Cadrul Legal Aplicabil Persoanelor CU Dizabilități

CADRUL LEGAL APLICABIL PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI

În cadrul acestui capitol vom aborda tema prezentei lucrări de licență din perspectivă juridică, prezentând atât evoluția pe plan legislativ în domeniul protecției persoanelor cu dizabilități, cât și contextul legal actual și aplicabil la nivel național și comunitar.

De asemenea, vom aborda cadrul legislativ actual la nivel general prin enunțarea drepturilor, facilităților și mijloacelor de acordare a ajutoarelor pentru persoanele cu dizabilități, urmând să particularizăm cadrul legal aplicabil la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene în legătură cu principiul accesibilității persoanelor cu dizabilități la nivel social și egalitatea de tratament și de șanse cu privire la încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Dat fiind faptul că legislația existentă la acest moment își găsește izvorul nu doar în actele normative adoptate pe parcursul timpului în România, ci și în legislația adoptată la nivel european prin instrumente legislative precum convenții, tratatele și strategii de punere în aplicare, considerăm necesară prezentarea în linii mari a cadrului normativ aplicabil la nivel european.

Secțiunea 1. Istoricul reglementărilor în domeniul protecției persoanelor cu dizabilități în România

Cu scopul de a crea un cadru formal, obligatoriu și aplicabil în mod unitar subiectelor de drept care au nevoie de îngrijire și protecție socială sporită a fost nevoie de elaborarea unor norme generale și obligatorii sub formă de legi, hotărâri de Guvern și ordonanțe care să vină în sprijinul acestei categorii de persoane. Preocuparea legiuitorului este întărită și prin ridicarea la rang de drept constituțional al persoanelor cu dizabilități de a se bucura de protecție specială. Mai mult, art. 50 al Constituției României reglementează garanția din partea statului de a realiza politici naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și tratament al handicapului, astfel încât persoanele cu dizabilități să se poată integra și participa în mod activ în viața comunității. Considerăm pertinentă elaborarea acestei norme juridice de rang constituțional, dat fiind faptul că pentru o persoană care suferă de o formă de handicap sever, absența unei forme de asistență socială și medicală este de natură a compromite însăși viața și sănătatea acesteia. Astfel, ne raliem opiniei domnului Livius Manea care constată următoarele: “În afara problemei veniturilor, care reprezintă principala grijă a oricărei persoane dependente (…), se ridică problema serviciilor în natură pe care persoana dependentă poate conta: o rețea adecvată de servicii, accesibilă tuturor celor care au nevoie de ele. Pentru ca persoana cu handicap să se bucure de o anumită libertate, trebuie realizat un echilibru între siguranța oferită de venituri și siguranța garantată prin servicii.”.

În acest sens, a fost elaborată Legea nr. 53/1992 privind protecția specială a persoanelor handicapate care definește în art. 1 alin. (1) noțiunea de “persoană handicapată“ prin conceptul de cauză, efect și măsură. Astfel, cauza este identificată prin existența unor deficiențe senzoriale, fizice sau mintale asupra acestor persoane, efectul este acela de a nu fi capabili să se integreze în viața socială și profesională independent de intervenția celor din jur și, în fine, nevoia acestor persoane de a li se acorda măsuri de protecție specială. Tot în același an a fost adoptată Legea nr. 57/1992 privind încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap. În sensul respectivei legi, aceste persoane pot să fie încadrate în domeniul muncii fie prin înființarea unor locuri de muncă și unități protejate, fie prin accesarea locurilor de muncă obișnuite. Conform art. 2, alin. (3)-(6) sunt protejate acele unități care cuprind cel puțin 70% dintre salariați ca fiind persoane cu handicap, respectiv 50% dintre salariați în cazul unităților protejate pentru nevăzători, acestea fiind organizate la cererea persoanelor juridice sau persoanelor fizice autorizate care desfășoară o activitate economică. Mai mult, acești subiecți de drept pot angaja și persoane cu handicap care lucrează de la domiciliu cu obligația de a le asigura transportul materiilor prime și a produselor finite rezultate din munca prestată. Drepturile de protecție specială de care beneficiază persoanele cu handicap sunt acelea de a beneficia de un termen de încercare de 30 de zile, termen care curge de la data angajării propriu-zise și un preaviz plătit timp de 30 de zile în cazul în care contractul de muncă încetează din motive independente de voința lor.

Ulterior, Guvernul României a emis Ordonanța de Urgență nr. 102 din 30 iunie 1992 privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, urmând ca aceasta să intre în vigoare la data de 1 iulie 1999, dispozițiile Legii nr. 53/1992, Legii nr. 57/2002 și a oricăror altor dispoziții contrare ale acestei ordonanțe de urgență prevăzute în alte acte normative încetându-și aplicarea. În conținutul acestei ordonanțe de urgență, se tranșează în mod diferit în funcție de vârstă procedura privind persoanele cu handicap, cu precădere în ceea ce privește organizarea comisiilor de expertiză medicală la nivel județean. Aceste comisii au în atribuții eliberarea certificatelor de încadrare în grade de handicap pe baza cărora organizează un program individual de recuperare și integrare socială pentru persoanele cu handicap. Față de Legea nr. 53/1992 care reglementa anterior acest regim juridic, O.U.G. 102/1992 impune necesitatea anumitor precizări în materie, precum: restrângerea drepturilor conferite copiilor cu handicap (de exemplu, aceștia nu mai au acces gratuit la transportul urban, abonamentul de telefon, televizor și radio), extinderea obligațiilor persoanelor cu handicap (de exemplu, prezentarea la comisiile medicale de expertiză pentru reevaluare și încadrare a gradului de handicap, încadrarea în muncă în raport cu pregătirea și capacitățile sale fizice și psihice). De asemenea, această ordonanță de urgență a fost aprobată și completată prin Legea nr. 519/2002.

Cel mai recent instrument legislativ disponibil la ora actuală și care a determinat abrogarea expresă a Ordonanței de Urgență nr. 102/1992 este Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007. În anul 2008 a fost adoptată Ordonanța de urgență nr. 86/2008 pentru modificarea Legii nr. 448/2006. Așa cum se poate observa și din preambulul acesteia, modificarea prezentei legi a fost necesară pentru împiedicarea dificultăților pe termen lung ale bugetului de stat cu privire la finanțarea măsurilor prevăzute anterior în lege, cu scopul de a asigura o utilizare superioară a fondurilor publice din perspectiva eficienței, economiei și a depistării de rezerve ale bugetului de stat, „astfel încât sumele alocate să fie acordate în mod echitabil unui număr cât mai mare de persoane cu handicap grav și accentuat, măsura să fie sustenabilă pe termen lung, persoanele cu handicap să beneficieze pe deplin de condiții prin care să li se asigure atât îngrijirea și asistența la standarde de calitate, cât și punerea în valoare a potențialului lor creativ, ținând seama de importanța deosebită a categoriei de persoane ale căror drepturi sunt reglementate, precum și de faptul că neadoptarea de măsuri imediate, pe calea ordonanței de urgență a Guvernului ar conduce la afectarea intereselor persoanelor cu handicap, elemente care vizează interesul public și constituie situații de urgență”.

Cu scopul de a crea cadrul practic și eficient de punere în aplicare a dispozițiilor Legii nr. 448/2006, tot în anul 2007 a fost elaborată Hotărârea de Guvern nr. 268/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de Aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006.

Ultima modificare a Legii nr. 448/2006 a avut loc în data de 13 iulie 2015, prin Legea nr. 193/2015 pentru modificarea Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Astfel, art. 26, litera c) referitor la facilitățile fiscale ale persoanelor cu handicap grav sau accentuat elimină condiția potrivit căreia este necesar ca autoturismul, motocicleta cu ataș și mototriciclurile să fie adaptate handicapului. În acest sens se modifică și art. 28 al acestei legi cu privire la facilitatea de scutire a plății tarifului de utilizare a rețelei de drumuri naționale din România, introducând ca alin. (2) al aceluiași articol și condiția conform căreia această scutire se aplică pentru un singur autoturism deținut de către persoanele îndreptățite.

Secțiunea a 2-a. Legislația actuală în România- drepturile persoanelor cu dizabilități

După cum am prezentat mai sus, cadrul legal în vigoare la ora actuală în România cu privire la regimul juridic aplicabil persoanelor cu dizabilități este definit de Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Aceasta este formată din 10 capitole și 104 articole, reușind să înglobeze aspectele esențiale din punct de vedere juridic și are următorul cuprins:

Capitolul I: Dispoziții generale, definiții și principii

Capitolul II: Drepturile persoanelor cu handicap

Secțiunea 1: Sănătate și recuperare

Secțiunea 2: Educație

Secțiunea 3: Locuință

Secțiunea 4: Cultură, sport, turism

Secțiunea 5: Transport

Secțiunea 6: Asistență jurdică

Secțiunea 7: Facilități

Secțiunea 8: Asigurarea continuității în măsurile de protecție

Capitolul III: Servicii și prestații sociale

Secțiunea 1: Servicii sociale

Secțiunea 2: Asistentul personal

Secțiunea 3: Asistentul personal profesionist

Secțiunea 4: Centre pentru persoanele cu handicap

Secțiunea 5: Prestații sociale pentru persoanele cu handicap

Secțiunea 6: Obligațiile persoanelor cu handicap, ale familiei sau reprezentanților legali

Capitolul IV: Accesibilitate

Capitolul V: Orientare, formare profesională, ocupare și angajare în muncă

Capitolul VI: Încadrarea în grad de handicap

Capitolul VII: Parteneriate

Capitolul VIII: Finanțarea sistemului de protecție a persoanelor cu handicap

Capitolul IX: Răspunderea juridică

Capitolul X: Dispoziții tranzitorii și finale

În cadrul acestei secțiuni vom aborda în ansamblu capitolul II al legii cadru, respectiv drepturile persoanelor cu handicap. Considerăm oportună noua abordare pe care legea o conferă noțiunii de „persoană cu handicap” ca fiind acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale și/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul integrării și incluziunii sociale. În continuare, legiuitorul consacră faptul că beneficiarii acestei legi sunt copiii și adulții cu handicap și pot fi cetățeni români, străini sau apatrizi, dar care au domiciliul sau reședința în România. Astfel, constatăm o aderență mai mare către modelul social al conceputului față de reglementările anterioare care promovau într-o măsură mai mare abordarea din perspectiva modelului medical.

Art. 6 al Legii 448/2006 prevede cu titlu general drepturile persoanelor cu handicap, respectiv: ocrotirea sănătății – prevenire, tratament și recuperare, educație și formare profesională, ocuparea și adaptarea locului de muncă, orientare și reconversie profesională, asistență socială, respectiv servicii sociale și prestații sociale, locuință, amenajarea mediului de viață personal ambiant, transport, acces la mediul fizic, informațional și comunicațional, petrecerea timpului liber, acces la cultură, sport, turism, dreptul la asistență juridică, facilități fiscale, evaluare și reevaluare prin examinarea la domiciliu a persoanelor nedeplasabile de către membrii comisiei de evaluare, la un interval de 2 ani.

În continuare, Legea 448/2006 reglementează subiecții de drept cărora le incumbă obligația de garantare și promovare a drepturilor persoanelor cu dizabilități. Aceștia sunt reprezentați în principal de autoritățile administrației publice locale din raza în care domiciliază beneficiarul acestor drepturi și, în subsidiar sau cu titlu complementar, de autoritățile administrației publice centrale, familie, societatea civilă sau reprezentanții legali ai persoanelor cu dizabilități. Cu titlu particular, mai exact în ceea ce privește integrarea și incluziunea socială a acestor persoane, art. 8 alin. (1) desemnează Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap pentru asigurarea condițiilor necesare monitorizării, elaborarea de politici specifice și încheierea de parteneriate cu organizații nonguvernamentale care realizează diverse activități cu scopul de a promova și de a apăra drepturile fundamentale ale omului.

Cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilități sub aspectul educației, în cadrul art. 15-19 din lege se prevede la nivel general dreptul de a avea acces liber și egal la orice formă de educație pe parcursul vieții, fără a face vreo deosebire cu privire la vârstă, gradul de handicap sau nevoi educaționale. Totodată, în art. 16 alin. (2) se enumeră o serie de modalități prin care se poate realiza educația acestei categorii de persoane, astfel: integrarea în unități de învățământ special (precum școli speciale, cantine sau internate), integrarea individuală în unități de învățământ de masă sau crearea de grupe/clase speciale compacte în cadrul acestor unități, realizarea de servicii educaționale prin intermediul cadrelor didactice de sprijin, accesarea unor forme de școlarizare la domiciliu până la absolvirea studiilor liceale, acordarea educației ”la patul de spital” în perioada de spitalizare sau crearea de alternative educaționale la care persoanele cu dizabilități să aibă acces.

După cum am arătat mai sus, capitolul V (art. 72-84) al Legii nr. 448/2006 reglementează normele referitoare la orientarea și formarea profesională, precum și cu privire la ocuparea și angajarea în muncă. Cu titlu general, art. 72 prevede faptul că orice ”(p)ersoană cu handicap care dorește să se integreze sau să se reintegreze în muncă are acces gratuit la evaluare sau orientare profesională, indiferent de vârstă, tipul și gradul de handicap”, formarea profesională realizându-se prin programe de inițiere, calificare, recalificare, perfecționare și specializare, iar datele personale culese în timpul acestor proceduri de evaluare și orientare profesională sunt confidențiale și pot fi înstrăinate doar cu acordul persoanelor în cauză. În continuare, legea prevede categoriile de beneficiari ai acestor cursuri de orientare profesională, și anume persoanele cu handicap care sunt școlarizate și care au vârsta legală de a fi apți pentru integrare profesională, cele care nu au un loc de muncă, cele fără experiență profesională sau cele care, chiar dacă sunt încadrate în muncă, optează pentru reconversie profesională. Obligațiile corelative ale acestor drepturi sunt enumerate în conținutul art. 74 alin. (1) și art. 75 alin. (2), având ca subiect de drept autoritățile publice, mai exact Agențiile Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă.

Cu privire la angajarea persoanelor cu dizabilități, aceasta se poate realiza la domiciliu, pe piața liberă a muncii sau în forme protejate precum un loc de muncă protejat sau o unitate protejată autorizată. Unitatea protejată poate lua naștere din sfera oricărei persoane fizice sau juridice, de drept public sau privat, cu sau fără personalitate juridică și care dorește să angajeze persoane cu dizabilități. Totuși, aceste unități au obligația de a prezenta anual un raport de activitate în fața Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap, consecințele nerespectării acestei obligații fiind suspendarea sau retragerea autorizației de funcționare și rambursarea integrală a facilităților de care unitatea protejată a beneficiat. Art. 82 alin. (1) prevede faptul că aceste unități protejate beneficiază de următoarele drepturi: ”a) scutire de plata taxelor de autorizare la înființare și de reautorizare; b) scutire de plată a impozitului pe profit, cu condiția ca cel puțin 75% din fondul obținut prin scutire să fie reinvestit pentru restructurare sau pentru achiziționarea de echipamente tehnologice, mașini, utilaje, instalații de lucru și/sau amenajarea locurilor de muncă protejate, în condițiile prevăzute de Legea nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare; c) alte drepturi acordate de autoritățile administrației publice locale finanțate din fondurile proprii.”.

Procedura de încadrare în muncă are loc în concordanță cu pregătirea profesională și capacitatea de muncă a fiecărei persoane și se realizează în baza certificatului de încadrare în gradul de handicap emis de către comisiile de evaluare organizate la nivel județean sau al sectoarele pentru București.

Legiuitorul a optat pentru crearea unor sisteme de încurajare a angajării persoanelor cu dizabilități pentru potențiali angajatori, principalele drepturi de care aceștia beneficiază fiind: ”a) deducerea, la calculul profitului impozabil, a sumelor aferente adaptării locurilor de muncă protejate și achiziționării utilajelor și echipamentelor utilizate în procesul de producție de către persoana cu handicap; b) deducerea, la calculul profitului impozabil, a cheltuielilor cu transportul persoanelor cu handicap de la domiciliu la locul de muncă, precum și a cheltuielilor cu transportul materiilor prime și al produselor finite la și de la domiciliul persoanei cu handicap, angajată pentru muncă la domiciliu; c) decontarea din bugetul asigurărilor pentru șomaj a cheltuielilor specifice de pregătire, formare și orientare profesională și de încadrare în muncă a persoanelor cu handicap; d) o subvenție de la stat, în condițiile prevăzute de Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare.”.

Secțiunea a 3-a. Legislația europeană în domeniul protecției persoanelor cu dizabilități

Pentru a putea aborda legislația europeană în domeniul protecției persoanelor cu dizabilități, considerăm necesară o precizare cu privire la primul act normativ care a elaborat norme referitoare la această categorie de persoane, conferind protecția drepturilor fundamentale ale omului, respectiv Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la data de 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a Organizațiilor Națiunilor Unite. Așa cum conchide renumitul sociolog Livius Manea, ”Declarația are în vedere condiția umană în ansamblu, accentuând necesitatea instituirii de măsuri care să favorizeze progresul social și îmbunătățirea condițiilor de viață. Totodată este prezentată autoritatea legii ca fiind esențială pentru ocrotirea drepturilor omului.”. Pe plan european, noțiunea de dizabilitate este percepută ca fiind o problemă a întregii societăți în ansamblu și presupune o perpetuă adaptare și pregătire în toate domeniile de interes ale persoanelor cu dizabilități cu scopul de a le primi, a le acomoda și de a le menține în curentul principal al vieții sociale și al comunității.

Începând cu momentul aderării României la Uniunea Europeană – 1 ianuarie 2007, am devenit parte la o serie de tratate și convenții aplicabile statelor membre U.E., cele mai remarcabile și relevante temei noastre fiind Tratatul privind Uniunea Europeană (1993), Tratatul de la Amsterdam (1997), Tratatul de la Lisabona (2009), Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități și Directiva 2000/78/CE privind egalitatea de tratament în materie de încadrare în muncă și ocupare a forței de muncă. De asemenea, pentru punerea în aplicare a normele juridice comunitare și crearea de modalități de aducere la îndeplinire a obiectivelor și angajamentelor, cât și referitor la formarea de cadre instituționale și interinstituționale în vederea respectării acestor norme a fost necesară realizarea unor strategii generale, precum Strategia europeană 2010-2020 pentru persoanele cu handicap: un angajament reînnoit pentru o Europa fără bariere. Această strategie își are în mod semnificativ fundamentul în principiul egalității de șanse referitor la acordarea capacității persoanelor cu handicap în exercitarea drepturilor în mod egal și nediscriminatoriu cu ceilalți cetățeni.

Tratatul de la Amsterdam a fost primul instrument legislativ adoptat la nivel comunitar care promovează norme de ordine publică cu privire la politica de ocupare și de protecție socială, astfel încât toate Statele Membre să colaboreze în vederea dezvoltării unor strategii unitare atât în domeniul ocupării și promovării forței de muncă temeinic pregătită la nivel profesional, cât și în domeniul adaptabilității pieței de muncă la schimbările economice.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede în art. 1 principiul conform căruia demnitatea umană este inviolabilă și este necesar ca aceasta să fie respectată și protejată. Cu titlu particular, Carta prevede interzicerea oricărei forme de discriminare pe motivul dizabilității și recunoașterea și respectarea ”dreptului persoanelor cu dizabilități de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială și profesională, precum și participarea la viața comunității.”. Chiar Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene solicită Uniunii în contextul definirii și punerii în aplicare a politicilor și acțiunilor sale, conform art. 10, să combată orice formă de discriminare pe motiv de dizabilitate și, totodată, art. 19 conferă în mod direct Uniunii puterea de a adopta legislație aferentă în vederea combaterii unor astfel de discriminări.

Din punctul de vedere al impactului legislativ pe care acest instrument l-a avut, Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități a fost primul act reglementat în domeniul drepturilor omului de către O.N.U. a cărui aplicabilitate juridică a devenit obligatorie pentru Uniunea Europeană și, implicit, pentru toate statele membre.

Unul dintre cele mai importante aspecte la care această Convenție face referire este prevăzut în art. 9, cu denumirea marginală de ”Accesibilitate”. Primul paragraf reglementează faptul că ”(..)Statele Părți vor lua măsurile adecvate pentru a asigura acestor persoane accesul, în condiții de egalitate cu ceilalți, la mediul fizic, la transport, informație și mijloace de comunicare, inclusiv la tehnologiile și sistemele informatice și de comunicații și la alte facilități și servicii deschise sau furnizate publicului, atât în zonele urbane, cât și rurale.(..)”. În conținutul celui de-al doilea paragraf sunt enunțate măsurile potrivite pe statele trebuie să le adopte pentru:

A elabora, promulga și monitoriza implementarea standardelor minime și instrucțiunilor pentru accesibilizarea facilităților și serviciilor deschise publicului sau oferite acestuia;

A se asigura că entitățile private care oferă facilități și servicii deschise publicului sau oferite acestuia țin cont de toate aspectele legate de accesibilitate, pentru persoanele cu dizabilități;

A asigura părților implicate formare pe probleme de accesibilitate cu care se confruntă persoanele cu dizabilități;

A asigura, în clădiri și alte spații publice, semne în limbaj Braille și forme ușor de citit și de înțeles;

A furniza forme de asistență vie și de intermediere, inclusiv ghizi, cititori și interpreți profesioniști de limbaj mimico-gestual, pentru a facilita accesul în clădiri și în alte spații publice;

A promova alte forme adecvate de asistență și sprijin pentru persoanele cu dizabilități în vederea asigurării accesului acestora la informație;

A promova accesul persoanelor cu dizabilități la noi tehnologii și sisteme informatice și de comunicații, inclusiv la Internet;

A promova proiectarea, dezvoltarea, producerea și distribuirea de tehnologii și sisteme informatice și de comunicații accesibile, încă din fazele incipiente, astfel încât aceste tehnologii și sisteme să devină accesibile la costuri minime.”.

Mai mult, această Convenție a determinat Comisia Europeană să elaboreze o strategie venită în sprijinul obiectivelor stabilite în conținutul său și a elaborării unui cadru de acțiune aplicabil la nivel european, respectiv Strategia europeană 2010-2020 pentru persoanele cu handicap: un angajament reînnoit pentru o Europa fără bariere. Astfel, această strategie vine în ajutorul punerii în aplicare a mecanismelor și obiectivelor reglementate în Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, stabilind ca scop principal promovarea, protejarea și asigurarea totală și egală a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor cu dizabilități și a respectului cuvenit pentru demnitatea lor inalienabilă. Metodele avute în vedere sunt inițierea acțiunilor de angajare în muncă și elaborarea unei legislații adecvate care să asigure și să garanteze drepturi și facilități pentru această categorie de persoane. Strategia europeană 2010-2020 pentru persoanele cu handicap: un angajament reînnoit pentru o Europa fără bariere se concentrează pe eliminarea barierelor din perspectiva a opt domenii de acțiuni, respectiv accesibilitate, participare, egalitate, ocuparea forței de muncă, educație și formare, protecție socială, sănătate și acțiune externă.