea a rămânerii irevocabile a hotarârii jedecătorești de încuviințare a acestuia. Efectele adopției sunt:

nasterea redeniei civile – prevazut in legea 273 din 2004 la art. 50 alin. 2

întocmirea unui nou act de naștere adoptantului, în care adoptatorii vor fi trecuți la rubrica părinților firești.

Ocrotirea părintești va fi exercitată numai de către adoptatori.

Copilul adoptat dobândește prin adopție numele celui care adoptă. Când soții nu au un nume comun de familie, sunt obligați să declare instanței acest lucru, iar in urma unei înțelegeri vor stabili numele de familie a copilului. În cazul neîntelegerii, instanța judecătorească va decide numele adoptantului.

Domiciliul și locuința adoptantului va fi la adoptator. Dac soții au domiciliul separate și nu se înțeleg asupra acestui fapt, instanța judecătorească va decide domiciliul copilului, avându-se în vedere interesul minorului. La vârsta d 14 ani, minorul poate să solicite autorităților tutelare să-i încuvințeze o altă locuință diferită de a părinților săi, cu condiția ca aceasta să fie în interesul desăvârșirii învățăturii și a pregătirii sale profesionale.

Obligația legală de întreținere.

Dreptul la vocația succesorală, reciprocă cu rudele firești.

Obținerea cetățeniei adoptantului.

2.2.5. Categorii de copii cu risc de excluziune, greu de plasat în familii adoptive (copilul cu nevoi speciale, copiii abandonați).

Unul dintre motivele excluderii este prejudecata. Albert Einstein afirma următoarea frază: ,, E mult mai ușoară dezintegrarea unui atom, decât o prejudecată,, G.Allport definea prejudecata ca pe: o atitudine negativă sau o dispoziție de a adopta un comportament negativ față de un grup sau membrii acestuia, bazat pe o generalizare eronată și rigidă. Prejudecățile pot apărea față de membrii oricărei categorii sociale, diferit de cea proprie. Comportamentul nostru depinde în general atât de circumsatnțele exterioare care ne pot scăpa la un moment dat de sub control cât și la convingerile noastre personale.

O altă cauză ce duce la imposibilitatea adoptării de către un adoptator a unui copil cu nevoi speciale este acel concept numit mentalitatea. Mentalitatea se constituie dintr-un asamblu de opinii, prejudecăți și credințe care influiențează gîndirea individului, a grupului, a popoarelor și a națiunilor. Braudel arată că mentalitatea este rodul moștenirii îndepărtate, al temerilor, al credințelor, al unei neliniști străvechi, aproape inconștiente…

Una dintre categoriile de copii care sunt ocoliți, și greu de adoptat sunt copii cu nevoi speciale.

În conceptul tradițional termenul de ,,hadicapat,, reprezintă posibilitatea redusă ale unei persoane de a acționa, comparativ cu posibilitățile unei persoane sănătoase. În ce privește cauzele care determină apariția acestor deficiențe sunt multiple cum ar fi : cauze genetice, accidente, boli infecto-contagioase, nașteri cu risc, cauzele socio-culturale. Familia este mediul normal în care un copil se dezvoltă din toate punctele de vedere. Astfel spus, în cazul unui copil cu nevoi speciale, rolul familiei este extrem de important, întrucât copilul care este diferit de ceilalți, se adaptează mai greu la relații interpersonale de de aceea părinții trebuie să intervină și să joace un rol de mediator între copil și persoanele străine.

Conceptul de ,,nevoi speciale,, în literatura de specialitate, la nive internațional descrie acele nevoi umane care nu sunt comune tuturor persoanelor și care apar datorită unor caracteristici personale, individuale ( de obicei fizice sau psihice), ori datorită unui deficit de resurse economice-sociale necesare dezvoltării normale a fiecărei persoane.

O altă categorie cu risc de excluziune este aceea a copiilor abandonați, respectiv plasați în centrele și grija serviciilor de protecție. Conform Raportului Administrației Prezidențiale din anul 2009, numărul copiilor de servicii de tip rezidențial public s-a redus la 19.856, față de 100.000 la nivelul anului 1989, deci 80.000 de copii ori au fost luați acasă, ori adoptați.

Situația copiilor care din diferite motive nu pot crește alături de părinții lor, a pus, de-a lungul timpului, numeroase probleme comunităților, dar mai ales celor responsabili de politicile sociale. Fenomenul instituționalizării a apărut în România în anii 50, iar funcționarea și dezvoltarea sa ulterioară a fost consecința unui sistem politic care a intervenit foarte mult în viața de familie. În România, copilul a fost considerat o valoare centrală a familiei. Regimul socialist a considerat că omul trebuie modelat încă din frageda copilărie și în consecință statul a elaborat un sistem generos de protecție a copilului. Una dintre politicile regimului comunist de la noi din țară a vizat creșterea populației. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv s-a mizat pe interzicerea avortului, prin decretul 770 aflat în vigoare din anul 1966. Toate aceste măsuri sociale în favoarea familiei nu a dus decât la un declin social, când populația României nu putea să-și hrănească copii, sau să le asigure o locuință adegvată. România a devenit o țară săracă, nu pentru că ar fi fost o țară săracă, ci pentru că sărăcia și umilința era programată și practicată cu consecvență de către ucenicii autohtoni ai uraganului comunist, sub privirile reci ale lumii civilizate, care își creșteau copiii în prosperitate și complicitate.

Politica de instituționalizare era dusă atât în favoarea copiilor cu nevoi speciale, cât și a noilor –născuți și a copiilor sănătoși care proveneau din rândul familiilor cu dificultăți socio-economice.

După evenimentele din Decembrie 1989, sistemul de protecție a copilului din România a parcurs mai multe etape, trecând printr-un proces continuu de reformă.

2.3. Dizabilitatea

Din cele mai vechi timpuri, societatea umană, a fost deranjată de ceea ce nu corespunde caracteristicior normalului recunoscute din punct de vedere social. Scopul primordial a ființei umane în societățile primitive era supraviețuirea. Bolnavii, deficienții și bătrânii erau abandonați sau chiar uciși pentru a spori șansele de supraviețuire a membrilor valizi ai grupului sau a comunității. O asemenea situație o întâlnim la vechii greci, dar mai târziu în cadrul statului nazist. Dacă isotria timpurie prezintă o atitudine de respingere față de persoanele cu dizabilități, secolul XX reprezintă perioada înființării instituțiilor și a școlilor publice pentru deficienți.

După 1945, o serie de factori contribuie la conturarea concepției moderne privind readaptarea profesională și integrarea socială a persoanelor cu dizabilități:

Progresul științific medical, creșterea longivității și noua tendință de a considerea bolnavul o persoană, nu un caz

Politica de utilizare deplină a forței de muncă în țările occidentale

Elaborarea și adaptarea în numeroase țări a unei legislații de asamblu privind munca invalizilor

Presiunea influienței exercitate de Organizația Internațională a Muncii, Organizația Mondială a Sănătății, U.N.E.S.C.O. și U.N.I.C.E.F.

2.3.1. Delimitări Conceptuale

Este cunoscut faptul că definiția a ceea ce constituie dizabilitatea afectează în mod particular felul în care persoanele cu dizabilități sunt tratate de către ceilalți membri ai societății din care fac parte.

Cuvintele precum: handicapat, deficiență, incapacitate, sau dizabilitate, încep să fie folosite cu ușurință, indiferent de situație, ceea ce are ca rezultat atât vehicularea unor false etichete verbale cât și declanșarea unor frustrări personale, răspunzătoare de apariția și consolidarea complexelor de inferioritate. În anul 1980, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S) a adoptat o clasificare Internațională a deficienței, incapacității și handicapului, care a sugerat o abordare mai profundă și în acelaș timp mai aproape de realitate. Invocarea constă în aceea înlocuire a cuvântului ,, handicap,, insuficient delimitat prin trei concepte: Infirmitate sau deficiență, Incapacitate și Handicap .

Există o mare varietate de opinii și multe controverse cu privire la acești termeni.

Handicap – poate fi definită ca afectare la nivelul funcționării sociale a capacității naturale a individului de adaptare la nivelul social. El este rezultatul posibil, dar nu obligatoriu al manifestării unei deficiențe sau dizabilitate ca urmare a barierelor fizice, sociale, și culturale, care impiedică individul deficient să aibă acces la viața socială. Persoana cu handicap desemnează acea persoană care, din cauza situației sale speciale, nu poate avea o viață considerată a fi normală, în condițiile date.

Handicapul reprezintă un dezavantaj de care suferă un anumit individ ca urmare a unei infirmități sau incapacități care il împiedică să satisfacă total sau partial sarcinile considerate normale pentru el.

Deficiență – reprezintă aspectul medical și se referă la deficitul stabil prin mijloace clinice sau paraclinice exploatări funcționale sau alte evaluări folosite de serviciile medicale deficite care pot fi de natură mintală, senzorială, psihică, motorie, sau de limbaj. Deficiența este o incapacitate care împiedică individul în cauză să ducă o viață considerată a fi normală de către marea majoritate și care duce, la starea de handicap.

Incapacitate – se caracterizează printr-o perturbare prin exces sau lipsă, în îndeplinirea unei activități sau a manifestării unui comportament. Aceste tulburări poate fi temporare sau permanente, reversibile sau ireversibile, progresive sau regresive.

Dizabilitatea – definește o serie de limitări funcționale, afectarea unei sau mai multe funcții esențiale ale ființei umane. Boala generează dizabilitatea.

Organizatia Mondiala a Sanatatii (O.M.S) propune urmatoarea definitie a cuvantului

,,Dizabilitatea este reprezentata de orice restrictie sau lipsa a capacitatii (abilitatii) de a indeplini o activitate in maniera sau la nivel considerat normale pentru o fiinta umana.”

2.3.2. Clasificarea și cauzele ale handicapului

Clasificarea tipurilor de handicap și deficiență este multiplă, există diferențe minore între autorii care au studiat termenii. Literatura de specialitate operează cu diverse clasificări ale deficienței. Aria de acoperire este larg cuprinzând conceptul de handicap de ordin mental, senzorial, fizic, iar în urltima perioadă acest concept și-a lărgit aria de acoperire cuprinzând și disfuncționalități de integrare socială, economică… etc.

Conform legii cu nr. 448 din 2006 , privind protecția si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, tipuri de handicap sunt: handicap fizic, handicap vizual, handicap auditiv, handicap Surdocecitate, handicap somatic, handicap mintal și psihic, HIV/Sida; handicap cronic cu boli rare.

Conform studiilor de specialitate handicapul poate fi clasificat în două mari grupe: global (general sau de asamblu) și parțial (regional sau local). Poate fi împărțit și în funcție de gravitatea handicapului: ușor, mediu, accentuat sau grav.

Toate aceste forme de handicap sunt consecințele unor cauze. Astfel, dizabilitatea poate fi înțeleasă ca fiind o îmbinare a diferiților factori. Conform chestionarului Națiunilor Unite, factorii generatori de dificiență sunt împărțiți în patru categorii:

Factori genetici

Factori biologici

Accidente

Condițiile socio-culturale.

2.3.3. Protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap

In general dizabilitatea era considerata ca o fatalitate. Pana in secolul trecut, persoanele care prezentau un hadicap erau considerate persoane inapte de activitate socială. Societatea recurgea la internarea in institutii speciale, sau erau izolati lor pentru a nu perturba desfasurarea activitatilor vietii sociale. Treptat, datorita initiativelor private, au aparut si servicii sociale pentru aceasta categorie de oameni. In perioada dezvoltarii industriale, tarile dezvoltate au observat importanta valorii fiintei umane ca forta de munca, astfel incat a fost necesara o dezvoltare a unor programe de asigurari sociale si asistenta sociala.

Astfel au aparut asigurarile de invaliditate, ca reactie fata de vulnerabilitatea lucratorilor industriali. Primul regim de asigurari de invaliditate in favoarea salariatilor a fost in Germania in anul 1889. Ulterior numeroase tari au adoptat legislatia care vizeaza asigurarile sociale ale angajatilor.

Incepand cu anii 1970 s-au dezvoltat programe care apara drepturile persoanelor cu dizabilitati. In Cartea ,,Politici Sociale, Romania in Contextul European” autorul prezinta prestatii in favoarea persoanelor cu dizabilitati; ele fiind : Preventia, Readaptarea, si Egalitatea Sanselor.

O caracteristica generala a Romaniei, consta intr-un anumit grad de dezvoltare a securitatii sociale. In Romania persoanele cu dizabilitati reprezinta 2,96 % din populatia Romaniei (aproximativ 643.458 de persoane inregistrate in martie 2009. Atat in legislatia internationala cat si cea interna, persoanele cu dizabilitati beneficiaza de drepturi egale cu restul populatie.

Romania este un stat de drept, democratic si social in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane reprezinta valorile supreme. Statul trebuie sa protezeze pe cel slab, dezavantazul de destin si sansa, trebuie sa asigure functonarea unor servicii publice de protectie si interventie sociala. Dreptul persoanelor cu dizabilitati la protectia speciala este un drept fundamental aparte, prevazut in Constitutia Romaniei in articolul de lege 50.

Constitutia obliga statul Roman sa asigure realizarea unei politici nationale de egalitate a sanselor in vederea participarii efective a persoanelor cu dizabilitati la viata comunitatii. In vederea garantarii accesului egal la drepturile prevazute de legislatie, sistemul de asistenta sociala se intemeiaza pe urmatoarele principii generale:

Universalitatea – fiecare persoana are dreptul la asitenta sociala in conditiile prevazute de lege.

Respectarea demnitatii umane – fiecarei persoane ii este garantata dezvoltarea libera si deplina a personalitatii.

Solidaritatea sociala – fiecare comunitate participa la spijinirea persoanelor care nu isi pot asigura nevoile sociale pentru mentinerea si intarirea coeziunii sociale.

Parteneriatul – autoritatile administrative publice centrale si locale, institutiile de drept public si privat vor coopera intre ele in vederea acordarii serviciilor sociale.

Nediscriminarea – accesul la drepturile de asistenta sociala se realizeaza fara nici o restrictie sau preferinta fata de rasa, nationalitate, origine etnica, limba, religie, categorie sociala, opinie, sex ori orientare sexuala, varsta, apartenenta politica, dizabilitate, boala cronica necontagioasa, precum orice alt criteriu.

Administratia Sociala si Publica din Romania este impartita in doua mari grupari si anume: Administratia Publica Centrala si Administratia Publica Locala si Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectie a Copilului. Administratia Nationala pentru Persoanele cu Hanticap este un organ de specialitate al administratiei publice centrale, cu personalitate juritica, in subordinea Ministerului Muncii, Familiei si Egalitatii de Sanse.

Conform Constitutiei Romanie, Statul are ca fundament unitatea poporului roman si solidaritatea cetatenilor sai. Romania este patria comuna si inviscibila a tuturor cetatenilor sai, fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenta politica, de avere, sau origine sociala. Cetatenii Romaniei beneficiaza de drepturile si libertatile consacrate prin Constitutie si prin alte legi si au obligatiile prezavute de acestea. Ei sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari.

Nimeni nu este mai presus de lege.

Conform Constitutiei Romaniei, la Capitolul II ne este prezentata tematica :

,, Drepturile si libertatile fundamentale” In mod specific, articolul 50 din Constitutia Romaniei prezinta drepturile persoanelor cu dizabilitati. ,, Persoanele cu handicap se bucura de protectie speciala. Statul asigura realizarea unei politici nationale de egalitate a sanselor, de prevenire si de tratament ale hadicapului, in vederea participarii efective a persoanelor cu handicap in viata comunitatii, respectand drepturile si indatoririle ce revin parintilor si tutorilor”.

Conform legii cu numarul 448 din 2006 se reglementeaza drepturile si obligatiile persoanelor cu dizabilitati acordate, in scopul integrarii si incluziunii sociale a acestora.

2.3.4. Integrarea persoanelor cu dizabilități.

Procesul de integrare a fost adoptat la nivel European în funcție de sex, rasă, apoi în mod lateral, în funcție de vârstă și dizabilități. Mai recent, în anul 2002 s-a extins și în ariile pentru drepturile omului și protecția copilului.

În orice societate există anumite grupuri care, datorită unor caracteristici precum sărăcia, dizabilitatea… etc, nu pot să se integreze în comunitate prin propriile lor forțe. De aceea societatea, prin diverse mecanisme și pârghii, urmărește satisfacerea nevoilor sau trebuințelor reale ale persoanelor cu risc de marginalizare, în vederea integrării acestora ca membrii cu drepturi depline ai societății.

Conceptul de integrare nu a avut sens de la început și descria relația univocă dintre individ și societate, relație ce se presupunea a fi benefică. În sens larg, integrarea presupune plasarea/transferul unei persoane dintr-un mediu segregat într-unul obișnuit, vizând asamblul de măsuri care se aplică diverselor categorii de populație, și urmărește înlăturarea segregării sub toate astectele ei.

În ce privește persoanele cu dizabilități, procesul de integrare semnifică admiterea persoanei cu handicap în cadrul comunității lărgite, fără manifestarea vreunei discriminări în ceea ce privește accesul liber, exprimarea personală, exercitarea unor drepturi și obligațiile egale sau dezvoltării și afirmarea individuală, conform capacităților trebuințelor, opțiunilor și aspirațiilor acestuia .

Un alt concept care are legătură cu procesul de integrare este cel de incluziune. Atunci când se vorbește despre persoanele cu dizabilități, termenul des utilizat este acela al incluziunii sociale. Incluziunea socială se bazează pe accesul indivizilor și al familiilor lor la un set de standarde sociale, sub formă de drepturi sociale. Astfel spus, conceptul se referă la egalitatea în ceea ce privește oportunitățile cu scopul de a obține drepturi egale.

Integrarea se realizează pe mai multe niveluri, de la simplu la complex. Aceste niveluri sunt următoarele:integrare fizică, funcțională, personală, socială, școlară, profesională .

Integrarea socială a persoanelor cu dizabilități se referă la asamblul relațiilor sociale dintre indivizi sau grupuri sociale care se intersectează în diferite contexte (vecini, colegi prieteni…). Integrarea socială este procesul de încurajare a societății care sunt stabile, sigure și care au la bază promovarea și protezarea drepturilor omului, dar și non-discriminarea, respectul pentru diversitate, egalitate de oportunități, solidaritate, securitate și participarea tuturor oamenilor, incluzând toate persoanele dezavantajate.