CADRUL JURIDIC PRIVIND CONTROL UL AUTORITĂȚILOR [615799]

MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE NECLASIFICAT
UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I” Exemplar nr. ___
Nr._______din___________

MITULEȚU -BUICĂ CONSTANTIN -FLORIN

TEZĂ DE DOCTORAT

TEMA : „CADRUL JURIDIC PRIVIND CONTROL UL AUTORITĂȚILOR
CU RESPONSABILITĂȚI ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII
ȘI APĂRĂRII PENTRU RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI
ÎN SITUAȚIA DE CONFLICT ARMAT ȘI OPERAȚII
DE MENȚINERE A PĂCII”

CONDUCĂTOR DE DOCTORAT
Colonel
prof. univ. dr. IORDACHE CONSTANTIN

Teză elaborată în vederea obținerii
titlului de DOCTOR ÎN INFORMAȚII
ȘI SECURITATE NAȚIONALĂ

BUCURE ȘTI, 2016

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
2 din 258

Pagină albă

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
3 din 258
CUPRINS

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 7

CAPITOLUL 1
EVOLU ȚII ISTORICE ALE CONTROLULUI AUTORITĂȚILOR
PUBLICE INTERNAȚIONALE ȘI NAȚIONALE
PENTRU SALVGARDAREA SECURITĂȚII UMANE ÎN SITUAȚII
DE CRIZĂ SOCIALĂ ȘI CONFLICT ARMAT ………………………….. …………….. 17
1.1. ABORDĂRI SOCIOLOGICE PRIVIND CONCEPTUL
DE SECURITATE ………………………….. ………………………….. ……………………….. 17
1.2. EVOLUȚIA ISTORICĂ A INSTITU ȚIILOR
ȘI A INSTRUMENTELOR JURIDICE DESTINATE
CONTROLULUI AP LICĂRII DREPTULUI INTERNA ȚIONAL
UMANITAR ÎN SITUA ȚII DE CRIZĂ SOCIALĂ ȘI PE DURATA
CONFLICTELOR ARMATE ………………………….. ………………………….. ………… 20
1.3. EVOLUȚIA CADRULUI JURIDIC AL COOPERĂRII
INTERNAȚIONALE PENTRU SALVGARDAREA PĂCII
ȘI A DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI ………………………. 26
1.4. REPERE ISTORICE PENTRU EVOLU ȚIA ARMATELOR
NAȚIONALE PERMANENTE ………………………….. ………………………….. ……… 34
1.5. MOMENTE ȘI EVENIMENTE ISTORICE IMPORTANTE
CARE AU DETERMINAT EXERCITAREA CONTROLULUI
INSTITU ȚIONAL INTERNA ȚIONAL PRIVIND INTERZICEREA
SAU LIMITAREA UTILIZĂRII UNOR CATEGORII
DE ARMAMENTE ȘI MUNI ȚII ………………………….. ………………………….. …… 38
1.6. POTEN ȚIALE AMENIN ȚĂRI PENTRU SECURITATEA UMANĂ
ÎN ZONELE DE CRIZĂ SOCIALĂ ȘI DE CONFLICTE ARMATE …………. 51

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
4 din 258 CAPITOLUL 2
ORGANIZA ȚII ȘI INSTITU ȚII DE SECURITATE RESPONSABILE
PENTRU REZOLVAREA DIFERENDELOR DINTRE STATE
ȘI CONTROLUL APLICĂRII NORMELOR DRE PTULUI
INTERNA ȚIONAL UMANITAR ÎN SITUAȚIILE DE CRIZE
SOCIALE ȘI CONFLICTE ARMATE ………………………….. ………………………….. . 57
2.1. INSTITU ȚII, INSTRUMENTE JURIDICO -ADMINISTRATIVE
ȘI MECANISME DIPLOMATICE ALE ORGANIZAȚIILOR
INTERNAȚIONALE PENTRU SOLUȚIONAREA DIFERENDELOR
ȘI CRIZELOR DE SECURITATE ………………………….. ………………………….. …. 57
2.2. ROLUL CONSILIULUI DE SECURITATE/ONU
PENTRU OR GANIZAREA ȘI CONTROLUL DESFĂ ȘURĂ RII
LEGALE A OPERA ȚIILOR MILITARE MULTINA ȚIONALE
DE MEN ȚINERE A PĂCII ………………………….. ………………………….. …………… 76
2.3. MECANISME ALE OSCE PENTRU PREVENIREA ȘI
GESTIONAREA CRIZELOR REGIONALE (CONFLICTELOR
ARMATE) ȘI CONTROLUL INSTITU ȚIONAL PRIVIND
RESPECTAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE
CETĂ ȚENILOR ………………………….. ………………………….. ………………………….. 85
2.4. POLITICILE ȘI STRATEGIILE UE PENTRU PREVENIREA
ȘI GESTIONAREA CRIZELOR UMANITARE ………………………….. ………….. 88
2.5. DIMENSIUNEA INTERNAȚIONALĂ A CONTROLULUI
DEMOCRATIC PENTRU FORȚELE ARMA TE PARTICIPANTE
LA OPERAȚII MULTINAȚIONALE DE MEN ȚINERE A PĂCII …………….. 98

CAPITOLUL 3
RĂSPUNDEREA STATELOR PENTRU CONTROLUL APLICĂRII
NORMELOR DREPTULUI INTERNA ȚIONAL UMANITAR
ÎN MISIUNILE FORTELOR ARMATE PE TIMP DE PACE
ȘI ÎN TEATRELE DE OPERA ȚII MULTINA ȚIONALE ………………………….. 107
3.1. RĂSPUNDEREA STATELOR ÎN CALITATEA DE SUBIECTE
PRINCIPALE DE DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC …………………………. 107

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
5 din 258 3.2. FUNC ȚIA DE CONTROL A STATELOR ÎN DOMENIUL
PROTEJĂRII DREPTURILOR FUNDAMENTALE
ALE CETĂ ȚENILOR ………………………….. ………………………….. ………………….. 110
3.3. PLANIFICAREA CONTROLULUI STATULUI
PENTRU UTIL IZAREA LEGALĂ A FOR ȚEI ARMATE
ÎN TEATRELE DE OPERA ȚII MILITARE MULTINA ȚIONALE …………… 111
3.4. ABORDĂRI JURIDICO -ADMINISTRATIVE PRIVIND
NECESITATEA CONTROLULUI CIVIL PENTRU ACTIVITĂ ȚILE
FORȚELOR ARMATE NA ȚIONALE ………………………….. ………………………. 116
3.5. IMPORTAN ȚA CONTROLUL PARLAMENTAR
PENTRU AP LICAREA NORMELOR DREPTULUI
INTERNA ȚIONAL UMANITAR (DIU) ÎN DOMENIUL
SECURITĂ ȚII ȘI APĂRĂRII ………………………….. ………………………….. ………. 130
3.6. REGLEMENTĂRILE NOULUI COD PENAL ROMÂNESC
ÎN PLANUL SANC ȚIONĂRII CRIMELOR DE RĂZBOI
ȘI ALE CRIMELOR ÎMPOTRIVA UMANITĂ ȚII………………………….. ……… 137
CAPITOLUL 4
CONTROLUL CIVIL AL INSTITU ȚIILOR PUBLICE NAȚIONALE
ȘI INTERNAȚIONALE PENTRU LEGALITATEA MISIUNILOR
FORȚELOR ARMATE ÎN SITUATIA DE CONFLICT ARMAT …………….. 143
4.1. ASPECTE GENERALE ………………………….. ………………………….. ………………. 143
4.2. CONTROLUL CIVIL AL INSTITUȚIILOR PUBLICE NAȚIONALE
PENTRU ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA ACTIVITĂ ȚILOR
FORȚELOR ARMATE ÎN TEATRELE DE OPERA ȚII MILITARE
MULTINA ȚIONALE ………………………….. ………………………….. ………………….. 149
4.3. ACTIVITĂ ȚILE PARLAMENTULUI NAȚIONAL
PENTRU CONTROLUL PROCESULUI DE PLANIFICARE
A MISIUNILOR FORȚELOR ARMATE ………………………….. …………………… 154
4.4. ASPECTE DIPLOMATICO -POLITICE ȘI JURIDICE
ÎN PROCESUL ELABORĂ RII REGULILOR DE ANGAJARE
PENTRU OPERAȚIILE MILITARE MULTINAȚIONALE.
IMPLICAREA PARLAMENTELOR STATELOR
CONTRIBUITOARE CU FORȚE ARMATE ………………………….. ……………… 158

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
6 din 258 4.5. CONTROLUL INSTITU ȚIONAL PUBLIC
PENTRU REALIZAREA COOPERĂRII CIVILI -MILITARI (CIMIC)
ÎN OPERAȚIILE MULTINAȚIONALE ………………………….. …………………….. 161
4.6. COOPERAREA INTERNAȚIONALĂ PENTRU CONTROLUL
INSTITUȚIONAL DE ASIGURARE A RESPECTĂRII NORMELOR
DREPTULUI INTERNA ȚIONAL UMANITAR (DIU)
ÎN MISIUNILE FOR ȚELOR ARMATE ………………………….. …………………….. 163

CAPITOLUL 5
TENDINȚE ÎN POLITICILE ORGANIZAȚIILOR
INTERNAȚIONALE ȘI ALE INSTITU ȚIILOR NA ȚIONALE
PENTRU CONSOLIDAREA MECANISMELOR DESTINATE
PROTEC ȚIEI UMANITARE ÎN TEATRELE DE OPERA ȚII
MILITARE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 173
5.1. ASPECTE GENERALE ………………………….. ………………………….. ……………….. 173
5.2. DIMENSIUNI ALE DEZVOLTĂRII POLITICILOR
ORGANIZA ȚIILOR INTERNAȚIONALE
ȘI ALE INSTITU ȚIILOR PUBLICE NA ȚIONALE
PENTRU PROTEC ȚIA UMANITARĂ ………………………….. ……………………… 174
5.3. DETERMINĂRI POLITICE, ECONOMICE ȘI MILITARE
PENTRU CONSOLIDAREA SECURITĂȚII UMANE ………………………….. .. 184
5.4. IMPORTAN ȚA CONTROLULUI INSTITU ȚIONAL
PENTRU APLICAREA DREPTULUI DEZARMĂRII ………………………….. .. 191
5.5. INSTRUMENTE ȘI MECANISME JURIDICE
ALE CONTRO LULUI PROCESULUI DEZARMĂRII ………………………….. .. 194

CONCLUZII ȘI PROPUNERI ………………………….. ………………………….. …………. 205
LISTA ABREVIERILOR/ACRONIMELOR ………………………….. ………………… 213
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 215
LISTA ANEXELOR ………………………….. ………………………….. ………………………… 225

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
7 din 258
INTRODUCERE

În mediul internațional de securitate actual , în condițiile existenței unor
probleme deosebit de complexe, un conflict armat regional poate duce la
încordarea atmosferei politice generale, prezentând un pericol grav pentru pacea
globală .
Alternativa rezolvării pe cale pașnică a dife rendelor dintre state reprezintă
o form ă de manifestare a principiului nefolosirii forței și a amenințării cu forța.
Controlul civil al misiunilor forțelor armate este o misiune complexă în
contextul s chimbărilor produse pe mapamond, pe fondul diversificării paletei de
misiuni ale forțelor armate la nivel național și internațional. Ampl ificarea
amenințărilor la adresa securității naționale , creșterea pericolului reprezen tat de
terorismul internațional , au reclamat cu stringență asigurarea unui control civil
permanent cu privire la condițiile în care un stat utilizează forțele armate pent ru
rezolvarea crizelor și a conflictelor internaționale. Securitatea mondial ă este un
parametru de proces politico -diplomatic și militar.
Securitatea apare ca o rezultantă a acți unilor politico -diplomati ce și militare
desfășurate în scopul promovării forțelor generatoare de stabilitate și progres.
Pacea mondială poate fi tratată ca un proces continuu și dinamic în care se
combină politici și strategii, se manifestă ca o precondiție a funcționalității sociale
în raport cu acțiunea unor factori perturbatori , potențiali generatori de insecuritate.
În teză este analizată dimensiunea internațională a salvgardării securității
umane. Principiul care direcționează reglementările internaționale este interzicerea
generală a utilizării forței armate cu unele excepți i specificate în textul Cartei
Organizației Națiunilor Unite (ONU) .
Conform Curții Internaționale de Justiție a Organizației Națiunilor Unite ,
pentru utilizarea forței legitime trebuie să fie respectat dreptul internațional
aplicabil conflictelor armate. Acest imperativ este un motiv pentru exercitarea

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
8 din 258 controlului forțelor armate, o încălcare a acestor norme internaționale atrăgând
responsabilitatea statului sau a unei organizații (instituții ) de securitate regională .
Un stat democratic , unde drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt
respectate , nu poate ignora condiția imperioasă ca drepturile și libertățile
fundamentale ale omului să fie strict respectate de către forțele armate, atunci când
sunt angajate în operați i militare internaționale. Controlul democratic asupra
forțelor armate asigur ă respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamen tale
de către membrii forțele armate pe durata desfășurării misiunilor internaționale.
Separat de responsabilitatea statului, o încălcare a normel or dreptului
internațional umanitar poate atrage răspundere a penală individuală a persoanelor
din structura forțelor armate. Comandamentul operațional al forțelor armate trebuie
să împiedic e săvârșirea de către personalul forțelor armate a unor acte incrim inate
de dreptul penal internațional .
În ceea ce privește autorizarea forței armate de către Consiliul de Securitate
al Organizației Națiunilor Unite, în baza Capitolului VII al Cartei Organizației
Națiunilor Unite, este releva t modul în care deciziile de a se recurge la folosirea
forței sunt luate în ședințele Consiliul de Securitate /ONU .
Mecanis mele pentru aplicarea procesului de securitate sunt multiple și
impun o adaptare progresivă a tuturor tipurilor de societăți statale la standardele
relațiilor de cooperare internațională.
Este necesară o acțiune ampl ă de colaborare interna țională , politici care să
integreze dimensiu nile diplomatice, militare, economice, socio -culturale,
umanitare, ecologice și de altă natură pentru realizarea parametrilor securită ții pe
plan global. Responsabilitatea construc ției păcii revine subiectelor de drept
interna țional public, în principal statelor.
În actuala ordin e internaț ională statele au dreptul de a constitui forțe armate
pentru a -și asigura pr opria apărare și pentru a reacționa legal , când sunt supuse
agresiunii armate, pentru propria lor s ecuritate, în baza art. 51 din Carta ONU.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
9 din 258 Pentru a avea o capacitate de reacție adecvată, la nivelul statelor, pe lângă
analizarea riscurilor, este necesară dezvoltarea capacității de previzionare și reacție
pentru salvgardarea securității naționale și a securității internaționale . Pe aceste
coordonate ale mediului internațional de securitate, de reconsiderare a rolului
statelor și a organizațiilor interguvernamentale , din punct de v edere geopolitic ș i
geostrategic, prezenta teză reprezintă un demers de investigare științifică a unor
studii și s trategii de securitate în conformitate cu dreptul internați onal public .
Securitatea umana este condiția esențială a democrației, așa cum rezul tă din
prevederile Pactului internațional cu privire l a drepturile civile și politice1 și din
cele ale Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și
culturale2.
Aria de cuprindere a conceptului de securitate a fost dezvoltată , utilizându -se
din ce în ce mai mult în spațiul administr ativ al UE sintagma „securitate și apărare
comună “. Se pune accentul pe realizarea securității internaționale prin acțiuni
politico -militare operaționale legale .
Organizațiile internaționale de securitate au promovat o valență a
conceptului de securitate, respectiv aceea de „ securitate colectivă “, o formă de
securitate care promovează cooperarea dintre state în vederea atingerii unui scop
comun: securitatea globală. Securitatea colectivă reprezintă un mecan ism
interna țional important. În epoca contemporană Organiza ția Tratatului Atlanticului
de Nord (NATO) și-a orientat abordarea strategică de la „ apărare colectivă“ către
„securitate colectivă ”.
Eforturile statelor vizează să re ducă pericolul războiului, urmărindu -se
respectarea principiilor de drept internațional, în virtutea cărora statele sunt
obligate la mijloace de rezolvare pe cale pașnică a diferendelor .
ONU trebuie să exercite un control civil permanent asupra modului de
utilizare a forței militare a statelor împotriva unui posi bil agresor, însă, în mod

1 Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice a fost ratificat de România , prin
Decretul nr. 212/1974 și publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20/11/1974.
2 Pactul inte rnațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale , ratificat prin
Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20/11/1974.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
10 din 258 rezonabil , caută să pr omoveze relații pașnice intre state urmărindu -se rezolvarea
prin mijloace p olitice a diferendelor internaționale . Organizațiile internaționale de
securitate colectivă combină meca nisme le din politica de securita te bazată pe
confruntare cu mecanisme din politica de securitate bazată pe cooperare. Politica
de securita te fundamenta tă pe cooperare interna țională are ca obiectiv evita rea
escaladă rii poten țialelor conflicte. În sensul ce lor prezentate, se impune precizarea
că securitatea internațională reprezintă un sistem de organiza re caracterizat prin
aceea că statele lumii sunt la adăpost de orice agresiune, act de forță, de amenințare
cu folosirea forței, de orice atentat la adresa i ndependenței și suveranității naționale
sau a integrității teritoriale, în temeiul principiilor consacrate prin d ispozițiile art. 2
ale Cartei ON U.
La început de mileniu , comunitatea int ernațională a intrat într -o fază
dificilă a evoluție i sale, marcată d e manifestarea unor tendințe generato are de
pericole și amenințări. A spectele de ordin militar și strategic în ec uația securității
sunt influențate de cele de ordin politic, economic, ecologic, social.
Riscurile externe , cauzate de globalizarea unor fenom ene locale și
regionale care au reușit în timp să depășească frontierele unor state aflate într -un
proces de disoluție politică și socială , sunt : terorismul, migrațiile în masă, crima
organizată etc. Pe de altă parte, există riscuri interne (sistemice) care afectează
procesul de instituționalizare funcțională a securității globale. În teză sunt analiza te
instituțiile publice internaționale (naționale ) și instrumentele de realizare a
controlului civil democratic asupra forțelor armate.
Sunt necesare acțiuni conjugate și compl exe pentru contracararea efectelor
amenințărilor și reducerea vulnerabilităților interne , constitu irea legal ă a
capabilităților militare de reacție și adoptarea unor forme și procedee de acțiune
eficiente.
Mediul de sec uritate european s -a consolidat ca urmare a coordonării
politicilor și strategiilor statelor democratice pentru edificarea unei noi arhitecturi
de securitate europene, urmărindu -se implicarea în organ izarea și desfășurarea
operați ilor multinaționale de menținere a păcii.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
11 din 258 Realitățile specifice fiecărui stat și condițiile de dezvoltare diferite scot în
evidență divers itatea națiunilor europene și dificultățile pe care comunitatea
internațională trebuie să le gestioneze. Condițiile favorabile manifeste în ac tualul
mediu de sec uritate permit realizar ea unei destinderi reale în care instrumentele
relațiilor între state sunt coop erarea, dialogul și consultarea .
Actualul mediu de securitate implică redefinirea unor principii și norme ale
dreptului internațional, dezvoltarea capaci tăților internaționale de a asigura
organizarea și de sfășurarea cu succes a operați ilor multi naționale de menținere a
păcii.
Problemele umanitare, în special ajutorul de urgență acordat persoanelor,
victime ale catastrofelor naturale sau ale conflictelor a rmate, ocupă un loc
important în politica internațională. Ele au devenit o componentă a diplomației ,
ocupă un rol primordial în activitățile operaționale ale ONU, prin cooperare cu
Societățile Naționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie sau Comitetul Intern ațional
al Crucii Roșii.
În ceea ce privește aplicarea dreptului internaționa l umanitar, s -au manifestat
diferențe de interpretare a reglementărilor privind conflictul armat și folosirea forței,
iar rezultatele numeroaselor inițiative care au vizat armoni zarea diferitelor puncte de
vedere se limitează, din păcate, la stabilirea unor termeni de referință, puncte de
contact și în cele mai bune cazu ri la identificarea unor situații critice care să fie luate
în dezbatere. De regulă, acestea s -au concretizat în abordarea diferitelor aspecte
orientate în spec ial spre o problematică bazată pe cazuistica aflată la un anumit
moment istoric în atenția opiniei publice și nu pe o abordare unitară a întregii
problematici, a modului în care aspectele juridice influențeaz ă planificarea și
desfășurarea unei operații multinaționale sau măcar pe o inventariere a acestor
aspecte, astfel încât acestea să poată fi luate în considerare ș i să permită rezolvarea
crizelor în timp util.
Conflictele moderne se caracterizează prin for me noi de manifestare a
violenței și prezintă unele trăsături specifice, cum ar fi elementele de
internaționalizare prezente în conflicte interne, unele dificultăți de determinare a

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
12 din 258 părților la conflict în lumina crește rii rolului actorilor nestatali . Aces te conflicte
ridică multiple probleme de calificare din cauza profundelor conotații politice pe
care le prezintă și aduc în dezbatere dezvoltarea dreptului internațional umanitar .
Utilizarea forței sub auspicii internațio nale se referă, într -o abordare
restrânsă, la desfășurarea și utilizarea forțelor armate aparținând unuia sau mai
multor state pe teritoriul unui stat terț , sub autoritatea unei organizații
internaționale de securitate . Tendința de a folosi forța sub auspiciile unor instituții
internaționa le a fost accentuată de faptul că organizații internaționale au început să
utilizeze forța în afara spațiului stabilit prin tratatele constitutive. Cauzele acestor
evoluții sunt variate, dar cu siguranță, la modul general, acestea pot fi privite ca
rezulta t a internaționalizării afacerilor privind securitatea în contextul mai larg al
globalizării și regionalizării.
Forțele armate sunt implicate în cooperarea militară internațională și în
activități de menținere a păcii.
Democrația reclamă supremația contr olului civil asupra forțelor armate,
orice abatere de la această regulă ducând la situația în care societatea este
considerată ca fiind nedemocratică. Reliefăm valențele unui astfel de control din
perspectiva largă a posibilelor organisme care se pot impli ca la nivel intern și
internațional, analiza rea posibilităților de exercitare a unui astfel de control asupra
instituțiilor care pot autoriza desfășurarea unor operații multinaționale. Studiul și
analiza dinamicii crizei politico -militare oferă posibilitat ea analiștilor și
decidenților politico -militari să asigure cadrul juridic adecvat pentru intervenția
militară în cadrul operațiilor internaționale de pace.
Ipoteza fundamen tală a cercetării științifice pe care o dezvoltăm în cele cinci
capitole al e tezei se referă la faptul că reglementările controlului institu țional
public au un caracter obiectiv, necesar și istoric, fiind influențate de circumstan țele
politico -sociale regionale și de acorduri le în planul controlului interna țional . Un
obiectiv al cercetăr ii științifice a fost acela de a evidenția faptul c ă statele au nevoie
de securitate, o necesitate socială care se manifestă de la nivelul cetă țeanului până
la securitatea regională.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
13 din 258 În continuarea acestui raționament vom încerca să relev ăm pericolele ce pot
rezulta din efectele declan șării conflictelor armate, imperativele care reclamă
controlul intern și internațional al utilizării forței armate, limitarea sau interzicerea
acelor armamente și metode de luptă care nu respect ă normele dreptului
interna țional umanitar în teatrul acțiunilor militare.
Este necesară înțelegerea impactului dreptului de control civil al
organiza țiilor interna ționale asupra puterii militare a statelor, valorificând u-se
achizițiile științelor istorice, juridice, politice sociologic e. Ne -am propus să
aducem contribuții personale, argumentând că securitatea umană și controlul
institu țional public interna țional și național nu sunt incompatibile. Vom încerca să
relevăm că militarii, alături de diplomați, juriști și alți specialiști, sun t implicați
profund în realizarea și aplicarea tratatelor de control institu țional pub lic pe
teritoriul național și în teatrele de operații multina ționale.
Securitatea ca fenomen uman, comunitar, statal, regional și mondial are o
multitudine de determinări între care un rol primordial ,sub aspectul eficacității ,îl
deține utilizarea forței legitime, ceea ce impune actorilor politici eforturi
permanente și conjugate de cont rol al procesului de înarmare. Puterea militară a
statelor este un fenomen cu trăsătur i specifice, care împreună cu diplomația
preventivă asigură securitatea statelor; maximizarea puterii militare a statelor are
efecte pe plan intern și internațional, motiv pentru care s -au institu ționalizat
mecanisme și instrumente juridico -administrative naționale, regionale și mondiale
de control al for țelor/ activităților militare. În condițiile eforturilor de inaugurare a
unei noi ordin i politice și juridice mondiale se apreciază frecvent că proliferarea
armelor și forțelor militare devine una din amenin țările cele mai serioase la adresa
securității internaționale, o realitate dramatic ă care reclam ă statelor democratice să
manifeste o preoc upare sporită pentru reducerea cursei înarmărilor.
Se analizează evoluția fenomenului de control internațional al fo rțelor
armate, precum și definiția, obiectul și izvoarele dreptului actual al controlului
institu țional civil în domeniul securită ții și apărării . Controlul activită ților for țelor
armate se realizează prin acte juridice, prin acte pol itice obligatorii, și prin măsuri

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
14 din 258 administrative ( executive ) luate de către state și de organizații internaționale , cu
respectarea sistemului juridic ONU .
Influen ța controlului public asupra securității și eficacității operațiilor
militare are ca premisă ge nerală ideea că o rea lă securitate internațională ar fi
inoperantă în cazul continuării competiției militare dintre state, ceea ce impune
angajarea eforturilor acestora în aplicarea instrumentelor juridice de control al
armamentelor. Î ntre dreptul aplicabil conflict elor armate și securitatea națională a
fiecărui stat există raporturi care trebuie să fie identificate în scopul satisfacerii
intereselor tuturor actorilor mondiali, ceea ce înseamnă că în condițiile obligației
de a respecta tratatele de pace avem de a face cu modifi cări importante ale
eficacității acțiunilor militare. Efort ul principal s -a canalizat pe analiza aspectelor
actuale și de perspectivă ale influenței controlului institu țional public al
organiza țiilor int ernaționale de securitate pentru salvgardarea securit ății umane, o
atenție specifică acordându -se educației cetățenilor în spiritul respectării idealurilor
societăților umane de a trăi în pace.
Capitol ul 1 al tezei analizează riscurile și amenin țările la adresa securită ții
globale, regionale și național e. Prezenta lucrare reprezintă un demers de
investigare științifică a unor studii și strategii de securitate în raport cu dreptul
internațional public, incident în materie. Fără nicio pretenție de exhaustivitate, dar
cu o evidentă caracteristică de complementar itate, teza abordează aspecte ale
dinamicii arhitecturii de securitate sub impactul amplificării fenomenului terorist și
al crimei organizate transfrontaliere, modul de abordare a conceptului de securitate
de către principalii actori cu vocație în domeniu, analiza comparativă națională –
multinațională în contextul statutului României de stat membru al NATO și al UE.
Conflictele moderne sunt analizate prin forme le noi de man ifestare a
violenței și prin trăsături le specifice de manifestare : elementele de
internaționalizare prez ente în conflicte le interne, dificultățile pentru determinare a
părților la conflict în contextul creșteri i rolului actorilor nestatali și al manifestării
caracterului asimetric al operațiilor militare. Aceste conflicte ridică multiple
probleme de calificare din cauza profundelor conotații politice pe care le prezintă

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
15 din 258 și aduc în dezbatere aplicabilita tea dreptului internațional, în forma sa actuală,
pentru a oferii garanții fundamentale de umanitate.
Controlul civil al utilizării forței armate sub auspicii internațio nale se referă,
într-o tratare restrânsă, la desfășurarea și utilizarea legală a forțelor armate
aparținând mai multor state contribuitoare, pentru rezolvarea crizei umanita re sau
ecologice într-un stat gazd ă, sub au toritatea un ei organizații internaționale de
securitate . Forțele armate sunt tot mai mult implicate în cooperarea militară
internațională și în operații de menținere a păcii.
Capitol ul 2 l-am consacrat analizei rolului organizațiilor internațional e
pentru aplanarea c onflictelor și rezolvarea crizelor umanitare, relevare a limitelor
mecanismelor de luare a decizi ei de cooperare inter organizațională pentru
participarea la o operație multinațională .
Numărul situațiilor, în care forțele armate naționale au fost utilizate sub
auspicii internaționale , a crescut semnificativ în epoca contemporană. Adoptarea
rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU sau a le altor organisme internaționale
presupune de cele mai multe ori acorduri și compromisuri între pozițiile diferitelor
state, iar rezultatul diplomatic constă într -un document cu o importantă încărcătură
politică.
În Capitolul 3 am c onsiderat necesară o analiză detaliată a aspectelor
juridice priv ind procesul de control al instituțiilor publice naționale și
internaționale pentru desfășura rea operațiilor forțelor armate. Democrația statală se
asigur ă în contextul manifestării controlului civil asupra forțelor armate, orice
abatere de la această regulă ducând la situația în care societatea este considerată ca
fiind nedemocrat ică. Am dorit să reliefăm valențele unui astfel de control civil
democratic din perspecti va instituțiilor care se pot implica la nivel intern și
internațional, am urmărit analiza rea posibilităților de exercitare a u nui astfel de
control asupra organismelor care pot autoriza desfășurarea unor operații de
menținere a păcii cu utilizarea forțelor armate naționale .
În Capitolul 4 sunt releva te condițiile juridico -administrative ale
desfășurării operații lor militare multina ționale . În planificarea și desfășurare a unei

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
16 din 258 operații multinațional e, alături de considerentele de ordin politic, economic și
militar, dezbaterile asupra aspectelor de ord in juridic tind să ocupe un loc
important.
Tendințele noilor politici și strategii de securitate pe plan internațional și
euroatlantic sunt analizate în Capitolul 5. Fenomenul globalizării, marcat de
progresul științei și al tehnologiei, determin ă o dezvoltare a libertății de mișcare și
de exprimare pentru cetățeni, atrăgând și o serie de fenomene anomice
semnificative. Realiz area d ezideratului dezarmării poate fi considerat un element
de bază al edificării noii securită ți internaționale prin faptul că ar putea determina
schimbarea destinației unor sume mari de bani pentru soluționarea unor probleme
umanitare.
La începutul mil eniului al III -lea omenirea cunoaște profunde schimbări
structurale, fenomene care d etermină un ansamblu de activități interdependente cu
manifestări în plan social, economic, politic, diplomatic, militar, cultural, religi os,
ecologic menite să contribuie la crearea unei noi ordini în lume.
Pentru a reduce pe cât posibil efectele apariției și evoluției necontrolate a
crizelor este necesar un control civil al instituțiilor publice internaționale și
naționale , competente în acest domeniu, pentru a urmări cu deosebită atenție modul
de utilizare a forțelor armate în rezolvarea crizelor (conflictelor armate) region ale
și naționale .

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
17 din 258
CAPITOLUL 1
EVOLU ȚII ISTORICE ALE CONTROLULUI AUTORITĂȚILOR
PUBLICE INTERNAȚIONALE ȘI NAȚIONALE
PENTRU SALVGARDAREA SECURITĂȚII UMANE
ÎN SITUAȚII DE CRIZĂ SOCIALĂ ȘI CONFLICT ARMAT

Securitatea trebuie înțeleasă ca o stare, nu ca o politică de securitate a
statului sau a organizației interna ționale . Securitatea apare, din această perspectivă,
ca o rezultantă a acțiunii politico -diplo matice desfășurate în scopul manifestării
dinamice a forțelor generatoare de stabilitate și progres.

1.1. ABORDĂRI SOCIOLOGICE PRIVIND CONCEPTUL
DE SECURITATE

Securitatea devine efectivă în momentul când dobândește valențele
certitudinii, iar în cazul s ecurității colective nimic nu poate fi mai important decât
respectarea unității și integrității teritoriale a statelor, protejarea culturii și
spiritualității naționale.
Conceptul are o accepți une extinsă, care exprimă interdependența accentuată
a factoril or militari, politici, economici, sociali și juridici. Analizată prin prisma
politicii care o potențe ază, securitatea poate fi analizată ca un proces continuu și
dinamic, în care se combină integrator strategii, resurse și eforturi ale unor instituții
publice, prin care se prezervă și se promovează interesele fundamentale ale unor
state și organizații internaționale. Mediul internațional se schimbă și, odată cu
aceasta, în egală măsură, provocările cărora trebuie să le facă față statele și
organizațiile int ernaționale de securitate. În această situație, niciun stat nu poate
rămâne indiferent, neimplicat sau neafectat de ceea ce se petrece în afara propriilor
frontiere. Dinamica surprinzător de rapidă a evenimentelor impune noi reacții, mai

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
18 din 258 bine adaptate la r ealitatea globală și multidimensională care, astăzi, caracterizează
securitatea globală.
Este necesară o acțiune largă de colaborare internațională, care să integreze
dimensiunile diplomatice, militare, economice, socio -culturale, juridice, umanitare,
ecologice etc.
Reiterând afirmația că responsabilitatea construcției păcii revine în principal
subiectelor de drept internațional public, statelor și organizațiilor internaționale,
putem afirma c ă oricare cetățean este interesat de probl ematica păcii .
Crima o rganizată transfrontalieră și terorismul constituie o temă recurentă a
studiilor sociologice, politologice și de securitate. Crizele profunde (conflictul
israelian -palestinian, conflictele din Siria, Irak și Afganistan), odioasele acte
teroriste produse pe teritoriile unor state (SUA, Rusia, Turcia, Spania, Marea
Britanie , Franța ) relevă faptul că sistemul social global se confruntă cu probleme
grave.
Reacția comunității internaționale va fi decisivă în planul angajării și
utilizării capacităților militare ale statelor democratice (alianțe, coaliții militare) în
viitoarele operații de menținere a păcii, în operațiile de combatere și reprimare a
crimei organizat e transfrontaliere .
Securitatea este condiția esențială a democrației, așa cum rezultă din
preveder ile Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice3, ratificat
de România, prin Decretul nr. 212/1974, și din cele ale Pactului internațional cu
privire la drepturile economice, sociale și culturale4, ratificat prin Decretul nr.
212/197 4.
Securitatea este o exigență a societății democratice, deoarece presupune și o
anumită renunțare expresă a cetățenilor la unele drepturi și libertă ți în interesul de
securitate al statului, reglementa tă în legislația internațională cadru, respectiv:

3 Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice a fost ratificat de România , prin
Decretul nr. 212/1974 și publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20/11/1974.
4 Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale , ratificat prin
Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20/11/1974.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
19 din 258 Conv enția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale5, Pactul
internațional cu privire la drepturile civile și politice și Pactul internațional cu
privire la drepturile economice, sociale și culturale. Noțiunea de securitate provine
din latinescul securitas – securitatis și este prezentată, în Dicționarul Explicativ al
Limbii Române, ca fiind: „ faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de
încredere și liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol “; „protecție,
apărare“6.
În accep țiunea unui autor, într -o lucrare elaborată î n anul 1993 , „Securitatea
se bazează pe aspecte economice, ecologice,demografice,tehnologice și alte
aspecte ale interac țiunii sociale și interna ționale “7.
Walter Lippmann definește „ securitate a națio nală”, reușind să surprindă în
mod analitico -sintetic elementele definitorii ale conceptului, rămânând valabile
afirmațiile sale: „ O națiune este în siguranță, în măsura în care nu se află în
pericol de a trebui să sacrifice valori esențiale dacă dorește s ă evite războiul și
poate, atunci când este provocată, să și le mențină obținând victoria într -un
război ”8.
În opinia unui analist politic „ problemele de securitate nu mai sunt ușor de
identificat, nici posibilele soluționări nu mai au formulări atât de si mple ca
odinioară ”9.
Securitatea umana este un conce pt care „încorporează garanția respectării
drepturilor omu lui, a celor civile și politice . Edificarea securității cetățenești este
necesară pentru dezvoltarea susținută a ființei umane ”10.

5 România a ratificat Convenția prin Legea nr.30/1994 și este publicată în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 135 din 31/05/1994.
6 Dicționarul Explicativ al Limbii Române , Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan”, Editura Univers Encicloped ic, București, 1996, p. 968.
7 Nicole Gnesotto (ed.), War and Peace: European Conflict Prevention , Institute for Security
Studies of WEU 1993, p. 7.
8 Walter Lippmann, A Wolfers, Discord and Collaborati Baltimore , Johns Hopkins University
Press, 1962, p. 1 50.
9 Javier Calderon Fernandez, Director General al Centrului Superior de Informații al Apărării
Spaniei, „Informațiile secolului XXI”, Cursurile de vară ale Fundației Generale ale Universității
Complutense din Madrid și Centrului de Informații al Apărări i.
10 Benjamin Olivia Hernandez, Siguranța națională într -o lume globalizatoare , Revista de
administrație publică, INAP 101.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
20 din 258 Aria de manifest are a concep tului de securitate a fost dezvolta tă, vorbindu -se
din ce în ce mai mult de „ securitate a comună “, concept care pune accentul pe
realizarea securității prin acțiune comună.
Declarația Universală a Drepturilor Omului11, în articolul 3, reglementea ză
faptul că cetățenii au dreptul la ceea ce ONU numește „ securitatea persoanei ”.
Statul își asumă responsabilitatea pentru crearea și implementarea unor astfel de
reglementări.

1.2. EVOLUȚIA ISTORICĂ A INSTITU ȚIILOR ȘI A INSTRUMENTELOR
JURIDICE DESTINATE CONTROLULUI APLICĂRII DREPTULUI
INTERNA ȚIONAL UMANITAR ÎN SITUA ȚII DE CRIZĂ SOCIALĂ
ȘI PE DURATA CONFLICTELOR ARMATE

Anglia a fost unul dintre primele state care a elaborat și aplicat principiile
de baz ă în domeniul respectării drepturilor omului. În anu l 1215, regele a semnat
„Magna Charta Libertatum ”, instrument juridico -administrativ care prevedea la
art. 39: „Niciun om lib er nu va fi arestat sau lezat fără o judecată loială a pairilor
săi, conform legilor țării ”.
Documentul juridico -administrativ al r egelui Angliei „ Petition of Rights ”,
elaborat în anul 1628, prevedea intangibilitatea drepturilor naturale ale
cetățeanului . Documentele regelui Angliei „Actes de l’Habeas ”, din anul 1679, au
reprezentat momente cardinale în ceea ce privește fundamentarea instituției
drepturilor omului în spațiul public12.
„Actes de l’Habeas corpus ” prevedeau o cale de recurs juridic împotriva
prizonieratului arbitrar, persoanele deținute ilegal putând fi eliberate dacă făceau o
cerere motivată în acest sens. În timpul Revol uției din Franța, anul 1789, drepturile
omului au fost reglementate în constitu ția națională . Declarația din 1789, ca

11 ONU, Declarația Universală a Drepturilor Omului , document adoptat de Adunarea Generală
a Organizației Națiunilor Unite la 10 septe mbrie 1948, http://www.onuinfo.ro/
documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului.
12 C. Iordache , D. Coman , Drept internațional umanitar, Editura Universității Naționale de
Apărare "Carol I", București, 2009, pp. 11 -13.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
21 din 258 document juridic, consacra, prin dispozițiile art. 2, egalitatea cetățenilor în fața
legii. Prin dispozițiile art. 4, din Declarația drept urilor omului și ale cetățeanului a
Adunării Naționale Franceze, se circumstanțiază limitele în care pot fi exercitate
drepturile stipulate la art. 2.
Începând cu secolul XIX, drepturile omului aveau să fie acceptate, ca
drepturi fundamentale, în cadrul co nstituțiilor naționale ale statelor moderne .
La momentul istoric al elaborării Cartei Organizației Națiunilor Unite
(anexa nr. 1), în anul 1945, a fost consacrată instituția respectării drepturilor
omului prin norme în Preambulul Cartei și în conținutul a rticolelor 1, 13, 55, 56,
62 și 76. În conținutul Preambulului se stipulează că popoarele trebuie să -și
reafirme: „ credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și
valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și a
femeil or…”13.
În ceea ce privește conținutul art.1, trebuie relev at faptul că statele sunt
obligate să acționeze pentru: „promovarea și încurajarea respectării drepturilor
omului ș i libertăților fundamentale ”14.
Pentru a crea cadrul juridic nec esar implementării p rincipiului enunțat în
conțin utul art. 1 Adunarea Generală a ON U, în temeiul dispozițiilor art. 13, a fost
abilitată : „… de a promova cooperarea internațională în domeniile economic,
social, cultural, al învățământului și sănătă ții”15.
Conform prevederilo r art. 62, Consiliul Economic și Social “poa te face
recomandări pentru a promova respectarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale pentru toți”. Prin reglementările din cap. XII, se poate institui, sub
controlul ONU, un sistem internațional de tutelă pentru administrarea și
supravegherea unor teritorii de crize umanitare și ecologice , în circumstanțe
politico -sociale grave , unul dintre obiectivele fundamentale ale acestei instituții

13 Carta Națiunilor Unite, din 26/06/1945, publicată în Broșura nr. 0 din 26/06/1945, cu
modificările aprobate prin Decretul nr. 552/1972 .
14 Art. 1 din Carta Națiunilor Unite, din 26/06/1945, publicată în Broșura nr. 0 din 26/06/1945,
cu modificările aprobate prin Decretul nr. 552/1972 .
15 Art. 13, din Carta Națiunilor Unite, din 26/06/1945, publicată în Broșura nr. 0 din 26/06/1945,
cu modificările aprobate prin Decretul nr. 552/1972.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
22 din 258 juridice fiind „de a încuraja respectarea drepturilor omul ui și a libertăților
fundamentale ”.
În cadrul ONU a fost creată, în baza art. 68 al Cartei, Comisia pentru
drepturile omului, un organ subsidiar al Consiliului Economic și Social. Comisia a
acționat și ca organism de elaborare a Declarației Universale a Dreptur ilor Omului
– 1948 (anexa nr. 2) și a pactelor interna ționale – 1966, și a altor documente ONU
privind salvgardarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Documentul juridic , cu vocație universal ă, consacră, ca bază a manifestării
drepturilor și libertăților omului, egalitatea în drepturi a cetățenilor. Conform art. 1:
„Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drep turi”. Ca efect
juridic, fiecare om se poate prevala de toate drepturile garantate fără nicio
deosebire de r asă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie.
Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nicio deosebire, dre ptul la protecția
juridica împotriva oricărei dis criminări. Ca drepturi fundamentale ale omului au
fost consacra te: dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei;
interzicerea torturii și a pedepselor degra dante; interzicerea arestării arbitrare, a
condamnării pen tru fapte care nu erau incriminate ca acte penale în momentul
comiterii lor.
Se stipulează dreptul p ersoanei de a putea părăsi țara, inclusiv pe cea a
cărei naționalitate o are, de a putea reveni, și dreptul de a putea circula liber (a
putea alege reședința ). Alte drepturi politice, stabilite prin Declarație, sunt:
libertatea de gândire, conști ință sau religie, libertatea de exprimare și de opinie .
Din categoria drepturilor civile, sunt stipulate: dreptul la cetățenie, dreptul de a se
căsători și de a -și întemeia o familie, drepturi egale între soți.
Ulterior, numeroase documente au proclamat ob ligația statelor de a pune în
aplicare prevederile Declarației16. Statele au participat la conferințe internaționale
pentru elaborare a unor noi tratate privind respectarea drepturilor omului.

16 Conferința Drepturilor Omului, de la Teheran, din 1968, Actul Final de la Helsinki, din 1975,
Declara ția și Programul de Acțiune al Conferinței de la Viena, din anul 1993, precum și
numeroase rezoluții ale Adunării Generale.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
23 din 258 Convenția pentru reprimarea crimei de genocid, adop tată de Adunar ea
Generală a ON U, la 9 decembrie, 1948, reglementează că genocidul este crimă
internațional ă, faptă penala grav ă care constă în: „uciderea membrilor unui grup,
atingerea gravă adusă integrității lor fizice sau psihice ”.
Convenția privind imprescriptibilit atea crimelor de război și a crimelor
contra umanității, ad optată de Adunarea Generală ON U, la 26 noiembrie,
ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969 condamnă crimele de război,
crimele contr a umanității și declară aceste infracțiuni ca fiind impre scriptibile.
Alte convenții vizează eliminarea discriminărilor în anumite domenii de
activitate. Convenția internațională pentru eliminarea tuturor formelor de
discriminare rasial ă, adoptată de Adunarea Generala la 7 martie 1965, la care
România a aderat prin Decretul nr. 345/1970 , condamnă d iscriminarea rasială și
obligă statele părți să practice o politică de eliminare a oricărei forme a acesteia și
să asigure egalitatea persoanelor în fața legii, fără deosebire de rasă, culoare,
origine națională sau et nică. În sensul celor reglementate de convenție, trebuie
menționată și Legea nr. 612/2002 privind recunoașterea de către România a
competenței Comitetului pentru Eliminarea Discriminării Rasiale.
Convenția cu privire la eliminarea tuturor formelor de discr iminare față de
femei, adoptată de Adunarea Generală, la 18 decembrie 1979, interz ice
discriminările de orice fel față de femei, statele părți angajându -se să promoveze
prin toate mijloacele politici menite să elimine acest tip de discriminare.
În aceeași ordine de idei trebuie amintite : Convenția împotriva torturii,
adoptată de Adunarea Generală ON U, la 10 decembrie 1984, la care România a
aderat prin Legea nr.19/1990; Convenția privind drepturile copilului, adoptată de
Adunarea Generală,1989, ratificată de România prin Lege nr. 18/1990 , modificată
prin Rezoluția nr. 50/1995 pentru aprobarea amendamentului la art. 43 paragraful
2 din Convenție ; Protocolul facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflicte
armate, la Convenția privind drepturile copi lului, ratificat prin Legea nr.
567/2001.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
24 din 258 Prin Rezoluția nr. 2200/XX, din 16 decembrie 1966, au fost adoptate două
pacte, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat prin
Decretul nr. 212/1974, amendat prin două protocoale, și Pactul internațional cu
privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.
212/1974. Prin aceste două reglementări, drepturile omului sunt plasate în
contextul social al dreptului persoane lor de a-și stabili statutul politic, a-și organiza
liber dezvoltarea economică, socială și cultu rală, și de a dispune liber de propriile
resurse naturale.
Statele membre ale Consiliului Europei au încheiat, la 4 noiembrie 1950,
Convenția europeană privind protecția drepturilor omului și libertăților
fundamentale (anexa nr. 3) , instrument politico -juridic care a intrat în vigoare în
1953, convenție amendată ulterior prin 14 protocoale. România a ratificat
Convenția prin Legea nr. 30/1994. Drepturile economice, sociale și culturale au
fost reglementate într -un document de referință al Consiliului Europei, Carta
Socială Europeană , semnată de statele membre la Torino, la 18 octombrie 1961 și
intrată în vigoare în anul 1965. Acest document a fost completat prin protocoale
adiționale referitoare la drepturile legate de muncă, după examinarea rapoartelor
statelor de către un comitet de experți. Carta a fost revizuită în 1996, încorporând
toate protocoalele. Articolele apreciate ca fiind „nucleul Cartei” reglementează
dreptul la muncă, dreptul la o rganizare, dreptul la negociere colectivă, protecția
copiilor minori, securitatea socială, asistența socială și medicală, protecția socială,
juridică și economică a familiei, protecția și asistența pentru migranți .
În categoria documentelor care tratează problematica securității omului
trebuie menționat Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în
Europa, semnat la Helsinki, în anul 1975. Actul final con sacră principiul potrivit
căruia statele vor acționa în domeniul drepturilor omului și l ibertăților
fundamentale în conformitate cu scopurile și principiile Cartei ONU , ale
Declarației Universale a Drepturilor Omului – 1948 , și își vor îndeplini, cu bună
credință, obligațiile cuprinse în convențiile și acordurile la care sunt părți, inclusiv
cele cuprinse în pactele drepturilor omului. Ca urmare a prezentări i unor relevante

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
25 din 258 documente, cu incidență în materia respectării drepturilor omului , se poate aprecia
necesitatea cooperării dintre state pentru aplicarea integrantă a dreptului
internaționa l contemporan. Este impor tant de subliniat că sistemul juridic ONU ,
asigur ă promovarea și respectarea dreptur ilor omului . Numărul mare de convenții
internaționale au tendința de a duce la o tratare separată a diferitelor categorii de
drepturi, ceea ce ar f i contrar esenței problematicii securității umane. În fața acestei
tendințe, Adunarea Generală ONU , considerând că există deja un set suficient de
standarde internaționale în materie, a cerut statelor și organismelor ONU să acorde
prioritate documentelor e xistente17.
Convenția euro peană din 1950 reglementează, în principal , protec ția
juridica a persoane i, în calitatea de beneficiar al drepturilor garantate. În acest sens,
conform dispozițiilor art. 25 alin. (1) „ Comisia poate fi sesizată printr -o cerere
adresată secretarului general al Consiliului Europei de către orice persoană
fizica ”18. Statele sunt obligate să respecte și să asigure aceste drepturi. Co nvenția
europeană obligă statele părți să asigure oricăror persoane, aflate sub jurisdicția lor,
drepturil e și libertățile pe care le enunță textul acestui instrument juridic .
Cea mai importantă obligație a statelor , pentru a respecta și a asigura
exercitarea drepturilor și libertăților omului, este adoptarea cu celeritate a legilor
care să reglementeze expres sis verbis aceste drepturi și libertăți . Statele trebuie să
asigure logistic a pentru administrarea jurisdicției penale , să asigure funcționarea
legal ă a serviciilor de imigrare.
„Clauzele nediscriminatorii” sunt garanții potrivit cărora, criterii precum
rasa, sexul, culoarea, limba, religia, opiniile politice sau de altă natură, originea
socială, statutul social nu pot constitui cauze de discriminare între persoane.
Drepturile civile și politice stabilite prin Pactul internațional reflectă, prin modul în
care sunt prezentate, o grupare rațională a drepturilor și libertăților. Definirea lor
începe cu dreptul la viață, la libertatea fizică și la integritatea persoanei. Prin

17 Rezoluția nr. 41/120, din 4 decembrie 1986, privind stabilirea de standarde internaționale în
domeniul drepturilor omului.
18 Art. 25 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, adoptată în 950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
26 din 258 Protocolul adițional facultativ, din 1989, se interzice pedeapsa cu moartea și
statele părți se angajau să o abolească . La acest protocol nu erau permise
interpretări, cu excepția unei rezerve, care poate fi formulată cu ocazia ratifică rii
instrumentului juridic de către stat, privind aplicarea pedepsei cu moartea în timp
de război, ca urmar e a condamnării pentru o crimă de război .
Prin Protocolul nr. 6 al Conven ției din anul 1950 , pedeapsa capitală a fost
abolită, dar statele pot reglementa, în legile interne, pedeapsa cu moartea pentru
acte comise în timp de război sau când exista o amenin țare iminentă cu războiul.
Prin dispozițiile art. 2 alin. (2), din Convenție, se derogă de la prevederile alin. (1),
enumerându -se în mod explicit situațiile aplicabile .
În aceeași ordine de id ei, este necesar să facem precizarea că dispozițiile
art. 22 di n Constitu ția României (anexa nr. 4) stipulează, în mod explicit
„1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei
sunt garantate”19.
Dreptul la libertate și securitate nu poate fi încălcat decât pentru situațiile
de ne cesitate și în conformitate cu procedurile stabilite prin lege. Nu se co nsideră
muncă forțată servici ile prestate de o persoană pe durata serviciul ui militar, în caz
de urgență sau de calamitate.

1.3. EVOLUȚIA CADRULUI JURIDIC AL COOPERĂRII
INTERNAȚIONALE PENTRU SALVGARDAREA PĂCII
ȘI A DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI

În istoria umanității congresele și conferințele internaționale au reprezentat
cadrul politico -juridic al desfășurării de activită ți diplomatice, au promovat
mecanismele destinate unor sc opuri pacifiste: aplanarea conflictelor dintre state;
eliminarea unor diferende interna ționale ; elaborarea reguli lor care să contribuie la
stabilitatea și dezvoltarea normală a relațiilor internaționale.

19 Constituția României , revizuită, 2003, art. 22.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
27 din 258 După conferințele de la Westphalia – 1648 și Congres ul de la Viena – 1815,
tehnica manifestării diploma ției regionale prin confer ințe devenise o procedură
curentă de fiecare dată când o criză amenința ordinea europeană. Reuniunile
internaționale au reprezentat o soluție politico -diplomatică și un imperativ al vieții
internaționale , de care nu se făcea abstracție, căci ele au oferit statelor posibilitatea
unor întâlniri ale reprezentanților lor ori de câte ori își propuneau discut area și
rezolvarea unor crize sociale majore asupra cărora se manifestau poziții diferite.
Congresele și co nferințele internaționale, forme instituționalizate ale colaborării
internaționale, au introdus elemente noi în diplomație și au contribuit la apari ția
controlului instituțional al organiza țiilor interna ționale . Marile conferințe
diplomatice se prezentau sub formă de reuniuni cu caracter politic; statele erau
orientate spre asemenea reuniuni pentru stabilire a și menținerea unui echilibru intre
puteri , pentru a participa și influența reglementarea unor problem e de mare
însemnătate (problemele teritoriale – anexiuni de state sau teritorii, strămutări de
populație, probleme de compensații ș.a.).
Cu timpul, pe măsură ce s -a produs o evoluție în viața internațională și s -au
instaurat unele norme de conduită în cadrul comunității interna ționale, acțiunea
acestei forme de activitate – conferințele internați onale – a căpătat o notă
constructivă, prin aria de probleme abordate și prin soluțiile oferite (elaborând u-se
norme juridice sau reglementâ ndu-se procedee și mecanisme ce urmăreau ating erea
unor obiective de interes comun); într -o etapă următoare, conferințele au avut
menirea exclusivă de a institui reguli obligatorii de drept internațional20, ori de a
înființa, în relațiile dintre state, organisme capabile să faciliteze satisfacerea
nevo ilor comune de ordin economic, financiar, social, sanitar ș.a. În special, de la
începutul secolului al XIX -lea, aceste reuniuni solemne – conferințele
internaționale – au crescut în număr și în importanță.
Diplomația contemporană se realizează din ce în c e mai mult prin
intermediul întâlnirilor și reuniunilor șefilor de state și ale șefilor de guverne, a

20 Marile conferințe au însemnat, totoda tă, și etape importante în dezvoltarea dreptului
internațional – Congresul de la Viena (1815), Conferința de la Paris (1856), Congresul de la
Berlin (1878), Conferința de la Versailles (1919) ș.a.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
28 din 258 reuniunilor miniștrilor de externe. Conferințele la nivel înalt au devenit un
meca nism juridic al zilelor noastre . Reuniunile de specialiști, în diversele domenii
de activitate, au căpătat o importanță deosebită, prin frecvența cu care se recurge la
această formă și prin domeniile diverse pe care le acoperă (crizele economice,
financiare, sociale și culturale fiind tot mai frecvente pe ordinea de zi a reuni unilor
internaționale).
Urmare a evoluției care a avut loc, s -au produs și o serie de modificări în
structura instituției co nferinței internaționale (simplificarea adusă convocării din
cauza periodicității; democratizare în alcătuirea delegației; pregătire a minuțioasă a
reuniunilor, prin folosirea comisiilor; noi criterii pentru alegerea președintelui și a
membrilor biroului; importanța acordată stabilirii regulamentului intern; evoluții
privind scrutinul și modul de vot etc.).
Elementul caracteristic, dete rminat pentru definirea unei reuniuni drept
conferință internațională, îl constituie calitatea participanților de reprezentanți ai
statelor sau ai organizațiilor internaționale; î n Convenția de la Viena privind
reprezentarea statelor în relațiile lor cu or ganizațiile internaționale cu caracte r
universal, din 1975, reglementarea este și mai circumstanțială („conferința de state
este convocată de o organizație internațională s au sub auspiciile ei” – art. 1  15).
Prin urmare, reuniunea de experți sau de repre zentanți ai unor societăți
neguvernamentale nu ar putea constitui o conferință internațională în sensul
dreptului internațional, sub forma instituționalizată în care se realizează aceste
relații dintre state – diplomația multilaterală. Nu are relevanță îns ă nivelul sau
calitatea participanților și nici numărul acestora.
Ceea ce distinge o conferință internațională de o simplă reuniune de oameni
politici sau de tehnicieni din diferite țări care schimbă idei sau informații este
faptul că o conferință, alcătui tă din delegații ai statelor, caută să soluționeze
probleme de interes comun, să aplaneze divergențe, stabilind, prin discuții libere și
pe cale de negociere, reguli de drept, mecanisme de procedură, de control, servicii
comune etc. Conferința urmărește, c el mai adesea, realizarea unui acord,
negocierea unui tratat sau ajungerea prin negocieri la acorduri care ar putea

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
29 din 258 influența atmosfera politică internațională; dar faptul că se ajunge sau nu la
semnarea unui acord poate să nu fie relevant cât privește apr ecierea rezultatelor ei,
important fiind, de multe ori, scopul urmărit și mai puțin rezultatul propriu -zis
atins.
Dată fiind aria largă a preocupărilor statelor și a subiectelor care sunt
abordate, precum și diversitatea în modul de organizare și de desfăș urare a
întâlnirilor internaționale, există o largă varietate a conferințelor internaționale; o
clasificare a acestora s -ar putea face în funcție de criterii multiple:
– scopul lor (conferințe politice , care urmăresc scopuri cu caracter general și
răspund cerințelor primordiale ale statelor; conferințe pentru instaurarea păcii în
urma unui conflict militar ori pentru crearea unei alianțe politic -militare ;
conferințele tehnice, specializate pe domenii de activitate: economică, culturală,
juridică etc.);
– obiectivele lor – deliberative, legislative sau informaționale (for pentru
discuție și schimb general de puncte de vedere; fac recomandări statelor ori iau
hotărâri care sunt obligatorii pentru guvernare; adoptă hotărâri cuprinzând directive
sau instrucțiuni pentru secretariatul organizației ,negociază și adoptă textul unui
tratat internațional ș.a.).
– sfera persoanelor participante (conferințe restrânse – convocate de grupe
de state limitate în funcție de aria geografică, de calitatea de membru al unei
asociații de state sau conferințe generale – prin natura scopului urmărit adresându -se
tuturor statelor);
– scopul operativ (reuniuni de experți sau reuniuni preliminarii; conferințe
diplomatice sau de plenipotențiari unde se iau decizii cu relevanță internați onală și
decizii imperative pentru statele participante);
– rangul sau nivelul participanților (șefi de state sau de guverne, funcționari
în M.A.E. etc .).
Termenii de congrese și conferințe internaționale au fost uneori folosiți astfel
încât să desemneze s ituații distincte, iar alte ori au apărut ca fiind echivalenți; în tot
cazul, este dificil (și poate fără utilitate) să se demonstreze diferența dintre ei.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
30 din 258 Unele mari reuniuni internaționale au fost denumite congrese (Congresul de
la Viena din 1815), în ti mp ce altele au fost denumite conferințe (Conferința de la
Versailles din 1919). Criteriile de clasificare propuse nu sunt însă edificatoare, iar
practica arată că, oricare ar fi criteriul de clasificare (scopul reuniunii, nivelul
reprezentării etc.), într e cele două noțiuni rămâne în majoritatea cazurilor un câmp
de interferență destul de întins. După opinia noastră, s -ar putea spune chiar mai
mult, criteriile propuse sunt infirmate de practică (reuniunilor care meritau să fie
denumite congrese li s -au spu s conferințe – conferința de la Versailles punea capăt
primului război mondial; în mai multe rânduri, șefi de state au participat la
reuniuni care au purtat totuși denumirea de conferințe; de notat că, de la începutul
secolului al XX -lea, nu s -au mai organ izat congrese), iar distincțiile apar ca
artificiale și nu servesc la nimic practic. Distincția care se făcea în trecut între
congrese și conferințe internaționale avea în vedere practica din acea vreme; a ceste
criterii nu se mai aplic ă și în prezent. Tend ința de simplificare a dus în practică la o
echivalare și nediferențiere între congrese și conferințe internaționale, acestea fiind
sinonime.
Conferința apare ca o entitate conturată, adică are o existență de sine
stătătoare , fiind independentă de reuniuni le care o preced sau de cele care o
urmează; odată încheiată, conferința încetează să mai existe. Prin aceasta,
conferința se deosebește de reuniunile periodice ale organelor organizațiilor
internaționale; ea este independentă atât față de reuniunile care au precedat -o, cât și
de cele care o vor urma, chiar dacă participanții ar fi aceiași, iar subiectele strâns
legate între ele21. Este posibilă o întrerupere a conferinței (determinată de
necesitatea ca reprezentanții statelor să poată informa guvernele lor asupra
stadiului lucrărilor), dar aceasta nu are niciun efect asupra acestui caracter ului ei
diplomatic . De aceea, conferința nu apare ca un instrument al politicii statelor cu o
trăsătură de continuitate, ci ca un mijloc la care statele recurg ocazional ( un
instrument diplomatic excepțional).

21 Conferința de la Geneva din 1958 cu privire la dreptul mă rii a fost o conferință diferită de cea
din 1960 cu privire la aceeași ramură de drept.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
31 din 258 Conferințele au un obiect specific și un scop limitat, fiind convocate într -un
scop special și anume pentru discutarea și soluționarea unei anumite probleme.
Conferința internațională are o durată bine delimitată în t imp și -i lipsește
caracterul de periodicitate; conferința este convocată pentru o anumită durată în
vederea reglementării unei anumite probleme după care își încheie lucrările. Sunt
cunoscute însă și cazuri de instituționalizare a conferințelor internațion ale22,
conferința putând să fie în acest caz rezultatul dorinței exprimate de o conferință
anterioară23.
Gradul de instituționalizare dat co nferinței nu determină o capacitate
juridică, ea nu devine un subiect de drept internațional, ci constituie un cadru d e
negociere și de armonizare a pozițiilor; fiind o dezbatere temporară în cadrul
comunității internaționale, o emanație comună a tuturor statelor care o compun,
conferința internațională nu intră în raporturi juridice internaționale.
Congresele și conferi nțele internaționale se deosebesc de organizațiile
internaționale prin caracterul lor temporar și obiectivele lor limitate, prin lipsa unui
cadru organizatoric instituționalizat evoluat (organele lor fiind alese ad -hoc și
având funcția limitată de a asigur a desfășurarea conferinței).
Conferința internațională prezintă elemente de analogie cu organele
organizațiilor internaționale (atât conferința internațională cât și organele
organizațiilor internaționale constituie căi pentru realizarea de către state a
diplomației multilaterale; amândouă reunesc organe ale statelor în scopul
instaurării unei cooperări internaționale, pentru armonizarea intereselor; în ambele
cazuri , reprezentarea statelor este asigurată de prezența delegațiilor participante);
conferința p rezintă însă și unele caracteristici care o diferențiază (ea apare ca o

22 În timpul Primului Război Mondial a funcționat Consiliul Suprem de Război – organ
consultativ menit să coordoneze acțiunile de război – transformat în organ al Confer inței de pace
de la Versailles ; în timpul și după cel de -al Doilea Război M ondial au avut loc conferințe ale
ministrilor afacerilor externe; conferința ONU. pentru comerț și dezvoltare (Geneva, 1964) ș.a.
23 Cea de -a II-a Conferință a Păcii din 1907 a recom andat puterilor ținerea celei de -a III -a
Conferințe într -un anumit termen; Conferința economică mondială deschisă la Londra în 1933 a
constituit o continuare a lucrărilor care avuseseră loc la Lausanne în 1932 ș.a.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
32 din 258 instituție internațională cu o individual itate operativă proprie, având competență de
organizare, autonomie de lucru ș.a.).
Reuniunile (sesiunile) Adunării G enerale a ONU . sau ale inst ituțiilor
specializate, anuale sau periodice, sunt denumite conferințe și sunt asimilate
conferințelor internaționale. Este vorba însă de termeni care nu au sensuri identice
și de aceea confuzia care s -ar putea produce trebuie evitată, fiind în prezența a
două lucruri diferite prin natura lor – diplomația realizându -se într -un caz prin
conferințe internaționale, iar în alt caz, prin organizații internaționale. Reuniunile
de organe ale unei organizații internaționale sunt prevăzute prin statutul
organizației , au loc periodic și constituie acte de participare la funcționarea
organizației, exprimând voința organizației internaționale (considerată ca entitate ,
posedând adesea personalitate juridică internațională) și nu a statelor participante
(Adunarea generală ONU este un organ al ONU ). În cazul unei conferințe, ne
găsim în fața unei entități autonome, având un caracter propriu care nu se confundă
nici cu statele care o compun și nici cu organizația sub auspiciile căreia se
desfășoară.
Conferința interna țională nu are o personalitate juridică internațională,
nefiind subiect de drept internațional; neavând o voință proprie, conferința exprimă
voința unor state (dacă, în cadrul organizației internaționale, un stat membru poate
fi uneori legat printr -o decizie a or ganismului chiar atunci când a exprimat o voință
contrară acelei decizii, într -o conferință internațională un stat nu va fi legat decât
dacă acceptă decizia conferinței).
Conferințele sunt titulare ale unor competențe de organizare și de autonomie
(legitim ate în baza dreptului diplomatic general să -și instituie organele necesare
desfășurării lucrărilor și să edicteze norme regulatorii propriei lor structuri și
acțiuni diplomatice ); ele își angajează o răspundere proprie, pentru că hotărârile pe
care le iau (adoptarea unui text definitiv de convenție și deschiderea acesteia spre
semnare, aprobarea unor recomandări ș.a.) sunt atribuite de dreptul internațional
mai curând conferințelor, iar această angajare a fost considerată drept o
personificare temporară a c onferințelor. Conferința apare ca o instituție interna

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
33 din 258 capabilă să-și asume o individualitate ope rativă proprie . În acest sens, sunt
menționate dispozițiilor Convenției de la Viena din 1975, prin care se atribuie
conferinței competențe, drepturi, facultăți și obligații juridice , ceea ce o face să
apară ca fiind un quasi subiect de drept diplomatic , în mod net distinctă de state.
Importanța regulilor de procedură cu privire la organizarea și desfășurarea
unei conferințe este învederată de necesitatea de a se asigura realizarea normelor
materiale ale dreptului internațional, adică, în speță, să se asigure exprimarea
deplină a voinței statelor reprezentate, pentru că numai în acest fel rezul tatele
conferinței pot fi aplica te, iar statele respective se vor consi dera legate prin
angajamentele asumate, inclusiv prin normele de conduită elaborate.
Cu toate acestea, nu există un drept cutumiar referitor la organizarea
conferințelor internaționale. Conferințele fiind independente unele de altele, rezultă
că fiecare di ntre ele are programul s ău, liberă să edicteze documentul său de lucru ,
statutul său etc. Ca urmare a experie nței acumulate în cursul secol elor,
s-au utilizat practici repetate și generale și chiar reguli comune, care au aplicație
față de întreaga categor ie a conferințelor.
Conferințele pentru pace de la Haga (1907) au contribuit la elaborar ea și
aplicarea multor norme cu caracter procedural relativ la reuniunile internaționale
(convocarea conferinței, pregătirea ordinei de zi, organizarea activității în c omisii
ș.a.)24, iar Comisia de experți a Societății Națiunilor pentru codificarea progresivă a
dreptului internațional a examinat posibilitatea de a codifica regulile de procedură
ale diferitelor conferințe i nternaționale. Propunerea a fost, până la urmă,
abandonată. S -au făcut eforturi pentru uniformizarea procedurilor convențiilor
internaționale convocate sub auspiciile organizațiilor internaționale atât în timpul
funcționării Societății Națiunilor cât și al Națiunilor Unite (pe ordinea de zi a celei
de-a 40-a Sesiune a Adunării generale ONU . s-a aflat și un proiect de regulament
interior tip pentru conferințele ONU )25.

24 N. Dașcovici, M. Ghelmegeanu, Al. Bolin tineanu, ONU – organizare și funcționare , 1982,
p. 81.
25 Assemblée Générale des Nations Unies (doc. A/39/419, 13 decembrie 1984).

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
34 din 258 Putem spune că, deși nu există reguli obligatorii în c eea ce privește
procedura conferințelor internaționale ,cărora statele trebuie să li s e supună, s -au
formulat anumite reguli care, în general, au un caracter supletiv, de model c are este
adesea urmat; oricum, această procedură – preluată sau elaborată – trebuie să fie în
concordanță cu normele fundamentale ale dreptului internațional. Notăm că aceste
reguli tind să dobândească un caracter de generalitate, alcătuind acea parte de sine
stătătoare a dreptului internațional numită proceduri interna ționale26.

1.4. REPERE ISTORICE PENTRU EVOLU ȚIA ARMATELOR
NAȚIONALE PERMANENTE

Olandezii sunt pri mii care au creat o armată profesionistă modernă.
Comerțul pe mare le -a asigurat importante resurse financiare, resurse care le
permiteau menținerea pe întreg parcursul anului a forțelor mili tare. Suedia s-a
remarcat în secolele XVI -XVII prin menținerea s istemului militar obligatoriu .
Durata serviciului era de 20 de ani, dar numai un om din zece era mobilizat,
celorlalți li se percepea o taxă din care celui recrutat i se asigura armamentul și
echipamentul necesar pe câmpul de luptă. Modelul suedez de organi zare a inspirat,
ulterior, multe state europene. Regele Ludovic al XIV -lea, după ce a venit la
putere, în anul 1648, a trecut la modernizarea forțelor armate franceze pe modelul
suedez. Elementele de noutate introduse au constat în formarea unei forțe mili tare
unitare, disciplinate, cu o administrație centralizată, pe baza unei birocrații
eficiente. Asigurarea logistică a armatei franceze era o responsabilitate de stat. A
fost pus la punct un sistem eficient de rechiziții locale. Contractele pentru hrană,
echipament și armament erau negociate și supravegheate de oficiali și inspectori ai
statului. În secolele XVII, XVIII, armata franceză a devenit un instrument al puterii
de stat. Instituțiile militare ale celorlalte state europene, inclusiv Anglia, s -au
inspirat din modelul suedez și francez de organizare și profesionalizare militară.

26 E. Glaser, Importanța problemelor de procedură în dreptul internațional contemporan, în
„Studii și cercetări juridice” nr. 4, 1983, p. 586.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
35 din 258 În secolul al XVIII -lea, Napoleon a dezvoltat organizarea armatei franceze,
modelul având să fie preluat de către statele lumii în următorii 200 de ani – forma
de organizare a armatei de masă. Modelul armatei de masă permitea
descentralizarea comenzii și asigura conducerea unitară și mobilizarea forțelor în
situația izbucnirii războaielor.
Războaiele purtate între armatele de masă ale secolului XX au fost
instrumente prin care statele au consumat enorme resurse materiale și umane
pentru a -și atinge scopurile p olitice exprimate, în principal cucerirea de teritorii
(valorificarea resurselor energetice) și menținerea piețelor de desfacere. Masele de
oameni, conduse de profesioniști i militari, mergeau la lu ptă cu o pregătire militară
preca ră, d într-o obligație stipulată de legile prin care apărarea patriei reprezenta
datoria tuturor cetățenilor ei.
La începutul mileniului III armata nu mai reprezintă un instrument de forță
la dispozi ția statului în vederea purtării războiului, ci reprezintă o instituție socială
care consacră o profesie – profesia militară.
Repere istorice în organizarea armatei române
Conform opiniei celor mai mulți istorici, anul 1830 poate fi considerat anul
când s -au pus bazele moderne ale armatei române, iar anul 1878 a marca t
momentul c ând armata a contribuit decisiv la o victorie politico -militară în istoria
neamului romanesc – s-a dobândit și recunoscut pe arena diploma ției mondiale
statutul de stat independent al României.
Etapa de organizare a armatei în perioada 1878 -1914 a început prin
valorificarea experienței războiului de independență, a inovațiilor apărute în
tehnica militară, în artă și gândirea universală, consolidarea armatei permanente
teritoriale, e voluții ale statutului cadrelor militare.
În perioada 1920 -1940, elementele fundamentale ale dezvoltării instituției
militare naționale au fost legile privind organizarea armatei din anii 1924, 1930 și
1932. Legea relativă la organizarea armatei27 din 23 iu nie 1924 este prima lege
organică adoptată după războiul de întregire a neamului, fapt care relevă atenția

27 Monitorul Oficial nr. 134 din 24.06.1924.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
36 din 258 acordată, în noul context istoric, problematicii apărării naționale. Legea din 1924
reglementa redimensionarea sistemului politico -militar al apărări i în funcție de
potențialul demografic și economic al statului român.
În vederea coordonării și consolidării apărării naționale, s -a înființat, prin
Legea din martie 1924, Consiliul Superior al Apărării Țării, instrument politico –
administrativ care trebui a să asigure mobilizarea națiunii pentru război28.
Ministerul de Război avea în sarcina sa formarea cadrelor și administrația armatei,
fapt pentru care, în cadrul lui funcționa Consiliul Superior al Oștirii pentru
organizarea, pregătirea de război și conduc erea operativă a armatei29. Legile
promulgate în anii 1930 și 1932 au reprezentat trepte în perfecționarea structurilor
armatei și în evoluția tehnicii de luptă și armamentului, pentru schimbări în
conținutul artei militare.
În conținutul legii de organizar e a armatei din anul 193030, este reglementa tă
cu claritate concepția națională privind apărarea țării, se realiza distincția dintre
conceptul militar de națiune armată și cel de națiune sub arme, se stabilea rolul
armatei în cadrul politicii externe și rap orturile dintre armată și sistemul politic,
instituției militare conferindu -i-se o neutralitate activă din perspectiva implicării în
viața politica.
Legea din 1932, instrumentul legislativ cel mai bine realizat cu privire la
domeniul apărării naționale, a rămas în vigoare, cu unele modificări, până la
declanșarea celui de -al Doilea Război Mondial. Prin Constituția din anul 1938 s -a
renunțat la Consiliul Superior al Apărării Țării și s -au conferit puteri militare
sporite regelui, în sensul că acesta avea dr eptul de a declara război și a încheia
tratate politice și militare.
Condițiile apărute la încheierea celui de -al Doilea Război Mondial au
determinat intrarea României în sfera de influență sovietică și instaurarea
regimului comunist aproximativ 50 de ani . În anul 1972 a fost adoptată Legea nr.
14 privind apărarea națională, în preambulul căreia se sublinia necesitatea întăririi

28 Codul Hamangiu , vol. 13 -14, 1922 -1926, p. 793.
29 Ibidem , p. 498.
30 Monitorul Oficial nr. 103 din 13.05.1930.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
37 din 258 continue a capacității defensive a țării „ pentru a putea respinge la nevoie orice
agresiune armată ”.
Elaborarea și aprobarea noi i Constituții a României, în decembrie 1991, a
marcat începutul unui proces de democratizare a societății.
În domeniul serviciului militar, modificările constituționale din 2003 (vezi
anexa nr . 7) au permis realizarea următoarelor obiective:
– prin modifi carea art. 52 din Constituție, în care se prevedea că serviciul
militar este obligatoriu pentru bărbații, cetățeni români care au împlinit vârsta de
20 de ani, și că vârsta până la care pot fi încorporați este de 35 de ani, cu art. 55 al
Constituției reviz uite, în care se menționează că „ cetățenii pot fi încorporați de la
vârsta de 20 de ani până la vârsta de 35 de ani, cu excepția voluntarilor, în
condițiile legii organice” , s-au creat premizele renunțării treptate la serviciul
militar obligatoriu și trece rea la o armată de profesioniști31;
– prin modificarea art. 39 din Constituție cu art. 42 din, prin revizuire ,, au
fost introduse pe lângă motivele religioase și cele de conștiință, ca temei juridic
pentru tineri de a opta pentru serviciul utilitar alternat iv, denumit „ în folosul
comunității ” în schimbul îndeplinirii îndatoririlor militare;
– prin modificarea art. 16 alin. 3 în care se prevedea că funcțiile militare pot
fi ocupate de persoanele care „ au numai cetățenia română” cu noul text în care se
arată c ă funcțiile militare pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care „ au
cetățenia română și domiciliul în țară” au fost eliminate, disputele existente în
dreptul public referitoare la executarea serviciului militar de către persoanele cu
multiplă cetățenie așa cum reieșea din art. 7 din Legea nr. 46/1996 privind
pregătirea populației pentru apărare „ cetățenii cu domiciliul stabil în România,
care au dobândit sau au redobândit cetățenia română, îndeplinesc obligațiile
militare după o perioadă de cel puțin 6 luni de la stabilirea sau restabilirea în
țară”, iar prevederea că „ Statul român garantează egalitatea între bărbați și femei

31 Legea nr. 395/2005 prevede suspendarea pe timp de pace, începând cu data de 1 ianu arie 2007,
a executării serviciului militar obligatoriu, în calitate de militar în termen și militar cu termen
redus. Totuși, pe durata stării de război, a stării de mobilizare și pe timpul stării de asediu,
executarea serviciului militar, pentru bărbați, rămâne obligatorie.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
38 din 258 pentru ocuparea acestor funcții ” a asigurat baza constituțională prin care să se
prevină și să se combată discriminarea b azată pe sex în accesul la cariera militară32.
Conform Legii nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare,
serviciul militar se îndeplinește de către cetățenii români, bărbați și femei, care au
împlinit vârsta de 18 ani în următoarele forme: ac tiv (militar profesionist, militar în
termen, soldat și gradat voluntar, elev sau student la instituțiile de învățământ din
sistemul de apărare și securitate națională, cu excepția elevilor liceelor și colegiilor
militare); alternativ și în rezervă (rezerv ist voluntar, rezervist). De asemenea, legea
prevede că la declararea mobilizării și stării de război sau la instituirea stării de
asediu, îndeplinirea serviciului militar în calitate de militar în termen ori rezervist
concentrat/mobilizat devine obligator ie.

1.5. MOMENTE ȘI EVENIMENTE ISTORICE IMPORTANTE
CARE AU DETERMINAT EXERCITAREA CONTROLUL UI
INSTITU ȚIONAL INTERNA ȚIONAL PRIVIND INTERZICEREA
SAU LIMITARE A UTILIZĂRII UNOR CATEGORII DE ARMAMENTE
ȘI MUNI ȚII

Grecii antici practicau interdicția utilizări i armelor otrăvite , pedepsirea celor
care otrăveau sursele de apă, reguli preluate și de romani; în India antic ă,
războinicii nu puteau folosi împotriva adversarilor săgeți otrăvite ori mijloace
incendiare; civilizația creștină , prin intermediul teologilor scolastici , a introdus și
aplicat prohibiția unor arme considerate inumane precum și obligația de a se
acorda azil în biserici victimelor conflict elor armate , de a nu se desfă șura războaie
în zilele considerate sfinte ori de a înceta ostilitățile prin „ armistiții ale lui
Dumnezeu ”33.

32 Un pas important în eliminarea tuturor formelor de discriminare bazate pe sex, îl reprezintă
promovarea noului statut al soldaților și gradaților voluntari, care nu face nicio diferențiere între
femei și bărbați, reglementând egalitat ea de tratament în accesul la cariera militară.
33 Le Comité Internațional de la Croix-Rouge et le désarmement, extrait de Reuie Internaționale
de la Croix -Rouge , mars – avril 1978, pp. 90 -92.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
39 din 258 Declarația de la Sankt -Petersburg , din anul 1868 ,privind interzicerea
utilizării unor tipuri de proiectile în război a fost importantă prin faptul că în
preambulul său prevedea „ progresele civilizației trebuie să aibă ca efect atenuarea
pe cât posibil a calamităților războiului, nefolosirea de arme ca re ar agrava
suferințele oamenilor scoși în afara luptei sau ar face moartea lor inevitabilă (și)
că folosirea unor asemenea arme ar fi contrară legilor umanității ”34. Putem
conside ra că prin acest instrument juridico -administrativ s-au pus bazele
principiilor procesului d ezarmării și s-a deschis calea unor acțiuni pentru limitarea
acțiunilor forțelor militare. O efervescență a ideilor pacifiste se va manifesta spre
sfârșitul secolul ui XIX când se organiza la Haga prima Conferință de pace pentru
soluționarea diferendelor dintre state prin mijloace pașnice deoarece „ poten țialul
de arme creștea de la an la an și oamenii aveau impresia că totul
se-ndreaptă spre o explozie finală mortală ”35. În anul 1907 s -a organizat a doua
Conferința de Pace de la Haga la care au participat reprezentan ții a 44 de state și
unde se include a pe ordinea de zi problema dezarmării36. Prin Convenția pentru
rezolvarea pașnică a conflictelor internaționale, Conven ția privind limitarea
folosirii forței pentru recuperarea datoriilor contractuale ale unor state și cele
12 convenții referitoare la legile și obiceiurile războiului terestru, maritim și aerian
(adoptându -se în premieră pentru acest domeniu o Declarație p rivind interdicția de
a lansa proiectile și explozivi din înaltul cerului, din baloane sau dirijabile),
Conferința a fost un succes diplomatic ; multe norme se refereau la drepturile și
obligațiile Puterilor și a statelor neutre. Actul final al Conferinței din 1907
recomanda organizarea unei a treia Conferințe de Pace37. În locul negocierilor
purtate într -o conferin ță de pace, la trecerea unei perioade scurte de timp s tatele

34 Vezi textul integral al Declarației din 1868 în Dreptul inte rnațional cu privire la conducerea
operațiunilor militare și statutul unor arme și sisteme de arme , Centrul Tehnic -Editorial al
Armatei, București, 2004, p. 199.
35 B.W. Tuchman, Trufașa citadelă , Editura Politică, București, 1977, p. 298. În legătură cu
pregătirea și desfășurarea Conferinței din anul 1899 și cu atitudinea altor 26 de state participante,
vezi și pp. 298 -348.
36 Idem , p. 369 și urm.
37 Vezi textul Actului final din anul 1907 în Dreptul internațional al conflictelor armate ,
documente, ARDU, Cas a de Editură și Presă „ȘANSA” S.R.L., 1993, pp. 16 -18.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
40 din 258 și-au confruntat potențialele militare în prima conflagrație mondială (1914 -1918).
În perioada acestui război s-a ridicat problema unei limitării a armamentelor
naționale la un nivel rezonabil, compatibil cu securitatea i nternă a țărilor, ea fiind
promova tă ca un deziderat major în textul celui de-al patrulea punct al mesajului
(în 14 pun cte) președintelui america n W. Wilson către Congresul SUA. Acest
obiectiv de securitate mondială a fost inserat în programul Conferinței de pace de
la Paris 1918 -1919. Tratatele de pace din anul 1919 au prevăzut obligații de
dezarmare pentru statele învins e, Germaniei fiindu -i stabilite o serie de condiții :
interzicerea construirii de fortificații la 50 km de malul stâng al Rinului; limitarea
efectiv elor armatei germane, reducerea arsenalului militar ; abolirea serviciului
militar obligatoriu; interzicerea măsurilor de mobilizare; dezarmarea și
dezafectarea fortificațiilor la 50 km d e Rin; limitarea flotei germane . Prevederi
asemănătoare au fost și în Tratatele cu Austria, Ungaria, Bulgaria și Turcia,
executarea clauzelor militare, navale sau aeriene de dezar mare fiind de competenta
unei Comisii interaliate de control38.
După Primul Război Mondial, prin tratatele de pace de la Paris , statele au
propus să se adopte un instrument internațional, cu vocație de universalitate, care
să interzică definitiv utiliza rea gazelor de luptă . Protocolul de la Geneva, din 17
mai 1925, privind interzicerea folosirii în război a gazelor toxice , a reprezentat un
factor de descurajare pentru folosirea acestui tip de arme în cursul celui de -al
Doilea Război Mondial.
Până la izbucnir ea celui de -al Doilea Războ i Mondial au fost adoptate
următoarele instrumente juridice interna ționale :
− la 22 aprilie 1930, Tratatul pentru limitarea și reducerea armamentelor
navale39, care în partea a IV -a conține articolul 22 referitor la submarinul de
război;

38 Vezi textul tratatelor de pace în Războiul și neutralitatea, colecție de texte , Institutul de Arte
Grafice „N.V. Ștefăniu”, București, 2004.
39 Tratatul a intrat în vigoare la 31 decembrie 1930 pentru o perioadă de șase ani și a expirat la
31 decembrie 1936.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
41 din 258 − la 15 aprilie, la recomandarea celei de -a 70-a Conferințe internaționale a
statelor americane, la Washington, a fost semnat Tratatul pentru protecția
instituțiilor artistice și științifice și a monumentelor istorice (Pactul Roerich)40.
− la 6 noiembrie 1936, a fost semnat la Londra Procesul -verbal referitor la
regulile privitoare la submarinul de război, continuate în partea a IV -a a
Tratatului de la Londra din 22 aprilie 193041;
− în timpul războiului civil din Spania, nouă state42 au semnat la Nyon, la
14 septembrie 1937, un Acord privind măsuri colective pentru reprimarea
atacurilor submarinelor împotriva navelor comerciale , cunoscut sub numele de
Acordul de la Nyon.
Dispoziții privitoare la regimul juridic al utilizării navelor de război și al
celor de c omerț au fost inserate în Convenția de la Montreux, din 20 iulie 1936.
Prevederil e acestei convenții reglementau aspecte specifice utilizării navelor de
război, condiții pentru tonajul aces tora etc.
Dezvoltarea construcțiilor de nave în scopuri militare în perioada
interbelică a determinat elaborarea unor convenții privind utilizarea submarinelor
împotriva nav elor comerciale: încheierea tratatelor de la Washington din anul
1922 ; Protocolul de la Londra din anul 193643.
N. Titulescu propunea în anul 1930 la c onferința „ Progresul ideii de pace ”,
desfă șurată la Universitatea Cambridge, adoptarea de măsuri pentru o limitare a
armamentelor în interesul păcii, cu respectarea Pactului Societății Națiunilor
adoptat în anul 1928 – Pactul Briand -Kellogg44. Eșecul proces ului de dezarmare a
determinat o cursă a înarmărilor care se va finaliza cu izbucnirea celui de -al Doilea
Război Mondial.
Carta ONU , semnată la San Francisco în ziua de 26 iunie 1945, (vezi anexa
nr. 1), a interzis într -o manieră irevocabilă vechiul drept al statelor de a folosi forța

40 Tratatul a intrat în vigoare la 26 august 1935.
41 Tratatul a intrat în vigoare în ziua semnării, la el aderând 50 de state, fără România.
42 Bulgaria, Egipt, Franța, Grecia, Iugoslavia, Marea Bri tanie, România, Turcia și URSS.
43 Cpt. Comandor Preda C. Fundățeanu, Libertatea mărilor și prizele marine , cu prefață de
Nicolae Titulescu, București, 1935, p. 257.
44 N. Titulescu, Discursuri , Editura Științifică, București, 1967, pp. 356 -357.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
42 din 258 armata în rezolvarea diferendelor interna ționale, instituind prin art. 2 par. 4 un
principiu fundamental „ Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor
internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la utiliza rea ei ”. Carta
conține două excepții de la abolirea forței armate: dreptul inere nt al s tatelor la
legitimă autoapărare individuală s au colectivă în cazul produce rii un atac armat
împotriva unui stat membru al ONU (art. 51); dreptul Consiliului de
Securitat e/ONU de a întreprinde operații militare multina ționale executate cu forțe
aeriene, maritime sau terestre ale conting entelor statelor membre ale organizației
(art. 42).
S-a instituit un monopol al Consiliului de Securitate /ONU asupra recursului
la forță în rezolvarea crizelor și a conflictelor armate internaționale. Art. 24/Carta
ONU prevede că acest organism are răspunderea principală pentru menținerea
păcii și securității interna ționale. Consiliul de Securitate acționează în numele
statelor membre, în con formitate cu scopurile și principiile Națiunilor Unite45; prin
art. 25 statele sunt obligate să execute hotărârile Consiliului de Securitate ,decizii
luate în conformitate cu textul Cartei , inclusiv în cazul manifestării dreptului la
autoapărare, în art. 51 precizându -se că acest drept la autoapărare al statelor se
aplică „ până când Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare pentru
menținerea păcii și securității internaționale ”. Prevederi similare sunt în capitolul
VIII al Cartei, în reglementarea raporturile dintre Consiliul de Securitate și
organizațiile regionale de apărare colectivă (ex: OSCE), art. 52 -54 permit acorduri
regionale pentru a asigura salvgardarea păcii și securității regionale, cu condiția ca
aceste acorduri să fie conforme cu princip iile ONU.
Exercitarea dreptului Consiliului de Securitate de a decide recurge a la forță
armata pentru menținerea păcii , a salvgardării securității internaționale, obligă
statel e să pu nă la dispoziția ONU, la cerere , în baza unor acorduri speciale, unități
din compunerea forțelor armate, asistenț ă tehnico -militară și dreptul de trecere al
unor for țe armate (art. 43). Membrii Națiunilor Unite vor asigura contingente

45 V.Crețu, Nerecurgerea la forță în relațiile internaționale , Editura Politică, București, 2002, p. 63.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
43 din 258 națion ale de forțe armate (de reacție rap idă) pentru o misiune militară
multinațională46, efect ivele acestor contingente naționale și pla nurile pentru
operația respectivă fiind stabilite de Consiliu (cu ajutorul Comitetului de Stat
Major) în limitele indicate în acordurile speciale încheiate de ONU cu statele
participante (art. 45). Consacrând princ ipiul nerecurgerii la forță în relațiile
internaționale, Carta ONU reglementează în textul art. 11: „ 1. Adunarea Generală
poate examina principiile generale de cooperare pentru menținerea păcii și
securității internaționale, inclusiv principiile care guver nează dezarmarea ”.
Primul tratat internațional umanitar, în perioada postbelică, a fost Convenția pentru
prevenirea și reprimarea crimei de genocid47, instrument juridic adopta t la
9 decembrie 1948. Din cauza atrocităților comise de Germania în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial împotriva unor grupuri etnice sau religioase – evrei, slavi etc. –
crima de genocid a fost inclusă în „Proiectul de cod al crimelor contra păcii și
securității omenirii”, printre crimele care „ aduc în mod normal atingerea rela țiilor
internaționale într -un mod periculos pentru menținerea păcii ”48.
Între 21 aprilie și 21 august 1949, a avut loc la Geneva o Conferință
diplomatică la care au fost reprezentate 63 de state, inclusiv România, unde s -au
adoptat următoarele convenții re feritoare la protecția victimelor de război:

46 Merită menționat în acest context art. 44 al Cartei, conform căruia, atunci când Consiliul de
Securitate a decis să recurgă la forță, înainte de a cere unui Membr u nereprezentat în Consiliu să
pună la dispoziție forțe armate, el trebuie să -l invite pe acel Membru ca, dacă dorește, să
participe la luarea hotărârilor Consiliului privind folosirea forțelor armate ale acelui Membru. De
asemenea, potrivit art. 84, autor itatea administrantă a unui teritoriu aflat sub tutela ONU, va avea
datoria ca acesta să -și aducă contribuția la menținerea păcii și securității internaționale prin
contingente de voluntari, înlesniri și sprijinul teritoriului respectiv pentru îndeplinirea obligațiilor
asumate în această privință de Consiliul de Securitate, precum și pentru apărarea locală și
menținerea legalității și a ordinii în teritoriul sub tutelă.
47 Convenția a fost adoptată prin Rezoluția 260/III a Adunării Generale a ONU; a intrat în
vigoare la 12 ianuarie 1951, la ea fiind părți 102 state, inclusiv România (prin aderare la 2
noiembrie 1950).
48 Printre aceste crime figurau: i) folosirea forței armate cu violarea dreptului internațional și, în
special, recurgerea la un război de agre siune sau la amenințarea cu un asemenea război; ii) incitarea la un
război civil într -un stat: iii) anexarea de teritorii cu violarea dreptului internațional; iv) violarea
clauzelor militare ale tratatelor internaționale; v) crima de genocid. (Pentru detal ii, a se vedea
Doc. A/CN.4/25), p. 9; l. Paenson, op.cit ., pp. 52 -54.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
44 din 258 − Convenția pentru ameliorarea soartei mili tarilor răniți în campanie49;
− Convenția pentru îmbunătățirea soartei răniților, bolnavilor și
naufragiaților din forțele armate în conflictele pe mare50;
− Convenția de la G eneva privitoare la tratamentul prizonierilor de
război51;
− Convenția privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război52.
Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și
naufragiaților din forțele armate pe mare consacră un capitol special (capitolul II)
răniților, bolnavilor și naufragiaților. Potrivit art. 12 din convenție, membrii
forțelor armate și alte persoane prevăzute la art. 13 al convenției, care se vor găsi
pe mare și vor fi răniți, bolnavi sau naufragiați, vor trebui să f ie respectați și
protejați .
Convenția a fost ratificată de România la 14 mai 1954, instrumentul de
ratificare fiind depus la sediul Guvernului elvețian (depozitarul Convenției) la 1
iunie 1954. Adunarea Generală a ONU . a adoptat, pe 24 noiembrie 1961,
Declarația cu privire la interzicerea armelor nucleare sau termonucleare unde se
stipulează: folosirea armelor nucleare și termonucleare constituie o violare a
Cartei ONU; folosirea armelor nucleare și termonucleare ar cauza suferințe
umane și distrugeri mate riale mari și este contrară normelor dreptului
inter național ;folosirea armelor nucleare și t ermonucleare este îndreptată contra
omenirii, în general, comunitatea umana suporta efectele cauzate de folosirea
acestor arme; statul care utilizează arme nucleare și termonucleare violează Carta
ONU și comite o crimă împotriva umanității și civilizației.
Deși există un consens general, la nivelul Organiza ției Națiunilor Unite,
asupra c aracterului ilegal al utilizării armelor nucl eare, absența unei norme

49 Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, op.cit., p. 93 și urm. Această Convenție a înlocuit convențiile din
1864, 1904, 1906 și 1929 a intrat în vigoare la 21 octombrie 1950.
50 Înlocuiește Convenți a a X -a de la Haga din 1907. A intrat în vigoare la 21 octombrie 1950.
51 Înlocuiește Convenția omonimă din 1929. A intrat în vigoare la 21 octombrie 1950.
52 Textele celor patru convenții în Dreptul internațional umanitar… Documente, Editori: Ionel
Cloșcă , Ion Suceavă, pp. 147 -281.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
45 din 258 expresis ve rbis în acest sens a permis unor state să acționeze contrar normelor
dreptului internațional umanitar.
La 11 februarie 1971, a fost încheiat la Moscova Tratatul cu privire la
interzicerea amplasării armelor nucleare și a altor arme de distrugere în masă pe
fundul mărilor și oceanelor și în subsolul acestora. Dispozițiile acestui tratat se
regăsesc în Convenția de la Montego Bay din 1982, unde se proclamă principiul
libertății mărilor în si stemul principiilor dreptului internațional.
Cea mai importantă codi ficare din perioada postbelică a fost Conferința
diplomatică asupra reafirmării și dezvoltării dreptului internațional umanitar53
1974 -1977, unde au fost rep rezentate 126 de state, inclusiv România, și observatori
din 35 de organizații internaționale, guver namentale și neguvernamentale.
Conferința a adoptat:
− Protocolul adițional la Convențiile de la Geneva, din 12 august 1949, cu
privire la protecția victimelor de război din conflictele armate internaționale
(Protocolul I)54;
− Protocolul adițional la Convenț iile de la Geneva, din 12 august 1949, cu
privire la conflictele armate cu caracter intern (Protocolul II)55.
Principiul limitării dreptului de a recurge la forță a fost reafirmat prin art.
35 din Protocolul I de la Geneva din 1977, care prevede:
 în orice c onflict armat, dreptul Părților la conflict de a alege metodele56
sau mijloacele de război este limitat.
 este interzis de folosi ar me, proiectile și metode de război proprii a cauza
suferințe superfluu;
 este interzis de a utiliza metode sau mijloace de ră zboi care sunt
concepute să cauzeze daune extinse, durabile și grave mediului natural.

53 Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, op. cit . p. 95. Conferința și -a desfășurat lucrările în patru sesiuni:
20 februarie – 29 martie 1974; 3 februarie – 18 aprilie 1975; 21 aprilie – 11 iunie 1976 și 21
aprilie – 10 iunie 1977.
54 Protoc olul a intrat în vigoare la 7 decembrie 1978, la el fiind părți 146 state (la l ianuarie
1999).
55 A intrat în vigoare la 7 decembrie 1978; sunt părți la Protocol 138 de state (la l ianuarie 1999).
56 În timp ce Convenția din 1907 viza prin limitare „mijloac ele de vătămare a inamicului”,
Protocolul I se referă și la „metode de război”, expresie ce corespunde realităților de azi.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
46 din 258 Acțiunile ofensive și defensive ale beligeranților sunt limitate de dreptul
operațional prin intermediul măsurilor de precauție prevăzute în art. 57 și 58 ale
Protocolului adițional 1 din 1977, pentru asigurarea protecției populației civile, a
persoanelor civile și a bunurilor cu caracter civil. Obligațiile atacatorului și ale
apărătorului sunt diferite, în timp ce atacatorul este obligat să ia măsurile de
precauție prevăzu te (art. 57 – precauții în atac), apărătorul va lua astfel de măsuri
doar în măsura în care acesta este practic posibil (art. 58 – precauții împotriva
efectelor atacurilor); această diferențiere de tratament este rezonabilă prin faptul că
în timp ce atacat orul are inițiativa luptei, apărătorul este condiționat m acțiunile lui
de ceea ce face cel care atacă. Conducerea operațiilor militare defensive implică în
mod concret doar evitarea amplasării de obiective militare în interiorul sau în
apropierea zonelor dens populate precum și îndepărtarea populației și bunurilor
civile supuse autorității apărătorului din vecinătatea obiectivelor militare57. În
conducerea operațiilor ofensive trebuie avută permanent în vedere următoarelor
măsuri de precauție:
 în pregătirea atacului armat trebuie respectat principiul discriminării,
verificându -se ca obiectivele atacate să nu fie persoane/bunuri protejate, ci numai
obiective militare, alegându -se mijloacele și metodele de atac pentru reducerea
pierderilor și a pagubelor civil e care ar putea fi cauzate incidental și abținându -se de
la lansarea unui atac de la care s -ar putea aștepta că va crea incidental pierderi și
pagube civile excesive în raport cu avantajul militar urmărit;
 anularea sau întreruperea atacului atunci când se constată că obiectivul nu
este militar sau se poate produce incidental pierderi și pagube excesive;
 lansarea unui avertisment, în timp util, atunci când circumstanțele o
permit, în cazul atacurilor care pot afecta populația civilă;

57 Îndepărtarea populației/bunurilor civile din vecinătatea obiectivelor militare se realizează sub
rezerva art. 49 din Convenția a I V-a din 1949 care interzice Puterii ocupante transferările
forțate sau deportările civililor (în masă sau individual), dar permite evacuarea totală sau
parțială dacă securitatea populației sau motive imperioase militare o cer, fără a se ieși din
frontierel e teritoriului ocupat.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
47 din 258  alegerea obiectivului pe ntru care se poate aștepta ca atacul să prezinte
pericolul cel mai mic pentru persoanele/bunurile civile, în cazul când este posibilă
alegerea între mai multe obiective militare.
Având în vedere unele exprimări susceptibile de a fi înțelese în mod diferit
(pierderi și pagube excesive, avantajul militar), textul respectiv a ținut să precizeze
că nicio dispoziție a art. 57 nu poate fi interpretată ca autorizând atacuri
împotriva populației civile, a persoanelor civile sau a bunurilor cu caracter civil. Se
menționează că măsurile de precauție respective se iau și în conducerea
operațiunilor militare pe mare și în aer. D incolo de diferențele menționate între
operațiile ofensive și defensive, în textele Protocolului Adițional I din 1977, prin
expresia atacuri se înțeleg actele de violență împotriva adversarului, indiferent
dacă aceste acte sunt ofensive sau defensive.
Armele neconvenționale – agenți chimici, armele nucleare, tehnicile de
modificare a mediului – au efecte distructive și de lungă durată asupra mediu lui.
Efectele menționate pot fi rezultatul folosirii unor mijloace speciale de luptă și al
lansării unei cantități mari de muniții (proiectile) convenționale, explozive sau
incendiare asupra unui obiectiv sau a unei zone.
Armele nucleare, chimice, bacterio logice (biologice) și ecologice sunt arme
de distrugere în masă și utilizarea lor în timp de conflict armat nu este permisă
datorită efectelor grave asupra mediului natural și asupra populației.
Forțelor armate, aflate în atac, li se interzice de a ataca : bunurile cu caracter
civil; localitățile neapărate; zonele neutralizate și demilitarizate; zonele și
localitățile sanitare și de securitate; stabilimentele și unitățile sanitare fixe și mobile;
organismele de protecție civilă; bunurile culturale; bunurile indispensabile
supraviețuirii populației civile; mediul natural: lucrări și instalații conținând forțe
periculoase. În ceea ce -l privește pe cel aflat în apărare, acesta are obligația
generală negativă de a nu utiliza bunurile protejate în scopuri militare , deoarece
comite un act de perfidie, afectează protecția juridică, imunitatea obiectivului civil ;
lui îi revin și obligații speciale, cum ar fi aceea de a pregăti din timp de pace
salvarea bunurilor culturale și a nu le utiliza la război în scopuri ostile , de a nu

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
48 din 258 amplasa obiective militare în proximitatea lucrărilor conținând forțe periculoase, de
a nu utiliza bunuri sanitare pentru a pune obiective militare la adăpost de atacuri. În
acest domeniu de limitare, regulile se aplică oricărei operații terestre , aeriene sau
navale.
Este interzisă folosirea metodelor și mijloacelor de război care au efecte
nediscriminante (arme chimice, bacteriologice, nucleare și termonucleare) și nu se
poate face discriminare între obiectivele militare și cele civile; se produc daune
întinse, grave și durabile mediului natural.
Ultimele tratate internaționale au fost adoptate la Conferința Națiunilor
Unite cu privire la interzicerea sau limitarea folosirii unor arme convenționale
considerate ca producând efecte traumatizante exc esive sau ca lovind fără
discriminare58. Acestea au fost:
− Convenția asupra interzicerii sau limitării utilizării anumitor arme
clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante sau lovind fără
discriminare;
− Protocolul privind schijele nelo calizabile (Protocolul I);
− Protocolul asupra utilizării de mine, capcane sau alte dispozitive
(Protocolul II);
− Protocolul asupra interzicerii sau limitării utilizării de arme
incendiare59.
Prin Convenția de la Paris, din anul 1992, armele chimice au fost i nterzise
în mod expres.
Prin adoptarea, la 11 aprilie 1992, a Convenției cu privire la interzicerea
perfecționării, producerii și stocării armelor bacteriologice (biologice) , s-a
elaborat primul document internațional care prevede eliminarea din arsenalele
statelor a acestor categorii de arme.

58 I. Cloșca, Despre diferendele internaționale și căile soluționării lor , Editura Științif ică,
București, 1973, pp. 11 -36, p. 96
59 Toate cele patru instrumente au intrat în vigoare la 2 decembrie 1983.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
49 din 258 În preambulul Convenției, în paragrafele 9 și 10, statele părți la convenție,
au convenit: este în interesul întregii omeniri să se excludă complet posibilitatea
ca agenții bacteriologici (bi ologici)si toxinele să fie folosite ca arme .
Armele nucleare și termonucleare
Armele nucleare provoacă distrugeri masive și pagube considerabile
mediului natural, efectul undei de șoc și radioactivitatea penetrantă fiind
catastrofal e.
În drept ul internațional nu există convenții internaționale care să interzică
utilizarea armelor nucleare. P rin normele unor tratate multilaterale sunt
reglementate interdicții pentru: efectuarea de experiențe nucleare în atmos feră, în
spațiul cosmic, în mediul marin ; a utiliza, a produce sau a achiziț iona, a depozita, a
instala arme nucleare î ntr-o anumită zonă; a instala armele nucleare pe fundul
mărilor ; de a plasa în spa țiul cosmic obiecte purtătoare de arme n ucleare; a plasa
acestor arme în Antarctica. La 13 octombrie 1995, a fost adoptat Protocolul
privind interzicerea armele laser , în special a celor care produc orbirea
persoanelor care privesc cu ochiul liber sau care poartă ochelari de corectare .
ONU va continua sa activeze pentru ca generațiile viitoare să poată trăi într –
o lume mai bună și mai dreaptă. Europa, în decursul istoriei, a resimțit efectul unor
războaie dramatice (în secolul XX – două conflicte armate mondiale). A re nevoie
de un sistem juridico -administrativ de securitate.
În cadrul OSCE s -a elaborat un sistem complex de control al armamentelor,
de creștere a încrederii prin monitorizarea activităților militare ale statelor, fără a se
recurge la instrumente juridice, ci doar la acorduri politice. Carta de la Paris pentru
o nouă Europă – 1990, Codul de conduită privind aspectele polit ico-militare ale
securității – 1994, Codul de control a l armamentelor – 1996, sunt documente care
nu sunt supuse înregistrării la secretariatul ONU (conf. art. 102 din Carta ONU) în
vederea difuzării către membrii organizației ca documente oficiale al ONU, nu sunt
considerate tratate în sensul dreptului internațional. Ele au fost publicate în

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
50 din 258 Monitorul Oficial al României60. Documentele securității și dezarmării europene
stabilesc pentru statelor implicate o anumită conduită politică, obligațiile fiind
respe ctate cu bună c redință ; aceste instrumente internaționale ,considerate ca fiind
politically binding ,se deosebesc de tratatele internaționale prin lipsa sancțiunilor
juridice și a posibilității folosirii coerciției în caz de nerespectare, fiind susceptibil e
doar de sancțiuni morale și politice61.
Documentele OSCE au putut reglementa probleme mult mai complexe ale
dezarmării decât tratatele internaționale. Codul de conduită în problemele politico –
militare ale securității conține m ăsuri pentru comportamentul s tatelor în
următoarele domenii: menținerea capacităților militare la un nivel corespunzător
nevoilor legitime de securitate individuală și colectivă, consonante cu dreptul
internațional (pct. 12); staționarea forțelor armate pe teritoriile altor state în
conformitate cu acordul liber negociat (pct. 14); aplicarea cu bună credință a
angajamentelor asumate în domeniul controlului armamentelor, dezarmării,
creșterii încrederii și securității (pct. 15); asigurarea controlului eficient al forțelor
și activitățil or militare (pct. 21); limitarea cheltuielilor militare și transparența
programelor de apărare (pct. 22); introducerea în regulamentele militare pentru
instruirea forțelor armate a textelor convențiilor de drept internațional umanitar
(pct. 29 și 31); asig urarea că personalu l militar responsabil nu va da ordine
contrare legilor naționale și internaționale (pct. 31). Sistemul OSCE62 a creat o
rețea de acorduri teh nice de control al armamentelor .

60 Buletinul Oficial nr. 92/197 5; Monitorul Oficial nr. 181/1991; Monitorul Oficial nr. 312/1992;
Monitorul Oficial nr. 135/1997.
61 A. Alexe, Evoluții și tendințe actuale în cadrul OSCE , în revista LEX, editată de Direcția
Legislație și Asistență Juridică din Ministerul Apărării, nr. 1 /2007, pp. 26 -30.
62 Amănunte în OSCE Handbook , Viena, 1996, p. 91.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
51 din 258 1.6. POTEN ȚIALE AMENIN ȚĂRI PENTRU SECURITATEA UMANĂ
ÎN ZONELE DE CRIZĂ SOCIALĂ ȘI DE CONFLICTE ARMATE

Conceptul de securitate globală presupune existența unei entități
supranaționale (ONU )care ar putea lua decizii aplicabile întregii omeniri. Mai
mult, în condițiile în care competiția pentru resurse între state s -a accentuat, este
puțin probabil ca securitatea globală să reprezinte un concept durabil în relațiile
internaționale.
Mediul de securitate necesită adaptarea criteriilor clasice de analiză a
securității, în sensul că sistemul relațiilor internaționale de as tăzi și toate evoluțiile
ce se înregistrează la nivel național, zonal, regional și global trebuie analizate în
termeni de putere militară în epoca globalizării.
Din altă perspectivă63, sistemul global a fost văzut ca o îmbinare a cinci
subsisteme majore: su bsistemul politic, subsistemul economic, subsistemul social
(mai exact, socio -demografic, fără componenta culturală), subsistemul cultural și
subsistemul ecologic.
Securitatea umană reprezintă un element central al procesului de globalizare.
Conceptul rele vă o stare de pace în care omenire a se simte în siguranța , în care
există protecție juridica ș i umanitara în fața amenințăr ii criminalității, a conflictului
armat și a dezastrelor ecologice etc. Condițiile existenței securității umane, ce pot
fi translatat e în cerințe de securitate în domeniile politic, economic, social, militar
și ecologic, se află permanent sub amenințare, existența cotidiană fiind
caracterizată, de fapt, printr -o stare de insecuritate umană . Insecuritatea umană,
existentă în mai multe do menii ale vieții sociale, poate conduce la declanșarea unui
conflict politico -social, ce poate degenera în unul armat.
Confli ctele armate au impli cații și efecte grave asupra mediului de securitate
internațional .
În ceea ce privește Uniunea Europeană, Comi sia Europeană a început cu ani
în urmă să dezvolte o serie de politici în domenii, precum protecția infrastructurii

63 Jorge Nef, Human Security and Mutual Vulnerability: The Global Political Economy of
Development and Underdevelopment , Ottawa: IDRC Books, 1999. p23

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
52 din 258 critice, a mediului natural și a civililor. Atentatele teroriste de pe teritoriul statelor
europe ne au dat un nou impuls de schimbare în sfe ra securității, însă transformarea
nu s-a desfășurat cu viteza cu care a fost făcută în SUA. De asemenea, nici sensul
schimbării nu a concis cu cel din SUA: „Strategia Europeană de Securitate”64, din
2003, promovează o altă viziune, diferită de cea american ă. Perspectiva europeană
accentuează trei dimensiuni ale securită ții: politică, economică și socială.
Dimensiunea politică se referă la responsabilitatea comunităților naționale
europene față de asigurarea siguranței și securității cetățenilor, cea economi că – la
securitatea piețelor europene aflate în competiție cu piețele celorlalte puteri ale
lumii, iar cea socială – la conștientizarea de către cetățeni a provocărilor
contemporane ce au un impact puternic asupra securității, încrederii și libertății.
Guvernelor statelor europene le sunt disponibile patru instrumente65: protecția
civilă, forțele de securitate, forțele armate și comunitatea de informații.
Teama referitoare la creșterea în amploare a violențelor, a crimelor și a
degradării societății, absența protecției statului și neimplicarea acestuia în viața de
zi cu zi a cetățenilor săi au intensificat dezbaterile privind utilizarea instrumente lor
din sfera monopolulului violenței pe care acesta îl deține. Cetățenii multor țări
dezvoltate consideră că ins tituțiile specializate ale statului nu pot furniza securitate
pe măsura nevoilor lor. De asemenea, în țările lumii a treia, corupția din aceste
instituții diminuează posibilitatea ca guvernul să ofere protecție în fața
amenințărilor.
Amenințarea de sorgin te politico -militară se referă la lezarea drepturilor
fundamentale ale statelor sau a sistemelor de securitate și se caracterizează prin
aceea că percepția transpunerii în fapte a obiectivelor amenințării se încadrează în
rândul pericolelor virtuale. Ele d etermină o serie de măsuri de asigurare a
securității necesare contracarării efectelor amenințării. Situația se agravează când

64 European Security Strategy, A Secure Europe în a Better World , Brussels, 12 December 2003,
http://ue.eu.int/uedocs/cmsUpload/78367.pdf.
65 Paolo Brito, Developing Interoperability between European Security Agencies în order to
Maximise Capabilities and Avoid the Duplication of Resources , comun icare susținută în cadrul
conferinței „Homeland Security Europe. Interoperability Focus Day”, organizată de World
Bussines Research în 27 iunie 2006, Bruxelles, http://www.presentation.wbr.co.uk.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
53 din 258 acestea sunt supradimensionate prin inițierea unei reacții în lanț, în care binomul
„acțiune -reacțiune ” se poate multiplica până la distrugerea sistemului care l -a
generat66. Aceste reacții sunt generate frecvent de amenințările asimetrice, care
semnifică „ amenințarea reieșită din posibilitatea de a întrebuința mijloace sau
metode diferite pentru a lovi sau neutraliza punctele for țe ale unui adversar,
exploatând slăbiciunile sale în scopul de a obține un rezultat disproporționat ”.
În literatura de specialitate67 se utilizează și sintagma: „ amenințarea cu
forța” , în sensul unei acțiuni prin care unul sau mai multe state fac uz de acte
politice, economice, militare sau de altă natură, cu scopul de a impune altui stat sau
altor state să renunțe la deplina exercitare a drepturilor și atributelor suverane. Se
mai întâlnește și expresia: „ amenințarea militară externă ” care înseamnă o
amenința re care se referă la securitatea pe plan militar și a cărei sursă este în afara
frontierelor naționale. Ea poate fi determinată de „ revendicări teritoriale, o
ingerință în problemele interne ale unei țări, prezența unor focare de conflict
armat, mai ales c ele din apropierea frontierelor unui stat (…) sau desfășurarea și
amplificarea puterii grupărilor de forțe susceptibile de a bulversa echilibrul de
forțe existent în zonă”68.
Definițiile precedente, culese din dicționare și lucrări de securitate, induc, de
cele mai multe ori, controverse în privința stabilirii relației cauză -efect. „Unele pun
accentul pe protejarea de pericole (securitatea obiectivă), iar altele pe sentimentul
de siguranță (securitatea subiectivă) sau pe absența oricărei îndoieli. Importantă
este înțelegerea lor deplină, în special a celor provenite din altă limbă pentru ca
să nu apară confuzii în exprimare și înțelegere cu urmări de atitudine grave”69.
Din cele prezentate rezultă că „ amenințarea este un pericol potențial, exprimat
prin cuvint e sau gesturi, care are autor, scop, obiectiv și o țintă. Pericolul exprimă

66 Cf. Grigore Alexandrescu, Amenințări în mediul de securita te, în Studii de securitate și
apărare, vol. I, Editura U.N.Ap. „Carol I” , București, 2005, p. 155.
67 Ibidem.
68 Dictionnaire interarmees Francaise/Roumanian/Anglais de Relations Internaționales et
Strategiques, Editura U.N.Ap., Bucure ști, 2004, p. 147.
69 Grigore Alexandrescu, Amenințări în mediul de securitate, în Studii de securitate și apărare,
vol. I, Editura U.N.Ap. „Carol I” , București, 2005, p. 156.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
54 din 258 o primejdie, un posibil eveniment cu urmări grave. Riscul este un pericol
posibil”70. Vulnerabilitatea ilustrează punctul slab, sensibil al cuiva sau a ceva71.
Toate noțiunile preced ente sunt specifice domeniului securității și reprezintă
realități specifice componentelor sec urității, între care există asemănări și
deosebiri. Deosebirile dintre conceptele prezentate sunt date de genul proxim și
diferența specifică care dezvăluie carac teristicile esențiale ale fiecăruia. Elementele
de specificitate se combină cu ipostazele multiple în care conceptul respectiv este
folosit de specialiști. Amenințările, pericolele, riscurile și vulnerabilitățile sunt
percepute în mod diferit de statele lu mii. Aspectele generate de probleme istorice,
puterea economică, puterea militară, ambițiile hegemonice, interesele naționale
fundamentale, calitatea de membru sau nu la o alianță militară dau percepției
nuanțe și particularități naționale.
Diminu area vul nerabilităților sau prevenirea (mic șorarea) amenințărilor,
determină orientarea strategiei de securitate națională, care se poate concentra spre
interior, încercând să reducă vulnerabilitățile statului sau spre exterior, alocând
forțe și mijloace pentru a acționa asupra surselor de amenințare72. Dacă
vulnerabilitățile unui sistem de securitate național sau internațional sunt destul de
concrete, amenințările sunt mult mai greu de identificat și definit, ca o consecință a
raportului subiectiv/obiectiv dintre i ndivizi. Așa, de exemplu, în concepția unui
grup de oameni, poate chiar a unor factori de decizie, amenințările pot să nu aibă
un suport real. La fel de periculoasă este situația în care, datorită mecanismelor
democrației, nu se pot lua decizii oportune pe ntru înlăturarea amenințărilor reale.
„Diferența dintre provocările minore și amenințările la adresa securității
naționale se întinde de la obișnuit și rutinar, până la drastic și fără precedent”73.
Modalitatea în care se desfă șoară o amenințare depinde, în cele mai multe cazuri,

70 Mic dicționar enciclopedic , Ediția a II -a, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978,
p. 834.
71 Cf. Florin Marcu , Marele dicționar de neologisme, Editura Saeculum I.O, București, 2000,
p. 230.
72 Ibidem, p. 158.
73 Barry Buzan, Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională
în epoca de după Războiul Rece, Editura Cartier, Chișinău, 2000, p. 123.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
55 din 258 de decizia politică și mai puțin de obiectivitatea elementelor constitutive ale
amenințării respective. Cele mai multe amenințări politice sunt direcționate
împotriva ordinii de drept d într-un stat prin: pres iuni asupra instituțiilo r publice în
favoarea unei anumite politici, activită ți pentru răsturnarea guvernului, favorizarea
și impunerea secesionismului, distrugerea structurii politice, izolarea politică,
desființarea organismului de securitate etc.
„Amenințările politice pot ave a caracter ideologic sau național și pot fi
intenționale și structurale”74. În categoria amenințărilor intenționale sunt incluse:
cele generate de natura regimului politic (dictatorial); nerecunoașterea diplomatică
a statului r espectiv; intervențiile în afa cerile interne ale altui stat; propaganda
ostilă ; sprijinirea unor grupări antistat ale; excluderea din diferite organisme de
securitate; influențare a elaborării rezoluții lor unor organisme internaționale în sens
defavorabil pentru statul vizat. Amenințăril e structurale provin din evoluția
sistemului social global în care unele entități devin anacronice. Ele emerg atunci
când principiile organizatoare a două state se contrazic între ele, într -un context de
insecuritate. Ele pot avea la bază unele incompatibi lități dintre diferite structuri
supranaționale și statele din compunerea acestora. La nivelul relațiilor dintre state,
amenințările de ordin structural pot viza75: cosuveranitatea asupra unor teritorii;
subordonarea unor partide organizate pe criterii etni ce de pe teritoriul altor state;
extrateritorialitatea legislativă.
Am dorit să prezentăm principalele dimensiuni ale securității naționale în
contextul complexului proces al globalizării, în care dimensiunile importante
(politică, economică, socială , militară) au implicații majore asupra securității și
apărării naționale.

74 Grigore Alexandrescu, op.cit, p. 166.
75 Cf. Grigore Alexandrescu, Amenințări în mediul de securitate, în „Studii de securitate și
apărare ”, vol. I, Editura U.N.Ap. „Carol I”, București, 2005, p. 166.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
56 din 258

Pagină albă

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
57 din 258
CAPITOLUL 2
ORGANIZAȚII ȘI INSTITU ȚII DE SECURITATE
RESPONSABILE PENTRU REZOLVAREA DIFERENDELOR
DINTRE STATE ȘI CONTROLUL APLIC ĂRII NORMELOR
DREPTULUI INTERNA ȚIONAL UMAN ITAR ÎN SITUA ȚIILE
DE CRIZE SOCIALE ȘI CONFLICTE ARMATE

Omenirea s -a ocupat în toate momentele istorice de pacea și securitatea
internațională. Marii gânditori ai umanității le -au analizat în profunzime, însă nici
până azi conceptul pace nu și -a găsit o definiție cu valabilitate universală.
Istoria omenirii a consemnat modalități dintre cele mai diversificate de
materializare a preocupărilor pentru asigurarea securității, de la nivelul securității
persoanei fizice până la cel al securității grupurilor sociale (statelor, organizațiilor
internaționale).

2.1. INSTITU ȚII, INSTRUMENTE JURIDICO -ADMINISTRATIVE
ȘI MECANISME DIPLOMATICE ALE ORGANIZAȚIILOR
INTERNAȚIONALE PENTRU SOLUȚIONAREA DIFERENDELOR
ȘI CRIZELOR DE SECURITATE

Organizațiile inte rnațional e de securitate (ONU, OSCE) au promovat o
dimensiune special ă a conceptului de securitate, respectiv aceea de „securitate
colectivă“, urmărindu -se dezvoltarea cooperării dintre st ate, coordonarea
eforturilor de se curitate pentru atingerea unui obiectiv umanitar: securitatea
cetățenilor statelor de pe mapamond . Securit atea se bazează pe stabilitatea politică
și pe cea militară . Securitatea colectivă este un mecanism politico -diplomatic și
militar de apărare pentru prevenirea și contracararea acțiunilor unui agresor
potențial. ONU trebuie să utilizeze forța unită a unor state împotriva unui posibil
agresor, însă, în mod normal, caută să pr omoveze rezolvarea prin mijloace politi ce

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
58 din 258 a diferendelor inter naționale . Politica de securitate bazată pe cooperare
interna țională are scopul de a evita escaladarea potențialelor conflicte, punând un
accent deosebit pe promovarea deschiderii diplomatice și a transparenței.
Securitatea colectivă și securitatea bazată pe cooperare sunt instrumente
complementare ale politicii int ernaționale de securitate.
Noua arhitectură a puterii în lume, și implicit a sistemului de securitate, ar
putea depinde, pe viitor, de potențialul puterii pe care î l va aduce fiecare stat la
masa tratativelor.
Viitoarele pu teri mondiale vor fi dinamizate d e noile tendințe în domeniul
științific, informatic și în domeniul militar. Cea mai nouă resursă de putere,
cunoașterea, se manifestă prin propagarea de noi rețele și mijloace de transmitere a
datelor și informațiilor, și constituie un extraordinar potenți al în ce privește
planurile de realizare a securității globale76.
Securitatea este din ce în ce mai puțin o problemă militară, aspectele de
ordin militar și strategic în ecuația securității fiind atenuate de cele de ordin politic,
economic, juridic, ecologi c, social etc.
Amenințările la adresa securității inte rnaționale provin de la state „ eșuate ”
sau „ slabe ”, state care au pierdut controlu l politico -administrativ pe teritoriile
naționale .
Acțiunile tero riste și actele de crima organizată sunt manifestări g rave ale
secolului XXI. În ac este circumstanțe, putem afirma că extinderea NATO și a UE
au influențat pozitiv , în mod semnificativ , stabilitatea economică și securitatea
cetățenilor statelor euroatlantice . Mediul de securitate european s -a consolida t
dator ită multiplicării eforturilor statelor de drept pentru consolidarea arhitecturi
europene de securitate .
În această lume complexă, dinamică și tur bulentă, confruntarea se poartă
între sisteme politice cu valori morale și spirituale diferite, între democraț ie și
totalitarism, și este influen țată de agresiunea t erorismului transfrontalier .

76 Peter Calvocore ssi, Politica mondială după 1945, Editura Al Ha, 2000, București, traducere
Simona Ceaușu, p. 9.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
59 din 258 Terorismul se manifest ă împotriva statelor democratice și a forțelor politice din
statele angajate în procesul democratizării. Globalizare a influențează mediul de
securitat e contemporan, creând oportunități de dezvoltare , dar și noi amenințări
pentru securitatea umana . Mediul de securitat e în epoca contemporan ă are o serie
de caracteristici: accelerarea proceselor de int egrare regională; proliferarea
acțiunilor care vizează fragmentarea s tatală; convergența eforturilor statelor
democratice în planul realizării unei arhite cturi de securitate predictibile.
Într-o lume caracterizată de globalizare, securitatea și prosperitatea depind
de existența unui sistem juridic in ternațion al eficace. Unul dintre obiectivele
majore este dezvoltarea cooperări internaționale , caracterizată de responsabilitatea
și activitatea eficienta a instituții lor internaționale competente pentru controlul
democratic al forțelor armate, menținerea unei ordi ni internaționale care s ă fie
bazat ă pe respectarea principiilor înscrise în Carta ONU.
Vocația universală a Cartei, pe lângă faptul că a fost semnată de marea
majoritate a statelor lumii, este dată de faptul că scopurile și principiile ONU
cupri nse în ea au caracter universal . Carta ONU are prevăzut caracterul obligatoriu
privind respectarea normelor cu valențe de principii fundamentale și pentru statele
nemembre ale organizației77. ONU este o organizație mondială cu competențe erga
omnes . Caracterul imper ativ al normelor determină obligativitatea respectării lor de
către toate statele lumii , astfel că din acest punct de vedere Carta ONU reprezintă
fundame ntul legalității internaționale78.
Carta Națiunilor Unite este elementul constitutiv al organizației, cu prinzând
principiile care stau la baza organizării și funcționării ONU, normele juridice
privind drepturile și obligațiile statelor membre, competența, structura, funcțiile și
competențele instituțiilor organizației, relațiile acesteia cu celelalte subi ecte de
drept internațional ( state, organizații etc.). ONU reprezintă expresia juridico –

77 Art. 2 pct. 6 – „Organizația va asigura ca Statele care nu sunt Membre ale Națiunilor Unite să
acționeze în conformitate cu aceste principii în măsura necesa ră menținerii păcii și securități
internaționale.”
78 Art. 103 – „În caz de conflict între obligațiile Membrilor Națiunilor Unite decurgând din
prezenta Carta și obligațiile lor decurgând din orice alt acord internațional vor prevala
obligațiile decurgând d in prezenta Carta .”

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
60 din 258 administrativă a dezideratului comunității de pe mapamond de a preveni un război
mondial, de a salvgarda pacea și securitatea internațională, de a d ezvolta
cooperarea în planul rezolvării diferendelor economice, sociale și culturale cu care
se confruntă omenirea și de a promova cadrul juridico -administrativ de respectare a
drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți cetățenii statelor lumii ,
fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
În conformitate cu prevederile art. 1, alin. 1 din Cartă79, ONU are
competență să reglementeze pașnic diferendele dintre state, acesta fiind și unul
dintre scopurile pentru care a fost creată. Obligația statelor, c are rezul tă din aceste
prevederi normative, este de a se rezolva diferendele dintre ele exclusiv prin
metode și procedee pașnice, statul având libertatea de a alege modul de soluționare
a diferendului. Dacă diferendul este de natură juridică, atunci soluționarea
diferendului revine Curții Internaționale de Justiție (CIJ), organ ul judiciar al
Națiunilor Unite competent să judece cauza d edusă judecății de state .
Soluționarea pașnică a diferendelor dintre state, în cadrul ONU, prezintă o
serie de trăsături: orice stat poate solicita declanșarea procedurii de soluționare a
unui diferend pentru interesul comun al membril or comunității internaționale;
aplicarea unor sancțiuni împo triva statelor care încalcă prevederile Cartei ONU
și ale altor norme de drept internațional; exercitarea controlului democratic civil
privind modul cum statele își respectă obligațiile asumate prin tratatele
internaționale la care sunt parte sau prin alt mod, prevenind apariția conflictelor,

79 Art. 1 Scopurile Națiunilor Unite sunt următoarele:
1. Să mențină pacea și securitatea internațională și, în acest scop: să ia măsuri colective eficace
pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimar ea oricăror acte de
agresiune sau altor încălcări ale păcii și să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate cu
principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu
caracter internațional ca re ar putea duce la o încălcare a păcii;
2. Să dezvolte relații prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în
drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele, și să ia oricare alte măsuri potrivite
pentr u consolidarea păcii mondiale;
3. Să realizeze cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter
economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și
libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;
4. Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri
comune.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
61 din 258 contribuind la găsirea soluțiilor politice pentru rezol varea diferendelor apărute
sau interzicând folosirea discreționară a forței precum și limitarea incidenței unor
conflicte internaționale.
Soluționarea diferendelor de către ONU, potrivit normelor inserate în Carta
ONU, pot fi reglementate pe două căi: a) prin mijloace pașnice; b) prin metode de
constrângere. Soluționarea prin mijloace pașnice a diferendelor se realizează de
Adunarea Generală a ONU prin: a) inițierea de discuții80 privind problematica
securității internaționale și a menținerii păcii, b) invit area81, prin intermediul
Consiliului de Securitate, a părților aflate în diferend să-l rezolve prin metode
pașnice, c)anchetarea82, prin Consiliul de Securitate, a oricărei situații care a
generat sau poate genera diferende între state, d) prin Consiliul de Securitate,
oferirea bunelor oficii, acționând ca mediator sau conciliator sau d) eliberarea de
recomandări statelor părți privind procedurile, metodele și mijloacele cele mai
potrivite pentru soluționarea acestora. Așa cum reiese din mai multe norme ale
Cartei, competența ONU, prin organele sale, constă în aplanarea sau rezolvarea nu
numai a diferendelor ci a oricăror sit uații internaționale care ar putea periclita
pacea și securitatea internațională.
ONU intervine atunci când constată că diferendul dintr e state este grav.
Dreptul internațional contemporan a consacrat obligația statelor de a -și
rezolva diferendele exclusiv pe cale pașnică. Reglementarea pașnică a diferendel or
dintre state este unul din principiile fundamentale ale dreptului internațional
contemporan.

80 Art. 11 alin. 2 din Carta ONU: Adunarea Generală poate discuta orice probleme privit oare la
menținerea păcii și securității internaționale, care îi vor fi fost supuse de către oricare Membru
al Națiunilor Unite sau de către Consiliul de Securitate ori, în conformitate cu Articolul 35,
paragraful 2, de către un Stat care nu este Membru al Națiunilor Unite și, sub rezerva
dispozițiilor Articolului 12 poate face recomandări în privința oricărei asemenea probleme, fie
Statului ori Statelor interesate fie Consiliului de Securitate, fie Statelor și Consiliului de
Securitate. Orice asemenea probl emă care reclamă să se întreprindă o acțiune va fi deferită de
Adunarea Generală Consiliului de Securitate înainte sau după discutarea ei.
81 Art. 33 alin 2 din Carta ONU: Consiliul de Securitate, când socotește necesar, invită părțile
să-și rezolve diferen dul prin asemenea mijloace.
82 Art. 34 din Carta ONU: Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situație
care ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere unui diferend, în scopul de a
stabili dacă prelungirea difer endului sau situației ar putea pune în primejdie menținerea păcii și
securității internaționale.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
62 din 258 Dezvoltarea dreptului internațional și a vieții internaționale, în special după
adoptarea Cartei Națiunilor Un ite, a dus la afirmarea categorică a politicilor și
strategiilor statelor de a rezolva litigiile prin mijloace pașnice.
Carta O NU consacră rezolvarea pașnică a diferendelor ca un principiu
fundamental al dreptului internațional, proclamând că toți membrii organizației
internaționale vor rezolv a diferendele prin mi jloace pașnice, pacea , securitatea
internațională și mijloacele jurisdicțio nale să nu fie puse în primejdie83.
Principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale și mijloacele
concrete de rezolvare sunt rezultatul unei îndelungate evoluții istor ice a relațiilor
dintre state , a perfecționării instituțiilor publice și a dezvoltării mecanismelor
aplicării normelor de drept interna țional84. În practica internațională s -au cunosc ut
multe cazuri de recurgere la mijloace le de rezol vare pașnică a conflictelor , cu
utilizare din A ntichitate85.
În Antichitate și în Evul Mediu dreptul cutumiar nu interzicea războiul ,
recurgerea la forță era permisă. Soluționarea pașnică avea un caracter subsidiar și
sporadic. Statele recurgeau la forță armata pentru a -și manifesta domina ția sau
pentru a salvgarda suveranitatea statală . Războiul a fost un instrument al politicii
statelor pentru rezolvarea difere ndelor . Inter zicerea utilizării forței armate în
relațiile dintre state a fost element hotărâtor în planul recunoașterii și consacr ării
principiului soluționării pașnice a diferendelor internațion ale.
Reglementarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale este strâns
legată de preocupările vizând excluderea războiului din viața societății, de
interzicerea folosirii forței și a amenințării cu forța în relațiile internaționale,
precum și a comba terii terorismului internațional, acesta din urmă devenit un real
pericol împotriva umanității.

83 Carta ONU, art. 2.
84 I. Cloșca, Despre diferendele internaționale și căile soluționării lor , Editura Științifică,
București, 1973, pp. 11 -36.
85 Tratatul subl im încheiat în anul 1296 î.C. între Ramses al II -lea, faraonul Egiptului și Hattusill
al III -lea regele hitiților consemna obligația celor două state de a trăi în pace și de a -și rezolva
problemele fără a se ataca.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
63 din 258 Prevederile Cartei ONU au fost dezvoltate în numeroase documente,
stabilind principalele norme86: obligația de a reglementa diferendele internațion ale
numai pri n mijloace pașnice; obligația de a căuta o soluție rapidă și echitabilă a
rezolvării diferendelor; libera alegere a mijloacelor de soluționare pe ca re părțile le
consideră adecvate împrejurărilor și naturii diferendului; obligația părților ca, în
cazul în care nu ajung la o soluție printr -unul din mijloacele pașnice, să continu e să
caute rezolvarea dif erendului prin mijloace pașnice; obligația statelor de a se abține
de la orice act de natură să agraveze situația și să pună în pericol pacea și
securitatea s au să facă mai dificilă soluționarea diferendului.
În prezent, mai mult ca oricând, necesitatea reglementării pașnice a
diferendelor dintre state este învederată de o multitudine de factori și procese care
acționează pe mapamond determinând încordarea deos ebit de gravă a relațiile
internaționale .
Elementul doved itor al existenței unui diferend între state îl constituie
demersul diplomatic al statului în cauză pe lângă alt stat, prin care îi atrage atenția
că atitudinea sa este opusă punctului său de vedere, părțile manifestând în fapt
opinii opuse87.
Noțiunea de diferend
Cadrul juridic al reglementărilor diferendelor cuprinde toate izvoarele
dreptului internațional – convențiile internaționale, tratatele, principiile și
jurisprudența.
În practica internaționa lă, diferendul – ca un concept juridic – a fost definit
de Curtea Permanentă de Justiție Internațională (Spe ța Mavr ommatis ), fiind
considerat ca o „ neînțelegere privind o problemă juridică, un conflict de concepții
juridice sau de interese ”.
Pentru manifes tarea principiului libertății părților de a alege mijlocul de
soluționare pe care îl consideră adecvat (tratative, mediere, conciliere),
determinantă va fi voința părților aflate în diferend.

86 Ion Diaconu, Curs de drept internaționa l public , Editura Șansa SRL, București, 1993, p. 203.
87 Curtea Permanentă de Justiție Internațională -seria A, nr. 6, hotărârea interpretativă nr. 7.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
64 din 258 În Declarația de la Manila – 1982 se stipulează: „ nici existența unui diferend
și nici eșuarea unei proceduri de reglementare pașnică a unui diferend nu
autorizează unul dintre statele aflate în diferend să recurgă la forță sau la
amenințarea cu forța” . Se constată că principiul suveranității și independenței
statelor a început să capete noi valențe în abordările politice sau juridice.
În sens larg, noțiunea de diferend se refer ă la divergențele sau conflictele
dintre două subiecte de drept internațional. Diferendele internaționale pot să aibă o
natură juridică sau politică.
a) Diferendele juridice sunt pretenții de drept internațional între state și care
au ca obiect modul de interpretare a unui tratat, este o problemă major ă de drept
internațional, efectul nerespectării unei obligații internaționale și reclama stabilirea
reparației financiare sau materiale pentru încălcarea unei norme internaționale.
b) Diferendele politice sunt abordări contradictorii ale părților și care nu pot
fi rezolvate juridic.
O regulă importantă a dreptului intern ațional contemporan este caracterul
facultativ al utilizării mijloacelor p așnice . Statele aleg, în mod liber și pe baza
acordului dint re ele, mijlocul pașnic pentru soluționarea diferend ului apărut între
ele.
Mijloacele pașn ice de drept internațional sunt clasificate în următoarele
categorii: mijloace diplomatic e și politice; mijloace jurisdicționale ; mijloacele
pașnice bazate pe constrângere.
Mijloacele diplomatice și politice – sunt reglementate prin convenții
interna ționale . Soluțiile adoptate ca urmare a folosirii acestor mijloace pașnice au
un caracter ,facultativ ,de recomandare a unui mod de rezolvare pentru părțile
diferendului, cu excepția hotărârilor adoptate de Consiliul de Securitate al ON U.

Mijloacele pașnice cu caracter diplomatic
Din această categorie fac parte: negocierile di ntre statele aflate în diferend;
bunele oficii; medierea conflictelor; ancheta internaționala ; concilierea
internațională.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
65 din 258 Adunarea Generală a ONU , prin Declarația de la Manila asupra
reglementării pașnice a diferendelor internaționale, detaliază modul de ap licare a
principiul rezolvării pe cale pașnică a diferendelor internaționale, principiu inserat
în art. 2/Carta ONU și dezvoltat în Declarația din 1970 a Adunării Generale a ONU
privind principiile de drept internațional în relațiile dintre state (Rezoluți a nr. 2625
(XXV) a Adunării Generale a ONU ). În Carta de la Paris pentru o nouă Europă –
1990, document adoptat în cadrul reuniunii la nivel înalt a reprezentanților statelor
participante la Summitul C.S.C.E. S-a reafirmat principiul reglementării pașnice a
diferendelo r dintre state și s -a hotărât utilizarea mecanisme lor de prevenire și
rezolvare a conflictelor dintre state .
Declarația asupra principiilor de drept internațional privind relațiile și
cooperarea dintre state ,conform Cartei ONU și Declarației de la Manila , enun ță
obligația statelor de a recurge la mijloacele pașnice, lasă acestora libertatea de a
alege între mijloacele de reglementare enunțate în articolul 33 al Cartei –
negocierea, medierea, concilierea, ancheta, arbitrajul sau reglementarea j uridică.
Negocierea – procedură diplomatică de reglementare pașnică a diferendelor
Negocierea are o aplicare prioritar ă cu un rol preponderent în rezolvarea
pașnică a diferendelor (dispute politice, juridice, economice, teritoriale, etnice
etc.). Negocieri lor nu li se aplică reguli le formale de procedură. E lementele
negocierilor și condițiile pentru desfășurarea lor se stabilesc prin acord comun de
către părțile i mplicate în diferend .
Negocierea, precum și celelalte mijloace pașnice de rezolvare a diferende lor,
trebuie să fie în consonan ță cu imperativul politico -juridic de a nu pune în
primejdie pacea și securitatea int ernațională. Este o obligație generală a statelor
membre ONU de a nu se sustrage de la negocierea oferită de un alt stat cu care se
află în litigi u. Este o obligație care face parte d in dreptul internațional
contemporan.
Negocierea directă, ca mijloc de soluționare pașnică a diferendelor
internaționale , se caracterizează prin caracterul ei muabil (negocierea poate fi
folosi tă pentru soluționar ea diferend ului de ordin p olitic, te hnic, juridic etc.) , prin

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
66 din 258 eficien ța în viața internațională , statele recurg la negocieri pentru rezolvarea
problemelor în litigiu. Negocierile au un rol de prevenire a conflictelor , de a le opri
atunci când ac estea au iz bucnit și oferă posibilitatea părților ca, în cadrul
convorbirilor directe , să stabilească viitoarele modalită ți de soluționare a
diferendului.
Negocierile diplomatice între sta te aflate în conflict reprezintă , în mod cert,
mijlocul cel mai eficac e de a aj unge la o rezolvare rezonabilă a diferendului .
În doctrina și în jurisprudența internațională a fost consacrat princip iul
anteriorității negocierilor altor mijloace, aspect prevăzut în Carta ONU și în alte
documente privind principiile dr eptului internațio nal aplicabil e în relațiile de
cooperare între state.
Negocierile trebuie desfășurate cu bună -credință , cu voința reală a păr ților
de a se ajunge la un rezultat pozitiv .
Un tip de negocieri sunt consultările ; ele nu sunt prevăzute expressis verbis
în artic olul 33 al Cartei ONU , dar sunt abordate în tratate internaționale ca un
mijloc de reglementare a li tigiilor în sensul interpretării tratatelor respective (ex.:
art. 84 al Convenției de la Viena, din 1978, privind succesiunea statelor la tratate;
art. 42 a l Convenției de la Viena, din 1983, privind succesiunea statelor la bunuri,
arhive și datorii de stat).
În unele tratate, consultările sunt considerate ca fiind o fază prelimin ară a
procesului de rezolvare a diferendelor (art. XI al Tratatului de la Washin gton, din
1959, privind regimul juridic al Antarcticii; art. XXV al Convenției din 1980
privind conservarea faunei și florei marine a Antarcticii).
Consultările pot avea forma schimbului de vederi ; consultările au un rol
importa nt în cadrul regimului regle mentat prin Convenția asupra dreptului mării,
din anul 1982, privind rezolvarea pașnica a diferendelor în planul interpretării sau
aplicării prevederilor Convenției (art. 283).
Negocierilor pot fi:
a) Negocieri bilaterale , prin intermediul lor reprezentanții părților în lit igiu
se întâlnesc direct și fac cunoscute punctele lor de vedere . Negociatorii sunt, de

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
67 din 258 regulă, miniștrii afacerilor externe sau funcționari ai ministe relor afacerilor
externe; există cazuri când în faza finală a concluziilor pentru negocier i participă
șefi de state sau de guverne.
Misiunile dipl omatice permanente au un rol important pentru exprimarea
poziției statului . Statele implicate într -un diferend, care nu au relații diplomatice
între ele, pot începe negocierile prin intermediul misiun ilor diplomatice de pe
teritoriul unui stat terț sau cu sprijinul instituțiilor ONU . În cazul negocierilor din
cadrul organizațiilor internaționale, acestea se desfășoară, de regulă, la sediul
organizației, însă organul ce are competență în reglementarea p așnică a
diferendelor poate stabili locul de întâlnire în vederea negocierilor în afara sediului
organizației (ex.: art. 28 paragraful 3 al Cartei ONU ).
Medierea și bunele oficii
Medierea este un mecanism diplomatic de rezolva re a diferendului. Diferă
de negociere prin introducerea unui intermediar, un responsabil ONU (un stat terț)
pentru desfășurarea procesului de rezolvare a litigiului . Mediatorul trebuie să fie
acceptat, prin acord comun, de pă rțile aflate în diferend, poate fi un stat, un grup ,
institu țiile ONU speciali zate, organizații de securitate cu vo cație mondială sau
regională , o personalitate diplomatica de prestigiu (om politic, jurist, expert).
Acea stă modalitate de rezolvare a diferendelor este p revăzută într -o serie de
instrumente internați onale : Convențiile de la Haga din anul 1899 și din anul 1907,
Carta Națiunilor Unite, Pactul Ligii Statelor Arabe, Carta Organizației Statelor
Americane, Pactul de la Bogota din anul 1948, Protocolul de mediere, conciliere și
arbitraj din anul 1964, T ratatul asupra Antarcticii din anul 1959, Declarația ONU
din 1970 privind principiile dreptului internațional, Actul final de la Helsinki, din
anul 1975, al C.S.C.E., Declarația de la Manila din anul 1982 privind rezolvarea
pașnică a dife rendelor internaționale .
Potrivit articolul 3 din Convenția de la Haga , pentru rezolvarea pașnică a
conflictelor internaționale, din 18 octombrie 1907, oferta de mediere nu trebuie să
fie considerată ca un act inamical. Dreptul de mediere este apanajul statelor
neimplicate în conflict .

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
68 din 258 Articolul 4 prev ede că rolul mediatorului este de a pune în acord pretențiile
diferite și de a aplana animozitatea statelor în conflict. Fu ncțiile mediatorului
încetează în momentul când s -a constatat, de către o parte în litigiu sau de către
media tor, că mijloacele propuse de rezolvare a diferendului propuse nu sunt
acceptabile .
Tehnica med ierii include mai multe instrumente , utilizate în funcție de
natura diferendului: se asigură comunicarea între părți; se precizează fără echivoc
problemele abord abile; se formulea ză propuneri pr ivind soluționarea problemelor
litigioase. În procesul d e mediere este important ca mediatorul sa determine foarte
bine poziția păr ților în diferend, sa fie imparțial, să-și manifeste bine rolul de
mediator în cazul în speț ă.
Conform articolului XII al Pactului de la Bogota, cele mai importante
condiții c are trebuie respectate sunt : eliminarea formalismului; confidențialitatea
discu țiilor. În plan politic medierea este un exercițiu foarte complex .
Bunele oficii , prevăzute în textul Convenției de la Haga – 1907 și în
Declarația de la Manila , diferă de mediere prin faptul că persoana care asigu ră
bunele oficii nu participă la negocieri și nu formulează propuner i pentru rezolvarea
diferendului; cel care întreprinde acțiuni de bune oficii facilit ează comunicarea
între părți . Aceste mijloace diplomatice sunt utile dacă părțile aflate în diferend nu
au relații dipl omatice între ele .
În articolul 33, alineatul 1 al Cartei ONU , bunele oficii nu sunt menționate
în mod expre s printre mi jloacele de rezolvare a diferendelor dintre state. Declarația
de la Manila, din 1982, în articolul 5, plasea ză bunele oficii pe același plan cu
mijloace le de rezolva re a diferendelor prevăzute în articolul 33 al Cartei ONU .
Rolul bunelor oficii este sublin iat și în Declarația Adunării Generale a ONU asupra
prevenirii și elimină rii diferendelor care pot amenința pacea și secu ritatea
internațională . Rolul ONU în acest domeniu a crescut din anul 1988 (Rezoluția nr.
43/51 a Adunării Generale a ONU , 5 decembrie 1988).

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
69 din 258 Ancheta internațională
Ancheta in ternațională se bazează pe teza că rezolvarea diferend ului trebuie
să se bazeze pe cunoaștere a corectă a faptelor și a cauzelor care au generat
conflictul respecti v, considerându -se că anchetarea crizei și a faptel or de către
funcționarii statelor aflate în diferend nu ar rezol va cu obiectivitate cauza, fiind
necesară stabilirea cu exactitate a evenimentelor . A apărut necesitatea istorică , în
practica interna țională , de instituire a unor comisii internaționale de an chetă care să
stabilea scă o versiune corect ă a faptelor.
Anche ta internațională asigur ă o activitate responsabilă și corectă pentru de
stabilire a adevărului privind faptele (fact-finding), în conform itate cu exigentele
Convențiilor de la Haga , în forme și proceduri eficiente pentru căutarea unor
informații în sprijinul unor organizații internaționale cum ar fi ONU (inquiry) .
Consacrarea anchetei internațional e s-a făcut, pentru prima dată, în textul
Convenției de la Haga din 1899 și, ulterior, dezvoltat în textul Convenției de la
Haga din 1907 (art. 9).
La Conferința din 1899 se sublinia caracterul temporizat al anchetei, pentru
o calmare a stării conflictuale a părților aflate în diferend , ancheta acționând ca o
veritabila „supapă de siguranță ”. Ancheta are o funcție preventivă , deoarece
urmăre ște neagravarea diferend ului internațional, în măsura în care se recurge cu
celeritate la ea. N u este o modalitate de soluționare independentă, fiind utilizată ca
o soluție anterioară pentru alte modalită ți de soluțion are (c oncilierea, arbitrajul) și
are un caracter facultativ .
Ancheta trebuie se limitează la examinarea faptelor, se manifestă uneori
tendința de a se aluneca spre analizarea a spectelor de drept , acest aspect justificând
reținerea unor state de a recurge la anchetă.
Ancheta internațională poate fi considera tă ca „ o modalitate de sol uționare
pașnică, pentru elucidarea unor chestiuni controversate, c are formează obiectul
unui diferend internațional, de către o comisie interna țională institui tă în acest
scop d e părțile aflate în diferend sau de către o organizație interna țională,
concluz iile au un caracter facultativ” .

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
70 din 258 Concilierea
Primele referiri la procedura de conciliere s -au făcut în cadrul tratatelor
bilaterale încheiate în primele decenii ale secolului al XX-lea. În 1922, Societatea
Națiunilor a adoptat o rezoluție prin care se propunea statelor supunerea
diferendelor unor comisii de conciliere. Ulterior, numeroase tratate multilaterale au
consacrat concilierea ca un mijloc de soluționare pașnică a diferen delor: Carta
ONU (art. 33), Declarația de p rincipii din 1970, Declarația de la Manila din 1962 .
Comisia se po ate întruni pe teritoriul unui stat aflat în conflict , al unui stat terț, la
sediul unei instituții internaționale. Această comisie poate efectua o anchetă
prealabilă (art. 11 alin. 1 din A ctul general pentru rezolvarea pașnică a diferen delor
internaționale). O comisie de anchetă poate avea și rolul unei comisii de conciliere
(Convenția generală de conciliere internațională).
Potrivit Pactului de la Bogota, funcțiile comisiei vor fi exercitate începând
printr -o tentativă în vederea concilierii diferendelor supuse examinării sale, pentru
a se ajunge la o conciliere între părți, aceste funcții încheindu -se într -un termen
fixat de tratatul pe baza căruia comisia își desfășoară activitatea.
În ceea ce privește procedurile care vor fi folosite în fața comisiei, aceasta va
fi sesizată printr -o cerere adresată președintelui de către cele două părți. Acționând
de comun acord sa u separat, după caz, Comisia va stabili ea procedura, care va
trebui însă să fie contradictorie.
Comis ia de conciliere va avea misiunea să rezolve chestiunile în litigiu,
primind toate informațiile utile, și trebuie să prezinte părților, la final, termenii
aranjamentului diplomatic .
Lucră rile comisiei au caracter secret, publicitatea fiind interzisă până la
momentul când rezultatul proce durii de conciliere este indubitabil .
La sfârșitul lucrărilor sale, Comisia de conciliere va întocmi un proces –
verbal sau un raport în care va expune rezu ltatele concilierii. Raportul și
recomand ările comisiei, când acționează ca organ de conciliere, nu pot avea
valoarea unei hotărâri sau sentințe arbitrare și nu pot angaja p ărțile pentru
interpretarea faptelor . Ancheta și concilierea sunt efectuate d e comi sii alcătuite din

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
71 din 258 funcționari internaționali care se bucură de încrederea părților. În diferite
împrejurări, în special în cazul stabilirii unor violări ale drepturilor fundamentale
ale omului , Comisia drepturilor omului, de exemplu, în cadrul procedurilor de
control al respectării acestora (constând în rapoarte sau petiții), s -a confruntat cu
contestarea unor fapte (încălcări ale acestor drepturi de către unele state membre).
Se remarcă, totodată, că în ultimii ani concilierea, până de curând privită ca
un mijloc diplomatic de rezolvare a diferendelor internaționale, poate fi considerată
ca fiind necesar aplicabilă conform unor norme de drept diplomatic . Astfel,
Convenția de la Viena, din 1969, privind dreptul tratatelor (art. 66), ca și Convenția
de la Vie na, din 1975, privind reprezentarea statelor în relațiile cu organizațiile
internaționale, au prevăzut că părțile într -un diferend privind anumite texte din
aceste Convenții pot să recurgă la procedura de conciliere prevăzută în anexa
Convențiilor. Comisia de conciliere instituită emite dispoziții pentru desemnarea
conciliatorilor, determinarea procedurii de către comisie, propuneri ale acesteia
privind modul de aplanare a diferendului și prezentarea unui raport după 12 luni de
la constituirea comisiei.

Mijloacele jurisdicționale de soluționare a diferendelor
Arbitrajul internațional a fost reglementat pentru prima oară în textul
Convenției de la Haga, din 1907, privind aplanarea conflictelor internaționale,
instrument juridic care prevede a obligația părțil or de a aplica cu bună-credință
hotărârea arbitrală . Sentințele arb itrale au efect obligatoriu pentru părțile
diferendului și sunt valabile pentru cauza în care au fost pronunțate.
Recurgerea la mijlocul jurisdicțional de arbitraj este fa cultativă, fiind
necesar acordul părților aflate în diferend. Acordul părților poate să îmbrace
următoarele forme:
a) Compromisul , acordul prin care părțile consimt să prezinte diferendul
unei instanțe arb itrale : un organ colegial ad-hoc; un tribunal prestabilit.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
72 din 258 b) Clauza compro misorie , este o clauz ă (generală sau specială) inserat ă
într-un tratat prin care părțile aflate în diferend sunt de acord să supună litigiile
dintre ele unei instanțe arbitrale.
În competența unei instanțe arbitrale intră soluționarea diferendelor de ordin
juridic și po litic dintre state sau dintre alte subiecte ale dreptului internațional
public. În soluționarea cauzei, tribun alul aplică regulile stabilite cu acordul părților .
Sentința pronunțată este motivată, are caracter obligatoriu și definitiv. Se ad mit în
mod excepțional următoarele căi de recurs: recursul în interpretare, atunci câ nd
între părțile diferendului a ap ărut un dezacord asupra con ținutului hotărârii;
recursul în corec tare, dacă tribunalul în textul hotărârii a comis o eroare de drept
sau d e fapt ; recursul în revizuire, da că apar noi date , cu caracter esențial, care nu
au fost cunoscut e la data pronunțării sentinței.
Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.)
C.I.J. a fost instituită prin Carta ONU și reprezintă organul ju diciar al
comunităț i internaționale.
Statele membre ONU sunt, din oficiu, părți la Statutul C.I.J. Statele
nemembre ONU pot deveni părți la Statutul Curții în condiții le stabili te de
Adunarea Generală a ONU la recomandarea Consiliului de Securitate. Statutul
prevede posibil itatea sesizării Curții de către statele comunității internaționale,
chiar dacă statul nu este membru ONU . Sediul C.I.J. este la Haga – Olanda.
Jurisdicția C.I.J. are caracter permanent dar sentința e ste facultativă, fiind
influențată de consimțământul sta telor-părți la litigiul cu care a fost sesizată.
Conform Statutului, numai statele pot să fie părți în cauzele supuse Curții.
Interesele persoanelor fizice și juridice sunt reprezentate de către funcționarii
diplomatici ai statelor prin beneficiul protecți ei diplomatice. Organizațiile
internaționale nu pot fi părți într -un diferend, dar pot solicita Adunării Generale/
ONU să solicite Curții avize consultative sau să ofere informații în legătur ă cu
problemele litigante .
În Statutul Curții se prevăd categorii de cauze în sfera competenței
materiale: cauzele reglementate în mod special de Carta ONU , de tratatele și

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
73 din 258 convențiile în vigoare . Curtea poate să examineze diferende le de ordin juridic
dintre state care au ca obiect: i nterpretarea unui tratat; problemele de drept
internațional ; o încălcare a unei obligații internaționale; stabilirea reparației
datorate de un stat altui stat în situația de încălcare a unei obligații internaționale.

Mijloacele pașnice bazate pe constrângere
În cazul în care un stat comite acțiuni ostile față de un alt stat sau încalcă
normele dreptului internațional, lezând în acest mod drepturile sau interesele altui
stat, statul lezat, dacă nu reușește să rezolve diferendul prin mijloace diplomatice,
poate să recurgă la folosirea unor mij loace pașnice bazate pe constrângere. Aceste
mijloace nu trebuie să implice folosirea forței sau amenințarea cu forța, pentru a nu
încălca principiul fundamental al dreptului internațional – principiul neagresiunii.
Dreptul internațional admite recurgerea la retorsiune, represalii sau ruperea
relațiilor diplomatice, ca mijloace pașnice bazate pe constrângere.
Retorsiunea
Retorsiunea constă în măsuri de retaliere luate de un stat față de actele
neprietenești, contrare uzanțelor internaționale, săvârșite de u n al stat. Actul la care
se răspunde prin retorsiune nu este un act ilegal, care să încalce principiile
dreptului internațional sau clauzele unui tratat, deși el constă în măsuri legislative,
administrative ori judecătorești, cu un caracter inamical față d e alt stat și de
resortisanții acestuia. Ca exemple de cazuri în care se folosește retorsiunea putem
cita: sporirea de către un stat a taxelor vamale înscrise în tariful general; diferite
măsuri protecționiste privind comerțul internațional. Scopul măsuril or de
retorsiune este de a pune capăt unor asemenea acte.
Întrucât nici actele care au provocat -o și nici retorsiunea însăși nu încalcă
normele imperative ale dreptului internațional, nu se poate aprecia legalitatea sau
ilegalitatea lor. Desigur, însă, că atât recurgerea la retorsiune, cât și actele care au
provocat -o împiedică desfășurarea unor relații normale între state.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
74 din 258 Represaliile
Represaliile constau în măsurile pe care un stat le adoptă împotriva unui alt
stat în scopul de a -l constrânge să rezolv e în mod echitabil un diferend pe care
acesta din urmă l -a provocat prin acțiunile sale ilicite.
Rezultă deci că represaliile se deosebesc de retorsiune, întrucât în cazul
retorsiunii măsurile se aplică față de unele acte inamicale, pe când represaliile se
adoptă ca răspuns la acte considerate ilicite în dreptul internațional.
Represaliile pot fi comisive, atunci când constau în săvârșirea unei acțiuni ca
răspuns la acțiunea ilegală a unui stat, sau omisive , când reacțiunea constă în
refuzul de a executa o obligație contractată față de acel stat sau împiedicarea
acestuia de a -și exercita dreptul care -i aparține.
În secolele XVII -XVIII, represaliile se aplicau și de persoane particulare. De
exemplu, în scopul aplicării de represalii se recurgea la corsarii mă rilor. Potrivit
dreptului internațional contemporan numai statele au dreptul să recurgă la
represalii și numai pentru actele ilegale comise de alte state, iar nu de cetățenii
acestora.
Un stat are dreptul să recurgă la represalii numai cu îndeplinirea
urmă toarelor condiții:
– existența unui delict internațional, a unei acțiuni contrare dreptului
internațional, din partea statului împotriva căruia se aplică;
– imposibilitatea de a se atinge scopul urmărit pe altă cale decât prin
recursul la represalii;
– păstrarea unei proporții între gravitatea actului comis de celălalt stat și
măsura de represalii, excesul de represalii atrăgând sancțiuni
internaționale;
– îndreptarea represaliilor numai împotriva statului care a comis actul ilicit,
nu împotriva unui stat terț;
– nerecurgerea, sub nicio formă, la forța armată.
Folosite des în trecut, mai ales sub forma represaliilor cu forța armată,
represaliile ne apar în condițiile actuale, când statele au obligația să -și rezolve

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
75 din 258 diferendele pe cale pașnică, un act extrem la care tr ebuie să se recurgă ,numai în
împrejurări cu totul excepționale, când diferendul nu a putut fi soluționat în mod
pașnic, și în limitele permise de dreptul internațional contemporan, excluzând
folosirea forței armate sau amenințarea cu forța.
Embargoul
Embar goul a constituit o formă a represaliilor prin care un stat reține a navele
comerciale ale unui alt stat, în porturile sau în apele sale teritoriale, împreună cu
încărcătura lor, în scopul de a -l determina să pună capăt unei încălcări a dreptului
internațio nal, săvârșită de el, și a repara prejudiciul astfel provocat. Prin
extensiun e, termenul embargo se folosea și pentru reținerea bunurilor destinate
statului împotriva căruia se aplică. În prezent numai CS/ONU poate institui măsuri
de embargou împotriva unui stat vinovat de nerespectarea dreptului internațional
public.
Boicotul
Boicotul este o măsură de constrângere constând în întreruperea relațiil or
comerciale între state, întreruperea comunicațiilor feroviare, poștale, telegrafice,
prin radio etc.
Statel e pot recurge la măsuri de boicot ca mijloc de represalii.
Boicotul poate fi aplicat și de organizațiile internaționale față de statele care
comit acte de agresiune și nu respectă obligația de a rezolva diferendele lor prin
mijloacele pașnice.
În această p rivință se pot cita art. 16 și 17 din Pactu l Ligii Națiunilor, care
prevedeau măsuri de boicot împotriva unui stat care a recurs la război, fără
respectarea dispozițiilor pactului privitoare la rezolvarea pașnică a diferendului.
Potrivit Cartei ONU , Consil iul de Securitate poate să decidă întreruperea
totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime,
aeriene, poștale, prin telegraf, radio și alte mijloace de comunicare ca măsură de
constrângere împotriva unui stat care a co mis un act de amenințare a păcii, de
violare a ei sau de agresiune (art. 41).

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
76 din 258 Măsuri de boicot au fost luate de numeroase state africane și de alte state ale
lumii împotriva Portugaliei și Republicii Sud -Africane.
Blocada maritimă pașnică
Blocada maritimă pașnică, act al unui stat, este interzisă de dreptul
internațional contemporan, întrucât implică folosirea forței sau amenințarea cu
forța și constituie un act de agresiune contrar art. 2, par. 4 din Cartă. Numai
Consiliul de Securitate, potrivit art. 42 d in Cartă, poate recurge la o blocadă cu
forțele navale ale statelor membre, în cadrul aplicării măsurilor de constrângere cu
folosirea forței armate, în condițiile prevăzute de cap. 7 din Cartă.
Ruperea relațiilor diplomatice
Ruperea relațiilor diplomatice poate avea caracterul de represalii împotriva
unui stat sau a cetățenilor săi în scopul constrângerii de a se pune capăt actelor
ilegale. Ruperea relațiilor diplomatice se poate prelungi pe perioade destul de
îndelungate, fără ca statele care nu mai au re lații diplomatice să fie în stare de
război.
Această măsură poate fi decisă și de organizații internaționale, de exemplu
ONU , împreună sau separat cu măsurile de boicot.

2.2. ROLUL CONSILIULUI DE SECURITATE/ONU
PENTRU ORGANIZAREA ȘI CONTROLUL DESFĂ ȘURĂ RII LEGALE
A OPERA ȚIILOR MILITARE MULTINA ȚIONALE DE MEN ȚINERE
A PĂCII

Discrepanța existentă în relațiile internaționale contemporane între drept și
realitate justifică o analiza comprehensiva a conținutului constitutiv al principiului
interzicerii folosirii forței și amenințării cu forța. Scopul analizei ar fi determinarea
cazurilor în care o acțiune a unui stat ar fi legală și a celor în care, dimpotrivă, ar fi
contrară dreptului internațional.
Ar fi imposibil să evaluăm principiul interzicerii folosirii fo rței și
amenințării cu forța făcând abstracție de Rezoluțiile Adunării G enerale a ONU (în

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
77 din 258 special Rezoluția 2625/1970 asupra principiilor dreptului inter național privind
colaborarea între state , în conformitate cu Carta ONU) .
Studierea unor cazuri recente din practica statelor presupune necesitatea
operării unei distincții între legitimitatea folosirii forței și legalitatea acesteia.
Prima noțiune presupune un complex de argumente de natură etică, morală și
politică în sensul justificării unei acțiuni impl icând folosirea forței. A doua noțiune
presupune însă conformitatea unei situații de fapt cu regulile de drept existente:
încadrarea unei acțiuni implicând folosirea forței în normele Cartei Națiunilor
Unite.
Această precizare este necesară în special în c ontextul evoluțiilor politico –
administrative referitoare la aplicarea principiului interzicerii folosirii forței și
amenințării cu forța: în primul rând, există un decalaj, o defazare între preocupările
dreptului internațional contemporan și cele ale moral ei și eticii internaționale (în
special a eticii protejării democrației și drepturilor omului), astfel cum constata
Kofi Annan, fost Secretar General al Națiunilor Unite: „ pe de o parte, este legitim
pentru o organizație regională să folosească forța fără un mandat din partea
ONU? Iar, pe de altă parte, este permis ca încălcările grave și sistematice ale
drepturilor omului să rămână necontrolate? ”88, iar, în al doilea rând, fa ptul că în
dreptul internațional contemporan acțiunile și intervențiile implicând f olosirea
forței sunt o realitate care generează întrebarea inerentă dacă aceste acțiuni pot fi
justificate.
Un alt document de care nu putem face abstracție în examinarea conținutului
principiului interzicerii folosirii forței și amenințării cu forța este Declarația asupra
respectării stricte a principiului interzicerii folosirii forței și amenințării cu forța în
relațiile internaționale (Rezoluția Adunări Generale ONU nr. 42/22 (1987).
Conținutul principiului, reglementat în această declarație, urmează con figurația
generală , însă accentuează unele elemente de natură să confere certitudine juridică
în aplicarea principiului. Între elementele consacrate ca aport suplimentar de
Rezoluția 42/22, menționăm că normele referitoare la folosirea forței au caracter

88 Discurs în fața Adunării Generale ONU, SG/SM/7136GA/9569, 20 septembrie 1999, p. 2.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
78 din 258 universal și obligatoriu („ binding ”), indiferent de sistemul politic, social, economic
sau cultural al unui stat sau de sistemele acestuia de alianță. De asemenea, este
reglementată imposibilitatea invocării oricărei considerații de orice natură pentru a
justifica recursul la forță (paragraful 1.3.), precum și interzicerea sprijinirii de către
state a acțiunii altor state care implică folosirea forței. Sunt detaliate circumstanțele
acordării de sprijin organizațiilor paramilitare sau teroriste și sunt extins e
elementele de circumstanțiere conținute de articolul 2 (4) din Carta ONU – astfel,
este interzisă intervenția armată și toate formele de interferență sau amenințare
împotriva personalității juridice a statului sau a elementelor sale politice,
economice s au culturale (paragraful 1. 7.). E ste adăugat principiul în conformitate
cu care un tratat este nul dacă încheierea sa rezultă din constrângerea exercitată
prin folosirea forței sau amenințarea cu forța. Declarația conține, de asemenea,
prevederi detaliate referitoare la întărirea cooperării între state la nivel universal și
regional pentru respectarea principiului interzicerii folosirii forței.
Prevederi având drept scop întărirea elementelor referitoare la interzicerea
folosirii forței sunt reluate într -o serie de alte Rezoluții ale Adunăr ii Generale ONU
și documente ale altor organizații de securitate (OSCE , Organizația Statelor
Americane, Organizația Unității Africane). Putem menționa, cu titlu
exemplificativ, Declarația asupra inadmisibilității intervenț iei și interferenței în
afacerile interne ale Statelor (Rezoluția 36/103 din 9 decembrie 1981), Rezoluția
nr. 39/11 din 12 noiembrie 1984 privind d reptul popoarelor la pace, Actul Final de
la Helsinki al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (1975), Carta
de la Paris pentru o nouă Europă (1990). Într -un mod mult mai voalat, principiul
este reflectat în acte ulterioare anului 1990 – de exemplu, în Rezoluția Adunării
generale nr. 57/337 în 18 iulie 2003 privind prevenirea conflictului armat, se face
referire la soluționarea pașnică a diferendelor (articolul 2 (3) din Carta ONU),
aplicarea normelor dreptului umanitar, soluționarea diferendelor prin mecanismele
prevăzute de capitolul VI din Car tă.
Conceptul de peacemaking semnifică utilizarea mijloacelor diplo matice
pentru a convinge statele să înceteze ostilitățile și să treacă la negocierea

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
79 din 258 condițiilor de soluționare pașnică a conflictului. Promovând gama acțiun ilor
preventive, ONU poate juca un rol important în determinarea p ărților să înceteze
luptele, cu acordul statelor aflate în conflict. Din acest motiv misiuni le de
peacemaking exclud folosirea forței armate împotriva uneia dintre părți le
beligerante , în scopul de a se pune capăt ostil ităților; misiunile peacemaking sunt
organizate de ONU pentru consolidar ea păcii (peace enforcement ).
Consiliului de Securi tate și secretarul general au roluri importante în lu area
deciziei la nivelul ONU pentru gestionare a unui conflict armat . La propunerea
Consiliului de Securit ate, secretarul general implic ă personal și pri n intermediul
emisarilor în misiunile speciale ONU ,în acțiuni le de negociere, bune oficii sau
pentru medierea conflictelor. În conformitate cu prevederile Cartei ONU ,
secretarul general este obligat să semnaleze Consiliului de Securitate o situație de
criză umanitară care pune în pericol pacea și securitatea internațională .El poate
iniția acțiuni de diplom ație preventivă, prin avantajul imparțialității oferit de
poziția sa.
Obiectivul central al acțiunilor de peacebuilding este conferirea legitimității
unei noi entită ți statale, în urma unui conflict regional, stat care în viitor trebuie să
fie capabil politic și militar să gestioneze legal diferende sociale sau situații de
criză militară internă , să poată asigura protecția populației civile și să asigure
respectarea drepturilor omului.
Peacebuilding implică acțiunea ONU în cooperare cu organizații de
securitate regionale, cu Banca Mondială ( World Bank ), cu organizații economice
regionale, cu organizații umanitare nonguvernamentale și cu auto ritățile publice
constituite la nivel local. Departamentul Afacerilor Politice (DPA) e ste organismul
cu rolul important în acțiunile ONU de peacebuilding . DPA pune în mișcare
mecanism ul ONU de răspuns la situațiile postconflict, cooperând cu diviziile
regionale ( Geographical Divisions ) și cu Unitatea de Planificare Politică ( Policy
Planning Unit ).
Un aport considerabil al DPA este pentru controlul activităților desfășurate
în zonele de conflict de către reprezentanții speciali ai secretarului general ONU în

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
80 din 258 sprijinul misiunilor ONU în aceste zone de conflicte armate. DPA deschide oficii
teritoriale în planul susțineri i misiunilor din zonele de criza. Aceste oficii
cooperează direct cu reprezentanții autorită ților locale, cu societatea civilă, cu alți
factor i locali în sprijinirea eforturilor de tranziție de la starea de conflict armat la
starea de pace.
Consiliul Economic și Social are două grupuri de lucru organizate ad -hoc
pentru probleme de asistență a state lor aflate în perioadă critică și dramatică
postconflict ( Ad Hoc Advisory Groups on African Post -Conflict Countries ). Se
face evaluarea necesităților umanitare și economice ale acestora și se înaintează
propuneri pentru un sprijin real din partea comunității internaționale.
În conform itate cu principii le Cartei ONU , a fost creat Departamentul pentru
Operații de Menținere a Păcii ( Department of Peacekeeping Operations – DPKO ),
instrument juridico -administrativ destinat să ofere asistență secretarului general
pentru organizarea și desfă șurarea misiunilor de promovare și menținere a
securității internaționale. Misiunea princi pală a DPKO este să gestioneze misiunile
ONU de menținere a păcii, asigurând u-se condițiile legale de înd eplinire a
mandatului acestora, sub autoritatea directă a Consiliului de Securit ate ONU.
DPKO urmărește integrarea eforturilor ONU cu cele ale tuturor organiza țiilor
guverna mentale și nonguvernamentale pentru desfă șurarea legală și eficientă a
operațiilor de menținere a păcii.
DPKO asigură cadrul juridico -administrativ, politic și exe cutiv, al operațiilor
de menținere a păcii, asigurând legătura directă a Consiliului de Securitate cu
părțile în conflict, cu contributorii financiari și cu trupele ONU dislocate în zonele
de conflict, urmărindu -se îndeplinirea în condi ții legale a mandatu lui acestora.
Preocupările DPKO sunt îndreptate spre identificarea forțelor (personal pregătit și
a echipamentelor militare și logistice necesare îndeplinirii cu succes a misiunilor
de peacekeeping, pentru asigurarea suportului f inanciar al acestora în perioadă de
desfășurare.
DPKO oferă consultanță administrativ ă misiuni lor interna ționale ONU și
misiunilor de construire a păcii ( peacebuilding ).

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
81 din 258 În cadrul Adunării Generale a ONU activează șase comitete speciale cu
atribuții speciale în organizarea operații lor de menținere a păcii și care întocmesc
rapoarte periodice pe care le prezintă în plenul adunării.
Fiecare misiune de menținere a p ăcii are scopuri umanitare: diminuarea
suferințelor umane ; susținerea instituțiilor de promovare a păcii. Prezența forț elor
de menținere a păcii are un efect pozitiv în planul evoluției procesului politic de
pace în zonele de conflict , beneficiind de avantajul impar țialității pe care ONU îl
manifest ă permanent .
În cadrul operațiilor de menținere a păcii, componenta militară are rolul
principal. O peraț iile de menținere a păcii sunt organizate pentru: prevenirea
agravării stării conflictuale ; stabilizarea situației în zona de conflict; încetarea
luptelor și consolidarea procesului de pace; asistența umanitar ă; implementarea
prevederilor acordurilor de pace; sprijinul statelor către o guvernare stabilă, bazată
pe principii democratice; o stabilă guvernare și dezvoltare economică durabil ă.
Cooperarea Organizației Națiunilor Unite cu organizațiile regionale are la
bază capitolul VI II, art. 52 -54 al Cartei ONU . Articolul 52, paragraful 1
reglementează „ nimic din prezenta cartă nu interzic e existența aranjamentelor
organizațiilor regionale care activează în scopul menținerii păcii și securității
internaționale ”.
Este importanta crește rea implicării organizațiilor regionale în activități le de
menținere a păcii, numeroase organiza ții regionale răspunzând prompt provocărilor
și amenin țărilor la adresa securită ții reg ionale, a comunită ților umane și a mediului
natural.
Rezolvarea problemel or grave cu care se confruntă lumea (terorismul
transfrontalier , sărăcia, c onflictele armate , proliferarea armelor de distrugere în
masă, actele de crima organizată, viola rea drepturil or omului) a devenit un obiectiv
major al organiza țiilor interna ționale de securitate..
Consiliul de Securitate a inițiat o dezbatere publică cu tema „Consiliul de
Securi tate și Organizațiile Regionale. Confruntarea cu noile amenințări la adresa

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
82 din 258 păcii și securității internaționale”, în scopul cooperării cu organiz ațiile region ale
care activează în domeniul salvgardării păcii și securității.
Deși principiul suveranității naționale și a neamestecului în treburile interne
ale statelor rămân principii de bază ale dreptului internațional, așa cum sunt ele
fundamentate în Carta Națiu nilor Unite, totuși suveranitatea nu poate să admită
comiterea unor acte de genocid sau alte tipuri de violări grave ale drepturilor
omului. Se impune nu numai o reconsiderarea a normelor internaționale , dar și a
principiilor care stau la baza legitimării intervențiilor militare internaționale.
Principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan
reglementate în Carta ONU cu privire la rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor
dintre state (nerecurgerea la forță, dezarmarea, neintervenția în tre burile interne) a
creat condițiile ca, în cadrul drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale statului, să
fie evidențiate mai clar drepturile privind apărare națională. În acest sens la art. 51
al Cartei se precizează că „nicio normă juridică prevăzută î n Cartă nu poate să
aducă atingere dreptului la autoapărare individuală sau colectivă al unui stat în
cazul în care acesta este supus unui atac armat îndreptat împotriva sa ”. Acest
drept fundamental este corelat cu dreptul statelor la existență, suveranita te,
securitate, integritate teritorială și la inviolabilitatea frontierelor etc., dar și cu
îndatoriri privind respectarea actelor juridice, tratatelor, acordurilor și normelor
internaționale care reglementează raporturile dintre state, dreptul popoarelor la
autodeterminare și drepturile fundamentale ale omului. În acest context, rezultă că
dreptul la apărare națională decurge implicit din dreptul statelor și popoarelor lumii
de a-și apăra ființa, identitatea culturală și civilizația atunci când acestea sun t puse
în pericol. Rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU, adoptate ulterior Cartei
ONU, au scos în evidență că „ dreptul la apărare aparține nu numai statelor , dar
și popoarelor care luptă împotriva regimurilor coloniale sau rasiste sau a altor
form e de dominație străină ”89. Esența dreptului la apărare națională a statelor
constă în faptul că orice stat care este atacat poate să recurgă la toate mijloacele
legale, politice, diplomatice și militare pentru respingerea unui atac sau a agresiunii

89 Art. 7 din Rezol uția ONU nr. 3314 din 14.12.1997.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
83 din 258 armate. Totuși, evoluția dreptului internațional contemporan , consemnat atât în
doctrina juridică, dar și în instrumentele juridice, demonstrează că securitatea
internaționa lă reprezintă o valoare a patrimoniului întregii umanități, astfel că
apărarea națională fa ce obiectul unor restricții juridice care limitează dreptul de
apreciere al statelor pentru recurgerea la forță , ele nu au dreptul la autoapărare
preventivă, întrucât în calificarea agresiunii se aplică principiul anteriorității
actelor de utilizare a forț ei. Calificarea actului de agresiune se face de Consiliul
de Securitate, în baza art. 39 al Cartei ONU, iar dreptul la autoapărare se poate
exercita, fără restricții, doar până la intervenția Consiliului de Securitate pentru
soluționar ea cazului. Atunci câ nd Consiliul consideră că există o a menințare la
adresa păcii globa le, pune în discuție mai întâi mijloacele de rezolvare pașnică a
unui diferend interna țional , poate propune aplicarea unui acord de pace sau poate
media diferendul. În cazul unor conflicte armate, Consiliul încearcă să asigure
încetarea focului pe cai diplomatice ,conform Cartei ONU, după eșecul tratativelor
poate emite rezoluții privind organizarea și desfășurarea de operații de menținere a
păcii , să mențină stabilitatea în teatrul de conf licte armate și să împiedice reluarea
violentelor. ONU a mediat în multe conflicte , dar nu a reușit întotdeauna să le
stopeze sau să impună adoptarea unei soluții . Cea mai mare divergent ă de abordări
la nivelul CS/ONU a avut loc în perioada Războiului R ece, când rivalitatea pentru
putere dintre cele două blocuri s -a extins în toată lumea, paralizând activitatea
Consiliului de Securitate deoarece, conform regulamentului său de funcționare ,
orice decizie importa ntă putea fi blocată pr intr-un vot de veto din p artea unui stat
cu statut permanent . A existat o singură excepție de la această situație când URSS
a părăs it Consiliul de Securitate , anul 1950, când Coreea de Nord a invadat Coreea
de Sud . Consiliul de S ecuritate a putut autoriza acțiuni militare pentru s toparea
agresiunii Coreei de Nord . Forțele Națiunilor Unite i-au respins pe nord -coree ni.
Privind realist, se admite că ONU, prin Consiliul de Securitate, are mijloace pentru
a preveni conflictele, oferă oportunități de negociere și acționează să previn ă, să
limiteze manifestarea ostilităților, reprezentâ nd o forță în slujba păcii într-o lume a
violenței.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
84 din 258 În baza prerogativelor pe care i le conferă Carta ONU , Consiliul de
Securit ate acționează să mențină pacea și securitatea internațională „…prin
mijloace pașnice, în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional
și cu principiile Națiunilor Unite. Stabilind competența, funcțiile și atribuțiile
acestui organ, Carta ONU precizează totodată, categoriile de diferende care, sub
raportul gradu lui de pericol, pot face obiectul preocupărilor sale ”90. În baza
normelor juridice inserate în capitolul al V -lea al Cartei ONU, Consiliul de
Securitate al ONU, în situația când p acea este amenințată , este singurul organism
abilitat să adopte măsurile neces are cu sau fără folosirea forței armate91. Pentru
conflictele regionale, Consiliul de Securitate poate recurge la apl icarea tratatelor, a
convențiilor sau a acordurilor inte rnaționale mandatând organizațiile regionale
pentru aplicarea acțiunilor de constrân gere sub autoritatea sa92. Consiliul poate
impune sanc țiuni economice sau un embargo asupra comer țului cu arme pentru
anumite state cu potențial de agresiune . Secretarul General al ONU prezintă
Consiliului de Securitate un raport privind situația de fapt și recomandări le privind
desfășurarea misiunilor de menținere a păcii . Rezoluția Consiliului de Securitate
este actul normativ, mandatul, care legiferează și legitimează modul cum se va
desfășura operațiune de menținerea păcii. În baza Rezoluției Consiliului de
Securitate se execută planificarea și executarea misiunii în conformitate cu
mandatul fixat, se stabilesc parametrii și instrumentele de implementare, cum ar fi
acordurile prin care statele care participă la misiune trimit elemente ale forțelor
armate în operațiune sau regulile de angajare sub care operațiunea se desfășoară .
Toate aceste instrumente de implementare își au autoritatea în mandatul dat prin
Rezoluția Consiliului de Securitate și astfel trebuie să reflecte termenii, obiectivele
și scopurile mandatului. Operațiile multinaționale conduse de organizaț ii regionale
sunt conduse având la bază un mandat emis de Consiliul de Securitate al ONU, dar

90 Ionel Cloșcă, Conflictele armate și căile soluționării lor , Editura Militară, București, 1982.
91 Pentru comentarii vezi J. Ballaloud, L'ONU et Ies operations de maintien de la paix. Paris,
Pedone, 1971, pp. 34 -45.
92 Potrivi t art. 53 din Carta ONU.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
85 din 258 se are în vedere și aplicarea prevederilor tratatelor, a acordurilor sau a altor acte
normative interna ționale la care organizațiile internaționale respective sunt parte .
O problemă deosebită se pune atunci când este necesară interpretarea
mandatului dat forței ce execută operați a multinațională, pentru că este necesară
stabilirea entității care are compete nța să se angajeze în astfel de interpretări și
limitele în cadrul cărora se pot acorda aceste interpretări astfel încât, pe de o parte,
să conducă la îndeplinirea cu succes a misiunii, având în vedere interesele specifice
statelor participante, iar , pe de altă parte, să evite termenii controversați ai
mandatului. Consider că, dacă autoritatea de a iniția și implementa mandatul pentru
executarea operațiilor multinaționale o are Consiliul de Securitate, este normal ca
acestui organism să -i revină obligația ș i autoritatea de a -l interpreta, iar dacă este
necesar să -l extindă având în vedere dinamica evoluției în unele situații, mandatul
este suplimentat prin încheierea unor acorduri de pace.

2.3. MECANISME ALE OSCE PENTRU PREVENIREA
ȘI GESTIONAREA CRIZELOR RE GIONALE (CONFLICTELOR
ARMATE) ȘI CONTROLUL INSTITU ȚIONAL PRIVIND RESPECTAREA
DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE CETĂ ȚENILOR

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa activea ză, din punct d e
vedere juridico -administrativ , conform prevederilor normelo r Capitolului VIII din
Carta ONU, utilizând o serie de mecanisme juridico -administrative pentru
aplicarea normelor dreptului internațional umanitar .
Mecanismul Viena adoptat în 1989, definește cadrul juridico -administrativ
pentru schimbul de informații în domeniul protec ției umanitare . Mecanismul
Moscova stabile ște cadrul politico -diplomatic pentru misiunile de expe rți OSCE
care au responsabilită ți în planul implementării politicilor și strategiilor de aplicare
a dreptului internațional uman itar. Misiunile de experți pot fi solicitate de către
state interesate și vor acționa în baza unui mandat OSCE, folosind ca mijloace

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
86 din 258 diplomatice următoarele instrumente : tratative; bunele oficii și medierea în scopul
promovării dialogului constructiv între statele implica te într-o criz ă regională .
Mecanismul Valletta constă în selectarea unor experți dîntr-un registru
special de candidați și va iniția contactul cu părțile în conflict . Experții vor oferi
consultanță părților aflate în conflict, fără a favoriza una dintre părți.
Convenția de Conciliere și Arbitraj a OSCE a fost elabora tă cu scopul de a
facilita rezolvarea diferendelor dintre state prin intermediul Comisiei de Conciliere
sau a Tribunalului de Arbitraj , institu ții constituite ad-hoc. Comisia de Conciliere
anali zează cazurile conflictuale și înt ocmește un raport cu propuneri de soluționare .
Dacă în termen de 30 de zile nu se ajunge la o rezolvare amiabil ă, atunci va activa
Tribunalul de Arbitraj, a cărui decizie este obl igatorie pentru statele aflate într-un
diferend.
Mecanismul de Consultare și Cooperare Privitor la Activitățile Militare
Neobișnuite reglementeaz ă obligativitatea statelor membre de a aduce la cunoștința
OSCE a unor activități desfășurate de unită țile militare în afara garnizoanelor de
dislocare pe timp de pace.
Mecanismul de Consultare și Cooperare cu privire la Situațiile de Urgență
(Mecanismul Berlin) relev ă măsurile c are trebui e aplicate în cazul crizelor
umanitare (ecologice ) grave. Statul afectat poate solicita președintelui executiv
OSCE întrunirea Consiliulu i Superior pentru analiza c ăilor de soluționare a
situațiilor de urgență.
OSCE monitorizează situațiile tensionate în teritoriile statelor membre
pentru prevenirea dezvoltării crize lor și întreprinde acțiunile necesare .
Înaltul comisar p entru minorități naționale trebuie să inițieze acțiuni
preventive pentru detensionarea situației conflictual e în care sunt afectate
minoritățile naționale din statele membre.
Înaltul comisar pentru minorități naționale are un rol de mobilizare a
resurselor OSCE pentru acțiuni preventive, în baza unui mandat care îi conferă
autoritate , libertate de acțiune și inițiativă personală.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
87 din 258 Centrul de Prevenire a Conflictelor sprijin ă președintele executiv și
organisme le OSCE pentru prevenirea conflictelor, manag ement ul crizelor și
restabilirea păcii postconflict. Centrul de Prevenire a Conflictelor ofe ră sprijinul
misiunilor OSCE în zonele de conf lict armat .
Centrul de Prevenire a Conflictelor asigură stabilirea c ăilor de comunicare
între capitalele statelor membre în procesul de implementare a măsurilor de
securitate (Confidence and Security -Building Measures ), convenite de statele
membre în Conven ția de la Viena, anul 1999.
Această institu ție activeaz ă pentru dezvoltarea cooperării regionale,
organ izează și coordon ează misiuni operative în zonele în care se desfășoară
confruntări armate, în colaborare cu alte organiz ații internaționale . Domeniile de
cooperare vizează securitatea frontierelor și neproliferarea comer țului ilegal cu
armame nte.
Cele 55 de state membre O SCE au convenit asupra implicării organizației în
domeniul activită ților desfășurate de poliție pentru asigura rea protecției populației
din teritoriile statelor membre împotriva amenințări lor grupărilor de criminalitate
transnațională (traficul de arme, de droguri, de ființe umane, violarea drepturilor
omului etc .).
În cadrul Declarației Comune de la Lisabona cu privire la modelul de
securitate europeană pentru secolul XXI , se arată că „ securitatea europeană
necesită cooperare și coordonare între statele m embre și organizațiile europene și
transatlantice ”93. Mai departe, în declarație se afirmă că „OSCE reprezintă o
organizație care acționează în temeiul capitolului VIII al Cartei Națiunilor
Unite”94, și va acționa în parteneriat cu „toate organizațiile și in stituțiile pentru a
fi în măsură să răspundă tuturor provocărilor și amenințărilor la adresa
securității din spațiul european”95.

93 Lisbon Declaration on a Common and Comprehensive Security Model for Europe for the
twenty -first century (2 decembrie 1996), disponibil la www.osce.erg/mc/39539, accesat la
10.10.2015.
94 Ibidem .
95 Ibidem .

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
88 din 258 La Summitul de la Bud apesta din 1994, statele OSCE au convenit un cadru
juridico -administrativ adecvat dezvoltării relațiilor externe , elaborând u-se
Documentul Cadru al Securității Europene (Document -Charter on European
Security ), instrument juridic care stă la baza relații lor externe , și, ulterior , a fost
elaborat documentul Către un parteneriat real într -o nouă eră (Towards a
Genuine Partnership în a new Era ), instrument care prefigurează un model comun
de securitate eur opeană în secolul XXI .
Parametrii unei Platforme pentru cooperare în domeniul securității
(Platform for Co -operative Security ), destin ată dezvoltării relațiilor OSCE de
cooperare externă , au fost inserați în cadrul Documentului Cadru privind
Securitatea Europeană (Document Charter on European Security ), instrument
juridico -administrativ adoptat de către Consiliul Min isterial de la Copenhaga și
care stabilea concept ul comun de dezvoltare și îmbunătățire a cooperării mutuale
instituționalizate.
Ulterior, platforma a fost adoptată la Summitul de la Istanbul și stipul a că
organizația va coopera cu toate organizațiile și instituțiile care aplica principiile
Cartei ONU .
OSCE s -a angajat într -un amplu proces de cooperar e cu NATO. În acest
sens, au loc multiple contacte între oficialii OSCE și cei ai NATO, iar la nivelul
celor două organizații se dezvolt ă un schimb util de informații .

2.4. POLITICILE ȘI STRATEGIILE UE PENTR U PREV ENIREA
ȘI GESTIONAREA CRIZELOR UMANITARE

UE este principalul furnizor mondial al sprij inului extern pentru statele
aflate în criză socială și economică, un apărător activ al dezvoltării durabile. Are o
relație eficientă de cooperare cu ONU, cu care a operaționalizat parteneriate viabile
pentru consolidarea păcii. Dezvoltarea Politicii de Securitate și Apărare Comun ă
(PSAC) oferă UE instrumentele juridico -administrative pentru un răspuns eficace
la misiunile de asistență ale Națiunilor Unite în cadrul gestionării crizelor

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
89 din 258 internaționale. Conform prevederilor Cartei Națiunilor Unite, Uniunea încurajează
organizațiile regionale și subregionale să joace un rol activ în operațiile de
prevenire a conflictelor, de menținere și consolidare a păcii … Uniunea reprezintă
unul dintre principalii furnizori de trupe la misiuni de pace sub autoritatea
Consiliului de Securitate al ONU . Prin Rezoluția Consiliului de Securitate din 25
septembrie 2007 , UE a fost autorizată să desfășoare în Darfur 3.000 de oameni,
plasaț i sub comandament irlandez, care să asigure protecția civililor în fața
rebelilor și a bandiților; misiunea europeană (Ciad – RCA) a fost poziționată în
estul Ciadului, în timp ce detașamentul multinațional din Birao (RCA) a fost sub
comandament EUFOR.
UE a organizat în martie 2008 o misiune EUPOL pentru instruirea poliției
afgane, si are un reprezentant special pentru Afganistan (EUPOL – Afganistan).
Misiunea de poliție a impus un acord sustenabil și eficient în privința forțelor civile
de poliție ale Afga nistanului.
Primele misiuni ale UE în Balcanii de Vest au fost misiuni civile și militare
de gestionare a crizelor, desfășura te în paralel cu eforturile de pace , în cadrul
procesului de stabilizare și asociere, pentru prevenirea urmărilor conflictului. Est e
cazul primei misiuni militare a Uniunii, Concordia, din fosta Republică iugoslavă
a Macedoniei, urmată de misiunea de poliție sub egida UE, Proxima, din Bosnia –
Herțegovina .
Misiunea de Poliție a UE (EUPM) a constituit prima operație prin care
Uniunea a preluat sarcinile Forței de Poliție internaționale a ONU. Această misiune
de intervenție a inclus activități de supraveghere, supervizare și inspec ție. Misiunea
cea mai amplă a UE cu profil militar rămâne operația militară EUFOR – ALTHEA,
prin care, în dec embrie 2004, Uniunea a preluat atribuțiile NATO.
UE a organizat o misiune civilă de poliție și justiție (numită EULEX), în
KOSOVO. Aceasta are polițiști, judecători și procurori, care sprijină guvernul
kosovar în formarea și dezvoltarea noilor sale instit uții publice, prin pregătirea
personalului sistemelor judiciar și de poliție din Kosovo pentru a -și putea exercita
misiunea independent și pe o bază multietnică, prin consilierea și supravegherea în
materie de poliție, justiție și de protecți e a minorități lor. În unele domenii, cum este

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
90 din 258 cel al sancționării crimelor de război, funcționa rii misiunii au dreptul să conteste
sentințele instanțelor locale judecătorești.
UE are, în prezent, la dispoziție structuri militare și civil -militare pentru
gestionarea cri zelor și conflictelor – structuri apte să acționeze în domeniile poliție
(EUROPOL), justiție (EUROJUST) și controlul frontierelor (mecanismele spațiului
Schengen) , dar și structuri și intervenție și asistență umanitară (ONG -uri și agenții
specializate, ini țiative gestionate de Comisia Europeană), precum și structuri de
prevenire și contracarare a terorismului. Sistemul de securitate europeană
cuprinde structuri operaționale, care pot acționa sub mandate ONU, misiuni
multinaționale în spațiul gestionării cri zelor.
Forța Europeană de Jandarmerie este o instituție capabilă să îndeplinească
misiuni specifice, în cadrul operațiilor de management al crizelor, formată din
unități de jandarmerie și de poliție, cu statut militar și atribuții în domeniul poliției
administrative, puse la dispoziție de către statele membre. Obiectivele Forței sunt
de a executa misiuni de poliție în operațiile de management al crizelor și de a
participa, ca structură operațională, la misiuni sub mandatul ONU.
În ianuarie 2005 a devenit operațională Agenția Europeană de Apărare
(EDA), care sprijină statele membre în eforturile de dezvoltare a capabilităților de
apărare. Domeniile acționale ale Agenției: transportul strategic (înzestrare, analiza
cerințelor, noi sisteme de elicoptere grele , nave rapide), sistemele de tip C3,
comunicațiile prin satelit, captarea de imagini (sateliți, avioane fără pilot). Agenția
și-a propus inițiative majore: programe întrunite pentru investiții, proiecte de
cercetare și tehnologie, piața europeană a echipam entelor pentru apărare, baza de
evaluare și testare pentru apărare, vehiculele aeriene fără pilot, arhitectura de
apărare NBCR, lupta împotriva dispozitivelor explozive improvizate (DEI),
logistică multiplă.
UE și -a constituit și structuri civile, prin int ermediul cărora poate interveni
în gestionarea crizelor. Consiliul European a adoptat un Plan de acțiune în
domeniul managementului crizelor civile, acesta vizând: constituirea unor echipe
multifuncționale, rapid dislocabile; îmbunătățirea interoperabilită ții, a procedurilor

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
91 din 258 privind susținerea tehnică a unei operații (aspectele financiare și achizițiile),
dezvoltarea unui Obiectiv global în domeniul civil.
Obiectivul Global Civil prevede ca Uniunea să fie capabi lă să gestioneze
misiuni de soluționare a crizelor umanitare, cu forte rapid dislocabile (30 de zile)
pentru perioade lungi de timp. Operațiile civile vor fi lansate autonom sau în
cooperare/conducere cu o operație militară a UE, iar în cadrul acestora, un rol
important îl va avea Celula Civil -Militară .
S-a realizat operaționalizarea Echipelor de Răspuns la Crize (Crisis
Response Teams – CRT), parte a dezvoltării capabilității operaționale în domeniul
managementului crizelor civile. Constituite din experți civili în diferite domenii
(achiziții, lo gistică, sisteme de comunicații), CRT iau parte la misiuni de
prospectare și evaluare a situației din teren, înainte de lansarea operației propriu –
zise și în fazele inițiale ale acesteia.
O activitate amplă desfășoară UE, în strânsă cooperare cu ONU, pent ru
normalizarea situației din statele care au trecut printr -un conflict, pentru
dezarmare și controlul armamentelor.
Acțiunile de dezarmare, demobilizare și reinserție sunt de o importanță
capitală pentru încurajarea combatanților spre a reveni la viața ci vilă. Pot fi
menționate aici activitățile Uniunii pentru controlul și interzicerea traficului de
arme ușoare și de mic calibru, producerii și folosirii minelor antipersonal, pentru
distrugere a acestora . UE a adus un sprijin neprecupețit proiectelor și acți unilor
ONU de colectare și distrugere a armelor ușoare, implicând actori internaționali
din diferite state răvășite de răzb oaie din Europa sau de pe alte continente.
Instrumentele parteneriatului și cooperării. Între instrumentele folosite de
UE în preven irea și gestionarea crizelor și conflictelor se înscriu și parteneriatele
de cooperare dezvoltate cu statele din proximitatea Uniunii, în cadrul Politicii
Europene de Vecinătate (PEV) . PEV vizează evitarea multiplicării focarelor de
tensiune și se înscrie în obiectivele Strategiei europene de securitate: prevenirea
conflictelor și actelor de agresiune în vecinătatea apropiată; aplanarea disputelor și
asigurarea unui climat de ordine publică; stabilirea de parteneriate politico –

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
92 din 258 economice bazate pe principiil e UE; aplanarea conflictelor; prosperitate și
securitate; controlul migrației și al oricăror forme de trafic ilegal; protejarea
securității cetățenilor UE.
PEV a permis o intensificare a cooperării în materie de prevenire și de luptă
contra amenințărilor c omune la adresa securității : terorismul, criminalitatea
organizată transnațională, frauda vamală și fiscală, riscurile nucleare și ecologice
sau maladiile transmisibile.
Prin mecanismele și instrumentele declanșate de PEV, Uniunea a manifestat
implicarea s a în prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor. Și în perspectivă,
organizația europeană este preocupată de scăderea riscurilor la frontiera sa sudică
și estică.
Noua Strategie pentru Asia Centrală este un document important pentru
salvgardarea stab ilității, securității și prosperității în regiune, include obiective
stringente: promovarea drepturilor omului, a d emocrației și a bunei guvernări;
stoparea imigrației ilegale, a traficulu i de persoane și a contrabandei; dezvoltarea
transporturilor, comerț ul etc. Un capitol din această strategie, cel intitulat
„Sinergia Mării Negre“, este materializarea eforturilor românești de orientare a
interesului Uniunii spre Zona Extinsa Mării Negre, de care se leagă securitatea
energetică a UE, proiectele de furnizar e și transport ale gazelor naturale și
petrolului din Marea Caspică.
UE și -a asumat responsabilități în asigurarea stabilității lumii, iar ofensiva
noilor riscuri și amenințări a impus ca organizația să se angajeze hotărât în
combaterea terorismului, proli ferării armelor de distrugere în masă, în prevenirea și
gestionarea crizelor și a conflictelor. Pentru gestionarea conflictelor, Uniunea a
folosit toate instrumentele la îndemână, inclusiv cele diplomatice.
Diplomația, ca instrument principal al prevenirii conflictelor, apreciază unii
specialiști europeni96, s-a afirmat după Tratatul de la Maastricht (1992) și Tratatul
de la Amsterdam (1997), când UE a trecut -o în prim -plan, pentru gestionarea civilă

96 Félix Nkundabagenzi, Ca roline Pailhe și Valérie Peclow, L`Union Européenne et la
prévention des conflits. Concepts et instruments d`un nouvel acteur, Rapports GRIP 2002/2, la
http://www.grip.org/pub/rapports/rg02 -2 ueprev.pdf., accesat la 11.12.2015.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
93 din 258 și militară a crizelor și pentru construcția unor partener iate în alte regiuni ale lumii.
Prevenirea conflictelor, ca preocupare a politicii externe, s -a impus tot mai
insistent între multiplele acțiuni externe ale UE, fiind realizată cu instrumentele
politicii comerciale, a acordurile de cooperare economică, mecanisme pentru
politica socială și de mediu, ajutorul umanitar, sprijinul cu capacitățile civile de
gestionare a crizelor, dezvoltarea instrumentelor cooperării în sfera justiției și
afacerilor interne .
Revine diplomației UE misiunea de a întări legăturile cu ONU, cu
organizațiile regionale și instituțiile financiare internaționale pentru a susține mai
bine acțiunile de prevenire a conflictelor.
Parteneriatele de prevenire a conflictelor realizate cu ONU, OSCE, alte
organizații internaționale și regionale, societatea civilă, actorii umanitari, lumea
academică și sectorul privat vor fi succesul diplomației, a acestui instrument
inteligent , a cărui prezență pe scena internațională este remarcabilă. Pe viitor,
problematica gestionării conflictelor va trebui abo rdată tot mai mult d într-o
perspectivă integrată. O viziune holistică asupra securității a fost l ansată de
responsabili militari; ea include caracteristici impuse de globalizarea securității,
este influen țată de la tipologia noilor riscuri și amenințări, aspect care face ca noul
concept de securitate să se raporteze la o lume cu nevoi pentru securizare, pentru o
sinergie a capabilităților, metodologiilor și instrumentelor, având ca fundament
multilateralismul și un continuum in tern – extern, aspecte ce recl amă o diplomație
cât mai inteligentă și mai robust implicată, de care UE, prin cele 28 de state
membre, nu duce lipsă.
Uniunea Europeană beneficiază de o viziune strategică, integrată în cadrul
propriei Strategii de Securitate, cât și de instrumentele nece sare asumării unui rol
operațional în domeniul managementului crizelor, ceea ce -i permite să fie, astăzi,
angajată activ în dezvoltarea unui profil global în arhitectura de securitate
internațională. Pe plan instituțional intern, organizația parcurge un pr oces complex
de reconfigurare a rolului pe care îl are în gestionarea securității globale, de
dezvoltare pe coordonate extinse a dimensiunii de securitate și apărare, susținută
de operaționalizarea capacităților relevante pe această dimensiune.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
94 din 258 Ca instituț ie de valoare globală, UE va acționa, în viitor, în sfera prevenirii
conflictelor, amplificându -și coordonarea în domeniu cu NATO, dar și cu ONU,
OSCE și Consiliul Europei, prin folosirea mai bună a instrumentelor civile,
militare și politice, prin interve nția mai rapidă în cazul unor crize, spre a pune
capăt escaladării conflictelor și a furniza o prezență stabilizantă în activitățile
politice, economice și de dezvoltare din zonele respective, prin integrarea deplină a
prevenirii conflictelor în politicile și instrumentele comunitare, prin perfecționarea
aspectelor care vizează mecanismul reacției rapide, intensificarea cooperării
internaționale pentru gestionarea crizelor, creșterea rolului planificării globale, al
reformei sectoarelor de securitate și al mobilizării, dezarmării și reintegrării.
Analiza controlului vânzărilor, finanțărilor și transporturilor de arme – una
dintre activitățile cele mai importante ale UE cu impact în securitatea mondială –
arată că ea va trebui să depună toate eforturile pentr u a acționa și a fi percepută ca
un actor responsabil la nivel global, aflat în avangarda eforturilor de combatere a
proliferării armelor, de promovare a dezarmării generale și de instituire a unor
controale asupra transferurilor de armament. O politică co mună în materie de
control asupra exportului de armament, clară, eficientă și armonizată, bazată pe un
Cod de conduită obligatoriu din punct de vedere juridic, poate juca un rol decisiv
în lupta împotriva terorismului, în prevenirea conflictelor, în mențin erea stabilității
regionale și în prom ovarea drepturilor omului. Netransformarea Codului existent
într-o poziție comună periclitează dezvoltarea în continuare a controalelor asupra
exporturilor UE, în special în domenii importante , precum transferurile int angibile,
controlul tranzitului și evoluția spre o armonizare generală ulterioară a controalelor
exporturilor UE.
Trebuie menționată, de asemenea, ralierea acțională legislativă a Uniunii l a
efortul internațional de lupt ă contra minelor terestre, antivehic ule și antipersonal, a
armelor cu dispersie și altor dispozitive de război explozive, demers responsabil ce
contribuie la promovarea păcii , a stabilității mondiale și contribuie la reducerea
suferințelor umane în re giunile de criz ă.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
95 din 258 Organiz ațiile europen e în domeniul securității și apărării din perspectiva
rolului pe care îl joacă, în baza legitimității cu care sunt investite de a organiza și
desfășura acțiuni militare și nonmilitare în asigurarea securității globale și
regionale, reprezintă cheia de bolt ă a edificiului securitar internațional.
Politica de Securitate și Apărare Comună (P SAC) reprezintă politica de
securitate propriu -zisă a Uniunii Europene sau, în orice caz, stadiul în care se află
această politică din punct de vedere instituțional. De alt fel, ea acoperă tot ce ține de
securitatea UE până la/și inclusiv realizarea progresivă a unei politici de apărare
comună, care ar putea conduce în timp la apărare europeană, dacă Consiliul
European decide astfel.
În privinț a instrumentelor de politică, P SAC (așa cum a fost ea dezvoltată
prin Tratatul de la Lisabona – 2009) cuprinde trei elemente: militar, civil și de
prevenire a conflictului97.
Punerea în aplicare a PSAC a determinat dezvoltarea unor organisme în
cadrul Consiliului:
1. Un Comitet Politic și de Securitate (CPS); un element adițional care
merită să fie amintit este faptul că CPS are atribuții importante în ceea ce privește
monitorizarea situației internaționale și în special a crizelor, el trebuind să
pregătească informări bazate pe soluții celorlalți actori ai luării deciziei în cadrul
PESC, în special Comitetului pentru Afaceri Generale și Relații Externe;
2. Un Comitet Militar (CM), compus din șefii apărării și delegații lor militari
și un șef (de stat major) numit de Consiliu la recoman darea Comitetului; dă sfaturi
militare, face recomandări CPS și asigură direcția militară strategică a Personalului
Militar;
3. Personalul Militar (PM) asigură expertiza militară și sprijin PESAC,
inclusiv prevenirea timpurie, evaluarea situației și plani ficarea s trategică pentru
misiunile Petersberg, inclusiv identificarea de forțe armate europene și
multinaționale.

97 Michael E. Smith, Implemen tation: Making the EU’s International Relations Work , în
Christopher Hill, Michael Smith, International Relations and the European Union , Oxford
University Press, Oxford, New York, 2005, p. 169.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
96 din 258 În ciuda faptului că P SAC a depins și continuă să depindă foarte mult de voința
suverană și disponibilitatea statelor membre ale UE de a par ticipa la angajamente
comu nitare, totuși ea a produs rezultate într-un timp relativ scurt. Totuși, se poate
spune că transpunerea PESAC în realitate prin aceste misiuni a făcut ca UE să
depășească complexul de putere civilă.
Tratatul de la Lisabona – 2009 conferă un grad înalt operațional domeniului
politicii externe, de securitate și de apărare prin utilizarea unor instrumente
inovatoare, cu precădere în procesul decizional la nivelul structurilor instituționale .
Mecanismele reformatoare au fost influența te de tendințele tradiționalist e ale
statelor membre. P rincipiul manifestării consensului în domeniul politicii de
secur itate și apărare a fost consacrat fără modificări, iar domeniile de competen ța
ale statelor membre au fost demarcate chiar mai accentuat decât înainte.
Se remarc ă o armonizare a cadrului instituțional general al Uniunii, fapt c are
va conduce la eficientizarea relațiilor dintre structurile Consiliului și ale Comisiei
în managementul situațiilor de criză98. Prevederi noi ale Tratatului vizeaz ă
creșterea rolului UE în sistemul de rela ții internațional e prin perfecționarea
Politicii Externe și de Securitate Comune (PESC) și a PSAC; aceste instituții de
securitate reprezintă fundamente pe care UE poate să funcționeze ca o uniune
politică rea lă, capabilă să -și impună obiectivele comune în arena internațională.
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de
Securitate este o importantă inovație instituțională promovată de tratat în domeniul
PESC/P SAC. Acesta este ales de către Consiliul European printr -o majoritate
calificată, acest funcționar de rang important fiind responsabil de coordonarea
domeniul PESC/P SAC la nivelul Uniunii Europene. Serviciul European de Ac țiune
Externă (SEAE), este structura operațională a Înaltului re prezentant, constitui tă din
funcționari i departamentelor importante din cadrul Secretariatului General al
Consiliului, al Comisie și d iplomați ai statelor membre. Componența acestui

98 Coordonarea insuficientă între structurile și instrumentel e de intervenție ale Consiliului și cele
ale Comisiei Europene, în diferite regiuni ale globului, a constituit un adevărat laitmotiv al
criticilor la adresa implicărilor operaționale ale UE în managementul situațiilor de criză. Vezi și
I. Dragoman, G. Păun ș.a., Dreptul public și administrația în studiile doctorale de științe
militare, vol. I, Editura UNAp „Carol I“, Bucure ști.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
97 din 258 Serviciu urmărește armonizarea politicilor ext erne ale statelor membre și crearea
unei culturi comunitare a statelor în domeniul relațiilor extern e. Conform normelor
Tratatului de la Lisabona – 2009 , dezvoltarea progres ivă a apărării comune a UE
trebuie să se realize ze în armonie c u angajamentele asumate de statele membre ale
UE și ale NATO. Tratatul are efecte directe asupra strategiei apărării europene ,
vizând cinci domenii : creșterea nivelului de ambiție al U niunii prin extensia gamei
de misiuni umanitare ; clauza de solidaritate pentru statele membre ; clauza de
apărare recipro că; coop erarea juridico -militară permanentă; stabile ște atribuțiile
EDA . Tratatul de la Lisabona reconfirmă angajamentele de la Amsterdam,
referitoare la apărarea comună, extinzând, în același timp, amploarea și paleta
misiunilor de tip Petersberg. Tratatu l de la Lisabona completează în domeniul
securită ții, conform art. 28 B, „ consiliere militară și asistență, stabilizare
postconflict ”, precizând u-se „aceste misiuni contribuie la lupta împotriva
terorismului ”. Articol ul (28 B) reiterează faptul că aceste m isiuni specifice trebuie
să fie definite și lansate la decizia Consiliului European, sub supraveghe rea
Înaltului Reprezentant, și se va asigura coordonarea instrumen telor civile și
militare u tilizat e.
Clauza de asistență mutuală în cazul unei agresiuni arm ate. Făcând u-se
apel la ar t. 51 al Cartei ONU privind dreptul la apărare colectiv ă, unde este
prevăzută asistența mutuală în cazul unei agresiuni ar mate împotriva unui stat
membru, Clauza de solidaritate din tratatul UE prevede ca atunci când unul dintre
statele membre este victima unui atac terorist sau al unei catastr ofe naturale ,
instituțiile UE și statele membre trebuie să acționeze împreună, în spirit de
solidaritate.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
98 din 258 2.5. DIMENSIUNEA INTERNAȚIONALĂ A CONTROLULUI
DEMOCRATIC PENTRU FORȚELE ARMATE PAR TICIPANTE
LA OPERAȚII MULTINAȚIONALE DE MEN ȚINERE A PĂCII

La nivel internațional, controlul forțelor armate poate fi efectuat de
organizațiile internaționale la care statele sunt parte și/sau de tribunale
internaționale.
Utilizarea forței la nivel intern ațional trebuie să fie legitimă. Statele se pot
apăra indivi dual sau colectiv, acțiunile lor trebuie sa fie în conformitate cu
normele stabilite de dreptul internațional. În funcție de considerarea prezenței
militare ca fiind legală sau ilegală, în confor mitate cu legislația internațională, se
va prefigura competența organului de control implicat la nivel internațional.
Intervențiile ile gale vor fi examinate de către ONU și sancționate de instanțele
interna ționale: Curtea Inte rnațională de Justiție (ICJ); Curtea Penală Internațională
(CPI) ; Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) . Intervențiile legale sunt
pentru menținerea păcii , prin constituirea de forțe multinaționa le autorizate de către
o organizație internațională (ONU, OSCE) , pe b aza unor acord uri speciale,
instrumente juridico -administrative prin care s-au stabilit responsabilitățile
autorită ților civile și militare în teatrul de opera ții militare. Organul care a autorizat
sau a decis aceste intervenții va fi, în primul rând, organul de control , deși
instanțele internaționale ar putea avea, de asemenea, un cuvânt de spus.
Există diferite tipuri de organizații internaționale a căror misiune este de a
proteja și de a contribui la apărarea colectivă internațională, pentru realizarea
climatului de securitate și pace. Organizația Națiunilor Unite are un caracter global
și un mandat larg, din partea statelor membre, să autorizeze adoptarea de măsuri
colective pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor la adresa păcii
internaționale. Consiliul de S ecuritate al ONU poate decide sau autoriza o
intervenție militară; este principalul furnizor de legitimitate a utilizării forței.
Adunarea Generală a ONU, care este un for interguvernamental, ar trebui
considerat ca organismul de control, deși aceasta nu p oate decât să facă

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
99 din 258 recomandări cu privire la aceste aspecte și să aprobe bugetul ONU, în cadrul căruia
misiunile și operațiile inter naționale sunt finanțate. La nivel regional, instituțiile
inter-parlamentare din cadrul sau legate de organizațiile internaț ionale, care se
ocupă de probleme internaționale de securitate și de apărare, au o putere limitată de
control. Adunarea Parlamentară a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord
apare mai mult ca o legătură între parlamente și Alianță decât ca un organ d e
control al deciziilor luate de către organismul de luare a deciziilor în cadrul NATO.
În textul Tratatului de la Lisabona – 2009 este inserat Protocolul privind
rolul p arlamentelor naționale în UE. Acest instrument adițional indică
complementaritatea lu crărilor parlamentarilor naționali și ale membrilor
Parlamentului European și recunoaște necesitatea unei cooperări mai strânse între
acestea. Adunare Europeană interparlamentară a relev at de mai mulți ani, atât în
rapoartele sale, cât și în dialogul cu gu vernele statelor membre, că în interesul
legitimității democratice, politica externă, de securitate și apărare europeană,
trebuie să fie supuse unui control democratic a parlamentarilor naționali99.
Pentru a înțelege cadrul general de control democratic al forțelor armate,
trebuie analizată dimensiunea internaționa lă a utilizării forței, cu problemele
inerente în proiectarea mecanismelor de control.
În momentul în care se pune probl ema participă rii cu forțe armate naționale
la misiuni internaționale de menți nere a păcii, o serie întreagă de probleme de
responsabilitate democratică apar, cum a r fi cele privind responsabilitatea
autorităților pentr u deciziile milita re, selectarea obiectivelor și implementa rea
mand atelor. Pentru a stabili cu exactitate c are acți uni ale forțelor armate ar trebui
să fie sub controlul democratic civil, este necesar să se analizeze legitimitatea
prezenței forțelor armate pe un terito riu străin. E ste important să se clarifice
statu tul autorită ții responsabil e de actele forțelor armate într-un teritoriu străin și
normele juridi ce internaționale aplicabile în fiecare situație. În caz de infracțiuni
comise de către membrii forțele armate ale unui stat în timpul ocupației unui
teritoriu străin de către astfel de forțele armate, Curtea Euro peană a Drepturilor

99 Costel Dediu, Aspecte juridice ale planificării și desfășurării operațiilor multinaționale , Teză
de doctorat, Universitatea Nați onală de Apărare „Carol I”, București, 2010. p24

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
100 din 258 Omului a decis în mai multe cazuri că responsabilitatea internațională aparține
statului ocupant, cu condiția ca forțele sale armate să exercite controlul total și
efectiv asupra teritoriului străin ocupat. Relevante pentru acest tip de prezență
militară străină sunt spețele de la CEDO: cazurile Loizidou contra Turcia, Cipru
contra Turciei, Ilașcu și alții contra Federației Ruse și Republicii Moldova. În Issa
și alții contra Turciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat acela și
raționament – pentru actelor comise în caz de oc upație, de către forțele armate ale
unui stat străin, controlul trebuie să fie exercitat la nivel internațional de către
organi smele internaționale, de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor
Unite și de instanțele ju decătorești internaționale, iar la nivel intern de către
autoritățile statului ocupant. Responsabilitatea în caz de acte ilegale comise de
forțele armate într -un teritoriu străin, în alte situații decât ocupație (în timpul unei
intervenții militare într -un teritoriu străin care nu îndeplinește condițiile de
autoapărare legitimă) es te evaluată de către instanțele judecătorești și de tribunalele
internaționale. Inter alia , sunt relevante aici: cazul judecat de Curtea Internațională
de Justiție referitor la activitățile militare și paramilitare în și împotriva Nicaragua
(Nicaragua contra Statele Unite ale Americii; Hotărârea din 27 iunie 1986); cazul
judecat de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie referitor la Dusko
Tadic (Hotărârea Curții de Apel din 15 iulie 1999); cazul judecat de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului referitor la Issa și alții contra Turciei. S -a arătat
că, în mod natural, responsabilitatea aparține statului intervenient pentru actele
forțelor sale ar mate. Deci, în astfel de situații, controlul trebuie să fie exercitat la
nivel internațional de către f oruri internaționale (Consiliul de Securitate , instanțe le
judecătorești internaționale) . În ceea ce privește situația bazelor militare străine,
Comisia d e la Veneția a examinat problematica referitoare la obligațiile juridice
internaționale ale statelor membre ale Consiliului Europei în materia facilităților
secrete de detenție și transportului inter -statal de prizonieri100.

100 Vezi pe larg Opinia privind obligațiile legale internaționale ale statelor membre ale
Consiliului Europei în ceea ce privește facilitățile de detenție secretă și transportul de prizonieri
intre state, adop tată de Comisia de la Veneția în cea de a 66 -a sesiune plenară 17 -18 martie
2006, disponibilă la: http://www.venice.coe.int: 80/docs/2006/CDL -AD(2006)009 -e.asp

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
101 din 258 Situația forțelor armate ale unu i stat plasate la dispoziția unui alt stat este
acoperită de regula stabilită în articolul 6 din Proiectul de articole privind
responsabilitatea statelor, adoptat de către Comisia de Drept Internațional101 a
Adunării Generale a Organiza ției Națiunilor Unite în 2001: „ Conduita unui organ
pus la dispoziția unui stat de către un alt stat va fi considerată un act al acelui din
urmă stat în conformitate cu dreptul internațional în cazul în care organul
acționează în exercitarea elementelor de autoritate guvernamen tală ale statului l a
a cărui dispoziție a fost pus ”. În comentariu la acest articol, Comisia de Drept
Internațional a subliniat că „simplul ajutor sau asistența oferite de către organele
unui stat unui alt organ pe teritoriul celui din urmă nu sunt acoperi te de articolul
6. De exemplu, forțele armate pot fi trimise pentru a ajuta un alt stat, în
exercitarea dreptului de autoapărare colectivă sau în alte scopuri. În cazul în care
forțele în cauză rămân sub autoritatea statului trimițător, ele exercită elemen te de
autoritate guvernamentală ale statului respectiv și nu ale statului primitor. Situații
pot apărea, de asemenea, în cazul în care organul unui stat acționează pe baza
unor instrucțiuni comune ale propriului sau altui stat sau poate exista o singură
entitate, care este un organ comun al mai multor state. În aceste cazuri, conduita
în cauză este atributabilă ambelor state în conformitate cu a lte articole din acest
capitol ”. În cazul forțelor armate ale unui stat plasate la dispoziția unui alt stat,
contr olul va fi exercitat, la nivel intern, de către autoritățile statului la a cărui
dispoziție forțele au fost plasate, în măsura în care condițiile stabilite prin articolul
6 din Proiectul de articole ale Comisiei de Drept Internațional privind răspunderea
statului su nt îndeplinite. Dacă forțele rămân sub autoritatea statului tr imițător

101 Codificarea în dreptul internațional reprezintă operațiunea de grupare și sistematizare a
normelor dreptului internațional public, în scopul asigurării unității acestor norme, a precizării
conținutului lor și a înlăturării eventualelor contradicții dintre ele. Obiectul codificării l -a
constituit, în primul rând, normele cutumiare. Codificarea ofic iala se realizează prin acordul
statelor, în cadrul organizațiilor internaționale sau al conferințelor și are un caracter obligatoriu.
În cadrul ONU. s -a creat un organism specializat cu atribuții în domeniul codificării dreptului
internațional – Comisia d e Drept Internațional, formată din experți cu pregătire juridică.
Codificări cu valoare deosebita sunt considerate: Convențiile asupra dreptului marii (Geneva,
1958), Convenția privind relațiile diplomatice (Viena, 1961), Convenția asupra relațiilor
consul are (Viena, 1963), Convenția privind dreptul tratatelor (Viena, 1969).

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
102 din 258 controlul va fi exercitat, la nivel intern, de către autoritățile statului respectiv . În
cazul în care forțele armate ale unui stat acți onea ză pe baza unor acorduri comune ,
controlul va fi exercitat, la nivel intern, de către autoritățile acelor state. La nivel
internațional, controlul va fi exercitat de către organismele internaționale
competente.
Responsabilitatea pentru actele comise de către forțele armate în cadrul
opera țiilor de menținere a păcii autorizate de Consiliul de Securitate al Națiunilor
Unite a fost examinată de către diferitele foruri internaționale, inclusiv de
instanțele internaționale.
În operați ile de menținere a păc ii autorizate de către Consiliul de Se curitate
al Organizației Națiunilor Unite, controlul este exercitat, la nivel internațional, de
către Organizația Națiunilor Unite. În același timp, statele contributoare își
păstrează controlul pe probleme disciplinare și penale, precum și puterea de a îș i
retrage militarii în orice moment. În legătură cu problemele de mai sus, întrebarea
referitoare la aspectele comenzii străine asupra militarilor sau unităților naționale
este una importantă și nerezolvată încă. Subordonarea personalului sau unităților
comenzii superioare a forțelor armate străine este o problemă importantă legată de
controlul forțelor armate, nedezbătută, din păcate, în profunzime de mediul
academic. Mai mult decât atât, în general, statele nu ridică întrebări constituționale
în ceea ce p rivește transferul de autoritate asupra trupelor în cooperarea militară
multinațională și în ceea ce privește limitele în exercitarea transferului drepturilor
lor suverane în domeniul apărării. În fapt, constituțiile nu au norme cu privire la
această probl emă. Mai mult, dezbaterea permisibilității subordonării forțelor
armate unei comenzi străine este, de asemenea, săracă.
Un alt subiect este problematica transferului de competențe de comandă
entităților internaționale de securitate colectivă. În cazul Org anizației Tratatului
Atlanticului de Nord, de exemplu, acest transf er de competențe a fost limitat la
anumite competențe de comandă, în funcție de textul constitu țiilor statelor
membre. Sistemul juridic german prevede că dacă un militar primește un ordin d e

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
103 din 258 la un superi or ace st ordin este revocabil , limitat în timp și domeniu de aplicare,
dacă ordinul ce trebuie îndeplinit vine de la un comandant străin. Chestiunea
necesității aprobării unei legislației specifice pentru un transfer general de putere
unui co mandant străin rămâne deschisă.
Alianțele politico -militare formează baza pentru a răspunde unei varietăți
de amenințări regionale sau globale, coalițiile sunt create pentru scopuri limitate și
pentru o perioadă limitată de timp. Aceste diferențe impun pl anificatorilor militari
abordări diferite. Planificatorii trebuie să analizeze în profunzime scopurile politice
ale fiecărui stat contributor înaintea oricărei planificări detaliate plecând de la
următoarele ipoteze -cheie:
a. Operați ile militare viitoare s unt susceptibile de a fi din ce în ce mai mult
multinaționale în caracter;
b. Operația multinațională poate fi efectuată în cadrul unei alianțe sau prin
formarea unei coaliții;
c. Este recunoscută nevoia crescândă de a fi mai bine pregătiți militarii
pentru operații specifice unei coaliții;
d. În cele mai multe cazuri, operațiile unei coaliții vor fi facilitate prin
selecția unei națiuni lider;
e. Este imperios necesară existența unei entități sau organizații
internaționale recunoscute (de exemplu, Organiz ația Națiunilor Unite), care să
impună sancțiuni și să controleze activitatea coaliției102.
Dacă există interese comune, statele vor intra în parteneriate politice,
economice și militare. Aceste parteneriate pot apărea atât la nivel regional, cât și
global, după cum națiunile vizează oportunități pentru a -și promova interesele sau
urmăresc asigurarea reciprocă împotriva amenințărilor de securitate percepute sau
reale. Factori de ordin cultural, psihologic, economic, tehnologic, precum și factori

102 Multinational Interoperability Council, Coalition Building Guide, May 2005, p13,
http://www1.apan04.03.2016 info.net/DesktopModules/Bring2mind/DMX/Download.aspx?TabId
=3772&DMXModule=95 02&Command=Core_Download&EntryId=6355&PortalId=41

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
104 din 258 de ord in pol itic influențează constituirea și funcționarea alianțelor sau a coalițiilor
militare.
În ceea ce privește controlul internațional al puterii militare al statului
menționăm că dacă în cadrul alianțelor politico -militare există institu ții și
instrumente de g enerare a securității colective103, în cadrul organizațiilor
internaționale de securitate s -au constituit organe și instrumente de control al e
forțelor armate ale statelor participante la operații militare. Centrul de Prevenire a
Conflictelor OSCE, funcțione ază la Viena, urmărește gestionarea crizelor prin
alertă timpurie și întărirea încrederii între state că activitățile militare ale statelor
membre nu vor aduce prejudicii securității umane și ecologice în zona de
responsabilitate104. Codul de conduită adopta t de OSCE privind aspectele politico –
militare ale securității colective, are proceduri juridico -administrative în ceea ce
privește obligațiile statelor membre pen tru asigurarea securității euro atlantice:
fiecare stat participant va menține acel potențial m ilitar care este proporțional cu
necesitățile legitime de securitate individuală și colectivă (art. 12); potențialul
militar al statelor va fi stabilit pe baza unor proceduri naționale democratice, ținând
seama de interesele legitime de securitate ale alto r state, pentru a contribui la
securitatea internațională, statele abținându -se de la ac țiuni de impunere a
dominației militară asupra altor state (art. 13); statele membre consideră controlul
politic democratic asupra forțelor armate drept un element impo rtant al stabilității
și securității colective (art. 20); fiecare stat va asigura controlul asupra forțelor
proprii militare de către autoritățile stabilite, investite cu legitimitate
constitu țională (art. 21); parlamentele na ționale vor asigura aprobarea legală a
cheltuielilor de apărare și accesul public la informațiile referitoare la forțele armate
(art. 22), Codul de conduită al OSCE este un instrument juridico -administrativ
important pentru prevenirea conflictelor, creșterea încrederii între state în v ederea
asigurării securității și bunei guvernări la nivel național și regional. Asigurarea

103 Cum ar fi Direcția de Planificare, Programare și Cercetare în Domeniul Armamentelor
(NATO) sau Agenția Europeană pentru Apărare (UE).
104 OSCE Handbook , Second edition, Viena, 2006, p. 12.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
105 din 258 unui cadru juridic de protejare a drepturilor fundamentale pentru cetățeni
reprezintă un obiectiv major pentru instituțiile UE, reprezintă un factor integrator
pentr u politica de securitate și apărare comună . Curtea de Justiție și -a perfec ționat
în mod continuu jurisprudența, consacrând un summum comunitar de principii și de
drepturi fundamentale: principiul egalității , libertatea de circulație a persoanelor ,
libertat ea religioasă, libertatea de expresie și de informare.
Egalitatea de tratament pentru cetățenii comunitari constituie fundamentul
ordinii juridice la nivelul UE.
La 19 iunie 1990, cinci state (Franța, Germania, Olanda, Belgia,
Luxemburg) au semnat la Sche ngen Convenția de aplicare a Acordului de la
Schengen din 14 iunie 1985105. Celor cinc i state semnatare inițial, li s -au mai
adăugat: la 27 noiembrie 1990 Italia, la 25 iunie 1991 Spania și Portugalia, în iunie
1992 Grecia, cu statut de observator. Danemarca , Irlanda, Marea Britanie au rămas
în afara Acordului.
Deschiderea frontierelor interioare a accentuat riscul imigrărilor clandestine
și, ca atare, a trebuit să se pună la punct și o politică comună de vize privitoare la
cetățenii din statele din afara Con venției.
Sistemul de Informații Schengen (SIS) asigura monitorizarea unor da te:
persoane cărora li s -a interzis intrarea din moti ve de securitate, ordine publică ;
persoane cuprinse în structuri de criminalitate ; persoane urmărite penal în fazele
unor proc eduri judiciare (extrădare, martori); persoane dispărute; minori dispăruți.
De asemenea, trebuie menționat că sub egida Consiliului Uniunii Europene a fost
elaborat „European Union Guidelines on Human Rights”, ca un instrument de
diseminare a reglementăril or în materia drepturilor omului, în ceea ce privește
abolirea pedepsei cu moartea, tortura și alte tratamente inumane și degradante;

105 Publicat în JO RF din 1 august 1991, p. 10192.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
106 din 258 protejarea copiilor pentru a nu fi implicați în conflicte armate, precum și
identificarea modalităților de promovare și pr otecție a drepturilor omului106.
Tratatul de la Lisabona ( 2009 ) aduce unele clarificări referitoare la
reglementările europene incidente domeniului drepturilor omului și libertăților
fundamentale.
Sub impactul revoluției informaționale, puterea politico -militară se va
manifesta în mediul internațional, statele pierzându -și monopolul asupra politicilor
lor externe și de securitate; într -o viziune optimistă, consecința ar f i dezvoltarea
economică globală și răspândirea păcii democratice dar pesimiștii avert izează
asupra unui nou pericol în care grupuri teroriste vor accede la arme de distrugere în
masă .

106 www.europa.eu.int; Office for Official Publications of the European Communities, 2014,
Luxembourg.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
107 din 258
CAPITOLUL 3
RĂSPUNDEREA STATELOR PENTRU CONTROLUL
APLICĂ RII NORMELOR DREPTULUI INTERNA ȚIONAL
UMANITAR ÎN MISIUNILE FOR ȚELOR ARMATE PE TIMP
DE PACE ȘI ÎN TEAT RELE DE OPERA ȚII MILITARE
MULTINA ȚIONALE

Statul a reprezentat în Antichitate și în Evul Mediu singurul subiect de drept
care avea capacitatea de a -și asuma obligațiile cu caracter politic și militar. în
acest capitol aducem argumente suficient de consist ente pentru a realiza două
scopuri fundamentale: înțelegerea în dimensiunea lor reală a subiectelor de drept
internațional; sublinierea creșterii răspunderii lor pentru salvgardarea păcii pe
mapamond.

3.1. RĂSPUNDEREA STATELOR ÎN CALITATEA DE SUBIECTE
PRINCIPALE DE DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

Complexitatea problematicii pe care o reprezintă activitățile subiectelor de
drept internațional (statele, organiza țiile interna ționale de securitate) , răspunderea
acestora pentru controlul aplicării normelor dreptulu i public pe timp de pace sau în
situa ția de confli ct armat , face necesară o anali ză detaliată a acestor aspecte , în
contextul evoluției societății contemporane, profund marc ată de fenomene și
evenimente generatoare de crize sociale, politice și militare .
Personalitatea juridică interna țională se manifestă diferit pentru actorii
participanți la raporturile juridic e de natură politico -diplomatică și militară ,
respectiv : statele sunt subiecte originare, primare; organizațiile internaționale sunt
subiecte deri vate; popoarele care luptă pentru cucerir ea independenței sunt subiecte

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
108 din 258 cu personalitate juridică limitată ; persoanele de drept privat și organizațiile
nonguvernamentale sunt subiecte cu rol minor .
Suveranitatea reprezintă aptitudinea statului de a acțion a în cadrul relațiilor
internaționale și este un atribut al puterii de stat. Statul se manifest ă prin
exercitarea puterii asupra cetățenilor , iar pe plan extern se poate angaja în raporturi
cu alte state. Există mai multe tipuri de state: state unitare, care au un sistem unic
de organ e ale administrației de stat ; uniuni de state, reprezentând asoc ierea unor
state independente ( confederațiile și federațiile).
Organizațiile internaționale reprezintă subiecte de drept derivate, sunt
constituite prin conferinț e și tratate ale statelor , ulterior se conferă calitatea de
subiecte de drept prin statutul constitutiv. Dreptul internațional public asigur ă
cetățenilor dreptul acestora de a manifesta juridic prin intermediul petițiilor, al
comunicărilor sau al recursuri lor pr ocesuale cu caracter contencios trimise
instituțiilor jurisdicționale internaționale. În fața Curții Europen e a Drepturilor
Omului persoanele lezate se pot adresa direct cu o plângere împotriva instituțiilor
și funcționarilor publici ai unui stat. În fața acestei instituții jurisdicționale,
cetățeanul este tratat pe poziții de egalitate cu statul în procesul jurisdic țional .
Răspunderea internațională este un principiu de baz ă al dreptului
internațional public. Violarea normelor internaționale are ca efect stabilirea unui
raport juridic de cauzalitate și răspundere juridică între subiectul lezat și subiectul
comisiv. Instituția răspunderii juridice (penale, civile, administrative) concură la
asigurarea legalității ordinii internaționale.
Comisia de Drep t internațional a ONU a dezvoltat răspunderea statelor care
trebuie să suporte consecințe juridice pentru acte contrare obligațiil or asumate pe
plan convențional . În cazul infrac țiunilor stipulate în documentele și instrumentele
internaționale subiectul vi ctimă poate să activeze o plângere în vederea tragerii la
răspundere a subiectului care a încălcat norma juridică .
Există circumstan țe care elimină caracterul ilicit al unui act internațional:
acordul statului victimă , exprimat anterior comiterii infrac țiunii, în situa ția când a
fost violat ă norma imperati vă de drept internațio nal; reac țiile unui stat în condi țiile

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
109 din 258 de legitimă apărare , ca răspuns la fapta ilegală a statului agresor, sunt acceptate
măsuri de constrângere care nu se bazează pe amen ințarea cu forța; forța majoră –,
statul să nu fi contribuit la producerea evenimentului; cazul fortuit, în situa ția unor
catastrofe (fenomene naturale, accidente tehnologice) ; situa ții dramatice – care
reclamă o intervenție umanitară (prezen ța unor nave militare în marea teritorială
sau în porturile unui stat fără sa existe autorizația acestuia). Pentru invocarea stării
de necesitate ca fundament juridic al exonerării de răspundere sunt necesare unele
condiții: autorul faptei să nu fi avut o alta varianta de acțiune ; activitățile să fi fost
desfășurate pentru salvarea intereselor naționale , pentru salvgardarea drepturilor
fundamentale ale omului (ordinii constituționale , mediului natural, dreptului la
viață pentru persoanele civile în zona de criza), bunurile și cetă țenii fiind
amenin țați în mod grav și iminent.
Actele autoritățilo r sunt acte ale persoanele care acționează în calitatea lor
de funcționari publici, implicând răspunderea statului dacă și -au depășit
competențele stabilite pentru de funcția publica pe care o exercită. Statul (în
calitatea de comitent) răspunde pentru infracțiunile persoanelor fizice (militarii, în
calitatea de prepu și), dacă se comit crime de război și pagube bunurilor civile ,
prejudicii mediului natural . Se va acționa pentru tragerea la răs pundere a celor
vinovați de comiterea unor fapte incriminate prin convenții internaționale și prin
care sunt lezate drepturile unor oameni.
Pentru a fi considerare prejudicii, se cer îndeplinite anumite condiții: să
existe raportul de cauzalitate între con duita ilicită a persoanei vinovate și
prejudiciul comis; prejudiciul trebuie individualizat; în cazul comiterii unei crime
internaționale se consideră afectate interesele tuturor comunității internaționale.
Prejudiciul material se produce dacă este lezat patrimoniul st atului gazd ă sau
al cetățenilor . Prejudiciul moral se referă la afectarea unor valori nepatrimoniale:
suveranitatea , onoarea statului. Când sunt afectate drepturile cetățenilor unui stat ,
ale unor persoane juridice având naționalitatea statul ui victim ă, prejudiciul este
mediat deoarece respectivele persoane pot acționa în plan internațional prin
intermediul statului și li se acordă protecție diplomatică. Acordarea protecției

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
110 din 258 diplomatice reprezintă un drept discreționar al statului, neavând car acterul de
obligație internațională.
Actele ilicite care atrag răspunderea statelor pot fi grupate în trei categorii:
fapte grave de drept comun, comise pe timp de pace de către persoane fizice,
funcționari de stat s au de împuterniciți ai statului ; infrac țiuni comise în situa ția de
război; violări normelor dreptului interna țional umanitar.

3.2. FUNC ȚIA DE CONTROL A STATELOR ÎN DOMENIUL
PROTEJĂRII DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE CETĂ ȚENILOR

Indiferent de tipul și natura sa , statul îndeplinește funcții socia le în scopul
asigurării securității cetățenilor săi față de amenințările interne și externe.
Obiectivul politicii moderne este de a domestici violența statală prin dirijarea
funcțiilor statului spre scopuri considerate legitime de către societatea pe care o
apără și prin reglementarea juridică a exercitării puterii în cadrul statului de drept
în care domnia legii limitează modul de obținere a puterii militare a statelor107.
Analizând în amănunt esența puterii militare prin intermediul elementelor și
metodelor de evaluare ale acesteia, Hans J. Morgenthau consideră „ înarmarea este
principalul mijloc prin care statele încearcă să mențină sau să restabilească
balanța de putere, cursa înarmărilor, prin care o națiune încearcă să țină pasul cu
înarmarea celorlalte ș i apoi să le depășească fiind instrumentul tipic al unei
balanțe instabile, dinamic; corolarul necesar al acesteia este constant în sporirea
efortului pregătirilor militare, care consumă un procent din ce în ce mai mare din
bugetul național și întăresc tem erile, suspiciunile și insecuritatea ”108.
Autoritățile civile și militare și instrumentele de generare a s ecurității sunt
specificate în C onstituția României . Astfel, din multitudinea de probleme militare
expres menți onate în textul Constituției R omâniei – 1991, modificată prin L egea
constitu țională în anul 2003 (Monitorul Oficial nr. 767/2003) (vezi anexa nr. 4)

107 H. Kelsen, Doctrină pură a dreptului , Editura Humanitas, București, 2000, p. 367.
108 H.J. Morgenthau, Politica între națiu ni, Editura Polirom, Bucure ști, 2007, p. 215.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
111 din 258 putem enumera: funcțiile și demnitățile publice, civile și militare, pot fi ocupate, în
condițiile legii de persoanele care au cetățenie română și domiciliul în țară (art.
16); nu pot face parte din partide politice membrii activi ai armatei, polițiștii (art.
40); nu constituie muncă forțată activitățile pentru îndatoriri militare (art. 42);
militarii răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilo r ce le revin și, în acest
scop, vor depune jurământul cerut de lege (art. 54); cetățenii au dreptul și obligația
să apere România putând fi incorporați de la vârsta de 20 de ani și până la vârsta de
30 ani (art. 55); Camerele își desfășo ară lucrările în ș edințe comune pentru
declararea mobilizării totale sau parțiale, declararea stării de război, suspendarea
sau încetarea ostilităților militare, aprobarea strategiei naționale de apărare a țăr ii
(art. 65); Parlamentul adoptă legi organice prin care se regle mentează regimul
stării de mobilizare totale sau parțiale a forțelor armate și a stării de război, regimul
stării de asediu și a stării de urgență (art. 73); Președintele României este
comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte a CSA T (art. 92);
Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență
(art. 93); Armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară și
participă la acțiuni pr ivind menținerea păcii (art. 118); CSAT reali zează și
coordonează unitar activitățile care privesc apărarea țării și securitatea națională,
participarea la menținerea securității internaționale de apărare colectivă în
sistemele de alianță militară precum și la acțiuni de menținere și de restabilire a
păcii (art. 119); controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților
publice pe calea contenciosului administrativ este garan tat, cu excepția actelor de
comandament cu caracter militar (art. 126).

3.3. PLANIFICAREA CONTROLULUI STATULUI
PENTRU UTILIZAREA LEGALĂ A FOR ȚEI ARMATE ÎN TEATRELE
DE OPERA ȚII MILITARE MULTINA ȚIONALE

O importanță specială pentru ansamblul autorităților și instrumentelor de
generare a poten țialului de apărare o are Legea nr. 473/2004 privind planificarea

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
112 din 258 apărării109 și Legea nr.21/2011 privind participarea forțelor armate la misiuni în
afara frontierelor naționale , acte normative în care se relev ă complexul de activități
și măsuri care vizează promovarea intereselor naționale și îndeplinirea obiectivelor
securității naț ionale a României în domeniul apărării (vezi anexa nr. 9). Domeniile
planificării apărării sunt : planificarea forței, a arma mentelor și muni țiilor aferente;
planificarea resurselo r umane, a logisticii materiale; planificarea pentru comandă,
control și comu nicații. Pentru urgențe civile și ecologice sunt planificate acțiunile
și măsurile inițiate de România în cadrul contribuției la securitatea și apărarea
colectivă în cadrul NATO, securitatea și apărarea comun ă la nivelul Uniunii
Europene, strategia cooperă rii militare bilaterale și multilaterale cu alte state și
modul de implicare în vederea îndeplinirii obligațiilor asumate prin participarea la
activitatea unor organizații și institu ții juridico -administrati ve internaționale . În
ceea ce privește autorități le cu atribuții în domeniu se precizează că planificarea
apărării se realizează pe baza deciziilor politice ale Președintelui, ale Parlamentului
și Guvernului României, precum și al acțiunilor întreprinse în cooperare cu
celelalte instituții publice care a u răspunderi lega le în domeniul apărării .
Principalele instrumente și documente care fundamentează planificarea apărării la
nivel național sunt: Strategia națională de apărare; Programul de guvernare; Cartea
albă a apărării, Strategia militară, Directiva d e planificare a apărării, Programele
majore și Planurile operaționale d e întrebuințare a trupelor .
Planificarea utilizării puterii militare a statelor se realizează la începutul
mileniului III în condiții complexe. Planificatorii politico -militari de astă zi trebuie
să țină cont de implicațiile apartenenței statului roman la organizații internaționale,
modul de reacție la noile tipuri de amenințări, de limitele impuse de capacitatea
resurselor pentru a face față riscurilor și vulnerabilităților. La nivel gl obal, se pune
tot mai acut problema existenței forțelor „ în așteptare ”, dar și al perfecționării și
urgentării procesului de planificare a operațiilor de sprijinire a păcii110; în cadrul
NATO și al UE se acordă o atenție deosebită sistemului de participare a statelor

109 Publicată în Monitorul Oficial nr. 1.052/2004.
110 M. Bîrchi, V. Petre, Specificitatea operațiilor în sprijinul păcii și dimensiunea militară a
acestora , în sesiunea de comunicari științifice Strategii XXI, 200 6, Secțiunea Drept, p. 232.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
113 din 258 membre la generarea forțelor „ de răspuns la crize ” sau de „ reacție rapidă ”. La
nivel național și regional se acordă o atenție deosebită interzicerii proliferării
armelor de distrugere în masă, mai ales că regimul juridic al armelor nucleare nu
asigură o securitate deplină a statelor față de pericolul ca organizațiile terestre să
intre în posesia acestora111.
În opinia noastră, este mai mult decât evident și necesar ca planificatorii
utilizării puterii militare a statelor să cuno ască limitele puterii naționale .Cele patru
probleme fundamentale ale dezarmării sunt: ponderea armamentelor diferitelor
națiuni; standardele potrivit cărora diferite tipuri și cantități de armament sunt
alocate statelor; efectele acestor ponderi și standarde din punctual de ve dere al
intenționatei reduceri a armamentelor; influența dezarmării asupra problemelor
păcii și ordinii internaționale.
Considerăm că o atenție deosebită trebuie acordată unor noi forme de
răspundere internațională. Avem în vedere răspunderea j uridică inte rnațională a
statelor , precum și pe cea a persoanelor (militari, funcționari civili) participant e la
operații de menținere a păcii .
Atenția asupra celor două forme de răspundere se impune având în vedere
evoluția pe care societatea internațională le -a avut , în special după ad optarea Cartei
Națiunilor Unite. Consiliul de Securitate va încuraja dezvoltarea rezolvării pașnice
a diferendelor locale , în teatrele de operații multinaționale , prin intermediul acestor
acorduri cu autorități regionale, din ini țiativa statelor interesate sau la inițiativa
acestui organism ONU .
Nicio acțiune de constrângere nu va fi însă întreprinsă, în temeiul acestor
acorduri regio nale, fără autorizația Consiliului de Securitate. Consiliul de
Securit ate trebuie să fie informat asupra acțiunilor întrep rinse sau planificate în
baza acordurilor regionale sau de către organismel e regionale în scopul
salvgardării păcii și securității internaționale.

111 D. Popescu, Armele nucleare -este posibil un regim juridic efectiv ?, în Caiete de Drept
Internațional nr. 16/2007, p. 38; I. Ioana, Regimul juridic al armelor nucleare în legislația
internațională , în Buletinul UNAp „Carol I” n r. 1/2006, p. 342; S. Balaban -Grăjdaru, G. Moraru,
Factori de instabilitate la adresa securității globale și naționale , în Sesiunea de comunicări
științifice Strategii XXI/2006, Secțiunea Drept, p. 86.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
114 din 258 Conform prevederilor Cartei ONU, statele parte la aceste acorduri , se obligă
să își acorde sprijin reciproc în cazul unui atac armat împotriva unuia dintre
acestea.
Problema care se ridică este reprezentată de faptul dacă obligația de a -și
acorda sprijin reciproc atrage după sine și obligația de a răspunde în mod colectiv
pentru eventualele pre judicii aduse unor terțe părți. Într -o analiză mai detaliată, se
recunoaște faptul că în dreptul internațional răspunderea o poartă nu numai statele,
dar și celelalte subiect e de drept internațional, printre care se numără și NATO.
În aceste condiții, deși Curtea Internațională de Justiție a decis că nu este
competentă să judece un caz reprezentat de atacurile asupra Fostei Republici
Iugoslavia din motive ce țin de apartenența acesteia la ONU, dezbaterea asupra
răspunderii directe a NATO a constituit o dezb atere extrem de interesantă și
importantă din pu nct de vedere al analizei juridice.
Se pune întrebarea dacă răspunderea revine organizației sau statelor care
sunt parte la actul de înființare a acesteia. O altă întrebare este cea legată de faptul
că o org anizație nu poate exercita decât competențele atribuite prin statutul
acesteia. În cazul particular al NATO, dificultățile sunt ridicate și de problematica
apartenenței forțelor care ac ționează în misiuni . Se poate afirma că problema
răspunderii unei organ izații internaționale cu carac ter militar trebuie să fie în
atenția comunității internaționale , pentru identificarea unei soluții acceptabile din
punctul de vedere al principiilor de drept public, aplicabile unei societăți
democratice, axată pe asigurarea securității umane.
În ceea ce privește răspunderea persoanelor, trebuie pornit de la faptul că
legislațiile penale naționale ale tuturor statelor consacră principiul fundamental
potrivit căruia infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Teoria răspunderii penale colective, potrivit căreia statele ar răspunde penal,
ar putea avea consecințe nocive, mergând până la impunitatea adevăraților
culpabili de săvârșirea infracțiunilor internaționale.
Totodată, o astfel de abordare nu concordă cu dinamic a afirmării și
promovării drepturilor omului, căreia recunoașterea instituției răspunderii penale a

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
115 din 258 statului i -ar aduce serioase atingeri, prin aplicarea unei pedepse colective întregii
populații a unui stat. Pentru actele săvârșite de guvernul unei țări s au de o
oficialitate a statului populația statului nu poate deveni obiect al reprimării.
Pe de altă parte, este necesar să se facă distincție între caracterul punitiv al
sancțiunii și pedeapsa penală. Sancțiunea cu caracter punitiv (represiv), nu implică
și o sancțiune penală, în mod necesar.
Răspunderea penală nu incumbă statului în cazul săvârșirii faptelor penale în
contextul raporturilor internaționale, ci agenților statului, acelora care au ordonat
ori au pus în executare ordine privin d săvârșirea infr acțiunilor, fapte care au fost
tolerate de către autorități cu privire la comiterea faptelor.
Voința conștientă este proprie persoanei fizice, iar în privința unei
colectivități nu poate exista culpă și, deci, nici responsabilitate penală. Pedepsele
implic ate de răspunderea penală nu pot fi nici ele aplicate statului, nefiind adecvate
acestuia.
Poate exista o răspundere a statului în legătură cu săvârșirea infracțiunilor
internaționale, nu însă în formă penală, putând fi antamată răspunderea morală,
politic ă sau materială.
În literatura de specialitate s -a susținut că persoanele fizice sunt subiecți ai
dreptului internațional în măsura în care situația lor juridică este determinată direct
de regulile de drept internațional112.
Statut ul Curții Penale Internațio nale (Roma, 1998 ) reglementează forma de
vinovăție cu care poate fi săvârșită o crimă internațională care intră sub jurisdicția
sa, și anume aceea a intenției, care acoperă fapta, circumstanțele săvârșirii și
consecințele acesteia.
Răspunderea penală inter națională este angajată și în cazul comiterii de către
persoane fizice a infracțiunilor incriminate prin dreptul internațional cutumiar.
Statul are obligația de a veghea ca pe teritoriul său să nu fie favorizată
săvârșirea actelor de natură să lezeze alte state, împiedicând comiterea unor

112 P. Vellas, Droit International Public , Paris, 1967, p. 67.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
116 din 258 asemenea acțiuni. Răspunderea statului este angajată în cazul nerespectării acestei
obligații.
Statul va răspunde pentru faptele săvârșite de persoane particulare împotriva
altui stat ori a cetățenilor altui stat daca fapt a comisă și prejudiciul produs sunt
consecința omisiunii de a lua măsurile pe care avea obligația de a le lua.

3.4. ABORDĂRI JURIDICO -ADMINISTRATIVE PRIVIND NECESITATEA
CONTROLULUI CIVIL PENTRU ACTIVITĂ ȚILE FORȚELOR ARMATE
NAȚIONALE

Misiunile armatei sunt determinate de dreptul public al fiecărui stat și de
dreptul internațional deoarece armata este un instrument al politicii naționale
pentru apărarea securității cetățenilor. Practica statelor în domeniul apărării
naționale relevă preponderența concepț iei dualiste în ceea ce privește raporturile
dintre dreptul intern și cel internațional, în sensul că un stat al cărui drept național
nu corespunde normelor internaționale are obligația de a -și armoniza ordinea
juridică cu dreptul internațional public.
Armata ca instituție a statului de drept are, în accepțiunea Societății
Internaționale de Drept Militar și Dreptul Războiului (SIDMDR), următoarele
misiuni: apărarea suveranității teritoriale a s tatelor; participarea la misiuni militare
în cadrul unei alianț e militare ; protejarea drepturilor statelor în conflictele pe mare,
în spațiul aerian și cel cosmic; participarea la operațiuni de menținere a păcii sub
mandatul ONU sau a altor organizații internaționale. Forțele armate pot îndeplini
următoarele misiuni n aționale: apărarea statului de agresiunea externă; protecția
ordinii sociale; protecția populației civile în caz de catastrofe naturale și tehnice.
Analizând constituțiile mai multor state, SIDMDR a ajuns la concluzia că
niciun stat nu a prevăzut în legisl ația sa, pentru forțele armate, funcții
incompatibile cu dreptul internațional public. Sintetizând dispozițiile
constituționale referitoare la apărarea națională, existente în țările occidentale113, se

113 H. Oberdorff, Les Constitutions de l  Europe des Douze, textes rassembles , Collection Retour
aux textes, La documentation française, Paris, 1992.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
117 din 258 poate ajunge la concluzia că ele au ca obiect: admisibil itatea în funcții militare doar
a naționalilor; posibilitatea atribuirii prin tratat sau lege a anumitor competențe
naționale defensive către organizații internaționale; atribuțiile șefului statului ca șef
al forțelor armate; staționarea trupelor străine p e teritoriul național și trimiterea de
efective proprii în străinătate; modul de recrutare și stabilirea contingentului
armatei; imposibilitatea constrângerii indivizilor la un serviciu armat împotriva
conștiinței lor; restrângerea prin lege a unor dreptur i și libertăți fundamentale
pentru motive ținând de apărarea națională; conducerea de către guvern a
administrației militare; constituirea și misiunile forțelor armate ca și determinarea
prin lege a organizării armatei; exclusivitatea domeniului apărării ș i interzicerea
organizațiilor paramilitare; definirea stării de apărare națională; atribuțiile
autorităților publice în timp de război; posibilitatea utilizării forțelor armate în
apărarea ordinii constituționale; organizarea și atribuțiile justiției milit are;
restrângerea unor drepturi și libertăți pentru militari în scopul asigurării disciplinei
militare, dar și interzicerea privării acestora de grade, onoruri și pensii militare;
interzicerea revizuirii constituției în timp de război.
Puterea legislativă emite acte normative specifice serviciului public al
apărării, stabilind procedurile concrete de acțiune a autorităților militare114.
Serviciile de informații, jandarmeria și celelalte instituții de protecție a
ordinii interne pot primi, în timp de război, a tribuții specifice domeniului apărării
naționale, dar acestea nu sunt exclusive, domeniul lor de acțiune rămânând în
continuare siguranța națională și ordinea publică, ceea ce face ca aceste instituții să
facă parte din forțele armate, dar nu și din armată115.

114 Spre exemplu, în Franța, serviciul public al apărării naționale se bazează, între altele, pe
Ordona nța privind organizarea generală a apărării din 1959, Decretul referitor la organizarea
teritorială a apărării din 1967, Legea privind Programul d e echipamente militare din 1975 ; în
Belgia sunt aplicabile, între altele, Legea pregătirii națiunii pentru mob ilizare din 1937, legea
asupra rechizițiilor militare din 1927, Legea relativă la statutul forțelor armate din 1944, Codul
procedurii militare din 1899, ca și alte decizii guvernamentale, ministeriale sau regale; în
Portugalia, legislația militară cuprinde , printre altele, Legea privind apărarea națională și forțele
armate din 1982, Legea privind organizarea forțelor armate din 1991, legea privind regimul stării
de asediu și urgență ș.a.m.d.
115 A se vedea, Ion Dragoman, Actele autorităților militare , Editura Lumina Lex, București,
2003, pp. 51 -62.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
118 din 258 Având în vedere interdependențele politice și socio -economice care
influențează organizarea serviciului public militar, în unele state, legislația în
materie de securitate națională s -a completat în ultimii ani cu acte normative
referitoare la înființa rea și funcționarea comitetelor și comisiilor mixte
interministeriale în care sunt reprezentate diferite autorități publice, realizând
cooperarea civilo -militară în domeniile în care, în caz de tensiune sau de criză
internațională, ca și în timp de război, trebuie repartizate mijloacele disponibile
conform priorităților stabilite în vederea satisfacerii necesităților esențiale – atât
civile, cât și militare116.
Deseori utilizate în vocabularul politico -juridic al ultimilor ani, sintagmele
controlul civil asup ra forțelor armate și controlul democratic al armatei fac
trimitere la raporturile dintre armată și societate și la relațiile civili -militari, și au
fost teme de cercetare sociologică în preambulul celui de -al Doilea Război
Mondial. Bazele teoriei relațiil or dintre armată și societate sunt cristalizate în
lucrarea de referință a sociologiei militare „Militarul și Statul” scrisă de Samuel P.
Huntington, în 1957. Una dintre tezele principale ale teoriei lui Huntington este
identificarea a două forțe care mode lează instituțiile militare specifice oricărei
societăți: un imperativ funcțional ce depinde de amenințările la adresa securității
societății și un imperativ societal provenind de la forțe sociale, ideologii și instituții
dominante în societate.
Huntington a conceput relațiile dintre armată și societate ca o componentă
instituțională principală a politicii de securitate. Pornind de la aceasta, rolul
armatei într -o societate este discutat în termeni de control civil , identificat cu
interesele de securitate a le civililor. Noțiunea de control civil obiectiv este opusă

116 De exemplu, în Belgia există: Comitetul mixt maritim din 1951, Comisia interministerială de
ajutor sanitar în timp de război din 1957, Comisia mixtă de telecomunicații din 1957, Comitetul
mixt și comisiile provinc iale ale lucrărilor executate de urgență în timp de război din 1959,
Comisia mixtă a transporturilor terestre din 1967, Comitetul mixt aerian din 1968, Comisia mixtă
pentru meteorologie din 1988. În timp de pace acestea au atribuția de a studia, de a conce pe,
pregăti, propune și coordona măsuri executive proprii pentru asigurarea unei mobilizări eficace și
utilizării raționale a resurselor naționale în funcție de necesitățile prioritare civile și militare în
cadrul global al apărării. În timp de război ele dispun de puteri executive pentru desemnarea
priorităților între nevoile esențiale militare și civile și reglementează funcționarea serviciilor
ținând cont de prioritățile stabilite.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
119 din 258 celeia de control subiectiv, și reprezintă maximizarea profesionalismului militar,
făcând armata neutră pe plan politic. Pentru realizarea unui control civil obiectiv
perfect este nevoie de o sepa rare a responsabilităților civililor și ale militarilor,
militarii alcătuind un corp profesional ce se ocupă de managementul legal al forței
armate, iar civilii din instituțiile politice competente având legitimitatea oferită de
alegerile democratice.
Conc luziile la care a ajuns Huntington sunt valabile pentru orice tip de
analiză a relațiilor dintre armată și societate, respectiv pentru orice experiență sau
model de dezvoltare democratică. Modelul său teoretic a fost prezentat de către
decidenții politici de la NATO și OSCE, țărilor din estul Europei ca tip ideal al
relațiilor dintre armată și societate dezirabil pentru tranziția de la modelul comunist
la cel occidental117.
Ca o concluzie asupra teoriei relațiilor dintre armată și societate, se poate
spune că Huntington oferă o viziune statică118 asupra relațiilor dintre armată și
societate, concepute în sens de patternuri sau configurații119, profesia de militar
urmând schimbările sociale și politice generale din societate. Cele două puncte de
vedere au lăsat o m oștenire bicefală în paradigma relațiilor dintre armată și
societate, respectiv cel al divergenței sferelor civilă și militară și al convergenței120.
Mecanismul de control democratic al forțelor armate este mult mai complex,
dar linia de forță o reprezintă s upervizarea armatei de către Parlament, transparența

117 Marian Zulean, Armata și societatea în tranziție, Studii de securitate , Editura Tritonic,
București, 2003, p. 23.
118 Huntington percepe imperativele sociale ca fiind constante în istoria Americii, fapt pentru
care amenințările externe pot explica singure evoluția relațiilor dintre armată și societate.
119 Huntington compară etic a militară (considerată drept conservatoare) cu patru manifestări
ideologice (liberalism, fascism, marxism, conservatorism), pentru a face interferențe asupra
profesionalismului militar. Din acest exercițiu metodologic, descoperă cinci ideal –
tipuri(configu rații) de relații dintre armată și societate: modelul liberal (occidental), modelul
intervenționist (latino -american), modelul comunist.
120 A se vedea antologia „ Armata și societatea ” coordonată de I.N. Sava, G. Tibil și M. Zulean,
Editura Info -Team, 1998. În acest sens se raportează la relația dintre armată și societatea
democratică și literatura de specialitate din România, de pildă atunci când evidențiază necesitatea
ca educația militarilor să nu se poată desfășura separat, ci în contextul culturii de sec uritate a
întregii societăți. Astfel, T. Frunzeti și G. Dulea consideră în Psihologia terorismului în era
globalizării , Editura CTEA, București, 2007, p. 175, că educația, ca modalitate de prevenire a
terorismului, presupune cultivarea unor atitudini super ioare, în vederea evitării conflictelor și
producerea dialogului constructiv, identificarea valorilor comune etc.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
120 din 258 deciziilor militarilor și dreptul parlamentarilor de controla oficialii armatei.
Controlul democratic asigură o guvernare eficientă în domeniile apărării și
securității, pe baza legitimității democratice .
Controlul democratic pentru forțele armat e reclamă activitatea permanentă a
unui organ democratic ales care supraveghează deciziile luate de autoritățile cu
competențe militare.
Atunci când se are în vedere nivelul executiv, impactul cadrului
constituți onal este deosebit de important. În monarhii și republici parlamentare,
monarhul sau președintele au un control simbolic sau formal asupra activităților
militare. Pe de altă parte, președinții din regimurile prezidențiale au puteri
substanțiale, cum ar fi rolul de comandant suprem, președinte al Consiliului
Național de Apărare, precum și de numire în posturi militare. Unele constituții
prevăd un organ colegial, la nivel execuție – un Consiliu Național de Apărare
specific, a cărui principală sarcină este ace ea de a coordona și de a lua în
considerare principalele probleme legate de apărare, iar în unele state, de a raporta
Parlamentului121. Cu toate acestea, rolul de șef al statului fiind preponderent, într –
un astfel de Consiliu, efectele controlului nu sunt at ât de puternice așa cum ar
putea părea. Ministrul apărării nu este, de obicei, comandantul -șef; el va fi totuși
primul care trebuie să răspundă la anchetele și dezbaterile parlamentare.
Rolul sistemului judiciar în controlul asupra forțelor armate este dub lu. În
primul rând, curțile constituționale, în calitate de gardieni ai statului de drept, ai
procedurilor democratice și ai protecției drepturilor omului, verifică
constituționalitatea activităților militare, atunci când unele acte sau decizii se poate
să fi subminat aceste principii. În al doilea rând, instanțele judecătorești militare
sunt competente să judece infracțiunile comise de militari. La nivel constituțional,
situația instanțelor militare în cadrul statelor membre ale Consiliului Europei
variază de la constituții ce nu conțin dispoziții specifice privind instanțele militare

121 Potrivit art. 119 din Constituția României , republicată, publicată în Monitorul Oficial nr. 767
din 31 octombrie 2003, „ Consiliul Suprem de Apărare a Țării organizează și coordonează unitar
activitățile care privesc apărarea țării și securitatea națională, participarea la menținerea
securității internaționale și la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară, precum și la
acțiuni de me nținere sau de restabilire a păcii .”

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
121 din 258 de judecată, la reglementarea constituțională a instanțelor militare, la dreptul
constituțional de a adopta legi pentru crearea de instanțe militare, până la
interzicerea cons tituțională a instanțelor militare. Fie ad -hoc sau permanente,
instanțele judecătorești în cauză trebuie să -și desfășoare activitatea în condițiile de
independență și de imparțialitate prevăzute de articolul 6.1 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului .
La nivel național, două entități complementare, ale căror funcții de
supraveghere și de putere variază, au fost identificate în controlul asupra forțelor
armate: Avocatul poporului (Ombudsmanul) și Curtea de Conturi. Chiar dacă
gradul de control al Ombu dsmanului diferă considerabil între state, rolul acestei
instituții nu ar trebui să fie trecut cu vederea. Unele state au conferit competențe
Ombudsmanului cu privire la reclamațiile referitoare la forțele armate. La celălalt
capăt al spectrului, unele țăr i au instituit un Ombudsman specializat (militar), ale
cărui sarcini sunt de a rezolva cererile primite de la persoane fizice (atât militari,
cât și alți cetățeni) care ar putea fi afectate de deciziile sau acțiunile militare și de a
asigura respectarea de către forțele armate a principiilor constituționale, dar și de a
asista supravegherea parlamentară și de a acționa ca un organ consultativ pentru
șefii militari și/sau ministru. În plus, rolul jucat de structurile de audit și Curtea de
Conturi, care contr olează legalitatea și oportunitatea cheltuielilor publice, este un
element important și constituie un răspuns adecvat la îngrijorarea tot mai mare a
cetățenilor.
Mecanismul de control intern al forțelor armate nu trebuie să fie neglijat,
deoarece el este o componentă esențială a funcționării legale a sistemului național
de apărare.
Eficiența controlului democratic asupra armatei trebuie privită de fiecare
dată în concret la fiecare tip de organizare socială, în funcție de mai multe
elemente: puterea sau s lăbiciunea instituțiilor civile, determinate de susținerea
politică pe care o pot obține structurile, dar și de eficiența acestora în relație cu
societatea; de procentul care le revine din PIB, de tehnica și tehnologiile de care
dispun, eficiența organizaț ională, rolul și misiunile lor legale ca și integrarea lor cu

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
122 din 258 structurile civile de putere; natura frontierelor dintre instituția militară și mediul
socio -politic. Se apreciază că, pe baza acestor criterii, se pot distinge mai multe
tipuri de organizare st atală: națiune înarmată, națiune înarmată revoluționară, stat
gardian și stat pretorian. În toate acestea există și un instinct social natural de
control de către puterea politică a militarilor, iar cazul optim este acela al
controlului obiectiv, în care a tât puterea militară, cât și cea civilă, au valori înalte,
frontierele dintre ele fiind clar diferențiate și foarte stabile.
Evoluția relațiilor dintre civili și militari în unele state ale Europei (Bulgaria,
România și Slovenia) a constituit obiectul unui proiect european122 de cercetare în
care se arată că transformarea pattern -ului comunist, de organizare a relațiilor
dintre civili și militari, într -un pattern democratic, vizează două dimensiuni, una
legată de problemele societale (cadrul normativ și insti tuțiile care exercită
controlul) și alta referitoare la organizațiile militare, care au trebuit să accepte
controlul democratic (restructurare, schimbarea rolului, misiunii și strategiei,
schimbarea sistemului educațional și de instrucție).
Referitor la di mensiune – probleme societale , adoptarea unui cadru legislativ
al controlului civil a reprezentat prima etapă pentru cele trei țări. Constituțiile au
fost adoptat e, moment în care s -a stabilit separarea puterilor în stat, introducerea
unei legislații privi nd exercitarea controlului democratic civil asupra organizațiilor
militare și responsabilitățile legislative, executive și juridice în exercitarea
controlului. Parlamentul (Parlamentul în România, Adunarea Poporului în
Bulgaria, Adunarea Națională în Slove nia) reprezintă principala instituție cu
atribuții de exercitare a controlului democratic asupra organizațiilor militare, prin
intermediul activității legislative sau, în mod indirect, prin comisiile în domeniul
securității și apărării. Parlamentul are dre ptul de a declara starea de război, de a
interoga miniștrii, de a aproba desfășurarea de trupe, documente de securitate
națională și bugetul de apărare. Președintele țării îndeplinește funcția de comandant
suprem, în timp ce prim -ministrul și guvernul impl ementează politicile de apărare.

122 Acest studiu a fost coordonat de Andrew Cottey, Timothy Edmunds și Antohny Forster și
cercetează patternul relațiilor civili -militari în Bulgaria, România și Slovenia într -un context
comparativ, demersul având drept o biectiv înțelegerea acestor relații în lumea contemporană.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
123 din 258 Puterea legislativă, prin intermediul instituțiilor competente, are un rol important în
controlul organizațiilor militare, pentru supravegherea respectării drepturilor
omului, prevăzute în textele constituționale.
Prevederi le constituționale ale celor trei state definesc rolul forțelor armate
pentru garantarea a suveranității, securității și independenței statelor. Noile misiuni
ale forțelor armate au determinat reorganizarea instituției militare. Au existat multe
planuri și propuneri, dar programul principal pentru toate cele trei țări a fost
necesitatea de „ a crea o forță flexibilă, interoperabilă cu NATO ”. Astăzi, toate
aceste trei țări au tipuri similare de armate, cu câte un Stat Major General, integrat
în Ministerul Apă rării Naționale, cu trei categorii de forțe: terestră, aeriană și
maritimă.
În baza prevederilor constituționale, instituțiile de suveranitate națională,
alese de poporul român, sunt Parlamentul (Camera Deputaților și Senatul) și
Președintele României. Par lamentul reprezintă poporul, iar parlamentarii sunt
delegații săi, care nu pot delega prerogativele lor unor funcționari ai statului,
principiu cunoscut încă din dreptul roman „delegata potestas non delegatur”.
Revigorarea democrației a demonstrat, fără pu tință de tăgadă, valoarea
Parlamentului ca o instituție a statului de drept, forța și viabilitatea acestuia, ca
exponent și garant al suveranității naționale. Parlamentele reprezintă astăzi în lume
cele mai largi forumuri democratice de reprezentare națion ală, de dezbatere, de
elaborare a legilor.
În calitatea sa de comandant al forțelor armate și de președinte al CSAT,
Președintele României exercită numeroase atribuții de control civil asupra armatei,
iar Guvernul este principala instituție a statului cu a tribuții în domeniul politicii de
apărare și de securitate națională. În ceea ce -l privește, Președintele României își
exercită controlul asupra forțelor armate prin intermediul atribuțiilor pe care le are
în legătură cu legiferarea, al atribuțiilor privin d alege rea, avizarea , numirea și
revocarea unor autorități publice (prim -ministrul, ministrul apărării naționale, șeful
SMG, magistrați militari), al atribuțiilor specifice în domeniul apărării naționale și
în situații excepționale (comandant al forțelor a rmate și președinte al CSAT,

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
124 din 258 declararea mobilizării parțiale sau generale, luarea măsurilor necesare respingerii
agresiunii, instituirea stării de urgență și a stării de asediu, acordarea gradelor de
mareșal, general și amiral).
Guvernul, cea de a doua com ponentă a puterii executive, are importante
atribuții de control asupra forțelor armate prin realizarea politicii interne și externe
și de conducere generală a administrației publice din care face parte și armata. Prin
exercitarea dreptului de inițiativă l egislativă, el dă formă proiec telor de legi
militare proiectate de Ministerul Apărării Naționale și aplică astfel propria -i
politică asupra organizării și funcționării sistemului apărării naționale. De
asemenea, Guvernul aprobă acordurile internaționale ne gociate de Ministerul
Apărării Naționale în domeniile colaborării militare intern aționale și propune
participări la acțiuni militare în străinătate, asigurând finanțarea acestora. Prin
intermediul ordonanțelor și hotărârilor adoptate, Guvernul reglementeaz ă în detaliu
activitățile militare, ilustrând vocația constituțională și legală a cabinetului de a
conduce și controla sistemul militar. Stabilirea direcțiilor principale ale politicii de
apărare se face de către Guvern prin Programul de guvernare și în Ca rta Albă a
Apărării123.
În prezent, în România există, în acest sens, cadrul instituțional și legislativ
adecvat și funcțional. Desigur că acesta este în permanență perfectibil și receptiv la
cerințele privind compatibilizarea și interoperabilitatea cu siste mele similare din
țările membre NATO și UE. În acest sens, sunt de apreciat eforturile Parlamentului
României pe direcția armonizării legislative în contextul integrării în spațiul
euroatlantic prin activitatea de revizuire a Constituției, în primul rând p rin
introducerea Titlului IV „Integrarea euroatlantică” cu cele două articole noi, art.
148 „Integrarea în Uniunea Europeană” și art. 149 „Aderarea la Tratatul
Atlanticului de Nord” , articole ce stabilesc cadrul general și condițiile în care se
face aderar ea, precum și obligațiile instituțiilor fundamentale ale statului în această
direcție, inclusiv în domeniul perfecționării statutului juridic al militarilor.

123 Primul document de acest gen a fost aprobat de Parlamentul României în 1999, Monitorul
Oficial nr. 579/1999.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
125 din 258 Formarea și perfecționarea activității cadrelor militare trebuie să aibă în
vedere, în acest sens, atât comandamentul, cât și administrația, echilibrate în mod
judicios, iar controlul intern ierarhic și jurisdicțional trebuie să asigure funcționarea
optimă atât a comandamentelor, cât și a administrației. Și astăzi însă, când
imperativele managementului eficient ar impune un raport adecvat între învățarea
artei militare și științei administrației, din păcate, în programele analitice ale
diferitelor instituții de învățământ militar lipsește disciplina de drept administrativ
ori cursuri în acest domeniu. Î ncă persistă concepția falsă că administrația militară
se poate învăța experimental, intuitiv, prin exercitarea practică a comenzilor
atribuite fiecărui grad, și asta în pofida faptului că academiile militare ale
categoriilor de forțe armate acordă absolve nților licență în managementul
organizației militare.
Includerea forțelor armate între instituțiile administrației publice centrale de
specialitate face ca unele elemente ale teoriei generale a controlului administrației
publice să fie valabile și, oricum, utile și pentru autoritățile militare. În conturarea
unor modalități specifice de control a actelor autorităților militare trebuie pornit de
la achizițiile doctrinare în domeniu.
Guvernul controlează or ganele de stat centrale numai în condițiile când
Cons tituția nu reglementează un control special al Președintelui României sa u al
Parlamentului. Organele subordonate direct sau indirect guvernului sunt controlate
de drept. C ontrolul Guvernului asupra Ministerului Apăr ării Naționale este
important pentru forț ele armate. Constituția prevede: subordonarea forțelor armate
exclusiv voinței poporului (art. 118); Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului român (art. 61); coordonarea unitară a activităților militare
care privesc apărarea țării și sig uranța națională se realizează de către CSAT (a rt.
111); Președintele României a re funcțiile de comandant al forțelor armate și de
președinte al CSAT (art. 94); întrunirea Camerelor în ședință comună pentru
declararea mobilizării și stării de ră zboi, aprob area strategiei naționale de apărare a
țării, examinarea rapoartelor CSAT (art. 65). Legea contenciosului administrativ,

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
126 din 258 în noua sa abordare, vine cu precizări importante pentru delimitarea actelor de
comandament cu caracter militar din totalul actelor emi se de autoritățile militare.
Astfel, la art. 2 alin.(1) pct. j) definește actul de comandament cu caracter militar
ca fiind „actul administrativ referitor la problemele strict militare ale activi tății
din cadrul forțelor armat e, care presupune dreptul coma ndanților de a da ordine
subordonaților în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau
război sau, după caz, la îndeplinirea serviciului militar ”124, iar la art. 5, alin.(1)
pct. b) se prevede faptul că, actele administrative cu caracter mil itar nu pot fi
atacate în contenciosul administrativ, după cum, potrivit aceluiași articol, la alin.
(3) se prevede că „ actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de
război, al stării de asediu sau a celei de urgență, cele care privesc a părarea și
securitatea națională, pot fi atacate numai pentru exces de putere”. În textul legii
naționale privind contenciosul administrativ125 se prevede că „ orice persoană care
se consideră vătămată într -un drept sau într -un interes legitim, de către o
autoritate publică printr -un act administrativ, se poate adresa instanței de
contencios administrativ” . Acest lucru este aplicabil și în domeniul securității și
apărării. Subordonații au obligația să solicite sprijinul comandanților pentru
rezolvarea probleme lor personale, având dreptul de a face raport în legătură cu
acțiunile unor comandanți sau cu dispozițiile pe care le consideră nedrepte126. În
apărarea drepturilor, militarul, în calitatea de cetățean, se poate adresa și altor
autorități, cum este instituți a Avocatul Poporului127. Niciun act normativ nu
împiedică militarii să se adreseze organizațiilor neguvernamentale în promovarea

124 Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Monitorul Oficial al României, Part ea I, nr.
11.555 din 7 decembrie 2004.
125 Legea nr. 554/2004 publicată în Monitorul Oficial nr. 1154 din 7 octombrie 2004.
126 În regulamentul de ordine interioară în unitate – RG nr.1/2008 sunt precizate condițiile
prezentării rapoartelor și îndatoririle com andanților în acest domeniu.
127 În Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului,
publicată în Monitorul Oficial nr. 844/15 septembrie 2004 se menționează expres că autoritățile
publice sunt obligate să comunice sau să pună la dispoziția acestei instituții informațiile și
documentele pe care le dețin în legătură cu cererile adresate, iar comandanții militari au în plus
obligația de a permite, fără nicio restricție, persoanelor care sunt în serviciul militar să se
adrese ze Avocatului Poporului cu privire la lezarea drepturilor și libertăților lor, cu excepția
restrângerilor legale.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
127 din 258 și apărarea drepturilor constituționale. În cazul nesoluționării prin demersurile
inițiate la comandanți, la alte autorități publ ice sau la organizații
neguvernamentale, a situațiilor încălcării drepturilor ori intereselor lor legitime
printr -un act administrativ128 emis de o autoritate publică, militarii au deschisă
calea instituțională a dreptului la recurs în contenciosul administr ativ pentru
atacarea actului respectiv, cu excepția actelor de comandament cu caracter militar
care sunt, potrivit legii, exceptate de la controlul judiciar. Actul de comandament
cu caracter militar a fost reglementat de noua lege a contenciosului administ rativ
ca fiind un act administrativ pentru activită țile forțel or armate, specifice
organizațiilor militare, care conferă dreptul comandanților de a da ordine
subordonaților în conducerea trupei, în timp de pace sau război sau, după caz, la
îndeplinirea ser viciului militar. Ierarhia autorității la militari reclamă controlul civil
constituțional exercitat de instituțiile de stat. Militarii trebuie să promoveze
normele și valorile specifice domeniului securității și apărării, iar în calitatea de
administratori sunt puternic influențați de legislația și politicile statului.
Responsabilii militarii au un rol important în procesul de elaborare și implementare
a politicii de securitate națională.
Existența unei etici profesionale în domeniul securității și apărării
particularizează profesia militară de profesiile civile. Importanța acestei etici
profesionale rezidă din responsabilitatea socială față de cetățenii statului și de
autoritățile publice ale statului.
Exercitarea funcțiilor armatei reclamă examinarea și a plicarea prevederilor
Constituției și al sistemului normativ al României.
Politicile și strategia de personal ale armatelor statelor membre NATO se
întemeiază pe definirea precisă a statutului militarului și pe un sistem de gestiune a
personalului bazat pe transparență și șanse egale de promovare.

128 Potrivit filozofiei legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, actele administrative se
împart în: acte administrative tipice , care in clud actele administrative de autoritate și acte
administrative atipice , care includ refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept
sau la un interes legitim, precum și faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal la o
cerer e, precum și contractele încheiate de autoritățile publice.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
128 din 258 Regimul juridic al funcției publice militare este determinat de existența
corpului de cadre militare129 și de corpul soldaților și gradaților voluntari130.
Noțiunile de „corp de cadre” și de „statut” nu reprezintă un apanaj al instituției
militare, ci sunt concepte uzuale ale dreptului comun aplicabil funcției publice.
Statutul funcționarilor publici exclude militarii din câmpul său de aplicare, dar
doctrina administrativă nu neagă calitatea de funcționari publici a a cestora. În
majoritatea clasificărilor funcției publice există și cea după gradul de strictețe al
disciplinei și anume categoria funcționarilor civili și a militarilor cărora li se aplică
statute speciale131.
Regimul juridic al funcției publice militare este determinat de reglementarea
specială a statutului militarilor132. În sprijinul existenței de sine stătătoare a funcției
publice militare vine ideea subliniată în doctrina de drept administrativ că funcția
este indispensabilă serviciului public, fără de care nu este de conceput puterea
publică și dreptul de a comanda133. Specificitatea funcției publice militare constă în
aceea că ea se îndeplinește de o categorie aparte de funcționari și într -un anumit
domeniu de competență al exercitării puterii, și anume, apă rarea națională, a cărei
esență este dată de utilizarea mijloacelor violenței armate ca monopol de stat în
folosul întregii societăți134.

129 Prin cadre militare, potrivit Legii nr. 80/1995 se înțelege „ cetățenii români cărora li s -a
acordat grad de ofițer, maistru militar sau subofițer, în raport cu pregătirea lor militară și de
specialitate, în condițiile prevăzute de lege”.
130 Potrivit Legii nr. 384/2006 privind statutul soldaților și gradaților voluntari aceștia „sunt un
corp distinct de personal militar, recrutat pe bază de voluntariat și situat la baza ierarhiei” și
care sunt „ang ajați pe baza unui contract în funcții prevăzute în acest scop în statele de
organizare a unităților militare, pe o perioadă determinată în funcție de nivelul de pregătire,
starea de sănătate și aptitudinile acestora pentru îndeplinirea îndatoririlor milit are”.
131 Dumitru Brezoianu, Drept administrativ român , Editura All Beck, București, 2004, p. 537.
132 Este vorba de Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare și mai nou de Legea nr.
384/2006 privind statutul soldaților și gradaților voluntari.
133 Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ , Vol. I, Principii generale, Ediția a IV -a,
București, Institutul de arte grafice E. Marvan, 1934, p. 521.
134 Ion Dragoman, Actele autorităților militare , Editura Lumina Lex, București, 2003, pp. 81 -85.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
129 din 258 Preluând dispozițiile constituționale135, Legea nr. 80/1995 și Legea 384/2006
dispun de un sistem derogatoriu al exercităr ii drepturilor și libertăților
fundamentale pentru cadrele militare și soldații și gradații voluntari136. Conform
art. 28 -31 din Legea nr. 80/1995, militarilor în activitate le sunt restrânse drepturile
și libertățile referitoare la: libera circulație, liber tatea de exprimare, dreptul la
informație, libertatea întrunirilor. Pentru cadrele militare în rezervă și soldații și
gradații rezerviști voluntari, legea precizează că pe timpul cât sunt concentrați sau
mobilizați pot rămâne asociați la partide sau sindic ate fiindu -le însă interzisă
desfășurarea oricăror activități cu caracter politic sau sindical în armată.
În ceea ce privește contractele pe care le încheie militarii profesioniști cu
ministerul apărării naționale, potrivit punctelor de vedere exprimate î n literatura de
specialitate137, acestea sunt de drept public, fiind contracte administrative care
mențin raportul juridic de funcție și nu creează raporturi juridice de dreptul muncii.
Deoarece militarii profesioniști nu au un sistem juridic propriu de apăr are a
drepturilor lor precum funcționarii publici civili care dispun de asociațiile sindicale
și de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, o posibilă soluție ar putea fi
modelele occidentale ale „ delegatului parlamentar al apărării ”, mediatorului
militar, a oamenilor de încredere138 ca în Germania sau, instituirea, ca în Franța, a
Consiliului Superior al funcției militare139, organism însărcinat să furnizeze

135 Art. 53 din Constituția României precizează că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți
poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității
naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor ș i a libertăților cetățenilor;
desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui
dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
136 În art. 7 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare este precizat c ă profesia de
ofițer, maistru militar sau subofițer în activitate incubă îndatoriri suplimentare, precum și
interzicerea ori restrângerea exercitării unor drepturi și libertăți, potrivit legii, iar la art.25 din
Legea nr. 384/2006 se precizează că soldațil or și gradaților voluntari le este interzisă sau
restrânsă exercitarea unor drepturi și libertăți, în condițiile stabilite de lege pentru cadrele
militare în activitate.
137 Ion Dragoman, Actele autorităților militare , Editura Lumina LEX, București, 2003, p. 89.
138 Se aplică în Germania unde în fiecare unitate sunt aleși prin vot secret pe un an de zile cu
scopul de a face propuneri comandantului în ceea ce privește viața militarilor, avansarea,
aplicarea sancțiunilor disciplinare.
139 Consiliul Superior al func ției militare are misiunea de a -și da avizul asupra chestiunilor cu
caracter general privitoare la condiția și statutul personalului militar fiind prezidat de ministrul
apărării și compus din 16 ofițeri, 16 militari cu grad inferior și trei femei militar, aleși prin
tragere la sorți de o comisie prezidată de un consilier de stat, la care se adaugă cinci militari în
retragere precum și câte un reprezentant al ministerelor economiei, finanțelor și secretariatului de
stat însărcinat cu funcția publică.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
130 din 258 autorităților publice un instrument de informare asupra stării de spirit, dorințelor și
opiniilor a rmatei140. Statutul personalului militar trebuie să cuprindă reglementări
precise privind răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală.
Controlul civil al puterii politico -administrative în domeniul securității și apărării
scoate în evidență tocmai subordonarea puterii militare față de autoritățile civile141.
Formarea și perfecționarea activității cadrelor militare trebuie să aibă în
vedere, în acest sens, atât comandamentul, cât și administrația, echilibrate în mod
judicios, iar controlul int ern ierarhic și jurisdicțional trebuie să asigure funcționarea
optimă atât a comandam entelor . Includerea forțelor armate în sistemul instituțiilor
administrației publi ce centrale de specialitate reclam ă ca unele teze ale teoriei
controlului administrației publice să fie valabile și utile pentru autoritățile militare.

3.5. IMPORTAN ȚA CONTROLUL PARLAMENTAR
PENTRU APLIC AREA NORMELOR DREPTULUI INTERNA ȚIONAL
UMANITAR (DIU) ÎN DOMENIUL SECURITĂ ȚII ȘI APĂRĂ RII

Instituțiile din domeniul securității naționale su nt supuse controlului
Parlamentului. Sistemul instituțional al securității naționale acționează în
deplinătatea competențelor sale pentru realizarea atribuțiilor ce -i revin ca întreg și
ca parte a fiecărei structuri. Necesitatea analizei raportului dintre puterea
legislativă și cea executivă, sub toate aspectele sale, de la cel legal la cel politic,
rezultă din importanța acestui raport pentru funcționarea unei societăți
democratice. Implicațiile modului în care este conceput raportul legislativ -executiv
– domeniul securită ții și apărării – sunt multiple, complexe și depășesc sfera
politicului; aspectul esențial în raportul dintre cele două puteri ține de controlul
legislativului asupra executivului. Analiza raportului legislativ -executiv impune
luarea în co nsiderare a unor aspecte precum: reprezentativitatea și legitimitatea în

140 Exper iența Franței și Germaniei a fost deja preluată de alte state, între care Ungaria și Polonia
și poate fi utilă și României unde existența comisiilor consultative pentru starea socială a armatei
pare a fi insuficientă în apărarea drepturilor militarilor.
141 Antonie Iorgovan, Drept constituțional și instituții politice, Teoria generală , Editura Galeriile
J.L. Calderon, București, 1994, p. 148.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
131 din 258 procesul de luare a deciziilor, plasarea centrului de greutate în sistemul politic și
perpetuarea sau eliminarea corupției guvernamentale. În lipsa unor mecanisme
democratice solide ș i a unei culturi politice de tip participativ, democratic, modul
efectiv în care este exercitat controlul parlamentar asupra activității guvernului este
un factor hotărâtor în problemele cu care se confruntă țara noastră în această etapă.
Controlul parlam entar se exercită numai în limita prevederilor
constituționale și legale și prin folosirea modalităților pe care Parlamentul le are la
dispoziție, ținându -se permanent seama de specificul acestor autorități
administrative. Controlul parlamentar are un cara cter deplin prin faptul că el se
întinde asupra întregii activități desfășurate potrivit Constituției și legilor speciale
în domeniu, având dre ptul de a anula acte ilegale, de a revoca instituții sau înalți
funcționari ai acestora a căror activitate este n esatisfăcătoare.
Controlul eficient este exercitat în special prin comisiile parlamentare de
specialitate comune sau speciale. Solicitarea datelor și informațiilor necesare
fiecărei Comisii, precum și orice alt demers în relațiile acestora cu structurile de
informații pe care le controlează se realizează, pentru fiecare serviciu, prin
președintele com isiilor respective.
Controlul parlamentar, în domeniul securită ții și apărării, constituie una din
laturile cele mai importante ale activității parlamentare (vezi anexa nr. 6).
Termenul de control parlamentar desemnează activitățile politice ale Adunărilor,
spre deosebire de activitatea lor legislativă, și acoperă o mare diversitate de
operațiuni”142. Într -un studiu al Uniunii Interparlamentare se pune în lumină
fundamentul controlului parlamentar astfel: „ Forța Parlamentului derivă din
partea sa de a supraveghea în ansamblul său acțiunea politică și administrativă a
Executivului și chiar de a o întrerupe atunci când ea nu corespunde dezideratelor
națiunii ”143. Ins tituția controlului parlamentar își verifică valabilitatea sa prin

142 Pierre Avril, Jean Giquel, Droit parlementaire , 2e edition, Paris, Editura Montchrestien,
1996, p. 221.
143 *** Les Pa rlements dans le Monde, Recueil des donnees comparatives , Paris, Presses
Universitaires de France, 1977, p. 711.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
132 din 258 utilitatea pe care o reprezintă procesul ocrotirii, dezvoltării și garantării unor valori
publice ale statului de drept144.
Potrivit unor autori , atât funcția legislativă, cât și funcția de control , își au
originea în principiul separației și echilibrului puterilor. Echilibrarea raporturilor
între Legislativ și Executiv se face de către Legislativ, prin controlul exercitat
asupra Guvernului și asupra Președintelui României. Controlul parlamen tar general
se diferențiază de controlul parlamentar specializat145.
Controlul parlamentar are următoarele caracteristici146: se exercită asupra
tuturor autorităților administrative, centrale, teritoriale și locale, în administrația
militar ă, indiferent de lo cul și de modul de subordonare în ierarhia administrativă;
constituie o verificare asupra administrației și a componentelor sale structurale ce
rezultă din principii constituționale, nefiind necesare anumite reglementări legale
exprese; este direct , sub as pectul modalităților sale de realizare , fiind înfăptuit pe
anumite căi, fără să existe o interpunere a altor autorități; este ulterior adoptării sau
realizării măsurilor administrative, ca și cel judiciar, în baza recunoașterii
principiului autonomiei func ționale a administrației publice; nu este exclusiv
deoarece și alte categorii de autorități verifică activitatea administrației, motiv
pentru care se completează cu celelalte forme de verificare.
Controlul parlamentar se exercită fie direct de către întreg ul Parlament , fie
de una din camerele sale, fie prin alte mijloace și forme de control. Constituția
României conține mai multe dispoziții referitoare la exercitarea funcției de control
a Parlamentului, printre care menționăm: obligația Avocatului Poporului de a
prezenta celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, răspunderea politică a
Guvernului, obligația Guvernului de a prezenta în cadrul controlului parlamentar
informațiile și documentele cerute etc.
Mecanismele de control ale Parlamentului au un anu mit grad de interferență
în luarea deciziilor militare , pentru asigurarea nece sarului de echipamente militare .

144 Marian Enache, Controlul parlamentar , Editura Collegium, Polirom, Iași, 1998, p. 223.
145 Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice , vol. II – Sistemul constituțional
românesc, Editura Lumina Lex, București, 2001, p. 261.
146 Ioan Santai, Drept administrativ și știința administrației , vol. II, Editura Risoprint, Cluj –
Napoca, 2002, pp. 204 -205.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
133 din 258 Când manifesta rolul instituțional de a propune, de a analiza politicile generale de
apărare, activitatea Parlamentului trebuie interpretată ca u n veritabil mecanism de
control. Comisiile parlamentare de apărare, în baza specializării lor în domeniul
politicilor militare și de apărare, îndeplinesc funcțiile de baz ă care revin
Parlamentului. Parlamentul va trimite concluziile altor instituții cum ar fi cele din
sistemul judiciar, ombudsmanului și organelor de audit.
Cu ocazia dezbaterii problemei controlului parlamentar , în cadrul unui
seminar organi zat de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei , au fost
identificate mai multe tipuri de control p arlamentar147: control ex ante (anterior) și
control ex post (ulterior); control de rutină și control ad -hoc (pentru situații
speciale , inclusiv anchete); control propriu -zis; control efectuat de Parlament și
control încredințat de Parlament altor organe (de exemplu, Curții de Conturi);
control exercitat asupra unor probleme de politică internă și cel exercitat asupra
unor probleme de politică externă. Aceste tipuri de control sunt valabile și în cazul
instituțiilor de securitate națională.
O altă clasificar e a controlului parlamentar se poate face în funcție de
domeniile asupra cărora se efectuează controlul; un subdomeniu fiind și cel al
securității naționale. Instituțiile din domeniul securității naționale sunt supuse
controlului Parlamentului, conform art . 111 din Constituție : „Guvernul și celelalte
organe ale administrației publice, în cadrul controlului parlamentar al activității
lor, sunt obligate să prezinte informațiile și documentele cerute de Camera
Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentar e, prin intermediul
președinților acestora. În cazul în care o inițiativă legislativă implică modificarea
prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat,
solicitarea informării este obligatorie. Membrii Guvernului au acces la l ucrările
Parlamentului. Dacă li se solicită prezența, pa rticiparea lor este obligatorie ”.
Funcția controlului parlamentar contribuie la asigurarea securității naționale,
prin faptul că Parlamentul asigură un control permanent asupra activității

147 Victor Duculescu, Constanța Călin oiu, Georgeta Duculescu, Tratat de teorie și practică
parlamentară , Editura Lumina Lex, București, 2001, p. 135.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
134 din 258 instituții lor și organismelor ce activează în acest domeniu, în baza mandatului ce
le-a fost acordat, mandat ce poate fi oricând retras sau modificat, prin hotărâre a
Parlamentului.
Analizând funcția controlului parlamentar , constatăm că aceasta face parte
din angr enajul mecanismului relației dintre Parlament și autoritățile din domeniul
securității naționale. Obiectivul controlului parlamentar este acela de a identifica
factorii de risc și amenințările la adresa securității naționale.
Pe lângă funcțiile pe care le -am analizat, Parlamentul mai îndeplinește și
funcția de desemnare prin investire, alegere sau numire a unor autorități publice.
Curtea de Conturi exercită și atribuții jurisdicționale , în condițiile legii , de
organizare și funcționare; ea funcționează pe lângă Parlamentul României și își
desfășoară activitatea în mod independent, în conformitate cu dispozițiile
prevăzute în Constituție și în legile țării.
Hotărârile Camerei Deputaților sau ale Senatului, prin care se cere Curții de
Conturi efectuarea un or controale, inclusiv pentru domeniul securită ții și apărării,
în limitele competențelor sale, sunt obligatorii; nicio altă autoritate publică nu o
mai poate obliga. Curtea de Cont uri înaintează Parlamentului prin camerele de
conturi județene rapoarte în dom eniile în care este competentă; raportul anual al
Curții de Conturi se publică în Monitorul Oficial al României. Dacă , în exercitarea
funcțiilor sale, Curtea de Conturi ia cunoștință de informații care constituie secrete
de stat, de serviciu, comerciale sa u individuale, aceasta este obligată să respecte
caracterul lor și să le facă cunoscute numai autorităților îndreptățite.
Directorul Serviciul Român de Informații (SRI) prezintă Parlamentului și
CSAT rapoarte referitoare la modul de îndeplinire a atribuți unilor ce revin
serviciului și emite, potrivit legii, ordine și instrucțiuni. Serviciul Român de
Informații (SRI) este condus de un Director, cu rang de ministru, numit de Camera
Deputaților și Senat în ședință comună, la propunerea Președintelui României.
Serviciul de Informații Externe (SIE) este supus controlului exercitat de
Parlamentul României, prin Comisia parlamentară specială, cu respectarea
secretului asupra mijloacelor și surselor de informare. Controlul parlamentar are ca

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
135 din 258 obiectiv verificarea co ncordanței activității Serviciului de Informații Externe cu
Constituția României și cu politica statului român.
Controlul societății civile asupra activității Serviciului de Protecție și Pază
(SPP) se exercită de către Parlament, prin Comisiile de Apărare , Ordine Publică și
Siguranță Națională din Camera Deputaților și Senat. Anual sau la cererea
Parlamentului, directorul Serviciului de Protecție și Pază prezintă rapoarte cu
privire la îndeplinirea atribuțiilor ce revin serviciului.
Controlul asupra activ ității Serviciului de Telecomunicații Speciale (STS) se
exercită de către Parlamentul României, prin comisiile pentru apărare, ordine
publică și siguranță națională ale celor două Camere.
Acțiunile de diplomație parlamentară organizate la nivelul conducer ii
Parlamentului și la nivelul comisiilor parlamentare sau al grupurilor de prietenie
din legislativ s-au înscris în eforturile intensificate, orientate spre dezvoltarea
relațiilor interna ționale, pentru o colaborare în domeniul securită ții și apărării, în
cadrul operațiilor interna ționale de men ținere a păcii .
Conținutul acestei activități a fost armonizat pe durata etape lor de integrare
euroatlantic ă a României. Sprijinul popular, dublat de consensul tuturor
formațiunilor politice românești în jurul acest ui obiectiv, au dat posibilitatea
Parlamentului României să se implice în dezbaterea internațională a problematicii
extinderii NATO, precum și în toate etapele construcț iei comunitare .
Apartenența la NATO reprezintă pentru România garanția securității și
stabilității, vitală pentru asigurarea dezvoltării prospere a țării. Ea asigură accesul
României la procesul de luare a deciziilor majore în planul securității europene și
euroatlantice. A fost consacrat astfel un nou statut al României pe plan
internațion al.
Parlamentul României a participat la conferințe diplomatice pe marginea
viitorului Europei, deputații români fiind prezenți la reuniuni de lucru și seminarii
organizate de institu țiile UE. Rapoartele anuale ale Comisiei Europene au
consemnat faptul că eficiența legislativului s -a îmbunătățit considerabil și a crescut

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
136 din 258 semnificativ numărul de legi adoptate, inclusiv prin reformarea modului de
funcționare a celor două Camere.
România este interesată să contribuie la edificarea unei Uniuni Europene
puternic e, pentru un spațiu comun al democrației, libertății, securității, stabilității și
prosperității.
O dimensiune importantă a activității a fost dată de implicarea , în relațiile
Parlamentului României , cu organizațiile parlamentare interna ționale.
Comunicar ea Parlamentului cu mass -media și cu cetățenii sunt reglementate
prin acte normative extrem de utile, care definesc modalitățile de lucru cu ziariștii
acreditați, instituind un parteneriat între Parlament și instituțiile de presă. Înțelesul
profund al aces tora este de a acorda jurnaliștilor acreditați o libertate totală de
acțiune și expresie, în consens cu documentele internaționale similare. Ambele
cuprind prevederi de natură să faciliteze relațiile instituțiilor mass -media cu
instituția parlamentară, fii nd eliminate prevederile restrictive, care împiedică
accesul la informare al ziariștilor în domeniul securită ții și apărării.
Perspectiva relațiilor Parlamentului cu presa poate fi privită în termeni
optimiști. Criteriul esențial și exigența majoră ale ace stei activități nu pot fi mai
bine concentrate decât în ideea de a asigura o informare promptă și corectă a
opiniei publice, prin mediatizare, asupra întregii activități a Camerei Deputaților și
Senatului, într -un cadru de perfectă transparență, obiectivit ate, echilibru și
echidistanță politică.
Asigurarea transparenței în comunicarea cu organizațiile societății civile
este o preocupare constantă și susținută a Parlamentului. Democrația funcționează
mult mai bine într -un mediu în care populația este b ine in formată și doritoare de
a-și exercita drepturile cetățenești și unde forțele sociale precum organizațiile
societății civile și alte instituții democratice joacă un rol activ în societate.
Transparența în activitate înseamnă nu numai liberul acces al perso anelor la
informațiile de interes public, domeniu definit de Legea nr. 544/2001, dar și
stimularea participării active a cetățenilor la procesul legislativ. Participarea
efectivă a publicului se poate face num ai dacă el este informat asupra chestiunilor

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
137 din 258 aflate pe ordinea de zi și asupra mecanismului prin care poate să se implice în mod
activ, transparența contribuind astfel la întărirea principiilor democrației și la
respectarea drepturilor fundamentale ale cet ățenilor pe timp de pace sau în situa ția
de criză (conflict armat).
Accesul la informația publică se asigură prin Biroul pentru informare
publică și relații cu societatea civilă care asigură accesul tuturor cetățenilor,
persoanelor juridice de drept privat și altor persoane juridice de interes public, la
informația publică al cărei conținut se referă la activitatea curentă a Camerei
Deputaților și Senatului.
Cea mai importantă recunoaștere a principiului transparenței acestei practici
vine chiar de la unii dintre beneficiarii informațiilor publice: organizațiile
neguvernamentale. Concret, rapoartele unor ONG -uri (Pro Democrația, Societatea
Academică din România, Transparency Internațional) au monitorizat sever gradul
de transparență al instituțiilor și auto rităților publice și activitatea Biroului pentru
informare publică și relații cu societatea civilă.

3.6. REGLEMENTĂRILE NOULUI COD PENAL ROMÂNESC
ÎN PLANUL SANC ȚIONĂRII CRIMELOR DE RĂZBOI
ȘI ALE CRIMELOR ÎMPOTRIVA UMANITĂ ȚII

Codurile românești în materi e penală corespund exigen țelor de natură
juridico -administrat ivă ale UE , asigură cadrul realizării spa țiului de libertate,
securita te și justi ție pentru cetă țeni, un important deziderat al Tratatului de la
Lisabona – 2009.
Decizia -cadru a Consiliului UE nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind
mandatul european de arestare și procedurile de predare a infractorilor între statel e
membre ale UE este inserată în con ținutul Legii nr. 302/2004 privind organizarea
judiciară interna țională în materie penală. Rom ânia a ra tificat Statutul de la Roma
al Curții Penale Interna ționale prin Legea nr. 111/2002. În textul codului penal,
Titlului X – infrac țiuni contra securită ții naționale – au fost realizate modificări de

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
138 din 258 natur ă terminologică pentru con ținutul unor fapte penale. Astfel, s -a renun țat la
sintagma siguran ță na țională , utilizându -se sintagma securitatea națională –
formulare inserată în textele constitu ționale (art. 31 alin. 3 și art. 119).
Infrac țiunea de acțiuni împotriva ordinii constitu ționale este o rezul tantă
,reune ște infrac țiunea de subminare a puterii de stat cu cea de agresiuni împotriva
ordinii constitu ționale. Pentru conformare cu textele Statutului Cur ții Penale
Interna ționale, instrument juridic ratificat de Ro mânia prin Le gea nr. 111/2002 ,a
fost inserată și infrac țiunea de constituire de structuri informative ilegale.
Referitor la Titlul XI – infrac țiuni contra capacită ții de luptă a for țelor
armate – se face o clasificare expres ă a faptelor penale în două capitole. Primul
capitol cuprinde infrac țiunile comise de militari contra ordinii și disciplinei
militare, pe câmpul de lupta, fapte specifice categoriilor de for țe armate. În
Capitolul II sunt inserate tipurile de infrac țiuni comise de militari sau civili. Pentru
elaborarea con ținutului normelo r de incriminare contra faptelor contra capacită ții
de apărare au fost respectate prevederile art. 73 alin. 3 lit. f) din C onstitu ția
României, textele Legii nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a
serviciului militar și trecerea la serviciul mi litar pe bază de voluntariat, precum și
propunerile MApN.
În toate textele de incriminare, expresia în timp de război din vechiul cod
penal a fost înlocuită cu sintagma în timp de război, pe durata stării de asediu sau
a stării de urgen ță.
Absen ța nejusti ficată constituie infrac țiune dacă este săvâr șită de un militar
în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgen ță.
Sustragerea de la luarea în eviden țele militare reprezintă o infrac țiune
comisă de civili, aceștia fiind pedepsi ți diferi t în func ție de circumstan țe (comisă
pe timp de pace, pe timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de
urgen ță).
Infrac țiunea neprezentarea la incorporare, concent rare sau mobilizare în
timp de război sau pe durata stării de asediu , în termenu l prevăzut în ordinul de
chemare are și o vari antă asimilată care presupune neprezentarea celui încorporat

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
139 din 258 sau concentrat la unitatea la care a fost repartizat, precum și a celui care, exercitân d
potrivit legii, serviciul alternativ, nu se prezintă în term en la angajator.
Titlul XII reglementează infrac țiunile de genocid, infracțiunile contra
umanită ții și infracțiunile de război.
Prin con ținutul de norme al Titlului XI se asigură compatibilitatea dintre
prevederile Statutului CPI cu noul cod penal român.
Textele juridice nu se limitează la o simplă inserare a prevederilo r Statutului
CPI, fiind făcute unele precizări de fond și de formă. Au fost avute în vedere
elemente de complementaritate a prevederilor unor instrumente de drept
interna țional umanitar (Pr otocolul Adi țional nr. I – Geneva 1977, Conven țiile de la
Geneva 1949, Protocolul II 1999 Haga la Conven ția pentru protec ția bunurilor
culturale în caz de conflict armat din 1954 Haga).
Capitolul I cuprinde infrac țiunea de genocid și infrac țiunile contra
umanită ții. Sunt incriminate : înțelegerea în vederea săvâr șirii (alin. 3) și incitarea
(alin. 4) la săvâr șirea infrac țiunii de genocid ; distrugerea grupului de oameni totală
sau par țială (conform art. 3 lit. b și lit. c din Conven ția din 1948.
Pentru infrac țiunile contra umanită ții, textele valorifică defini țiile promovate
prin art. 7 din Statutul CPI – Roma 1997 .
Infrac țiunile contra umanită ții pot fi comise atât pe timp de pace, cât și pe
timp de război. Necesitatea ca actul armat să fie lansat contra unei popula ții civile
implică automat existen ța cel p uțin a inten ției eventuale. Supunerea, prin atacuri
armate, unei popula ții în scopul de a distruge în tot sau în parte, la condi ții menite
distrugerii fizice sau la exterminare pare o suprapunere de reglemen tări cu
infrac țiunea de genocid. Concursul de norme este aparent, fiind asemănătoare sub
aspectul laturii obiective, dar conduita incriminată în ipoteza genocidului se referă
la grupuri umane individualizate în baza unor criterii (rasial, etnic, religios e tc.)
Capitolul al II -lea cuprinde infrac țiunile denumite infrac țiuni de război la
art. 8 din Statutul CPI. – Roma 1977. Au fost inserate și reglementări de drept
interna țional umanitar stipulate de Protocolul Adi țional I – 1977 de la Geneva la

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
140 din 258 Conven țiile de la Geneva 1949 și din Protocolul II 1999, Haga – la Conven ția
pentru protec ția bunurilor culturale Haga 1954.
Dispozi țiile complementare au la bază consacrarea legislativă a unor norme
din dreptul interna țional umanitar. Se face distinc ție clară între i nfrac țiunile de
război contra persoanelor (art. 440), infrac țiuni contra proprietă ții și altor drepturi
(art. 441), infrac țiuni contra misiunilor umanitare și emblemelor (art. 442),
utilizarea de metode interzise în opera țiile de luptă (art. 44 3). Se evită repetarea
unor categorii de fapte care pot fi comise într -un conflict cu caracter interna țional
sau într -unul fără caracter interna țional . Tendin ța actuală în sistemul pe nal este de
a incrimina faptele grave comise într -un conflict armat indiferent de car acterul
interna țional sau na țional.
Persoana protejată nu mai este prizonierul de război sau persoana civilă, ci
persoana protejată de normele dreptului interna țional umanitar. Fa ță de
reglementările Statutului CPI referitoare la experien țele medicale, nem otivate de
un tratament medical, sunt inserate în noul cod penal interdic ții complementare
pentru protejarea persoanei (cupr inse în Protocolul Adi țional I – 1977 , Geneva):
prelevarea de țesuturi sau organe, supunerea la metode de tratament nerecunoscute
medical.
Pentru infrac țiunile de război contra umanită ții au fost interate prevederile
art. 8 par. 2 lit. b pct. XVI și XVIII, respectiv lit. e pct. V și XII din Statutul CPI .
Textele vizează protec ția dreptului de proprietate și protejarea ac țiunilor în ju stiție.
Este cuprinsă în aria de aplicare a normei măsura sau restric ția cu caracter
discriminatoriu care afectează exercitarea unui drept în justi ție. Este incriminată
utilizarea fără drept a unor embleme protectoare (semne distinctive prevăzute de
Conven țiile și Protocoalele de la Geneva). Fără respectarea semnelor protectoare
distinctive, misiunile umanitare sunt supuse unor riscuri majore în teatrul de
acțiuni militare.
Referitor la infrac țiunea utilizarea de metode interzise în opera țiunile de
luptă , sunt inser ate prevederi ale art. 8 par. 2 din Statutul CPI. Incriminarea de la
lit. a – declan șarea atacului prin mijloace militare contra popula ției civile care

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
141 din 258 participă direct la ostilită ți – sunt conforme cu art. 8 par. 2 lit. b pct. I și lit. e. pct. I
din Statutul CPI și cu art. 85 par. 3 lit. a din Protocolul Adi țional I – 1977 Geneva
la Conven țiile de l a Geneva 1949. Fapta se particularizează de cea prevăzută la art.
443 alin. 1 lit. a deoarece atacul trebuie realizat prin mijloace militare. Textul de la
lit. b este în conformitate cu art. 8 par. 2 lit. b pct . II, V și IX, precum și art. 85 par.
3 lit. a din Protocolul Adi țional I – 1977. Aceste prevederi protejează bunurile
culturale și spirituale, stabilimentele medicale și zonele demilitarizate.
Reglementările de la lit. c incriminează atacul desfă șurat prin mijloace militare,
anticipâ ndu-se că vor fi provocate pierderi uman e în rândul civilil or, într-un mod
vădit ilegal și dispropor ționat în raport cu avantajul militar obținut conform
dreptului interna țional umanitar , rezultat previzibil în mod direct. Conform
Statutului CPI – art. 8 par. 2 lit. b și art. 85 din Protocolul Adi țional I – 1977,
protec ția vizează persoanele și bunurile civile în conflictele armate cu caracter
interna țional.
Conform ar t. 443 alin. 2 este incriminat atacul desfă șurat în condi țiile în care
se cunoa ște că el va cauza mediului înconjurător daune extinse, grave și de durată .
A fost realizat un cadru legislativ coerent în materie penală, cu aplicarea uniformă
a normelor, dezv oltarea activită ților organelor judiciare în vederea rezol vării cu
celeritate a cazurilor .
Noul cod penal, intrat în vigoare la data de 01.02.201 4, respectă principiile
dreptului interna țional public , dreptul UE , principiile constituționale și asigură
condițiile cooperării judiciare în spa țiul euroatlantic .
.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
142 din 258

Pagină albă

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
143 din 258
CAPITOLUL 4
CONTROLUL CIVIL AL INSTITU ȚIILOR PUBLICE
NAȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE PENTRU LEGALITATEA
MISI UNILOR FORȚELOR ARMATE ÎN SITUA ȚIA
DE CONFLICT ARMAT

Pentru ca o acț iune militară să poată fi desfășurată în con formitate cu
sistemul juridic internațional și național responsabilii acțiunilor militare trebuie să
acționeze legal ,să manifeste abilități ș i aptitudini conforme cu funcțiile pe care le
îndeplin esc.

4.1. ASPEC TE GENERALE

Militarii sunt cetățeni în uniformă și sunt obligați să respecte și să aplice
instrumentele juridice internaționale în planul respectării drepturilor omului pe
durata misiuni lor, cu aplicarea principiilor dreptului interna țional umanitar .
Aces t paradox că militari i, ca gestionari ai mijloacelor violenței armate, au
obligația de a respecta dreptul la viață se explică prin faptul că militarii sunt în
toate împrejurările aplicatori de legi, ceea ce înseamnă că ei nu acționează
discreționar, ci în baza legii148. Instrumentele de drept internațional aplicabil
conflictelor armate au consacrat principiul securității și inviolabilității persoanei în
timp de război, în sensul că atacurile trebuie îndreptate împotriva combatanților
adversarului, nu împotriv a persoanelor care nu participă la ostilități (civili, răniți,
bolnavi, naufragiați, prizonieri de război).
Militarii trebuie să cunoască și să aplice reglementările privind drepturile
omului în situații de criză și război, ei având responsabilită ți import ante în acest
domeniu.

148 Ion Dragoman, Drepturile omului în forțele armate. Buna guvernare , Editura C.H. Beck,
București, 2006, pp. 58 -59.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
144 din 258 Combat antul are dreptul de a nu fi sup us torturii sau tratamentelor crude,
inumane și degradante, acest drept făcând parte din „ nucleul dur ” al drepturilor
omului. Nu este permisă nicio derogare, indiferent de motivați a care ar putea fi
invocată: ordinea militară; executarea ordinelor; apărarea securității naționale;
starea de război. Pentru a elimina practica relelor tratamente la care ar putea fi
supuși militarii, pe lângă responsabilitățile comandanților de a asigura legalitatea
tuturor activităților din unitate , s-a pus problema necesității existenței și a unor
organisme de supraveghere independente, nesupuse controlul ui ierarhic specific
domeniului militare – de exemplu , Avocatul Poporului (Ombudsman ul) în Spania,
Finlanda sau Pol onia – instituții care au dreptul de a primi plângeri și de a face
anchete în unitățile militare.
Militarii nu pot tortura persoanele aflate sub autoritatea lor pe timp de pace,
pe timpul stărilor excepționale (urgență și asediu) sau în situația de război , când
atribuțiile autor ităților militare pot fi dezvoltate în sfera lor de responsabilitate.
Convențiile de drept internațional umanitar au prevederi exprese pentru
comportamentul militarilor, interzicerea, în conflictele internaționale și în cele fără
caracter internațional, a faptelor care pot aduce atingere vieții, sănătății și
integrității fizice (psihice) a persoanelor, a tratamentelor umilitoare și de gradante.
Persoanele în custodia autorităților militare ( prizonierii de război ) trebuie să fie
protej ate împotriva actelor de violență și intimidare, împotriva lor neputându -se
efectua nicio tortură fizică sau morală pentru a obține informații de orice fel149.
Experiența conflictelor actuale și războiul global împotriva terorismului
relev ă că respecta rea dr eptului fundamental al omului de a nu fi expus torturii,
tratamentelor inumane și degradante este nerespectat în unele conflicte
interna ționale. Amintim cazurile privind metodele de interogare folosite de

149 În acest sens, potrivit prevederilor DIU -2/2006, Manualul instruirii personalului armatei
României privind statutul persoanelor capturate, interogarea prizonierilor de război se face de
personal specializat constituit în echipe de interogare, iar solicitarea unor informații cu ca racter
militar este permisă cu respectarea următoarelor cerințe: a)informațiile să fie oferite, voluntar;
b) în cazul refuzului nu se recurge la amenințări, insulte sau tratamente degradante; c) torturile
fizice sau psihice sunt interzise; d) răniții și b olnavii pot fi interogați dacă nu li se pune viața în
pericol.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
145 din 258 militarii americani și britanici în centrele de det enție din Irak și Afganistan, actele
de cruzime aplicate în lagărul pentru teroriști de la Guanta namo Bay unor suspecți
care nu erau judecați și puși sub acuzare pentru o crimă de război sau o crim ă
împotriva umanită ții.
Dispozițiile Conven țiilor de la Gen eva – 1949, ale Statutul Curții Penale
Internaționale din 1998, reglementează crimele împotriva umanității și crimele de
războ i (tortura , fapta de a cauza cu intenție suferințe umane mari sau de a vătăma
grav integri tatea fizică sau integritatea psihica pr in tratamentele umilitoare și
degradante) .
Conform Statutului Curții Penale Inte rnaționale, responsabilii militari
răspund pentru crimele comise de subordonații lor, dacă aveau informații că s-au
comis aceste infracțiun i și n -au luat măsurile legale pentru a le stopa ori reprima.
Subordonații nu sunt exonerați de răspunderea pe nală dacă au comis infracțiuni la
ordinul unui superior militar sau civil.
În timp de război există un control internațional asupra forțelor armate chiar
și în conflictele care se ba zează pe dreptul statelor la autoapărare individuală sau
colectivă, control organizat juridic asupra autorităților militare prin intermediul
tratatelor internaționale de drept al conflictelor armate, materializat în activitatea
unor comisii de anchetă bila terală, ale Comisiei Internaționale de Stabilire a
Faptelor ori a Tribunalului Internațional Penal.
Prevăzută de Convențiile de la Geneva din 1949 pentru protecția victimelor
de război, ancheta bilaterală a statelor implicate (afectate) de violare a legilo r
războiului își are originea în instituțiile de control a aplicării dreptului internațional
general și se corelează cu sistemul de control al respectării dreptului internațional
umanitar prin intermediul Puterilor protectoare și al jurisdicției internațio nale. În
textul convențional cu privire la ancheta bilaterală se menționează că , la cererea
unei părți la conflict , se va deschide ancheta conform modalităților fixate de părțile
interesate, iar dacă nu se realizează un acord asupra procedurii de anchetă, părțile
se vor înțelege asupra alegerii unui arbitru imparțial care să decidă asupra
procedurii de urmat și , după ce violarea va fi constatată, părțile din conflict îi vor

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
146 din 258 pune capăt și o vor reprima cât mai rapid posibil150. Deși ar putea fi un instrument
eficient de control al aplicării dreptului internațional de către forțele armate , nu se
cunosc, până astăzi, cazuri concrete de utilizare a anchetei bilaterale, fapt pentru
care, la Conferința de reafirmare și dezvoltare a dreptului umanitar, statele au
propus ca , în cazul în care Puterile protectoare (substitutele acestora, ca și CICR)
nu-și pot îndeplini sarcinile de control în aplicarea convențiilor umanitare , acestea
să fie îndeplinite de Comisia Internațională de Stabilire a Faptelor (comisia este
prevă zută de art. 90 al Protocolului Adițional I din 1977).
Comisia permanentă de anchetă instituită de cadrul normativ al Protoco lului
Adițional I – Geneva , din anul 1977 , reprezintă un progres apreciabil în raport cu
sistemul anchetei bilaterale a Conven țiilor din 1949 deoarece elimina dificultățile
pe care le presupune a constituirea unei astfel de comisii între beligeranți în cursul
războiului. Deoarece finalitatea Comisiei Internaționale pentru Stabilirea Faptelor
nu este de a deferi justiției pe autorii cri melor de război, ci de a contribui, prin
bunele sale oficii, la reactu alizarea practicilor conforme dreptului umanitar sub
acoperirea confidențialității, această instituție corespunde mai bine aportului care
este așteptat de la state pentru a determina aut oritățile militare să respecte legile și
obiceiurile războiului151.
Controlul internațional asupra forțelor armate se exercită și prin intermediul
instanțelor penale internaționale care au în competență să judece crimele de drept
internațional. Apărută după organizarea societății internaționale în urma Primului
Război Mondial , reprimarea internațională a violării dreptului războiului s -a
dovedit funcțională prin înființarea și organizarea tribunalelor militare
internaționale de la Nürnberg și Tokio. Baza juri dică a înființării acestor instanțe
internaționale este reprezentată de tratatele internaționale încheiate la sfârșitul celui
de-al Doilea Război Mondial de către statele învingătoare, la care s -a anexat și
Statutul de organizare și funcționare a respectiv elor tribunale. Competența acestor

150 Vezi, pentru amănunte, Ion Dragoman, Drept Internațional Umanitar ; Editura Andrei
Șaguna, Constanța, 1994, pp. 194 -196.
151 Ion Dragoman, Actele autorităților militare , Editura Lumina LEX, Bucu rești, 2003,
pp. 422 -423.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
147 din 258 instanțe penale internaționale a fost să judece orice persoană care, acționând în
contul statelor învinse, a comis individual sau ca membră a unei organizații, crime
contra păcii, contra umanității sau de război prevăzute la art. 6 din Statut. Faptul că
acuzatul a acționat conform instrucțiunilor guvernului său sau ale un ui superior
ierarhic nu -l exonerează de responsabilitatea sa însă ar putea fi considerat un motiv
de diminuare a pedepsei. Aceste principii generale s -au aplicat și în cercetarea
faptelor comise de autoritățile militare superioare ale statelor învinse.
Tribunale internaționale ad -hoc pentru judecarea crimelor de război au fost
create și după anul 1990, respectiv, Tribunalul Penal Internațional pentru judeca rea
crimelor de război din fosta Iugoslavie, creat prin rezoluția nr. 827/1993 a
Consiliului de Securitate, Tribunalul Penal Internațional pentru pedepsirea
persoanelor responsabile de comiterea crimelor de genocid și alte violări grave ale
Dreptului Inter național Umanitar pe teritoriul Rwandei și a statelor învecinate,
creat prin rezoluția nr. 955/1994 a aceluiași organism. Statutele acesto r instanțe au
fost aprobate de Consiliul de Securitate /ONU , ca anexe la rezoluțiile menționate , și
prevede obligația p entru toate statele de a coopera pe deplin cu acestea.
Competența instanțelor acestor tribunale este de a urmări persoanele fizice,
inclusiv militarii, răspunzătoare de violări grave ale Dreptului Internațional
Umanitar în timpul conflictelor de pe teritor iile acestor state , fiind respinsă
absolvirea de răspundere sau reducerea severității pedepsei în funcție de poziția
oficială a învinuitului, de existența unui ordin al superiorului sau de omisiunea de a
acționa a șefilor (comandanților) atunci când s -au săvârșit infracțiunile.
Practica acestor instanțe arată că ele au avut un impact major asupra deciziei
statelor de a -și da consimțământul, trecând peste orgoliul suveranității, la
constituirea unei instanțe penale internaționale cu caracter permanent. Astf el, la 17
iulie 1998 , s-a adoptat , în cadrul unei conferințe diplomatice a Națiunilor Unite,
Convenția privind statutul Curții Penale Internaționale. Prin Statutul său, Curtea
dispune de personalitate juridică internațională , poate să -și exercite funcțiile pe

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
148 din 258 teritoriul oricărui stat parte la Statut și are competența asupra infracțiunilor grave,
cum ar fi: crima de genocid; crimele împotriva umanității; crimele de război152.
Curtea este compet entă să judece persoanele fizice , vinovate de comiterea
infracțiuni lor de drept internațional penal , dacă au împlinit vârsta de 18 ani.
Imunitățile pe care le conferă calitatea oficială a unei persoane nu împiedică Curtea
să își exercite competența față de persoana în cauză. Răspunderea pena lă a
persoanelor fizice este o răspundere individuală , nefiind admisă răspunderea
colectivă.
Comanda nții militari răspund penal în fața Curții și pentru crimele comise de
către persoanele aflate sub comanda și controlul lor efectiv . Importante pentru
controlul internațional jurisdicțio nal al forțelor armate în timp de război sunt și
dispozițiile din Statut prevăzute în art. 18 par. 6 și 53 -61 referitoare la declanșarea
și efectuarea unor anchete de către procurorul Curții în scopul servirii intereselor
justiției și că statele membre au obligația la cooperare internațională și asistență
judiciară în desfășurarea anchetelor , astfel încât cercetarea judecătorească să
stabilească cu certitudine vinovăția celor în cauză153.

152 Conform art. 8 din Statut, Curtea Penală Internațională are jurisdicție asupra crimelor de
război care includ: a) violări grave ale DIU menționate în Convențiile de la Geneva din 1949 și
Protocoalele adiționale din 1977 săvârși te pe timpul conflictelor armate internaționale și
neinternaționale; b) alte fapte considerate crime de război conform Statutului, între care: violul,
sclavia sexuală, prostituția forțată, sterilizarea forțată și alte forme de violență sexuală;
participare a activă la ostilități a copiilor sub 15 ani.
153 Ion Dragoman, Actele autorităților militare , Editura Lumina Lex, București, 2003, p. 426.
Pentru cele ce urmează vezi și Teodor Atanasiu (coordonator), România -NATO, tratate
fundamentale, texte, note, comenta rii și legislație națională incidentă , București, Editura
Militară, 2006, pp. 10 -11. Amănunte și în Eugen Bădălan, Teodor Frunzeti, Asimetria și
idiosincrasia în acțiunile militare , Editura CTEA, București, 2004, p. 216, unde se apreciază că
teoreticienii militari din armatele membre NATO afirmă că o acțiune militară poate avea succes
doar dacă forțele participante dispun de mobilitate și flexibilitate, concepte regăsite în toate
doctrinele operaționale ale NATO și care trebuie valorificate mai bine și în r egulamentele de
luptă românești.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
149 din 258 4.2. CONTROLUL CIVIL AL INSTITUȚIILOR PUBLICE NAȚIONALE
PENTRU ORGANIZ AREA ȘI DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚILOR
FORȚELOR ARMATE ÎN TEATRE LE DE OPERA ȚII MILITARE
MULTINA ȚIONALE

Controlul democratic asupra puterii militare a statului rezultă din
reglementarea funcțiilor juridico -administrative într -un stat de drept, într -o
societate organizată după criteriul atribuirii competențelor de folosire a violenței
armate în scop ordine publică și securitate umană. Autoritățile publice civile
competente au dreptul de a decide asupra modalită ților și a limitelor juridice în
planul recurgerii l a violența armată. Institu țiile militare stabilesc modul de
operaționalizare militară în condiții de legalitate a utilizării forței armate.
Dilema internă a securității na ționale și euroatlantice se referă la echilibrarea
resurselor sociale și economice a nevoii comunității umane, optimizarea puterii
militare a statelor prin controlul civil democratic al resurselor umane și materiale
repartizate domeniului apărării. Pe această temă s -a scris mult154 în doctrinele
politice, militare, sociologice și juridice, plecându -se de la ideea că forțele armate,
datorită faptului că gestionează mijloacele violenței armate ocupă în societate o
poziție specială care implică verificarea sa atentă de către agentul politic al
societății care este până la urmă beneficiarul pres tațiilor securitate publică și
umană asigurate de către militari. Necesitatea controlului civil democratic și legal
asupra armatei rezultă, în principal, din faptul că factorul militar ar putea să -și
depășească rolul de garant al ordinii publice, al apărăr ii naționale și al securită ții
interna ționale, existând pericolul, riscul, de a interveni în conducerea societății în
cazul în care nu există o supraveghere eficientă a modului în care își îndeplinește
misiunile legale care -i revin.

154 Vezi, spre exemplu, G. Diaconescu, F. Șerban, N. Pavel, Controlul asupra armatei în
România , Editura Enciclopedică, București, 1996, precum și D. Bahrin, Controlul domestic civil
privind armata, teză de doctorat, Universi tatea Națională de Apărare „Carol I”, București,
2005. p92

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
150 din 258 Controlul intern al put erii militare a statului are drept scop maximizarea
profesionalismului și a potențialului militar pentru ca armata să -și îndeplinească în
condiții optime misiunile de apărare națională , misiunile în teatrele de opera ții
multina ționale, sub egida ONU (OSCE) . Parlamentul exercită controlul civil
asupra activită ților for țelor armate prin elaborarea legilor în domeniul securită ții și
apărării, stabilirea bugetului destinat securită ții și apărării na ționale, prin solicitarea
de informări, de rapoarte privind sta rea armatei, prin interpelări adresate
ministrului apărării, audieri ale responsabililor militari în cadrul comisiilor
parlamentare de specialitate, participarea la diferite activități militare, primiri de
delegații militare străine, anchete parlamentare. În calitatea sa de comandant al
forțelor armate și de președinte al CSAT, Președintele României exercită
numeroase atribuții în domeniul politicilor de apărare și securitate națională, iar
controlul său asupra forțelor armate are legătură cu alegerea, aviz area, numirea și
revocarea unor demnitari cu atribuții pentru gestionarea situațiilor excepționale;
menționăm atribuția CSAT de a aproba programele multianuale privind înzestrarea
forțelor sistemului național de apărare ori militarizarea agenților economic i155.
Amintim atribuțiile de control ale ministrului apărării na ționale asupra unor
structuri specializate: Departamentul pentru Armamente, Consiliul de Planificare a
Apărării, Consiliul de Supraveghere a Cerințelor, Consiliul de Achiziții și Consiliul
de St andardizare și Interoperabilitate ori Statul Major General, care, la rândul său,
are drept de control în domeniul planificării, utilizării forțelor și armamentelor156.
Studiile asupra securității se concentrează pe adaptarea capacităților militare la
războiu l erei informaționale, în care operațiile și acțiunile de luptă se desfășoară cu
rapiditate și eficiență, de regulă într -un cadru multinațional, ceea ce impune
implementarea unor noi doctrine, regulamente, manuale și metodologii bazate pe
norme, principii, proceduri, reguli și standarde la nivelul armatelor statelor membre

155 Art. 4, lit. f) din Legea nr. 415/2002.
156 Art. 5, 6, 10, 12, 28, 32 (8), 47 (1), 50 (1), 51, 52 (1), 55, 57 (2) din Legea nr. 346/2006.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
151 din 258 NATO și UE, precum și pe învățămintele rezultate din experiențele și acțiunile
militare desfășurate pe diferite teatre de război157.
Participarea națională la misiuni internaționale de pac e a devenit o problemă
importantă de politică externă și de apărare, care este de competența Parlament ului.
Constituția României face trimitere explicită la autorizarea Parlamentului
pentru a trimite la misiuni în afara frontierelor lor158 (vezi anexa nr. 6). Constituția
Republicii Cehe relev ă că forțele armate pot fi trimise numai cu acordul celor două
Camere ale Parlamentului, cu un cvorum special (art. 43 (3) b), art. 39 (3)).
Georgia are o reglementare pentru interzicerea de folosire a forțel or armate pen tru
onorarea obligațiilor internaționale , fără acordul Parlamentului (a rt. 100 (1)).
Constituția Ungariei conferă Parlamentului putere decizională cu privire la
utilizarea forțelor armate în misiuni interna ționale (art. 19 (3) j)). Constituția
Turciei (art . 92) prevede autorizarea prealabilă parlamentară pentru trimiterea
trupelor în misiuni externe.
Apărarea națională în Spania este reglementată de Legea Organică nr. 5 din
17 noiembrie 2005. Parlamentul are un rol important cu privire la misiunile for țelor
armate peste hotare. Astfel, art. 4 (2) cere o autorizație prealabilă a Congresului
pentru participarea forțelor armate în misiuni interna ționale. Guvernul trebuie să
informeze periodic Congresul cu privire la modul de desfășurare al operaț iilor
multina ționale (art. 18). Instrumentele juridice, la dispoziția parlamentelor, pentru
a orienta politica guvernului național cu privire la misiunile for țelor armate, diferă
în funcție de dispozițiile constituționale. Principalul indicator al rolului
parlament ului pentru trimiterea de trupe în misiuni interna ționale constă în
competența de a aproba formal participarea națională la o operație, înainte ca
personalul for țelor armate să fie dislocat în misiune. Folosind acest indicator se pot
desprinde trei grade de imp licare a Parlamentului în trimiterea for țelor armate în

157 Tratatul de doctrină militară , vol. III, Editura UNAp, Buc urești, 2004, p. 26.
158 Constituția României, republicată, stipulează în art. 118 alin. (1) „Armata este subordonată
exclusiv voinței poporului pentru garantarea suveranității, a independenței și a unității statului,
a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale. În condițiile legii și ale tratatelor
internaționale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele
de alianță militară și participă la acțiuni privind menținerea sau restabilirea păcii.”

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
152 din 258 misiuni interna ționale legale din perspectiva drept ului internațional public: ridicat,
pentru parlamentele cu putere de autorizare prealabilă; mediu, pentru parlamentele
a căror putere de autorizare p realabilă este limitat; și scăzut, pentru parlamentele
fără puterea de autorizare prealabilă.
În urma analizei legislațiilor naționale rezultă următoarele nivele de
implicare a parlamentelor naționale în autorizarea participării for țelor a rmate la
misiuni internaționale (vezi anexa nr . 5):
Nivel ridicat – putere semnificativa pentru aprobarea prealabilă: Austria,
Danemarca, Finlanda, Germania , Spania, Suedia.
Nivel mediu – limitări și excepții pentru aprobarea prealabilă: Bulgaria,
Ungaria, Italia, Olanda , România.
Nivel scăzut – Parlamentul nu exercita o aprobare prealabilă: Belgia, Franța,
Grecia, Polonia, Portugalia, Slovenia, Regatul Unit al Marii Britanii159.
Num ai câteva parlamente na ționale dețin puterea de autorizare prealabilă, în
toate situațiile (Austria, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Luxemburg, Sl ovacia și
Suedia), state unde legislația conferă parlamentelor naționale autoritatea de a
aproba participarea la toate operațiile internaționale.
Unele parlamente (vezi anexele 5, 6) au capacitatea leg ală de a aproba
participarea la operațiuni militare, în timp ce aprobarea pentru operații umanitare
rămâne nereglementat ă. În Germania , Parlamentul dă aprobarea prealabilă pentru
operații militare, dar poate doar post facto supraveghea operații de urgen țe civile.
O nouă lege adoptată dă Parlamentului spaniol prerogativa de a da aprobarea
prealabilă pentru misiunile militare din străinătate. Respectiva lege nu face referire
la modul de acțiune parlamentar ă pentru situațiile de urgen țe civile.
În Bulgaria, R epublica Cehă, Ungari a și România, legislația relevă
importante excepții de la principiul aprobării parlamentare prealabile. Decizia de a
participa la operații militare legitimate de o organizație internațională, compete nța

159 Vezi detalii în anexa Prezentare generală a legislației naționale cu privire la autoritatea de a
decide participarea la misiuni în străinătate.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
153 din 258 în domeniul securită ții globale, la care statul este parte este și are o responsabilitate
a executivului .
În unele state, legislația prezintă particularită ți pentru aprobarea
parlamentară în cazul participării for țelor armate la o misiune internațională
(Danemarca, Germania, Irlanda) (vezi anexa nr . 5). Decizia de a participa la o
operație poate fi luată numai de către o comisie parlamentară, dacă este dislocat în
teatrul de operații militare un număr redus de personal (Comisia pentru afaceri
externe – Finlanda și Comitetul de Ap ărare – Spania).
În unele state (Belgia, Franța, Grecia, Polonia, Portugalia, Slovenia și
Regatul Unit al Marii Britanii) aprobarea parlamentară nu este necesară pentru
participarea la mi siuni militare în străinătate. R ămâne o prerogativă a executivului
pentru a stabili dacă această misiune va fi executat a. În Franța și Regatul Unit al
Marii Britanii membrii Parlamentului încearcă să compenseze lipsa de putere
decizional ă pentru aprobarea trimiterii de for țe armate î n misiuni legale
interna ționale cu desfășurarea unor proceduri parlamentare de informare și de
consultare în fazele procesului de luare a deciziei de către autoritatea executivă.
În condițiile folosirii tuturor instrumentelor juridico -administrative de
monitorizare a trimiterii de for țe armate în misiun i interna ționale, informațiile
primite de parlamentele naționale pot fi considerate insuficiente pentru a se
considera o implicare efectivă a acestei institu ții publice. Cele mai bine informate
Parlamente par a fi cele care au putere de autorizare prealabi lă. Comisiile
parlamentare, competente în domeniul securită ții și apărării dezvoltă informațiile
în aceast ă materie. Dezbaterile naționale despre participarea la operațiile
internaționale implică prezența reprezentanților ministerului apărării și dezbateri
asupra mandatului operației interna ționale, a bugetului și asupra duratei misiunii.
Se discută implicațiile operaționale, regulile de angajare, aspectele de comandă și
control, transferul de autoritate, elementele de logistic ă ce urmează a fi utilizate și
evaluarea riscurilor în teatrul de operații militare. Detaliile misiunii, respectarea
secretului operațional , reprezintă doar informații colaterale, utilizate pentru a
consolida punctul de vedere general al membrilor parlamentului asupra operației.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
154 din 258 Contr olul majorității parlamentelor în ceea ce privește stabilirea fondurilor
financiare utilizate pentru aceste operații este limitat, pentru rapoartele anuale de
aprobare a acestor cheltuieli, ca parte a bugetului general de apărare națională.
Când participar ea la operații interna ționale de menținere a păcii este analizată de
către parlamente, o estimare a costurilor financiare poate fi prezentată de către
guvern, dar costul real al fiecărei misiuni este foarte dificil de calculat, având în
vedere că toate cos turile legate de personal, formare profesională și echipamente
sunt distribuite pe mai multe capitole bugetare și credite și pe mai mulți ani. În
unele țări, bugetul pentru operațiile internaționale este compus din secvențele
bugetare ale mai multor minist ere. În Finlanda , bugetul Ministerului Afacerilor
Externe asigur ă costurile de personal, iar bugetului Ministerului Apărării acoperă
costurile materiale. În Spania , fondurile pentru operațiile internaționale, cuprinse în
bugetul ministerului apărării, sunt suplimentate de către Ministerul Economiei pe
parcursul fiecărui an. S-a realizat un progres substanțial în dezvoltarea și utilizarea
operațiilor de pace ca un instrument politico -administrativ de aplanare a
conflictelor dintre state și pentru a rezolva c rizele umanitare.

4.3. ACTIVITĂ ȚILE PARLAMENTULUI NAȚIONAL
PENTRU CONTROLUL PROCESULUI DE PLANIFICARE
A MISIUNILOR FORȚELOR ARMATE

Planificarea modului de participare a forțelor armate la operații
multinaționale nu trebuie să se desfășoare izolat, iar p lanificatorii trebuie să ia în
considerare posibilul impact politico -diplomatic al activității lor în opinia publică.
Planificarea în vederea participării la o operație multinațională debutează cu
faza consultării, fază în care accentul cade pe schimbul d e informații și de evaluări
ale situației.
Pozițiile pe care reprezentanții statelor contributoare cu for țe armate le pot
avea, având în vedere reglementările din legislația internă, mecanismul legal intern
de luare a deciziilor, precum și constrângerile i mpuse de faptul că unele state sunt

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
155 din 258 părți la anumite acorduri internaționale, au o puternică influență asupra procesului
de generare a forțelor160.
Adoptarea rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU sau ale altor
organisme internaționale presupune compr omisuri între pozițiile parlamentelor
statelor particip ante la misiuni interna ționale de menținere a păcii , iar acordurile și
înțelegerile tehnico -militare au o importantă î ncărcătură politică, elaborate într -un
mod diplomatic, diferit de cel cu care sunt obișnuiți militarii.
Cele mai multe operații multinaționale au la bază mandate ale Consiliului de
Securitate al ONU. Aceste mandate trebuie să releve desfășurarea operației în
termeni de misiuni, competen țe și limitări operaționale . Consiliul de Securitate
trebuie să se asigure că mandatul emis este realizabil. Realizabil înseamnă că nu
poate fi autorizată o misiune compusă din zeci de mii de militari dacă se știe că
statele membre nu vor pune la dispoziție trupe suficiente, antrenate și echipate sau
nu con vin să suporte cheltuielile necesare desfășurării lor161.
În ciuda interdicției largi din punct de vedere juridic a utilizării forței și a
altor forme de intervenție , stabilite de Carta ONU, există excepții specifice care
justifică recurgerea de către un st at membru la utilizarea forței armate sau
intervenției armate. În timp ce statele au recurs la o varietate de baze legale pentru
a justifica utilizarea forței, este în general convenit că numai două tipuri de acțiune
legitime se încadrează în cadrul dreptu lui internațional: (1) , acțiunile autorizate de
către Consiliul de Securitate al ONU în conformitate cu capitolul VII al Cartei
ONU, și (2) , acțiuni care constituie un act legitim individual sau colectiv de auto –
apărare, în conformitate cu articolul 51 din Carta Națiunilor Unite și/ sau dreptul
internațional cutumiar.

160 Cele menționate sunt mult mai vizibile în contextul nevoii de participare în operații de pace
alături de forțele NATO și a unor forțe non -NATO. Pentru formele și fazele implicării
partenerilor în operații conduse de NATO vezi pe larg Political -Military Framework for NATO –
led PfP Operations, http://www.nato.int/pfp/docu/d990615b.htm
161 Vezi cazul misiunii din Sierra Le one. Mai multe detalii vezi P.R.Wilkinson , „Peace Support
under Fire: lessons from Sierra Leone”, ISIS Briefing on Humanitarian Intervention No 2, June
2000 , http://www.isis -europe.org

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
156 din 258 În afara autorizării normale a Consiliului de Securitate al ONU pentru o
operație, acordurile internaționale asigură o autorizare legală pentru anumite
operații de pace. Acordurile de la Dayton , pent ru rezolvarea crizei din fosta
Iugoslavie , sunt exemple elocvente ale mecanismelor politico -diplomatice de
rezolvare a crizei umanitare. Este important a se înțelege că mandatul ONU este
prin natura sa politic și adesea un rezultat al negocierilor di plomatice. Mandatul
trebuie să descrie misiunea forței și modul în care ace astă forță va opera. Mandatul
trebui e să prevadă: scopul operației; misiunea forțelor; obiectivele ce trebuie
îndeplinite; compunerea forțelor; numirea comandantului și a altor medi atori
speciali și termenii de referință ai acestora; nominalizarea structurii responsabile
care supervizează operația; sprijinul logistic și modalitățile de finanțare a
operațiilor; distincția dintre organizațiile de sprijin și responsabilitățile naționale ;
data limită a mandatului; condițiile și termenele pe care statul -gazdă intenționează
să le impună referitor la prezența forței; reglementări privind drepturile și
imunitățile personalului.
Lecțiile învățate din intervențiile militare în lipsa unui mand at clar, precis și
robust ori adoptarea cu întârziere a unui astfel de mandat, doctrina dezvoltată ca
urmare a elaborării raportului Brahimi162, precum și raportului Secretarului General
al ONU nr. S/2000/1081163, au condus la adoptarea de către Consiliul de S ecuritate
a Rezoluțiilor1318/2000164 și 1327/2000165 prin care este recunoscută importanța:
– adoptării unor mandate politico -diplomatice legale, clar definite, credibile
și realizabile;
– consolidării consultării parlamentelor statel or care contribuie cu trup e la
luarea deciziilor cu privire la astfel de operații, atât în faza elaborării mandatului de

162 Raportul Panelului prezidat de Lakhdar Brahimi privind operațiile de pace ale Organizației
Națiunilor Unite (document A/55/305 -S/2000/809) http://www.un.org/peace/reports/
peace_operations
163 Report of the Secretary -General on the implementation of the report of the Panel on United
Nations peace operations, http://www.un.or g/peace/reports/peace_operations/docs/55_502e.pdf
164 Adoptată de Consiliul de Securitate la cea de a 4194 reuniune, la 7 septembrie 2000
http://daccessdds.un.org/doc/UNDOC/GEN/N00/634/66/PDF/N0063466.pdf?OpenElement
165 Adoptată de Consiliul de Securitate l a cea de a 4220 reuniune, la 13 Noiembrie 2000
http://daccessdds.un.org/doc/UNDOC/GEN/N00/745/04/PDF/N0074504.pdf?OpenElement

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
157 din 258 autorizare inițială a misiunii, cât și ulterior, atunci când este necesară adaptarea
mandatului și stabilirea unor noi misiuni corespunzător evoluției situației din teren,
precum și stabilirea unui sistem de consultări permanente în vederea asigurării unei
înțelegeri comune a conținutului acestor mandate;
– includerii, în cadrul operațiilor de menținere a păcii, atunci când este cazul,
a unor capacități credibile de descurajare;
– îndemnării părților la potențiale acorduri de pace, inclusiv organizațiile
regionale și subregionale, să coordoneze și să coopereze pe deplin cu Organizația
Națiunilor Unite încă din stadiul incipient al negocierilor, având în vedere nevo ia
stabilirii unor dispoziții pentru o operație de menținere a păcii care să
îndeplinească condițiile minime, inclusiv nevoia de a avea un obiectiv politic clar,
posibilitatea de a stabili sarcini și termene limită, precum și respectarea normelor și
princi piilor de drept internațional, în special de drept internațional umanitar și
drepturile omului.
Limitările pot fi oficiale sau neoficiale și scrise sau nescrise. Procedura
standard este ca statele, prin hotărâri parlamentare, să notifice limitările lor ofi ciale
organizației multinaționale care conduce operația, precum și celorlalte națiuni care
contribuie cu trupe la respectiva operație.
Fiecare stat a elaborat condiționări politico -diplomatice care guvernează
competența elaborării și impunerii regulilor d e angajare pentru contingentele
naționale dislocate. În unele cazuri, o astfel de entitate este un organ colectiv, cum
ar fi Parlamentul. Este mult mai probabil de așteptat ca entitățile colective să
impună mai multe restricții decât factorii de decizie in dividuali, cu toate că , din
punctul de vedere al rezultatului , ambele tipuri de entități au puteri egale. Acest
lucru se datorează faptului că procesul de luare a deciziei colective are tendința de
a stimula anumite tipuri de comportament. Cu cât este mai mare numărul de actori
care pot bloca sau sprijini adoptarea unei politici, cu atât mai greu este de a
schimba o astfel de politică. Modificările, atunci când acestea se întâmplă, de
multe ori reflectă compromisuri, în special atunci când entitatea colecti vă este
eterogenă într -un mod (de exemplu, din punct de vedere ideologic, cultural,

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
158 din 258 economic etc.). Translatând acest fapt pen tru scopurile noastre, este de așteptat ca
statele care utilizează entități colective pentru a decide cu privire la regulile lor d e
angajare și la parametrii de desfășurare să impună restricții mai mari decât statele
în care aceste decizi i sunt luate de către un comandant. În unele state , legislativul
are o mare putere de a influența decizia trimiterii de trupe , nu numai dacă
executi vul poate desfășura o forță expediționară, dar , de asemenea , poate să
stabilească autoritatea comandanților. În statele în care legiuitorul are o astfel de
putere, este necesar să se analizeze care sunt părțile care dețin puterea și
preferințele lor legate de trimitere a forțelor armate la operații în afara teritoriului
național. Cu cât este mai diversificată coaliția de guvernare, cu atât mai mari ar
trebui să fie așteptările privind impunerea unor limitări și restricții.
Opinia publică prezintă o importa nță deosebită în astfel de chestiuni, dar nu
la fel de direct. În practică , a fost constatat că, în general, cu cât este în creștere
trendul de dezaprobare publică a participării la o misiune, cu atât mai mult au fost
reduse limitările pentru respectiva op erație. Explicația posibilă poate consta în
faptul că politicienii iau măsuri de delegare a cât mai multor competen țe, deoarece
nu vor să fie acuzați pentru potențialele dezastre în teatrul de lupte . Acest fapt
duce la o inversare a rolului opiniei public e, ca factor de constrângere.

4.4. ASPECTE DIPLOMATICO -POLITICE ȘI JURIDICE ÎN PROCESUL
ELABORĂRII REGULILOR DE ANGAJARE PENTRU OPERAȚIILE
MILITARE MULTINAȚIONALE. IMPLICAREA PARLAMENTELOR
STATELOR CONTRIBUITOARE CU FORȚE ARMATE

Regulile de angajare au r olul de a reduce distrugerile materiale și de a limita
suferința umană, asigurând evitarea discreditării forței multinaționale angajată în
soluționarea situației (conflictului) sau a organizației internaționale de securitate
căreia îi aparțin e responsabili tatea misiunii .
Controlul ce se exercită asupra forței militare a statelor este responsabilitatea
exclusivă a liderilor politici și militari. Implicarea politico -socială în folosirea

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
159 din 258 forței militare a crescut ca o consecință a prezentării acestor acțiuni în mass -media.
Responsabilitatea autorită ților politice implică un control permanent al
parlamentului național asupra conducerii for țelor armate în teatrele de operații
multina ționale. Nevoia de control politic există din anumite motive, iar conducerea
politică are propriile responsabilități și competențe . O conducere politică trebuie să
se ridice la nivelul responsabilității ce îi revine în domeniul său de activitate.
Acesta este scopul final al controlului. Conducerea politică controlează
operațiunile mil itare pentru respectarea legislației și a regulamentelor militare, prin
intermediul responsabililor managementului operațiunilor militare. Ținând cont de
aceasta, conducerea politică poate desemna diferite sarcini conducerii militare.
Pentru ca nivelul mil itar să fie capabil să rezolve misiunile – limitele operative
trebuie stabilite la nivel politic. Funcționarea controlului politic necesită
reglementări și un management al acțiunilor militare, deoarece aceste operații ar
putea avea repercusiuni politice d irecte. Responsabilitatea liderilor militari se
coroborează cu responsabilitatea liderilor politici. Pentru ca o conducere politică să
fie în stare să se ridice la nivelul responsabilității unor operații militare, cu ajutorul
managementului operațiunilor m ilitare, sunt necesare mijloace de control politico –
administrativ. Ca urmare, ROEs trebuie privite ca niște mijloace de control
rezervate activităților militar -operaționale, cu influență directă asupra
responsabilității conducerii politice.
Regulile de an gajare pentru forțele unei coaliții vor prezenta o mare varietate
de probleme, de care toate părțile implicate trebuie să fie conștiente și avizate.
Aplicarea legală a Regulilor de Angajare reclamă cerin țe fundamentale privind
folosirea forței de către re prezentanții parlamentari și guvernamentali:
 capabilități și competen țe operaționale ale combatanților de a folosi forța;
 competen țe politice și diplomatice ale guvernului autorizat de a folosi acea
forță;
 factori legali, interni și internaționali care gu vernează folosirea forței de
către o națiune sau o coaliție.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
160 din 258 Pilonul politic (Adunarea parlamentară) are în vedere asigurarea că
operațiunile militare răspund obiectivelor politice ale NATO. Pilonul militar este
esențial pentru a garanta faptul că ROEs se elaborează astfel încât să faciliteze cât
mai mult posibil îndeplinirea misiunii și protecția forței. În ceea ce privește pilonul
juridic, importanța acestuia este evidentă , de vreme ce statele sunt obligate să
respecte legislația națională și internațion ală.
Faptul că ROEs sunt aprobate de către Consiliul Nord -Atlantic demonstrează
că politicul este cel care controlează modul în care forța este utilizată în operații, până
la nivelul fiecărui militar; ROEs reprezintă cadrul politico -diplomatic și juridico –
militar pentru forțele NATO de a folosi forța, inclusiv cea letală , și nu ar trebui
niciodată interpretate ca limitând dreptul inerent de autoapărare.
ROEs de pace sunt exprimate ca permisiuni sau autorizații în timp ce ROEs
pentru conflictele armate sunt scrise ca interdicții sau restricții166. Având în vedere
faptul că toate deciziile sunt luate în comun, pe bază de consens, statele membre
NATO sunt câteodată de acord să nu fie de acord167. În cazul ROEs, dezacordurile
statelor sunt exprimate prin rezerve diplomatice sau limitări operaționale . Statele
manifest ă rezerve la conținutul regulilor de ang ajare pe baza următoarelor motive:
un stat poate face rezerve la regulile de angajare pentru a respecta prevederile
dreptul ui intern; un stat poate face rezerve la regulile de an gajare în baza faptului
că are o interpretare diferit a față de celelalte state ; un stat poate invoca o
cauzalitate istorico -geografică pentru a refuza s ă trimită trupe într -o anumită zonă
din teatrul de operații; unele state refuză utilizarea gloanțelor de cauciuc sau a
gazului lacrimogen.
Legislația unui stat participant poate fi mai restrictivă decât legislația
internațională și decât NATO ROEs. În timpul unei operații NATO sau conduse de
NATO, forțele respectivului stat pot avea limitări în utilizarea forței în anumite
circumstanțe; de exemplu, un stat poate să interzică utilizarea agenților de control

166 Lt.Col Stephen M. Womack, Rules of engagem ent în multinational operations ,
http://www.smallwars.quantico.usmc.mil/search/Gazett e/womack.pdf, 23.03.2016
167 Sylvain Fournier, “ NATO military interventions abroad: how roe are adopted and
jurisdictional rights negotiated” , la http://www.defensesociale.org/xvcongreso/
ponencias/SylvainFournier.pdf, accesat la 23.03.2016

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
161 din 258 al mulțimilor sau poate interzice folosirea forței letale pentru protecția proprietății.
Este responsabilitatea fiecărui stat să -și facă cun oscute aceste limitări juridico –
administrative în procesul de planificare a misiunii multina ționale.
Unul din tre aspectele dificil de rezolvat este problema răspunderii penale sau
disciplinare pentru încălcarea unor reguli de angajare sau invocarea respect ării
acestora în apărare în cazul unui proces penal.

4.5. CONTROLUL INSTITU ȚIONAL PUBLIC PENTRU REALIZAREA
COOPERĂRII CIVILI -MILITARI (CIMIC) ÎN OPERAȚIILE
MULTINAȚIONALE

Forțele politice (parlamente, guverne) pot influența conținutul și forma
structur ii de comandă multinațională. Statele participante vor urmări obținerea
unității de comandă la maximul extins posibil, cu misiunile, cerințele,
responsabilitățile și nivelurile de autorizare clar definite și însușite de toți
participanții168.
Alianțele se ca racterizează printr -un nivel minim de comun itate în doctrină
și un oarecare nivel de standardizare în ceea ce privește procedurile, echipamentele
și consensul politic.
Obiectivele politice pot avea o influen ță decisivă în luarea deciziilor
referitoare la c ompoziția forței, organizare și aranjamente de comandă și control.
Misiunile și obiectivele coaliției pot evolua în funcție de forțele și capacitățile
acestora. Obiectivele politice pot schimba și complica modul de îndeplinire a
misiunilor for țelor armate multina ționale.
În mod normal, autoritățile de comandă a națiunilor care contribuie cu trupe
în cadrul coaliției pun la dispoziție forțele naționale sub controlul operațional
(OPCON)169 al comandantului forțelor de coaliție. În operațiile unei coaliții trebu ie
anticipată existența unor interese naționale divergente între statele participante.

168 David S. Albert s, Richard E. Hayes, Command ar rangements for peace operations,
http://www.ndu.edu/inss/books/ , accesat la 23.02.2016
169 Potrivit AAP -6, Glosarul NATO de termeni și definiții, OPCON – control operațional –
Autoritatea delegată unui comandant de a dirija forț ele atribuite în așa fel încât comandantul să
poată îndeplini misiuni sau sarcini specifice care sunt de obicei limitate de funcție, timp sau
dispunere; de a desfășura unitățile implicate și de a reține sau aloca controlul tactic al acelor

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
162 din 258 Cooperarea dintre forțele coaliției și mediul civil (atât guvernamental, cât și
neguvernamental), cadrul juridico -administrativ în care se operează, are un rol
importan t în ceea ce privește succesul operațiilor (vezi anexa nr. 8). Comandantul
coaliției va avea nevoie de înțelegeri și aranjamente tehnice pe linie de comandă și
de stat major pentru managementul cooperării civil -militare.
Se vor lua în calcul factorii socia li, politici, culturali, religioși, economici, de
mediu, managementul spectrului radio și factorii umanitari în momentul în care se
desfășoară operații militare. Planificarea trebuie să țină cont de posibila prezență a
organizațiilor interna ționale, națion ale locale și ne guvernamentale, care au la
rândul lor propriile scopuri, metode de acțiune și perspective. Altă problemă de
luat în consid erare este prezența mass -mediei , reflectarea misiunii de către agenții
mass -mediei. Relațiile bune cu o cât mai mare p arte din organizațiile civile, dar și
cu populația locală, guverne și forțe militare, vor fi probabil esențiale în
operațiunile viitoare170.
Cooperarea civil -militară necesit ă resurse, organizare și activități pentru a
sprijini misiunea, coordonarea și coope rarea între forțele coaliției și elementele
cheie din mediul civil. Acestea includ cooperarea cu ONG -urile naționale și
internaționale și agențiile neguvernamentale.
Activitățile civil -militare constituie o parte integrantă a planului
comandantului coaliți ei și trebuie să fie desfășurate în sprijinul obiectivelor

unități. Nu incl ude autoritatea de a atribui folosirea separată a componentelor unităților. Nu
include controlul administrativ sau logistic. Organizația Națiunilor Unite definește controlul
operațional ca fiind autoritatea acordată unui comandant de a conduce direct forțe le alocate,
astfel încât comandantul să poată îndeplini anumite misiuni sau sarcini care de obicei sunt
limitate prin funcție, timp sau locație de către națiunile care contribuie cu trupe în baza
Rezoluției/mandatului Consiliului de Securitate, de a desfăș ura unități și de a reține sau atribui
controlul tactic al acestor unități; este vorba de un nivel mai restrictiv al autorității decât
comanda operațională: un comandant nu poate schimba misiunea sau desfășura aceste forțe în
afara zonei de responsabilitat e convenite anterior cu națiunile care contribuie cu trupe fără
acordul prealabil al acestora; mai mult comandantul nu poate separa părți din contingente prin
atribuirea de sarcini componentelor contingentelor respective.
170 Domeniul cooperării civili -milit ari este larg și necesită existența unei legături strânse între
structura politică și cea juridică. În teatrul de operații, cooperarea civili -militari are un rol
important datorită necesității obținerii resurselor locale, acționării într -un cadru internați onal
legal și facilitării trecerii în final la o conducere civilă. Apud Doctrina pentru operațiile întrunite
multinaționale , 2001, art. 83.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
163 din 258 misiunii generale. Scopul cooperării civil -militare este de a ajuta la menținerea
condițiilor care sprijină obținerea unei soluții de lungă durată pentru o situație de
criză.
În relația civil -militari, o operațiune a coaliției va necesita : o minimă
capacitate de implicare la nivel strategic și operațional, împreună cu organisme
civile, înainte și în timpul unei operații; desfășurarea evaluării mediului civil local
pentru a anticipa crize umanitare și ecologice; asigurarea cooperării cu organismele
civile în cadrul zonei de operații; monitorizarea activităților desfășurate de forțele
armate împreună cu reprezentanții civili; transferul responsabilităților civile către
autoritățile militare competente.
Unele state au experiență în operațiunile civil -militare și/sau personal
specializat. O astfel de experiență și astfel de capacități ar trebui identificate cât
mai curând posibil în stadiul planificării și, dacă este nevoie, să fie puse la
dispoziția coal iției. În plus, resursele și specializarea locală ale națiunii gazdă ar
trebui luate în considerare și utilizate171.

4.6. COOPERAREA INTERNAȚIONALĂ PENTRU CONTROLUL
INSTITUȚIONAL DE ASIGURARE A RESPECTĂRII NORMELOR
DREPTULUI INTERNA ȚIONAL UMANITAR (DIU) ÎN MISIUNILE
FOR ȚELOR ARMATE

ONU gestionează cel mai mare număr de misiuni de pace în întreaga lume.
Există multe operații ONU fără nicio implicare a UE sau NATO. Dar nu există
nicio operație a UE sau NATO fără autorizarea și implicarea, uneor i foarte
import antă, din partea ONU . Agenți ile specializate ale ONU dispun de o gama
largă de capabilități civile și militare semnificative pentru acțiunile de construire a
păcii națiunilor. Deși Consiliul de Securitate al ONU este mai compact decât
structurile similare din NATO și UE, acesta este divers din punct de vedere
regional și ideologic, apărâ nd des blocaje decizionale , generate de divergențele
puternice dintre Est și Ves t sau Nord și Sud. L ibertate a acțională pe care o au

171 Multinational Interoperability Council, op.cit ., pp. 25 -27.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
164 din 258 secretarul general al ONU și reprezentan ții săi locali în cazul controlului
operațional al operațiilor căștilor albastre a determinat în anumite momente istorice
nemanifestarea dorinței anumitor state de a contribui cu trupe la misiunile de
menținere a păcii
Principiul fundamental de activitate al NATO este angajarea comună în
sprijinul cooperării reciproce între statele membre, bazată pe indivizibilitatea și
securitatea membrilor săi.
Articolul 5 al NATO se referă la dreptul la apărare colectivă, care stipulează
că „Un atac asupra unuia sau a m ai mulți membri NATO va fi considerat ca fiind
un atac împotriva tuturor membrilor, așa cum prevede Carta Națiunilor Unite ”.
În cadrul Tratatului, țările membre se angajează să -și mențină și să -și
dezvolte capacitățile de apărare, individual și colectiv, c reând premize pentru
planificarea apărării colective. În conformitate cu Articolul 10 al Tratatului,
„Alianța rămâne deschisă pentru aderarea viitoare a altor state europene în
măsură să favorizeze dezvoltarea principiilor NATO și să contribuie la securita tea
regiunii Atlanticului de Nord ”.
În alte articole ale Tratatului, fiecare din statele membre se angajează să
contribuie la dezvoltarea unor relații internaționale de pace și prietenie prin
promovarea valorilor democratice și libertății individuale a cet ățeanului.
În vederea întăririi securității și stabilității spațiului euroatlantic, Alianța
este pregătită să contribuie la angajarea activă în managementul crizelor și
prevenirea conflictelor, precum și promovarea parteneriatul ui și cooperării cu alți
actori internaționali, cu scopul sporirii încrederii reciproce.
Tratatul Atlanticului de Nord subliniază importanța fundamentală a
procesului de consultare pe scară largă în cadrul Alianței, ori de câte ori unul dintre
state își simte securitatea amenințată , implicând o decizie luata prin consens de
statele aliate.
NATO p oate disloca trupe numeroase și tehnic ă performantă pe care le
poate folosi pentru a forța intrarea în teatru de opera ții militare , dacă este n ecesar.
Daca ONU este cea mai potrivită organizaț ie pentru operații de menținere a păcii și

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
165 din 258 de impunere a păcii cu scopuri operaționale limitate, NATO poate intervenii în
zonele cu misiuni dificile. NATO nu are capacitatea d e a asigura implementarea
acordurile instituțiilor civile și apelează întotdeauna la ONU pentru a rezolva
multitudinea de funcțiuni nonmilitare esențiale pentru succesul oricărei operații de
reconstrucție .
Crește rolul Alianței Nord -Atlantice în managementul crizelor și prevenirea
conflictelor și, implicit, pentru asigurarea securităț ii nord -atlantice. Importan ță este
cooperarea alianței cu principalele organizații internaționale pentru pacea și
securitatea mondială, managementul crizelor și prevenirea conflictelor.
Procedurile și capabilitățile UE sunt neadecvate pentru provocările pr ezente
și viitoare. Ele sunt concentrate aproape exclusiv pe „soft -power”. Nu există o
politică matură de securitate colectivă și este o surprinzătoare reținere în a aborda
problema „hard -power”, dar un pas a fost făcut în dir ecția corectă în 2002 cu
elabo rarea Strategiei de Securitate Europeană (ESS). Evaluarea amenințărilor în
ESS este concentrată pe terorism, WMD, crima organizată și falimentul statelor. În
ansamblu, ESS face o evaluare a naturii amenințărilor, foarte asemănătoare cu
strategia de securit ate națională americană, (NSS), dar ESS diferă în cea ce
privește stabilirea capabilităților necesare să combată aceste amenințări.
În timp ce NATO reprezintă o organizație a cărei misiune fundamentală
constă în apărarea colectivă și care poate furniza, î n principal, forța militară
necesară pentru gestionarea unei situații de c riză, Uniunea Europeană, prin P SAC,
poate oferi atât sprijin politic, cât și financiar pentru toate fazele și formele unei
situații de criză, atât pentru operațiile militare, cât și pentru cele nonmilitare (ajutor
umanitar, sprijin pentru reconstrucția instituțiilor statului în domeniul sănătății,
educației, economic etc.).
ONU trebuie să rămână prima opțiune pentru menținerea păcii, este mai
experimentat și mai larg acceptat în cele mai multe cazuri, iar riscurile și povara
operațiilor sunt împărțite de mai multe țări. Totuși, chiar dacă vor fi întărite
semnificativ, forțele de menținere a păcii ale ONU nu vor reuși niciodată să
satisfacă pe deplin solicitarea privind acțiunile milita re colective. ONU nu a

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
166 din 258 dislocat vreodată mai mult de o divizie întărită într -o singură operație. Nu a condus
niciodată o intrare a forțelor în teatru, deși a autorizat multe. Vor fi în continuare
situații în care, spre deosebire de Consiliul de Securitate al ONU, Consiliul Nord
Atlantic și/sau Consiliul UE vor conveni asupra necesității de a întreprinde acțiuni
cu autorizarea ONU. Vor exista circumstanțe în care, pentru astfel de operații, va fi
nevoie de forțe de valoarea unui corp de armată. Vor fi în con tinuare ocazii în care
intrarea inițială în teatru a forțelor internaționale trebuie făcută în forță. De
asemenea, vor exista situații în care o forță a NATO sau UE va avea mai multă
credibilitate în fața părților și va fi mai bine acceptată de statele din vecinătate
decât o forță aflată sub comanda ONU.
Coalițiile, care sunt create pentru scopuri limitate și pentru o perioadă
determinată, nu oferă planificatorilor militari aceleași modalități de abordare
politică și comuniune de scopuri cum sunt cele spec ifice unei alianțe. Astfel,
planificatorii trebuie să studieze îndeaproape obiectivele politice ale fiecărui
participant ca o condiție prealabilă oricărei planificări detaliate. Considerentele
politice cântăresc mai greu în cadrul coalițiilor decât în cadr ul operațiilor
desfășurate de alianțe. Operațiile militare ale coalițiilor nu sunt noi. Din moment ce
natura umană nu s -a schimbat, conflictele motivate de dispute teritoriale,
religioase, politice, și economice, invocate adesea pentru operațiile militare
desfășurate până în prezent, vor continua să fie larg răspândite. Rolul armatelor în
fiecare dintre aceste operații va varia în funcție de aspectele politice și militare
specifice fiecărei situații. Un alt motiv ca națiunile să desfășoare operații în cadru
coalițiilor este acela că rareori o singură națiune poate aborda un conflict, fie și
numai politic sau militar. Operațiile de coaliție vor implica o abordare
cuprinzătoare, care să includă alte agenții guvernamentale, organizații
neguvernamentale, precum și organizații internaționale cu vocație globală sau
regională. Acest amestec de capabilități și legitimitate politică face posibilă
desfășurarea unor anumite operații pe care o singură națiune nu ar putea sau nu ar
dori să le conducă în mod unilateral.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
167 din 258 O coaliție reprezintă o înțelegere ad -hoc între două sau mai multe națiuni
pentru desfășurarea unei acțiuni comune. O acțiune a unei coaliții este o acțiune
multinațională, în afara limitelor stabilite pentru o alianță, de obicei, pentru o
singură ocazie sau pentru o cooperare de durată într -un sector îngust de interes
comun.
Problemele de suveranitate constituie aspectele cele mai dificile cărora
comandantul unei forțe de coaliției trebuie să le facă față, atât în ceea ce privește
națiunile care contribuie cu forțe cât și în ceea ce privește națiunile gazdă. De
multe ori, comandantul forței de coaliție este un „ comandant ” doar cu numele;
comandantul forței de coaliție își va îndeplini misiunea mai degrabă prin acțiuni de
coordonare, comunicare și de obținere a consensului decât prin concepte de
comandă tradiționale. Acest aspect constituie una din trăsăturile de bază ale
operațiilor de coaliție.
Operațiile coaliției sunt desfășurate de către forțele aparținând a două sau
mai multor națiuni, care acționează î mpreună pentru îndeplinirea unei misiuni
unice. Operațiile coaliției pot viza un spectru larg de conflicte, de la operații
specifice războiului până la angajări specifice operațiilor de pace. Operațiile
coaliției reprezintă o parte a operațiilor multinațio nale. Desfășurarea operațiilor
militare cu parteneri militari străini, precum și desfășurarea operațiilor cu parteneri
civili, este mai puțin cunoscută celor mai mulți militari, așa că o înțelegere clară
acestui mediu diferit este absolut necesară.
Operați ile coaliției pot fi conduse în baza unui acord încheiat între partenerii
de coaliție în temeiul unui mandat emis de Organizația Națiunilor Unite (ONU).
Caracterul multinațional merită o atenție deosebită, deoarece interesele naționale și
influența aspecte lor organizaționale pot intra în competiție cu doctrina și cerințele
pentru realizare a eficienței. Consensul este dificil de realizat, iar soluțiile sunt de
multe ori naționale . Comandanții pot aștepta ca națiunile contributoare să dea
prioritate politicil or și prioritățile naționale, care uneori complică realizarea
efortului de coaliție. În operațiile coaliției conduse de ONU, forța este angajată sub
comanda unui singur comandant, numit de Secretarul general cu acordul

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
168 din 258 Consiliului de Securitate al ONU. Com andantul forței prezintă rapoarte, fie unui
reprezentant special al Secretarului general fie direct Secretarului general. În timp
ce comandantul forței conduce activitățile zilnice cu largi puteri discreționare,
aspectele de natură politică trebuie să le p rezinte pentru rezoluție reprezentantului
special sau Secretarului general.
În cadrul operațiilor de coaliție, realizarea unui consens pentru a asigura
compatibilitatea la nivel politic, militar, și cultural dintre parteneri este esențială. O
coaliție de succes trebuie să stabilească cel puțin unitatea de efort, dacă nu și
unitatea de comandă. Succesul unei operații de coaliție începe cu autoritatea de a
da misiuni tuturor forțelor militare atribuite sau atașate. Comandantul forței de
coaliție, în plus faț ă de considerentele de ordin militar, trebuie să ia în calcul
numeroase alte aspecte, cum ar fi contextul strategic în care operația se va
desfășura, administrația civilă, restabilirea justiției, organizarea și funcționarea
poliției civile, asistența umani tară, dezvoltarea postconflict și reconstrucția,
posibilitatea de organizarea a alegerilor, managementul financiar, precum și
problemele multiculturale. Comandanții trebuie s ă armonizeze aceste condiționări
pentru a se asigura că operația are cea mai de bu nă șansa posibilă de succes.
Crearea unei coaliții este un act politic care stabilește condițiile pentru
succesul sau eșecul unei operații multinaționale. Comandanții au un interes major
în furnizarea de consultanță pentru a asista conducerea în formulare a orientărilor
politico -militare cu un caracter pragmatic. În plus, toți comandanții militari
naționali d într-o coaliție vor solicita acorduri și înțelegeri specifice cu comandantul
forțelor de coaliție și cu omologii lor în scopul realizării și menținerii unității de
efort. Stabilirea acestor înțelegeri și acorduri constituie o primă responsabilitate a
comandantului. Ele oferă nu numai baza pentru unitatea de efort, dar, de asemenea,
fundația pentru orientarea comandantului de care are nevoie statul major atunci
când trece la planificarea campaniei. Aceste înțelegeri și acorduri între comandanți
constituie baza pentru stabilirea condițiilor pentru succes operațional . Este mult
mai bună negocierea acestora pe timpul formării coaliției sau atunci când un nou
membru se alătură, decât după începerea operației. În stabilirea acestor înțelegeri,

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
169 din 258 comandanții trebuie să fie pe deplin conștienți de interesele naționale ale fiecărui
partener de coaliție.
Consilierea militară a autorităților naționale este esențială în planificarea
timpurie pentru a determina scopul strategic, obiectivele și compoziția forței de
coaliție. Comandanții ar trebui să profite de orice ocazie pentru a se asigura că
liderii politici înțeleg pe deplin capabilitățile și limitările forței și timp ul necesar
pentru a planifica și pregăti cu succes operația. Planificare strategică începe cu
mandatul emis de ONU. Mandatul este de obicei extin s cu termeni de referință ,
care stabilesc limitele militare ale misiunii, parametrii operaționali, precum și
autorizările specifice de a desfășura anumite misiuni, cum ar fi, de exemplu,
dreptul de a percheziționare a civililor și confiscarea de proprietăți. Națiunile, de
cele mai multe ori, suplimentează acești termeni de referință cu îndrumări
naționale pentru pr opriile forțe militare. Indiferent dacă în termenii de referință sau
sub alt format, aceste îndrumări trebuie să fie prezervate, deoarece reprezintă
punctul de pornire pentru procesul de evaluare, estimare și analiză militară. Acest
proces, care precede sa u este primul pas în planificarea campaniei, stabilește o
înțelegere comună a mandatului între partenerii de coaliție. Fără o înțelegere
comună, un acord privind astfel de factori, cum ar fi rolul militar, forțele necesare,
riscurile acceptabile, precum și regulile de angajare nu poate fi finalizat.
Planificarea în cadrul coaliției trebuie să înceapă cu mult înainte de operația
efectivă. Ca urmare se pot folosi planuri generice pe baza cărora se elaborează
planuri specifice. În funcție de tipul și natura op erațiilor care urmează să fie
desfășurate, planificarea poate include și alte agenții guvernamentale, organizații
nonguvernamentale, precum și organizațiile internaționale și regionale. Planurile
trebuie să cuprindă măsurile specifice pentru predesfășurare , implementare,
susținere și tranziție.
Aprofundarea planificării campaniei este un factor esențial în realizarea
unității de efort în rândul partenerilor coaliției și ai agențiilor civile. Relațiile
realizate în timp de pace sau instruirea desfășurată în comun, perioade îndelungate,
înainte de începerea operațiilor, permit planificatorilor partenerilor de coaliție de

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
170 din 258 coaliție să aibă o înțelegere comună a punctelor cheie ale procesului. Astfel de
relații permit realizarea unui consens privind abordarea un ei anumite operații.
Mandatul exprimă o anumită voinț ă politică. Termenii de referință stabilesc
condițiile de execuție. Planul de campanie traduce toate acestea în scopuri militare
și politice, căi și mijloace. Planificarea tranziției ar trebui să fie o parte integrantă a
planificării de campaniei și, totodată, ar trebui făcută în condițiile colaborării cu
alte organizații. Acest lucru nu numai că ajută la crearea în timp util a aspectelor
ulterioare prezenței forței, dar promovează o tranziție lină către o situație de pace.
Proiecția forței, în special pentru o coaliție, este critică pentru succesul
general al misiunii. De la început, comandanții trebuie să cunoască considerațiile
coaliției pentru dislocarea forței fără probleme și utilizarea mijloacelor de transport
strategic în modul cel mai eficient. Din lecțiile învățate din desfășurarea operațiilor
de coaliție până în prezent, a rezultat că eforturile și capabilitățile au fost adesea
duplicate. Interesele naționale ale națiunilor în ceea ce privește o perația sunt de
obicei descrise în termenii de referință între națiunile care contribuie cu trupe și alți
parteneri de coaliție sau, dacă este implicată, ONU. Elaborarea unui document
scris este vitală. Exemplele includ o anexă la un planul de operație, un ordin de
operație, sau contribuția militară prevăzută în planul de campanie care descriu
relațiile de comandă. Competența de comandă definește situația juridică referitoare
la exercitarea comenzii de către un comandant național peste militarii altei națiu ni.
Fiecare națiune care participă la o coaliție are propria sa autoritate națională pentru
desfășurarea operațiilor. Fiecare națiune va avea punctul său de vedere asupra
conflictului, pe baza propriilor sale interese naționale. În cazul în care aceste
interese coincid, comandanții forțelor de coaliție vor avea cel mai mare grad de
autorizare, pe când în cazul în care aceste interes e sunt diferite, ei vor avea mai
puțin ă implicare . Comandanții forțelor de coaliție vor trebui să rezolve toate
problemele căro ra trebuie să le facă față nu numai cu comandanții forțelor
naționale dar și cu autoritățile naționale ale statelor. Ei își vor desfășura activitatea
întotdeauna în cadrul unor constrângeri politico -juridice de un fel sau altul. Prin
urmare, comandanții fo rțelor de coaliție trebuie să înțeleagă nu doar ceea ce a fost

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
171 din 258 aprobat, dar, de asemenea, și interdicțiile naționale declarate , astfel încât s ă poată
să țină seama de aceste aspecte pe timpul planificării. Comandanții forțelor de
coaliție trebuie să fie pr egătiți să aloce o mare parte din timpul de lucru pentru
proble me politico -militar . Totodată, comandanții forțelor de coaliție trebuie să ia în
considerare faptul că multe națiuni pot manifesta deficiențe în asigurarea unor
anumite tipuri de suport operați onal, atât din perspectiva pregătirii personalului, cât
și din perspectiva deținerii de echipamentele adecvate pentru a oferi suport
complet. Parte din națiuni nu dețin o gamă completă de capacități de luptă sau
mijloace adecvate cum ar fi asigurarea de hă rți ale zonei proiectată pentru operații,
capacitatea de a obține sau de a folosi de informații și date utilizate de către alte
forțe de coaliție, sisteme de avertizare de pericol și de raportare a mijloacelor
biologice, radiologice sau nucleare (CBRN). Ac este națiuni probabil vor urmări
asigurarea de către alte națiuni a echipamentelor și personalului necesar. În același
timp, comandanții forțelor de coaliție trebuie să știe ce fel de acorduri există între
ONU și alte forțe politico -militare înainte ca ace stea să ajungă în zona de operații.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
172 din 258

Pagină albă

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
173 din 258
CAPITOLUL 5
TENDI NȚE ÎN POLITICILE ORGANIZAȚIILOR
INTERNAȚIONALE ȘI ALE INSTITU ȚIILOR NA ȚIONALE
PENTRU CONSOLIDAREA MECANISMELOR
DESTINATE P ROTEC ȚIEI UMANITARE ÎN TEATRELE
DE OPERA ȚII MILITA RE

Continua transformare a mediului de securitate și permanenta lui
instabilitate det ermină repoziționări permanente din partea statelor și a
organizațiilor internaționale pentru asigurarea și menținerea unui climat de
stabilitate politică .

5.1. ASPECTE GENERALE

Securitatea națională a statelor se poate asigura prin integrarea acestora în
sisteme de securitate colectivă, prin legarea securității interne de cea externă și de
aranjamentele regionale și internaționale de securitate. Ca tendință, proiecția
stabilității și securității pe plan regional și zonal va depinde, din ce în ce mai mult,
de dinamica utilizării cadrului de securitate prin cooperare, ca treaptă superioară a
securității colective, concretizate în aranjamentele regionale de securitate.
În prezent, s -a consolidat formula structurilor și organizațiilor de securitate
interconectate, ONU, NATO, OSCE și UE, care au adoptat împreună un asemenea
tip de securitate; ONU a decis să treacă la reforma principiilor sale de bază și a
structurii sale orga nizaționale ca urmare a schimbării radicale a sistemului rel ațiilor
internaționale; NATO a trecut la un nou concept de securitate în anul 2010 . OSCE
a optat pentru dezvoltarea unor noi mecanisme de asigurare a securității umane,
naționale, subregionale, r egionale și globale, fundamentate pe prevenirea
conflictelor, creșterea rolului instrumentelor diplomatice și a capabilităților de

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
174 din 258 management al crizelor. În consecință, securitatea națională are, în ultimii ani,
tendința de globalizare, căci politica inte rnațională de securitate și dezvoltare se
află în competența exclusivă a ONU, care se sprijină pe acțiunile unor organizații
internaționale și/sau regionale. Și în spațiul euroatlantic, s -a reconstruit sistemul de
securitate prin adoptarea noilor principii și transformarea instituțiilor de verificare
și/sau impunere a respectării lor.
În documentele elaborate de ONU se folosește o nouă sintagmă, securitatea
umană, în ideea transferului centrului de greutate de la securitatea teritorială la cea
a indivizilor și de la producerea/achiziția de armament la dezvoltarea umană
sustenabilă. Pentru asigurarea securității individului, guvernele trebuie să -și
focalizeze acțiunile/programele pe: securitatea medicală (asigurarea sănătății
cetățenilor), securitatea aliment ară, securitatea economică, securitatea personală,
securitatea comunității, securitatea politică, securitatea psihologică etc.

5.2. DIMENSIUNI ALE DEZVOLTĂRII POLITICILOR
ORGANIZA ȚIILOR INTERNAȚIONALE ȘI ALE INSTITU ȚIILOR
PUBLICE NA ȚIONALE PENTRU PROTEC ȚIA UMANITARĂ

În general, se apreciază că securitatea are următoarele dimensiuni: militară,
politică, economică, socială, culturală și ecologică. Aceste dimensiuni nu trebuie
privite și analizate separat, ci într -o viziune sistemică, deoarece ele sunt în le gătură
indivizibilă unele cu celelalte și se influențează reciproc. Astfel, dimensiunea
economică se referă atât la aspectele pur economice, cât și la fundamentarea
economică a puterii militare. Dimensiunea politică are în vedere nu numai relația
dintre st at și cetățenii acestuia, ci și relațiile internaționale ale statului.
Dimensiunea culturală este inclusă în cea socială, dar ea vizează și aspectele etnice
și religioase, care repr ezintă sursele multor conflicte în acest secol .
„Dimensiunea politică a se curității are două nivele și anume, unul intern (al
statului) ce poate fi pus în evidență prin conceptele de bună sau proastă guvernare
și celălalt extern, în legătură directă cu securitatea internațională și cu dreptul

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
175 din 258 internațional”172. SUA și UE au introd us aceste concepte, deoarece proa sta
guvernare reprezintă un risc potențial, iar buna guvernare este un deziderat și o
modalitate de realizare a stării de securitate. Guvernarea include, printre altele,
procesul de selecți onare, monitorizare a celor ce deț in puterea/ autoritatea,
capacitatea guvernului de gestionare eficientă a resurselor și de implementare a
politicilor, res pectul cetățenilor pentru instituțiile fundamentale ale statului etc.
În conformitate cu documentele elaborate de UE, „guvernarea repr ezintă
capacitatea statelor de a -și servi cetățenii pe baza regulilor, proceselor și
comportamentelor prin care sunt exprimate și gestionate interesele și prin care se
exercită puterea în societate”173. În plus, menționăm că guvernarea mai cuprinde și
mecani smele și procesele utilizate de cetățeni pentru a -și rezolva interesele,
divergențele și a exercita drepturile democratice și obligațiile legale.
Securitatea națională se asigură și prin acțiunile întreprinse de organizațiile
internaționale (ONU, NATO, UE, OSCE etc.) în scopul instituirii unei bune
guvernări. Astfel, ONU impune respectarea drepturilor omului prin reglementările
organizației, unde se af irmă că: drepturile sunt protejate; drepturile implică și
obligații; drepturile omului sunt universale; dre pturile se realizează numai dacă se
iau în considerare atât rezultatele, cât și procesele sociale ; drepturile sunt
indivizibile pentru că sunt interdependente etc. Este evident că, prin impunerea
normelor și regulilor ONU, statul trebuie să ia acele măsuri care, în final, conduc la
consolidarea securității umane și naționale. ONU pune accentul pe respectarea
drepturilor omului și consideră buna guvernare ca un bun public la care cetățenii au
dreptul, iar sărăcia ca o consecință a nerespectării drepturilor c etățenilor.
Dimensiunea economică a securității este politizată și, prin urmare,
controversată, existând diferite modele atât economice, cât și de securitate. Ea
poate fi analizată pe baza unor indicatori, la două niveluri: național și internațional.
La ni vel național interesează capacitatea (unui stat) de gestionare a inflației,
șomajului, calității vieții, balanței de plăți , nivelului oportu nităților economice,

172 Hyden Goran, Julius Court, Governance and Developmen t, în “World Governance Discussion
Paper I”, 2002, p. 17.
173 Cf. European Commission, Communication on Governance and Development, 2003, p. 14.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
176 din 258 dependenței de resurse naturale externe și de menținere a independenței producției
militare din punct de vedere economic, ceea ce reflectă relația dintre puterea
economică și cea militară. La nivel internațional, se are în vedere raportul dintre
statele care pierd și cele care câștigă pe piața globală și ritmul în care se provoacă
astfel adâncirea i negalităților economice, manifestarea crimei organizate (traficul
de ființe umane, droguri, arme, arme de distrugere în masă etc .).
Considerăm, totuși, că cel mai important indicator al securității economice îl
reprezintă sărăcia. Sărăcia s -a întins pe ter itorii mari în Asia de Est, Asia de Sud –
Est și Africa, zone în care există un cerc politico -administrativ vicios din care nu se
poate ieși. Ca urmare, acolo au apărut pericole: boli infecțioase, războaie civile,
degradarea mediului, factori care determină continuarea creșterii sărăciei și
insecurității. Pentru ieșirea din acest cerc vicios sunt necesare acțiuni ale
organizațiilor internaționale nu numai în domeniul economic, ci și în celelalte
domenii, deoarece problemele economice ale securității sunt lega te și de alte
dimensiuni (politice, sociale, culturale, demografice și ecologice).
Dimensiunea socială se referă la populație, mișcarea populației, norme,
reguli, statusuri, roluri, interacțiuni între actorii sociali etc. Pentru că populația este
indicator ul cel mai important al acestei dimensiuni, apreciem că ar fi benefică
introducerea dimensiunii demografice a securității, întrucât numărul și calitatea
populației determină atât puterea statului, cât și politicile internă și externă ale
statului respectiv .
Tendințele demografice manifestate la nivel mondial determină securitatea
la toate nivelurile acesteia pentru că fertilitatea, de exemplu, deplasează centrul de
greutate al populației din țările occidentale în cele în curs de dezvoltare, adică, în
zona î n care este concentrată sărăcia. Ca urmare, sporește mereu exodul
refugiaților din țările sărace spre statele occidentale bogate. O altă tendință o
constituie urbanizarea masivă, jumătate din populația lumii trăind în arii urbane.
De aceea, în viitor, majo ritatea conflictelor militare se vor desfășura în mediu
urban, mediu favorabil pentru forțele de gherilă.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
177 din 258 Aceste mișcări demografice vor modifica sursele puterii naționale (militare).
În statele cu natalitate scăzută se va înlocui puterea umană cu cea tehn ologică, iar
în țările cu explozii demografice se va pune accentul pe militarii rezerviști, mai
slab instruiți și echipați, deci o forță mai economică. Așadar, securitatea militară e
determinată de dimensiunea socială/demografică a securității. Dacă în tre cut
balanța puterii era schimbată de forțele demografice, în prezent, succesul într -un
conflict poate fi influențat și de fluxurile de refugiați. În fine, populațiile tinere se
manifestă cu violență, fapt dovedit în Orientul Mijlociu, Africa etc., iar rate le de
creștere mai mari ale unor grupuri culturale/etnice pot determina declanșarea unor
conflicte. Prin cunoașterea stării demografice se poate evalua durabilitatea
dezvoltării economice și modalitățile de realizare a stării de securitate, deoarece
intera cțiunea securitate -economic -demografic acționează în toate stadiile
dezvoltării individului. Aceasta, pentru că din analiza constrângerilor economice
pe care le suferă fiecare cetățean rezultă obiectivele strategiilor și politicilor
economice, sociale și d e securitate.
Dimensiunea culturală a securității este foarte importantă din mai multe
puncte de vedere: tehnico -științific, etnico -religios etc. Aspectele tehnico -științifice
au un impact semnificativ asupra revoluției în domeniul militar (revoluția în
afacerile militare) și, implicit, asupra securității la toate nivelurile ei. Astfel,
descoperirile tehnico -științifice reprezintă nu numai mijloace pentru creșterea
nivelului de realizare a stării de securitate națională și colectivă, ci și factori de risc
în raport cu interesele naționale și comunitare sau de alianță, dar și de utilizare a
inovațiilor tehnico -științifice în mediul militar .
În ceea ce privește religia, aceasta are fără nicio îndoială un rol -cheie în
prevenirea, dar și în provocarea unor conf licte (de la războiul terorist, la războaie
clasice, stat contra stat și până la unele forme neconvenționale de luptă politică
violentă). Experiența istorică este bogată în aceste forme de manifestare religioasă
precum războaie sfinte, războaie drepte etc. care au o mai mare brutalitate,
intensitate și letalitate decât celelalte războaie. S -a constatat că durata războaielor
religioase este mai mare decât a celorlalte tipuri de războaie, ceea ce reprezintă un

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
178 din 258 motiv de îngrijorare, deoarece mai mult de jumăta te din conflictele secolului XX și
ale secolului XXI au avut sau au o dimensiune religioasă. Din analizele efectuate
în domeniul securității a reieșit că factorii religioși sunt legați de identitatea
grupurilor etnice, de limba, politica, economia și terit oriul acestora. Impactul
religiei asupra securității este determinant, iar factorii religioși reprezintă o
componentă esențială a gestionării și rezolvării conflictelor.
Experiența a scos în evidență și cauzele principale ale conflictelor etnico –
religioase : eșecul ideologiilor și instituțiilor; puterea incontestabilă a religiei în
furnizarea resurselor ideologice în susținerea ideii de justiție/dreptate socială;
influența covârșitoare a religiei asupra bazei ideologice necesare coerenței și
coeziunii social e. Nu trebuie să se scape din vedere faptul că religia și credința sunt
adânc întipărite în conștientul și subconștientul oamenilor și, chiar dacă ele nu pot
să aducă soluții practice, totuși, constituie o adevărată alinare a suferințelor
milioanelor de oa meni aflați într -o perpetuă insecuritate.
Dimensiunea ecologică este definită de amenințări cauzate de mediul natural
și cele provocate de acțiunile umane asupra sistemelor naturale, având consecințe
planetare sau afectând numai anumite părți ori populații ale Terrei. Din categoria
celor provocate de natură fac parte: cutremurele, erupțiile vulcanice, tsunami,
uragane, alunecări de teren, inundații, căderile de meteoriți sau de asteroizi etc. Din
cea de -a doua categorie, a celor provocate de oameni, care pu n în pericol existența
unei părți sau chiar a întregii civilizații putem da, ca exemplu, poluarea și
distrugerea stratului de ozon, deversările de deșeuri chimice, accidentele nucleare,
exploatarea irațională a resurselor minerale. Guvernele statelor lumii nu au reușit
să pună stavilă catastrofelor ecologice cauzate de acțiunile umane de genul celor de
la Cernobîl sau al poluării industriale, care au determinat distrugerea
ecosistemelor, schimbarea dramatică a climei, distrugerea pădurilor, a stratului de
ozon, deșertificarea etc.
Cea mai periculoasă problemă ecologică a securității este schimbarea climei
(încălzirea globală), deoarece aceasta determină apari ția și proliferarea unor
vulnerabilități, riscuri, pericole și amenințări la adresa securității umane , naționale

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
179 din 258 și colective, care pot fi din ce în ce mai greu ameliorate sau contracarate. De aceea,
societatea civilă trebuie să impună guvernelor să ia și să aplice imediat cele mai
potrivite măsuri pentru reducerea poluării Planetei Albastre.
Securitatea națională și cea colectivă trebuie analizate nu numai în funcție de
state și de interesele acestora, ci, în primul rând, în funcție de oameni și de
interesele lor, adică în funcție de securitatea umană. Așa după cum am arătat, toate
dimensiunile securităț ii sunt interdependente căci orice risc, pericol sau amenințare
manifestate în oricare dintre ele le afectează și pe celelalte.
Securitatea este determinată în primul rând de nevoia fiecărui om și a
fiecărei colectivități de a avea liniștea, siguranța și pacea pe care și le doresc.
Valorile promovate de dreptul umanitar și legile fiecărei țări determină și ele
asigurarea și consolidarea securității naționale. Astfel, reglementările pe baza
cărora sunt organizate și funcționează poliția, janda rmeria și arma ta, asigură
securitatea națională și colectivă. Se știe că între dreptul internațional uman itar și
securitatea colectivă sunt numeroase raporturi de determinare, reciprocă, căci
atunci când securitatea unui stat e în pericol, conducătorii acestuia pot recu rge la
utilizarea forței, în conformitate cu prevederile dreptului internațional umanitar,
care este destinat reglementării situațiilor ce decurg din starea de conflict armat sau
de război. Asigurarea securității naționale prin securitate colectivă este
determinată, de asemenea, de calitatea oamenilor implicați în acest proces deosebit
de complex.
Determinarea politică este integratoare în raport cu celelalte specii de
determinări. Deși aspectele economice au un rol important în configurarea
securității, t otuși opera țiile de menținere a păcii care s -au desfășurat au avut o
motivație geostrategică, preponderent politică, urmărind, în principal, descurajarea
crizelor și a conflictelor regionale , asigurarea unui mediu stabil de securitate și
instaurarea unei noi ordini internaționale. Nu este nicio noutate faptul că interesul
este imboldul acțiunii și motivul acțiunii, iar politica de securitate nu reprezintă
altceva decât o expresie a acestui interes. De regulă, interesele naționale determină
acțiunile actori lor statali nu printr -o relație directă, ci imediat, printr -un proiect,

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
180 din 258 care este un proiect politic. Așadar, politicul transformă și metamorfozează
interesul național în acțiune.
Din analiza evenimentelor politico -militare din ultimele secole rezultă că
securitatea statelor/națiunilor este determinată în primul rând de planurile unor
centre de putere și de atitudinile politice negative individuale ori colective dirijate,
în funcție de interesele acestora, pentru obținerea cât mai multor foloase/avantaje
în privința accesului la resursele strategice, la infrastructuri, la beneficii/bogății. În
plus, aceste procese interferează cu presiuni religioase islamice, catolice, ortodoxe
etc. și economice și determină modificarea hărții politice a lumii, dispariția ș i
apari ția unor state, instabilitate și insecuritate.
Pe scurt, în întreaga lume au loc confruntări de interese, pentru control,
acces și influențe majore din partea actorilor statali sau nonstatali. Din aceste
considerente, comunitatea europeană, sprijini tă de organizații internaționale de
securitate, a elaborat Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud -Est (PSESE),
încercând să înlocuiască politica și strategia bazată pe intervenția NATO cu un
instrument politico -economic pe termen mediu și lung de preve nire și gestionare a
conflictelor di n zonă . statale atât la nivel continental, cât și local, prin înlocuirea
vechilor relații bilaterale cu cele regionale și zonale. Astfel, acest document
strategic devine un instrument de redefinire a intereselor național e prin interese
colective regionale cuprinzând multe aspecte geopolitice, geostrategice și
geoeconomice ale statelor, ale UE și ale NATO și chiar ale OSCE.
Pentru realizarea securității naționale prin securitate colectivă, un rol esențial
îl joacă dimensiu nea politică. De aceea, în fiecare stat este necesară perfecționarea
instituțiilor puterii, sistemelor și regimurilor politice pentru instaurarea valorilor
europene și euroatlantice (pluripartidismul și democrația) și pentru adoptarea unor
strategii, planu ri și programe necesare întăririi ordinii constituționale, respectării
drepturilor omului și a drepturilor civile. Pentru evitarea punerii în pericol a acestor
valori trebuie dezvoltate relații politice internaționale viabile și dinamice orientate
pe toate dimensiunile securității și direcționate în plan regional, zonal și
continental în deplin acord cu determinările politice ale organizațiilor

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
181 din 258 internaționale de securitate și cu ale marilor puteri și chiar cu ale tuturor statelor
interesate. În sistemele și regimurile politice ale statelor se deosebesc: regimul
politic (parlamentar, prezidențial etc.), forma de guvernământ (republică, federație,
uniune etc.) forma de democrație (politică sau tutelară). Legitimitatea puterii
politice poate fi tradițională, pe rsonală sau legal -rațională, iar autoritatea puterii
politice poate fi: dictatorială, gerontocratică/patriarhală, legalitate și competență
etc. Regimul politic, din punct de vedere tradițional, este perceput prin formele și
instituțiile fundamentale ale st atului cu particularitatea lor (de exemplu, regim
parlamentar sau prezidențial), dar astăzi el este văzut și prin prisma autorităților
politice (cine sunt deținătorii puterii și care sunt politicile elaborate și puse în
aplicare de aceștia, precum și ce fo rme de g uvernământ există).Se iau în
considerare și raporturile dintre schimbarea politică și ceea ce se așteaptă să devină
transformarea politică în țara și regiunea respectivă. Acestea sunt însă complexe,
interactive și deseori greu predictibile.
În stat ele instabile, în care democrația nu s -a instaurat încă, este suficient
doar un singur element nevralgic, al regimului politic sau al autorității puterii
politice, pentru a transforma radical natura puterii. Dar, în mod paradoxal, același
element ar putea să aibă, când un rol decisiv, când un rol nesemnificativ în
schimbarea esenței regimului, în diferite contexte ale determinărilor externe.
Securitatea națională și securitatea colectivă sunt determinate de un ansamblu de
factori ce aparțin mediului social și politic, sistemului politic (și componentelor
sale) și mediului internațional (local, regional, zonal și continental).
Optimizarea funcțiilor sistemului politic determină consolidarea securității
naționale prin modernizarea și eficientizarea funcționări i întregii societăți. Ca tip
de sistem politic superior, democrația politică ar putea să conștientizeze și să
realizeze un consens național în problemele de bază ale securității individuale și
colective. Legitimitatea puterii politice și problema consensul ui determină
securitatea individuală și colectivă așa după cum se va arăta în continuare.
Legitimitatea poate fi interpretată ca modalitate de recunoaștere a legalității unei
guvernări (puteri politice) și dreptul ei de a conduce societatea (statul). Numai

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
182 din 258 legitimitatea poate transforma puterea politică în autoritate. Acceptarea legitimității
unui guvern de către cetățeni este, fără îndoială, un moment esențial al vieții
politice. Dar legitimitatea nu trebuie să fie numai accesul de drept la soluționarea
problemelor guvernării, ci trebuie să conducă și la rezolvarea lor, altminteri va
eroda această legitimitate temporară. Așadar, în plus, mai este necesară și o
eficacitate și o eficiență a guvernării, pentru ca politicile guvernului să fie coerente
și de cal itate, în conformitate cu dorința electoratului.
Pentru asigurarea securității naționale și colective se impune o ordine
determinată/fundamentată pe norme care să reflecte structura globală a organizării
acelei societăți printr -o ierarhie politică bazată p e statusuri și roluri. Dar în unele
state, toate acestea nu sunt încă înțelese suficient și nici aplicate și respectate pe
deplin. În plus, autoritatea reprezintă o putere legitimă care se bazează pe norme
sociale instituționalizate, iar legitimitatea este un mijloc prin care puterea politică
realizează supunerea populației. Puterea politică e ste cu atât mai legitimă cu cât
poate realiza supunerea fără a recurge vreodată la forță, într -un mod instituțional și
normal. Aceasta se poate realiza dacă cetățenii acceptă o valoarea recunoscută în
comun, prin consens, ceea ce depinde de dezvoltarea conștiinței politice.
În cadrul sistemului de partide din fiecare țară se stabilesc raporturi
funcționale fundamentale dintre partide care relevă asumar ea responsabilită ților
privitoare la starea de securitate, la starea de liniște internă și externă. Astfel, toate
partidele politice din fiecare țară formează un sistem politic pentru că fiecare partid
își planifică și desfășoară acțiunile în funcție de particularitățile celorlalte partide,
de necesitatea ca sistemul politic să asigure echilibrul societății și conectarea
acesteia la sistemul internațional (extern) într -un mod adecvat. Toate acestea sunt,
însă, determinate în primul rând de acțiunile centrelor de putere. În consecință,
sistemul de partide, din fiecare țară, strategiile partidelor politice și beneficiarii
acestora determină, de asemenea, securitatea națională și colectivă. În aceste
sisteme multipartidiste, un singur partid nu atinge, de regulă, majoritatea d ecât în
mod excepțional (și, uneori, chiar prin fraudă electorală). Ca urmare, în lupta
pentru asumarea puterii și a responsabilităților, în unele state sunt angajate mai

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
183 din 258 multe partide care ajung cu greu la un acord privind obiectivele majore de
guvernare și la interesul general de securitate. Diferențele ideologice ale partidelor
influențează pozitiv sau negativ politicile și strategiile de securitate colectivă.
Societatea civilă, cu organizațiile sale nonguvernamentale, poate determina
multiplicarea relaț iilor bazate pe încredere, cooperare și angajare, reducerea
probabilității de apariție a cenzurii politice, corupției și crearea condițiilor de
sancționare a guvernărilor ostile, antinaționale. Pentru a favoriza realizarea
securității naționale prin securi tatea colectivă se poate acționa pe direcții
convergente cum ar fi: consolidarea democrației interne și a societății civile;
creșterea calității și stabilității guvernării; armonizarea acțiunilor societății civile și
ale guvernului pe baza unui management superior și eficace.
Relațiile politice sunt în legătură strânsă cu structurile politice și joacă un rol
important în funcționarea sistemelor politice. Ele exprimă nu numai poziția, ci și
acțiunea grupurilor și categoriilor sociale, instituțiilor și organi zațiilor politice care
sunt într -o competiție pentru alocarea resurselor politice și pentru starea de
securitate a societății. Relațiile politice sunt puternic mediatizate ideologic și
exprimă aspirațiile și interesele unor clase sau categorii sociale în r aport cu cele ale
altor clase/grupuri în lupta acerbă pentru obținerea bunurilor/beneficiilor politice și
în primul rând, pentru cucerirea și păstrarea puterii. Ele se stabilesc pentru
controlarea/influențarea deciziilor politice, pentru conservarea sau sc himbarea
raportului de forțe politice, pentru definirea/redefinirea intereselor de securitate,
dezvoltare și integrare. Actorii politici naționali sunt angrenați în influențarea sau
dobândirea puterii politice pentru a soluționa unele interese majore, cum ar fi
relațiile de luptă sau de alianță etc.
Relațiile politice sunt: naționale, internaționale, între actori politici
individuali (între partide); între instituțiile politice de bază etc. Aceste relații
presupun existența conflictului, luptei, confruntări i pentru că actorii politici
(partidele, organizațiile) au interese opuse, uneori ireconciliabile. De aceea, în
raport cu caracterul contradicțiilor, relațiile pot fi pașnice sau violente. Relațiile
politice interstatale sunt active și au o mare importanță în determinarea securității

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
184 din 258 naționale și colective. Ele se pot clasifica astfel: inițiative proprii, bi sau
multilaterale, politici și strategii interstatale; planuri și programe interne regiunilor/
zonelor sau componente ale unor determinări strategice; acțiuni ale organizațiilor/
forumurilor colective de securitate; manifestări geopolitice ale centrelor de putere
continentale (mondiale); acțiuni geostrategice sau procese geostrategice; reacții la
provocările integrării europene și euroatlantice.

5.3. DETERMINĂRI POLITICE, ECONOMICE ȘI MILITARE
PENTRU CONSOLIDAREA SECURITĂȚII UMANE

De fapt, este vorba despre determinările economice ale securității, ca o
expresie a legii de potențial, care scoate în evidență cauzele securității/insecurității.
Determinăril e economice asupra securității se manifestă pe cel puțin două planuri:
ca factor de potențial și ca obiectiv (scop) al securității naționale. Statul care e
amenințat nu se poate apăra dacă nu dispune de un potențial economic suficient cel
puțin pentru a pu ne în operă „descurajarea de la mic la mare”174. În lipsa
resurselor umane, materiale, tehnologice, financiare etc. și a strategiilor asimetrice
judicioase nu poate fi dusă la bun sfârșit o confruntare armată sau un război. Se știe
că războaiele au și obiect ive economice. Acum, de exemplu, bătălia pentru Eurasia
vizează controlul resurselor și accesul la resursele energetice ale planetei.
Economia condiționează atât filozofia, cât și fizionomia securității/insecurității nu
numai în mod direct, ci și mediat (p rin intermediul politicii și tehnologiei) și
anume: factor de potențial, posibilitatea de susținere în teatru, potențial financiar și
tehnologic etc.
O dimensiune majoră a securității naționale și colective este fără îndoială de
natură economică și constit uie o premisă a stabilității dezvoltării și cooperării
regionale, zonale, continentale și internaționale. În această determinare economică
a securității, raportul dintre național și internațional reprezintă un aspect esențial al

174 General dr. Mircea Mureșan, general de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, Războiul viitorului,
viitorul războiulu i, Editura UNAp, București, 2004, p. 84.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
185 din 258 analizei noastre. Raportul menționat este o consecință a unei continue dependențe,
dar și a unei tendințe de complementaritate manifestate tot mai accentuat de
economiile naționale din cauza diferitelor forme de cooperare și colaborare a
tuturor factorilor de producție. Diversele mo duri de combinare și conlucrare a
agenților economici sunt rezultatul particularităților istorice, culturale, sociale,
administrative și a unor specificități/particularități locale ale economiilor naționale
(nivel de organizare, structuri de producție, efi ciența activităților și
managementului economic și politico -economic).
De aceea, în scopul optimizării corelației dinte resurse și necesități, acțiunile
economice naționale se racordează permanent la cele internaționale (locale,
regionale, zonale și contin entale), în efortul de îmbunătățire și de completare a
factorilor de producție naționali cu cei atrași din afara granițelor naționale sub
diverse forme. Aceasta este o abordare procesual -organică175 necesară datorită unor
implicații pe termen mediu și lung ș i, în cazul particular al statelor foste comuniste,
datorită particularităților tranziției de la economia centralizată la o economie de
piață, pe plan intern, și de asociere și parteneriat, pe plan extern.
În scopul valorificării mai bune, în comun, a resu rselor disponibile, pe plan
regional, zonal sau continental și pentru determinarea unor punți de legătură
politico -economice iau ființă diferite zone geoeconomice. Problemele economice
au un rol esențial în asigurarea securității, întrucât s -a constatat că , într -o formă sau
alta, factorul economic este mereu prezent în determinarea securității. Zonele
geoeconomice principale au dimensiuni continentale și joacă un rol activ și esențial
în economia globală fiind constituite din economiile de piață ale statelo r care pun
accentul pe producția de „ know -how”, pe tehnologii avansate și care dispun de un
capital foarte mare. Statele din zonele geoeconomice secundare dispun de mână de
lucru ieftină, materii prime, produse agricole și servicii la prețuri mici. Acesta, din
nefericire, este și cazul zonei Europei de sud -est. Printre zonele geoeconomice
principale putem să dăm următoarele exemple: cea americană (NAFTA), cea
europeană (UE) și cea asiatică (APEC). Dar, astăzi, suntem martorii tendinței de

175 Cf. General dr. Mircea Mureșan, general de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, op.cit., p. 83.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
186 din 258 integrare transpac ifică (de unificare a zonelor americane și asiatice) care va avea ca
urmare, prin anii 2020, constituirea celei mai mari piețe și zone de liber schimb din
lume. În restul lumii încă mai există, din păcate, regiuni și zone ale subdezvoltării
(ale lumii a tr eia). Recent, termenul de geoeconomie a căpătat înțelesul de
contradicții până la conflict dintre state în sectorul economic și comercial176.
Investițiile făcute în exteriorul granițelor unui stat pot să aducă acestuia
beneficii foarte mari în viitor, la fel ca și penetrarea unor piețe străine pentru care
se duc adevărate războaie economice. La fel de importantă pentru dezvoltare este și
sprijinirea de către stat a activității de cercetare. Când toate aceste acțiuni sunt
determinate din exterior (determinare externă), provocate și promovate de anumite
centre de putere, atunci este vorba de geoeconomie care poate avea influențe mai
mici, mai mari sau egale cu cele geopolitice.
Securitatea individuală și colectivă a st atelor și regiunilor sunt dependente,
print re altele, și de evoluțiile lor economice. În lumea întreagă există exclusivism,
naționalism și tensiuni etnice cu suport economic care determină conflicte cu
diferite grade de intensitate. Acestea sunt unele din cauzele crizelor politico –
militare din Geor gia, Azerbaidjan, Armenia, Rusia etc. Alte cauze ale
destablilizării unor regiuni o constituie criminalitatea organizată transnațională și
corupția care nu permit o dezvoltare democratică și o creștere economică a statelor
menționate și a multor altora din alte zone și regiuni.
Interesele economice individuale și comune se sprijină pe continuarea și
finalizarea tranziției, pe economia de piață funcțională în concordanță cu
obiectivele UE și principalii factori economici regionali, zonali și continentali. În
întreaga Europă, interesele economice comune se pot realiza prin folosirea
rațională, în beneficiul economiilor statelor din toate regiunile continentului, a
coridoarelor și rețelelor de transport strategic care traversează continentul, prin
continuarea d ezvoltării infrastructurii energetice și a celei de comunicații, precum
și printr -o cooperare transfrontalieră continuă. Ca premise pentru asigurarea
stabilității unor regiuni și zone se impune promovarea dezvoltării regionale

176 Ibidem , p. 86.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
187 din 258 transfrontaliere în scopul co operării intensificate transfrontaliere ca instrument al
dezvoltării cooperării regionale în diferite zone, cum ar fi, de pildă, zona Europei
de sud -est.
Determinările datorate intereselor naționale sunt o sinteză a necesităților
prezentate anterior. În pr ocesul de globalizare actual, asistăm la o creștere a
interdependențelor între state și multiplicarea numărului actorilor în viața
internațională – actori supranaționali, transnaționali sau subnaționali. Cu toate
acestea, statul național continuă să fie în că cel mai important jucător pe scena
mondială, elementul fundamental al sistemului internațional actual. Istoria acestui
sistem de organizare ne îndreptățește să credem că o altă formulă de organizare
politică este încă greu de găsit, cel puțin pentru înc eputul mileniului trei. Pentru
studierea relațiilor internaționale se impune descifrarea jocului intereselor
naționale ale statelor, pentru că, așa cum aprecia H. Kissinger, mobilurile care pun
în mișcare statele, în arena mondială, sunt: interesele națion ale, realismul în
politică și securitatea colectivă177.
Sintagma de interes național este folosită ca un criteriu important în
aprecierea stării de securitate pentru o națiune într -o anumită situație internațională
dată și în evaluarea modului de acțiune opo rtun. Definirea intereselor naționale
este, deci, un element esențial în realizarea securității naționale și reprezintă baza
pregătirii strategiei de securitate națională în stabilirea obiectivelor și mijloacelor
de acțiune. În plus, interesul național con stituie o prioritate logică pentru stabilirea
politicii externe (pentru orice formă de activitate în organizațiile internaționale),
rolul său fiind mai complex decât acela de a ajuta la stabilirea amenin țărilor la
adresa securității naționale. Evident, pen tru definire se pornește de la ideea de
interes. Interesele, fiind orientări selective, relativ stabile și active spre anumite
domenii de activități, presupun organizare, constanță și eficiență, precum și o
structură alcătuită din elemente cognitive, afect ive și volitive.
Este cunoscut faptul că interesul național reprezintă un sistem valoric
normativ având rol de modelare și de model, ce exprimă și promovează cerințele

177Cf. H. Kissinger, Diplomația, București, 1998, p. 728.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
188 din 258 funcționale ale națiunii, filtrează percepțiile, determină atitudinile și influențează
modalitățile de participare la viața internă și internațională acționând ca funcție de
control față de sistemul interacțiunilor politice. Noi apreciem că interesele
naționale reprezintă expresia cea mai generală a cerințelor sau necesitățile vitale
ale unui stat (apărarea independenței, suveranității și integrității, stabilitatea
regimului politic, bunăstarea economică și statutul internațional), precum și nevoile
percepute și aspirațiile unei națiuni în relație cu mediul internațional și în funcție
de puter ea economică și militară a statului respectiv.
În ultima vreme se caută înlocuirea noțiunii de interes cu cea de valoare,
pentru că noțiunea de interes național este încărcată de valoare, adică acele valori
care sunt, într -un grad sau altul, împărtășite de majoritatea cetățenilor (securitate,
libertate, prosperitate, justiție, pace). Se știe că interesul național își are rădăcinile
în istorie, în conștiința socială și identitatea culturală a unei națiuni care cumulează
toate concepțiile binelui acelei socie tăți178, ceea ce dă orientarea generală a politicii
naționale în funcție de conjunctura internațională și, în același timp, servește drept
criteriu de verificare a alegerii făcute într -o situație dată179. Altfel spus, interesele
naționale determină totalitatea măsurilor de securitate, a eforturilor pe termen lung
ale statului în politica externă și a acțiunilor pe termen scurt. Suntem de părere că
interesul național se poate folosi ca determinant al politicii naționale și al
securității naționale.
Pentru a cons olida securitatea națională conceptul de interes național trebuie
să-și transforme toate aspectele generale și relativ vagi în obiective concrete
precise. Aceasta este o problemă dificilă, interesul național fiind sintetizat,
interpretat și formulat, de fa cto, de conducătorii națiunii în funcție de gradul de
putere al statului. Un interes poate fi luat în considerare numai dacă se poate obține
realizarea lui, dacă există puterea necesară pentru aceasta, ceea ce înseamnă că
puterea determină interesele. Cons iderăm că este posibil ca determinarea
intereselor naționale ale unui stat să se bazeze pe aprecierile și procesele amintite

178 Cf. Alina Ioana Medaru, Căi de afirmare și pro movarea intereselor naționale în organizații
precum NATO și UE, Colegiul Național de Apărare, București, 2006, p. 6.
179 Ibidem.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
189 din 258 anterior, evidențiate de literatura de specialitate. De facto , însă, conceptul de
interes național este, în esență, de natură polit ică. Națiunea modernă conține o
diversitate de interese economice, etnice, profesionale, religioase, ideologice etc. și
dacă societatea națională este una liberă, pot emerge controverse serioase în
procesul de determinare a interesului național. De aceea, pornind de la natura
politicii de a nu satisface toate interesele în aceeași măsură, este de competența
politicienilor să stabilească în final care este interesul național. Interesele naționale
derivă din factori interni, din opțiunile politice voluntare a le elitei la putere.
Acestea sunt determinate atât de resursele disponibile sau care pot fi mobilizate în
timp, cât și de structurile sistemului internațional, adică divergențele sau
convergențele intereselor proprii cu cele ale altor state cu care colabor ăm sau cu
care suntem în competiție. În statele democratice, bazate pe o înțelegere între
majoritate și opoziție cu privire la regulile jocului, există interese care sunt
împărtășite de toate partidele politice, cum ar fi garantarea integrității teritorial e,
valorile europene și euroatlantice, libertatea mișcării etc.
Interesele generale ale majorității trebuie luate în considerare și nu trebuie să
se transfere bătălia politică internă în străinătate, astfel încât să slăbească poziția
țării pe scena interna țională. Așa, de pildă, în SUA, prerogativele determinării
intereselor naționale revin președintelui, iar Congresul prin câteva comitete -cheie,
are responsabilități care au tangență cu afacerile externe și armata. A existat o
perioadă în istoria Statelor U nite când președintele, și Congresul, aveau o libertate
considerabilă în stabilirea intereselor națiunii, dar își însușeau orientarea de bază
de la „vox populi” extrăgându -și ideile din climatul opiniei publice americane
asupra situației internaționale, as upra comportamentului pe care trebuie să -l
manifeste Statele Unite. În legătură cu această situație am găsit, în literatura de
specialitate, următoarea observație pertinentă: „ Funcția publicului în procesul
politic democratic este de a așeza anumite criter ii politice în forma valorilor și
așteptărilor general -acceptate. El evaluează rezultatele politicii din punctul de

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
190 din 258 vedere al conformității acesteia cu valorile și așteptările care i -au stat la bază”180.
Iată de ce considerăm că, în procesul formulării inter eselor naționale, publicul
stabilește liniile generale, lăsând politicienilor libertatea de a fundamenta politicile
specifice în cadrul acestor orientări. Mai apreciem că, în prezent, influența opiniei
publice asupra problemelor de politică externă este în creștere, deoarece publicul
larg este mai educat comparativ cu perioadele anterioare, iar mijloacele de
comunicare în masă, mai ales televiziunea, au făcut posibil ca cetățenii să fie
informați oportun și cuprinzător asupra dezbaterilor privind interesele și rolul țării
în lume. În aceste condiții, factorii politici sunt obligați să asculte acest public bine
informat care insistă din ce în ce mai puternic să fie ascultat în problemele politicii
externe. Așa stau lucrurile mai ales în cazul problemelor ce i mplică trimiterea de
trupe peste hotare, în numele apărării unui interes vital. Totodată, subliniem că
anumite categorii de cetățeni exercită mai multă influență asupra determinării
politice și chiar influențează substanțial cursul unor acțiuni.
În scopul unei analize a profundate a naturii interese lor de bază enunțate
anterior și intensității intereselor ce decurg din acestea, este necesară o apreciere a
influenței pe care cetățenii, grupurile de interese și liderii de opinie o exercită
asupra puterii polit ice. Aici este vorba de rolul mass -media în influențarea
deciziilor oficiale, ceea ce îi conferă rolul de a patra putere în stat. Modul de
prezentare a știrilor determină atitudinea pozitivă sau negativă a publicului față de
oricare din aspectele de securi tate națională. Dar mijloacele de comunicare în masă
au un impact și mai direct asupra deciziilor, întrucât reprezentanții acestora se află,
aproape tot timpul, în contact direct cu politicienii, având posibilitatea observării
lor zilnice181.

180 G. Almand, S. Verba, Cultura civică, București, 1996, p. 167.
181 Cf. Alina Ioana Medaru, op.cit., p. 13.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
191 din 258 5.4. IMPORTA NȚA CONTROLULUI INSTITU ȚIONAL
PENTRU APLICAREA DREPTULUI DEZARMĂRII

Științele dreptului internațional nu utilizează în mod unanim expresia „ drept
al dezarmării ”, normele juridice ale procesului dezarmării au fost incluse de
diferiți autori în materia drep tului mediului182, în instrumentele dreptului aplicabil
conflictelor armate183, în materia dreptului interna țional al drepturilor omului184.
Dreptul internațional umanitar nu utilizează sintagma – dreptul dezarmării – deși
analizează instrumentele juridico -admin istrative pentru limitarea mijloacelor de
exercitare a forței185. La începutul mileniului III denumirea „ dreptul dezarmării ”
apare ca o tendință nouă în evoluția dreptului internațional public, printr -o
abordare diferită a problematicii, printr -o delimitare de dreptul internațional al
energiei nucleare, de cel economic și al dezvoltării sau de dreptul internațional al
mediului înconjurător186. Definită ca ansamblul de norme juridice care reglementează
controlul civil institu țional al limitării cursei înarmărilo r, distrugerea armamentelor
chimice și bacteriologice, această nouă ramură a dreptului public cuprinde măsurile
globale, regionale de control internațional asupra modului în care statele se achită
de obligațiile lor pentru creșterea securității internațion ale.
Dreptul dezarmării s -a consacrat ca o necesitate obiectivă în scopul realizării
păcii și securității internaționale, pentru realizarea dezideratului dezarmă rii
generale. Din cauza faptului că acordul statelor de a se dezarma a fost uneori viciat
de ac hiziționarea unor arme noi , pentru care nu existau reglementări juridice
obligatorii187, s-au elaborat tratate de interzicere a experimentării anumitor

182 D. Popescu, M.I. Pope scu, Dreptul mediului, documente și tratate internaționale , vol. III,
Editura Artprint, București, 2002, pp. 6 -140.
183 I. Dragoman , Drept internațional aplicabil în conflictele armate , Editura AISM, București,
1993, p. 63.
184 T. Buergenthal, R. Weber, Drept internațional al drepturilor omului , Editura All Educational,
București, 1996, pp. 173 -190 și I. Cloșcă, I. Suceavă , Tratat de drepturile omului , Editura V.I.S.
Print, București, 2003, pp. 271 și urm.
185 D. Popescu, A. Năstase, Drept internațional public , Casa de Editură și Presă „ Șansa” SRL,
București, 1997, p. 361.
186 S. Scăunaș , Drept internațional public , Editura AllBeck, Bucure ști, 2002, p. 13.
187 I. Cloșcă, I. Suceavă, Tratat de drept internațional umanitar , București, 2000, pp. 207 -219.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
192 din 258 categorii de arme. În dreptul aplicabil conflictelor armate un rezultat deosebit în
acest domeniu a fost e laborarea și consacrarea juridică a Protocolu lui Adițional I
din 1977 la Convențiile de la Geneva din 1949. Co nform art. 35 dreptul părților
într-un conflict armat de a utiliza mijloacele de luptă nu este nelimitat
(interzicându -se întrebuințarea armelor, proiec tilelor și munițiilor de natură să
provoace suferințe umane inutile sau care sunt fabricate pentru a cauza pagube
excesive, de durată și grave mediului natural). În art. 36 se prevede că „ în
achiziționarea unor arme noi, a unor no i mijloace de luptă, o Înaltă Parte
Contractantă are obli gația de a determina daca întrebuințarea acestora este
interzisă de către prevederile prezentului Protocol sau de orice altă regulă de
drept internațional ”.
Este evident că normele Protocolului I din 1977 au valoare de principiu
deoarece în dreptul internațional public se aplică principiul legal ității, o interdicție
produce efecte doar în măsura în care este prevăzută în conven țiile (tratatele)
interna ționale de drept pozitiv; armele chimice și minele antipersonal sunt
interzise, alte tipuri de armamente și muniții, care n -au făcut obiectul interzicerii
prin reglementări speciale, ar putea fi utilizate dacă nu provoacă efecte
nediscriminante, pagube excesive, de durată și grave mediului natural. Utilizarea
armelor nuclear e nu este interzisa expresis verbis în conven ții interna ționale,
există un tratat de neproliferare nucleară și nu un instrument juridic de interzicere a
acestora188. Statele își asumă angajam entul de a coopera în mecanismele de control
al armamentelor în scopul securității regionale, prin diseminare, apelând la o
informare publică oportuna în acest domeniu complex al relațiilor internaționale.
Tratatele și instrumentele juridice interna ționale instituie obligații în faciendo (de a
acționa î ntr-un anume sens), cât și obligații în non faciendo (de a se abține de la
anumite acțiuni) sau obligații în patiendo (permisive), normele au caracteristic ile
normelor dreptului internațional (reguli de conduită obligatorie pentru subiecte, cu
caracter general și universal, formate prin acordul de voință al statelo r) și sunt în

188 În acest s ens s -a pronunțat Curtea Internațională de Justiție într -un aviz dat în anul 1996.
Amănunte în C. Poenaru, Legalitatea armelor nucleare în dreptul internațional umanitar , în
RRDU nr. 3(17)/1997, p. 42.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
193 din 258 multe cazuri norme imperative de jus cogens de la care nu e permisă nicio
derogare189.
Ceea ce deosebește dreptul dezarmării de alte ramuri ale dreptului public
interna țional este faptul că el creează dr epturi subiective și îndatoriri ale statelor cu
caracter obligatoriu, a căror încălcare atrage o răspundere politică și juridică,
concretizată în aplicarea de sancțiuni internaționale. Era normal ca dreptul
internațional al dezarmării să evolueze, depășind faza declarațiilor, a
recomandărilor, obligându -i pe cei care -i încalcă normele să renunțe la înarmarea
ilegală, pedepsindu -i pe cei care sfidează dreptul internațional și prevenind
amenințări la adresa securită ții umane și ecologice prin controlul civil asupra
forțelor armate, al armamentelor , pentru creșterea încrederii dintre state. În acest
sens, pornind de la doctrina pură a dreptului190, mulți autori de lucrări de cercetare
științifică a relaț iilor internaționale relev ă preeminența dreptului internațio nal
asupra dreptului intern al statului, statele nu pot deroga prin acte n ormative interne
de la normele obligatorii stabilite prin dreptul interna țional public . Primordialitatea
ordinii juridice internaționale este reglementată de constituțiile naționale ale
statelor de drept ; conduita aceasta a fost consacra tă de Curtea Internațională de
Justiție într -o spe ță din anul 1988 , ca un principiu de drept internațional –
prevalența dreptului internațional asupra dreptului intern191. Art. 20 din Constituția
Românie i, 1991 relevă că „ dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și
legile interne, au prioritate reglementările internaționale ”;
Dreptul dezarmării este o ramura a dreptu lui interna țional public care
cuprinde normele juridice elabora te pentru in terzicerea, limitarea și distrugerea
armelor (a sistemelor de arme ), pentru rezolvarea unor aspecte cantitati ve și
calitative ale arsenalelor forțelor armate și stabilirea regimul j uridic al utilizării
unor mijloace militare la nivel global sau zonal în scopul realizării păcii și

189 I. Bodunescu, Dreptul internațional public la sfârși t de mileniu doi , Academia Hercules,
Băile Herculane, 1995, p. 32.
190 H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului , Editura Humanitas, București, 2000, p. 392.
191 A. Bolintineanu, A. Năstase , op. cit ., pp. 22 -23.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
194 din 258 securității internaționale. Unii autori exclud din obiectul dreptului dezarmării
obligațiile impuse statelor învinse în conflictele armat, prin tratatele de pace, la
încheierea războiului192, demilita rizarea și interzicerea unor arme pe considerente
de umanitate193. Trebuie avute în vedere unele interferențe ale dreptul ui dezar mării
cu normele dreptului aplicabil conflictelor armate (interzicerea unor metode de
război194) ale dreptului mediului (securitatea nucleară195), ale dreptului păcii
(definiția agresiunii196) sau cu ale dreptul interna țional de incriminare în materia
respectării drepturilor omului .

5.5. INSTRUMENTE ȘI MECANISME JURIDICE
ALE CONTROLULUI PROCESULU I DEZARMĂRII

Art. 38 al Statutului Curții Internaționale de Justiție (CIJ) – Haga prevede că
pentru rezolvarea diferendelor inter naționale Curtea va aplica și respecta tratatele
intern aționale, principiile generale de drept, hotărârile tribunalelor intern aționale;
sistematizând modalitățile de interpretare a normelor dreptului internațional.
Izvoarele de drept sunt consacrate prin acordul de voință al subiectelor relațiilor
internaționale (statele, organiza țiile interna ționale) și pot fi clasificate astfel :
izvoare principale, care includ convențiile (tratatele) internaționale – rezultate prin
exprimarea voinței exprese a statelor ; cutuma internațională – practica generală și

192 C. Istrate, Dreptul dezarmării – Acorduri interna ționale , Editura All Beck, București, 2005, p. 7.
193 D. Alland, Droit international public , Presses Universitaires de France, Paris, 2000, p. 557.
194 Așa este cazul cu: Declarația de la Haga din 1907 referitoare la interzicerea de a lansa
proiectile și explo zibili din înaltul baloanelor; Convenția de la Haga din 1907 referitoare la
transformarea navelor de comerț în bastimente de război; Convenția de la Haga din 1907 privind
bombardarea prin forțe navale în timp de război; Convenția ONU din 1998 pentru interz icerea
atacurilor teroriste cu bombe.
195 În această situație se află: Convenția de la Paris din 1960 privind răspunderea civilă în
domeniul energiei nucleare și Convenția de la Viena din 1963 privind răspunderea civilă pentru
daune nucleare (ambele cu un p rotocol comun de aplicare din 1988);Convenția de la Viena din
1980 privind protecția fizică a materialelor nucleare; Convenția de la Viena din 1986 cu privire
la notificarea rapidă a unui accident nuclear și privind asistența în caz de accident nuclear sau
urgență radiologică; Convenția de la Viena din 1994 privind securitatea nucleară ș.a.
196 Vezi în acest sens, Convenția de la Haga din 1907 privitoare la începerea ostilităților,
Convenția de la Londra din 1933 pentru definirea agresiunii, precum și diferit ele convenții
internaționale referitoare la neutralitate.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
195 din 258 repetată a statelor, acceptată în decursul secolelor pentru guvernarea raporturile
dintre ele; izvoare subsidiare ( auxiliare) – izvoare menționate în art. 38 din CIJ. Ca
parte a dreptului internațional general, controlul civil pentru securitatea umană și
securitatea ecologica se fundamentează pe tratatele internaționale, ceea ce nu
înseamnă că se exclude posibilitatea elaborării unor noi documente internaționale,
de exemplu rezoluții ale organizațiilor internaționale , instrumente care au caracter
declarativ, de recomandare și sunt considerate de unii autori ca fiind soft-law (spre
deoseb ire de tratat, apreciat ca hard -law). Valoarea instrumentelor juridico –
administrative interna ționale de interpretare a acceptării tacite de către state are în
legislația națională o influen ță în practica judiciară. Astfel, izvoarele dreptului
interna țional se referă la toate sursele incluse în art. 38 al Statutului CIJ, un
exemplu în domeniul hotărârilor judecătore ști internaționale fiind soluțiile date de
CIJ pentru: „Activități militare și paramilitare în Nicaragua și contra ace steia ” din
1986; Afacere a Co rfu din 1948, referitoare la utilizarea minelor marine ; hotărâ rea
în speța din 1973 referitoare la experiențele nucleare efectuate de Franța în
Pacificul de Sud.
Ca izvor principal, tratatul internațional se supune regulilor cuprinse în
Convenția de la Vie na din 1969 cu privire la dreptul tratatelor197 pentru : încheierea
și intrarea în vigoare; aplicare a și interpretarea, modi ficarea; nulitatea; suspendarea
aplicării, inclusiv în cazul ruperii relațiilor diplomatice . Obligațiile internaționale
au efect asupra statelor agresoare prin măsurile sancționatorii luate de ONU în
legătură cu agresiunea armata (art. 73 -74); menționăm că normele cuprinse în
Convenția din 1969 au baza cutumiara, deoarece ele s-au aplicat prin instru mentele
internaționale înainte de reali zarea operei de codificare. Indiferent că este vorba de
tratate multilaterale sau bilaterale, putem să observăm că acest control civil asupra
activită ților for țelor armate s -a putut materializa în acorduri între state în special
după crearea ON U, anul 1945 .S-au dezvoltat eforturile pacifiste ale guvernelor
naționale pe plan global, regional astfel încât s-a creat un sistem de c onvenții prin

197 Vezi detalii în acest sens în M.C. Molea, Dreptul tratatelor internaționale , Editura
Academiei, București, 1988. Menționăm că noțiunea de tratat are și înțelesul de orice acord
intervenit între st ate indiferent de denumirea sa (tratat, convenție, acord, pact etc.).

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
196 din 258 care statele și -au dat consimțământul pentru controlul privind limit area arsenalelor
existente și pentru adoptarea uno r măsuri eficace de dezarmare. Procesul de
adoptare a instrumentelor juridice de control în planul dezarmării trece prin câteva
faze; începe în cele mai multe dintre cazuri printr -o rezoluție a Adunării
Generale/ONU ,prin care un număr de state membre cer Secretarului General să
efectueze un control institu țional, să facă o analiză rezonabila pentru o situa ție care
poate afecta securitatea interna țională. Secretarul General numește un grup de
experți pentru a clarifica implicațiile acestei crize, identifica rea eventualelor riscuri
și pericole la adresa securită ții umane și ecologice, se fac propuneri de rezolvare,
toate acestea fiind inserate într -un raport final. Pe această bază se convoacă o
conferință interna țională în care participanții, analizând criza interna țională ,
rezolv ă politico -diplomatic problema în a nsamblul ei, negocierile în cadrul
conferinței având sc opul de a determina acordul statelor pentru instrumentul
juridico -administrativ; în cadrul delegațiilor statelor pentru încheier ea tratatului se
găsesc diplomați , juriști, militari specialiști în domeniul armamentelor , experți care
contribuie la realizarea securită ții198.
Inițiativa convocării unei conferințe interna ționale aparține unor organizații
region alele (sunt remarcabile eforturile OSCE pen tru realizarea unor zone
denuclearizate), unor organizații neguvernamentale, Comitetul Internațional al
Crucii Roși i punându -și logistica la dispoziția statelor pentru obținerea acordului în
vederea interzicerii și limitării utilizării unor arme invocându -se rațiuni de
umanitate și de protecție a victimelor războiului199.
Statele, ca actori pragmatici ai relațiilor internaționale nu -și propun obiective
ambițioase în acest domeniu, neangajându -se să realizeze o dezarmarea generală și
completă , pentru armele de distrugere în masă nu avem un tratat de interzicere a
armei nucleare în condițiile în care statele dezvoltate economic, posesoare ale
acestui tip de armamente , nu vor să piardă acest avantaj strategic, lipsa

198 S-a observat că instrumentele adoptate fără aportul militarilor n -au putut fi finalizate prin
ratificarea lor de către un număr apreciabil de state ceea ce înseamnă că specialiștii mil itari au o
contribuție esențială în dreptul dezarmării.
199 Amănunte în I. Dragoman, Drept internațional umanitar , Editura Fundației „Andrei Șaguna”,
Constanța, 1999, pp. 80 -81.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
197 din 258 consim țământului lor afectând eficacitatea nego cierilor care ar putea fi angajate.
Modelul de adoptare a instrumentelor juridice utilizat în ultimele decenii își găsește
exemplificarea în Conferința Națiunilor Unite asupra interzicerii sau limitării
armelor clasice considerate ca produc efecte traumati ce excesive sau ca distrug fără
discriminare în teatrul de operații militare; Actul final din 1980 al Conferinței
reglementează că acest instrument juridic asigura aplicarea rezoluțiilor 32/152 din
1977, 33/70 din 1978 și 34/82 din 1979 ale Adunării Genera le/ONU. La lucrările
Conferinței200 au participat multe de state (82 la Geneva , în 1979 și 76 l a cea din
1980), adoptându -se instrumente juridice importante: o convenție, trei protocoale și
o rezolu ție. Art. 8 al Convenției prevede posibilitatea elaborării de noi protocoale
adiționale. După 15 ani de la adoptare s -a reluat procesul de elaborare a noi
instrumente juridice, proces politico -diplomatic materializat în anul 1995, în
prezent fiind în dezbaterea experților o nouă inițiativă juridico -administrativ ă
referitoare la interzicerea armelor cu fragmentare.
În multe tratate, pentru asigurarea unei o rdini juridice superioare există
condiția intrării în vigoare dacă acest instrument diplomatic a fost ratificat de un
anumit num ăr de state . Un tratat trebuie înre gistrat la Secretariatul ONU, conform
art. 102 al Cartei, cele neînregistrate nu pot fi invocate fața la ONU.
După ratificare și publicare (în sistemul ONU , în Monitorul Oficial național)
tratatul intră în faza implementării, textele acordurilor internațio nale conținând
dispoziții specifice de aplicare națională și internațională201. După acest moment se
produc efecte juridice : aranjamentele instit uționale în vederea aplică rii măsurilor
de interzicere, limitare, reducer e a armamentelor ; schimburi de informați i pentru
creșterea încrederii între state; această fază im plică monitorizare prin inspecții și
control ul îndeplinirii angajamen telor asumate de către instituțiile naționale și
internaționale. Diferende apărute în acest proces sunt rezolvate prin consultări între
statele părți la tratat , iar dacă se constat ă violarea obligațiilor interna ționale
Consiliul de Securitate /ONU poate oblig a statel e să adopte măsuri în planul

200 Idem , p. 77, pentru textul Actului final al Conferinței ONU din 1980.
201 Așa cu m sunt dispozițiile din art. VII (măsuri naționale de aplicare) și art. VIII -XIII (măsuri
internaționale de aplicare) din Convenția de la Paris din anul 1993 asupra armelor chimice.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
198 din 258 aplicării tratatului și de prevenire a unor încălcări grave. Tratatele nu se aplică
decât statelor care le -au ratificat și, din păcate, există multe state, uneori în
interiorul unor alianțe militare, care n -au aderat la unele convenții de drept
interna țional umanitar din motive politice.
Tratatele multilaterale au ca obiect interzicerea sau lim itarea utilizării unor
arme clasice (convenționale) a unor arme de distrugere î n masă (neconvenționale)
și interzicerea experiențelor cu arme nucleare. Concluzia este că pe fundamentul
realizat de tratatele bilaterale și multilaterale elaborate până în pre zent s -ar putea
trece în viitor la alte instrumente juridico -administrative de creștere a încrederii și
securității umane, pe plan național și interna țional. D reptul interna țional are norme
distincte, cunoașterea acestora în totalit ate este greu realizabil ă de către personalul
autorităților și instituțiilor cu atribuții în aplicarea tratatelor de pace. Facilitarea
asimilării generale a dreptului se asigur ă prin diseminarea „principiile
fundamentale ” ale dreptului internațional public prevăzute în Carta ONU
(principiul bunei credințe în îndeplinirea obligațiilor convenționale, autoritatea de
lucru judecat, principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate, respectarea
egalității părților, dreptul la apărare în soluționarea unui diferend ș.a.).
Principiile dr eptului interna țional umanitar, încercând să echilibreze
necesitățile militare ale statelor cu umanismul acțional , impun ca în acest proces să
se dea dovadă de rațiune; ele sunt obligatorii și pentru statele care nu sunt părți la
tratatele de pace. Princip iile nu se substituie regulilor convenționale, fiecare
principiu având un caracter relativ și nu unul absolut.
Pe baza analizării textelor tratatelor, în special al preambulurilor acestora,
am putea desprinde următoarele principii generale:
1. Universalitatea , în sensul c ă statele au înțeles că aderarea la tratatele de
pentru pace și neproliferarea nucleară reprezintă o prioritate a momentului, de care
depind e viitorul întregii umanități;
2. Creșterea încrederii statelor , în sensul că securitatea regională și
mondială nu depinde de gradul de înarmare, acesta generează o cursă a înarmărilor,
fonduri le financiare ar putea fi redirecți onate pentru dezvoltarea durabilă a statelor ,

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
199 din 258 dezvoltare care ar facilita sisteme le democratice de management socia l, bazate pe
salvga rdarea drepturi lor omului;
3. Transparența , în sensul aplicării procedurilor de control civil institu țional
al armamentel or și de neproliferare nucleară ca o condiție esențială a cooperării
între state ,luând u-se în calcul realitatea că acestea pot fi aplicat e doar prin
negocieri acceptate de state și nu prin utilizarea politicilor de forță;
4. Respectarea riguroasă, controlată și de bună credință a angajamentelor
asumate la nivel internațional ;
5. Cooperarea interinstituțională la nivel regional și internațional între
organisme le cu atribuții de control civil asupra for țelor armate în vederea atingerii
obiectivelor dreptului interna țional umanitar;
Principiul pacta sunt servanda , considerat a fi fost primul apărut în dreptul
interna țional și definind necesitatea apl icării cu bună credință a obligațiilor
asumate de state prin convenții, o adevărată opinio juris sive necesitatis , o cutum ă
care treptat a fost introdus ă și în dreptul scris. Având în vedere rolul tratatelor în
organizarea procesului de asigurare a păcii ș i securității internaționale, este mai
mult decât evidentă importanța aplicării principiului respectării obligațiilor
asumate de state, în mod convențional, în relațiile internaționale actuale. Efectele
tratatelor nu se produc în momentul în care statul și -a dat consimțământul de a
deveni parte la un contract internațional, ci în momentul când instrumentul juridic
internațional intră în vigoare potrivit înțelegerii părților contractante; în acest sens,
Convenția de la Viena din 1969 asupra dreptului tratate lor precizează în art. 18 că
un stat are obligația de a nu lipsi un tratat de obiectul și scopul său înainte de
intrarea în vigoare când a semnat tratatul sub rezerva ratificării (acceptării,
aprobării) sau a schimbat instrumentele care consti tuie tratatul atât timp cât nu s i-a
manifestat intenția de a nu deve ni parte la tratat. Statele organizează de comun
acord aplicarea celor convenite, stabilind instrumentele comune de verificare și
control ca și procedurile concrete de aplicare. Consecință importantă a intrării în
vigoare a tratatelor este obligația statului de a -l pune în aplicare.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
200 din 258 În ordinea juridică instituită după crearea ONU drepturile suverane ale
statelor nu mai pot fi absolutizate ci promovate în limitele bunei credințe – Bona
fides – și folosi te cu due diligence (diligența cuvenită) și civiliter (în mod
rezonabil). Spre exemplu, multe tratate stipulează că au durată nelimitată iar
fiecare participant are dreptul, pentru circumstanțe excepționale, care pun în
pericol interesele statale supreme, de a se retrage din tratat, cu condiția de a
notifica înainte cu trei luni tuturor statelor părți la instrumentul juridic despre
cauzele și rațiunile retragerii. Respectarea și executarea tratatelor la începutul
secolului XXI are o importanță deosebită pen tru toate statele lumii, cu precădere
pentru statele mici și mijlocii, care întotdeauna au invocat protecția dreptului
interna țional umanitar și au militat pentru preeminența aplicării sale în relațiile
internaționale.
Evoluția organismelor ONU în domeniu l dezarmării, de la forme simple
către forme elaborate de management al procesului, a facilitat efectuarea de studii
comparative și propunerea de proiecte de tratat; având în vedere puterile limitate,
de recomandare, ale Adunării Generale, planurile și pro gramele de dezarmare au
fost supuse aprobării Consiliului de Securitate în trei domenii: reglementarea,
limitarea și reducerea treptată a forțelor armate și armamentelor; eliminarea și
interzicerea armelor de distrugere în masă; controlul internațional asu pra tuturor
armamente. Unele structuri ale Curții Internaționale de Justiție, precum și
Secretariatul ONU au fost implicate în managementul dezarmării la nivel global,
participând la organizarea sesiunilor speciale consacrate dezarmării.
Prin contribuția s emnificativă a acestor organisme ale ONU s -a reușit
elaborarea unor tratate de dezarmare, neproliferare nucleară și de instituire a
zonelor denuclearizate, vizându -se interzicerea și limitarea utilizării armelor
clasice și neconvenționale sau a experiențel or cu armele noi. Conferința
Dezarmării a reușit să determine statele pentru adoptarea altor tratate de dezarmare
și a legat problematica agendei pentru pace a ONU de neproliferare și de controlul

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
201 din 258 armamentelor, în special a celor de distrugere în masă202. După realizările obținute
în domeniul interzicerii și limitării utilizării unor arme sau activități militare,
procesul dezarmării a avut un mare potențial de dezvoltare, astfel încât la finele
secolului XX s -a adoptat Convenția asupra armelor chimice, cea de interzicere a
experiențelor nucleare, a minelor antipersonal, a laserelor care provoacă orbirea
permanentă și s -a îmbunătățit protocolul asupra cadrului de utilizare a altor
dispozitive explozibile precum și sistemul de verificare a respectării Convenției
asupra armelor biologice. ONU a adoptat ca deviză, la sediul central din New
York , un citat din Cartea Cărților prin care popoarele sunt îndemnate să -și
făurească fiare de plug din săbiile lor203.S-a adoptat la 8 septembrie 2000, în cadrul
Adunării Generală a ONU , Declarația Mileniului, unde se relevă: „ Vom depune
toate eforturile ca să eliberăm popoarele noastre de flagelul războiului, intern și
interstatal, vom încerca să eliminăm pericolele pe care le presupun armele de
distrugere în masă” .
Declarația Mil eniului reprezintă o adevărată strategie globală a păcii și
securității colective. Există modalități de cooperare internațională care să asigure
obiectivele procesului de control al armamentelor, așa cum sunt asocierile ad -hoc
de state care au elaborat lin ii directoare în una sau alta din domeniile de verificare
și inspecție a armamentelor: Comitetul Zangger pentru controlul exporturilor
materialelor nucleare (Monitorul Oficial nr. 252/2006); Grupul Furnizorilor pentru
produsele sensibile și cu dublă utiliz are (Monitorul Oficial nr. 252/2006).
Prezentarea managementului dezarmării la nivel global n -ar fi completă dacă
nu s -ar aminti contribuția unor organizații internaționale neguvernamentale la
realizarea scopurilor procesului și dreptului dezarmării. Art. 12 din Convenția de
interzicere a minelor antipersonal prevede ca statele care nu sunt parte la convenție
precum și ONU, alte organizații sau instituții internaționale pertinente, organizații

202 Vezi documentul A/50/60 din 3 ianuarie 1995 Suplement to an agenda for p eace: position
paper of the Secretary – General on the occasion of the fiftieth anniversary of the United Nations ,
pp. 14 -15.
203 Biblia, Isaia, 2 -4. Textul complet al profeției biblice este următorul: „ El va fi judecătorul
neamurilor, El va hotărî între un m are număr de popoare ; așa încât din săbiile lor își vor făuri
fiare de plug, și din sulițele lor cosoare; niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, și
nu vor mai învăța războiul”.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
202 din 258 regionale, Comitetul Internațional al Crucii Roșii și organizați i neguvernamentale
pertinente să fie invitate să asiste la conferințele de examinare a aplicării
convenției în calitate de observatori, conform unui regulament intern convenit204.
Declarația de Greenpeace – ONU, la 8 octombrie 2001, reamintește că lumea
continuă să producă arme nucleare și să fie amenințată de noi tipuri de arme205.
Pacea și securitatea internațională sunt rezultatul sumei păcii și securității fiecăruia
din statele comunității internaționale și acest lucru nu poate fi obținut decât prin
coope rarea internațională a statelor. Controlul internațional asupra forțelor armate
naționale este una din formele acestei cooperări, se exercită pe baza tratatelor
internaționale ratificate de state și se referă mai ales la probleme privind
dezarmarea, interz icerea ori limitarea unor mijloace și metode de război. Procesul
dezarmării ar fi fără conținut dacă nu s -ar aplica instrumentele și metodele de
control a îndeplinirii angajamentelor asumate de state în materia reducerii
arsenalului de armamente. În cadrul ONU și al OSCE, dar și a altor organisme
internaționale, s -au pus la punct diverse mijloace de supraveghere a respectării
dispozițiilor tratatelor internaționale referitoare la dezarmare: schimbul de
informații, posturi de control și observare, inspecție la fața locului pe teritoriul
statelor, conferințe de examinare, rapoarte ale unor comisii de anchetă, consultări,
supunerea litigiilor Curții Internaționale de Justiție. Astfel de metode sunt utilizate
și în reglementarea măsurilor de embargou referitoare la arme și materiale militare,
impuse ca sancțiuni statelor care încalcă legalitatea internațională206.
Tratatul din 1990 cu privire la forțele armate convenționale în Europa,
ratificat de România în 1992207, prevede pentru controlul și verificarea respectări i
obligațiilor privind forțele armate, următoarele procedee: transmiterea de notificări

204 Amănunte în I. Dragoman, Organizațiile internaționale și drep tul internațional umanitar ,
Editura AISM, Bucure ști, 2000, pp. 32 -42.
205 După C. Jura, Rolul organizațiilor nonguvernamentale pe plan internațional , Editura All
Beck, Bucure ști, 2003, p. 207.
206 A se vedea, în acest sens, Monitoarele Oficiale nr. 137/1991; 2 34, 327, și 328/1992; 79/1993;
29 și 308/1994; 133 și 326/1999 ce conțin Hotărâri de Guvern prin care România a adoptat și
aplicat măsurile internaționale de embargou militar.
207 Legea nr. 18/1992 publicată în Monitorul Oficial nr. 40/1992; vezi și Monitoru l Oficial nr.
95/1997.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
203 din 258 și efectuarea de schimb de informații în legătură cu armamentele și echipamentele
convenționale ale fiecărui stat; dreptul statelor de a efectua și obligația de a accep ta
inspecții în zona de aplicare a Protocolului privind inspecțiile; dreptul statelor de a
folosi mijloacele tehnice naționale și multinaționale de verificare, de o manieră
care să respecte principiile general recunoscute ale dreptului internațional; crear ea
de către statele părți a Corpului consultativ comun, în scopul aplicării prevederilor
tratatului.
Convenția din 1993 privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și
folosirii armelor chimice și distrugerea acestora208 se referă la fondarea de c ătre
statele părți a Organizației pentru Interzicerea Armelor Chimice, cu scopul de a
desfășura activități de verificare, inclusiv proceduri privind cererea de clarificare și
proceduri pentru inspecții la cerere. Tratatul ONU din 1996 de interzicere totală a
experimentelor nucleare209, stabilește pentru statele părți crearea unei organizații
care să aibă ca scop aplicarea prevederilor referitoare la verificarea internațională a
respectării tratatului prin intermediul sistemului internațional de monitorizare,
consultărilor și clarificărilor, inspecțiilor în teren și măsurilor de creștere a
încrederii. Convenția de la Oslo din 1997 privind interzicerea utilizării, stocării,
producerii și transferului de mine antipersonal și distrugerea acestora210 dispune, ca
măsu ri de control internațional, procedura cererilor de clarificare, reuniuni
speciale, misiuni de stabilire a faptelor, reuniunea statelor părți, conferințe de
evaluare a aplicării.
În aplicarea Prevederilor acestor tratate internaționale, România a dezvoltat
mecanisme și instrumente naționale, între care și Legea nr. 56/1997, prin care a
fost creată Agenția Națională de Control al Exporturilor Strategice și al Interzicerii
Armelor Chimice211 ca organ de specialitate al Guvernului care supraveghează și
coordonea ză, prin Direcția de control al interzicerii armelor chimice, toate
activitățile privind aplicarea tratatelor internaționale de dezarmare. Controlul

208 Ratificată de România prin Legea nr. 125/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 356/1994.
209 Ratificat de România prin Legea nr. 152/1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/1999.
210 Ratificată de România prin Legea nr. 204/200 0, publicată în Monitorul Oficial nr. 590/2000.
211 Publicată în Monitorul Oficial nr. 67/1997.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
204 din 258 asigurat de această agenție se realizează prin supravegherea datelor de producție,
prelucrare, consum și im port-export pentru armele și substanțele înscrise în liste,
precum și prin inspecții la instalațiile și obiectivele în legătură cu acestea, corpul
de control al agenției având acces neîngrădit la obiectivele, documentele și
instalațiile respective.
Echipel e de verificare și inspecție internaționale vor fi însoțite pe teritoriul
României de echipe românești de însoțire la care sunt angajați specialiști din
diferite ministere, iar refuzul de a permite accesul membrilor corpului de control al
Agenției sau al e chipelor internaționale de inspecție la obiectivele și instalațiile ce
fac obiectul unor astfel de controale, împiedicarea acestora de a -și exercita
atribuțiile, precum și ascunderea unor date relevante referitoare la acestea,
constituie contravenții și se sancționează ca atare. Prin Hotărârea Guvernului nr.
906/1999212 au fost aprobate Normele referitoare la organizarea și desfășurarea
activităților specifice pe linia aplicării prevederilor actelor internaționale la care
România este parte cu privire la cont rolul armamentelor, creșterea încrederii și
securității, care detaliază procedurile de control pe terito riul României. În toate
fazele procesului de elaborare a instrumentelor juridice de control al procesului de
dezarmare apar diferende politice, juridice și administrativ -militare, procesul
reprezentând o problematică de politică și diploma ție internațională, de asumare a
responsabilității statelor fa ță de viitorul umanități.

212 Publicată în Monitorul Oficial nr. 557/1999.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
205 din 258
CONCLUZII ȘI PROPUNERI

În abordarea științifică a problematicii tezei s-a realizat analiza aspectelor
de ordin juridic c are trebuie avute în vedere pe timpul planificării și desfășurării
contr olului civil democratic asupra forțelor armate participante la operații
multinaționale de menținere a păcii pentru rezolvarea unor crize
uman itare(ecologice) în teatrele de conflicte armate interna ționale .
În cazul conflictelor armate, trebuie u rmărite două obiective : limitarea
efect elor acțiunilor forțelor armate ; protejarea victimelor de război (civili, răniți ,
bolnavi , naufragia ți, prizonie ri de război , refugiați de război ). Un răspuns eficient
la o criză de securitate necesită o atitudine comprehensivă a actorilor politici,
militari și a celor care desfășoară operații umanitare, acordând importanța cuvenită
responsabilităților, mandatelor ș i sferelor de competență specifice fiecărei părți
implicate pentru rezolvarea stării conflictuale . Relațiile de dialog și de
complementaritate dintre actori trebui e să urmărească stabilirea și menținerea
sprijinului comun pentru rezolvarea crizei.
Eficienț a demersurilor regionale de gestionare a crizelor și a conflictelor
armate este afectată de o serie de factori: lipsa de resurse logistice și financiare la
nivel regional; aspectele negativ e ale diferendelor culturale, legate de lipsa de
imparțialitate a a ctorilor implicați în soluționarea unei crize sau conflict; actorii
regionali sunt purtători ai propriilor interese, ceea ce poate atrage lip sa de
credibilitate a misiunii lor; modul defectuos al unor activități ale organizațiilor
regionale în gestionarea conflictelor , neconformitate a misiunilor cu scopurile și
principiile Or ganizației Națiunilor Unite. Carta ONU nu menționează cu claritate
criteriile de respectare a scopuri lor și a principii lor care ar trebui să fie urmărite de
organizațiile regionale de securitate . Articolul 53 nu face decât să facă o trimitere
la autoritatea de control și decizie a Consiliului de Securitate pentru
circumstanțierea acțiunii în cadrul misiunilor ONU.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
206 din 258 ONU dorește să își men țină rolul central pentru control și acțiune în
domeniul menținerii păcii și securității internaționale, cu adaptarea instrument elor
de control specifice instituțiilor interna ționale de securitate: concentrarea pe acți uni
de prevenire a conflictelor; adaptarea opera țiilor de pace la noile amenințări;
întărirea capacității de acțiune a Consiliului de Securitate. În același timp, e ste
necesară dezvoltarea misiunilor de pace regionale, în baza capitolului VIII al
Cartei ONU, prin noile tipuri de parteneriate strategice și de cooperare între ONU
și organizații le regionale.
Dreptul internațional restricționează utilizarea mijloacelor violenței armate
în rezolvarea crizelor interne pe durata desfășurării conflictelor armate
internaționale. Ca manageri profesioniști ai mijloacelor violenței armate, militarii
trebuie instruiți permanent pentru ca acțiunea militară să fie conformă normelor
dreptului internațional umanitar.
ONU deține experiența cea mai diversă, cu cea mai acceptată legitimitate și
autoritate formală, are cel mai complex aparat decizional și cele m ai simple
aranjamente tehnice (instrumente de comandă și control ). Consiliul de Securitate al
ONU ia decizii printr -o majoritate calificată și doar cinci dintre membrii săi au
capacitatea de a bloca decizii în mod unilateral. Statele cont ributoare cu trupe n u
pot modifica un modus operandi stabilit de ONU , sistemul de comandă și control
civil și cel militar sunt unificate și integrate , de la secretarul general ONU la
comandantul forțelor locale, prin intermediul reprezentantului său civil local. Toa te
operaț iile sunt planificate, controlate și susținute de funcționari ONU, civili și
militari.
Procesul decizional al UE în domeniul securităț ii și al apărării se bazează pe
acordul statelor membre . Uniunea Europeană poate folosi o gamă la rgă de mijloace
militare și civile pentru orice operație în sprijinul păcii. UE oferă guvernelor
contributoare cu trupe posibilitatea de a modifica întrebuințarea operațională a
contingentelor lor.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
207 din 258 Uniunea Europeană, prin structurile sale, are potențialul de a deveni o
eficientă organizație internațională pentru manag ementul crizelor, utilizând forța
militară și componenta civilă.
Mecanismele și capabilitățile UE sunt insuficiente pentru provocările și
amenin țările viitoare. Ele sunt concentrate aproape exclusiv pe „soft -power”. Nu
există o politică dezvoltată de securitate comună .NATO reprezintă o organizație a
cărei misiune fundamentală constă în apărarea colectivă și poate furniza, în
principal, forța militară necesară pentru ges tionarea unei situații complexe de criză
region ală. Uniunea Europe ană, prin PSAC, poate oferi sprijin politic și financiar
pentru toate faze le unei situații de criză, pentru operațiile militare și pentru cele
nonmilitare (ajutor umanitar, sprijin pentru reconstrucția instituțiilor statului în
domeniul sănătății, educației, economic etc.).
Alianța Nord -Atlantică este pregătită să desfă șoare operații de mare
amploare. UE este pregătită pentru a desfă șura operații militare de scurtă durată ,
pentru managementul crizelor de mică intensitate.
Principalele pro vocări în ceea ce privește relația dintre NATO și UE constau
în identificarea relațiilor de cooperare și a nivelului de complementaritate între
Grupurile Tactice de Luptă ale UE și Forța de Răspuns NATO (NRF).
Demonstrând implicațiile integrării României în UE și NATO asupra
legislației din domeniul securității și apăr ării, ideile enunțate anterior ne determină
să facem următoarele propuneri de armonizare a sistemului românesc cu cel
european: elaborarea unor noi regulamente de drept internațion al umanitar în care
să se insereze problematica misiunilor și operațiilor UE și NATO de gestionare a
civilă și militară a crizelor; abordarea și analizarea riguroasă în procesul de
instruire a funcționarilor civili și militari, la nivel strategic, operativ și tactic, a
lecțiilor învățate din desfă șurarea misiunilor și operaț iilor interna ționale pentru
protec ția umanitară. Noțiunea de control democratic se referă la controlul armatei
de către autorități civile legitime, alese în mod democratic. Mecanismul de control
democratic asupra militarilor are prevederi normative de bază: prezumția
normativă că militarii nu trebuie să se implice direct în politica internă, trebuie să

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
208 din 258 rămână funcționari publici apolitici ai guvernului legitimat de alegeri libere și
democratice; proi ectarea și dezvoltarea politicii de apărare trebuie să se facă sub
controlul autorităților civile, militarii urmând doar să implementeze aceste decizii
de implicare a forțelor armate în caz de crize interne ( externe ).
Controlul democratic civil nu trebuie văzut simplist, la modul că armata și
celelalte instituții de ordine publică și siguranță națională trebuie să execute
ordinele unui anume politician, ci ca pe un set de norme în care clasa politică are
legitimitatea, obținută prin delegare de către popor, de a stabili prioritățile și
misiunile armatei , de a evalua activitatea sistemului de securitate, neintervenind în
modul de îndeplinire a m isiunilor . Parlamentul, ca organ de stat căruia poporul îi
deleagă funcția deliberativă, trebuie să constate, direct , cum sunt respectate și
aplicate Constituția și legile, cum autoritățile din domeniul securității naționale își
realizează rolul c e-l au în mecanismul statal . Controlul parlamentar este deplin prin
faptul că el se întinde asupra întregii activități desfăș urate de forțele armate ,
potrivit Constituției și legilor speciale în domeniu, având dre ptul de a anula acte
ilegale și de a revoca instituții sau înalți funcționari ai acestora.
Trebuie controlata și analizată pregătirea și ducerea acțiunilor militare pri n
prisma responsabilității juridice pe care și -o asumă comandanții atunci când iau
decizii militare, la pace sau în situa ția de conflict armat. În armată trebuie
respectate drepturile omului, deoarece în acest serviciu public național, în care se
manifestă puterea discreționară a administrației, pot exista abuzuri ce trebuie
corectate prin intermediul controlului intern, sau atunci când acesta se dovedește
ineficient prin intermediul controlului civil democratic asupra forțelor armate,
inclusiv prin control ul instanțelor militare (civile) care au competență în domeniul
apărării naționale.
Cunoașterea și respectarea dreptului internațional umanitar este pentru
militari o responsabilitate de ordine și disciplină. Actele normative ale statelor
(actele specifice domeniului securității și apărării naționale) precizează că succesul
acțiunii militare nu poate fi legal dacă nu se respectă dreptul aplicabil conflictelor
armate, că ordinele comandanților nu trebuie să contravină legilor naționale și

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
209 din 258 convențiilor intern aționale ratificate de state, că subordonații au dreptul și obligația
de a nu executa dispozițiile ilegale ale superiorilor lor.
Violarea valorilor democratice ale statului de drept și ale ordinii juridice
internaționale impune sancționarea vinovaților. Ră spunderea juridică a statului, a
autorităților militare, reprezintă un factor dinamizator în sensul instituirii unor
rezonabile raporturi juridico -militare în domeniul apărării naționale, pentru
adaptarea reglementărilor militare interne la imperativele normelor de drept
internațional aplicabil în conflictele armate.
În România, normele de drept internațional umanitar au fost inserate în
conținutul legilor și al regulamentelor cu incidență în domeniul militar.
Personalul juridico -militar acționează pentru a sigurarea unui climat de
ordine și disciplină la nivelul unităților și marilor unități.
În vederea aplicării normele de drept umanitar, pe timpul stării de urgență,
asediu, de război, pe durata operațiilor de menținere a păcii , se va acționa pe ntru
contro lul civil democratic al instituțiilor publice interna ționale și naționale , pentru
asigurarea respectării legalității în domeniul securită ții și apărării.
Nevoia de legitimitate politică, pentru operațiunile militare de menținere a
păcii, reclam ă implicare a parlamentelor na ționale a mai multor state. În general, se
afirmă că o operație multinațională poate fi efectuată în cadrul unei alianțe sau prin
formarea unei coaliții. Probabilitatea tot mai ridicată a planificării și desfășurării
operațiilor multinați onale în cadrul coalițiilor ridică o altă problemă, care dincolo
de implicațiile politice are evidente consecințe în plan juridic. Ne referim , în
concret , la faptul că desfășurarea unor astfel de operații devine practic imposibilă
în lipsa unei rezoluții a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite.
Desfășurarea unor astfel de operații, în astfel de condiții, este puțin probabilă chiar
și în cazul alianțelor. Având în vedere aspectele referitoare la controlul democratic
exerc itat de parlamen tele na ționale și cele referitoare la problematica comenzii, a
controlului, a coordonării , considerăm că este imperios necesară intensificarea
eforturilor la nivel internațional în vederea clarificării și definirii aspectelor privind
competențele autorităț ilor internaționale și naționale, astfel încât să se permită o

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
210 din 258 reflectare clară a autorității de comandă și concentrarea eforturilor politico -militare
pentru îndeplin irea misiunilor
Unele state au stabilit cu claritate o responsabilitate politico -diplomat ică a
Parlamentului sau a unor autorități guvernamentale. În ceea ce privește
problematica încheierii acordurilor și înțelegerilor tehnice , putem afirma ca la
nivelul central al Ministerului Apăr ării Naționale s-a dobândit o experiență
suficientă pentru a face față cu succes oricăror provocări c are ar sta în fața Armatei
României.
Un spațiu comun de securitate regională și europeană reprezintă calea cea
mai bună pentru protejarea intereselor național e. Calitatea de membru al NAT O și
al Uniunii Europene va oferi României garanții de securitate în spațiul politic
european și internațional, în condițiile apariției a noi riscuri și amenințări la adresa
suveranității și integrității teritoria le.
Problemele umanitare, în special ajutorul de urgență acordat popul ațiilor –
victime ale conflictelor armate, ocupă un loc din ce în ce mai important în politica
internațională. Ele au devenit o componentă a diplomației statelor de drept .
Niciodată până acum nu au fost atât de mult dezbătute la Națiunile Unite, în cadrul
parlamentelor naționale ,obiectivele de protejare a drepturilor fundamentale ale
cetățenilor în situațiile de conflicte armate. Ele ocupă un rol primordial în
activitățile operaționale de control civil ale instituțiilor ONU , împreună cu
Societățile Național e de Cruce Roșie (Semilună Roșie) și Comitetul Internațional
al Crucii Roșii. Operațiile umanitare de ur gență se bucură de mult sprijin .
Extinderea spațiului de ajutor umanitar reflectă agravarea situațiilor de criză,
necesită mobiliz area comunității inter naționale și reclamă o schimbare a orientării
politice a programele umanitare ale ONU .
Disciplina presupune o riguroasă reglementare a comportamentului
militarilo r în orice situație și obligația comandanților de a se impune prin forța
exemplului personal și printr -o maniera ireproșabilă de exercitare a autorită ții.
Militarii se pot adresa în apă rarea drepturilor lor unor autorități publice, fără ca
legea să condiționeze acest drept de reglementările militare referitoare la rapoartele

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
211 din 258 personal e. Comandanții militari au obligația de a permite subordonaților să se
adreseze în orice mod Avocatului Poporului cu privire la lezarea drepturilor și
libertăților lor, cu excepția restrângerilor legale. Niciun act normativ cu caracter
militar nu împiedică militarii să se adr eseze organizațiilor neguvernamentale în
promovarea propriilor lor drepturi.
Militarilor le este deschisă calea instituțională a dreptului la recurs în
contenciosul administrativ. Put erea discreționară ,pe care legea o conferă unor
autorități adminis trative din care face parte și armata, nu trebuie să cadă în capcana
excesului de putere, deoarece în societățile democ ratice este consacrat dreptul
cetățenilor de a cere socoteală oricărui agent public pentru actul de administrare .
Cu alte cuvinte, putere a discreționară a autorităților militare este întotdeauna
determinată legal, iar militarii, ca agenți statali obligați să respecte legile, nu
trebuie să ajungă să încalce drepturile f undamentale ale omului pe timp de pace , în
situații de criză social ă, pe durata desfășurării conflictelor arma te și în teatrele
operațiilor multinaționale de menținere a păcii .

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
212 din 258

Pagină albă

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
213 din 258
LISTA ABREVIERILOR/ACRONIMELOR

U.E. Uniunea Europeană European Union
N.A.T.O. Organizația Atlanticului de Nord North Atlan tic Treaty
Organization
O.S.C.E. Organizația pentru Securitate și Cooperare în
Europa Organization for Security and
Cooperation în Europe
O.N.U. Organizația Națiunilor Unite United Nations
CSAT Consiliul Suprem de Apărare a Țării Supreme Council of Na tional
Defence
PESC Politica Externă și de Securitate Comună Common Foreign and Security
Policy
PESAC Politica Europeană de Securitate și Apărare
Comună European Security and
Defence Policy
E.U.L.E.X. Misiunea Uniunii Europene de menținere a păcii în
domeniul justiție – poliție și vamă EU Mission peacekeeping în
court – police and customs
C.E.A. Comunitatea Europeană de Apărare European Defence Community
U.E.O. Uniunea Europei Occidentale The Western European Union
C.E. Comunitățile Europene Europe an Communities
T.U.E. Tratatul Uniunii Europene EU Treaty
C.P.E. Cooperare Politică Europeană European Political Cooperation
W.E.A.O. Organizația Vest -Europeană de Armamente Western European Armaments
Organization
C.A.G.R.E. Consiliul Afaceri Europene și Relații Externe al UE European Affairs and External
Relations Council of the EU
C.O.P.S. Comitetul Politic și de Securitate Political and Security
Committee
E.U.M.C. Comitetul Militar al Uniunii Europene European Union Military
Committee
E.U.M.S. Stafful Militar al Uniunii Europene EU Military staff

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
214 din 258 ESDU Uniunea Europeană de Securitate și Apărare European Security and
Defence Union

SHAPE Sediul Central al Puterilor Aliate Europene European Headquarters of the
Allied Powers
ADM Arme de distrugere în masă Weapons of mass destruction
JAI Justiție și Afaceri Interne Justice and Home Affairs
SLSJ Spațiu de libertate, securitate și justiție European Area of Freedom
Security & Justice

SCIFA Comitetul strategic privind imigrația, frontierele și
azilu l Strategic Committee on
Immigration , Borders and
Asylum
CEJ Curtea de Justiție Europeană European Court of Justice
SIS Sistemul de Informații Schengen Schengen Information System
VIS Sistemul de Informații privind Vizele Visa Information System
EDA Agenția Europeană de Apărare European Defence Agency
EARMCA Agenția Europeană privind Dezvoltarea
Capacităților de Apărare, Cercetare, Achiziții și
Armamente European Agency on defense
capabilities , research ,
acquisition and armaments
OIM Organizația Inter națională pentru Migrațiune International Organization for
Migration
UNICEF Fondul Internațional pentru Urgențe ale Copiilor al
Națiunilor Unite International Children's
Emergency Fund for the
United Nations
ADM Arme de distrugere în masă Weapons of mas s destruction
EUROPOL Oficiul European de Poliție European Police Office
CEPOL Colegiul European de Poliție European Police College
SECI Inițiativa de Cooperare Sud -Est Europeană Initiative for Southeast
European Cooperation
CMO Centrul de Monitorizar e Operativă Operative Monitoring Center

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
215 din 258
BIBLIOGRAFIE

I. Acte normative
1. Constituția României 1991 (Monitorul Oficial nr. 233 din 21 noi embrie 1992)
și revizuită în 2003 (Monitorul Oficial nr. 758 din 29 octombrie 2003).
2. Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României (Monitorul Oficial
nr. 163/1991).
3. Legea nr. 45/1994 a apărării naționale a României (Monitorul Oficial nr.
172/199 4).
4. Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare (Monitorul Oficial nr.
155/1995).
5. Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul
Poporului (Monitorul Oficial nr. 48/1997).
6. Legea nr. 188/1999 a statutului funcționarilor publici (Monitorul Oficial nr.
600/1999).
7. Legea nr. 195/2000 privind constituirea și organizarea clerului militar
(Monitorul Oficial nr. 561/2000).
8. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (Monitorul Oficial nr.
115/2004).
9. Legea nr. 395/2005 privi nd suspendarea pe timp de pace a serviciului militar
obligatoriu și trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat (Monitorul
Oficial nr. 1155/2005).
10. Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaților și gradaților voluntari
(Monitorul Oficial nr. 868/20 06).
11. Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare (Monitorul
Oficial nr. 990/2006).
12. Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării
(Monitorul Oficial nr. 654/2006).
13. Legea contenciosului administrativ nr. 554 /2004 (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 11.555 din 7 decembrie 2004).

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
216 din 258 14. HG nr. 906/1999 pentru aprobarea Normelor privind aplicarea actelor
internaționale referitoare la controlul armamentelor (Monitorul Oficial nr.
557/1999).
15. HG nr. 327/2000 pri vind organizarea și funcționarea Agenției de Control al
Exporturilor Strategice și a Interzicerii Armelor Chimice (Monitorul Oficial
nr. 179/2000).
16. HG nr. 1273/2000 pentru aprobarea Planului național de acțiune privind
egalitatea de șanse între femei și bă rbați (Monitorul Oficial nr. 659/2000).
17. Ordinul ministrului apărării naționale nr. M. 50/2001, organizarea și
funcționarea Comisiei de Dialog Social din M.Ap.N.
18. Ordinul ministrului apărării naționale nr. M. 59/2001, constituirea în M.Ap.N.
a comisiilor pen tru probleme sociale.

II. Tratate internaționale
1. Carta Națiunilor Unite, semnată la San Francisco la 26 iunie 1945,
http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite
2. Carta Națiunilor Unite, din 26/06/1945, publicată în Broșura nr. 0 din
26/06/1945, cu modificările aprobate prin Decretul nr. 552/1972 .
3. Convenția (I) pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele
armate în campanie , încheiată la Geneva la 12 august 1949, ratificată prin
Decretul Marii Adunări Naționale nr. 183/1954, publicată în Buletinul Oficial
nr. 25/1954.
4. Convenția (II) pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și
naufragiaților din forțele armate pe mare , încheiată la Geneva la 12 august
1949, ratificată prin Decretul Marii Adunări Naționale nr. 183/1954, publicată
în Buletinul Oficial nr. 25/1954 .
5. Convenția (III) cu privire la tratamentul prizonierilor de război , încheiată la
Geneva la 12 august 1949, ratificată prin Decretul Marii Adunări Naționale nr.
183/1954 , publicată în Buletinul Oficial n r. 25/1954.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
217 din 258 6. Convenția (IV) cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război ,
încheiată la Geneva la 12 august 1949, ratificată prin Decretul Marii Adunări
Naționale nr. 183/1954, publicată în Buletinul Oficial nr. 25/1954 .
7. Convenția de la Haga din 1954 privind protecția bunurilor culturale ,
Regulament de aplicare și Protocol // Cloșcă I., Suceavă I. Dreptul
internațional umanitar al conflictelor armate (documente), – București:
Asociația Română de Drept Umanitar, Casa de e ditură Șansa SRL, 1993.
8. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, adoptată în 950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
9. Primul Protocol adițional la Convențiile de la Geneva, semnate la 12 august
1949,referitor la protecția v ictimelor conflictelor armate internaționale
adoptat la Geneva la 10.07.1977 , ratificat de România prin Decretul
Consiliului Provizoriu de Uniune Națională nr. 224 /1990, publicat în
Monitorul Oficial nr. 68/1990
10. Protocolul II adițional la Convențiile de l a Geneva, semnate la 12 august
1949, referitor la protecția victimelor conflictelor armate fără caracter
internațional adoptat la Geneva la 10.07.1977 , ratificat de România prin
Decretul Consiliului Provizoriu de Uniune Națională nr. 224/1990, publicat în
Monitorul Oficial nr. 68/1990
11. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice a fost ratificat de
România , prin Decretul nr. 212/1974 și publicat în Buletinul Oficial nr. 146
din 20/11/1974.
12. Pactul internațional cu privire la drepturile ec onomice, sociale și culturale ,
ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din
20/11/1974.
13. Statutul Curții Internaționale de Justiție. Semnat la San Francisco la 26 iunie
194. Anexa nr.1 la Carta ONU.
14. Statutul Curții Intern aționale Penale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998, în
vigoare din 1 iulie 2002, Ratificat de România prin Legea nr. 111 /2002,
publicat în Monitorul Oficial nr. 211/2002.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
218 din 258 15. Venice Commission, Report on the legal foundation for foreign policy, approved
by th e Commission at its 35th meeting (Venice, 12 –13 June 1998).
16. Venice Commission, Opinion on human rights ÎN Kosovo : Possible
establishment of review mechanisms, adopted by the Commission at its 60th
Plenary Session ( Venice , 8-9 October 2004).

III. Monografi i, lucrări de autor
1. Alexandrescu Grigore, Amenințări în mediul de securitate, în Studii de
securitate și apărare, vol. I, Editura U.N.Ap. „Carol I” , București, 2005.
2. Alexe A., Evoluții și tendințe actuale în cadrul OSCE , în revista LEX, editată
de Direcția Legislație și Asistență Juridică din Ministerul Apărării, nr. 1/2007.
3. Alland D., Droit international public , Presses Universitaires de France, Paris,
2000.
4. Almand G., Verba S., Cultura civică, București, 1996.
5. Antonescu O., Jandarmeria de la peacekeeping la peacebuilding , Editura
CTEA, București, 2006.
6. Atanasiu Teodor (coordonator), România -NATO, tratate fundamentale, texte,
note, comentarii și legislație națională incidentă , București, Editura Militară,
2006.
7. Avril Pierre, Giquel Jean, Droit parlementa ire, 2e edition, Paris, Editura
Montchrestien, 1996.
8. Bahrin D., Controlul domestic civil privind armata, teză de doctorat,
Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București, 2005.
9. Bădălan Eugen, Frunzeti Teodor, Asimetria și idiosincrasia în acțiunil e
militare , Editura CTEA, București, 2004.
10. Băhnăreanu Cristian, Resursele energetice și mediul de securitate la început de
secol XXI , Editura UNAp „Carol I”, București, 2006.
11. Bodunescu I., Dreptul internațional public la sfârșit de mileniu doi , Academia
Hercules, Băile Herculane, 1995.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
219 din 258 12. Brezoianu Dumitru, Drept administrativ român , Editura All Beck, București,
2004.
13. Buergenthal T., Weber R., Drept internațional al drepturilor omului , Editura
All Educational, București, 1996.
14. Buzan Barry, Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate
internațională în epoca de după Războiul Rece, Editura Cartier, Chișinău,
2000.
15. Calvocoressi Peter, Politica mondială după 1945, Editura Al Ha, București,
2000.
16. Chiru V., Drept administrativ militar , Editura C urierul Justiției Militare, rtea
Penală Internațională , Editura Militară, București, 2008.
17. Cloșca I., Despre diferendele internaționale și căile soluționării lor , Editura
Științifică, București, 1973.
18. Cloșcă I., Suceavă I., Tratat de drept internațional u manitar , București, 2000.
19. Cloșcă I., Vlad C., Suceavă I, Drept internațional umanitar la începutul
secolului XXI , București, 2003.
20. Cloșcă Ionel, Conflictele armate și căile soluționării lor , Editura Militară,
București, 1982.
21. Cloșcă, I. Suceavă , Tratat de drepturile omului , Editura V.I.S. Print, București,
2003, pp. 271 și urm.
22. Constantinescu M., Muraru I., Iorgovan A., Revizuirea constituției României.
Explicații și comentarii , Editura Rosetti, București, 2003.
23. Coutou -Bégravile H., Troité de strategie, Editura Economica , Paris, 2002.
24. Crețu V., Nerecurgerea la forță în relațiile internaționale , Editura Politică,
București, 2002.
25. Dașcovici N., Ghelmegeanu M., Bolintineanu Al., ONU – organizare și
funcționare , 1982.
26. Dediu Costel, Aspecte juridice ale planifi cării și desfășurării operațiilor
multinaționale , Teză de doctorat, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”,
București, 2010.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
220 din 258 27. Diaconescu G., F. Șerban, N. Pavel, Controlul asupra armatei în România ,
Editura Enciclopedică, București, 1996.
28. Diaconu Ion , Curs de drept internațional public , Editura Șansa SRL,
București.
29. Dicționarul Explicativ al Limbii Române , Academia Română, Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996.
30. Dragoman I., Actele autorităților militar e, Editura Lumina Lex, București,
2003.
31. Dragoman I. , Drept internațional aplicabil în conflictele armate , Editura
AISM, București, 1993.
32. Dragoman I., Drept internațional umanitar , Editura Fundației „Andrei
Șaguna”, Constanța, 1999.
33. Dragoman I., Dreptul la carieră al cadrelor militare. Răspunderea cadrelor
militare, Editura AISM, Bucure ști, 1998.
34. Dragoman I., Organizațiile internaționale și dreptul internațional umanitar ,
Editura AISM, Bucure ști, 2000.
35. Dragoman I., Păun G. ș.a., Dreptul public și administraț ia în studiile doctorale
de științe militare, vol. I, Editura UNAp „Carol I“, Bucure ști.
36. Dragoman I., Păun G. ș.a., Dreptul public și administrația în studiile doctorale
de științe militare, vol. I, Editura UNAp „Carol I“, Bucure ști.
37. Dragoman Ion, Actele autorităților militare , Editura Lumina LEX, București,
2003.
38. Dragoman Ion, Drepturile omului în forțele armate. Buna guvernare , Editura
C.H. Beck, București, 2006.
39. Duculescu Victor, Călinoiu Constanța, Duculescu Georgeta, Tratat de teorie și
practică parl amentară , Editura Lumina Lex, București, 2001.
40. Enache Marian, Controlul parlamentar , Editura Collegium, Polirom, Iași,
1998.
41. Frunzeti T. și Dulea G. (coordonatori), Psihologia terorismului în era
globalizării , Editura CTEA, București, 2007.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
221 din 258 42. Frunzeti T., Globalizarea securității , Editura Militară, București, 2006.
43. Fundățeanu Preda C., Libertatea mărilor și prizele marine , cu prefață de
Nicolae Titulescu, București, 1935.
44. Glaser E., Importanța problemelor de procedură în dreptul internațional
contemporan, în „Studii și cercetări juridice”, nr. 4, 1983.
45. Gnesotto Nicole (ed.), War and Peace: European Conflict Prevention ,
Institute for Security Studies of WEU 1993.
46. Grotius Hugo, Despre dreptul războiului și al păcii , Editura Științifică,
Bucure ști.
47. Ionescu Crist ian, Drept constituțional și instituții politice , vol. II – Sistemul
constituțional românesc, Editura Lumina Lex, București, 2001.
48. Iordache C., Coman D., Drept internațional umanitar, Editura Universității
Naționale de Apărare „Carol I” , București, 2009.
49. Iordache C., Drept operațional , Editura AISM, Bucure ști, 2002.
50. Iorgovan A., Drept administrativ, tratat elementar , Vol. I -IV, Editura
Hercules, Bucure ști, 1993.
51. Iorgovan A., Drept constituțional și instituții politice. Teorie generală , Editura
Galeriile J.L . Calderon, București, 1994.
52. Iorgovan A., Șerban F., Despre actele de comandament cu caracter militar ,
Revista de drept public nr. 1 -2/1997.
53. Iorgovan A., Tratat de drept administrativ , Editura All Beck, București, 2001.
54. Iorgovan A., Tratat de drept adminis trativ , Vol. I și II, Ediția a II -a revăzută și
adăugată, Editura Nemira, București, 1996.
55. Iorgovan Antonie, Drept constituțional și instituții politice, Teoria generală ,
Editura Galeriile J.L. Calderon, București, 1994.
56. Istrate C., Dreptul dezarmării – Acorduri internaționale , Editura All Beck,
București, 2005.
57. Jura C., Rolul organizațiilor nonguvernamentale pe plan internațional , Editura
All Beck, Bucure ști, 2003.
58. Kelsen H., Doctrina pură a dreptului , Editura Humanitas, București, 2000.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
222 din 258 59. Kelsen H., Doctrin ă pură a dreptului , Editura Humanitas, București, 2000.
60. Kissinger H., Diplomația, București, 1998.
61. Lippmann Walter, A Wolfers, Discord and Collaborati Baltimore , Johns
Hopkins University Press, 1962,.
62. Marcu Florin, Marele dicționar de neologisme, Editura S aeculum I.O,
București, 2000.
63. Medaru Alina Ioana, Căi de afirmare și promovarea intereselor naționale în
organizații precum NATO și UE, Colegiul Național de Apărare, București,
2006.
64. Morgenthau H.J., Politica între națiuni , Editura Polirom, Bucure ști, 2007 .
65. Mureșan Mircea, Văduva Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul războiului,
Editura UNAp, București, 2004.
66. Nef Jorge, Human Security and Mutual Vulnerability: The Global Political
Economy of Development and Underdevelopment , Ottawa: IDRC Books,
1999.
67. Negu lescu P., Tratat de drept administrativ , Vol. I, Principii generale, Ediția
a IV-a, Institutul de Arte Grafice „E. Marvan”, București, 1934.
68. Negulescu Paul, Tratat de drept administrativ , Vol. I, Principii generale, Ediția
a IV-a, București, Institutul de arte grafice E. Marvan, 1934 .
69. Nicole Gnesotto (ed.), War and Peace: European Conflict Prevention ,
Institute for Security Studies of WEU 1993.
70. Popescu D., Năstase A., Drept internațional public , Casa de Editură și Presă „
Șansa” SRL, București, 1997.
71. Pope scu D., Năstase A., Drept internațional public , Casa de Editură și Presă „
Șansa” SRL, București, 1997.
72. Popescu D., Popescu M.I., Dreptul mediului, documente și tratate
internaționale , vol. III, Editura Artprint, București, 2002.
73. Popescu D., Popescu M.I., Dreptul mediului, documente și tratate
internaționale , vol. III, Editura Artprint, București, 2002.
74. Rarincescu C., Contenciosul administrativ român , Ediția a II -a, București.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
223 din 258 75. Războiul și neutralitatea, colecție de texte , Institutul de Arte Grafice „N.V.
Ștefăniu”, București, 2004.
76. Santai Ioan, Drept administrativ și știința administrației , vol. II, Editura
Risoprint, Cluj -Napoca, 2002.
77. Sava I.N., Tibil G. și Zulean M. (coordonatori), Armata și societatea , Editura
Info-Team, 1998.
78. Scăunaș S. , Drept internaț ional public , Editura AllBeck, Bucure ști, 2002.
79. Smith Michael E., Implementation: Making the EU’s International Relations
Work , în Hill Christopher, Smith Michael, International Relations and the
European Union , Oxford University Press, Oxford, New York, 2005.
80. Titulescu N., Discursuri , Editura Științifică, București, 1967.
81. Tuchman B.W., Trufașa citadelă , Editura Politică, București, 1977.
82. Văduva G., Războiul viitorului, viitorul războiului , Editura U.N.Ap.,
Bucure ști, 2004.
83. Vedinaș V., Deontologia vieții publice , Editura Universul Juridic, București,
2007.
84. Vedinaș V., Statutul funcționarilor publici , Editura Nemira, București, 1998.
85. Vellas P., Droit International Public , Paris, 1967.
86. Walter Lippmann, A Wolfers, Discord and Collaborati Baltimore , Johns
Hopkins University Press, 1962.
87. Zulean Marian, Armata și societatea în tranziție, Studii de securitate , Editura
Tritonic, București, 2003.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
224 din 258

Pagină albă

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
225 din 258

LISTA ANEXELOR

Anexa nr. 1 Carta Organizației Națiunilor Unite
semnată la 26 iunie 1945 la San Francisco
intrată în vigoare la 24 octombrie 1945

Anexa nr. 2 Declarația Universală a Drepturilor Omului
(10 decembrie 1948)

Anexa nr. 3 Consiliul Europei

Anexa nr. 4 Constituția României

Anexa nr. 5 Prezentarea generală a legisla țiilor naționale cu privire la
Autoritatea de a decide participarea la misiuni în
Străinătate

Anexa nr. 6 Controlul parlamentar al deciziilor de desfă șurare în
misiuni în afara teritoriului na țional în statele membre ale
Uniunii Europene

Anexa nr. 7 Impl icațiile integrării României în UE și NATO
asupra modificărilor din 2003 ale constituției din 1991

Anexa nr. 8 Promovarea securității internaționale prin cooperare

Anexa nr. 9 Implicațiile integrării României în NATO și UE
asupra adoptării și adaptării legislației interne
în domeniul securității și apărării naționale

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
226 din 258

Pagină albă

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
227 din 258
Anexa nr. 1-extras

Carta Organizației Națiunilor Unite
semnată la 26 iunie 1945 la San Francisco
intrată în vigoare la 24 octombrie 194 5

Capitolul I: Scopuri și principii
Articolul 1
Scopurile Națiunilor Unite sunt următoarele:
1. Să mențină pacea și securitatea internațională, și, în acest scop: să ia măsuri
colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva pă cii și
pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii și să
înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și
dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu
caracter internațional care ar putea duce la o încălcare a păcii;
2. Să dezvolte relații prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului
egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele, și să ia
oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;
3. Să realizeze cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale
cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea
respectării drepturilor omului și lib ertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire
de rasă, sex, limbă sau religie;
4. Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea
acestor scopuri comune .

Capitolul V: Consiliul de Securitate
Componență
Articolul 23
1. Consiliul de Securitate va fi alcătuit din cincisprezece membri ai Națiunilor
Unite. Republica China, Franța, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
228 din 258 Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord și Statele Unite' ale Americii vor fi
membri permanenți al Consiliului de Securitate. Adunarea Generală va alege alți
zece Membri ai Organizației ca membri nepermanenți ai Consiliului de Securitate,
ținând în special seama în primul rând de contribuția Membrilor Națiunilor Unite
la menținerea păcii ș i securității internaționale și la înfăptuirea celorlalte scopuri
ale Organizației și, de asemenea, de o repartiție geografică echitabilă.
2. Membrii nepermanenți ai Consiliului de Securitate vor fi aleși pe o perioadă de
doi ani. La prima alegere de memb ri nepermanenți, după sporirea numărului de
membri ai Consiliului de Securitate de la unsprezece la cincisprezece, doi dintre
cei patru membri adăugați vor fi aleși pe o perioadă de un an. Membrii al căror
mandat expiră nu vor putea fi realeși imediat.
3. Fiecare membru al Consiliului de Securitate va avea un reprezentant în Consiliu.
Funcții și puteri
Articolul 24
1. Spre a asigura acțiunea rapidă și eficace a Organizației, Membrii săi conferă
Consiliului de Securitate răspunderea principală pentru mențin erea păcii și
securității internaționale și recunosc că, îndeplinindu -și îndatoririle impuse de
această răspundere, Consiliul de Securitate acționează în numele lor.
2. în îndeplinirea acestor îndatoriri, Consiliul de Securitate va acționa în
conformitate cu Scopurile și Principiile Națiunilor Unite. Puterile specifice
acordate Consiliului de Securitate pentru îndeplinirea acestor îndatoriri sunt
definite în Capitolele VI, VII, VIII și XII.
3. Consiliul de Securitate va supune spre examinare Adunării Gene rale rapoarte
anuale și, când va fi necesar, rapoarte speciale.
Articolul 25
Membrii Națiunilor Unite sunt de acord să accepte și să execute hotărârile
Consiliului de Securitate, în conformitate cu prezenta Cartă.
Articolul 26
În scopul de a promova st abilirea și menținerea păcii și securității internaționale,
fără a folosi pentru înarmări decât un minimum din resursele umane și economice

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
229 din 258 ale lumii, Consiliul de Securitate are sarcina de a elabora, cu ajutorul Comitetului
de Stat -Major, prevăzut în Arti colul 47, planuri care vor fi supuse Membrilor
Națiunilor Unite în vederea stabilirii unui sistem de reglementare a înarmărilor.
Votare
Articolul 27
1. Fiecare membru al Consiliului de Securitate va dispune de un vot.
2. Hotărârile Consiliului de Securita te în probleme de procedură vor fi adoptate cu
votul afirmativ a nouă membri.
3. Hotărârile Consiliului de Securitate în toate celelalte probleme vor fi adoptate cu
votul afirmativ a nouă membri, cuprinzând și voturile concordante ale tuturor
Membrilor pe rmanenți, cu condiția ca, în cazul hotărârilor care se adoptă în
temeiul Capitolului VI și al Articolului 52, paragraful 3, o parte la un diferend să se
abțină de la votare.
Procedură
Articolul 28
1. Consiliul de Securitate va fi astfel organizat încât să -și poată exercita funcțiile
fără întrerupere. în acest scop, fiecare membru al Consiliului de Securitate trebuie
să aibă oricând un reprezentant la Sediul Organizației.
2. Consiliul de Securitate va tine ședințe periodice, la care fiecare dintre membrii
săi poate, dacă dorește, să fie reprezentat de un membru al guvernului său ori de un
alt reprezentant special desemnat.
3. Consiliul de Securitate poate ține ședințe în alte locuri decât Sediul Organizației,
pe care le socotește cele mai indicate pentru a -i înlesni lucrările.
Articolul 29
Consiliul de Securitate poate înființa organele subsidiare pe care le consideră
necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale.
Articolul 30
Consiliul de Securitate va stabili propriile sale reguli de procedură, inclusi v modul
de desemnare a Președintelui său.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
230 din 258 Articolul 31
Orice Membru al Națiunilor Unite care nu este membru al Consiliului de Securitate
poate participa, fără drept de vot, la discutarea oricărei probleme supuse
Consiliului de Securitate, ori de câte or i acesta consideră că interesele acelui
Membru sunt afectate în mod special.
Articolul 32
Orice Membru al Națiunilor Unite care nu este membru al Consiliului de Securitate
sau orice Stat care nu este Membru al Națiunilor Unite, dacă este parte într -un
diferend examinat de Consiliul de Securitate, va fi invitat să participe, fără drept de
vot, la discuțiile cu privire la acel diferend. Consiliul de Securitate va determina
condițiile pe care le consideră juste pentru participarea unui Stat care nu este
Memb ru al Națiunilor Unite .

Capitolul VI: Rezolvarea pașnică a diferendelor
Articolul 33
1. Părțile la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea
păcii și securității internaționale trebuie să caute să -1 rezolve, înainte de toa te, prin
tratative anchetă, mediație, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la
organizații sau acorduri regionale sau prin alte mijloace pașnice, la alegerea lor.
2. Consiliul de Securitate, când socotește necesar, invită părțile să -și rezolv e
diferendul prin asemenea mijloace.
Articolul 34
Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situație care ar putea
duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere unui diferend, în scopul de a
stabili dacă prelungirea diferen dului sau situației ar putea pune în primejdie
menținerea păcii și securității internaționale.
Articolul 35
1. Orice Membru al Națiunilor Unite poate atrage atenția Consiliului de Securitate
sau Adunării Generale asupra oricărui diferend sau situații de natura celor
menționate în Articolul 34.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
231 din 258 2. Un Stat care nu este Membru al Națiunilor Unite poate atrage atenția Consiliului
de Securitate sau Adunării Generale asupra oricărui diferend la care este parte dacă
acceptă în prealabil, în privința acelui difer end, obligațiile de rezolvare pașnică
prevăzute în prezenta Cartă.
3. Acțiunile întreprinse de Adunarea Generală în chestiunile asupra cărora i se
atrage atenția în temeiul Articolului de față vor fi supuse dispozițiilor Articolelor
11 și 12.
Articolul 3 6
1. Consiliul de Securitate poate, în orice stadiu al unui diferend de natura celor
menționate în Articolul 33 ori al unei situații similare, să recomande procedurile
sau metodele de aplanare corespunzătoare.
2. Consiliul de Securitate va lua în consider are orice proceduri de rezolvare a
diferendului deja adoptate de părți.
3. Făcând recomandări în temeiul prezentului Articol, Consiliul de Securitate va
tine seama și de faptul că, în regulă generală, diferendele de ordin juridic trebuie să
fie supuse de p ărți Curții Internaționale de Justiție, în conformitate cu dispozițiile
Statutului Curții.
Articolul 37
1. În cazul în care părțile la un diferend de natura celor menționate în Articolul 33
nu reușesc sâ -1 rezolve prin mijloacele indicate în acel Articol, ele îl vor supune
Consiliului de Securitate.
2. În cazul în care Consiliul de Securitate socotește că prelungirea diferendului ar
putea, în fapt, să pună în primejdie menținerea păcii și securității internaționale, el
va hotărî dacă trebuie să acționeze în temeiul Articolului 36 sau să recomande
condițiile de rezolvare pe care le va considera potrivite.
Articolul 38
Fără a se aduce atingere dispozițiilor Articolelor 33 -37, Consiliul de Securitate
poate, dacă toate părțile la un diferend cer aceasta, să facă recomandări părților în
scopul rezolvării pașnice a diferendului .

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
232 din 258 Capitolul VII: Acțiunea în caz de amenințări împotriva păcii, de încălcări ale
păcii și de acte de agresiune
Articolul 39
Consiliul de Securitate va constata existența unei amenințăr i împotriva păcii, a unei
încălcări a păcii sau a unui act de agresiune și va face recomandări ori va hotărî ce
măsuri vor fi luate, în conformitate cu Articolele 41 și 42, pentru menținerea sau
restabilirea păcii și securității internaționale.
Articolul 40
Pentru a preîntâmpina o agravare a situației, Consiliul de Securitate poate ca,
înainte de a face recomandări sau a hotărî asupra măsurilor care trebuie luate în
conformitate cu Articolul 39, să invite părțile interesate să se conformeze măsurilor
provi zorii pe care le consideră necesare sau de dorit. Asemenea măsuri provizorii
nu vor prejudicia întru nimic drepturile, pretențiile sau poziția părților interesate.
Consiliul de Securitate va tine seama în modul cuvenit de neexecutarea acestor
măsuri proviz orii.
Articolul 41
Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri, care nu implică folosirea forței
armate, trebuie luate spre a se da urmare hotărârilor sale și poate cere Membrilor
Națiunilor Unite să aplice aceste măsuri. Ele pot să cuprindă întrerupe rea totală sau
parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene,
poștale, telegrafice, prin radio și a altor mijloace de comunicație, precum și ruperea
relațiilor diplomatice.
Articolul 42
În cazul în care Consiliul de Sec uritate va socoti că măsurile prevăzute în Articolul
41 nu ar fi adecvate ori că s -au dovedit a nu fi adecvate, el poate întreprinde, cu
forțe aeriene, navale sau terestre, orice acțiune pe care o consideră necesară pentru
menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. Această acțiune poate
cuprinde demonstrații, măsuri de blocadă și alte operațiuni executate de forțe
aeriene, maritime sau terestre ale Membrilor Națiunilor Unite.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
233 din 258 Articolul 43
1. Toți Membrii Națiunilor Unite, spre a con tribui la menținerea păcii și securității
internaționale, se obligă să pună la dispoziția Consiliului de Securitate, la cererea
sa și în conformitate cu un acord sau acorduri speciale, forțele armate, asistența și
înlesnirile, inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru menținerea păcii și
securității internaționale.
2. Acordul sau acordurile menționate mai sus vor stabili efectivele și natura acestor
forțe, gradul lor de pregătire și amplasarea lor generală, precum și natura
înlesnirilor și asistenței car e urmează să fie acordate.
3. Acordul sau acordurile vor fi negociate cât mai curând posibil, la inițiativa
Consiliului de Securitate. Ele se vor încheia între Consiliul de Securitate și Membri
ai Organizației, sau între Consiliul de Securitate și grupuri de Membri ai
Organizației și vor fi supuse ratificării statelor semnatare, în conformitate cu
procedura lor constituțională.
Articolul 44
Atunci când Consiliul de Securitate a hotărât să recurgă la forță, el trebuie, înainte
de a cere unui Membru nerepre zentat în Consiliu să pună la dispoziție forțe armate,
în executarea obligațiilor asumate de acesta în temeiul Articolului 43, să invite pe
acel Membru ca, dacă dorește, să participe la luarea hotărârilor Consiliului de
Securitate privind folosirea conting entelor de forțe armate ale acelui Membru.
Articolul 45
Spre a permite Organizației să ia măsuri urgente de ordin militar, Membrii
Națiunilor Unite vor menține contingente naționale de forțe aeriene imediat
utilizabile pentru o acțiune combinată de const rângere internațională. Efectivele și
gradul de pregătire ale acestor contingente, precum și planurile pentru acțiunea lor
combinată vor fi stabilite de către Consiliul de Securitate, cu ajutorul Comitetului
de Stat -Major, în limitele indicate prin acordul sau acordurile speciale, menționate
în Articolul 43.
Articolul 46
Planurile pentru folosirea forțelor armate vor fi stabilite de Consiliul de Securitate
cu ajutorul Comitetului de Stat -Major.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
234 din 258 Articolul 47
1. Se va înființa un Comitet de Stat -Major pent ru a sfătui și asista Consiliul de
Securitate în toate problemele referitoare la mijloacele de ordin militar necesare
Consiliului de Securitate pentru menținerea păcii și securității internaționale, la
folosirea și comanda forțelor puse la dispoziția sa, l a reglementarea înarmărilor și
la eventuala dezarmare.
4. Cu autorizația Consiliului de Securitate și după consultarea cu organizațiile
regionale corespunzătoare, Comitetul de Stat -Major poate înființa subcomitete
regionale.
Articolul 48
1. Măsurile nece sare executării hotărârilor Consiliului de Securitate în scopul
menținerii păcii și securității internaționale vor fi luate de toți Membrii Națiunilor
Unite sau de unii dintre ei, după cum va stabili Consiliul de Securitate.
Articolul 50
Dacă Consiliul d e Securitate ia măsuri preventive sau de constrângere împotriva
unui Stat, orice alt Stat, indiferent dacă este sau nu Membru al Națiunilor Unite,
care întâmpină dificultăți economice deosebite, ivite ca urmare a executării acelor
măsuri, va avea dreptul s ă consulte Consiliul de Securitate cu privire la rezolvarea
acelor dificultăți.
Articolul 51
Nicio dispozitie din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de
autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat
împotriva unui Membru al Națiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi
luat măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale.
Măsurile luate de Membri în exercitarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse
imediat la cunoș tința Consiliului de Securitate și nu vor afecta în niciun fel puterea
și îndatorirea Consiliului de Securitate, în temeiul prezentei Carte, de a întreprinde
oricând acțiunile pe care le va socoti necesare pentru menținerea sau restabilirea
păcii și securi tății interna ționale.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
235 din 258 Anexa nr . 2

Declarația Universală a Drepturilor Omului
(10 decembrie 1948)

Articolul 1
Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt
înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unii față de alții în
spiritul fraternității.
Articolul 2
Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate în prezenta
Declarație fără niciun fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare,
sex, limba, religie, opini e politică sau orice alta opinie, de origine națională sau
socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări . În afară de aceasta, nu se va face
nicio deosebire după statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al
teritoriului de care ține o p ersoană, fie că această țară sau teritoriu sunt
independente, sub tutela, neautonome sau supuse vreunei alte limitări a
suveranității.
Articolul 3
Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale.
Articolul 4
Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în servitute; sclavajul și comerțul cu sclavi
sunt interzise sub toate formele lor.
Articolul 5
Nimeni nu va fi supus torturii nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante.
Articolul 6
Fiecare om are dre ptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
236 din 258 Articolul 7
Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală
protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei
discrimin ări care ar viola prezenta Declarație și împotriva oricărei provocări la o
asemenea discriminare.
Articolul 8
Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice
naționale competențe împotriva actelor care violează drepturi le fundamentale ce -i
sunt recunoscute prin constituție sau lege.
Articolul 9
Nimeni nu trebuie sa fie arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar.
Articolul 10
Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și
public d e către un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra
drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie
penală îndreptată împotriva sa.
Articolul 11
Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu carac ter penal are dreptul să fie
presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul
unui proces public în care i -au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale.
Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni ca re nu -i constituiau, în
momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului
internațional sau național. De asemenea, nu se va aplica nicio pedeapsă mai grea
decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârșit actul cu cara cter
penal.
Articolul 12
Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în
domiciliul lui sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputației
sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotr iva unor asemenea
imixtiuni sau atingeri.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
237 din 258 Articolul 13
Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a -și alege reședința în
interiorul granițelor unui stat. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țara,
inclusiv a sa, și de reveni în ț ara sa.
Articolul 14
În caz de persecuție, orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de
azil în alte țări. Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezulta în mod
real d într-o crimă de drept comun sau din acțiuni contrare scopurilor și principiilor
Organizației Națiunilor Unite.
Articolul 15
Orice persoană are dreptul la o cetățenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar
de cetățenia sa sau de dreptul de a -și schimba cetățenia.
Articolul 16
Cu începere de la împlini rea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nicio restricție
în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a
întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul
căsătoriei și la desfacerea ei. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu
consi mțământul liber și deplin al vi itorilor soți. Familia constituie elementul
natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a
statului.
Articolul 17
Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții.
Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Articolul 18
Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept
include libertatea de a -și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de
a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod
public, cât și privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
238 din 258 Articolul 19
Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include
libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta,
de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de
frontier ele de stat.
Articolul 20
Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică. Nimeni
nu poate fi silit să facă parte d într-o asociație.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
239 din 258 Anexa nr. 3

CONSILIUL EUROPEI

Fișă act
Ratificat de
Lege nr. 30/1994

Completat de
Protocol nr. 14/2004

Modificat de
Protocol nr. 14/2004

Aprobat de
Decret nr. 40/1994

Supus spre ratificare de
Decret nr. 40/1994

A se ved ea
Protocol nr. 13/2002
Decret nr. 305/2004
Lege nr. 345/2004
Hotărâre 2004
Hotărâre nr. 2/2005
Protocol nr. 12/2000

Convenție
din 04/11/1950

pentru apărarea drepturilor omului
și a libertă ților fundamentale*

Publicat în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 135 din 31/05/1994

Actul a intrat în vigoare la data
de 31 mai 1994

Tematici

___________
*) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 3, intrat în vigoare
la 21 septembrie 1970, ale Protocolului nr. 5, intrat în vigoare la 20 decembri e
1971, și ale Protocolului nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990 și cuprinzând, în
afară de acestea, textul Protocolului nr. 2 care, în conformitate cu art. 5 paragraful
3, face parte integrantă din convenție odată cu intrarea sa în vigoare la 21
septembrie 1970.

Roma, 4.XI.1950

Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei, luând în considerare
Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea generală a
Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948, considerând că această declarație
urmărește să asigure recunoașterea și aplicarea universală și efectivă a
drepturilor pe care ea le enunță, considerând că scopul Consiliului Europei este

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
240 din 258 acela de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi și că unul dintre
mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea și dezvoltarea drepturilor
omului și a libertă ților fundamentale , reafirmând atașamentul lor profund față de
aceste libert ăți fundamentale care constituie temelia însăși a justiției și a păcii în
lume și a căror menținere se bazează în mod esențial, pe de o parte, pe un regim
politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepție comună și un
respect comun al dr epturilor omului din care acestea decurg, hotărâte, în calitatea
lor de guverne ale statelor europene animate de același spirit și având un
patrimoniu comun de idealuri și de tradiții politice, de respect al libertății și de
preeminență a dreptului, să ia primele măsuri menite să asigure garantarea
colectivă a anumitor drepturi enunțate în Declarația Universală, au convenit
asupra celor ce urmează:

ARTICOLUL 1

Înaltele părți contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor
drepturile și libertățile definite în titlul I al prezentei convenții.

TITLUL I

ARTICOLUL 2

1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi
cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale
pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această
pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în
cazurile în care aceasta ar rezulta d într-o recurgere absolut necesară la forță:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
241 din 258 b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane
legal deținute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o ins urecție.

ARTICOLUL 3

Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante.

ARTICOLUL 4

1. Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie.
3. Nu se consideră muncă forțată sau obligatorie în sensul prezentului articol:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile
prevăzute de art. 5 din prezenta convenție sau în timpul în care se află în libertate
condiționată;
b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă
serviciul militar din motive de conștiință, în țările în care acest lucru este
recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciul ui militar obligatoriu;
c) orice serviciu impus în situații de criză sau de calamități care amenință viața sau
bunăstarea comunității;
d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligațiile civile normale.

ARTICOLUL 5

1. Orice persoană are d reptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit
de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:
a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal
competent;

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
242 din 258 b) dacă a făcut obiect ul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea
la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea
garantării executării unei obligații prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sa le în fața autorității judiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o
infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a -l
împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea ac esteia;
d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub
supraveghere sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorității
competente;
e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane su sceptibile să transmită
o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui
vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o
împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau îm potriva căreia se află în curs
o procedură de expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt și
într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei
acuzații aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit.
c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui
magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judici are și are dreptul de
a fi judecată într -un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în
libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în
cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să
introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într -un termen
scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este
ilegală.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
243 din 258 5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții
contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.

ARTICOLUL 6

1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într –
un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială,
instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale
cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală
îndreptate împotriva sa. Hotărârea treb uie să fie pronunțată în mod public, dar
accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a
procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori
al securității naționale într -o societat e democratică, atunci când interesele minorilor
sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată
absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea
ar fi de natură să aducă atingere int ereselor justiției.
2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce
vinovăția sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într -o limbă pe care o înțel ege și în
mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu
dispune de mi jloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod
gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și
audierea martorilor apără rii în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește
limba folosită la audiere.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
244 din 258 ARTICOLUL 7

1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în
mom entul în care a fost săvârșită, nu constituie o infracțiune, potrivit dreptului
național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă
decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane
vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era
considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de
națiunile civilizate.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
245 din 258 Anexa nr . 4

CONST ITUȚIA ROMÂNIEI *** Republicată
EMITENT: ADUNAREA CONSTITUANTĂ PUBLICATĂ ÎN:
MONITORUL OFICIAL nr. 767 din 31 octombrie 2003

––extras
*) Modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr.
429/2003, publicată în Monitorul Ofic ial al României, Partea I, nr. 758 din 29
octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din
Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându -se textelor o nouă numerotare
(art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). L egea de revizuire a Constituției
României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul național din 18 – 19
octombrie 2003 și a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 oct ombrie 2003 a
Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea
rezultatului referendumului național din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de
revizuire a Constituției României. Constituția României, în forma inițială, a fos t
adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 și a
intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie
1991.

CAP . 2
Drepturile și libertățile fundamentale

ART. 22
Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică
(1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei
sunt garantate.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
246 din 258 (2) Nimeni nu poate fi supus torturii și niciunui fel de pedeapsă sau de tratament
inuman ori degradant.
(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.
ART. 23
Libertatea individuală
(1) Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile.
(2) Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în
cazurile și cu procedura prevăzute de lege.
(3) Reținerea nu poate depăși 24 de ore.
(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător și numai în cursul procesului
penal.
(5) În cursul urmăririi penale arestarea preventiv ă se poate dispune pentru cel mult
30 de zile și se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să
depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile.
(6) În faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii, să verifice
periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive
și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au
determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există
temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate.
(7) Încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de
atac prevăzute de lege.
(8) Celui reținut sau arestat i se aduc de îndată la cunoștință, în limba pe care o
înțelege, motivele reținerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen;
învinuirea se aduce la cunoștință numai în prezența unui avocat, ales sau numit din
oficiu.
(9) Punerea în libertate a celui reținut sau arestat este obligatorie, dacă motivele
acestor măsuri au dispărut, precum și în alte situații prevăzute de lege.
(10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate
provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
247 din 258 (11) Până la rămânerea de finitivă a hotărârii judecătorești de condamnare,
persoana este considerată nevinovată.
(12) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în
temeiul legii.
(13) Sancțiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură pen ală.
ART. 24
Dreptul la apărare
(1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau
numit din oficiu.
ART. 25
Libera circulație
(1) Dreptul la liberă circulație, în țară și în străinătate, este garantat. Legea
stabilește condițiile exercitării acestui drept.
(2) Fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a -și stabili domiciliul sau reședința în
orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară.
ART. 26
Viața intimă, familială și privată
(1) Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
248 din 258 Anexa nr . 5

PREZENTARE GENERALĂ A LEGISLAȚIILOR NAȚIONALE
CU PRIVIRE LA AUTORITATEA DE A DECIDE PARTICIPAREA
LA MISIUNI ÎN STRĂINĂTATE

Nr.
crt. Țară Autoritatea de a decide participarea la misiuni în
străinătate, în condițiile prevăzute în legislația națională Nivelul de
supraveghere
parlamentară
1 Bulgaria Legea cu privire la dislocări, decembrie 2005
Autoritatea depinde de caracteru l misiunii
Ø Adunarea Națională decide cu privire la desfășurarea și
utilizarea forțelor armate bulgare în străinătate pentru scopuri
politico -militare
Ø Consiliul de Miniștri este autorizat să trimită forțe armate
în străinătate, în conformitate cu obli gațiile de stat membru
al unui tratat cu caracter politico -militar și, de asemenea,
pentru misiuni umanitare.
Ø În caz de du biu sau dezacord cu privire la „ caracterul ”
misiunii propuse, Adunarea Națională ar trebui să preia
inițiativa stabilirii naturii m isiunii propuse Mediu
(a fost ridicat
între 1991 –
2005)
2 Republica
Cehă Constituția modificată – articolul 43 în 1999
Ø Parlamentul aprobă desfășurarea forțelor armate în
străinătate
Ø Excepții: Guvernul decide asupra desfășurării, atunci când
acesta se referă la:
o O obligație contractuală internațională de apărare comună
o Operații de sprijin al păcii decise de organizații
internaționale la care Republica Cehă este membră
o operațiuni de salvare ca urmare a unei catastrofe naturale
Ø Guvernul se info rmează, fără întârziere Parlamentul, iar
acesta poate revoca o astfel de decizie Mediu
(anterior a fost
ridicat)
3 Danemarca Constituția
Ø aprobarea prealabilă
Ø Excepții: misiuni de observare cu un număr mic de
persoane Ridicat
4 Finlanda Legea 211/20 06 privind managementul crizelor (anterior
Actul privind Menținerea Păcii din 1984, revizuit în 2001)
Ø sistem triplu de condiționare: Rezoluție a Organizației
Națiunilor Unite, acordul atât a executivului și a
legislativului. Guvernul transmite propuneri către Președinte
numai după consultarea Comisiei pentru afaceri externe a
Parlamentului
Ø Dacă o operație prezintă o provocare din punct de vedere
al dificultății militare sau aceasta nu se bazează pe un mandat
al Consiliului de Securitate al ONU, Guvernu l trebuie să
consulte plenul Parlamentului și îi furnizează un raport cu
privire la chestiune. Ridicat

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
249 din 258 Nr.
crt. Țară Autoritatea de a decide participarea la misiuni în
străinătate, în condițiile prevăzute în legislația națională Nivelul de
supraveghere
parlamentară
Ø Plenul Parlamentului trebuie să fie consultat în momentul
instituirii unei unități în așteptare. Pentru utilizarea unor
astfel de unități în misiuni, trebuie să fie consultată Comisia
pentru afaceri externe
Ø Dacă mai puțin de 10 de persoane sunt trimise în misiune,
Guvernul trebuie să furnizeze un raport Comisiei pentru
Afaceri Externe, înainte de a trimite propunerea sa
Președintelui.
5 Germania Legea desfășurării din 2004
Ø aprobarea prealabilă a Parlamentului este necesară.
Excepții:
Ø misiuni umanitare
Ø Pentru misiuni de mică intensitate și importanța cererea
guvernului este difuzată în rândul membrilor Parlamentului
și este considerată a fi a probată cu excepția cazului în care
un grup sau un minim de cinci la suta din parlamentari
solicită o procedură formală, în termen de șapte zile,.
Parlamentul poate cere retragerea trupelor Ridicat
6 Grecia Legea 2292/1995, art. 3
Ø Consiliul de Miniștr i hotărăște în conformitate cu
obligațiile rezultate din acordurile internaționale
Ø Ministerul Apărării informează Comisia pentru Afaceri
Externe și de Apărare Scăzut
8 Ungaria Constituția modifică 2003
Ø este necesară aprobarea prealabilă a Parlamentu lui
O majoritate de două treimi din voturi a membrilor
Parlamentului prezenți este necesară pentru a deciziei
Ø Excepții: misiuni în cadrul Organizației Tratatului
Atlanticului de Nord și Politicii Europene de Securitate și
Apărare (excepție de la aproba rea prealabilă începând din
februarie 2006) Mediu
(a fost ridicat
înainte)
9 Italia Ø Legea 25/1997 – aprobarea prealabilă pentru toate deciziile
pe probleme de securitate și de apărare, înainte de punerea
lor în aplicare.
Ø Constituția – clauza de urgen ță, se pot face decrete care
apoi trebuie să fie convertite în legi în termen de 60 de zile.
Dezbateri parlamentare au avut loc după dislocarea trupelor
în 2003 (Irak) și 2006 (Liban). Desfășurarea de trupe în
străinătate a fost aprobată anterior de către Parlament. Mediu către
ridicat
10 Olanda Constituția modifică 2000, art. 100
Ø Guvernul informează Parlamentul în avans (pe baza unei
scrisori) Mediu
11 Polonia Statutul privind normele desfășurării 1998
Ø Parlamentul trebuie să fie informat imediat ce guvernul
decide Scăzut
13 Portugalia Legea 46/2003 privind dislocările în străinătate
Guvernul trebuie să comunice Parlamentului deciziile sale
Ø Legea cu privire la Forțele Armate și Apărarea Națională
29/1982, modificată în martie 2007: Președintele Comisiei Scăzut

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
250 din 258 Nr.
crt. Țară Autoritatea de a decide participarea la misiuni în
străinătate, în condițiile prevăzute în legislația națională Nivelul de
supraveghere
parlamentară
de Apărare, plus încă doi deputați sunt membri ai Consiliului
Superior de Apărare Națională, care este un organism
consultativ al Guvernului care ia decizia de a trimite de trupe
în străinătate
14 România Legea 42/2004
Ø Președintele ia d ecizii și informează Parlamentul în termen
de 5 zile
Ø aprobarea prealabilă a Parlamentului este necesară pentru
misiunile care nu se desfășoară pe baza unui tratat la care
România este parte. Mediu
15 Slovacia Constituția, art. 86
Ø aprobarea prealabil ă a Parlamentului este necesară pentru
toate dislocările Ridicat
16 Slovenia Ø Guvernul ia decizii și informează Parlamentul la o dată
ulterioară Scăzut
17 Spania Lege Organică 5 / 2005
Ø aprobarea prealabilă a Parlamentului pentru misiunile
legate dire ct de apărarea Spaniei sau de apărarea intereselor
naționale. Când o reacție rapidă este necesară consultarea
Parlamentului și aprobarea vor fi efectuate în conformitate
cu proceduri de urgență.
Ø În situații de „maximă urgență” în care o consultare nu
este posibilă, guvernul prezentă decizia sa Parlamentului cât
mai curând posibil, pentru ratificare. Ridicat
28 Regatul Unit
al Marii
Britanii Prerogativă Regală
Guvernul poate solicita aprobarea Parlamentului, dar este
decizia sa dacă este necesar să facă o astfel de cerere. (A
făcut acest lucru în martie 2003, pentru Irak) Scăzut

Sursa : Wolfgang WAGNER “Parliamentary Control of Military Missions: Accounting for
Pluralism” – DCAF Occasional Paper No. 12, mai 2015 , disponibilă la:

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
251 din 258 Anexa nr. 6
CONTROLUL PARLAMENT AR AL DECIZIILOR DE DESFĂȘURARE
ÎN MISIUNI ÎN AFARA TERITORIULUI NAȚIONAL ÎN STATELE
MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

STATUL
MEMBRU POSIBILITATEA
PARLAMENTULUI
DE EMITE UN
MANDAT APROBAREA
PARLAMENTULUI
ÎNAINTEA
DESFĂȘURĂRII CODEC IZII PE
PROBLEME
OPERAȚIONALE DREPTURI
DE
INFORMARE
AUSTRIA Da (obligatorie) Da Da Da (toți
membrii
Parlamentului)
BELGIA Nu Nu Nu Da (membrii
Comisiilor)
BULGARIA Nu Nu Nu Da (membrii
Comisiilor)
CIPRU Nu Da Da Nu
REPUBLICA
CEHĂ Nu Nu Da Da (membrii
Comisiilor)
ESTONIA Nu Da Da Da (membrii
Comisiilor)
FINLANDA Nu Nu Nu Da (toți
membrii
Parlamentului)
FRANȚA Nu Nu Nu Nu
GERMANIA Da Da Da Da (toți
membrii
Parlamentului)
GRECIA Nu Nu Nu
UNGARIA Da (Nu este
obligatorie) Nu Nu Da (membrii
Comisiilor )
IRLANDA Nu Da Da Da (numai
președinții
Comisiilor)
ITALIA Nu Da Nu Da (membrii
Comisiilor)
LETONIA Da (obligatorie) Da Da (numai durata) Da (membrii
Comisiilor)
LITUANIA Da (obligatorie) Da Da Da (membrii
Comisiilor)
LUXEMBURG Nu Nu Nu Nu
MALTA Nu
OLANDA Da (obligatorie) Da Da Da (membrii
Comisiilor)
POLONIA Nu Nu Nu Nu
PORTUGALIA Nu Nu Nu Nu
ROMÂNIA Nu Nu Nu Da (membrii
Comisiilor)
SUEDIA Da (Nu este Da Da Da (membrii

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
252 din 258 STATUL
MEMBRU POSIBILITATEA
PARLAMENTULUI
DE EMITE UN
MANDAT APROBAREA
PARLAMENTULUI
ÎNAINTEA
DESFĂȘURĂRII CODEC IZII PE
PROBLEME
OPERAȚIONALE DREPTURI
DE
INFORMARE
obligatorie)
Comisiilor)
SLOVACIA Da Da
SLOVENIA Nu Nu Nu Da (membri i
Comisiilor)
SPANIA Da (Nu este
obligatorie) Da Da Nu
MAREA
BRITANIE Nu Nu Nu Da (membrii
Comisiilor)

Sursa : EU Military Deployment – An Executive Prerogative?, Decision -making
and parliamentary control on the use of force by the EU , disponibilă l a:
http://www. ies.be/files/repo/conference2015 /EUinIA_IX_2_vonOndarza.pdf

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
253 din 258 Anexa nr. 7
IMPLICAȚIILE INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN UE ȘI NATO
ASUPRA MODIFICĂRILOR DIN 2003 ALE CONSTITUȚIEI DIN 1991

Art. 55 Apărarea
țării
(2) Condițiile
privind
îndeplinirea
îndatoririlor
militare se
stabilesc prin lege
organică Art. 118 Forțele armate
(1)… În condiț iile legii și ale tratetelor internaționale
la care România este parte, armata contribuie la
apărarea colectivă în sistemele de alianță militară și
participă la acțiuni privind menținerea sau
restabilirea păcii
(5) Pe teritoriul României pot intra, stațion a,
desfășura operațiuni sau trece trupe străine numai în
condițiile legii sau ale tratatelor internaționale la care
România este parte Art. 119
Consiliul Suprem de
Apărare a Țării organizează
și coordonează unitar
activitățile care privesc …
participarea la menținerea
securității naționale și la
apărarea colectivă în
sistemele de alianță
militară precum și la
acțiuni de menținere sau de
restabilire a păcii
Implicațiile integrării
Româ niei în UE și
NATO asupra
modificărilor
din 2003 ale
Constituției din 1991
Art. 38
(2) În condițiile
aderării României
la UE, cetățenii
români au dreptul
de a alege și de a
fi aleși în PE
Art. 16 Egalitatea în
drepturi
(3) Funcțiile și
demnitățile publice,
civile și militare pot fi
ocupate în condițiile
legii de persoanele care
au cetățenia română și
domiciul în țară.
(4) În condițiile aderării
României la UE,
cetățenii Uniunii au
dreptul de a alege și a fi
aleși în autoritățile
Administrației publice
locale Art. 135 Economia
Statul trebuie să
asigure… g) aplicarea
politicilor de dezvoltare
în concordanță cu
obiectivele UE
Art. 137 Sistemul
financiar
(2)… În condițiile aderării
la UE, prin lege organică
se poate recunoaște
circulația și înlocuirea
monedei naționale cu cea a
UE
Art. 11(3)
În cazul în care un tratat la care
România urmează să devină parte
cuprinde dispoziții contrare Constituției,
ratificarea lui poate avea loc numai
după modificarea Con stituției
TITLUL VI INTEGRAREA EUROATLANTICĂ
Art. 148 Integrarea în UE
(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale UE, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, prec um și
al exercitării în comun cu celelalte state membre a c ompetențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege.
(2) Prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu .
(3) Prevederile alin.(1) și (2) se aplică și pentru aderarea la actele d e revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.
(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor.
(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele acte lor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie
supuse aprobării instituțiilor Uniunii Europene.

Art. 149 Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord
Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege.

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
254 din 258 Anexa nr. 8

PROMOVAREA SECURITĂȚII INTERNA ȚIONALE PRIN COOPERARE

CONTROLUL
ARMAMENTELOR,
DEZARMAREA ȘI
NEPROLIFERAREA
 controlul
armamentelor,
dezarmarea și
neproliferarea
contribuie la pace,
securitate și
stabil itate
 NATO va continua
să aibă un rol în
acest domeniu
PORȚILE
DESCHISE
 lărgirea NATO a
contribuit esențial
la securitate
 primirea tuturor
democrațiilor
europene care
împărtășesc
valorile NATO
PARTENERIATUL
 cu țări și
organizații din
întreaga lume
 dialog și cooperare
 cu ONU și UE
 Rusia, Ukraina,
Georgia
 Mediterana, Golf
REFORMA ȘI
TRANSFORMAREA
 pentru a asigura
resursele financiare,
militare
 pentru
eficientizarea
capacităților
esențiale și a
structurii de
comandament
militar integrat
O ALIANȚĂ
PENTRU SECOLUL
XXI
 contracararea
provocărilor de
securitate viitoare
 promovarea în
continuare a
valorilor și
obiectivelor
universale și
perpetue

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
255 din 258
Anexa nr. 9

IMPLICAȚIILE INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN NATO ȘI UE
ASUPRA ADOPTĂRII ȘI ADAPTĂRII LEGISLAȚIEI INTERNE
ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII ȘI APĂRĂRII NAȚIONALE

Nr.
crt. ANUL LEGEA ADOPTATĂ LEGEA ADAPTATĂ
ÎN VIGOARE Mon. Of.
nr.
1
1990 Legea 39 Consiliul Suprem de
Apărare a Țării Legea 415/2002 494/2002
2 Legea 40 Organizarea Ministerului
de Interne OUG nr.3/2009 84/2009
3 1991 Legea 14 Organizarea SRI proiect de adoptare 33/1991
4
1992 Legea 51 Siguranța națională proiect de adop tare 163/1991
5 Legea 56 Frontiera de stat a
României OUG nr. 105/2001 352/2001
6
1994 Legea 26 Organizarea Poliției
Române Legea 218/2002 305/2002
7 Legea 44 veterani, văduve și orfani
de război – 172/1994
8 Legea 45 privind apărarea
națională modi ficată prin OUG
nr. 13/2000 111/2000
9
1995 Legea 73 pregătirea economiei și
teritoriului pentru apărare Legea nr. 477/2003 824/2003
10 Legea 80 statutul cadrelor militare multiple adaptări între
anii 1999 -2011 155/1995
11 Legea 126 regimul materialel or
explozive modificată și
republicată 97/2011
12
1996 Legea 46 pregătirea populației
pentru apărare Legea nr. 445/2006
înnoită 990/2006
13 Legea 12 organizarea Serviciului
Telecomunicații Speciale – 169/1996
14 Legea 106 privind protecția civilă Lege a nr. 481/2004
înnoită 554/2008
15 Legea 12 organizarea Corpului
Pompierilor modificată prin OUG
nr. 188/2001 și Legea
633/2006 257/1996
16 Legea 17 regimul armelor și
munițiilor Legea 295/2004 583/2004
17
1997 Legea 70 despăgubiri pentru
invalidate/d eces în misiuni – 77/1997
18 Legea 132 rechiziții de bunuri în
interes public norme de aplicare din
2005 161/1997
19 1998 Legea 1 organizarea Serviciului de
Informații Externe modificată în 2000 și
republicată 511/2000

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
256 din 258 Nr.
crt. ANUL LEGEA ADOPTATĂ LEGEA ADAPTATĂ
ÎN VIGOARE Mon. Of.
nr.
20 Legea 116 difuzarea Jandarmer iei
Române înlocuită de Legea nr.
550/2004 1175/2004
21 Legea 191 organizarea Serviciului
de Protecție și Pază – 402/1998
22 OG nr. 52 planificarea apărării
naționale înlocuită de Legea nr.
473/2004 1052/2004
23 OG nr. 121 răspunderea materială
a mil itarilor – 328/1998
24
1999 Legea 138 salarizarea militarilor înlocuită de Legea nr.
285/2010 salarizare
unitară
877/2010
25 OUG nr. 1 regimul stării de asediu
și urgență aprobată cu modificări
prin Legea 453/2004 1052/2004
26
2000 Legea 61 aplicare S OFA -NATO abrogată prin Legea
291/2007 472/2011
27 Legea 115 funcționarea clerului
militar – 561/2000
28 OUG nr. 179 trecerea protecției
civile la MI – 535/2000
29
2001 Legea 164 pensiile militare de stat înlocuită de Legea
263/2010 Sistemul
unitar de pensii publice 852/2010
30 OUG nr. 14 organizarea și
funcționarea MAN înlocuită de Legea
346/2006 654/2006
31 2002 Legea 182 protecția informațiilor
clasificate – 248/2002
32 2003 Legea 39 previn combaterea crimei
organizate – 50/2003
33
2004 Legea 42 participarea armatei la
misiuni externe înlocuită cu Legea
121/2011 427/2011
34 Legea 535 prevenirea și
combaterea terorismului – 1161/2004
35 OUG nr. 21 Sistemul Național al
Situațiilor de Urgență adoptată prin legislație
secundară până azi 361/2004
36 2005 Legea 206 aplicarea sancțiunilor
internaționale înlocuită de OG
202/2008 825/2008
37 2006 Legea 384 statutul soldaților și
gradaților voluntari modificată prin Legea
nr. 511/2010 188/2010
38
2007 Legea 291 intrarea în România a
forțelor armate s trăine completată cu legislație
militară secundară 758/2007
39 Legea 294 derularea proiectelor
finanțate de NATO completată cu legislație
militară secundară 762/2007
40 2008 Legea ratificării aderării Albaniei
și Croației la NATO – 752/2008

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
257 din 258 Nr.
crt. ANUL LEGEA ADOPTATĂ LEGEA ADAPTATĂ
ÎN VIGOARE Mon. Of.
nr.
41 2009 Legea 355 regimul stării de
mobilizare și război – 805/2009
42
2010 OUG 119 regimul controlului
produselor cu dublă utilizare – 892/2010
43 Legea 286 bugetul de stat pe 2011 – 879/2010
44 2011 Legea 122 regimul armelor
deținute de militari – 426/2011

NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
258 din 258

Pagină albă