Cadrul Juridic International de Realizare a Securitatii Globale Si a Securitatii Transporturilor Maritime

INTRODUCERE

Apele acoperă mai mult de două treimi din suprafața Pământului constituind un imens domeniu maritim care influențează viața comunităților umane. Oceanele sunt sub jurisdicția dreptului internațional și oferă tuturor statelor o rețea de „ canale navigabile” de o importanță considerabilă pentru securitatea globală, regională și națională.

Mările și oceanele asigură cadrul pentru realizarea transporturilor maritime, iar România depinde de Oceanul Planetar pentru dezvoltarea economiei și asigurarea resurselor energetice.

Rețeaua comerțului maritim cuprinde peste 30 de megaporturi-orașe aflate în Asia, America de Nord și Europa. Această rețea este completată de numeroase canale și strâmtori prin care este dirijat 75% din comerțul maritim mondial. Activitatea navelor de transport, deplasarea acestora dintr-un port în altul, este dificil de controlat, navele fiind implicate uneori în activități ilegale. Dacă la toate acestea adăugăm faptul că oceanele sunt amenințate din ce în ce mai mult de exploatările ilegale ale resurselor maritime, avem imaginea unui domeniu a cărui securitate este extrem de amenințată. Oceanul planetar reprezintă un mediu vast, permisiv pentru acțiunile grupărilor contrabandiștilor, teroriștilor și infractorilor. Pentru a elimina aceste amenințări este imperios necesară elaborarea și aplicarea unei strategii eficiente de realizare a securității transporturilor maritime.

Paleta de amenințări include comerțul ilegal cu arme de distrugere în masă (Weapons of Mass Destruction). Deoarece dezvoltarea comunităților umane depinde în mare măsură de comerțul maritim, rezultă că securitatea maritimă să fie o prioritate. Așa cum statele beneficiază de securitatea colectivă, tot așa ele trebuie să participe la menținerea securității transporturilor maritime, prin intermediul organizațiilor internaționale și regionale de securitate.

Am stabilit obiectivul general al tezei de doctorat ca fiind acela de a identifica un concept de securitate a transporturilor maritime care să răspundă nevoilor unui

NESECRET

7 din 244

NESECRET

comerț sigur, ținând cont de prevederile dreptului maritim internațional și de evoluția mediului de securitate contemporan.

Având în vedere, pe de o parte, complexitatea domeniului naval, iar pe de altă parte particularitățile mediului de securitate la nivel regional, abordarea unui concept general de securitate a transporturilor maritime reprezintă un demers științific complex. De aceea, pentru îndeplinirea scopului general propus, ne-am stabilit de la bun început abordarea unui concept de securitate a transporturilor maritime care să răspundă intereselor de securitate ale țării noastre. A fost necesară raportarea la interesele României în spațiul maritim și la caracteristicile mediului de securitate din regiunea Mării Negre. Astfel, unul dintre obiectivele derivate ale tezei de doctorat l-a constituit investigarea importanței strategice a spațiului maritim al Mării Negre, cu referire la sintagma “regiune extinsă”, din perspectiva securității transporturilor maritime.

Realizarea unui regim juridic adecvat pentru mările și oceanele lumii a stimulat dezbaterile internaționale referitoare la eforturile de securizare a transporturilor internaționale. Bogățiile mediului marin dețin un loc din ce în ce mai important în economia mondială, spațiile maritime având o însemnătate mare pentru dezvoltarea cooperării interstatale, iar rolul atribuit oceanului planetar în menținerea păcii și securității în lume crește. În ultima perioadă, dreptul maritim internațional a devenit un instrument foarte utilizat nu doar de statele cu ieșire la mare sau la ocean, ci și de organizațiile internaționale care își asumă responsabilități în ceea ce privește securitatea transporturilor maritime. în consecință, un obiectiv important al tezei de doctorat îl constituie analiza modului în care dreptul maritim internațional influențează punerea în practică a inițiativelor de securitate din domeniul transporturilor maritime. Am considerat relevant să ținem cont de calitatea țării noastre de stat membru al comunității euroatlantice, fundamentându-ne concluziile pe pilonii principali ai politicii de securitate maritimă la nivelul U.E. și pe inițiativele N.A.T.O. referitoare la securitatea transporturilor maritime în zona euro-atlantică.

Oceanele sunt extrem de importante pentru toate statele lumii, pentru organizațiile internaționale și pentru actorii economici cu activitate comercială la

NESECRET

8 din 244

nivel global. Romania trebuie să-și armonizeze strategiile și politicile maritime cu cele ale U.E., trebuie să se alăture ,,spiritului maritim ” european, să promoveze și să apere valorile maritime ale spațiului comunitar.

În Capitolul 1 vom releva cadrul juridic internațional și național de realizare a securității transporturilor maritime.

În Capitolul 2 vor fi analizate aspectele fundamentale ale dreptului internațional maritim și vor fi reliefate drepturile statelor și ale cetățenilor pentru securitatea transporturilor maritime.

Capitolul 3 va aborda problematica transporturilor în sistemul internațional multimodal și mecanismele naționale (internaționale) de realizare a securității transporturilor maritime.

În Capitolul 4 este prezentat cadrul politico-juridic al securității transporturilor maritime în zona Mării Negre.

Pentru a ne susține punctele de vedere vom utiliza trei metode de bază ale cercetării științifice: studiul de caz, analiza prospectivă și analiza comparativă și vom folosi argumente juridice pentru a identifica elementele de bază ale unei politici viabile în domeniul maritim, pentru a determina componenta de securitate a acestui domeniu și pentru a particulariza mecanismele și procedurile de implementare ale acestei componente în transporturile maritime moderne.

Nu ne-am propus epuizarea acestui subiect, ci prezentarea implicațiilor securității globale, în special în domeniul transporturilor maritime, asupra politicii naționale de securitate și a inițiativelor regionale de securitate, evident cele cu relevanță pentru domeniul maritim.

Capitolul 1

CADRUL JURIDIC INTERNAȚIONAL DE REALIZARE A SECURITĂȚII
GLOBALE ȘI A SECURITĂȚII TRANSPORTURILOR MARITIME

Rolul organizaților internaționale pentru asigurarea securității și rezolvarea diferendelor dintre state

1.1.1. Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.)

Potrivit art. 10 și 11 din Carta O.N.U., Adunarea Generală este obligată să examineze, oricând, orice situație internațională care ar putea pune în pericol pacea și securitatea internațională, să facă recomandări statelor ori Consiliului de Securitate asupra modului de rezolvare a acestora sau să atragă atenția Consiliului de Securitate asupra situațiilor care ar putea pune în pericol pacea și securitatea internațională.

Recomandările Adunării Generale O.N.U, pot avea ca obiect fie indicarea procedurilor de aplanare pașnică, fie modul concret de rezolvare a situației de criză.

Adunarea Generală a fost de la începutul funcționării sale un cadru adecvat pentru dezbaterea problemelor cardinale ale epocii contemporane, iar statele implicate în situații internaționale complexe au recurs adesea la Adunarea Generală pentru a-și prezenta pozițiile și a găsi o rezolvare, dezbaterile din acest for având o influență politică și morală în determinarea părților de a acționa în sensul rezonabil pentru definirea unei soluții legale, conformă cu normele dreptului internațional și cu interesele securității internaționale.

Adunarea Generală a avut în numeroase diferende un rol activ prin rezoluțiile sale, invitând părțile să reia tratativele directe sau indicându-le căile concrete de soluționare, stabilind secretarului general al O.N.U. importante misiuni de bune oficii și mediere cu reprezentanții statelor aflate în diferend, pentru facilitarea soluționării diferendelor în mod pașnic.

În cadrul diferendelor internaționale, secretarul general intervine și acționează cu operativitate pentru apropierea pozițiilor părților și netezirea asperităților, îndeplinind, direct sau prin reprezentanții săi personali, misiuni de bune oficii, de mediere sau de conciliere, de informare a organizației mondiale asupra situației de fapt a diferendului, făcând părților implicate sau celorlalte organisme ale O.N.U. propuneri concrete de soluționare.

În contextul actual, succesul acțiunilor sale depinde în mare măsură de abilitățile și competența cu care îndeplinește această funcție și de încrederea pe care statele i-o acordă. Realitatea vieții internaționale pledează pentru o lărgire a atribuțiilor acestuia, pentru sporirea rolului său.

Organizația pentru Cooperare și Securitate în Europa (O.S.C.E.)

La 1 august 1975, la Helsinki, șefii celor 35 de state participante au semnat Actul Final al Conferinței de la Helsinki pentru Securitate și Cooperare în Europa privind: reținerea de la amenințarea cu utilizarea forței și de la utilizarea acesteia; respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv libertatea de gândire și conștiință, a religiei și credinței; egalitatea în drepturi și dreptul la autodeterminare al popoarelor. Documentul Final de la Helsinki a pus bazele unei dezvoltări ulterioare a procesului inițiat de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa. Ulterior, asemenea reuniuni au fost ținute la Belgrad, Madrid, Viena și Budapesta.

Carta de la Paris pentru o nouă Europă, semnată la 21 noiembrie 1990, după încheierea summit-ului șefilor de state și de guvernare ai statelor membre ale C.S.C.E., a marcat primul pas pentru transformarea organizației.

Funcția de secretar a fost creată în cadrul conferinței Consiliului Ministerial care a avut loc la Stockholm, în zilele de 14 și 15 decembrie 1992.

Summit-ul de la Budapesta a decis creșterea competenței președintelui executiv și a secretarului general, a secretariatului, a înaltului Comisar pentru

Minorități Naționale și a Biroului pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului, iar C.S.C.E. a căpătat o nouă denumire – O.S.C.E.

În prezent, O.S.C.E. cuprinde 55 de state, acoperind o zonă extinsă, incluzând: Rusia, toate statele europene, S.U.A. și Canada.

Organizarea și funcționarea O.S.C.E.

FORUMUL DE COOPERARE ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII, parte integrată a O.S.C.E., se întrunește săptămânal la Viena pentru consultări și negocierea de măsuri concrete vizând întărirea încrederii, securității și stabilității în aria euro- atlantică. Obiectivele principale ale acestui for sunt: negocierile privind controlul armamentelor și măsurile de dezarmare, creșterea încrederii și securității; consultările regulate de cooperare intensă în probleme de securitate; reducerea, în continuare, a riscurilor unui conflict armat. Forumul se ocupă, de asemenea, de aplicarea măsurilor de creștere a încrederii și securității (C.S.B.M.), organizarea reuniunilor anuale de evaluare a aplicării angajamentelor asumate în domeniul militar, precum și examinarea și clarificarea schimbului de informații convenit, conform măsurilor de încredere. Sub auspiciile Forumului au loc reuniunile anuale de evaluare a aplicării Documentului de la Viena, privind măsurile de creștere a încrederii și securității, reuniunile de evaluare a aplicării Codului de Conduită și seminarii pe diferite teme. Forumul își desfășoară activitatea în ședințe plenare și în cadrul a două grupuri de lucru.

Secretarul general al O.S.C.E. este numit de Consiliul Ministerial pentru o perioadă de trei ani. Acționează ca reprezentant al președintelui în exercițiu și-l sprijină pe acesta în toate activitățile vizând promovarea obiectivelor O.S.C.E. Secretarul general are în subordinea sa Secretariatul O.S.C.E., cu sediul la Viena (și o unitate la Praga), structurat pe trei departamente: Politic (probleme generale – sprijinirea activității președintelui în exercițiu, pregătirea reuniunilor, contacte cu organizații internaționale etc.); Centrul pentru Prevenirea Conflictelor, în competența căruia intră activitatea operațională a O.S.C.E. în domeniul prevenirii conflictelor și gestionării crizelor, sprijinirea activității misiunilor O.S.C.E.;

Departamentul administrativ-financiar și pentru organizarea conferințelor

(traduceri, documentație, protocol).

în cadrul Secretariatului funcționează, totodată, un oficiu de presă al O.S.C.E. În cadrul Secretariatului există, de asemenea, un coordonator pentru activități economice și de mediu al O.S.C.E., în ale cărui sarcini intră consolidarea capacității Consiliului Permanent și a altor instituții O.S.C.E. de a examina aspectele economice, sociale și de mediu ale securității.

MISIUNI ALE O.S.C.E, s-au desfășurat în Kosovo, Bosnia-Herțegovina, Croația, FRI Macedonia, Georgia, Republica Moldova, Estonia, Letonia, Armenia, Tadjikistan și, începând cu 16 martie 2001, la Belgrad. În afară de misiuni există și alte activități O.S.C.E, în domeniul prevenirii conflictelor, gestionării crizelor și reconstrucției post-conflict. Dintre acestea menționăm; Nogorno Karabah; Grupul de asistență din Cecenia; O.S.C.E. în Albania; Grupul de consultanță și monitorizare din Belarus; Coordonatorul pentru proiecte O.S.C.E, în Ucraina.

CURTEA DE CONCILIERE ȘI ARBITRAJ este creată conform Convenției privind concilierea și arbitrajul în cadrul O.S.C.E. și este în vigoare din decembrie 1994 (după depunerea instrumentelor de ratificare de către 12 state semnatare). În funcțiile Curții intră reglementarea diferendelor ce-i sunt supuse de către statele semnatare ale Convenției, prin conciliere sau arbitraj, după caz. Sediul Curții este la Geneva. România a semnat și ratificat această Convenție.

O.S.C.E. este depozitarul Pactului de Stabilitate pentru Europa Centrală, inițiat și promovat de Uniunea Europeană. Totodată, O.S.C.E. joacă un rol important în programul privind Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.

OSCE manifestă o abordare comprehensivă a securității. Protecția drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale, alături de cooperarea economică și în domeniul mediului înconjurător, sunt considerate la fel de importante pentru menținerea păcii și stabilității ca și aspectele politico-militare.

Trebuie menționat, ca un specific al OSCE, că promovează o viziune a securității care să implice diferitele dimensiuni ale acesteia (politico-militară, economică, umană).

Activitățile organizației acoperă un spectru larg: de la alerta timpurie, la prevenirea conflictelor, managementul crizelor și până la reabilitarea post-conflict. De asemenea, în cadrul OSCE un proces deosebit de interesant este cel referitor la negocierile în domeniul dezarmării, negocieri în care, nu de puține ori, statele mici și mijlocii au atras atenția asupra tendințelor marilor puteri de a-și păstra arsenalele intacte, în timp ce celelalte își asumă obligații în sensul reducerii acestora.

OSCE urmărește amplificarea cooperării internaționale, la nivel de principiu, pentru eliminarea oricărui comportament hegemonic al statelor membre. Acesta este și motivul pentru care statele participante au un statut egal, iar deciziile sunt luate prin consens.

În fața noilor provocări de la începutul mileniului, apare o nevoie stringentă de reformă a OSCE, reformă care poate fi un punct de plecare pentru reevaluarea scopurilor și mijloacelor. Majoritatea statelor participante nu consideră că OSCE s-ar afla într-o criză majoră, dar suntem de părere că este absolut necesar să continue procesul de transformare a organizației, să se reconsidere prioritățile și să se adapteze organizația la noile provocări și riscuri la adresa securității în secolul XXI. În acest context, trebuie menționat că a fost înființat un grup de lucru format din personalități, ca urmare a unui proces de analiză ce vor prezenta un raport de reformare a OSCE.

Uniunea Europeană

La 7 septembrie 1929, Aristide Briand, în cadrul conferinței Societății Națiunilor, propunea să se creeze o legătură federală între statele europene, fără să se aducă atingere suveranității acestor state. În urma acestei spectaculoase propuneri, Aristide Briant a primit sarcina de a prezenta un memorandum asupra „organizării unui regim de uniune federală europeană".

Nicolae Titulescu, ilustrul diplomat român, de două ori președinte al Ligii Națiunilor, propunea în martie 1932 crearea unei UNIUNI ECONOMICE DANUBIENE care să includă următoarele state: Austria, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia și România.

Existența unui declin economic, politic și chiar cultural al Europei creează, după sfârșitul celui de-al II-lea Război Mondial, în statele din Europa occidentală, un curent de opinie favorabil unei uniuni europene.

În urma a două războaie mondiale cu consecințe dezastruoase, guvernele democratice din Europa Occidentală au dorit să nu repete greșelile trecutului și au decis integrarea lor economică și politică. Aceste state s-au angajat să-și lege destinul lor economic. Fără reconcilierea istorică dintre Germania și Franța nu s-ar fi putut realiza construcția europeană. Un rol important l-au avut o serie de personalități din perioada postbelică: Generalul Charles de Gaulle, Francois Mitterand – președinți ai Franței și Konrad Adenauer, Helmut Kohl – cancelari ai Germaniei.

În 1948 a fost înființată Organizația de Cooperare Economică Europeană în scopul administrării Ajutorului Marshall (devenită mai târziu Organizația de Cooperare Economică și Dezvoltare – O.C.E.D.). Tot în anul 1948 a intrat în vigoare Uniunea Vamală a Beneluxului (Belgia, Olanda și Luxemburg), model de cooperare economică între state.

Începând cu 1 noiembrie 1993, prin Tratatul de la Maastricht, adoptat la 7 februarie 1992, se introduce denumirea oficială de „Uniunea Europeană" ; se stipulează, de asemenea, că „Uniunea este fondată pe Comunitățile Europene, completate cu politicile și formele de cooperare stabilite prin prezentul tratat" Același tratat înlocuiește termenul de „Comunitatea Economică Europeană” cu cel de „Comunitate Europeană” (Titlul II, Articolul G(l), tratatul de la Maastricht).

În vederea îndeplinirii misiunii și obiectivelor stabilite prin Tratatul privind Uniunea Europeană, instituțiile comunitare adoptă regulamente și directive, iau decizii și formulează recomandări sau avize.

Regulamentele, directivele și deciziile sunt obligatorii pentru toate instituțiile, iar recomandările și avizele sunt facultative.

Comisia îndeplinește, în principiu, sarcinile executivului, iar Consiliul și Parlamentul European pe cele ale legislativului, fără a fi o delimitare clară între atribuțiile acestor instituții.

Comisia Europeană face propuneri de acte normative pe care le prezintă Parlamentului și Consiliului.

Uniunea Europeană, prin politicile și strategia de securitate, acționează în următoarele direcții: apărarea drepturilor fundamentale ale omului; colaborarea cu alte organizații internaționale în vederea gestionării unor crize politico-militare; prevenirea izbucnirii conflictelor armate; sprijinirea funcționării Curții Penale Internaționale precum și a altor instanțe jurisdicționale cu vocație internațională; cooperarea cu toate organismele abilitate în lupta împotriva crimei organizate transfrontaliere; realizarea securității transporturilor în spațiul maritim comunitar.

Consiliul Europei

Consiliul Europei – organizație regională (cuprinde majoritatea țărilor europene acoperind toate zonele continentului) – a fost constituit la 4 mai 1949, la Londra, având ca membre fondatoare următoarele 10 țări: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxembrug, Olanda, Norvegia, Suedia, Marea Britanie.

Potrivit Statutului (Cap. III, art. 10), organele Consiliului Europei sunt:

COMITETUL MINIȘTRILOR, format din reprezentanții statelor, de regulă miniștrii de externe, este organul competent (executor) să acționeze în numele Consiliului Europei (Cap. III, art, 13);

ADUNAREA CONSULTATIVĂ (devenită ulterior ADUNAREA statelor membre, este împuternicită să delibereze și să formuleze recomandări cu privire la orice chestiune legată de scopul Consiliului Europei (Cap. V, art. 23).

Aceste organe sunt asistate de Secretariatul Consiliului Europei: un Secretar General, un Secretar General adjunct (ambii desemnați de Adunarea Parlamentară Ia recomandarea Comitetului Miniștrilor).

Consiliul Europei a elaborat numeroase instrumente juridice în vederea apărării drepturile fundamentale ale cetățenilor, între care se distinge „Convenția

NESECRET

pentru drepturile omului și libertăților fundamentale'' (adoptată la 4 noiembrie 1950, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953) și cele zece adiționale la Convenție.

Documentele adoptate de Consiliul Europei în domeniul drepturilor omului derivă din documentele O.N.U. în acest domeniu: „Carta O.N.U.", semnată la 26 iunie 1945 și intrată în vigoare la 24 octombrie 1945 (pct. 5 din art. 55); „Declarația universală a drepturilor omului" (10 dec. 1948); „Pactul internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale", "Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice". Drepturile și libertățile fundamentale consacrate de Consiliul Europei sunt, în linii mari, aceleași cu cele proclamate de O.N.U., desigur, cu unele particularități izvorâte din specificul realității europene.

Documentele Consiliului Europei statuează o protecție internațională a drepturilor omului, prin aceea că ele instituie garantarea colectivă a drepturilor și libertăților fundamentale. In acest sens, Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale proclamă în preambul, guvernele europene, animate de același spirit și având un ideal și tradiții comune, de respect al libertății și priorității dreptului, vor lua măsuri de natură să asigure garantarea colectivă a unor drepturi enunțate în Declarația universală a drepturilor omului – fundamentată de O.N.U., în anul 1948''.

O latură esențială a acestei garantări colective este dată de acceptarea de către statele membre a unui control internațional asupra respectării de către ele a

drepturilor omului. În scopul realizării unei garanții colective și exercitării unui control internațional asupra respectării drepturilor omului, prin Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (adoptată la începutul anilor 1950) s-a decis constituirea unei Comisii Europene a Drepturilor Omului și a unei Curți Europene a Drepturilor Omului. Potrivit art. 24 din Convenție, „orice parte contractantă poate sesiza Comisia, prin intermediul Secretariatului General al Consiliului Europei, de orice încălcare a dispozițiilor prezentei Convenții care, după părerea ei, poate fi imputată unei alte Părți Contractante". În ceea ce privește Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 45, a fost stipulat prin Protocolul nr. 9 la

Convenție: „Competența Curții se extinde la toate cazurile privind interpretarea și

NESECRET 19 din 244

NESECRET

aplicarea prezentei Convenții …”. La Reuniunea la nivel înalt a Consiliului Europei, desfăsurată la Viena, în noiembrie 1993, s-a decis constituirea unei „Curți europene unice a drepturilor omului ", care va înlocui organele de control existente.

Consiliul Europei a instituit de la început protecția și controlul internațional asupra respectării drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului. Astfel de reglementări introduc direct problematica drepturilor omului în sfera dreptului internațional, inclusiv în domeniul securității transporturilor maritime.

Mijloacele pașnice de soluționare a diferendelor internaționale

Aspecte generale

Primele încercări de reglementare a soluționării prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale au avut loc în cadrul Convențiilor de la Haga, din 1899 și din 1907.

Statutul Societății Națiunilor (1919) stabilea pentru statele membre obligația de a încerca să soluționeze prin mijloace pașnice diferendele dintre ele, tară a exclude însă posibilitatea recurgerii la război.

Soluționarea diferendelor internaționale pe cale pașnică reprezintă un principiu al dreptului internațional public din anul 1928, când a fost semnat „Pactul Briand-Kellog”. Pe lângă condamnarea războiului și renunțarea la folosirea războiului ca instrument al politicii naționale, pactul consemnează și angajamentul statelor de a soluționa conflictele internaționale numai prin mijloace pașnice. În dispozițiile Pactului nu este specificată nici o procedură de constrângere colectivă aplicabilă în cazul încălcării sale.

Carta O.N.U. (1945) a consacrat principiul soluționării diferendelor internaționale prin mijloace pașnice, instituind obligația internațională a statelor de aplicare a acestui principiu fundamental al dreptului internațional public.

La nivel regional, principiul a fost consacrat în „Convenția europeană pentru soluționarea pașnică a diferendelor" (1957), adoptată în cadrul Consiliului Europei.

NESECRET

20 din 244

Noțiunea de diferend

Cadrul juridic al reglementărilor diferendelor cuprinde toate izvoarele dreptului international – convențiile internaționale, tratatele, principiile și jurisprudența.

În practica internațională, diferendul – din perspectiva de concept juridic – a fost definit de Curtea Permanentă de Justiție Internațională, fiind considerat „neînțelegerea privind o problemă juridică, un conflict de concepții juridice sau de interese”.

Pentru manifestarea principiului libertății părților de a alege mijlocul de soluționare pe care îl consideră adecvat (tratative, mediere, conciliere), determinantă va fi voința părților aflate în diferend.

În sens larg, noțiunea de diferend cuprinde contestațiile, litigiile, divergențele sau conflictele dintre două subiecte de drept internațional. Diferendele internaționale sunt de natură juridică sau politică.

Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretenții de drept între state și care au ca obiect interpretarea unui tratat, o problemă de drept internațional, existența unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligații internaționale, precum și stabilirea naturii sau întinderii reparației datorate pentru încălcarea unei obligații internaționale, inclusiv în domeniul securității transporturilor maritime.

Diferendele politice sunt diferendele în care pretențiile contradictorii ale părților nu pot fi formulate juridic.

O regulă importantă a dreptului internațional contemporan este regula caracterului facultativ al mijloacelor pașnice, conform căreia statele își aleg, în mod liber și pe baza acordului dintre ele, mijlocul pașnic la care să recurgă pentru soluționarea unui diferend apărut între ele.

Mijloacele pașnice de drept internațional pot fi clasificate în două categorii: mijloace diplomatice și politice (nejurisdicționale) și mijloace jurisdicționale. O categorie aparte o constituie mijloacele pașnice bazate pe constrângere.

Mijloacele pașnice de drept internațional – diplomatice și politice – sunt reglementate prin convenții internaționale universale sau regionale. În general,

soluțiile adoptate ca urmare a folosirii acestor mijloace pașnice au un caracter de

NESECRET 21 din 244

recomandare față de părțile diferendului, cu excepția hotărârilor adoptate de Consiliul de Securitate al O.N.U.

Mijloacele pașnice cu caracter diplomatic

Negocierea ca procedură diplomatică de reglementare pașnică a diferendelor

Negocierea are un rol preponderent în reglementarea pașnică a diferendelor, indiferent de obiectul acestora (dispute politice, juridice, economice, teritoriale, etnice etc.) Negocierilor nu li se aplică reguli stricte de procedură. Toate elementele negocierilor și condițiile pentru desfășurarea lor se stabilesc de părțile implicate în diferendul respectiv.

Negocierea, precum și celelalte mijloace pașnice de rezolvare a diferendelor, trebuie să fie conformă cu imperativul de a nu pune în primejdie pacea și securitatea internațională. Totodată, această dispoziție a fost interpretată ca o obligație generală a statelor membre de a nu se sustrage de la negocierea oferită de un alt stat cu care se află în litigiu. Este o obligație care nu se aplică numai statelor membre ale O.N.U., ci fac parte din dreptul internațional general contemporan.

Statele implicate într-un diferend, care nu au stabilit până în momentul respectiv relații diplomatice între ele, pot începe negocierile prin intermediul misiunilor lor diplomatice de pe lângă un stat terț sau de pe lângă O.N.U.

Negocierile se pot desfășura în capitala unuia dintre statele-părți la litigiu sau, pe rând, în capitala fiecărui stat-parte sau, în cazul negocierilor bilaterale, într-o localitate apropiată de frontiera comună, stabilită prin acord. În cazul negocierilor din cadrul organizațiilor internaționale, acestea se desfășoară, de regulă, la sediul organizației, însă organul ce are competență în reglementarea pașnică a diferendelor poate stabili locul de întâlnire în vederea negocierilor în afara sediului organizației (ex.: art. 28 paragraful 3 al Cartei O.N.U.).

Medierea este o procedură diplomatică de reglementare a diferendului.Mediatorul trebuie să fie un terț acceptat, prin acord comun, de părțile aflate în

diferend. Acesta poate fi un stat, un grup de state, O.N.U. sau instituțiile sale specializate, alte organizații internaționale cu vocație mondială sau regională sau o personalitate de prestigiu (om politic Jurist, expert). Terța persoană propune o soluție părților, care nu are însă un caracter obligatoriu.

Conform art. 3 din Convenția de la Haga, pentru reglementarea pașnică a conflictelor internaționale, din 18 octombrie 1907, oferta de mediere nu trebuie să fie considerată ca un act inamical. Dreptul de a oferi medierea este conferit puterilor străine conflictului, chiar în decursul ostilităților.

Art. 4 prevede că rolul mediatorului constă în a pune de acord pretențiile opuse și de a calma resentimentele statelor în conflict. Funcțiile mediatorului încetează din momentul când s-a constatat, fie de către o parte în litigiu, fie de către mediator, că mijloacele de reglementare a diferendului, propuse de acesta, nu sunt acceptate.

Procedura de mediere se poate declanșa, fie la inițiativa părții terțe care se oferă să intervină, ofertă ce este acceptată de părțile aflate în diferend, fie la cererea părților aflate în conflict.

Tehnica medierii include mai multe elemente, utilizate în funcție de natura diferendului: asigură comunicarea între părți, precizează problemele în discuție, formează propuneri privind desfășurarea discuțiilor și soluționarea problemelor litigioase. În procesul de mediere este important a se convinge părțile aflate în litigiu că mediatorul înțelege foarte bine poziția fiecăreia, este absolut imparțial, iar scopul său este de a-și îndeplini cât mai bine rolul de mediator în cazul în speță.

Bunele oficii, prevăzute în Convenția de la Haga, din 18 octombrie 1907, se deosebesc de mediere prin faptul că persoana care oferă bunele oficii nu participă la negocieri și nu formulează propuneri pentru rezolvarea diferendului; în esență, bunele oficii facilitează comunicarea între părți și sunt utile dacă părțile aflate în diferend nu au relații diplomatice între ele sau le-au rupt.

In art. 33, alineatul 1 al Cartei O.N.U., bunele oficii nu sunt menționate în mod expres printre mijloacele de reglementare a diferendelor dintre state. Declarația

NESECRET

de la Manila, din 1982, in art. 5, situează bunele oficii pe același plan cu alte mijloace de reglementare a diferendelor prevăzute în art. 33 al Cartei O.N.U.

Ancheta internațională

Ancheta internațională se bazează pe ideea că negocierile dintre părțile aliate în diferend, pentru găsirea unor soluții echitabile, trebuie să se fundamenteze pe o cunoaștere corectă și exactă a faptelor care au generat diferendul respectiv, considerându-se că elucidarea faptelor de către statele aflate în diferend nu ar oferi garanția stabilirii cu exactitate a acestora. A apărut necesitatea instituirii în acest scop a unor comisii internaționale de anchetă, care să stabilească o versiune unică a faptelor.

Comisia de anchetă este constituită de părți, pe cale convențională, cu excepția cazului când un tratat a prevăzut o comisie permanentă.

Comisarii sunt aleși intuitu personae, nereprezentând guvernele lor. Părțile sunt reprezentate prin agenți speciali care servesc ca intermediari între ele și comisie; ei pot fi asistați de consilieri sau avocați care să susțină interesele părților în fața comisiei.

Lucrările ședințelor și documentele nu sunt făcute publice decât cu consimțământul părților și prin decizia comisiei. Audierea martorilor se face separat, în prezența agenților naționali, interogarea lor fiind făcută de către președintele comisiei, iar mărturiile consemnate într-un proces-verbal.

În final, Comisia de anchetă alcătuiește un raport care, fiind limitat la constatarea faptelor, nu are caracterul unei sentințe arbitrare, părțile având deplina libertate să decidă efectele pe care le vor da raportului.

Concilierea

Concilierea realizează trecerea de la mijloacele politico-diplomatice de soluționare la cele jurisdicționale. Se deosebește de acestea din urmă prin faptul că soluția propusă de comisia de conciliere are un caracter facultativ și nu obligatoriu. Se aseamănă cu mijloacele jurisdicționale de reglementare a diferendului prin faptul că se realizează printr-o procedură în contradictoriu. Ea se desfășoară prin constituirea de către părțile în cauză a unei comisii de conciliere permanentă sau ad-hoc.

NESECRET 24 din 244

Comisia este formată din 3-5 membri aleși în baza criteriului naționalității, al reprezentării egale a părților și al lipsei interesului direct în diferendul care urmează a fi soluționat. Pentru asigurarea imparțialității și obiectivității comisiei de conciliere, trebuie să existe acordul părților asupra imparțialității și obiectivității comisiei de conciliere, trebuie să existe acordul părților pentru numirea președintelui și a celorlalți membri ai comisiei.

Lucrările comisiei au un caracter secret, publicitatea fiind interzisă până când rezultatul procedurii de conciliere este evident. De la regulă se poate deroga pe baza unanimității comisiei și a acordului părților în litigiu.

La sfârșitul lucrărilor sale, Comisia de conciliere va întocmi un proces-verbal sau un raport în care va expune rezultatele concilierii. Raportul și recomandările comisiei, în cazul în care acționează ca organ de conciliere, nu vor avea caracterul unei hotărâri sau sentințe arbitrare și nu vor angaja părțile nici în ceea ce privește expunerea sau interpretarea faptelor, nici în ceea ce privește problemele juridice.

Mijloacele jurisdicționale de soluționare a diferendelor

Arbitrajul internațional

Arbitrajul a fost reglementat pentru prima oară în Convenția de la Haga, din 1907, privind aplanarea conflictelor internaționale, care prevede obligația părților de a se supune cu bună-credință hotărârii arbitrale. Sentințele arbitrale au efect obligatoriu doar pentru părțile diferendului și sunt limitate la cauza în care au fost pronunțate.

Recurgerea la arbitraj este facultativă, fiind condiționată de acordul părților într-un diferend. Acordul părților poate să îmbrace următoarele forme:

compromisul, care reprezintă un tratat internațional prin care părțile consimt să supună diferendul dintre ele unei instanțe arbitrale constituită fie dintr-un organ unic, fie dintr-un organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal prestabilit;

clauza compromisorie, care este o clauză (generală sau specială) inclusă mtr-un tratat încheiat de părți prin care acestea înțeleg să supună eventualele diferende dintre ele unei instanțe arbitrale.

În competența unei instanțe arbitrale intră soluționarea diferendelor de ordin juridic și politic dintre state sau alte subiecte ale dreptului internațional public. Tribunalul arbitral decide asupra competenței sale, pe baza compromisului arbitral și a altor tratate, în legătură cu cauza, precum și prin aplicarea principiilor de drept. În soluționarea cauzei, tribunalul aplică regulile determinate prin compromisul părților (dreptul internațional sau echitatea). Sentința pronunțată este motivată, are caracter obligatoriu și definitiv. Se admit, în mod excepțional, anumite căi de recurs:

recursul în interpretare, dacă între părțile diferendului a apărut un dezacord

asupra sensului hotărârii;

recursul în corectare, dacă tribunalul a săvârșit o eroare de drept sau de fapt sau a manifestat exces de putere;

recursul în revizuire, dacă se descoperă un fapt nou, cu caracter esențial care nu a fost cunoscut la data pronunțării sentinței.

Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.)

C.I.J. a fost instituită prin Carta O.N.U. – anul 1945 și reprezintă nu numai organul judiciar al organizației, ci și al întregii comunități internaționale. Jurisdicția sa a înlocuit pe cea a Curții Internaționale Permanente de Justiție, dizolvată o dată cu Societatea Națiunilor.

Membrii O.N.U. sunt, din oficiu, părți la Statutul C.I.J.. Statele nemembre O.N.U. pot deveni părți la Statutul Curții în condiții determinate de Adunarea Generală a O.N.U., la recomandarea Consiliului de Securitate. Statutul prevede posibilitatea sesizării Curții de către orice stat al comunității internaționale, chiar dac; nu este membru O.N.U. sau parte la Statut, în condițiile stabilite de Consiliul de Securitate. Sediul C.I.J. este la Haga – Olanda.

Jurisdicția C.I.J. are caracter permanent și sentința este facultativă, fiind determinată de consimțământul statelor-părți la litigiul cu care a fost sesizată.

Curtea este compusă din judecători permanenți, judecători ad-hoc și camere.

Curtea are ca membri permanenți 15 judecători, care funcționează cu titlu individual, aceștia fiind aleși de către Consiliul de Securitate și Adunarea Generală;

O N.U. pe o perioadă de 9 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Compunerea corpului de magistrați permanenți reflectă structura Consiliului de Securitate al O.N.U., sub aspectul statelor care sunt reprezentate la nivelul Curții. Calitatea de judecător al Curții este incompatibilă cu exercitarea altor funcții judiciare într-o cauză anterioară (reprezentant, consilier, avocat). Magistrații Curții beneficiază de privilegiile și imunitățile necesare desfășurării activității lor.

Competența Curții poate fi analizată sub două aspecte: al subiectelor de drept internațional care apar în fața sa – componentă personală – și al litigiilor care i se supun – competența materială.

Conform Statutului, numai statele pot să fie părți în cauzele supuse Curții. Interesele persoanelor fizice și juridice sunt reprezentate de state prin intermediul protecției diplomatice. Organizațiile internaționale nu pot să apară ca părți într-un litigiu, dar pot să fie autorizate de Adunarea Generală a O.N.U. să solicite Curții avize consultative sau să ofere informații în legătură cu problemele puse în discuție.

În Statutul Curții se prevăd două categorii de cauze care intră în sfera competenței sale materiale: cauzele pe care i le supun părțile, precum și toate chestiunile reglementate în mod special în Carta O.N.U. sau în tratatele și convențiile în vigoare. Curtea poate să examineze doar diferende de ordin juridic dintre state care au ca obiect: interpretarea unui tratat; orice problemă de drept internațional; existența unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o încălcare a unei obligații internaționale; natura și întinderea reparației datorate pentru încălcarea unei obligații internaționale, inclusiv în domeniul securității transporturilor maritime.

Exercitarea jurisdicției Curții este condiționată de acceptarea ei de către statele părți. Statele pot să-și exprime consimțământul fie anterior unui diferend, fie ulterior procedurii lui.

Statutul Curții prevede procedura de soluționare a litigiilor, respectând principiul contradictorialității și al publicității dezbaterilor. Procedura cuprinde o fază scrisă (depunerea de memorii) și o fază orală (audierea părților, dezbateri).

În prima etapă a procedurii părțile pot să ridice excepția de necompetență a Curții în soluționarea cauzei, obiecție la care Curtea trebuie să răspundă înaintea judecății pe fond.

Curtea poate să dispună – pe cale de ordonanță – măsuri conservatorii cu titlu provizoriu, la cererea părților sau din oficiu, dacă există pericolul producerii unui prejudiciu iremediabil în cauză.

Neprezentarea uneia dintre părți la procedura în fața Curții nu împiedică procesul de examinare a cauzei.

Curtea adoptă hotărârile cu votul majorității judecătorilor prezenți. În caz de paritate, votul Președintelui Curții prevalează. Hotărârea Curții se motivează, iar dacă există opinii separate (cele care diferă de hotărârea Curții) sau individuale (cele care coincid cu hotărârea Curții dar se bazează pe argumente proprii) ale unor judecători, acestea se anexează hotărârii.

Hotărârile sunt definitive și obligatorii pentru părțile din litigiu, dar numai pentru cauza pe care o soluționează. Hotărârile Curții beneficiază de autoritatea lucrului judecat.

Carta O.N.U. prevede posibilitatea sesizării Consiliului de Securitate al O.N.U. de către un stat, dacă cealaltă parte a litigiului nu execută obligațiile ce-i revin în temeiul unei hotărâri a Curții.

Curtea este competentă să emită avize consultative la solicitarea Adunării Generale și a Consiliului de Securitate al O.N.U., în legătură cu orice problemă juridică. Cu autorizarea Adunării Generale mai pot solicita avize și alte organe ale ONU, precum și instituțiile specializate. Rămâne la latitudinea Curții să accepte sau nu emiterea unui aviz consultativ.

Mijloacele pașnice bazate pe constrângere

În cazul în care un stat violează normele dreptului internațional, lezând în acest mod drepturile sau interesele altui stat, statul lezat, dacă nu reușește să rezolve diferendul prin mijloace diplomatice, poate să recurgă la folosirea unor mijloace

NESECRET 28 din 244

pașnice bazate pe constrângere. Aceste mijloace nu trebuie să implice folosirea forței sau amenințarea cu forța, pentru a nu încălca principiul fundamental al dreptului international – principiul neagresiunii. Dreptul internațional admite recurgerea la retorsiune, represalii sau ruperea relațiilor diplomatice, ca mijloace pașnice bazate pe

constrângere.

Retorsiunea

Retorsiunea constă în măsuri de retaliere luate de un stat față de actele neprietenești, contrare uzanțelor internaționale, săvârșite de un al stat. Actul la care se răspunde prin retorsiune nu este un act ilegal, care să încalce principiile dreptului internațional sau clauzele unui tratat, deși el constă în măsuri legislative, administrative ori judecătorești, cu un caracter inamical față de alt stat și de resortisanții acestuia. Ca exemple de cazuri în care se folosește retorsiunea putem cita: sporirea de către un stat a taxelor vamale înscrise în tariful general; diferite măsuri privind comerțul internațional. Scopul măsurilor de retorsiune este de a pune capăt unor asemenea acte.

Represaliile

Represaliile constau în măsurile pe care un stat le adoptă împotriva unui alt stat, pentru a rezolva în mod echitabil un diferend pe care acesta din urmă l-a provocat prin acțiunile sale ilicite.

Represaliile diferă de retorsiune, deoarece în cazul retorsiunii măsurile se aplică față de unele acte inamicale, pe când represaliile se adoptă ca răspuns la acte considerate ilicite în dreptul internațional.

Represaliile pot fi comisive, atunci când constau în săvârșirea unei acțiuni ca răspuns la acțiunea ilegală a unui stat sau omisive, când reacțiunea constă în refuzul de a executa o obligație contractată față de acel stat sau împiedicarea acestuia de a-și exercita dreptul care-i aparține.

Conform dreptului internațional contemporan numai statele au dreptul să recurgă la represalii și numai pentru actele ilegale comise de alte state, iar nu de cetățenii acestora. Astfel, avem următoarele condiții:

NESECRET

existența unui delict internațional, a unei acțiuni contrare dreptului internațional, din partea statului împotriva căruia se aplică;

imposibilitatea de a se atinge scopul urmărit pe altă cale decât prin recursul la represalii;

păstrarea unei proporții între gravitatea actului comis de celălalt stat și măsura de represalii, excesul de represalii atrăgând sancțiuni internaționale;

îndreptarea represaliilor numai împotriva statului care a comis actul ilicit, nu împotriva unui stat terț;

nerecurgerea, sub nici o formă, la forța armată.

Embargoul

Embargoul se practică în condiții de război; adesea însă el este practicat și în timp de pace , ca mijloc de contstrângere în vederea realizării unor scopuri politice sau economice. Carta O.N.U. prevede posibilitatea stabilirii embargoului ca măsură colectivă de represalii față de statele ale căror acțiuni constituie o amenințare pentru pacea și securitatea internațională.

Boicotul

Boicotul este o măsură de constrângere constând în întreruperea relațiilor comerciale între state, inclusiv întreruperea comunicațiilor maritime.

Statele pot recurge la măsuri de boicot, în special ca mijloc de represalii.

Boicotul poate fi aplicat și de organizațiile internaționale față de statele can comit acte de agresiune și nu respectă obligația de a rezolva diferendele lor prin mijloacele pașnice.

Potrivit Cartei O.N.U., Consiliul de Securitate poate să decidă întrerupere totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor maritime, aeriene poștale, prin telegraf, radio și alte mijloace de comunicare ca măsură de constrângere împotriva unui stat care a comis un act de amenințare a păcii, de violare a ei sau d agresiune (art. 41).

Blocada maritimă pașnică

Prin blocada maritimă pașnică se înțelege împiedicarea de către un stat, cu forțele sale navale militare, a oricăror comunicații cu porturile și litoralul unui stat, fără a se afla în stare de război cu acesta.

Blocada maritimă pașnică, act al unui stat, este interzisă de dreptul internațional contemporan, întrucât implică folosirea forței sau amenințarea cu forța și constituie un act de agresiune contrar art. 2, par. 4 din Carta O.N.U. Numai Consiliul de Securitate, potrivit art. 42 din Cartă, poate recurge la o blocadă cu forțele navale ale statelor membre, în cadrul aplicării măsurilor de constrângere cu folosirea forței armate, în condițiile prevăzute de cap. 7 din Carta O.N.U.

Ruperea relațiilor diplomatice

Ruperea relațiilor diplomatice poate avea caracterul de represalii împotriva unui stat sau a cetățenilor săi în scopul constrângerii de a se pune capăt actelor ilegale. Ruperea relațiilor diplomatice se poate prelungi pe perioade destul de îndelungate, fără ca statele care nu mai au relații diplomatice să fie în stare de război.

Această măsură poate fi decisă și de organizații internaționale (de exemplu O.N.U., O.S.C.E.) împreună sau separat cu măsurile de boicot.

1.3. Instrumente juridice internaționale în domeniul securității globale și al securității transporturilor maritime

Instrumente juridice ONU de securitate globală

Securitatea globală a fost una dintre problemele aflate destul de frecvent pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU, a Consiliului de Securitate și a Comisiei de Drept Internațional, organizația având un rol determinant în adoptarea convențiilor și protocoalelor prin care se incriminează criminalitatea transfrontalieră, astfel:

Convenția privind prevenirea și sancționarea infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici,

încheiată la New York, la 14 decembrie 1973, ratificată de România, prin Decretul

NESECRET 31 din 244

NESECRET

nr. 254/1978. Prin dispozițiile art. 1 din convenție, sunt enumerate categoriile de persoane care intră sub incidența acesteia: “orice șefele stat, inclusiv orice membru cu unui organ colegial, care în virtutea constitui iei statului respectiv îndeplinește funcțiile șefului de stat; orice șef de guvern sau ministru al afacerilor externe, atunci când o astfel de persoană se găsește într-un stat străin, precum și membrii de familie care îi însoțesc; orice reprezentant, funcționar sau personalitate oficială a unui stat și orice funcționar, personalitate oficială sau alt reprezentant al unei organizați, interguvernamentale, care, la data când și în locul în care o infracțiune s-a comis împotriva sa, a reședinței oficiale, a locuinței personale sau mijloacelor sale di transport, este îndreptățit conform dreptului internațional la o protecție speciale împotriva oricărei atingeri a persoanei, a libertății sau demnității sale, precum și a membrilor familiei care fac parte din gospodăria sa ”.

Statele părți sunt obligate să incrimineze, în dreptul lor intern, comiterea, cu intenție, a următoarelor fapte: uciderea, răpirea sau alt act asupra persoanei sat libertății unei persoane protejate pe plan internațional; un atac violent asupra sediului oficial, locuinței private sau mijloacelor de transport ale unei persoane protejate pe plan internațional, de natură să pună în pericol persoana sau libertatea sa. Totodată trebuie precizat că, enumerarea faptelor de la art. 2 alin.(l) nu este limitativă, dându-se posibilitatea statelor să extindă competența și asupra altor fapte care ar putea aduce atingere persoanelor protejate, conform prevederilor art.2 alin.(3), potrivit cărora “Paragrafele 1 și 2 din prezentul articol nu prejudiciază obligațiile pe care le au statele părți, în virtutea dreptului internațional, de a lua măsurile ce se impun pentru prevenirea altor atingeri aduse integrității corporale, libertății și demnități persoanelor care se bucură de protecție internațională ”.

Convenția împotriva luării de ostatici, adoptată la New York, în 1979, la care România a aderat prin Decretul-lege nr. 111/1990, prevede că cel care sechestrează o persoană sau o reține și o amenință cu moartea o va răni sau conținuă să o rețină pentru a constrânge un stat, o organizație internațională, o persoană fizică să îndeplinească un act ori să se abțină de la acesta, ca o condiție a punerii în libertate a ostaticului, comite infracțiunea de luare de ostatici (art. 1). Statele sunt obligate să

NESECRET

32 din 244

pedepsească asemenea infracțiuni corespunzător gravității lor. Statul pe teritoriul căruia se află prezumtivul infractor îl va reține și va lua măsuri pentru urmărirea și finalizarea procedurilor penale împotriva lui; dacă nu-1 extrădează este obligat să-l supună urmăririi penale și să-l judece, ca pentru o infracțiune cu caracter grav (art. 8).

Convenția privitoare la protecția fizică a materialelor nucleare, adoptată la Viena, la 26 octombrie 1979, ratificată de România prin Legea nr. 78/1993, stabilește măsurile corespunzătoare și eficace pentru a asigura prevenirea, descoperirea și reprimarea infracțiunilor care ar putea decurge din dobândirea și folosirea ilicită a materialelor nucleare. De asemenea, prin conținutul prezentei convenții se reglementează și condițiile pe care statele părți trebuie să le îndeplinească pentru a asigura protecția fizică a materialelor nucleare în timpul utilizării, depozitării și transportului. Obiectul de reglementare al convenției are în vedere materialele nucleare folosite în scopuri pașnice, precizându-se fără echivoc care sunt acestea și nivelurile de protecție în raport de tipologia materialului nuclear. Statele părți se obligă ca prin legislația internă să incrimineze următoarele fapte săvârșite cu intenție: primirea, deținerea, folosirea, cedarea, modificarea, înstrăinarea sau dispersarea materialelor nucleare, fără a fi abilitat, și care cauzează sau poate cauza moartea sau răni grave altei persoane sau daune considerabile bunurilor materiale; furtul simplu sau furtul calificat de materiale nucleare; deturnarea sau orice altă însușire, fără just temei, de materiale nucleare; faptul de a pretinde materiale nucleare prin amenințare, recurgere la forță sau prin orice altă formă de intimidare; amenințarea; folosirea materialelor nucleare pentru a omorî sau a răni grav altă persoană sau de a cauza daune considerabile bunurilor; furtul simplu sau furtul calificat de materiale nucleare în scopul de a constrânge o persoană fizică sau juridică, o organizație internațională sau un stat să facă sau să se abțină de la a face un act.

Convenția pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței navigației maritime, încheiată la Roma, la 10 martie 1988, la care România a aderat prin Legea nr. 123/1992.

În temeiul dispozițiilor Rezoluției nr. 40/61 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, din 9 decembrie 1985, acest document stipulează: ".se cere insistent tuturor statelor ca în mod unilateral, cât și în colaborare cu celelalte state, precum și organelor competente ale Organizației Națiunilor Unite să contribuie la eliminarea progresivă a cauzelor ascunse ale terorismului internațional și de a acorda o deosebită atenție tuturor situațiilor care ar putea duce la acte care pot compromite pacea și securitatea internațională" Actele ilicite îndreptate împotriva siguranței navigației maritime compromit securitatea persoanelor și bunurilor, afectează în mod serios exploatarea serviciilor maritime și subminează încrederea popoarelor lumii în siguranța navigației maritime. Conform dispozițiilor art.3 din convenție, sunt incriminate faptele unei persoane, care în mod ilicit: capturează pe o navă sau exercită controlul asupra sa prin violență sau amenințare cu violență; comite un act de violență împotriva unei persoane aflate la bordul unei nave, dacă acest act este de natură să compromită siguranța navei; distruge o navă sau cauzează unei nave, încărcăturii acesteia, daune ce pot afecta siguranța navigației: plasează sau face să se plaseze pe o navă prin orice mijloc, un dispozitiv ori c substanță capabilă să distrugă nava, comunică o informație cunoscând că este falsă și, prin aceasta, compromite siguranța navigației unei nave; rănește sau ucide orice persoană, când aceste fapte prezintă o legătură de cauzalitate cu una dintre infracțiunile menționate mai sus. Pentru situațiile care nu sunt reglementate în convenție, sunt aplicabile normele de drept internațional în materie, respectiv dreptul maritim.

Protocolul pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranțe platformelor fixe situate pe platoul continental, adoptat la Roma, 1988, aprobat prin Legea nr. 123/1992, dispune aplicarea „mutatis mutandis" a prevederilor Convenția pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței navigației maritime, încheiate la Roma, la 10 martie 1988 și în cazul platformelor fixe situate pe platoul continental

Convenția cu privire la marcajul explozibililor plastici și în folie în scopul detectării, adoptată la Montreal, 1991, la care România a aderat prin Legea nr 139/1998 – constituie materializarea concretă a preocupării statelor de a preveni acte

NESECRET 34 din 244

NESECRET

ilicite săvârșite prin folosirea explozibililor plastici și în folie. Această convenție a fost elaborată ca urmare a dispozițiilor Rezoluției nr. 635/1989 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, cele ale Rezoluției nr. 44/29/1989 a Adunării Generale a Națiunilor Unite, care cereau imperios Organizației Aviației Civile Internaționale să-și intensifice eforturile pentru a pune la punct un regim internațional de marcaj al explozibililor plastici și în folie în scopul detectării, precum și cele ale Rezoluția A 27-8, adoptată în unanimitate de Adunarea Organizației Aviației Civile Internaționale la cea de-a 27-a sesiune, care a hotărât acordarea unei priorități absolute pregătirii unui instrument juridic internațional care să oblige statele să adopte măsuri de natură să garanteze că explozibilii plastici și în folie sunt marcați în mod corespunzător.

Convenția internațională pentru reprimarea atentatelor teroriste cu explozibili, adoptată la New York la 15 decembrie 1997, ratificată de România prin Legea nr. 257/2004, prin care statele sunt încurajate "să examineze de urgență domeniul de aplicare a prevederilor legale internaționale în vigoare care privesc prevenirea și eliminarea terorismului în toate formele și manifestările sale, în scopul de a se asigura prin aceasta că există un cadru legal care să acopere toate aspectele în materie".

Convenția internațională privind reprimarea finanțării terorismului, adoptată la New York, la 9 decembrie 1999, ratificată de România prin Legea nr. 623/2002.

Convenția a fost adoptată pentru a reprima terorismul, flagel care a cunoscut o intensificare fără precedent în lumea întreagă. Elaborarea convenției a avut la bază: Rezoluția nr. 49/60/1994 prin care statele membre ale Organizației Națiunilor Unite au reafirmat solemn condamnarea tuturor actelor, metodelor și practicilor teroriste, ca fiind criminale și nejustificabile, oriunde se produc și oricine ar fi autorii, mai ales cele care compromit relațiile între state și amenință integritatea teritorială și securitatea statelor; Rezoluția nr. 51/210/1996 a Adunării Generale a invitat statele să ia măsuri pentru prevenirea și împiedicarea, prin mijloace interne adecvate, a finanțării teroriștilor sau a organizațiilor teroriste, prin intermediul organizațiilor care pretind că au scopuri de caritate, culturale sau sociale sau care sunt implicate în

NESECRET 35 din 244

activități ilegale (traficul de arme, traficul de stupefiante și extorcarea de fonduri), incluzând exploatarea persoanelor în vederea finanțării activităților teroriste. Se reclamă adoptarea unor reglementări pentru a preveni și a împiedica circulația de fonduri bănuite a fi destinate utilizării în scopuri teroriste, fără a aduce în nici un fel atingere libertății de circulație a capitalurilor legitime, precum și de a intensifica schimburile de informații asupra fluxurilor internaționale ale unor astfel de fonduri; Rezoluțiile nr. 52/165/1997 și nr. 53/108/1998 ale Adunării Generale, care au stabilit în competența Comitetului ad-hoc, constituit prin Rezoluția nr. 51/210 din 17 decembrie 1996, elaborarea proiectului unei convenții internaționale pentru reprimarea finanțării terorismului. Având în vedere legătura de cauzalitate dintre resursele de finanțare și gravitatea actelor de terorism, statele au fost de acord că instrumentele juridice existente nu tratează în mod explicit aspectele legate de finanțarea terorismului, circumstanțe care reclamă o nouă reglementare. în temeiul prevederilor art. 2, din convenție: “Comite o infracțiune în sensul prezentei convenții orice persoană care, prin orice mijloc, direct sau indirect, în mod ilicit și deliberat, furnizează sau strânge fonduri cu intenția de a le utiliza sau știind că acestea vor fi utilizate, în întregime sau în parte, în vederea comiterii oricărei infracțiuni cuprinse în convențiile anterioare”.

Actele juridice ale U.E. de implementare a măsurilor de securitate regională și de securitate maritimă

La nivelul Uniunii Europene, problematica privind prevenirea și combaterea crimei organizate transfrontaliere este abordată, în cadrul Politicii externe și de securitate comună. Aceasta nu dispune de instrumente juridice obligatorii de tipa directivei sau regulamentului, cu excepția tratatelor originare sau modificatoare ale acestora. Instrumentele sale sunt acțiunile comune, pozițiile comune, declarațiile ș concluziile Consiliului European sau ale Consiliului U.E., cea mai mare parte i acquis-ului ținând de cooperarea interguvernamentală. De aceea, P.E.S.C. este implementată prin măsuri negative, cel mai adesea limitate în timp, nefiind necesară

NESECRET

36 din 244