CADRUL geostrategic ȘI operațional [309025]
CAPITOLUL 1
CADRUL geostrategic ȘI operațional
în regiunea extinsă a mării negre
Teorii geopolitice cu impact explicativ asupra mizelor din Regiunea Extinsă a Mării NEGRE (REMN).
Introducere.
Chiar dacă la o [anonimizat] a făcut parte succesiv de-a [anonimizat] (poate chiar opuse) [anonimizat], care a fost de cele mai multe ori bazat pe un joc cu sumă nulă; [anonimizat]. Alianța cu Franța și Anglia pe timpul Primului Război Mondial a [anonimizat], în timp ce apartenența la Tratatul de la VARȘOVIA (ca stat satelit al Uniunii Sovietice) a fost impusă ROMÂNIEI ca parte a cordonului sanitar ce separa lumea sovietică de cea occidentală. [anonimizat], ”[anonimizat], fiind un stat a cărei importanță decurge din așezarea și din vulnerabilitatea pe care o [anonimizat]”.
Chiar începând cu anii 90, [anonimizat] a trecut printr-o fază de criză a [anonimizat], dar și fără a beneficia de garanții de securitate în acel mediu internațional transformat radical ce putea genera o [anonimizat], Federația RUSĂ în avântul acesteia de a redobândi statutul de putere regională.
Pentru a înțelege, [anonimizat], evident cu impact asupra Regiunii Extinse a Mării NEGRE și a ROMÂNIEI, vom trece în revistă cele mai importante teorii geopolitice cu impact explicativ. Ulterior după ce voi descrie principalele elemente ce compun miza strategică a [anonimizat] a arhitecturii de securitate precum și tendințele în evoluția globală a zonelor costiere / litorale, [anonimizat] – ale cărui proces de consolidare și modernizare a [anonimizat], destul de serioasă.
[anonimizat] J. MACKINDER
În articolul său „The Geographical Pivot of History” („Pivotul geografic al istoriei”), publicat în „Geographical Journal” (1904), Sir Halford J. MACKINDER (1861-1947) avansează teoria conform căreia întreaga istorie universală a omenirii a [anonimizat] a lumii. Acesta împarte Pământul în următoarele diviziuni geografice:
[anonimizat], ASIA și AFRICA;
arcul insulelor de coastă / apropiate/ interioare ce includeau arhipelagul insulelor britanice și cel al insulelor japoneze (inner crescent)
arcul insulelor de coastă / depărtate/ [anonimizat] (outer crescent).
Pe baza determinismului geografic, MACKINDER propune un model de analiză geopolitică prin prisma relației dintre geografia globului și istoria mondială. În viziunea geopoliticianului englez, în centrul zonei euroasiatice – Insula Lumii – se află inima lumii – ”Heartland” – zona pivot delimitată între fluviile VOLGA și YANGTZE unde „au existat și continuă să existe condițiile pentru mobilitatea militară și dezvoltarea economică (resursele) a unei puteri de anvergură, și totuși, cu un caracter limitat”. Conform autorului, acest pivot la politicii mondiale este Eurasia, pe care puterea maritimă nu reușea să o supună și inima sa intimă este Rusia, care a luat locul imperiului mongol și deține ”Heartland-ul”, astfel încât aceasta ocupă un loc geopolitic particular, devenind în esență o putere continentală / terestră (landpower sau putere telurocratică) – vezi Figura nr. 1.1.2.
Figura nr. 1.1.2. – Teoria pivotului geografic al istoriei
În viziunea lui MACKINDER, RUSIA ocupa o poziție strategică centrală în ansamblul lumii, așa cum GERMANIA ocupa aceeași poziție în EUROPA; chiar prin simpla alăturare a pozițiilor celor două state, autorul dezvălui o anumită teamă privitoare la o ipotetică alianță a celor două (prefigurată mai târziu în Pactul RIBBENTROP – MOLOTOV din august 1939), alianță ce ar fi putut crea Insula Lumii și implicit ar fi distrus puterea maritimă a MARII BRITANII. Ulterior în 1919, MACKINDER își rafinează teoria în următoarele expresii:
”Cine stăpânește Estul Europei deține Inima Lumii; Cine deține Inima Lumii domină Insula Lumii; Cine domină Insula Lumii domină Lumea”
De asemenea, autorul teoriei atrage atenția asupra protecției naturale a ”Heartland-ului” (RUSIEI) împotriva oricărei puteri maritime, fiind apărată de o centură de obstacole extrem de greu de traversat: ”vidul siberian”, lanțul Munților HIMALAYA, Deșertul GOBI, Podișul TIBET, Europa de Vest, Asia de Sud, Asia de Est, arcul interior de insule (inner crescent) și arcul exterior de insule (outer crescent). Interesante sunt alte câteva concluzii ale geopoliticianului desprinse pe baza evenimentelor istorice până în secolul XIX, astfel:
orice putere care controlează Insula Lumii, controlează mai bine de 50% din resursele lumii; totul depinde de mărimea și poziția centrală a acesteia reprezintă cheia în controlul insulei;
în mod obișnuit, puterile occidentale sau unit și au cooperat cu succes pentru a stăvili expansiunea RUSIEI;
deși RUSIA este vastă ca întindere și resurse, din punct de vedere social, politic și tehnologic este inferioară lumii occidentale;
precedentele invazii terestre de la vest la est și invers, au fost lipsite de succes ca urmare a lipsei unui sistem continuu de transport eficient pentru oameni și provizii (linii logistice extrem de lungi);
apariția rețelei de căi ferate a facilitat invazia forțelor occidentale a redus invulnerabilitatea ”Heartland-ului” față de invazia terestră; pe măsură dezvoltării acoperirii teritoriale în rețele de căi ferate în Eurasia, ar putea crește capacitatea de control politic asupra căilor de intrare din Europa de Est și implicit ar facilita accesul către zona ”Heartland-ului”;
formarea unei alianțe ruso – germane; înainte de 1917, ambele state erau conduse de lideri autocrați (kaiser, respectiv țar) și ambele ar fi putut fi atrase de formarea unei alianțe împotriva puterilor democratice din Europa (în condițiile în care America adoptase o poziție izolaționistă), pentru a domina Europa; începerea războiului în 1917 și Revoluția din Octombrie în RUSIA ȚARISTĂ a anulat orice posibilitatea de alianță a celor două state, care ar fi putut schimbări majore.
Prin teoria sa, MACKINDER este apreciat profetul devenirii Uniunii Sovietice ca superputere mondială.
Teoria ”RIMLAND-ului” al lui Nicholas SPYKMAN.
În replică la teoria ”Heartland-ului” a lui MACKINDER, geopoliticianul american Nicholas Jon SPYKMAN profesor de relații internaționale al faimoasei Universități americane YALE, lansează teoria ”Rimland-ului”, respectiv ”inelul / bordura martim(ă) formată din țările cu ieșire la mare, care înconjoară din cele mai multe părți heartland-ul continental, constituind o zonă intermediară între acesta și mările / oceanele periferice” (vezi Figura nr. 1.1.3.). Așadar ”pivotul” nu îl mai constituie Rusia, ci ”Rimland-ul” (inelul din jurul RUSIEI), modificând astfel formula lui MACKINDER prin afirmația ”cine domină Rimland-ul, domină EURASIA. Cine domină EURASIA, ține în mâinile sale destinul lumii”. În viziunea lui SPYKMAN, geopolitica constituia planificarea politicii de securitate a unui stat, în termeni de factori geografici. El s-a aplecat cu precădere asupra studiului detaliat al extremităților maritime ale țărilor sau continentelor, în special extremitatea occidentală, sudică și estică dens populată a continentului eurasiatic.
Figura nr. 1.1.3. – Teoria ”Rimland-ului” lui SPYKMAN.
Concomitent, SPYKMAN a criticat teoria lui pe MACKINDER pentru supraevaluarea ”Heartland-ului” ca fiind de o importanță strategică vitală datorită dimensiunii sale mari, poziției geografice centrale și supremației puterii terestre în detrimentul puterii maritime. El a presupus că ”Heartland-ul” nu va fi un potențial nod al EUROPEI, din următoarele motive:
vestul RUSIEI era în acea vreme, doar o societate agrară, subdezvoltată;
bazele procesului de industrializare și modernizare al RUSIEI existau numai la vest de Munții URALI;
RUSIA era inundată la nord, est, sud și sud-vest de unele dintre cele mai mari obstacole în calea transportului (temperatura gheții și înghețului, scăderea munților etc.).
nu a existat niciodată, măcar o simplă opoziție (luptă, război etc.) între o putere terestră (telurocratică) și o putere maritimă (talasocratică).
În viziune alui SPYKMAN, ”Rimland-ul” – fâșia terestră costieră (litorală) care înconjura EURASIA, era mai importantă decât zona centrală asiatică (așa-numitul ”Heartland”), pentru controlul continentului eurasiatic. Viziunea lui SPYKMAN s-a aflat la baza politicii de ”containment", pusă în aplicare de către S.U.A., în relația sa cu Uniunea Sovietică în timpul perioadei de după Al Doilea Război Mondial. Potrivit lui SPYKMAN, "Rimland-ul", semilună interioară / marginală (inner crescent) a lui MACKINDER, a fost împărțit în trei secțiuni:
secțiunea costieră / litorală a EUROPEI;
secțiunea deșertică arabă a ORIENTULUI MIJLOCIU;
secțiunea musonică asiatică.
De asemenea, potrivit aceleiași teorii, ”Rimland-ul” sau semiluna interioară constituie cea mai populată zonă din lume și gestionează cea mai mare mare parte din resursele mondiale; ”Rimland-ul” se află dispus între ”Heartland” și mările (oceanele) lumii, deci este mai important decât ”Heartland-ul”. Această regiune include ASIA MICĂ, țările arabe, IRAN, AFGANISTAN, ASIA DE SUD-EST, CHINA, COREEA și SIBERIA DE EST, cu excepția RUSIEI. Toate aceste țări se află în zona-tampon între puterea maritimă și puterea terestră. Țările ”Rimland-ului” erau state amfibii, care înconjurau continentele eurasiatice.
Caracteristica definitorie a regiunii ”Rimland” este aceea că este o regiune intermediară, situată între ”Heartland” și marginea puterilor maritime. Ca zonă tampon amfibie între puterile terestre și puterile maritime, ”Rimland-ul” trebuie să se apere însăși, împotriva ambelor puteri, ceea ce le ridică o problemă fundamentală de securitate. Această dilemă a existat mult timp și în istoria ROMÂNIEI.
”Rimland-ul” are o mare importanță din cauza ponderii sale demografice, a resurselor naturale și a dezvoltării industriale. SPYKMAN vede această importanță ca fiind motivul pentru care ”Rimland-ul” va fi crucial pentru a îngrădi (stăvili) ”Heartland-ul”.
Concluzii de ordin geopolitic și geostrategic.
În ”rimland-ul” său european, apropierea față de o EUROPĂ rusofobă, timorată de urmările traumatizante ale epocii Războiului Rece, constituie un factor de îngrijorare pentru Federația RUSĂ. Fiind conștientă de avantajul geopolitic pe care îl oferă accesul la mări și oceane tradus prin teoria lui SPYKMAN – controlul ”rimland-ului”, Federația RUSĂ întreprinde acțiuni său strategic care să faciliteze dislocarea forței sale maritime în ”rimland-ul”. Chiar MACKINDER afirma că dacă RUSIA ar avea o flotă maritimă puternică, statutul ei pe harta mondială s-ar modifica exponențial în favoarea sa. Conform lui Paul CLAVAL, crearea unei flote puternice este vitală pentru Federația RUSĂ, pentru a o despărți de ”stâlpul infamiei” la care politica de ”containment” ar putea pune spațiul eurasiatic.
Pentru a realiza acest obiectiv, Federația RUSĂ trebuie să fie în măsură să își asigure ieșirea atât la mările reci ale Nordului și Estului, cât și la mările calde ale Sudului și Vestului. În acest sens, trebuie să acorde prioritate dezvoltării unei flote maritime și operaționalizării unui complex de porturi și baze strategice de care RUSIA (Imperiul Țarist, U.R.S.S. sau Federația RUSĂ) a fost lipsită în mod tradițional.
De asemenea, George FRIEDMAN, cunoscutul director al STRATFOR aducea o nouă explicație în cartea sa ”Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI” din 2009, conform căreia ”Federația RUSĂ nu poate tolera frontierele foarte strâmte, care nu-i ermit punerea în aplicare a unei strategii de apărare în adâncime, așa cum a făcut-o împotriva lui NAPOLEON și HITLER. De aceea, Federația RUSĂ urmărește să fie înconjurată de ”zone-tampon” asupra cărora să își poată exercita influența (KALININGRAD, BELARUS, UCRAINA, TRANSNISTRIA, MOLDOVA, ABHAZIA, OSETIA DE SUD) și care să îi permită accesul la Marea NEAGRĂ și Marea CASPICĂ, o străpungere a ”rimland-ului” euroatlantist, format din țări precum ESTONIA, LETONIA, LITUANIA, POLONIA, GEORGIA, BULGARIA și ROMÂNIA, situate în vecinătatea apropiată a ”heartland-ului” rus”. Din acest motiv, extinderea N.A.T.O. și intenția Federației RUSE de protejare a vecinătății apropiate în EUROPA, reprezintă coeficienții geopolitici ai unui joc cu sumă nulă, în care ”rimland-ul” ponto – baltic se constituie într-o regiune geopolitică tampon.
Extinderea N.A.T.O. prin aderarea ROMÂNIEI și BULGARIEI, sprijinirea de către S.U.A. a elitelor rusofobe din UCRAINA și GEORGIA fac ca Federația RUSĂ să se considere ”asediată”, ceea ce o determină să acționeze în scopul ”smulgerii” acestei nou-create componente a ”rimland-ului” de sub influența euroatlantistă și atragerii în sfera de influență eurasiatică.
În ceea ce privește poziția ROMÂNIEI, de stat riveran la Marea NEAGRĂ, Gheorghe I. BRĂTIANU arăta că ”marea și munții reprezintă nu numai spațiul vital pentru ROMÂNIA ci elementele înseși ale existenței noastre, subliniind că marile puteri care au vrut să aibă controlul Mării NEGRE, au trebuit, în mod necesar, să controleze teritoriul carpato-dunărean”.
Tendințe globale actuale în evoluția zonelor litorale.
1.2.1. Generalități.
Cel mai probabil, în viitorul apropiat zonele costiere / litorale din întreaga lume, vor deveni extrem de contestate, congestionate și competitive, în termeni economici, politici și de securitate regională. Dezvoltarea economică fără precedent a acestor zone este determinată de următoarele tendințele globale:
descoperirea și exploatarea unor mari surse energetice (zăcăminte de petrol și gaz) situate în zonele off-shore;
intensificarea fără precedent a schimburilor comerciale, economice, tehnologice și culturale între toate statele lumii;
globalizarea;
creșterea demografică;
libertatea de circulație a oamenilor la nivel regional și global;
creșterea nivelului de trai al populației;
schimbările climatice;
dezvoltarea tehnologiilor revoluționare (disruptive);
fenomenele accentuate de urbanizare și ”litoralizare”;
emergența unor noi poli de putere politică, economică și militară;
Acești factori vor face domeniul maritim și în special zonele costiere, să devină mult mai complexe, mai ales prin provocările la adresa securității, atât din partea actorilor statali dar mai ales din partea actorilor non-statali. Într-adevăr, reîntoarcerea la competiția geopolitică, crizele din Regiunea Extinsă a Mării NEGRE (vezi UCRAINA, GEORGIA, CAUCAZUL DE SUD) și ORIENTUL MIJLOCIU, fiind numai câteva exemple relevante pentru aceasta, va face resimțită mult mai acut pe mare în deceniile următoare.
Evoluția zonelor litorale.
În general, suprafața PĂMÂNTULUI este dominată de întinderile de apă (Oceanul PLANETAR, mările interioare). În ciuda dezvoltării mijloacelor aeriene de transport transoceanic/ transcontinental, cea mai mare parte a comerțului (schimburilor economice) se desfășoară maritim (aproximativ 99 % din volumul global de mărfuri tranzitează mările și oceanele lumii) și se estimează că, în viitor, nu există o alternativă viabilă la transportul maritim.
În aceste condiții, zonele costiere/ litorale ale lumii (unde apa oceanului/ mării întâlnește uscatul) au căpătat o importanță capitală în dezvoltarea comerțului maritim, a piețelor și implicit în avântul economic; practic zonele costiere / litorale au devenit motorul dezvoltării economice al statelor cu ieșire la mare/ ocean. Aceasta a generat apariția și dezvoltarea marilor centre populate ale lumii: orașe – porturi. Dincolo de comerț, schimburile culturale, politice și cele conexe, aceste zone au devenit multiplicatori ai dezvoltării economice. Este lesne de observat decalajul economic între națiunile maritime (talasocratice) și cele continentale (telurocratice); evident putem aduce și argumentele de ordin geopolitic rezumate în teoriile lui Alfred Thayer MAHAN, Julian S. CORBETT sau Halford MACKINDER).
Din punct de vedere demografic, aproximativ 80% din populația globului trăiește în fâșia de litoral, cu lărgimea de 400 kilometri (cele mai mari orașe cu populația de peste 1 milion de locuitori se află dispuse pe litoral). Orașele litorale adăpostesc peste un miliard de locuitori și au o rată fără precedent de dezvoltare, în raport cu orașele continentale. Inclusiv pentru ROMÂNIA, dezvoltarea zonei litorale în ultimii 50 de ani, este fără precedent. Fenomenul de ”litoralizare” cunoaște ritmuri actuale extrem de mari cu efecte în securitatea locală, regională și chiar globală.
Pentru orice națiune cu ieșire la mare sau la oceanul planetar, securitatea căilor maritime de comunicații este esențială din cel puțin două motive:
securitatea economică/ energetică;
menținerea abilității de a-și proiecta puterea militară în sprijinul intereselor naționale.
Chiar și în condițiile unor capabilități terestre sau aeriene extinse, marea rămâne cel mai ieftin și cel mai generos mediu pentru comerț și dislocare a forțelor. Securitatea și controlul zonelor costiere / litorale rămân de asemenea, vitale pentru interesele statelor și națiunilor; acestea includ strâmtorile, ca puncte strategice din care liniile maritime de comunicații pot fi controlate.
Tendințe.
Gradual, centrele populate dispuse în zonele costiere/ litorale au devenit puncte de interes strategic pentru comerțul și economiile statelor dar totodată au devenit și sursa principală a crizelor și conflictelor; lesne putem descrie mediul de conflict actual, în termenii a patru caracteristici majore, denumite în unele lucrări de specialitate, ca mega-tendințe, care au avut un efect cumulativ în a genera crize de securitate, după cum urmează (vezi Figura nr. 1.2.3.).
creșterea populației (explozia demografică);
urbanizarea;
litoralizarea;
interconectarea.
Figura nr. 1.2.3. – Acțiunea integrată a mega-tendințelor explozia demografică, urbanizarea și litoralizarea
Creșterea populației (explozia demografică).
Creșterea populației este un fenomen care nu mai are nevoie de nici un argument; dacă în 1750 populația TERREI era in jur de 750 milioane locuitori, în prezent este de 7,2 miliarde iar în 2050 este estimat să crească până la 9,3 miliarde.
Urbanizarea.
Urbanizarea constituie o consecință a creșterii populației; dacă în jurul anului 1800, 3% din populația Terrei locuia în orașe de 1 milion de locuitori, în anii 2000, 47% din populația globului trăiește în orașe de asemenea tip; fenomenul de urbanizare s-a accentual foarte mult în Asia, America Latină și Africa unde se așteaptă ca zonele urbane să absoarbă până în 2050, cam 75% din populație.
”Litoralizarea” .
Litoralizarea este probabil, fenomenul-cheie care desemnează tendința dominantă a așezărilor urbane moderne de a se aglomera / aduna în zonele costiere/ litorale; din 25 de mega-orașe ale lumii (orașe cu peste 10 milioane de locuitori), 21 sunt situate în zone de coastă sau deltă în timp ce 4 dintre aceste sunt situate în interiorul continentelor (Moscova, Teheran, Beijing și New Delhi) – vezi Figura 1.2.6.
Figura 1.2.6. – Fenomenul litoralizării.
În context tactic-operațional, zona costieră / litorală desemnează spațiul terestru ce poate fi angajat în luptă folosind sisteme de armament cu bază navală / maritimă, la care se adaugă spațiul maritim (suprafața apei și sub apă) ce poate fi angajat folosind sisteme de armament cu bază terestră, spațiul aerian aferent precum și cyberspațiul. Extinderea mega-orașelor, cu densitatea populației în continuă creștere în zonele costiere / litorale determină o utilizare intensivă a spațiului terestru, mobilitate redusă la sol, o încărcare a traficului aerian și naval, ceea ce face ca zonele de litoral să devină medii/ sisteme foarte complexe.
Din acest motiv operațiile militare în zona litoralului sunt complet diferite de operațiile navale/ maritime sau operațiile terestre, iar importanța opțiunilor militare de răspuns în cazul potențialelor surse de criză din aceste zone de litoral dominante, va deveni crucială, în care forțele de tip amfibiu vor fi cele mai adecvate; din punct de vedere militar, zonele costiere/ litorale complexe și mediul urban cu infrastructură mai mult sau mai puțin dezvoltată și populație civilă, devin centre de greutate ale operațiilor militare, ceea ce le califică automat drept zone de operații.
Interconectarea.
Interconectarea reprezintă un fenomen de natură tehnologică, explicat pe baza dezvoltării fără precedent a tehnologiilor de transmitere/ diseminare a informației (computere, rețele informatice, telefonie mobilă, sisteme cibernetice de control a proceselor și fluxurilor); principalul efect al interconectării în plan militar sau al securității, îl reprezintă emergența și dezvoltarea rețelelor criminale și teroriste sau expansiunea amenințărilor de tip neconvențional/ hibrid etc. Fluxul global de informații, tehnologie, cunoaștere/ know-how și putere creează în prezent un mediu favorabil tuturor categoriilor de operații informaționale, distribuirii informațiilor și războiului informațional. Cuceririle științifice, diversitatea și posibilitățile de acces la acestea au generat schimbări în modul de constituire și întrebuințare a forțelor, creând, concomitent, condițiile favorabile obținerii surprinderii tehnologice (vezi Figura nr. 1.2.7.).
Figura nr. 1.2.7. – O perspectivă asupra interconectării economice pe baza transportului maritim și costier.
Miza strategică a Mării NEGRE.
Marea NEAGRĂ apare în diverse lucrări de geopolitică abordată ca fiind singurul ”vecin prietenos” al ROMÂNIEI; dintotdeauna Marea NEAGRĂ a constituit un argument vital în realizarea politicii externe, de securitate și apărare a ROMÂNIEI. Prin însăși poziția sa strategică, ROMÂNIA integrează o serie de veleități, dar ieșirea la Marea NEAGRĂ (prin Strâmtorile BOSFOR și DARDANELE) asigură accesul statelor riverane (ROMÂNIA, BULGARIA, RUSIA, UCRAINA, GEORGIA, TURCIA) la Marea MEDITERANĂ și implicit la Oceanul PLANETAR (prin Strâmtoarea GIBRALTAR) constituie fără îndoială, unul din cele mai importante beneficii cuantificabile atât istoric, cât mai ales economic și de securitate.
Din punct de vedere istoric, Marea NEAGRĂ a reprezentat o importantă rută comercială ce unea EUROPA de ASIA CENTRALĂ și ORIENTUL APROPIAT. Încă din Evul Mediu, marile puteri desfășurau activități economice în zona Mării NEGRE, iar în epoca modernă odată cu dezvoltarea tehnologică, încă rudimentară la acea dată, comerțul s-a intensificat și a început să se dezvolte pe alte baze. Dincolo de faptul că inițial Principatele ROMÂNE și mai apoi statul român au avut dificultăți în a obține ieșirea la mare, aspirația de a beneficia atât de pe urma comerțului, cât și de pe urma altor beneficii aduse de ieșirea la Marea Neagră s-a consolidat în mentalul colectiv românesc. După Războiul de Independență și Congresul de Pace de la BERLIN din 1878, ROMÂNIA capătă DOBROGEA și reușește să își dezvolte activitățile comerciale la Marea NEAGRĂ, deținând o poziție privilegiată în plan geostrategic. Secolul XX în integralitatea sa, presupune o dezvoltare a importanței Mării NEGRE în strategia de politică externă. În Primul Război Mondial, ROMÂNIA urma să primească sprijin militar de la RUSIA ȚARISTĂ pe Marea NEAGRĂ. De asemenea, perioada interbelică și pe timpul celui cel de-al Doilea Război Mondial, ROMÂNIA și-a întărit poziția la Marea NEAGRĂ, prin dezvoltarea atât a unei flote militare cât și a unei flote comerciale.
Figura nr. 1.3.1. – Marea NEAGRĂ și poziționarea geografică a acesteia
Zona Mării NEGRE reprezintă o zonă de falie strategică între 3 mari modele civilizaționale: european-occidental, ortodox-slav și asiatic-islamic. Această zonă a generat în mod constant de-a lungul istoriei, instabilitate și conflict; aceasta a constituit multă vreme, spațiul de mișcare al populațiilor sau de migrație (aproape continuă spre Vest), spațiu cu frontiere redesenate în permanență, teatru de război și manifestare succesivă a intereselor expansioniste ale Imperiului Otoman, Imperiului Țarist și ale Imperiului Austro-Ungar până la sfârșitul Primului Război Mondial, când s-a produs disoluția acestor imperii. Chiar încheierea Războiului Rece, extinderea alianței N.A.T.O. și integrarea unor state din Regiunea Extinsă a Mării NEGRE în Uniunea Europeană nu au fost în măsură să aducă mult dorita pace; procesul de stabilizare și de identificare a valorilor, resurselor și intereselor zonei nu s-a încheiat nici în prezent, fiind subiectul unui potențial conflict, în special după 2014 odată cu preluarea prin forță a Peninsulei CRIMEEA de către Federația RUSĂ.
„Marea NEAGRĂ este un spațiu de frontieră euro-atlantică. Toate evenimentele geopolitice semnificative – evoluții sau stagnări – derulate în jurul Mării NEGRE poartă, mai mult sau mai puțin, amprenta unor evoluții geopolitice globale. Mai concret, acestea sunt determinate de înaintarea frontierei euro-atlantice spre ASIA CENTRALĂ, de indecizia instituțiilor occidentale de a fixa granița suficient de amplu încât să includă popoare și state care vor să fie parte a acestui spațiu”.
Marea NEAGRĂ reprezintă un imens depozit de resurse energetice – petrol și gaze naturale, resurse exploatate prin platformele de extracție atât ale companiilor românești cât și ale unor companii străine. În anul 2009, ca urmare a deciziei Curții Internaționale de Justiție de la HAGA, ROMÂNIA a intrat în posesia unei noi părți din platforma continentală (o suprafață de platou continental de 9.700 km2, adică 79,34% din zona disputată cu UCRAINA, dintr-un total de aproximativ 12.000 de km2) în care, ulterior au fost descoperite noi rezerve de hidrocarburi. Aceasta are o semnificație strategică vitală pentru ROMÂNIA în domeniul securității energetice; din acest moment Marea NEAGRĂ a devenit, prioritatea de gradul zero în demersul de obținere a independenței energetice. Explorarea zăcămintelor din platoul continental românesc al Mării NEGRE a fost inițiată încă din anul 1969. Prima descoperire a zăcămintelor de hidrocarburi a avut loc în 1980, iar prima producție din mare a început în anul 1987. În prezent, compania OMV-PETROM are operațiuni de explorare, dezvoltare și producție în apele de mică adâncime (Blocul ”ISTRIA”) și operațiuni de explorare în parteneriat cu compania americană EXXON MOBIL în apele de mare adâncime (NEPTUN DEEP). Producția de țiței și gaze din apele de mică adâncime (Blocul ”ISTRIA”) este de circa 30.000 bep/zi, reprezentând circa 18% din producția grupului în România. Producția anuală de țiței și gaze provenită din Marea NEAGRĂ este echivalentă cu cea necesară pentru a încălzi 1 milion de gospodării timp de un an sau pentru a face plinul la 4,4 milioane de autoturisme. Producția provine din cinci zăcăminte aflate în exploatare: ”LEBĂDA EST” (descoperit în 1980), ”LEBĂDA VEST” (descoperit în 1984), ”SINOE” (descoperit în 1988), ”PESCĂRUȘ” (descoperit în 1999) și ”DELTA” (descoperit în 2007).
La nivel internațional, regiunea Mării NEGRE reprezintă o miză economică majoră, fapt ce a determinat la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, ciocnirea de interese dintre marile puteri. După încheierea Războiului Rece, în baza prevederilor Cartei ONU, la inițiativa TURCIEI (cu sprijinul Federației RUSE), a fost înființată Organizația Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN) – organizație regională cu misiunea de a dezvolta cooperarea economică și politică între statele riverane Mării NEGRE. Odată cu instituționalizarea acestei organizații, Marea NEAGRĂ a trecut de la statutul de frontieră la cel de punte de legătură între lumea occidentală și cea orientală, fapt ce a scos în evidență o serie de noi surse de instabilitate și securitate (cu sursa în lumea orientală), dar și oportunități de cooperare între actorii regionali. Ca urmare a aderării ROMÂNIEI și BULGARIEI la alianța nord – atlantică în 2004, Marea NEAGRĂ a devenit gradual, un teatru de contradicție al intereselor; pe de o parte, statele aliate NATO – ROMÂNIA, TURCIA sau BULGARIA – ce aveau o percepție total diferită asupra importanței strategice a Mării NEGRE față de cea a Federației RUSE. De asemenea au fost încercate mai multe formule de cooperare cum este proiectul UE denumit, „Sinergia Mării NEGRE” bazat pe principiile politicii de vecinătate, care încerca, ca după aderarea ROMÂNIEI și BULGARIEI în Uniunea Europeană în 2007, să dezvolte dialogul cu statele din regiune; Se avea în vedere inclusiv situația conflictelor înghețate din OSETIA DE SUD și ABHAZIA, dar și mai multe programe pe energie, transporturi și consolidarea dialogului dintre OCEMN și UE.
Marea NEAGRĂ asigură culoarul culoar logistic pentru forțele N.A.T.O. dislocate în Orientul MIJLOCIU; în prezent, AZERBAIDJANUL și GEORGIA împreună reprezintă cel mai important coridor de acces și logistic pentru forțele NATO, spre bazele militare și teatrele de operații din ASIA CENTRALĂ și ORIENTUL MIJLOCIU; Marea NEAGRĂ a fost folosită de asemenea ca rută de tranzit pentru dislocarea / redislocarea forțelor expediționare ale Federației RUSE participante teatrul de operații din SIRIA.
În geopolitica Mării NEGRE putem observa o relativă continuitate sistematică a acțiunilor marilor puteri de-a lungul timpului. Pe de o parte, acțiunea RUSIEI pentru cucerirea de noi teritorii spre sud, cu preponderență pentru ocuparea și controlul jumătății nordice a coastei Mării NEGRE și schimbarea regimului juridic al strâmtorilor, iar pe de altă parte acțiunile puterilor occidentale pentru limitarea extinderii RUSIEI în aceste spații. În același timp putem observa acțiunile constante ale RUSIEI, TURCIEI și ale statelor europene în ultimele două secole, pentru controlul Strâmtorilor BOSFOR și DARDANELE, a Peninsulei CRIMEEA și ale Gurilor DUNĂRII, care ocupă un loc special în geopolitica spațiului eurasiatic. Toate cele trei poziții geopolitice la Marea NEAGRĂ țin de geografie și „geografia este cel mai important factor în politica externă a statelor, pentru că ea este și cel mai constant. Miniștri vin și pleacă, chiar și dictatorii mor, dar crestele muntoase rămân unde sunt, nemișcate. …Alexandru I, țar al tuturor rușilor, i-a lăsat lui Stalin, …nu numai puterea sa, ci și lupta sa nesfârșită pentru ieșire la mare, pe când Maginot și Clemenceau au moștenit de la Cezar și de la Ludovic al XIV-lea anxietățile generate de o frontieră deschisă cu germanii”.
Cele trei zone cu valoare geopolitică în Marea NEAGRĂ au fost dintotdeauna: Strâmtorile BOSFOR – DARDANELE, Peninsula CRIMEEA și Gurile DUNĂRII; dacă Strâmtorile BOSFOR – DARDANELE au revenit TURCIEI, iar Gurile DUNĂRII au revenit ROMÂNIEI, Peninsula CRIMEEA a aparținut UCRAINEI, într-un moment în care disoluția Uniunii SOVIETICE părea imposibil de realizat. Istoria a demonstrat altceva, iar în momentul depărtării noii conduceri politice a UCRAINEI de idealurile Federației RUSE, aceasta a considerat că trebuia făcută o ”corecție strategică”, până nu era prea târziu – în 2014. În regiunea sudică a Mării NEGRE observăm o creștere continuă a puterii militare și economice a TURCIEI, o repoziționare a acesteia în spațiul islamic, pentru a deveni centrul de greutate al zonei musulmane moderate. La nord, Federația RUSĂ încearcă să își restabilească influența asupra fostului spațiu sovietic, iar mijloacele folosite sunt cele cu care ne-au obișnuit Imperiul Rus și mai târziu Uniunea Sovietică.
Interesul actual al statelor vest-europene pentru regiunea Mării NEGRE, este relativ scăzut, în favoarea altor priorități interne sau regionale dictate de interese economice și politice. Testarea reacției occidentale a fost făcută în urmă cu șase ani pe timpul intervenției ruse în GEORGIA (august 2008), care a constituit doar un antrenament la o scară mică, între o armată rusă nepregătită, dar care putea să-și strivească adversarul prin cantitatea mijloacelor de luptă, și un mic stat georgian izolat de geografie, măcinat de lipsuri și conflicte etnice interne. Dacă ne uitam la harta Mării NEGRE și trasăm un cerc cu o rază de 700 km față de coastele acesteia, putem observa că în această regiune geopolitică avem în acest moment două conflicte deschise și o zonă explozivă la est. În momentul de față EUROPA se dorește în afara conflictului; de asemenea, S.U.A. nu doresc o implicare militară directă, căutând soluționări prin compromisuri regionale sau locale.
În aceste condiții, putem TURCIA și ROMÂNIA ca state cu valoare pozițională în limitarea efectelor conflictului din UCRAINA devin actorii regionali principali ai N.A.T.O.
Evoluții recente privind securitatea în Regiunea Extinsă a Mãrii NEGRE – emergența Federației RUSE.
Datorită frecvenței, constanței și amplitudinii crizelor de securitate cu care se produc, mai cu seamă după anii 90, în studiile și teoriile strategice apare uzitată tot mai des, sintagma de ”arc al instabilității” – elaborată de către Thomas P.M. Barnett în lucrarea sa ”The Pentagon's New Map: War and Peace in the Twenty-First Century – War and Peace in the Twenty-First Century”, desemnând prin aceasta regiunea geografică la nivel global, în jurul Ecuatorului, care cuprinde o serie de zone generatoare de instabilitate politică, economică și militară, ca urmare acțiunii conjugate a diferitelor tipuri de amenințări. După cum lesne se poate observa, datorită apropierii de Peninsula CRIMEEA, de zona ORIENTULUI MIJLOCIU, precum și de zona CAUCAZULUI DE SUD, Regiunea Extinsă a Mării NEGRE nu lipsește din arcul instabilității (vezi Figura nr. 1.4.1.).
Figura nr. 1.4.1. – Arcul instabilității
Pentru a avea o imagine cât mai clară asupra contextului geopolitic actual din Regiunea Extinsă a Mării NEGRE, mă voi concentra asupra celui mai activ și mai prolific actor din această regiune – Federația RUSĂ -, a căror dezvoltări și evoluții în materie de securitate sunt fără precedent, de la încheierea Războiului Rece și care tind să argumenteze nu numai reactivarea unei mai vechi mentalități de tip expansionist, moștenită după mai bine de 700 de ani de istorie cât devoalarea mai mult sau mai puțin explicită a obiectivului strategic al Federației RUSE, de redobândire a controlului asupra EUROPEI DE EST, zonă pe care a pierdut-o după dezmembrarea Uniunii SOVIETICE, a alianței politico-militare Pactul de la VARȘOVIA și a C.A.E.R.
Încă de la sfârșitul Războiului Rece, Federația RUSĂ s-a adaptat la Noua Ordine Mondială concomitent confruntându-se cu dificultăți interne, determinate de desființarea blocului sovietic; nu a fost ușor pentru o superputere a epocii Războiului Rece să se obișnuiască cu noul statut. Dizolvarea Pactului de la VARȘOVIA și independența fostelor republici sovietice au provocat mari probleme pentru noua Federație RUSĂ. Pierderea acestor republici, urmată apoi de extinderea N.A.T.O. și a Uniunii Europene către Est prin integrarea unora din acestea, inclusiva a unor state aflate sub tutela Moscovei (inclusiv ROMÂNIA) a fost de natură să genereze îngrijorări serioase pentru mediul de securitate al Federației RUSE și să contribuie decisiv la dezvoltarea unei percepții interne privind o amenințare crescândă la adresa intereselor rusești.
Consiliul European privind Relațiile Externe din octombrie 2015 prezintă o scurtă prezentare a politicilor privind viziunea Federației RUSE "atunci și acum" asupra extinderii N.A.T.O. Figura 1.4.2. ilustrează în mod relativ granița dintre N.A.T.O. / UE și Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece și după acesta. În timpul Războiului Rece, frontierele dintre țările N.A.T.O. / U.E. și cele din Blocul Estic au fost incomparabil mai scurte decât cele existente astăzi între N.A.T.O. / U.E. și Federația RUSĂ. Deoarece geografia și teritorialitatea constituie un factori foarte importanți pentru gândirea strategică și politicile de securitate și apărare, acest lucru este valabil și pentru Federația RUSĂ. În timpul Războiului Rece, Uniunea Sovietică a dispus de o "zonă-tampon strategică" între N.A.T.O. și țara-mamă (RUSIA) prin teritoriul statelor Pactului de la VARȘOVIA. Această zonă-tampon a permis RUSIEI să mențină o apărare în adâncime și să aibă posibilitatea de a menține libertatea de mișcare pe teritoriul său pentru a răspunde atacurilor. Situația actuală, prezentată în partea dreaptă a Figurii nr. 1.4.2., prezintă pierderea așa-numitei "zone de interese privilegiate", zona-tampon strategică, pierzând astfel abilitatea și oportunitățile menționate mai sus.
Figura nr. 1.4.2 – Harta comparativă a frontierelor dintre NATO / UE și Uniunea Sovietică pe timpul și după Războiul Rece.
Când Federația RUSĂ a simțit că și-a pierdut influența asupra zonei sale privilegiate, a început să compenseze aceste pierderi printr-o nouă strategie, cu ajutorul creșterii sale economice, stabilității politice și impulsului actualului leadership politic al federației. Pentru a oferi o viziune mai fidelă asupra acestei realități este de remarcat că Federația RUSĂ a operat schimbări fundamentale în toate cele trei concepte geopolitice și strategice privind: politica externă, securitatea națională, doctrinele militară și de securitate (inclusiv strategia nucleară) în care N.A.T.O. este menționată explicit ca o amenințare directă.
După Războiul Rece, Federația RUSĂ și-a publicat cele mai importante documente strategice, cum ar fi Strategia de Securitate Națională (1997, 2000, 2009 și 2015), Conceptul de Politică Externă (1993, 2000, 2008 și 2013) și Doctrina Militară (1993, 2000, 2010 și 2014) – 4 ediții pentru fiecare document, pentru a-și reînnoi constant abordarea, perspectiva și a se adapta mediului de securitate dinamic și complex. În cadrul Strategiei de Securitate Națională din 2015, Federația RUSĂ definește extinderea și transformarea N.A.T.O. ca pe o amenințare directă, pentru prima dată "creșterea potențialului militar al N.A.T.O. și atribuirea acesteia cu funcții globale puse în aplicare prin încălcarea normelor dreptului internațional, stimularea activității militare a țărilor alianței, extinderea N.A.T.O., abordarea infrastructurii militare a frontierelor rusești creează o amenințare la adresa securității naționale a federației". Totodată, Federația RUSĂ găsește ca inacceptabile și împotriva intereselor sale naționale: intensificarea activității militare a N.A.T.O., abordarea infrastructurii sale militare la frontierele RUSIEI, crearea unui sistem N.A.T.O. de apărare antirachetă și eforturile de a dezvolta un rol global al Alianței. Mai departe, aceasta consideră că dezvoltarea ulterioară a cooperării cu N.A.T.O. se va baza numai pe "relații egale" și ținând seama de "interesele legitime" ale federației, în special "în planificarea politico – militară" și în asigurarea pregătirii forțelor N.A.T.O. de a "respecta prevederile dreptului internațional".
În abordarea securității și apărării sale naționale, Federația RUSĂ accentuează în mod tradițional, rolul și importanța componentei militare în ceea ce privește descurajarea strategică și prevenirea conflictelor militare, prin menținerea unui nivel suficient al potențialului nuclear și a forțelor militare în ceea ce privește disponibilitatea lor de a se angaja în luptă. După războiul din GEORGIA din 2008, armata Federației RUSE și-a evaluat cu seriozitate deficiențele și a lansat o amplă reformă militară. Reforma a fost planificată în trei faze: (1) sporirea nivelului de profesionalism prin creșterea nivelului educațional și scăderea numărului de recruți, (2) creșterea capacității de luptă prin reorganizarea structurii de comandă și creșterea numărului de exerciții și (3) modernizarea sistemelor de armament, a tehnicii și echipamentelor militare.
Prima etapă a reformei este finalizată, rezultând un lanț de comandă și control mai fluidizat și o structură de personal piramidală, cu puțini ofițeri de nivel superior cu studii superioare.
A doua etapă a avut succes prin creșterea nivelului de instrucție a forțelor și optimizare structurii / organizării și sprijinului logistic; Federația RUSĂ a reorganizat întreaga structură de forțe armate, prin dizolvarea structurilor de tip divizie și prin introducerea structurilor de tip brigadă înalt nivel al capacității de luptă. De asemenea, a fost redus numărul districtelor militare (formulă de organizare militară teritorială) și au fost transformate în comandamente de forțe întrunite, facilitând astfel conducerea tuturor unităților și marilor unități de forțe terestre, aeriene și navale aflate în zona lor de responsabilitate. Numărul de manevre și exerciții (exerciții cu termen scurt de notificare) a fost mărit pentru a ridica nivelul capacității de luptă. Scopul a fost de a disloca toate unitățile de forțe aeropurtate și de a face noile brigăzi de luptă gata pentru dislocare în termen de 24 de ore de alertă.
În stadiile inițiale ale celei de-a treia etape, scopul nu a fost acela de a moderniza sistemele de armament, tehnica și echipamentele militare, ci de a asigura utilizarea eficientă a celor existente. Introducerea de noi sisteme de armament și echipamente militare a început abia recent. Cu toate acestea, tensionarea relațiilor N.A.T.O. / U.E. – Federația RUSĂ după anexarea Peninsulei CRIMEEA, activitățile militare din estul UCRAINEI și condițiile economice grave din cauza prăbușirii prețului la petrol au cauzat mai multe întârzieri în programele de modernizare ale armatei Federației RUSE. Se pare că această fază va continua în deceniile următoare din cauza acestor amânări.
În ciuda amânărilor menționate mai sus, Federația RUSĂ a îmbunătățit semnificativ calitatea, cantitatea și capacitatea de luptă forțelor sale armate, în scopul de a reduce decalajul față de forțele N.A.T.O.; a dezvoltat însă capabilități foarte avansate în ceea ce privește tehnologia spațială de luptă, capabilitățile cibernetice și de război electronic. Federația RUSĂ a implementat aceste noi capacități într-un mod care limitează sau impune consecințe, fricțiuni și costuri asupra libertății de mișcare și a operațiilor forțelor N.A.T.O. Capabilitățile A2/AD (anti-acces și interdicție regională) avansate prezintă multe provocări forțelor N.A.T.O., oferind în același timp Federației RUSE creșterea libertății de mișcare și a posibilităților de desfășurare a operațiilor militare (conceptul A2/AD – anti-acces și interdicție regională este explicat în Anexa nr. X).
Federația RUSĂ a implementat recent capabilități A2/AD avansate, cum ar fi: sistemele de apărare antiaeriană de mare precizie, aviație de vânătoare și bombardament avansate, capabilitățile litorale anti-navă și sistemele de luptă anti-submarin, sistemele mobile de rachete intermediare, noile clase de submarine mai silențioase echipate cu rachete de croazieră, sistemele spațiale de armament, capabilitățile de atac cibernetic, sisteme de război electronic și sistemele balistice nucleare din KALININGRAD, din zona extinsă a Mării NEGRE și parțial din SIRIA au schimbat mediul militar. Cu implementări suplimentare – datorită modernizării așteptate până în 2020 – câmpul de luptă va fi mai complicat decât oricând. Aceste capacități A2/AD permit Federației RUSE să aibă o nouă zonă-tampon strategică la frontiera cu N.A.T.O. / U.E., dar de această dată – pe teritoriul propriu al Alianței. Acestea oferă Federației RUSE, posibilitatea de a viza o mare parte a EUROPEI pentru a o influența, a o descuraja și a interzice potențialele operații militare ale NATO în regiunile nordice, Marea BALTICĂ, Marea NEAGRĂ și Orientul Mijlociu.
Contextul geopolitic actual și situația de securitate în Regiunea Extinsă a Mării NEGRE, care reprezintă de fapt zona de interes a ROMÂNIEI, sunt caracterizate și influențate direct de evoluțiile recente din acest mediu de securitate, de apariția unor noi riscuri și amenințări, după cum urmează:
anexarea CRIMEEI de către Federația RUSĂ și implicațiile regionale sau internaționale ale acestui act nerecunoscut de comunitatea internațională;
conflictul din estul UCRAINEI, cu implicarea directă (multidimensională) a Federației RUSE în sprijinul separatiștilor pro-ruși și riscul extinderii confruntărilor militare;
implicarea militară a Federației RUSE în conflictul din SIRIA și sprijinul acordat regimului BASHAR-AL-ASSAD;
intensificarea acțiunilor Grupărilor Naval Ruse din Marea MEDITERANĂ și stabilirea unor noi baze militare permanente în SIRIA, dar și planificarea certă a desfășurării unor baze militare în Orientul Mijlociu, în alte zone ale lumii (foste baze sovietice), cel mai probabil în VIETNAM, CUBA, YEMEN, SEYCHELLES, LIBIA, EGIPT
activarea conflictului din NAGORNO – KARABAH și extinderea bazei militare ruse din EREVAN / GUYMRI, concomitent cu realizarea Sistemului Unificat de Apărarea Aeriană RUSIA – ARMENIA;
dezvoltările politico-militare și economice cu evoluții contradictorii dintre TURCIA și Federația RUSĂ, culminând cu consecințele achiziției sistemelor rusești de apărare antiaeriană S-400 de către TURCIA vs. blocarea achiziției avionului de luptă avansat F-35 (Joint Strike Fighter) dezvoltat de către S.U.A.;
implicarea confirmată a Federației RUSE în acțiuni directe de destabilizare a situației politice din țările balcanice precum MUNTENEGRU, MACEDONIA, ALBANIA, KOSOVO etc.;
implicarea Federației RUSE pe de o parte asupra relațiilor dintre Republica MOLDOVA și TRANSNISTRIA, și pe de altă parte asupra relațiilor dintre ABHAZIA, OSETIA DE SUD, integrate de facto în Federația RUSĂ și autoritățile GEORGIEI, ca urmare a războiului din 2008 – folosirea ”strategiei conflictelor înghețate” pentru controlul vecinătății apropiate;
deteriorarea relațiilor politico-militare dintre Occident (S.U.A., N.A.T.O.), pe de o parte și Federația RUSĂ, pe de altă parte, inclusiv sancțiunile economice impuse de U.E., dar și revenirea la Războiul Rece 2.0;
unele măsuri specifice de apărare ” prezență înaintată întărită” luate de N.A.T.O. în această regiune, apreciate de către Federația RUSĂ ca amenințări directe la adresa sa.
La aceste acțiuni și evenimente detaliate anterior se adaugă o serie de alte acțiuni și activități desfășurate de către Federația RUSĂ în planul intern, în special cele destinate dezvoltării capabilităților militare ofensive, după cum urmează:
planurile de modernizare și redislocare către vest (Peninsula CRIMEEA și KRASNODAR) a sistemelor de atac nuclear – sisteme de rachete balistice (ISKANDER) și aviația strategică (avioanele de tip TU-122 M) cu capabilități de atac nuclear – precum și a procedurilor de decizie politică pentru a trece la nevoie, la întrebuințarea acestora;
extinderea zonei de responsabilitate a Districtului Militar de Sud (DMS) și a Flotei Militare Ruse a Mării NEGRE;
desfășurarea în Regiunea Extinsă A Mării NEGRE a unor sisteme de rachete cu capacități nucleare, a rachetelor de croazieră (sistemele ”KALIBR” utilizabile deocamdată numai de pe platforme navale, testate real în 2017 în conflictul din SIRIA) și a rachetelor supersonice de apărare de coastă;
dotarea Flotei Ruse a Mării NEGRE cu nave de luptă moderne – corvete, fregate și submarine purtătoare de rachete de croazieră și nucleare;
creșterea numerică semnificativă a unităților din forțele navala, terestre și aeriene, concomitent cu dotarea cu echipamente high-tech de ultimă generație a acestora.
Dacă adăugăm și implicarea directă în SIRIA, extinderea Bazei Navale de la TARTUS, stabilirea unei noi baze Aeriene la HMEIMIN, în apropiere de LATAKIA (ambele cu caracter permanent din noiembrie 2016) dar și a unor baze tactice la vest de PALMIRA și HAMA, avem imaginea cadrului general politico-militar și de securitate actual din zona de interes a ROMÂNIEI.
După preluarea unilaterală prin forță a Peninsulei CRIMEEA, Federația RUSĂ a preluat și facilitățile militare ale UCRAINEI, fapt ce a permis restabilirea Bazei Navale Permanente de la SEVASTOPOL (deși ultimul acord dintre KIEV și MOSCOVA garanta staționarea Flotei Militare Ruse până în anul 2042) precum și consolidarea fără precedent a celorlalte capabilități militare din peninsulă.
Anexarea Peninsulei CRIMEEA a asigurat Federației RUSE un avantaj major de securitate și o poziție privilegiată în gestionarea riscurilor și amenințărilor de securitate în Regiunea Extinsă a Mării NEGRE. În consecință, Federația RUSĂ a început imediat să își consolideze poziția navală în bazinul mării negrea, multiplicându-și astfel capacitatea de proiecție a forțelor către Marea MEDITERANĂ și Orientul Mijlociu. Prin anexarea Peninsulei CRIMEEA, Federația RUSĂ și-a mai atins și alte obiective cum ar fi:
recâștigarea accesului la mări (porturi) calde prin Marea NEAGRĂ, către Marea MEDITERANĂ – un vechi și permanent obiectiv strategic RUSIEI; Federația RUSĂ urmărește obsesiv să poată asigura o largă proiecție a forțelor sale navale în ”mările calde”, cu dezideratul de a realiza un dispozitiv naval flexibil de încercuire pe mare a continentului european, cu precădere a Europei Occidentale; acesta este motivul principal pentru care sunt căutate noi poziții externe pentru instalarea de baze militare ruse în regiunea atlantică, acesta este și motivul pentru care sunt organizate manevre militare nejustificate sau folosind în exces capabilități din celelalte flote ruse în Mările MEDITERANĂ și NEAGRĂ;
străpungerea ”îngrădirii strategice” la care fost supusă fosta Uniune Sovietică de către S.U.A. prin politica de ”containment” în anii de început ai Războiului Rece (Doctrina TRUMAN) și ulterior, pentru a-i limita și bloca expansiunea și influența asupra altor state; de reamintit este faptul că Moscova acuză de mult timp faptul că Federația RUSĂ ar fi practic încercuită militar dinspre mări și din poziții terestre aparținând unor state nefavorabile Rusiei, unde există dislocări de forțe N.A.T.O., în special ale S.U.A.; în acest context, reușita manevrelor militare ruse pe vectorul occidental ar fi de natură să spargă ”încercuirea RUSIEI” de către Occident; mai mult, aceasta va permite Federației RUSE să ”încercuiască” TURCIA la nord, est și sud cu forțe și capabilități Militare ruse care pot inhiba orice efort militar aliat N.A.T.O. de a veni în sprijinul TURCIEI în cazul unui conflict cu RUSIA (silogism valabil indiferent cât de improbabil pare acum un astfel de conflict), sau în sprijinul altor state riverane la Marea NEAGRĂ intrate în confruntări militare cu Rusia;
redobândirea dominației militare asupra Mării NEGRE, împreună cu TURCIA, până nu demult cel mai mare actor militar naval în această mare
elaborarea unei strategii și dezvoltarea unor sisteme integrate de tip A2/AD (anti-acces și interdicție regională) prin care Federația RUSĂ ar limita drastic libertatea de mișcare și capacitatea de intervenție a forțelor N.A.T.O. în zona de sud-est a Europei (alături de cel dezvoltat în Marea BALTICĂ ) în eventualitatea unui conflict (vezi Figura nr. 1.4.3.).
Figura nr. 1.4.3 – Dispunerea capabilităților A2 / AD ale Federației RUSE de-a lungul frontierelor estică și sudică ale N.A.T.O. (conform https://www.behorizon.org/russian-a2ad-strategy-and-its-implications-for-nato/)
Prin urmare, Federația RUSĂ va susține în continuare ca fiind inacceptabile politicile N.A.T.O. din regiunea europeană și atlantică continuând a demonstra că este capabilă să construiască noi realități strategice pentru Occident. În consecință, pentru regiunea atlantică Federația RUSĂ a stabilit deja obiective pe termen mediu și lung, care depășesc deci orizontul de timp al anului 2020. Printre obiective se numără (desigur) ”dezvoltarea legitimă” de noi capabilități militare, instalații și infrastructuri militare în regiunile Mării BALTICE și Mării NEGRE. Pentru Marea NEAGRĂ și Marea AZOV sunt prevăzute:
consolidarea capacităților și a structurii de forțe Flotei Militare Ruse a Mării Negre;
dezvoltarea de noi infrastructuri militare (inclusiv a instalațiilor militare necesare flotei militare) în Peninsula CRIMEEA și de-a lungul coastei în KRASNODAR;
modernizarea accelerată și reconsolidarea pozițiilor strategice ale Federației RUSE – realizarea unui bastion militar strategic suficient pentru preluarea controlului asupra Regiunii Extinse a Mării NEGRE;
Și mai concret, construcția militară din Marea NEAGRĂ are sarcina de a instala controlul militar asupra acestui acvatoriu și de a dezvolta un sistem eficace A2/AD de interzicere sau cel puțin de obstrucționare severă a accesului forțelor navale ale N.A.T.O., către zonele costiere / litorale din UCRAINA și CAUCAZ.
Cu toate că o agresiune militară în EUROPA prezintă o probabilitate scăzută, capacitatea declanșării unei astfel de agresiuni, potențată de realizarea capabilităților anti-access și de interdicție regională (Anti-Access/Area Denial – A2/AD) în bazinul Mării NEGRE, reprezintă principala amenințare militară la adresa securității ROMÂNIEI și a statelor din regiune.
Capabilități actuale pentru operații amfibii ale Federației Ruse în Marea NEAGRĂ.
Generalități.
Acest subcapitol se va concentra pe descrierea sumară a celor mai cunoscute capabilități pentru operații amfibii ale Federației RUSE, folosind informații analizate, sintetizate și compilate din surse deschise, datorită următoarelor argumente:
relevanța capabilităților ruse pentru operații amfibii în cadrul subiectului / temei prezentate în această lucrare;
rolul acestora în ansamblul capabilităților militare regionale ruse din Regiunea Extinsă a Mării NEGRE;
întrebuințarea constantă a acestor capabilități de-a lungul timpului în toate operațiile militare, exercițiile și misiunile interne și internaționale ale Flotei Militare a Mării NEGRE (războaiele din CECENIA 1992 – 2000, GEORGIA – 2008, anexarea Peninsulei CRIMEEA – 2014, SIRIA – 2015, misiuni internaționale de securitate maritimă în Cornul AFRICII – 2009 etc.);
susceptibilitatea de a fi întrebuințate în orice ipotetic conflict sau criză în zona Mării NEGRE, inclusiv împotriva ROMÂNIEI;
programul amplu și complex de modernizare la care au fost supuse capabilitățile pentru operații amfibii ruse din această regiune, simultan cu cele din Flota Militară din Marea BALTICĂ;
nivelul ridicat al capacității de luptă (operaționale) al acestora
Infanteria marină din cadrul Flotei Militare Maritime a Mării NEGRE a Federației Ruse (denumită și Beretele Negre) reprezintă, fără îndoială, elita forțelor armate. Pe timpul Războiului din CECENIA, unitățile de infanterie marină și-au dovedit din plin eficacitatea și superioritatea tactică, situându-se mult peste nivelul forțelor de infanterie aeropurtată (parașutiști), în special în misiuni care necesitau operarea pe jos, debarcată, în operații urbane și montane. În același timp, unitățile de infanterie marină au fost, deseori, citate pentru atrocitățile comise asupra populației civile din CECENIA. Succesele obținute de unitățile de infanterie marină ale Armatei Federației RUSE se datorează, în mod special, nivelului superior de instrucție, culturii organizaționale și spiritului de corp.
Organizarea.
Principalele unități și mari unități ce constituie capabilități de desant maritim și fluvial (infanterie marină, nave de transport desant, unități de cercetare, FOS, unități de forțe aeropurtate și asalt aerian) ale armatei Federației RUSE sunt dislocate în aproape toate zonele litorale ale teritoriului federației, aflându-se în compunerea flotelor militare. În compunerea Flotei Militare a Mării NEGRE, Federația RUSĂ include următoarele capabilități principale specializate de desant maritim:
Brigada 810 Infanterie Marină;
Brigada 197 Nave de Desant/ Asalt;
Detașamentul 388 Cercetare Specială Navală (SPEȚNAZ);
În mod evident, în cadrul operației de desant maritim așa cum apare cel mai probabil în concepția militară rusă, sunt angajate și alte capabilități / forțe foarte variate, dar din rațiuni de spațiu, în continuare mă voi concentra numai asupra celor strict specializate.
Brigada 810 Infanterie Marină Independentă de Gardă. Brigada 810 Infanterie Marină Independentă de Gardă are cazarma de dislocare permanentă la SEVASTOPOL, în Peninsula CRIMEEA și este subordonată Corpului 22 Armată creat în 2017, al Districtului Militar Rus de Sud. Brigada este organizată în următoarele entități, unități și subunități:
comandamentul brigăzii – dispus la SEVASTOPOL;
unități și subunități de brigadă includ – batalion de cercetare-desant, companie de geniu asalt, companie de comunicații, companie de întreținere tehnică, companie de apărare CBRN, companie de aruncătoare de flăcări, companie de lunetiști, baterie de rachete antitanc și companie ambarcațiuni de desant pe pernă de aer – dispuse la SEVASTOPOL;
Batalionul 382 Infanterie Marină (independent) – pe transportoare amfibii blindate de tip BTR-82A – dispus la TEMRIUK / Peninsula KERCI;
Batalionul 557 Infanterie Marină (independent) – pe transportoare amfibii blindate de tip BTR-82A – dispus la SEVASTOPOL;
Batalionul 542 Asalt Aerian (parașutiști) – dispus la SEVASTOPOL;
Batalionul 1614 Artilerie Autopropulsată – dotat cu obuziere autopropulsate tip 2S1M ”GVOZDIKA” cal. 122 mm) – dispus la SEVASTOPOL;
Batalionul 547 Rachete și Artilerie Antiaeriană (independent) – dispus la SEVASTOPOL;
Batalionul 538 Sprijin Logistic – dispus la SEVASTOPOL .
Brigada 197 Nave de Desant / Asalt. Brigada 197 Nave de Desant / Asalt este dispusă în portul de dislocare permanentă al Bazei Navale ruse de la SEVASTOPOL (lacul DONUZLAV), în Peninsula CRIMEEA și este subordonată Diviziei 30 Nave de Suprafață a Flotei Militare a Mării NEGRE din Districtului Militar Rus de Sud. Brigada este organizată, cel mai probabil în următoarele entități, unități și nave:
comandamentul brigăzii:
Batalionul 4 Nave Asalt / Desant compus din 3 nave mari de transport desant și debarcare clasa ALLIGATOR (LST proiect 1171) – BDK 152 – NIKOLAI FILICENKOV, BDK-148- ORSK și BDK-150-SARATOV;
Batalionul 147 Nave Asalt / Desant (clasa ROPUCHA III) compus din 2 nave mari de transport desant și debarcare clasa ROPUCHA (LST proiect 775) modernizate – BDK 151-AZOV, BDK-142-NOVOCERKASSK;
Batalionul 318 Nave Asalt / Desant (clasa ROPUCHA III) compus din 2 nave mari de transport desant și debarcare clasa ROPUCHA (LST proiect 775) modernizate – BDK-158-CEZAR KUNIKOV și BDK-158-YAMAL
Batalion 156 Ambarcațiuni Mici de Desant și auxiliare compus dintr-o varietate mare de ambarcațiuni de desant de capacitate mică (tip LCU/LCM), destinate deplasării de la navă al litoral clasele ONDATRA; foarte probabil această unitate va prelua și noile vedete rapide de asalt / desant, alate deocamdată în faza experimentării și testării capacității operaționale – vedetele rapide de desant din clasele RAPTOR, DYUGON, KALASHNIKOV, KARAKURT, MARLIN etc.; de asemenea acest batalion include ambarcațiunile de desant pe pernă de aer aflate la limita duratei de viață sau în proces de scoatere din exploatare din clasele AIST, LEBED, GUS, ZUBR / POMORNIK.
Destinația acestei brigăzi este să asigure și să sprijine transportul forțelor de desant maritim și debarcarea acestora pe orice tip de țărm, cel mai probabil prin procedeul litoral – litoral; de asemenea cu ambarcațiunile pe pernă de aer și vedetele rapide de asalt / desant prezentate mai sus, pot executa operații fluviale / riverane în zonele litorale de tip deltă, estuar, lagunar, ca extensie a unei operații de desant maritim de nivel tactic, în cooperare cu forțe aeropurtate și aeromobile.
Detalii privind capabilitățile și caracteristicile tehnico-tactice ale acestor nave și ambarcațiuni sunt prezentate în Anexa nr. X.
Detașamentul 388 Cercetare Specială Navală (SPEȚNAZ). Detașamentul 388 Cercetare Specială Navală (SPEȚNAZ) reprezintă unitatea specializată de FOS a Flotei în executarea operațiilor speciale în mediul maritim și fluvial/ riveran, precum și a sarcinilor de cercetare amfibie, deminare / minare, înlăturare a obstacolelor subacvatice la desant, EOD, și distrugeri subacvatice. De regulă, aceste unități sunt subordonate nemijlocit Direcției de Informații Militare (GRU). Întregul personal al acestei unități este calificat ca scafandru și parașutist. Unitatea este dispusă la TUAPSE în estul Mării NEGRE.
Misiunile și capabilitățile operaționale ale Detașamentului 388 Cercetare Specială navală fac obiectul concepției operațiilor în adâncimea dispozitivului; echipele acestei unități pot ataca simultan, atât obiective situate în zona operațiilor la contact cât și obiective situate în zona de spate a dispozitivului tactic și operativ. Concepția privind angajarea FOS include 3 tipuri majore de operații după cum urmează:
a) cercetarea specială (SR) reprezintă activități executate cu scopul de a submina potențialul militar, politic, economic și moralul forțelor inamice; principalele sarcini ale acestei misiuni sunt: obținerea informațiilor despre obiectivele și infrastructura militară sau social-economică a inamicului în zona de operații; distrugerea sau scoaterea din funcțiune a infrastructurii militare și social-economice: aeroporturi, facilități portuare maritime/fluvial sau terminale portuare, sistemele apărării de coastă, radare, sisteme de comandă-control, sisteme de producere/transport a energiei electrice, distrugerea infrastructurii de transport, punctele de depozitare și transport a combustibililor/POL; organizarea sabotajelor, a subversiunii și a acțiunilor teroriste pe teritoriul inamicului; recrutarea, organizarea și instruirea forțelor rebele (forțe paramilitare, partizani, gherilă, insurgenți) ostile inamicului; dirijarea finală la obiectiv/țintă a rachetelor, artileriei sau a altor muniții speciale; pe timp de pace sau de război serviciile de informații civile sau militare organizează activitățile de cercetare specială, executate de către agenți speciali sau militari ai acestui detașament.
b) acțiunile directe (DA) implică atacuri armate deschise, acoperite sau clandestine (legendate), executate individual sau în grup în scopul distrugerii/ deteriorării țintelor importante ale inamicului, pentru uciderea sau capturarea de persoane (asasinate, luare de ostatici, răpiri, sabotaje, ambuscade, raiduri sau salvarea de ostatici); implementarea misiunilor pentru acțiuni directe depinde de amploarea și dezvoltarea apărării inamicului, elementul surpriză și mijloacele aflate la dispoziția comandantului Forțelor Speciale.
c) măsuri diversioniste se referă la acțiuni directe, individuale sau de grup, executate în spatele inamicului ce includ: distrugerea/degradarea obiectivelor militare cheie și dezorganizarea sistemelor de comandă-control și comunicații, a liniilor de comunicații sau a releelor de comunicații; inducerea în eroare prin instalarea de indicatoare rutiere false, crearea de itinerare false; eliminarea/uciderea personalului cheie; dezinformare și diseminarea produselor psihologice destinate dezinformării; distrugerea fizică a infrastructurii militare de comunicații; acțiuni destinate să slăbească moralul inamicului și voința acestuia de a lupta; acțiuni destinate creării panicii și confuziei în rândul populației civile din zona de operații; măsurile diversioniste pot contribui decisiv la executarea operațiilor informaționale.
De regulă operează în detașamente de 5 – 12 operatori, organizate în funcție de specificul misiunii.
Elemente doctrinare privind operațiile de desant maritim în concepția Federației RUSE.
Pentru a face distincția față de conceptul doctrinar aliat NATO de operație amfibie, voi întrebuința conceptul doctrinar de operație de desant maritim (morskaia desantnoe) așa cum este definit în doctrina Forțelor Navale Ruse, astfel:
ca operație de desant maritim reprezintă operația militară de debarcare prin luptă, a unei unități de desant maritim, pe un litoral apărat;
ca mare unitate / unitate / subunitate de desant maritim reprezintă forța special organizată și instruită pentru a executa operații de desant maritime, prin luptă, pe un litoral apărat de o forță inamică, cu scopul de a realiza sprijinul unei operații terestre de nivel operativ sau strategic sau al unor operații militare ulterioare pe litoral.
Compunerea și organizarea unităților / marilor unități de desant maritim sau infanterie marină ale Forțelor Navale Ruse reflectă nivelul tactic al acestora, iar navele de transport desant din înzestrarea acestora au capabilități limitate de transport și susținere a operațiilor (short range capability), ce permit executarea unor operații de desant maritim de mică amploare, mai degrabă în mări închise (continentale). De asemenea, forțele navale ruse, întrebuințează pe scară largă ambarcațiunile de desant pe pernă de aer, ideale pentru desantări surprinzătoare, de mică amploare, pe mări închise / continentale – manevre de învăluire la litoral.
Având în vedere considerațiile de ordin geografic și militar de mai sus, asupra zonei costiere a ROMÂNIEI, un ipotetic inamic poate executa o operație de desant maritim de nivel tactic (sau cel mult operativ), aceasta având mai degrabă un rol de sprijin (inducere în eroare, demonstrație sau lovitură secundară ), în cadrul unei operații ofensive terestre de nivel mai mare (operativ sau strategic) (vezi Figura nr. 1.5.4.). Cu toate acestea, configurația sectoarelor fluvio–maritim și lagunar ale ROMÂNIEI (Delta DUNĂRII și complexul lagunar RAZELM-SINOE) permite executarea unor operații de desant maritim de nivel tactic de tip litoral – litoral. Operațiile de desant maritim de tip litoral – litoral constau în transportul desantului și tehnicii cu nave / ambarcațiuni de desant amfibiu specializate (aeroglisoare, nave de transport desant), din porturile de ambarcare și debarcarea acestora direct pe litoral, fără a mai executa transbordarea acestora pe ambarcațiuni de desant amfibiu (conectori). Acest procedeu este folosit pe mări închise, unde distanța dintre porturile de ambarcare și raioanele de desantare maritimă sunt relativ mici și nu depășesc o zi de marș.
Din punct de vedere doctrinar, principalele obiective vizate de un adversar ipotetic care execută operații de desant maritim în sectoarele costiere fluvio – maritim și lagunar ar putea fi:
cucerirea și securizarea porturilor maritime și fluviale;
controlul gurilor de vărsare fluviale și al plajelor din zonă;
controlul liniilor fluviale de comunicații (LOCs);
cucerirea și ocuparea aeroporturilor zona litorală;
controlul comunicațiilor terestre din zonă ce ar putea fi folosite ca rute de aprovizionare și manevră pentru apărarea de coastă.
Principala intenție a comandantului unei forțe adverse de desant maritim, în cucerirea și ocuparea porturilor fluviale/maritime și a aeroporturilor din zona de coastă, este acela că, aceste elemente de infrastructură, odată ocupate, permit dislocarea cu rapiditate, a forțelor principale (follow-on forces, eșalonul următor), formate din unități și mari unități de forte terestre mecanizate / blindate și de sprijin și dezvoltarea ofensivei în interiorul (adâncimea) teritoriului național.
În concepția Forțelor Navale Ruse, operațiile de desant amfibiu de nivel tactic, sunt, probabil, cele mai frecvente, fiind relativ asemănătoare operației de asaltului amfibiu; scopul acestora poate fi:
executarea loviturilor în flancul/spatele apărării antidesant, dispuse de-a lungul liniei de coastă;
cucerirea sau dezafectarea porturilor maritime/fluviale, a bazelor navale, a aeroporturilor dispuse în zona de coastă, sau a altor obiective și poziții ale apărării de coastă;
interdicția liniilor de comunicații ale apărării în zona de coastă;
blocarea itinerarelor de apropiere ale rezervelor apărării sau a forțelor destinate contraatacului care pot influența rezultatul operației principale;
stabilirea pe țărm, a unei forțe de asigurare a capului de pod pe litoral, pe măsură ce apărarea antidesant se retrage în adâncime.
Operațiile de desant maritim pot, de asemenea, distrage atenția și resursele apărării costiere, departe de zona operațiilor decisive (inducerea în eroare).
În executarea desantărilor maritime de nivel tactic, sunt angajate, de regulă, forțe de până la 1 Batalion de Infanterie Marină întărit, operând independent sau în cooperare cu alte forțe (de regulă, Forțe pentru Operații Speciale).
În cadrul ofensivei terestre de nivel operativ, executată de Gruparea de Forțe Terestre, unitățile / subunitățile de infanterie marină debarcate pe litoral, pot cuceri poduri sau noduri de comunicații situate în zona costieră, să le ocupe și să le mențină până la sosirea Grupării Principale de Forțe Terestre. Asemenea debarcări pot, de asemenea, să întârzie reîntărirea apărării antidesant sau să îi întrerupă / blocheze itinerarele de retragere. Aceasta poate opera pentru menținerea ritmului ofensiv sau pentru inducerea în eroare. Cu toate acestea, debarcările amfibii tactice pot juca un rol foarte important, cu consecințe operative decisive. Debarcarea desantului maritim se poate realiza combinat, folosind atât nave/ambarcațiuni de desant, cât și elicoptere.
Operațiile de desant maritim, în scop de cercetare și sabotaj, reprezintă o categorie specială de misiuni ale infanteriei marine. Pentru realizarea acestor obiective, pot fi angajate subunități de desant maritim de nivel Companie sau Pluton de Infanterie Marină, folosind ambarcațiuni rapide de desant pe pernă de aer. Aceste raiduri amfibii pot realiza funcțiuni multiple cum ar fi:
executarea cercetării înaintate în zona lagunară, de deltă și de litoral;
distrugerea/dezafectarea instalațiilor critice destinate apărării de coastă (sisteme de lansare a rachetelor de coastă, artileria de coastă, instalații radar sau de supraveghere maritimă);
dezorganizarea/distrugerea facilităților de comandă-control sau a celor logistice;
încercuirea forțelor antidesant maritim;
crearea diversiunii.
Preferința pentru debarcările amfibii de mică amploare reflectă rolul limitat și secundar al operațiilor de desant amfibiu, în concepția Forțelor Navale Ruse.
Organizarea probabilă a unei Grupări de Desant Maritim a unui potențial inamic. Pentru executarea unei operații de desant maritim de nivel tactic, inamicul constituie cel mai probabil o Grupare Navală de Desant Maritim având următoarea organizare:
forță de desant maritim;
forță de acoperire pe timpul traversadei;
forță de desant aerian.
Această grupare navală are un caracter provizoriu, fiind constituită din unități de nave destinate pentru transportul, sprijinul și debarcarea unei forțe de desant maritim pe litoralul inamic. În concepția Forțelor Navale Ruse, Gruparea de Navală de Desant Maritim este constituită pe detașamente de nave după cum urmează:
detașamentul de nave de desant;
detașamentul de nave de supraveghere;
detașamentul de sprijin prin foc naval;
grupul de sprijin aerian.
Detașamentul de nave de desant este compus din nave de desant, nave de transport și nave de sprijin (sau orice alt mijloc de deplasare la litoral a desantului maritim/infanteriei marine). Numărul acestor nave depinde de cantitatea de forțe/mijloace de infanterie marină transportate precum și de natura zonei de litoral în care se execută desantarea. Pentru sectoarele de litoral larg deschis sunt preferate navele de desant de tip LST (Landing Ship Tank/Transport – clasa ROPUCHA, ALLIGATOR, RO-RO). Pentru sectoarele de litoral lagunar, fluvial, sau de deltă sunt preferate ambarcațiunile de desant pe pernă de aer, fiind excelente pentru desantarea infanteriei marine, prin surprindere, în adâncime zonei de coastă. Această desantare necesită traversarea unor obstacole naturale/artificiale, pătrunderea pe canale/brațe fluviale interioare sau eliminarea acestor obstacole în vederea pătrunderii valurilor de desant ulterioare cu nave clasice de desant. De asemenea, ambarcațiunile de desant pe pernă de aer se pot deplasa prin sectoare minate, ape puțin adânci, bariere/cordoane lagunare, mlaștini, canale cu nămol, raioane inundabile. Navele de tip RO-RO (roll-on / roll off) sunt adecvate transportului infanteriei marine și tehnicii motorizate în zonele cu amenajări portuare.
Detașamentul de nave de supraveghere este destinat pentru protecția (apropiată) a navelor de desant împotriva submarinelor, aviației, navelor de luptă și a minelor marine. Acest detașament este compus din:
grup de nave de căutare și lovire navală;
grup de nave de căutare și lovire aeriană;
2-3 grupuri tactice de nave purtătoare de rachete (torpiloare);
grup de nave de minare-deminare.
Detașamentul de sprijin prin foc este destinat pentru sprijinul prin foc al desantului maritim și este compus dintr-un crucișător și 3-4 distrugătoare sau două nave purtătoare de rachete și două-trei distrugătoare pentru asigurarea sprijinului prin foc naval al forțelor de desant maritim la litoral.
Grupul de sprijin aerian este destinat pentru sprijinul aerian al grupării de desant maritim și executarea desantării aeriene a unei unități/subunități de infanterie marină în adâncimea litoralului. Grupul de sprijin aerian poate fi cu baza la sol (având baza aeriană în zona portului de ambarcare a trupelor sau mai aproape de zona de litoral în care se execută desantarea) și este compus din bombardiere cu bătaie medie și mare.
Fazele operației de desant maritim. În concepția Forțelor Navale Ruse, o operație de desant maritim de nivel tactic include, de regulă, următoarele faze: planificarea și pregătirea operației; ambarcarea; traversada; desantarea și lupta pentru cucerirea capului de pod; debarcarea forțelor principale și retragerea unităților de infanterie marină.
Planificarea și pregătirea operației de desant maritim. Planificarea și pregătirea operației de desant maritim include activități și acțiuni desfășurate de unitatea de infanterie marină pentru pregătirea forțelor, în vederea desfășurării traversadei și operației de desant maritim și include:
planificarea desantării și elaborarea deciziei comandantului cu durata de două ore;
cercetarea itinerarului din raionul de staționare/așteptare către punctul de îmbarcare cu durata de o oră;
organizarea și coordonare marșului către punctul de îmbarcare cu durat a de circa o oră;
pregătirea personalului, echipamentului, armamentului și tehnicii cu durata de trei ore;
inspecția capacității operaționale și a echipamentului pentru deplasarea pe mare cu durata de circa o oră;
instructajele pentru luptă necesare, cu durata de o oră.
Pe timpul acestei faze, scenariul planificat al luptei este jucat prin simularea condițiilor luptei și prin accentuarea importanței surprizei și a clandestinității/ inducerii în eroare (covertness) a apărării.
Ambarcarea forțelor, tehnicii / echipamentelor și materialelor. Înainte de ambarcarea pe navele de desant, Batalionul de Infanterie Marină ocupă un raion de așteptare, situat la aproximativ 10-18 km de punctul de ambarcare. Din raionul de așteptare, Batalionul de Infanterie Marină execută marșul motorizat, pe companii, către raionul (portul, punctul) de ambarcare. Raionul de îmbarcare al infanteriei marine include: un punct de ambarcare de bază; 2 – 3 puncte de ambarcare de rezervă; zona de staționare a navelor; zona de adunare a navelor.
Punctul de ambarcare reprezintă sectorul de litoral care asigură facilități pentru ambarcarea trupelor și tehnicii infanteriei marine (baze navale, porturi, debarcadere, dane) dar și acoperirea/mascarea față de cercetarea și supravegherea inamicului. Aceste puncte de îmbarcare sunt amenajate pe litoral, de regulă în golfuri și estuare ascunse (vezi Figura nr. 1.5.5.). Punctul de ambarcare trebuie să asigure:
ambarcarea simultană a cel puțin o companie de infanterie sau baterie de artilerie;
ambarcarea tehnicii motorizate;
deplasarea nestingherită a trupelor;
încărcarea rapidă a echipamentului, materialelor și tehnicii.
Pentru executarea fluentă a deplasării din raionul de așteptare în raionul de îmbarcare, comandantul batalionului de infanterie marină organizează serviciul de comenduire și îndrumare a circulației și comunicații telefonice între cele două raioane. Pentru a evita amenințările aeriene, companiile de infanterie marină încep deplasarea cu câteva minute înainte de sosirea navelor de desant la punctul de îmbarcare destinat acesteia. Personalul se îmbarcă, de regulă cu echipamentul și vehiculele companiei (păstrarea integrității tactice). Observatorii înaintați de artilerie, controlorii aerieni se îmbarcă odată cu comandantul batalionului. De asemenea, subunitățile de artilerie și rachete antiaeriene se îmbarcă, astfel încât să poată deschide focul imediat, de la bordul navei, pe timpul traversadei și deplasării la litoral.
Traversada. De regulă, detașamentul navelor de desant traversează marea, în formații tactice de croazieră, dispersate, folosind toate măsurile disponibile de camuflaj. Rutele maritime sunt alese astfel încât, apărarea antidesant să nu poată determina momentul debarcării, rutele de apropiere, tipul navelor/vehiculelor de debarcare, puterea acestora de luptă și sectoarele de plajă unde vor fi desantate subunitățile de infanterie marină.
Desantarea și lupta pentru cucerirea capului de pod. Fiecare punct de debarcare trebuie să asigure condiții favorabile pentru executarea manevrei ulterioare pe litoral. Când infanteria marină execută debarcarea pe o plajă neamenajată anterior, punctul de debarcare al Batalionului de Infanterie Marină are inițial un front de 450-650 de metri. Ulterior Batalionul de Infanterie Marină, trebuie să cucerească un sector de plajă / cap de pod cu frontul de 3-4 km și o adâncime de 1,5 – 2 km.
Siguranța și apărarea raionului de debarcare trebuie organizată cât mai curând, pe măsura apropierii detașamentului de nave de desant și intrarea acestuia în zona desemnată pentru desantarea infanteriei marine. Principalele măsuri de siguranță includ:
patrularea maritimă pe culoarele de apropiere;
minarea defensivă a flancurilor culoarelor de apropiere la litoral;
deminarea culoarelor de apropiere și a canalelor;
escorta navelor de desant.
Temporar și provizoriu, Gruparea Navală de Desant Maritim poate constitui un detașament înaintat de asalt cu misiuni de luptă antisubmarin, luptă anti-navă la suprafață, misiuni de deminare și marcarea culoarului de apropiere al detașamentului de nave de desant. Etapele luptei pentru cucerirea capului de pod includ:
pregătirea de foc a desantării – începe practic cu circa 90 minute înainte ca forțele principale să execute desantarea și încetează la 20 minute înainte ca primele unități de desant să atingă plaja de debarcare; este executată de către navele grupării de sprijin prin foc prin raiduri de foc, foc metodic și ciocane de foc asupra pozițiilor și elementelor apărării care pot provoca cele mai mari pierderi desantului maritim, după un plan unitar, asigurând apropierea navelor de desant la țărm și debarcarea primelor valuri; ulterior focul de sprijin va fi transportat în adâncimea apărării antidesant;
redesfășurarea navelor de desant din formația de croazieră în formație de desant – pentru adoptarea formației de desantare, navele de desant se opresc în principiu la o distanță de 40 – 90 cabluri (1 cablu = 1/10 milă marina, apx. 187 m.) de punctele de debarcare; acest aliniament constituie aliniamentul de plecare la debarcare, pe care navele de desant îl ocupă pentru începerea mișcării sincronizate, spre punctul de debarcare; ocuparea formației de desantare trebuie să se execute rapid și sub protecția perdelelor de fum pentru a se micșora eficacitatea focului artileriei inamicului;
crearea culoarelor/paselor de trecere prin barajele antidesant ale apărării și suprimarea apărării – numărul acestora depinde de formația de desantare a batalionului și numărul de nave de desant, fiind necesare 1-2 culoare/pase de trecere pentru o Companie de Infanterie Marină și 3-6 culoare/pase de trecere pentru un Batalion de Infanterie Marină;
debarcarea detașamentului înaintat de asalt – misiunea acestuia este de a cuceri punctul de debarcare pe țărm și facilitarea debarcării primului eșalon al forțelor de desant maritim; acest detașament este desantat de regulă cu ambarcațiuni rapide sau ambarcațiuni cu pescaj mic (ambarcațiuni pe pernă de aer, hidroglisoare); mărimea unui detașament înaintat de asalt, în funcție de mărimea desantului maritim, poate fi de o companie până la un batalion de infanterie marină întărite cu echipe de scafandri, echipe de geniști, grupuri de cercetare, lunetiști, observatori înaintați de artilerie etc. Desantarea de nivel tactic se desfășoară, de regulă, pe două valuri și se execută în următoarea ordine: subunitățile de geniu pentru crearea breșelor în barajele antidesant maritim; grupurile de asalt ale infanteriei marine, transportate, de regulă, pe transportoare amfibii blindate; subunitățile de infanterie marină întărite; rezerva unității de infanterie marină;
debarcarea forțelor principale – navele/ambarcațiunile de desant împreună cu subunitățile de infanterie marină și cele date ca întărire acestuia se apropie de litoral și când adâncimea apei permite apropierea navelor de desant de țărm, debarcarea desantului se face direct pe mal. În cazul când apa nu permite acest lucru desantul va fi debarcat în apă avându-se în vedere ca pușcașii marini să fie debarcați la o adâncime a apei de 0,8 metri, tancurile amfibii la o adâncime de 1-1,1 metri, iar autovehiculele la o adâncime de 0,6 metri; batalionul de infanterie marină este organizat pe 1-2 eșaloane/valuri de desant în timp ce compania de infanterie marină debarcă pe un singur eșalon; primul eșalon desantează de pe nave de desant de tip LST, în timp ce eșalonul doi desantează de pe ambarcațiuni de desant pe pernă de aer, la un interval de timp cât mai scurt (5-6 minute); distanța între valuri este stabilită de așa natură, să permită terminarea desantării primului val, în același timp ce valul al doilea trece prin culoarele/pasele din barajele antidesant; navele din primul val se deplasează în linie astfel încât acestea execută atingerea plajei și desantarea simultan;
lupta pe țărm și crearea capului de pod – pe țărm, subunitățile de infanterie marină se desfășoară în formație de atac, în fața limitei dinainte a apărării antidesant maritim; pușcașii marini deschid focul imediat după debarcare sau chiar înainte de a fi debarcați. Lupta este influențată de starea mării la țărm și condițiile hidrometeorologice fiind dusă de toate forțele și mijloacele: forțe desantate, aviație, nave etc.
Succesul desantării infanteriei marine depinde de securizarea cu rapiditate a capului de pod și realizarea cu rapiditate a puterii de luptă a forțelor de desant maritim pe litoral. Odată ce forțele și mijloacele sunt desantate, acestea să fie atent dispersate. Alte condiții pentru succesul desantării cuprind: surpriza prin executarea în ascuns a pregătirilor, executarea în ascuns a desantării, desantarea rapidă, suprimarea apărării antidesant în sectorul de debarcare, cooperarea cu navele de sprijin prin foc, fermitate și flexibilitatea în controlul forțelor.
Lupta pentru debarcare reprezintă faza decisivă a operației de desant maritim, fiind o formă a luptei ofensive, cu câteva particularități specifice. Navele de desant execută apropierea de țărm. Succesiunea debarcării subunităților de infanterie marină și de sprijin trebuie să asigure:
ritm de debarcare necesar dispersării desantului în apă;
cea mai mică vulnerabilitate a subunităților și navelor împotriva focului inamic.
Obiectivul principal al operației de desant maritim de nivel tactic, executată de Batalionul de Infanterie Marină, este cucerirea unui port maritim/fluvial sau al unui aeroport din zona costieră. Batalionul de Infanterie Marină execută desantarea, probabil în apropierea portului, realizează joncțiunea cu desantul aerian debarcat de pe elicoptere și lansează atacul combinat asupra portului. Capturarea prin luptă a portului permite reținerea acestuia în vederea debarcării rapide a unui mare număr de forțe mecanizate, cu ajutorul navelor/facilităților de tip RO-RO. Desantul aerian executat în sprijinul desantării maritime execută: distrugerea inamicului din raionul de debarcare, cucerește punctele cheie și înălțimile dominante din zona de litoral și previne desfășurarea rezervelor apărării antidesant.
Lupta pe litoral este de tip ofensiv, pentru a pătrunde prin apărarea antidesant atât prin apă cât și pe țărm. Aceasta respectă toate normele doctrinare ale operațiilor ofensive. Batalionul de Infanterie Marină execută lupta pe țărm, folosind formațiile tactice de atac cunoscute (dispunerea companiilor de infanterie marină cu întăririle primite, rezerve, eșalonul doi). Armamentul de bază și armamentul greu de infanterie este subordonat direct comandantului companiei, se deplasează în spatele formațiilor grupelor de infanterie marină, executând focul de sprijin, prin intervale și pe la flancuri. Grupurile de asalt destinate pentru cucerirea porturilor sau raioanelor fortificate de apărare antidesant pot fi formate din companii de infanterie marină întărite.
Pe baza experienței de luptă în domeniul operațiilor de desant maritim, un adversar ipotetic sunt estimează pierderi în valoare de 40%, datorită focului și barajelor apărării antidesant pe timpul luptei pentru cucerirea capului de pod.
Scurt istoric al operațiilor amfibii în Marea NEAGRĂ.
Introducere.
Din punct de vedere operațional, configurația Mării NEGRE, ca mare interioară (continentală), particularitățile litoralului acesteia, precum și istoricul operațiilor amfibii desfășurate în Marea NEAGRĂ au impus țărilor riverane să își organizeze forțe amfibii, adecvate unor obiective relativ limitate, de nivel tactic sau operativ, în sprijinul operațiilor terestre de nivel operativ; spațiul pentru manevră navală și traversadă, extrem de limitat, permite dislocarea unor forțe de nivel tactic, iar sectoarele favorabile debarcărilor infanteriei marine sunt limitate. Litoralul Mării NEGRE, în lungime de aproximativ 4.000 km, este distribuit în mod neuniform între cele șase state riverane: TURCIA – 31%, UCRAINA – 29%, RUSIA – 14%, GEORGIA – 13%, BULGARIA – 7% și ROMÂNIA – 6%. Nu numai în raport de lungimea litoralului deținut, dar mai ales de potențialul economico-militar deținut și statutul pe care națiunea respectivă dorește să îl dețină pe plan regional, puterea maritimă a statelor riverane se reflectă în mod diferit în zonă, iar forțele navale ale acestora acționează cu un grad de intensitate diferit pentru promovarea și apărarea intereselor naționale.
De asemenea, istoricul operațiilor amfibii desfășurate în Marea NEAGRĂ și obiectivul acestora constituie un puternic argument în organizarea și dezvoltarea infanteriei marine, exprimând foarte clar, preferința către un întrebuințarea unui eșalon / nivel tactic al unităților de infanterie marină.
La începutul celui de-Al doilea Război Mondial, Uniunea SOVIETICĂ a avut o forță specializată de desant maritim (infanterie marină), dar căreia îi lipsea echipamentul specializat și instruirea specifică; era de așteptat ca unitățile de infanterie marină să debarce pe plaje prin luptă, folosind diferite tipuri de ambarcațiuni sau alte mijloace improvizate. Doctrina sovietică solicita infanteriei marine să execute raiduri amfibii care să sprijine debarcarea marilor unități de forțe terestre (Armata Roșie), prin cucerirea / capturarea și securizarea unui cap de pod pe litoral, în timp ce unitățile de forțe terestre urmau să debarce în urma acestora. Deși această abordare a economisit cantitatea de forțe ce necesita instruire specifică operațiilor de desant maritim, până la urmă s-a dovedit a fi mai costisitoare în luptă, deoarece orice întârziere în debarcarea ulterioară a forțelor terestre, ar fi lăsat infanteria marină expusă pericolului de contraatac al apărării de coastă. Ca urmare, infanteria marină sovietică a suferit victime majore în asalturile amfibii, dar se poate argumenta că au deschis calea Aliaților în aceste operații.
Raidurile amfibii și asalturile amfibii au reprezentat cu predilecție, operațiunile navale ale sovieticilor de-a lungul flancurilor germane din Marea NEAGRĂ și zona arctică, iar sovieticii au efectuat peste 150 de asemenea asalturi amfibii în timpul războiului. Operațiunile de desant maritim au fost esențiale pentru efortul de război întrucât, au permis sovieticilor să amenințe flancurile extreme ale puterilor Axei în toată Campania din Est. Astfel, sovieticii au reușit să deturneze o parte din forțele Axei de pe front și să faciliteze eforturile ofensive ale sovieticilor în ultimii doi ani ai războiului.
Asaltul amfibiu de la GRIGOREVKA – ODESSA.
La 22 septembrie 1941, Flota Sovietică a Mării NEGRE a executat primul asalt amfibiu de amploare din Marea NEAGRĂ, în încercarea de a elibera un sector al zonei de apărare din ODESSA, pe care două Divizii românești de Infanterie l-au izolat împotriva ofensivei sovietice terestre. Scopul asaltului amfibiu a fost acela de a determina unitățile de forțe terestre să elimine pozițiile de artilerie ce amenințau ODESSA (vezi Figura nr. 1.6.2.). Debarcarea tactică, în primele ore ale întunericului, a introdus 1920 de oameni ai noului Regiment de Infanterie Marină al Flotei Sovietice a Mării NEGRE, executat pe sectorul litoral din apropierea orașului GRIGOREVKA, la 25 km est de ODESSA. La 21 septembrie 1941, regimentul ambarcat pe două crucișătoare la SEVASTOPOL, a executat deplasarea maritimă (traversada) și a debarcat la scurt timp după miezul nopții de 21 / 22 septembrie, folosind 19 ambarcațiuni cu motor și 10 barje folosite ca ambarcațiuni de desant, ajungând la țărm în trei ore și jumătate. Un baraj de foc al artileriei navale de 9 minute a precedat asaltul. Asaltul amfibiu s-a executat în două valuri de debarcare, astfel:
primul val de debarcare a constat din două batalioane de infanterie marină, dintre care unul a fost condus de un locotenent, semn că unitatea a fost organizată în grabă;
cel de-al doilea val a constat din cel de-al treilea batalion de infanterie marină; nu există nici o dovadă că debarcarea a întâmpinat rezistența apărării de coastă, astfel încât debarcarea pe timpul nopții a realizat surpriza;
simultan cu debarcarea pe mare, a fost întrebuințat un desant aerian de nivel pluton de infanterie marină, (apx. 25 de parașutiști), parașutat la cinci kilometri în spatele plajei de debarcare, ce a executat distrugerea unui punct de comandă românesc și a creat confuzie în rândurile forțelor românești.
Misiunea infanteriștilor marini sovietici a fost să debarce și să profite de o zonă în spatele și flancul inamicului și să distrugă artileria românească care amenința orașul și portul ODESSEI. După debarcarea celui de-al treilea Regiment de Infanterie Marină, nu au mai fost debarcate alte forțe. După o bătălie rigidă, infanteriștii marini sovietici au securizat câteva raioane în spatele sectorului de desantare, au neutralizat artileria românească și s-au alăturat unei alte unități de infanterie marină atașate unei divizii sovietice care apăra ODESSA. Atacurile aeriene ale bombardierelor au lovit artileria, poziții forțelor și aerodromurile, în timp ce focurile artileriei navale a fost mutat de pe plajele de debarcare până în adâncimea apărării românești. Asaltul amfibiu, deși modest ca proporție, a avut obiective specifice și realizabile, a surprins pe forțele românești și a câștigat timp pentru orașul asediat. A fost prima acțiune întrunită de succes, întrebuințată în cadrul unei operații de desant maritim pe timp de război. Flancul dinspre mare era singura cale de acces către ODESSA iar sovieticii au utilizat-o judicios într-o perioadă de confuzie aproape totală, demonstrând capacitatea acestora de adaptare. Trei săptămâni mai târziu, înaltul comandament sovietic a ordonat trupelor să evacueze ODESSA pentru a întări SEVASTOPOLUL, care se afla sub asediu, fiind considerat un obiectiv mai important. Asaltul amfibiu a fost condus de amiralul Serghei GORȘKOV (devenit ulterior în anii 50, arhitectul Flotei Militare Maritime a Uniunii Sovietice),
Figura nr. 1.6.2. – Asaltul amfibiu sovietic pe timpul asediului ODESSEI
din 22 septembrie 1941
Operația KERCI – FEODOSIA.
Cea mai mare operație de desant maritim din Marea NEAGRĂ a fost realizată la sfârșitul lunii decembrie 1941, de către armata sovietică după ocuparea Peninsulei CRIMEEA de către forțele armatei Germane. Aceasta a avut ca obiectiv, cucerirea Peninsulei KERCI și fracționarea dispozitivului militar german din Peninsula CRIMEEA. În cadrul acestei operații, au participat circa 150 de nave din Flota Sovietică a Mării NEGRE, o Brigadă de Infanterie Marină și 2 armate de forțe terestre (aproximativ 45.000 de oameni) – vezi Figura nr. 1.6.3.
Timp de mai multe zile, în decembrie 1941, artileria germană executa focul asupra SEVASTOPOLULUI, centrul de greutate al peninsulei și singura zonă din acel moment, în care armata germană după contraloviturile puternice ale sovieticilor de la porțile MOSCOVEI, permitea continuarea ofensivei. Pentru armata sovietică, înlocuirea sau re-întărirea apărării în peninsulă, nu ar fi fost posibilă folosind portul SEVASTOPOL, nici chiar în vecinătatea imediată a acestuia; ar fi fost însă necesară o forță considerabilă de desant maritim, care să debarce în spatele Armatei a 11-a condusă de mareșalul Erich von MANSTEIN, ce ocupase deja Peninsula CRIMEEA. Pentru aceasta, Înaltul comandament sovietic a aprobat un plan ambițios pentru un asalt amfibiu de nivel operativ, nu doar pentru a respinge forțele germane din zona SEVASTOPOL, dar și pentru a iniția operația de eliberare a întregii Peninsule CRIMEEA. Planul a fost elaborat de către șeful de stat major al Frontului Transcaucazian, generalul-maior Feodor TOLBUHIN la sfârșitul lui noiembrie; planul acestuia era însă prea complicat pentru abilitățile Armatei Roșii și a Marinei Sovietice. Acesta se baza pe mai multe desantări de mică amploare, în sectoare litorale separate, la momente separate, în locul unei mari debarcări; 5 grupuri navale de transport din cadrul Flotilei Sovietice din Marea AZOV, condusă contraamiralul Serghei GORSHKOV ar fi trebuit să debarce 7.500 de soldați din cadrul Diviziilor 224 Infanterie și 302 Vânători de Munte ale Armatei 51, pe 8 plaje izolate la nord și la sud de KERCI. După ce forțele germane ar fi fost distrași de acestea, Armata a 44-a ar fi debarcat la FEODOSIA, în spatele apărării germane. Sprijinul prin foc naval ar fi fost asigurat de către navele Flotei Sovietice a Mării NEGRE. Aviația sovietică ar fi asigurat acoperirea aeriană din Peninsula TAMAN.
Apărarea germană de coastă includea Divizia 46 Infanterie, 2 batalioane de artilerie de coastă echipate cu piese de artilerie din primul război mondial, un regiment de geniu și un batalion de artilerie antiaeriană; Divizia 46 Infanterie, cea mai mare parte a forței, a fost extrem de suprasolicitată, acoperind întreaga Peninsulă KERCI împotriva potențialelor debarcări sovietice. Singura rezervă a apărării era Brigada 8 Cavalerie din ROMÂNIA, dispusă în apropiere de ALUSHTA.
Deși inițial nu a fost aprobat de către Înaltul Comandament, planul elaborat a fost transmis în cele din urmă până la 16 decembrie 1941, forțelor implicate. Această amânare a dat răgaz Marinei Sovietice pentru pregătirea operației. La sfârșitul lunii decembrie 1941, comandantul Frontului de la Caucazul de Nord a organizat o forță de desant maritim de aproximativ 42.000 de luptători, planificând debarcarea acestora pe două sectoare de litoral de peste 100 de kilometri, apărate după estimările sovietice, de circa 25.000 de germani și români din Armata a 11-a lui MANSTEIN. Operația a fost întârziată o săptămână pentru a permite forțelor navale sovietice să primească întăriri. Pe 25 decembrie 1941 la NOVOROSSIISK, forțele marinei sovietice au început ambarcarea desantului maritim; Divizia 224 Infanterie și Brigada 83 Infanterie Marină au fost ambarcate pe nave în Peninsula TAMAN și au început traversarea prin Strâmtoarea KERCI.
Dacă în cazul asaltului amfibiu de la ODESSA, surpriza a fost un factor decisiv în succesul desantului maritim, pentru operația KERCH – FEODOSIA, surpriza a fost pierdută încă dinaintea ambarcării forțelor; volumul mare de trafic radio emis de centrul sovietic de comunicații NOVOROSSISK din timpul pregătirilor la începutul lunii decembrie, alertându-i pe germani, privind iminența unei operații de desant maritim. Cel mai probabil forțele germane nu știau dinainte, locurile exacte de debarcare, dar celelalte impedimente ale unui asalt amfibiu (marea agitată, valurile înalte, vremea rece și ploioasă) îi făceau să creadă că acesta se poate produce oriunde pe întreaga coastă a Peninsulei CRIMEEA. De asemenea, sovieticii au fost obligați să utilizeze nave de pescuit pentru debarcare din cauza lipsei ambarcațiunilor specializate de desant, iar lipsa de experiență privind operațiile întrunite de mare amploare și condițiile meteorologice (inclusiv starea mării) total neprielnice, au afectat executarea asaltului amfibiu.
Operația a constituit cel mai mare și mai complex asalt amfibiu condus de armata sovietică de-a lungul întregului război.
Asaltul amfibiu principal al unei divizii din cadrul Armatei a 44-a s-a executat în Portul FEODOSIA. O combinație a lipsei de surpriză, a vântului puternic și a superiorității aeriene germane a permis armatei germane să realizeze o apărare puternică împotriva desantului maritim sovietic de la FEODOSIA. Crucișătoarele și ambarcațiunile auxiliare ale Flotei Sovietice a Mării NEGRE au plecat de la NOVOROSISK la miezul nopții de 28 decembrie 1941. Debarcarea au început la ora 04.00 sub acoperirea întunericului. Au fost necesare peste 7 ore pentru a debarca primul eșalon (peste 5.400 luptători). Potrivit unor surse, apărarea germană de la FEODOSIA era foarte răspândită și nu dispunea de rezerve motorizate mobile. De asemenea, forțele germane ce se apărau în Strâmtoarea KERCI, nu au respectat concepția operației de a menține apărarea și s-au mutat pentru a întări pe apărarea de la FEODOSIA, facilitând succesul asaltului amfibiu sovietic.
Asaltul amfibiu secundar a fost executat de către unități ale Armatei a 51-a a sovieticilor, pe falezele abrupte de la nord de Strâmtoarea KERCH, pe Marea AZOV și a reușit. Valurile de desant a trei batalioane ale Brigăzii 83 Infanterie Marină (aproape 5.000 de infanteriști marini), au debarcat pe 26 decembrie 1941. Desantul maritim a fost transportat de către Flotila Maritimă Sovietică a Mării AZOV prin procedeul litoral – litoral, din Portul TEMRYUK, la aproximativ 60 de kilometri de locurile de debarcare. Această debarcare a început la 06.30, când temperatura era mult sub limita înghețului. Câteva dintre plajele înguste au fost blocate de gheață, forțând infanteriștii marini să sară din ambarcațiunile lor în apa înghețată până la gât lor și să parcurgă întreaga distanța până la țărm. Deși au fost loviți puternic de către aviația germană, eșalonul următor ale Armatei a 51-a a reușit să-și extindă capul de pod pe litoral și să se alăture Armatei a 44-a, care lupta împotriva întăririlor germane din SEVASTOPOL. Cele două armate ale Frontului din CAUCAZUL DE NORD și–au îndeplinit misiunea inițială, îndepărtând forțele germane de la SEVASTOPOL. Până la data de 2 ianuarie 1942, Peninsula KERCI a revenit sub controlul armatei sovietice.
Este important de reținut că asaltul amfibiu cu două capete de pod a avut succes, însă operațiile ulterioare pe țărm, nu au menținut același succes. În aprilie, MANSTEIN a executat un contraatac împotriva Frontului din Caucazul de Nord, neutralizându-l și luând un număr mare de prizonieri.
Figura nr. 1.6.3. – Operația KERCI – FEODOSIA 26 decembrie 1941 – 2 ianuarie 1942
Asaltul amfibiu de la NOVOROSSISK.
După victoria de la STALINGRAD la începutul anului 1943 și retragerea spre vest a unităților grupului german de armate "A" din CAUCAZ, Înaltul Comandament Sovietic și-a îndreptat din nou atenția asupra forțelor germane din zona Mării NEGRE. Era de presupus că operația de eliberare a Peninsulei TAMAN ar fi trebuit să înceapă printr-o debarcare tactică pe partea vestică a Portului NOVOROSISK în februarie 1943. Această debarcare, a creat un mic cap de pod, dar întăririle ulterioare au fost efectiv blocate de apărarea germană. Chiar dacă distrugătoarele Flotei Sovietice a Mării NEGRE au fost dispuse în portul NOVOROSSISK, acestea nu au reușit să ofere sprijinul prin foc naval necesar. Un batalion al Brigăzii 255 Infanterie Marină a rămas ascuns timp de șase luni pe Peninsula TAMAN, izolat de Frontul Caucazului de Nord deja refăcut. Pregătirile au început cu două luni înainte de operație, accentuând repetițiile tuturor serviciilor și genurilor de armă pentru asaltul întrunit. Forțele de desant maritim au exersat ambarcări și debarcări pe timp de noapte, acordând o atenție specială activităților de încărcare și descărcare a echipamentelor. La 18 august 1943, STALIN l-a trimis pe amiralul KUZNETSOV de la MOSCOVA în zonă, pentru a revizui personal planurile și pregătirile pentru operație cu comandantul Frontului. Ei au coordonat întreaga operație, din punctul de comandă de comandă GELENDZHIK, la mică distanță, la est de NOVOROSSISK.
După o întârziere de două zile din cauza vântului puternic, atacul asupra Peninsulei TAMAN a început în cele din urmă în dimineața zilei de 10 septembrie 1943. Atacul terestru a început de la nord și vest, iar asaltul amfibiu de la sud, de pe mare. A fost un atac alcătuit din trei componente ale armatelor combinate de arme, susținute de Armata 4 Aeriană și aviația Flotei Sovietice a Mării NEGRE. Cea mai importantă fază a ofensivei a fost atacul întrunit și asaltul amfibiu asupra orașului NOVOROSISK. În toate, forțele sovietice aveau doar o superioritate numerică de 1,5:1, față de forțele germane și române. Principala lovitură urma să fie îndreptată spre NOVOROSSISK de Armata 18. Pentru asaltul amfibiu, 140 de nave au fost repartizate în două valuri de desant care transportau 6.500 de luptători, din care 4.000 în primul val (vezi Figura nr. 1.6.4.) . Valurile inițiale erau alcătuite din circa 3.000 de infanteriști marini din cadrul Brigăzii 255 Infanterie Marină, o unitate experimentată care avea misiunea de a cuceri și securiza partea vestică a portului. Celelalte valuri de desant, care trebuiau să execute manevra printre danele de acostare, reducând considerabil lățimea intrărilor în port, aveau, de asemenea, ca subunități de infanterie marină ca elemente-ghid. Eșalonul forțelor următoare era constituit din două regimente ale Armatei 18. O caracteristică importantă a acestei desantări a fost sprijinul prin foc vizibil îmbunătățit față de desantările anterioare. Atât sprijinul aerian cât și sprijinul prin foc de artilerie au continuat pe întregul parcurs al luptei, astfel încât sovieticii și-au integrat bine lecțiile anterioare, recunoscând necesitatea de a asigura superioritatea aeriană locală. O altă caracteristică a desantării a fost folosirea echipelor topo-geodezice și hidrografice care au debarcat premergător luptei, pentru a stabili punctele de control al focului (repere) pe dane, necesare orientării și asigurării unor date mai precise în conducerea focului artileriei. Până la 16 septembrie 1943, portul era securizat după lupte grele. Unitățile din apărarea germană și românească au rupt lupta, retrăgându-se spre vest.
Figura nr. 1.6.4. – Asaltul amfibiu de la NOVOROSSISK septembrie 1943
Operația KERCI – ELTIGEN
Aceasta a fost operația amfibie sovietică executată în sectorul estic al Peninsulei CRIMEEA, în scopul deschiderii căii ulterioare pentru ofensiva de eliberare și recucerire a acesteia în perioada 1 noiembrie – 4 decembrie 1943.
Asaltul amfibiu la ODESSA în 1941 a fost executat ca o măsură de a câștiga timp pentru a facilita salvarea forțelor sovietice încercuite de sub asediu, permițându-le să evacueze către SEVASTOPOL. Asaltul amfibiu ambițios de mai târziu, de la KERCI – FEODOSIA a fost în esență, o acțiune disperată – imaginativă în concept și condusă cu pricepere – în condițiile a lipsei de experiență și a folosirii unor ambarcațiuni de desant necorespunzătoare, precum și în condiții meteorologice și de stare a mării total nefavorabile. La NOVOROSSISK în 1943, cu inițiativa de partea Armatei Roșii, deși asaltul amfibiu a constituit doar o secvență importantă a planului general de operații, acesta a fost executat însă prin aplicarea lecțiilor învățate din greșelile anterioare.
După înfrângerea trupelor germane și române urmate de evacuarea lor din Peninsula TAMAN, în partea de est a Strâmtorii KERCI, Înaltul Comandament Sovietic a decis să exploateze acest succes prin două asalturi amfibii executate pe coasta de est a CRIMEEI, ca preludiu pentru eliberarea CRIMEEI. Asaltul de sud, executat în scop de diversiune, a fost planificat pentru micul oraș ELTIGEN, iar asaltul de nord, destinat efortului principal, a fost planificat pentru zona orașului GANIKALE, lângă orașul KERCI. Planul includea cucerirea și stabilirea celor două capete de pod în zonele puternic apărate, ce trebuiau extinse apoi, pentru a permite o creșterea rapidă puterii de luptă, prin transportul desantului maritim prin strâmtoare și debarcarea rapidă a acestuia pe țărm. Condițiile meteorologice au fost de asemenea nefavorabile. De data aceasta, deși redus, forțele Flotilei 3 Nave de Deminare germane ce operau în zonă, deveniseră un inamic neașteptat și periculos pentru forțele navale sovietice, încă dotate cu ambarcațiuni de desant improvizate.
Forțele germane aflate în retragere, aveau mijloace terestre, aeriene și navale suficiente pentru a împiedica orice asalt amfibiu asupra Peninsulei CRIMEEA. Cele mai performante mijloace navale germane erau barjele de desantare rapidă, special concepute pentru navigarea în apele de mică adâncime și înarmate cu lansatoare de rachete și mitraliere. Flotila 3 Nave de Deminare au lansat peste 2000 de mine marine în apropierea litoralului și în strâmtori. În aer, forțele germane nu ar fi putut contracara superioritatea aeriană a Armatei Roșii. Forțele terestre rămase la apărare împotriva asaltului amfibiu inevitabil în zona Strâmtorii KERCI au constat din Corpul V din Armata 17 Germană, o Divizie Vânători de Munte românească și o Divizie de Cavalerie românească. Aruncătoarele și artileria (aproximativ 56 de piese), împreună cu 23 de tunuri antiaeriene, au fost amplasate de-a lungul unui sector costier de 40 de kilometri, în cele mai probabile zone de debarcare. Zona cea mai fortificată a fost în zona Portului KERCI, unde strâmtoarea era mai îngustă, de aproximativ 5 kilometri. Aceste forțe aveau timp suficient pentru a amenaja baraje din sârma ghimpată și pentru a sapa șanțuri pentru a împiedica orice încercare de debarcare.
Sovieticii au organizat forța de desant maritim din 4 Divizii de Infanterie, una din cadrul Armatei a 18-a și trei din cadrul Armatei a 56-a, pentru a ataca pozițiile germane, în două zone aflate la douăzeci de kilometri distanță. Fiecare atac a fost condus de câte un Batalion de Infanterie Marină experimentat. Navele din Flotila Sovietică a Mării AZOV, sub comanda amiralului GORȘKOV trebuiau execute asaltul amfibiu principal în zona Portului KERCI. Flota Sovietică a Mării NEGRE urma să execute asaltul amfibiu secundar pe plajele din ELTIGEN, zonă mai apropiată Mării NEGRE și de cea mai mare parte a strâmtorilor blocate prin de mine marine.
În ciuda condițiilor meteorologice și de stare a mării total nefavorabile, care au cauzat o amânare, sovieticii au reușit să debarce la 1 noiembrie 1943, cu Divizia 318 Infanterie din Armata a 18-a și Batalionul 386 Infanterie Marină la ELTIGEN. Debarcarea a fost extrem de rapidă prin utilizarea mijloacelor navale și ambarcațiunilor de toate tipurile, dar caracterizată de dezordine, ca urmare a condițiilor meteo, de stare a mării și întunericului. Chiar și așa, desantul maritim sovietic au forțat calea spre țărm, au împins apărarea formată din forțe românești și au stabilit un mic cap de pod.
Două zile mai târziu, la GANIKALE, un desant maritim sovietic format din peste 4.400 de militari din cadrul Diviziei 56 de Gardă a Armatei 56, al Diviziei 55 Gardă și al Diviziei 32, sub acoperirea focului masiv de artilerie executat din pozițiile de tragere de pe Peninsula TAMAN, au cucerit și securizat un cap de pod ferm pe care Corpul V German și Divizia 3 Vânători de Munte sub comanda generalului Leonid MOCIULSCHI nu au fost în măsură să îl blocheze (vezi Figura nr. 1.6.5.) . Până la 11 noiembrie, sovieticii au debarcat 27.700 de militari în capul de pod GANIKALE. Printre unitățile întărite a fost Divizia 383, care a debarcat pe 7 noiembrie. Deși sovieticii au reușit să debarce Regimentul 117 de Gardă pentru a întări capul de plajă ELTIGEN, nu au reușit să îl împingă mai mult de 2 km în interiorul litoralului, situația sa înrăutățit atunci când germanii au reușit să creeze o blocadă navală în jurul zonelor de debarcare cu Flotile 3 Nave de Minare-Deminare și alte ambarcațiuni ușoare ce operau în zonele KERCI și FEODOSIA. Sovieticii au contracarat cu încercările nocturne de a menține sprijinul logistic în capul de pod, ceea ce a dus la ciocniri navale în apropiere și la un sprijin logistic defectuos către capul de pod, în timp de aprovizionarea prin aer era blocată de forțele aeriene germane.
La ELTINGEN, forțele românești au executat atacuri succesive continue asupra capului de pod sovietic, timp de cinci săptămâni înainte de a contraataca decisiv pe 6 decembrie 1943. În timpul acestui contraatac asupra capului de pod, Divizia 6 Cavalerie condusă de către generalul Gheorghe R. GHEORGHIU a executat atacuri diversioniste în sectorul sudic, în timp ce vânătorii de munte, atacau în sectorul vestic. Până la 7 decembrie, capul de pod a fost neutralizat, iar forțele românești au luat 1.570 prizonieri și au numărat 1.200 de morți în rândul sovieticilor, cu un cost de 886 de militari din rândul Armatei Române. De asemenea, forțele românești au capturat 25 de tunuri antitanc și 38 de tancuri.
Pe măsură ce capul de pod ELTIGEN sa a căzut, circa o forță sovietică de aproximativ 820 de militari, a reușit să rupă încercuirea spre nord, încercând să ajungă la GANIKALE, ocupând muntele MITHRIDATES și capturând pozițiile de tragere ale artileriei germane. Prezentând un potențial pericol pentru apărarea germană de coastă din nord, comandantul german a angajat Divizia 3 Vânători de Munte (românească) pentru a executa contraatacul împotriva trupelor sovietice, iar până pe 11 decembrie 1943, românii au recucerit muntele MITHRIDATES. Un număr necunoscut din aceste trupe sovietice au fost ulterior evacuate în grabă spre OPASNOE, în capul de plajă GANIKALE, de către Flotila Sovietică a Mării AZOV.
În fața unei apărări germane puternic re-întărită, desantul maritim sovietic a preferat să întărească capul de pod GANIKALE. Până la 4 decembrie, sovieticii au debarcat 75.000 de bărbați, 582 de tunuri, 187 de aruncătoare, 128 de tancuri, 764 de camioane și mai mult de 10.000 de tone de muniție și materiale la GANIKALE, unde capul de pod a înaintat la aproximativ 9 km în interiorul litoralului pentru a ajunge la periferia orașului KERCI. Deși germanii au reușit să apere inițial Peninsula CRIMEEA împotriva asalturilor amfibii sovietice, debarcare cu succes lângă KERCI a plasat desantul maritim sovietic în poziția de la care puteau relua întreaga operație ofensivă pentru recucerirea Peninsulei CRIMEEA, o operațiune pe care au încheiat cu succes în mai 1944.
Figura nr. 1.6.5.. – Operația KERCI – ELTINGEN noiembrie 1943
Concluzii privind operațiile de desant maritim din Marea NEAGRĂ.
Experiența dobândită în urma operațiilor amfibii din Marea NEAGRĂ a contribuit decisiv la dezvoltarea tacticilor, tehnicilor și procedurilor pentru operațiile de desant maritim de către Forțele Navale Sovietice postbelice. După cum s-a observat, un rol constant a desantului maritim sovietic – sprijinul unui flanc al Forțelor Terestre al armatei sovietice. Acest lucru se datorează faptului că Marina Militară Sovietică a fost întrebuințată aproape exclusiv ca o forță de sprijin a Forțelor Terestre ale Armatei Sovietice.
O altă caracteristică izbitoare, deși nu surprinzătoare, a operațiilor amfibii sovietice din Marea NEAGRĂ este aceea că un ofițer cu gradul de general de Forțe Terestre avea comanda deplină a debarcărilor amfibii. Aceasta argumentează încă o dată, că rolul Marinei Militare Sovietice a fost ”retrogradat” pentru a sprijini flancul maritim (litoral) al Armatei Roșii (terestre), pentru a deschide sau a asigura o altă cale de abordare, astfel încât gruparea de forțe terestre să poată ataca, apăra, întări sau retrage.
Ceea ce a devenit valoros a fost înțelegerea secvenței navale a operațiilor întrunite, în special în ceea ce privește războiul amfibiu, ca o componentă a artei operative sovietice. Evident în concepția sovietică, etapa finală a unei operații amfibii o constituie îndeplinirea misiunii pe litoral – cucerirea și securizarea unui cap de pod care să permită dislocarea ulterioară a marilor unități și unități mecanizate ale Forțelor Terestre – așa cum a fost inițial, fondată doctrinar de către amiralul Ivan ISAKOV în anii 1930 și așa cum sa demonstrat ulterior, în timpul războiului, punând accentul pe lupta terestră. În arta militară sovietică, forțele terestre au avut întotdeauna prioritate.
După ce amiralul GORȘKOV a devenit comandant al Marinei Militare Sovietice la mijlocul anilor 1950, acesta a început a implementat o serie de măsuri pentru creșterea capabilităților pentru operații amfibii ale Flotei Militare Maritime a Uniunii Sovietice. Printre acestea, producția și dotarea cu ambarcațiuni de desant amfibiu au fost de interes primordial. Dezvoltarea și producția navelor de transport desant clasele ”ALLIGATOR / IVAN ROGOV”, ”POLNOCNY” și ”ROPUCHA” și a unei largi componente a de ambarcațiuni de desant pe pernă de aer (LCAC) de diferite clase au sprijinit puternic, recuperarea decalajelor anterioare și au contribuit la dezvoltarea capabilităților sovietice pentru operații amfibii în ocean deschis cât și în zona litorală a mărilor închise / continentale, pentru proiecția forțelor (caracter expediționar) și apărarea țării. Începând cu anii 1960, unitățile și marile unități de infanterie marină sovietice au pus accentul pe instruirea comună cu forțele navale precum și în executarea operațiilor de tip întrunit. Acestea vor menține tradiția de a fi vârful de lance în operațiile militare de nivel tactic și operațional. Capacitățile lor sporite au fost rezultatul direct al experienței lor în timpul războiului.
Istoricii sovietici și foștii conducători militari, ale căror lucrări sunt principalele surse ale acestui subcapitol, admit, în general, că deși debarcările amfibii sovietice au avut succes, au existat deficiențe semnificative, în special în lipsa ambarcațiunilor specializate de desant. Alți autori non-sovietici, au acordat în mod obiectiv credit marinarilor care au lansat debarcările amfibii, infanteriștilor marini și soldaților care au asaltat plajele, în special pentru îndeplinirea cu adevărat a misiunilor lor, în condiții extrem de dure.
Ulterior în perioada contemporană, Federația RUSĂ – moștenitorul de facto al Uniunii Sovietice, a mai angajat forțe de desant maritim în operațiile și conflictele postbelice din Marea NEAGRĂ, astfel:
în Războiul din GEORGIA 08 – 13 august 2008 ”Războiul de 5 Zile”;
ocuparea și anexarea Peninsulei CRIMEEA din martie 2014.
În Războiul din GEORGIA 08 – 13 august 2008, armata Federației RUSE a angajat în cadrul Grupării de Forțe Navale ce au executat blocada navală asupra porturilor georgiene pe litoralul estic al Mării NEGRE, 2 Batalioane de Infanterie Marină (din Brigada 810 Infanterie Marină Independentă a Flotei Militare a Mării NEGRE cu baza la SEVASTOPOL); ambarcate la bordul a 3 nave de transport desant clasa ”ROPUCHA”, acestea au executat debarcarea tactică (în absența unei apărări de coastă georgiană) și au ocupat porturile OCHAMCHIRA și POTI (zona ABHAZIEI) cu obiectivul de a controla litoralul georgian și a realiza joncțiunea (sprijinul) cu elementele paramilitare de apărare locală de etnie rusă din ABHAZIA (vezi Figura nr. 1.6.6.); debarcarea a fost sprijinită de forțe din cadrul Diviziei 7 Aeropurtate și Diviziei 76 Asalt Aerian.
Figura nr. 1.6.6. – Întrebuințarea infanteriei marine ruse în Războiul din GEORGIA, august 2008 (conform https://en.wikipedia.org/wiki/Russo-Georgian_War#/media/File:2008_South_Ossetia_war_en.svg)
În martie 2014, pentru ocuparea și anexarea Peninsulei CRIMEEA, unitățile de infanterie marină din cadrul Brigăzii 810 Infanterie Marină Independentă a Flotei Militare a Mării NEGRE (de la SEVASTOPOL și TEMRYUK/KERCI), au fost angajate pentru misiuni și sarcini care nu erau specifice operațiilor amfibii, ci pentru securizarea unor obiective vitale și a unor elemente de infrastructură critică din peninsulă (poduri, căi de comunicații, porturi, aeroporturi, centre de comunicații etc.); de asemenea au fost folosite pentru blocarea în cazărmi, a unităților din armata Ucrainei, pentru a nu permite dislocarea și pregătirea acestora în vederea unei eventuale riposte (vezi Figura nr. 1.6.7.). Concomitent navele de transport desant ale flotei, au fost folosite pentru dislocarea forțelor aduse ca întărire din portul NOVOROSISK, precum și pentru blocarea accesului / ieșirilor din porturi a navelor ucrainene de luptă.
Figura nr. 1.6.7. – Întrebuințarea infanteriei marine ruse în ocuparea și anexarea Peninsulei CRIMEEA, martie 2014 (conform https://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/7-KENNAN%20CABLE-ROJANSKY%20KOFMAN.pdf)
Nici ROMÂNIA nu a fost scutită, de pericolul unui desant maritim sovietic pe litoral, în toamna anului 1968, după invazia sovietică din CEHOSLOVACIA, când au existat indici cerți privind pregătirile Uniunii Sovietice în vederea unei operații similare. În raioane situate în proximitatea granițelor țării erau concentrate trupe aparținând unor state din cadrul Tratatului de la VARȘOVIA, în scopul desfășurării unor exerciții aliate (fără participarea unor forțe din Armata ROMÂNIEI, la acea dată membru deplin al alianței). De asemenea, conform rapoartelor din acea vreme ale Direcției de Informații a Armatei ”unități ale flotei militare sovietice printre care forțe speciale de debarcare navală și nave de desant staționează deja în afara apelor teritoriale, pe partea dreaptă a Deltei DUNĂRII și a coastei românești” (vezi Figura nr. 1.6.8.)
Figura nr. 1.6.8. – Pregătiri privind apărarea ROMÂNIEI împotriva unei eventuale invazii sovietice (cu o componentă de desant maritim) în 1968 – 1969 (conform http://www.romania-actualitati.ro/praga_1968_vazuta_de_la_bucuresti-118520)
Pagină albă
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: CADRUL geostrategic ȘI operațional [309025] (ID: 309025)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.