Cadrul Institutional In Adoptie Si Plasament

Cadrul instituțional în

adopție și plasament

Peste tot în lume, sunt foarte mulți copii care după ce au văzut lumina zilei au fost părăsiți însă în spitale și maternități, lăsați fără niciun fel de ocrotire, fără iubirea de mama, sau copii care la un moment dat, din diferite motive au fost pur și simplu abandonați în centre de plasament.

Pe lângă aceștia însă mai există și o altă categorie de copii, care nu numai că nu știu ce înseamnă de fapt dragostea adevărată din partea celor care le-au dat viața , ci au fost chiar abuzați exact de persoanele care ar fi trebuit să-i iubească, să-i protejeze și sa0i îngrijească.

De-a lungul timpului, mai mulți autori au asociat cadrul institutional cu o serie de importanta caracteristici ale mediului instituțional, având astfl diverse repercursiuni asupra personalității și asupra conduitei copiilor, a căror creștere și dezvoltare nu are loc în aceleași tipuri condiții ca în cazul copiilor din familii.

Instituționalizarea se asociază în mod foarte frecvent cu o serie importantă de caracteristici ale mediului de tip instituțional, având diverse repercursiuni asupra personalității și aconduitei copiilor, viitori adolescenți, a căror creștere și dezvoltare normală nu are loc în aceleași condiții ca în cazul copiilor care locuiesc în cadrul unei familii, cu proprii lor părinți biologici.

O altă problematică interesantă se referp la ideea de instituționalizare a copiilor, de regulă într-un centru de plasament, înainte de adopție practică ce a iscat o serie de controverse, de-a lungul timpului.

Acest întreg proces de plasament și de adopție este reprezentat de toate tipurile de separări și rupturi care practic "smulg o persoană din legăturile sociale curente și (…) amputează brutal noul sosit de diferitele sale particularități sociologice, iar principiile de diferențiere socială ale lumii exterioare sunt abolite" (Ian, H., et al, 2004).

Instituționalizarea copiilor până în momentul de față reprezintă o problemă socială reală, atât timp cât există anumite tipuri de lipsuri în educație și în concepția de procreere de la vârsta fragedă a mamelor. În tot acest context trebuie implicată și societatea în general, respectiv oamenii, printr- o serie întreagă de programe care să cuprindă în mod special educația, atât în ce privește creșterea semnificativă a nivelului de cultură cât și de educație sexuală, în ceea ce privește vârsta uneori prea fragedă atunci când viitoarea mamă nu cunoaște prea multe despre procreere.

Tuturor copiilor le este foarte dificil să se integreze și să se adapteze în mediul instituționalizat, ca urmare a tuturor regulilor și normelor pe care trebuie să le respecte. Copiilor aflați în situație de seprare temporară le va fi mult mai greu să se adapteze, decât celor aflați în situație de separare permanentă.

Concluziile mai multor studii și cercetări efectuate de foarte curând demonstrează faptul că o mare parte dintre copiii care au trăit și încă trăiesc în centrele de plasament nu pot face față tuturor experiențelor de viață; confruntarea acestora cu mediul în care se află și cu toate problemele pe care le au este extrem de dură,  aceștia încercând întotdeauna să supraviețuiască la nivel emoțional. 

Efectele reale ale instituționalizării atât permanente, cât și ănainte de aopție se resimt deci la toate nivelele personalității individului și în toate domeniile funcționării acestuia. În baza acestei accepțiuni se constată că individul instituționalizat se afla pus în situația de a se supune unui regim de viața reglementat în totalitate din exterior, într-un mod foart estrict, și supus controlului permanent al unei instanțe asupra căreia individul în cauză nu are niciun fel de influență. (Goffman, E., 2004, p. 76-81)

De subiectul instituționalizării în centre de plasament s-au mai preocupat de-a lungul timpului și alți autori, mulți dintre ei chiar români, care au considerat ca instituționalizarea trebuie sprijinită prin intermediul măsurii de închidere a instituțiilor de tip vechi, alături de descoperirea unor soluții alternative reale pentru protejarea și asigurarea drepturilor omului care să răspundă tuturor nevoilor sale personale. (Zamfir, C., 1997, p. 79-88).

Lumea instituționalizată a adopțiilor și a plasamentului este foarte frecvent percepută ca drept realitate de tip obiectiv. Aceasta are istoria sa, care a existat de fapt de la nașterea individului și va continua să existe chiar și după moartea sa. Biografia personală este adesea percepută ca drept un episod din istoria obiectivă a unei societăți.

Toate instituțiile, în calitatea lor de fenomene istorice și obiective apar pentru om ca adevărate fapte incontestabile. În aceste condiții, instituțiile sunt percepute de individ ca externe, păstrându-și însă realitatea, indiferent dacă individului îi convine sau nu. Toate instituțiile sunt obiective, întrucât individul nu le poate înțelege prin intermediul introspecției, ci trebuie să le studieze în detaliu, așa cum studiază și natura. (Berger, P.L. și Luckmann, T., 1999)

Atât instituțiile cât și structurile sociale care conduc de fapt societatea par să se fundamenteze pe principiile dominației, ale competiției, ale egoismului și în niciun caz pe grijă față de ceilalți.

Indiferent de tipul de instituție în care se află un copil în situație de separare temporară sau permanentă, indierent dacă este în plasament sau spre adopție, toate aceste procese de impersonalizare sunt aceleași, fiind în foarte mare măsură raportate adesea la lumea angajaților respectivei instituții; ei fiind cei care controlează de fapt viața tuturor instituționalizaților.

La copiii instituționalizați, atât la cei aflați în plasament cât și la cei spre adopție se poate observa o întârziere semnificativă în dezvoltarea fizică și motorie, existența fenomenului de “piticism de deprivare” (deprivation dwarfism), descris prin: statură extrem de mică și, în mod frecvent, foame exagerată, o întârziere deosebit de accentuată a maturizării scheletului, precum și a sexualității, dar și controlul sfincterelor instalat târziu, specific pentru copil fiind enurezis-ul. (Dumitrana, M., 1998, p.43)

Declinul de tip economic din România, alături de deficitul de personal specializat în ceea ce privește îngrijirea copiilor instituționalizați, au condus la deteriorarea absolut dramatică a condițiilor în instituții. Nu există însă statistici exacte, însă se estimează totuși că la începutul anului 1990 existau în jur de 100.000 copii în instituții (Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului).

Un studiu referitor la cadrul instituțional al copilului, în adoptie sau plasament, realizat în anul 1991, scotea în evidență anumite tipuri de întârzieri semnificative în dezvoltarea fizică și intelectuală a tuturor copiilor instituționalizați pe perioade îndelungate de timp față de copilul de aceeași vârstă crescut în familie.

În ceea ce privește situația copiilor instituționalizați in centrele de plasament, de cele mai multe ori victime clare ale abandonului de către părinți, conform unui raport recent al Comitetului Națiunilor Unite pentru Drepturile Copiilor, România sta mult mai bine doar față de unele state foste comuniste. În acest mod, în urmă cu un an, România înregistra 740 de minori instituționalizați la fiecare 100.000 de copii, Bulgaria însă avea 759 persoane aflate în aceeași situație la 100.000 de persoane între 0 – 17 ani, iar Lituania 1.376 la 100.000, în timp Rusia, din capul listei, 1.408 copii instituționalizați la 100.000 de minori mai mici de 18 ani.

Într-un studiu similar realizat în anul 1997, situația părea a se fi ameliorat într-o oarecare măsură, în mod special în ceea ce privește dezvoltarea fizică, însă se înregistrează și anumite tipuri de întârzieri în dezvoltarea intelectuală, manifestate cu precădere prin nereușita de tip școlar.

Un alt raport evidențiază faptul că cele mai importante cauze ale abandonului sau ale instituționalizării copiilor țin de situația socio-materială și financiară a familiei. Sărăcia de tip extrem, condițiile de locuire absolut precare, asociate cu dezorganizarea familială (familii instabile, dezorganizate, incomplete, mamă singură, tatăl nu recunoaște copilul) și cu diverse tipuri de comportamente patologice (alcool, droguri, violență, abuzuri) sunt mediile care favorizează de fapt abandonul sau instituționalizarea copilului.

Rezultatele tuturor cercetărilor în acest sens (UNICEF, 1991, 1996, 2001) demonstrează faptul că foarte multe familii consideră instituția drept un internat, acolo unde copilul beneficiază de toate condițiile care nu-i pot fi oferite în mediul familial, și că mare parte dintre acești copii nu ar fi ajuns acolo, dacă ar fi existat un sprijin corespunzător pentru toate aceste familii.

Referitor la abandonul familial, respectiv la plasamentul si adoptia copilului, consecința absolut imediată în acest context este, pentru cei mai mulți dintre copii, intrarea în instituție sau în grija unui asistent maternal. Foarte mult timp, aceasta a fost considerată drept soluția cea mai convenabilă, atât pentru copii, cât și pentru comunitate în general, chiar dacă evidențele o infirmau. Numai în momentul în care ,“produsul” nesatisfăcător al tuturor acestor instituții a fost adus în atenția conștiinței publice, abia atunci s-a înregistrat de fapt o creștere a interesului pentru toți factorii care determină de fapt supraaglomerarea instituțiilor.

Un aspect cu adevărat important în vederea analizei cadrului instituțional în adopție si plasament în cadrul României, îl reprezintă de fapt efectele negative ale tranziției, efecte care și-au pus o amprentă foarte puternică asupra sistemului de protecție socială a copilului. Interzicerea tuturor avorturilor în perioada de tip comunist a avut ca și consecințe reale creșterea numărului semnificativ de copii nou născuți nedoriți de către familiile lor și implicit creșterea semnificativă a numărului de copii abandonați; toate întreruperile necorespunzătoare de sarcină au provocat de asemenea creșterea semnificativă a mortalității infantile și a mortalității materne. (Preda, M., 2002, p. 112)

Copiii pot fi însă declarați în mod legal abandonați dacă nu au avut contact cu un anumit membru al familiei timp de cel puțin șase luni. Un val important de copii abandonați au devenit dintr-o dată disponibili și au fost plasați în mai multe familii adoptive sau foster, mai exact, la asistenți maternali.

Marea majoritate a statisticilor demonstrează faptul că cele mai multe cazuri de abandon au loc în cadrul maternităților sau ale secțiilor de pediatrie ale spitalelor, femeile fiind astfel cele care comit actul abandonului.

Realitatea de dincolo de statistici demonstrează însă că cele mai multe mame se despart de proprii lor copii pentru că și ele, la rândul lor, au fost abandonate de către tatăl copilului.

La copiii din centrele de plasament, dezvoltarea fizică, precum și psihică este totuși încetinita cu aproximativ două luni și jumătate în urmă, în comparație cu dezvoltarea reală a copiilor care cresc în familie..

Foarte mult timp, instituționalizarea precoce a fost însă considerată ca având diverse efecte ireversibile asupra dezvoltării generale a copiilor, însă dacă se insistă foarte mult asupra stabilirii unor adevărate relații afective educator-copil, dacă se asigura deci o dotare corespunzătoare a unității cu jucării și cu alte tipuri de materiale didactice, mai exact să se asigure o reală ambianță care să permită copilului ocrotit o permanentă situație de comunicare și de acumulare de informații prin intermediul activităților ludice, o ambiantă de tip stimulatoare, o continua stimulare de tip verbal și cognitiv din partea tuturor adulților, atunci se poate deci estimă o adevărată diminuare semnificativă a retardării creat de instituționalizare.

Acest întreg fenomen apare foarte frecvent și conduce la incapacitatea copiilor proveniți din instituții de a putea face fața tuturor solicitărilor programei pentru preșcolari, ca urmare a tulburărilor de comportament, vocabularului extrem de redus, insuficientei dezvoltări a motriocitatii, insuficientei echilibrului biopsihic al individului și împiedica astfel satisfacerea trebuințelor.

Colectivitatea de tip nestimulativ a copiilor instituționalizați în primii săi ani de viață, montonia programului zilnic, relația de tip afectiv dintre adult și copil prejudiciază astfel individualizarea îngrijirii și a educației copiilor.

Din acest motiv, ideal ar fi ca acest întreg climat socio-educational din cadrul instituției să compenseze absenta familiei și a tuturor carențele spiritual-afective, precum și morale din cadrul familiilor care nu oferă însă toate condițiile de creștere și de educare a copilului. Compensarea se realizează însă pe plan material, existențial, dar și pe plan spirirtual-afectiv, moral.

Raportarea copilului la mediul material și uman al instituției de ocrotire în care trăiește. Fiind în situație de plasament temporar sau de adopție determină acceptarea sau neacceptarea condiției de institutionat, care influențează de fapt adaptarea și integrarea în cadrul regimului vieții școlare, având diverse repercursiuni asupra tuturor performanțelor de învățare și asupra întregii pregătiri pentru o anumită profesiune, responsabilități absolut benefice pentru maturizarea sa, pentru echilibrul sau afectiv și pentru integrarea să socială.

Marca tuturor factorilor exogeni favorizanți devierii comportamentale frânează însă chiar până la anulare posibilitatea reală a evoluției spre succesul moral. Venind astfel mai târziu în instituție, toți acești copii oscilează practic intre conformism și răzvrătire, intre solidaritate socială și însingurare, trăind în acest mod cu o intensitate absolut zguduitoare rolul de victima și de agresor.

Toți acești copii manifestă o foarte mare acuitate a simțurilor, o percepție mult mai rapidă, o înțelegere mult mai amplificata repercutând asupra intelectului care, dacă nu este însă determinat profund, provoacă cu intensitate foarte rapidă de abilitați distructive. În existența lor absolut dramatică de refuzați, mare parte dintre acești potențiali "infractori" suporta cu foarte mare dificultate crize de adaptare, complexul de inferioritate morală punând astfel grave probleme conștiinței. Noi obișnuim însă să spunem că este vorba despre o bogată experiența de viață, dar de fapt este vorba despre o maturizare înainte de timp care se impune tuturor celorlalți prin forța.

Personalul din centrul de plasament exercita asupra copiilor ocrotiți atât influențe de tip negativ cât și de tip pozitiv în ceea ce privește orientarea școlara și profesională a copiilor. Spre exemplu dacă unul dintre copii optează pentru o anumită profesie (chiar dacă acesta este mai slab la învățătura) trebuie stimulat și chiar îndrumat în primul rând de către educator.

Doar în acest mod, copilul va cputea capătă astfel încredere în forțele proprii, se va strădui tot mai mult să reușească, iar în caz contrar copilul își poate pierde absolut tot entuziasmul, încrederea în sine, astfel instalându-se și complexul de inferioritate.

În cadrul contextului abordării psihologice, logica dezvoltării familiei nu corespunde însă cu logica dezvoltării societății. Atât societatea cât și familia sunt deci simbiotice și sinergice doar într-o anumită măsură, însă, luând în considerare atât obiectivele societății, cât și cele ale familiei, ar putea să fie privite chiar ca antagoniste. 

În cadrul mediului de tip familial , într-o familie normală și obișnuită, părinții care într-o primă fază preiau absolut toate responsabilitățile referitoare la viață și la dezvoltarea copilului lor, îi transferă astfel în mod treptat acestuia o parte tot mai importantă a tuturor acestor responsabilități și veghează și la dezvoltarea să tot mai autonomă și tot mai conștientă de sine . Copilul se străduiește în acest mod să- și formeze toate deprinderile referitoare la necesitatea satisfacerii tot mai depline a propriilor trebuințe prin intermediul propriilor tipuri de resurse, precum și necesitatea panificării cât mai atente ale tuturor acestor procese. (Bowlby, J. 1973, p.240),  

            În momentul de față, în institutiile de plasament, relația socială este foarte subestimată. Deși în ultimii ani s-au produs numeroase ameliorări importante ale acestei întregi situații, aceasta rămâne încă o problematică deosebit de importantă.

În ceea ce privește prelungirea perioadei de timp pe care copilul aflat în sistemul de plasament o petrece în instituție după vârsta de 3 ani ,fără o adaptare a tuturor normativelor de personal, a tuturor programelor de activitate, precum și a condițiilor materiale de viață nu creează însă garanția funcționarii instituției în vederea servirii interesului fundamental al copilului.

La nivelul întregii noastre țări există în acest sens un număr de aproximativ 60 de instituții, în cadrul cărora se întâlnesc aproximativ 9800 de copii aflați situație de separare temporară sau permanentă.

            În ceea ce privește instituțiile private de plasament si adoptie, acestea formează o categorie comple aparte în cadrul peisajului românesc. Acestea sunt deci înființate de diferite tipuri de ONG-uri și sunt în mod absolut esențial diferite de toate instituțiile publice în acest sens. Aceste nstitutii private sunt create din start după anumite tipuri de standarde moderne, corespunzătoare și adecvate practicii actuale în  domeniu pe plan internațional.

Asigurarea întregii legalități a înființării și funcționarii tuturor acestor tipuri de instituții s-a fundamentat exclusiv pe încheierea unor anumite tipuri decontracte de asociere cu toate autoritile județene ori locale ori pe contracte similare ,încheiate în mod direct cu anumite structuri ale guvernului.

            Aprximativ toate tipurile de instituții de asoptie si plasament gestionate de către ONG-uri pot constitui un model pentru ceea ce înseamnă de fapt ocrotire de tip familial, instituție deschisă către comunitate, abordare de tip plenara dezvoltării individuale a fiecărui copil ocrotit.

Întreaga filosofie care stă practic la baza majorității acestor tipuri de instituții este aceea conform căreia toate acestea constituie de fapt centre de tranzit al copilului spre o familie viitoare.

Cu toate acestea însă, întregul monopol impus de către toate instituțiile publice de adoptie si plasament nu a putut fi deci desființat, sistemul public de ocrotire rezidențială demonstrând în acest sens o foarte mare rezistență la schimbări de tip structural.

Considerând astfel familia drept cel mai adecvat mediu pentru creșterea, dezvoltarea și ocrotirea personală a copilului, toate serviciile de zi asigura astfel menținerea, refacerea și chiar dezvoltarea capacității copilului și a părinților acestuia, în vederea depistării situațiilor care ar putea însă determina separarea temporară sau permanentă a copilului de familia sa naturală.

Toaate aceste servicii comunitare reprezintă deci un sistem de tip alternativ pentru instituționalizare, dar și o condiție esențială pentru respectarea dreptului fundamental al fiecărui copil de a putea crește și de a se putea dezvolta în propria familie, potrivit art. 108 .

La trecerea copilului ocrotit din instituții pentru copii preșcolari instituții pentru copii școlari, în vederea dezvoltării sale psihice se înregistrează mai multe particularități determinate de către condițiile educative și de către viața, mai ales în cazul copilului provenit din cadrul unei familii problematice.

În acest sens, în planul psihologic apare de fapt enurezismul ca urmare a unor factori importanți, prcum: metodele de tip educațional foarte rigide în cadrul instituțiilor, teama și anxietaea copilului în ceea ce privește introducerea să forțată într-o anumită colectivitate, mai multe insuccese repetate, frustrări diverse etc, ca și rezultat al situației în care se afla și pe care el o percepe și o trăiește în același timp ca o stare complet negativă. Enurezismul poate deci persista inclusiv până la vârsta preadolescenta, putând fi astfel vindecat doar printr-un realcomplex de măsuri de ordin educativ general și de tip special.

La toți copiii ocrotiți (mai ales la cei proveniți din instituții pentru copii preșcolari și din familii dezorganizate și cu un nivelul socio-cultural foarte scăzut) se constată foarte frecvent anumitr tipuri de întârzieri în dezvoltarea vorbirii.

Toate acestea sunt mult mai accentuate mergând până la anumite tipuri de aspecte de pseudodebilitate mintală, create de de retardarea pedagogică consecutiva, dar și de nedezvoltarea corespunatoare a limbajului ca și instrument al gândirii.

Toți acești copii prezintă deci un vocabular foarte sărac, codul lor lingvistic fiind practic insuficient dezvoltat, capacitate redusă de înțelegere a tuturor mesajelor verbale etc. Nivelul de comunicare se menține astfel într-un registru foarte sărac iar ritmul real al dezvoltării gândirii este foarte redus, copiii întâmpinând în acest mod serioase dificultăți în ceea ce privește dezvoltarea operațiilor gândirii, dar și în ceea ce privește operarea cu anumite abstracțiuni și generalizări. Handicapul de tip lingvistic generează și el foarte mari dificultăți de însușire a cititului și a scrisului după cum grevează și asupra întregii performanțe de tip școlar, care se bazează de fapt, în cea mai mare parte pe limbajul de tip verbal, îmbinat cu diverse tipuri de dificultăți de atenție, handicapul lingvistic, dar și urmările sale în domeniul comunicării, precum și al dezvoltării reale a gândirii conduce deci la randamentul foarte scăzut în învățătura școlara, la eșecul de tip școlar care este foarte agravat de către o altă particularitate prezenta la toți acești copii și anume, formarea într-un ritm foarte lent a motivației pentru învățătura.

Alături de toate traumele psihice suferite în viața de tip familial (determinate de către toate violentele dintre părinți, maltratările copilului, alcoolism etc.) ruperea completă a copilului de familie provoacă mai multe tipuri de efecte negative care distorsionează însă întrega personalitate a copilului ajuns în cadrul sistemului de ocrotire.

Din păcate, în momentul de fată, nu se poat spune că România este o țară care asigura un viitor decent copiilor instituționalizați. De fapt, situația este chiar opusă, iar numărul infractorilor proveniți din centrele de plasamanet este din ce în ce mai mare, situație care este cu adevărat îngrijorătoare.

În altă ordine de idei, se poate discuta cu greu despre o carieră în ceea ce-i privește pe copiii instituționalizați.

Desigur, mulți dintre ei își aleg o meserie care nu necesită studii superioare sau un intelect crescut, însă acest fapt nu înseamnă că putem discuta despre persoane realizate din punct de vedere profesional.

Acțiunile sociale de promovare a unei meserii în rândul tinerilor instituționalizați au încurajat interesul copiilor proveniți din cenrele de plasament în ceea ce privește înscrierea la cursuri profesionale de specialittae și obținerea unei meserii cu angajare ulterioară, chiar dacă remunerația nu este un tocmai dezirabilă.

Mai îngrijorător este însă faptul că marea majoritate a copiilor instituționalizați sunt conștienți de ceea ce-i așteaptă odată cu împlinirea vârstei majoratului, iar în acest mod le scade și mai mult motivația și dorința de autodepășire.

Este clar că oportunitățile de viitor ale copilului instituționalizat sunt incomparabile cu cele ale copilului provenit dintr-o familie, fie ea și dezavantajată. Copilul instituționalizat, oricât de disciplinat, educat și instruit ar fi nu poate beneficia de siguranța părintească, și c atât mai puțin de sprijinul moral și afectiv atât de util oricui, indiferent de vârstă.

Opinia curentă, preluată și în cadrul discursului politic și științific, afirma faptul că familia este cea mai fidelă și mai păstrătoare a tradițiilor și a valorilor naționale. Contrar tuturor acestor opinii, familia este mai puțin păstrătoare și mai curând "barometrul" tuturor schimbărilor sociale.

Complexele procese de decantare a tuturor realtiilor familiale survenite ca urmare a obligațiilor sociale și a atracțiilor oferite de către viața socială fac din însăși familia modernă, un câmp de tip explorativ deosebit de interesant.

Note aparte capătă aceste procese, dacă se iau în calcul relațiile de intercondiționare trențe personalitatea familală, pe de o parte, și personalitatea copilului, pe de alta. (apud. Neacșu, I., 2010, p. 110)

Motivele reale pentru care unii dintre părinți nu sunt capabili să-și îndeplinească la un moment dat ori pentru o anumită perioadă de timp toate responsabilitățile de creștere și de îngrijire corespunzătoare a copiilor sunt deosebit decomplexe. De regulă, cauzele care conduc la ruptura copilului de familia sa naturală țin de contextul socio-economic al familiei.

BIBLIOGRAFIE

Berger, P.L., Luckmann, T. (1999), Construiră socială a realității. București: Editura Univers.

Bowlby, J. (1973). Attachment and loss, Vol. 2: Separation. New York: Basic Books.

Dumitrana, M. (1998). Copilul instituționalizat. Bucuresti: Editura Didactică și Pedagogică.

Goffman, E. (2004). Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate. Iași: Editura Polirom.

Ian, H., Foucaul. B.M., Goffman, E. (2004). Economy and Society Journal, Volum 33/3.

Neacșu, I. (2010). Pedagogie socială. Valori, comportamente, experimente, strategii. Bucuresti: Editura Universitară.

Preda, M. (2002). Politica socială românească între sărăcie și globalizare. Iasi: Editura Polirom.