Cadrul geografic și instoric [309850]

Introducere

Prezenta lucrare iși propune să facă o [anonimizat] s-a [anonimizat], [anonimizat], sătenii, [anonimizat], fiecare obicei este pus la loc de cinste. Obiceiurile sau datinile cum sunt cunoscute în sat provin din cultura ancestrală a generațiilor de mult apuse ce au definit inima culturală a [anonimizat], [anonimizat], fară de înțelesuri; nu o [anonimizat]; trebuie să ai în sânge acel „ceva” care te poate conecta ei.

Relevanța lucrării este dată de faptul că deși satul are deja o monografie, [anonimizat], dorule, acasă…în Vadul din Țara Făgărașului” publicată la Editura „Negru Vodă” în Făgăraș, 2013, această monografie nu explorează atât de mult zona folclorică. La baza lucrării _________________________ stă o cercetare în teren întreprinsă in verile anilor 2014 și 2015 și are nu mai puțin de 12 informatori, [anonimizat], [anonimizat]: Bordeanu – Nicolae U.– Urian Nicolae; [anonimizat]; Livia – Boier Livia; [anonimizat]; Ița – Rotaru Valeria; [anonimizat] (decedată); Măriuca – Strâmbu Maria (decedată); [anonimizat]; Valeria U. – Urian Valeria; [anonimizat]; Popa Ioan dar și Faron George.

[anonimizat]. Debutul capitolului se face sub o [anonimizat]-istorice dar și o mică prezentare a spiritului poporului și a mentalității. [anonimizat] o definire a conceptului și importanța acestuia.

Capitolul doi reprezintă o analiză detailată a [anonimizat]-un subcapitol ce face o incursiune în viața copiilor și a jocurilor ce îi definesc ca și caractere; jocuri formatoare de personalități ce nu pot lipsi din economia satului. [anonimizat], [anonimizat]-l [anonimizat]-o [anonimizat], conferit de „șezători”, „joc și bal” dar și de „ceata de fecior” pentru băiatul ce va devenii bărbat. Capitolul se va încheia într-o nuanță mai tristă pentru ca cel de al treilea subcapitol tratează momentul de cumpănă din viața tânărului ce este luat cătană.

Ultimul capitol ilustrează cel mai important eveniment din viața satului dar mai ales a tinerilor, nunta. [anonimizat]. Cele mai importante aspecte ale acestui capitol sunt date de faptul că este o cercetare unică și detailată a fiecărui pas premergător nunții dar mai ales o descriere scurta a fiecărui detaliu al nunții de la masă la costumul mirelui, la rochia miresei și la modul în care aceasta era făcută.

Prin toate cele expuse mai sus argumentăm importanța lucrării de față, lucrare ce își propune să reînsuflețească dorința de cunoaștere folclorică dar și să facă o anliză și cercetare folclorică de mare acuratețe a vieții mistice din cultura satului, a tuturor riturilor și obiceiurilor ce o caracterizează și o definesc.

Capitolul I – Tradiții folclorice în Vadul Țării Făgărașului

Cadrul geografic și instoric

Vadul Țării Oltului (Făgărașului), străveche vatră românească, este cunoscut astăzi în intreaga țară prin faimoasa Poiană a Narciselor din cuprinsul hotarelor sale. Retras înspre munte pe Valea Șincii cu ape limpezi și străjuit între două dealuri „Coasta” la răsărit și „Alunișul” înspre apus, satul dăinuie aici într-un fascinant peisaj natural de peste șase sute de ani de la prima lui atestare documentară și dinainte de documentul scris, din timpuri imemorabile. Vădenii, oameni harnici și dârji ca vechii daci, de o mândrie proverbială, și-au urmat cursul firesc al vieții lor tradiționale. S-au scurs veacurile peste sat și generații nenumărate și-au depănat viața aici, întrucât adeseori prin suferințe, prin sâlnicia celor hărăziți vremelnic, au reușit să se reinventeze și să se bucure de rodul muncii lor după eliberarea de sub jugul străin.

Străvechiul sat Vad, de la Făgăraș, are un trecut îndepărtat ce se pierde în negura vremurilor, fiind situat în partea de sud-est a Țării Oltului la poalele Carpaților Meridionali. Locuitorii au acumulat o bogată cultură spirituală bazată pe fondul străvechi, comun până la un punct cu cel al țăranilor din celelalte sate făgărășene, dar și diferențiat întrucâtva, ca produs al istoriei proprii. Din acestă cultură ancestrală desprindem unele obiceiuri spectaculoase din trecut și care azi sunt de domeniul folclorului, precum nunta veche, plugarul, cununa, „jocul” și „balul”, șezătorile, colindatul, cătănia ș.a

Dacă e să facem o scurtă incursiune în istoria satului, trebuie să fixăm încă de la început faptul că satul a fost atestat istoric încă din anul 1417 „Prima atestare documentară a Vadului datează din anul 1417, când voievodul Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești și mare duce al Amlașului și Făgărașului, emite un hrisov domnesc de DANIE a acestei așezări către boierii locali: lOAN, BORCEA și CALIANI, prin care le întărește acestora puterea stăpânitoare peste hotarele satelor „VADUL ȘERCĂII" și „BRANIȘTEA URĂȘII”. A vrut a stăvili astfel expansiunlle teritoriale ale sașilor, aduși în aceste ținuturi de regele Ungariei, Bela al IV-lea, în jurul anului 1240.” În continuare despre originile satului se mai știe că: „Satul este „dăruit” de domnul muntean lui loan Borcea și Caliani pe vecie „ca să fie al lor, al fiilor, nepoților și strănepoților, de moșie și ocină”, scutindu-i de slujbe, dări și dijmă de oi, de vămuitul porcilor și de dijmă de grâu.” Despre actul ce atestă satul Viorica Eugenia Stoica, o doamnă învățătoare de origine din Vad, în monografia scrisă de aceasta „Du-mă, dorule, acasă…….în Vadul din Țara Făgărașului” afirmă: „Hrisovul a fost scris în limba slavonă cu litere chirilice. Pergamentul original s-a pierdut și a rămas doar o parie (copie) din anul 1717, tradusă de protopopul Vasilie.

«De pe limba slavonească pe limba românească s-a tălmăcit de mine Protopop Vasilie, în 10 iunie 1717. »

Paria a fost reînnoită în anul 1777 de Antonie Monea, nemeș de Veneția.

«Această parie de pe originalul său cel adevărat bătrân, fără de nici o schimbare, adăugire sau scădere s-a înnoit și s-a scris prin mine, cel mai jos iscălit. Despre care marturisesc cu sufletul meu întărind cu iscălitura și cu pecetea mea. Făgăraș 23 iulie 1777. Antonie Manea Venețianul. »

În anul 1860 lon Pușcariu, pretor în Veneția și istoriograf al familiilor boierești din Țara Oltului, vine în Vad în căutarea hrisovului domnesc și copiază cu mâna sa paria și o publică în cartea Fragmente istorice. Despre boierii din Țara Fă gărașului, Sibiu 1907, IV, Documente, la pag. 45. ”

Satul de la poalele Carpaților, din inima României, reprezință un centru al culturii și tradiției transilvănene, dar și un obiectiv turistic foarte important. Vadul este cunoscut pentru Poienile cu Narcise; pentru Jocurile pline de veselie la care participă tinerii din mai toate satele vecine cu invitați de seamă; pentru Balurile de sărbători; pentru Plugar, sărbătoare ținută a doua zi de Paști ce strânge tot satul laolaltă, mulți străini dar și televiziuni de pretudindeni; dar mai ales pentru „oameni faini” așa cum numai la Vad găsești.

Conservarea satului s-a produs prin folclor, obiceiuri sau tradiții ce dăinuiesc de sute de ani, satul este unul pitoresc în care meseria de bază este încă agricultura, deși tehnica este în floare, sătenii, preponderent în vârstă sunt legații încă de trecut și de datini, fiecare sărbătoare este păstrată cu sfințenie, fiecare obicei este pus la loc de rânduire. Obiceiurile sau datinile, cum sunt cunoscute în sat provin din cultura ancestrală a generațiilor de mult apuse, ce au definit inima culturală a satului și ce au pus bazele noilor generații, aceste datini pentru orășeni sunt doar simple obiceiuri folclorice, fară de înțelesuri; nu o să poți niciodată să înțelegi și să simți lirica populară dacă sufletul nu-ți aparține ei; trebuie să ai în sânge acel „ceva” care te poate conecta ei.

Tradiții folclorice specifice zonei

Tradițiile folclorice specifice vadului se pot împărți pe diferite etape, etape ce le corelăm în mod direct cu vârsta. Astfel prima etapă, ce aparține formării timpurii este copilaria, aceasta cu zburdălnicia ei este momentul cel mai plăcut al vieții, când ești fără griji, iubit de cei din jurul tău și totul ți se pare un basm cu zâne bune iar tu alergi pe pajiști înflorite și păduri în care răsună triluri de păsărele. Acesta este visul frumos al copilăriei, de care ne este dor de atâtea ori și iubim melegurile natale amintindu-ne cu nostalgie de ele. În acest timp frumos, prin jocurile și jucări noastre, treptat ne formă pentru viață. Băieții prin jocurile lor vioaie învață să fie mai curajoși, mai puternici, inventivi. Fetițele jucându-se „de-a casa” cu păpușile făcându-le rochițe sau „de-a doctorița”, se pregătesc în a devenii mame, bune gospodine sau în viitoare meserii. În primul subcapitol vom face o incursiune în viața copiilor și a jocurilor ce îi definesc ca și caractere; jocuri formatoare de personalități ce nu pot lipsii din economia satului. În ce-l de al doilea subcapitol vom purcede în tainele tânărului, ale freamătelor și grijilor ce îl întăresc ca și caracter, pregatindu-l pentru viitoare viață de familie, toate aceste vor fi tratate într-o nuanță veselă, deoarece tinerețea este cel unul dintre cele mai frumoase momente ale vieții pentru că apar primele iubirii și mereu există posibilități de distracție, conferit de „șezători”, „joc și bal” dar și de „ceata de fecior” pentru băiatul ce va devenii bărbat.

Copiii iau parte, împreună cu părinții lor, la datinile satului iar o dată cu trecere timpului vor îmbrățișa cu drag tradițiile locului, prticipând la difeite evenimente din viața omului: nașterea unui copil, botezul, căsătoria sau înmormântarea, dar și la alte obiceiuri din viața unui tânăr născut în mediul rural. Dintre cele mai importante obiceiuri și tradiții locale, putem aminti: ceata pentru sărbătorile de iarnă, sau începerea lucrului la câmp – plugarul, toate aceste obiceiuri deși diferă de la o regiune la alta, chiar și în Țara Făgărașului, ele sunt specifice conștiinței pure românești, ele purtând pecetea patosului și sensibilității poporului român; a omului care este foarte legat de familie, de comunitatea în care trăiește, de locul în care s-a născut, iar în caz particular, de mândria de a fi primul gospodar devenind „plugarul” ( plugarul era acela care ieșea primul în câmp, la arat, trăgând prima brazdă). O altă sensibilitate specifică vădenilor, este sensibilitate față de religie, ce se manifestă cu un caracter mai puternic de sărbători, sărbătorile de Crăciun, de Paște ș.a unde legătura sufletească față de portul popular din străbuni este, până și ea, mai accentuată. Pentru tineri, jocurile și maialurile („jocuri” organizate în pădurea Vadului), erau ocazii unde se puteu întâlni și să se cunoasă, formându-se idile și apoi familii care să ducă mai departe, neamul, obiceiurile și portul popular. „Jocurile” au în ele veselia, dorul de viață și hărnicia poporului român, iar straiele populare vorbesc prin fumusețea lor de îndemânare, dibăcia și gustul rafinat al româncelor dar mai ales de frumusețea sufletească a celor ce le poartă. Deasemnea „strigăturile” din timpul „jocului” exprimă veselia, dragul și uneori dorul, de ființa iubită, dar și unele ironii la adresa celor mândrii sau leneși dar mai ales asupra celor care nu stiu a „juca”.

O dată cu trecerea vremii, obiceiurile copilăriei erau uitate, deoarece tinerii se maturizau și își doreau să participe la sărbătorile satului. Pentru tânărul din Vad aceste sărbători, cu rol mistic, reprezentau formarea lui pentru viitoarea și iminenta căsătorie. Nimic nu era lipsit de importanță și nimic nu era lăsat la o parte din procesul de formare al tânarului. Spre exemplu „Ceata” avea rolul de a îl forma în a lucra în echipă, iar diferitele funcții ce le putea avea deține rolul de a-l forma ca tânăr responsabil, însă un elememnt foarte important în formarea tânărului reprezintă cătănia.

Cătănia reprezintă un moment foarte greu în viața tânărului, aceasta îl formează ca bărbat, am ales să corelez cântecele de cătănie cu teoria blagiană a dorului, deoarece cătănia reprezintă dorul, dorul de casă, familie, locurile natale dar și de persoanele dragi. Prin cântece folclorice din Țara Oltului și/sau Țara Făgărașului, cu referire în mod special la satul Vad, teoria lui Lucian Blaga și Constantin Noica este cel mai bine susținută, deoarece aceste cântece exprimă cele mai profunde sentimente de dor și despărțire, ce au fost cântate an de an, începând cu anul 1914, inceputul Primului Război Mondial și până in 1945 dar și mult timp după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Anul 1914 este un an relativ pentru a putea afirma că din acel an Vădenii au început să cânte cântece de cătănie, însă din cercetarea folclorică și conform surselor intervievate acesta este anul.

Cătănia este cel mai important stadiu din formarea tânărului, aceasta reperezintă un punct culminant în definirea caracterului și personalității tinerilor ce în curând își vor întemeiea o familie; aceasta este momentul în care tânărul înțelege că dependența sa față de familie se rupe, și devine stăpânul propriei soarte. Cătănia mai reprezintă și confirmarea faptului că procesul de de formare a tânărului este pe final, acesta deja are toate „caracteristicile” unui fecior adevărat ce după cătana va lua în piept viața de țăran neaoș al Vadului.

Nunta sau ceremonialul nupțial au fost întodeauna un prilej de bucurie, „După obiceiurile în legătură cu nașterea, urmând firul vieții omului, cele mai importante rituri sînt cele prin care se trece la starea de flăcău de însurat și fată de măritat” concretizate printr-un ritual bine stabilit, aceste obiceiuri fiind diferite de la o zonă la alta, dar întodeauna aducătoare de bucurie.

În inima României, la poalele Munților Carpați, există un tărâm plin de farmec unde tradiția continuă să ardă neîncetat, pe care îl numim Țara Făgărașului. Un loc în care sate vechi precum Vad, Veneția, Bucium, Mândra ș.a, conservă datinile străbunilor și le împlinesc ca pe niște legi vechi nescrise, dar întipărite în inimile sătenilor, din străbuni până la cei mai mici boboci ai satelor, copiii, viitorii purtători ai tradiției…

Credințele și obiceiurile păstrate în această zonă sunt “Suratele”, “Fârtații”, “Salcia”, “Luminița”, “Tămâiatul”, “Mărul”, “Ceata”, “Plugarul”, “Șezătorile”, dar cel mai frumos și mai complex obicei, zic eu, este “Nunta”, deoarece este evenimentul cel mai important în viața tinerilor și pentru că ilustrează cel mai bine dorința Vădeanului de spectaculos, Ovidiu Bârlea spunea: „Căci nunta se vădește spectacolul cel mai însetat de fast, ostenația fiind trăsătura si dominantă, cu intenția de a consemna clipa de măreție pe răbojul eternității cotidiene.”

În desfăsurarea ceremonialului nupțial există o deplină armonie, în care se îmbină caracterul sincretic, izvorât din complexitatea trăirii, transferat fenomenului cultural gobal; poezia, muzica, jocul și portul reprezenând cele mai bune reprezentări ale bucuriei și dragostei oamenilor pentru viață. Pentru locuitorii Țarii Făgărașului nunta este cel mai așteptat eveniment al anului, unde cu mic cu mare se alătură mirilor în cânt și dans pentru a se veselii trei zile și trei nopți cum spune tradiția. Este de menționat însă, faptul că există mai multe tipuri de nuntă, conform spuselor celor mai în vârstă-înțelepții satului: “Nunta în familie”- nunta tradițională; “Nunta cu călărași”- când mirii sunt din sate diferite; “Nunta de noapte”- când unul dintre tineri era înca în divorț, sau chiar divorțat; și nu în ultimul rând “Nunta fără peregrini”- cu caracter neoficial, în cazul în care părinții nu își dădeau acordul, sau când fata este furată ori fugea cu feciorul, acest tip de nuntă fiind mai rar. “Nunta in familie” fiind cea mai întâlnită.

Încheierea căsătoriei, prilej de petrecere și de veselie exuberantă a dat loc unei ceremonii fastuose și unei splendide poezii populare care însoțește ceremonialul și care atinge uneori valențele poeziei culte. În trecut căsătoria era un act major și solemn care se încheia cu prudență, pentru asigurarea condițiilor de trai a noii familii care urma să se integreze în viața agrară a satului, la rând cu țăranii harnici care consituiau comunitatea.

Capitolul II – Inițierea copilului-tânărului

Copilăria cu zburdălnicia ei este momentul cel mai plăcut al vieții, când ești fără griji, iubit de cei din jurul tău și totul ți se pare un basm cu zâne bune iar tu alergi pe pajiști înflorite și păduri în care răsună triluri de păsărele. Acesta este visul frumos al copilăriei, de care ne este dor de atâtea ori și iubim melegurile natale amintindu-ne cu nostalgie de ele. În acest timp frumos, prin jocurile și jucări noastre, treptat ne formă pentru viață. Băieții prin jocurile lor vioaie învață să fie mai curajoși, mai puternici, inventivi. Fetițele jucându-se „de-a casa” cu păpușile făcându-le rochițe sau „de-a doctorița”, se pregătesc în a devenii mame, bune gospodine sau în viitoare meserii. În primul subcapitol vom face o incursiune în viața copiilor și a jocurilor ce îi definesc ca și caractere; jocuri formatoare de personalități ce nu pot lipsii din economia satului. În ce-l de al doilea subcapitol vom purcede în tainele tânărului, ale freamătelor și grijilor ce îl întăresc ca și caracter, pregatindu-l pentru viitoare viață de familie, toate aceste vor fi tratate într-o nuanță veselă, deoarece tinerețea este cel unul dintre cele mai frumoase momente ale vieții pentru că apar primele iubirii și mereu există posibilități de distracție, conferit de „șezători”, „joc și bal” dar și de „ceata de fecior” pentru băiatul ce va devenii bărbat. Capitolul se va încheia într-o nuanță mai tristă pentru ca cel de al treilea subcapitol tratează momentul de cumpănă din viața tânărului ce este luat cătană.

1.1 Jocurile copilăriei

Copiii participau, alături de cei mari, la mai toate mănifesările vieții sătești, comform spuselor informatorilor, din Vad: la muncă, după puterile lor; la distracții și desfătări; la practicarea datinilor și credințelor legate de ele.Dar lumea celor mici avea și propriile ei obiceiuri, care constau în jocurile copilăriei, de o mare varietate și vioiciune și care pentru ei erau o necesitate.

Jocurile lor durau tot timpul anului, cu anumită intensitate primăvara. Copiii se jucau oriunde se întâlneau: acasă, pe uliță, pe câmp când se aflau cu vitele la păscut, la Vale când se duceau vara la scăldat: unde se bălăcesc în apă, se hârjonesc între ei, se bagă cu capul la fund. Se întind apoi pe nisipul ferbinte unde și-au săpat fântânițe în care au pus peștișorii prinși cu mâna de sub pietrele din râu.

Jocul reprezintă una dintre cele mai importante activități în formarea copiilor, după școală (educație), jocurile sunt activități ce îi ajută pe copii șă își dezvolte anumite abilități. Constantin Drăgulescu clasifica jocul ca având 3 elemente, fiecare element având o anumită valoare în funcția jocului; cel mai important fiind subiectul, adică copilul. În definirea jocului Constantin Drăgulescu afirmă: „Elementul principal este, bineînțeles, subiectul (copilul sau copii), existând cazuri când ei se pot juca (îndeosebi cei foarte mici) fără nici un obiect și regulament.”

Chiar dacă am afirmat că elementul numit subiectul este cel mai important, nu trebuie să ignorăm celelalte elemente, acestea au o valoarea semnificativa de asemenea în componența jocului. Constantin Drăgulescu afirmă „adesea, însă, aceste două ultime elemente (obiectul și regulamentul) au o însemnătate deosebită, jocul fiind de neconceput fără ele.” Obiectul jocului este individual și necesar, astfel acesta se înscrie în sfera noțiunii de jucărie, noțiune ce va fi discutată în secvența următoare.

Jocurile propriu-zise se desfășurau în aer liber, cu nota fireasă de naivitate și optimism, începând din primăvară și până toamna târziu. „Jocul este pentru copii nu numai o manifestare proprie vârstei lor prin care se destind și se fortifică ci și prilejul de instruire și de demonstrare (verificare) a puterii, rezistenței, voinței, curajului, agilității (inteligenței), îndemânării etc. În general jocul implică trei elemente: subiectul (subiecții), obiectul (obiectele) și regulamentul (modul de desfășurare) cu relații și la spațiu și timp.”

Revenind la „jocurile” din Vad, seara, când liniștea se așternea peste sat o dată cu întoarcerea oamenilor de la câmp și adăpostirea vitelor în grajd, copiii ieșeau la jocă reanimând ulițele prin zarva lor și cu freamătul jocurilor exuberante.

Aceste jocuri, cu farmecul lor, veneau din vremuri vechi, fiind transmise de seriile de copii care s-au perindat în Vad. Erau jocuri agere de fugă, de abilitate și istețime: „De-a prinsa”, „De-a lapta-n perete” (lapta era o minge făcută de copii din păr de cal sau din zdrențe.) , „De-a cloca cu puii”, „De-a mâța oarbă”, „De-a capra”, „Omul negru”, „De-a hoții și șendarii”(jandarmii), „De-a bâza”.

Conținutul lor mai dăinuie azi doar în amintirea bătrânilor satului și în curând despre ele nu se va mai ști nimic. Din repertoriul acestora consemnăm componența celor mai captivante și care erau mai îndrăgite de copii:

„De-a prinsa”

Joc cunoscut și sub denumirile „De-a mijitu” sau „De-a chitulatu”, conform spuselor lui Ghiță Langa. (se joacă de băieți și de fete separat. Iar cei micuți împreună). „Șeful” grupului de copii alege un copil de pază care „mijește”, stă de pază cu ochii legați cu o cârpă, în timp ce ceilalți se „chitulă” (se ascund). Alegerea celui care „mijea” se făcea prin sorți, cel care cade la numarul 7, de pildă, sau la finalul „bum” din următorul recitativ:

„Ana, bana,

Totonaia,

Sia, via,

Cumpănia,

Siva, naca,

Tica, taca,

Aer, baer, Bum!” (Mărioara Moldovan, 2015)

Până ce toți se chitulau, câte unul strig din când în când: „Nu-i gata!” avertizând astfel pe cel ce mijește să nu se uite și întărind interdicția cu anatema:

„Cine s-o uita,

Să-i sara ochii!”. (Mărioara Moldovan, 2015)

Cel pus să mijească era oprit să privească unde se ascund partenerii de joc, fiind legat la ochi, dar și printr-un jurământ făcut de șeful grupului de copii care scuipa în palma mâinii stângi și lovea scuipatul cu dunga mâinii drepte, împroșcând scuipatul și rostind:

„Cine s-o uita,

Să-i sară ochii-n patru

Cum sare scuipatu.” (Ghiță Langa, 2014)

Când toți s-au ascuns, ultimul striga: „Gata!”. Atunci cel ce „mijea” își dezlega ochii, și pornea să îi caute în ascunzători. Cel descoperit o lua la fugă, și dacă era prins lua locul la mijit și astfel jocul continua până ce partenerii oboseau și se împrăștiau.

„De-a lapta-n perete”

Joc viguros de băieți, jucat cu pasiune de către aceștia după spusele lui Bordeanu – Nicolae U., Nicolae U. Doi copii își aleg pe rând partenerii de joc, împărțind astfel grupul în două părți egale. Una din părți v-a „ține la perete”, cealaltă urmând să „dea cu lapta”. Rolul ingrat de-a ține la perete era stabilit prin tragere la sorți cu banul. Tehnica de joc era următoarea: un jucător din grupa celor ce trebuia „să țină la perete” se așeza cu partea dreaptă la zidul unde se desfășura jocul, cu ochii ațintiți spre jucătorul din grupa celor ce urma să „dea cu lapta” și care de la o linie trasată pe pământ la o distanță de aproximativ 7m de zid căuta să-l lovească cu putere „cu lapta”.

Cel care „ține la perete” caută în fel și chip să evite lovitura prin mișcări iscusite și înșelătoare, zise „minciuni”. Se ferește de lovitură stând mereu lângă zid, aplecându-se repede cu capul în jos sau simulând că o ia înainte, dar revenind fulgerător înapoi, ori retrăgându-se un pas sau doi încât lapta țintită spre el lovește zidul. Dar mai ales interceptând cu ochiul ager lapta în zbor și ferindu-se instantaneu de impactul cu ea. Dacă nu nimerea, trăgătorul ieșea din joc și urma să dea altul din grupa lui. Dacă era lovit, ieșea el din joc și urma să „țină” altul din grupa lui. Cel lovit putea să ia mingea de jos și să lovească cu ea pe unul din grupa adversă care o luau la fugă împrăștiindu-se. Dacă vreunul era lovit, era scos din joc.

Partida de joc se încheia când jucătorii unei părți erau scoși toți din joc. Partea care pierde va „ține la perete” și jocul continuă.

Înafara jocurilor tumultoase de grup, care îi atrăgeau pentru buna dispoziție generală în care se petreceau, copiii aveau și jocuri de perechi mai potolite, între prieteni când se întâlneau ocazional la portiță sau în curtea unuia din ei. Se jucau „De-a țurca”, „De-a lapta în țâc” , „De-a rășchitoru”, „De-a gâcitul”, „De-a pietricica”, „În briceag” ș.a.

„De-a țurca”

Joc practicat de băieți ce constă în azvârlirea cât mai departe a unui bețigaș de formă conică zis „popic”, ascuțit la ambele capete și așezat pe jumătate într-o gropiță, ne spune Valeria U. Azvârlirea se făcea cu ajutorul unei palete cu care jucătorii loveau mai întâi popicul pe capul aflat afară din groapă făcându-l să salte în sus, învârtindu-se, după care îl propulsa cât mai departe printr-o lovitură puternică cu paleta. Distanța de azvârlire se dubla de câte ori jucătorul putea să bată popicul în aer înainte de propulsare. Câștiga partenerul de joc care realiza distanța cea mai mare de azvârlire.

Iarna copii se jucau în casă, dar și afară pe ger. În casă se jucau: „În bunghi”(nasturi) și „De-a moara” iara afara: cu „cioacla” ( o sanie lată de lemn) și cu „mâța de lemn” ( un fel de patină găurită în față și spate pt a se prinde cu sfoară de picior.

„În bunghi”

Joc de băieți și de fete după cum ne povestește Mărioara Moldovan. Doi jucători stau față în față, având fiecare un numar de bunghi ( nasturi) alineați. Appsau cu unghia pe marginea unui „bumb” care țâșnea înainte apropiindu-se de poziția partenerului de joc, apoi de la o distanța convenabilă propulsau „bumbii” în așa fel încât să lovească pe aceia ai adversarului. „Bumbii” loviți erau luați. Câștiga acela care reușea să ia cel mai mare număr de „bumbi”.

Cu „cioacla”

Joc de iarnă practicat îndeosebi de băieți despre care ne amintește Măriuca. Câte doi copii trăgând cu o sfoară o „cioaclă”, (o sanie mică dar lată de lemn) mergeau sus pe Coastă sau pe Aluniș unde așezați jos porneau „cioacla„ la vale pe povârniș. Urcau mereu cât mai sus pe delușor și porneau pe cioaclă în jos. Se săniau astfel ore întregi, întorcându-se acasă vineți de frig.

Cu „mâța de lemn”

Despre jocul cu „mâța de lemn”, un alt joc specific Vadului, ne spun soții Minovici. Un alt joc de iarnă practicat numai de băieți, când Valea era acoperită de gheață pe luciul ei forfoteau învălmașiți micii patinatori: copii de toate vârstele, în special băieți, fericiți că pot să se „dea” cu mâța pe gheață. „Mâța” era o patină de lemn legată cu sfoară pe talpa papucului drept. Era un fel caraghios de patinaj șchiopătat pe piciorul drept făcându-și vânt cu stângul cu care se împinge. Unii copii evoluau pe gheață o bună bucată, stând pe piciorul drept și cu stângul liber în aer, ba chiar făceau și figuri.

1.2 Jucării

Dacă până acum am definit și exemplificat noțiune de joc, acum este rândul să analizăm și să formulăm o definiție a noțiunii de jucărie ce interferează cu aria jocului și reprezintă obiectul acestuia. Jucăriile sunt elemente importante în conceptul de joacă, acestea de cele mai multe ori reprezintă un așa zis „motor” al jocului, elemente ce îi dau formă . Constantin Dărgulescu spune: „cât privește obiectul jocului, cu cât acesta este mai necesar și mai individual, cu atât el se înscrie în mai mult în sfera noțiunii de jucărie, depășind-o pe aceea de anexă, de instrument accesoriu al jocului. Dar jucăriile nu sunt doar obiecte ale distracției copiilor ci și mijloace eficiente de modelare atât a fizicului cât și a intelectului și moralului lor.” Pentru a putea afla valoarea jucăriilor și importanța lor trebuie să ne gândim la mai multe aspecte ale importanței, jucariile pot avea mai multe valori pe langa valoarea lor de obiect al jocului. In primul rând trebuie să ne gândim la modul în care acestea sunt procurate, jucăriile în trecut erau făcute de copii și nu cumpărate de părinți, astfel apare valoarea instructiv-educativă a acestora, copii trebuiau să le făurească singuri; astfel dezvoltându-și anumite abilități care pe viitor îi vor ajuta în viață. Despre valoare instructiv-educativă Constantin Drăgulescu, în studiul său numit „JUCĂRIILE DIN PLANTE – Tipologie și descriere – ”, afirmă: „Iar când ele, jucăriile, sunt făcute chiar de către benficiarii lor, valențele instructiv-educative sunt și mai pregnante. Ne bazăm afirmația pe rezultatele studiilor noastre asupra jucăriilor „vegetale“ din inventarul obiectelor de joacă ale micilor locuitori ai satelor românești. Lucrându-le ei înșiși, copiii se familiarizează nu numai cu denumirile plantelor-materie primă ci și cu unele caracteristici ale acestora (lemn moale sau tare, alb sau colorat, tulpină compactă, spongioasã ori fistuloasă, rigidă sau elastică, frunze aspre ori moi, fructe comestibile sau otrăvitoare etc.), însușindu-și în același timp noțiuni de ecologie referitoare la mediul de viață al acestor plante.”

Nimeni nu cumpăra mai demult copiilor jucării. Ei și le făureau singuri. Băieții își făceau cărucior din mosoarele de ață, iar fetițele făceau din cârpe păpuși. Multe și variate erau jucariile confecționate de ei. Se cuvine a le amintii pentru diversitatea acestora și potențialul lor distractiv: fiștigoaie; fluier și bucium; morișcă cu gândac (cărăbuș) numită și zbârnăitoare, bâzâitoare sau morișcă de vânt; pușcă de apă și pușcă de soc; arc cu săgeată de trestie; praștie cu pietricele; pristăn; zmeu; legănuș; lămpaș din lobeniță (dovleac); roată sau raf de căruță propulsat cu mâna în fugă pe drum și multe altele.

Pentru făurirea acestor jucării simple și ingenioase, copiii nu aveau nevoie decât de un briceag. De la 5 sau 6 ani în sus fiecare băiat avea prins cu zale la laibăr briceag cu prăsele de lemn sau fier, cu lama bine ascuțită, cu gresia de la casă. Se jucau „în briceag” când se întâlneau 2 prieteni, în sat. Foloseau briceagul și la mâncare când se aflau pe câmp cu vitele la păscut. Câteva dintre cele mai populare jucarii sunt:

Lăuta din coceni

Toamna, după culesul porumbului își amintește Măriuca, copiii își meștereau viori din tulpina acestuia. Tulpina porumbului nu este perfect cilindrică, ci este făcută din mai multe bucăți articulate între ele. Între articulații se află o mică cavitate, fapt care permite ca fibrele dintre două articulații să fie dezlipite cu un briceag. În apropierea articulațiilor se introducea, sub două fibre deslipite, o bucată rotundă din tulpina coceanului. Fibrele deveneau astfel coarde de vioară și de arcuș.

Morișca cu gândac

În luna mai când ieșeau gândacii(cărăbușii) așezându-se pe arbori și pe pomi, copiii luau de la un gândac, o aripă tare și o fixau la un capăt pe un bețigaș, celălalt capăt fiind apoi prins cu un ac înfipt în piciorul frânt al unui gândac. Mișcând bețigașul, gândacul își lua zborul și se rotea bâzâind în jurul acestuia.

Morișca de vânt

Era o jucărie simplă, la îndemâna oricui: un pătrat de hârtie mai groasă crestată în diagonală, cu 4 din colțuri îndoite spre mijloc și fixate cu o țepușe la capătul unui băț. Când bătea vântul, morișca se învârtea.

Roata sau raful

Era jucăria de predilecție a multor copii, care, procurându-și o roată sau raf, scoase din uz, le antrenau în mare viteză pe drum pentru amuzament, acestea fiind împinse cu mâna sau cu un băț. Când un cârd de copii alergau pe uliță cu roți și cu rafuri, în urma lor se ridica un nor mare de praf.

Zmeul

Își făceau zmeu dintr-un carton întărit cu vergele, adăugând și o coada lungă din panglică. Îl lansau în văzduh ținându-l de ață, când atmosfera era agitată de vânt.

1.3 Cânturile

„Cântecul copiilor nu este independent, forma lui e condiționată de legătura cu acțiunea; după cum repetă un cuvânt sau un vers de nenumărate ori, tot astfel copilul repetă aceeași celulă sau același motiv atât cât durează textul sau acțiunea. Cu cât acțiune e mai bogată, cu atât forma ar trebui să fie mai simplă. În realitate, în jocurile cu acțiune bogată, alterează cântece simple cu versuri recitate și cântate.”

Jocul copiilor mergea mână în mână cu cântecul, iar acesta nu putea fi despărțit de cântecul popular. Versurile făcute de ei erau însă naive și fanteziste; ceea ce prevala era umorul și sonoritatea plăcută.

Când plânsul unui copil se termina cu râs, ceilalți îl îngânau scandând:

„Râs cu plâns,

Baligă de mânz” ( Mana Ileana, 2002)

Colindătorii erau întâmpinați cu versuri sonore lipsite de sens:

„Colindă, colindă

Bagă iapa-n tindă

Și-o leagă de grindă

Și-i dă fân să roază

Și-o pupa-n găoază” (Mana Ileana, 2002)

Când se aflau la joacă pe câmp și vedeau un fluture zburând, ca să-l facă să se oprească și să se așeze pe flori sau pe iarbă, recitau:

„Fluture, fluture,

Fluture pe buture,

Fluture pe iarbă,

Fluture sub soare” ( Mărioara Moldovan, 2014)

Când dădeau peste o buburuză, o puneau în palmă sau pe degetul mare și îi cântau:

„Mămăruță, ruță,

Suie-mă-n căruță

Și mă du la Dunăre,

Să beau apă tulbure;

Și mă du la mare,

Să beau apă tare,

Și ma du la Dumnezău,

Să beau apă din părău.” ( Mana Ileana, 2000)

Iar fetele îi cântau: ”Mămăruță, ruță

Suie-te-n căruță

Și-n ce parte vei zbura

Într-aia (Acolo) m-oi mărita.” ( Mărioara Moldovan, 2000)

Când găseau un melc, se jucau cu el și ca să-l facă să își scoată coarnele, îi descântau:

„Melc, melc, codobelc

Scoate coarne bourești,

Și te du la baltă,

Să bei apă caldă,

Și te du la Vale,

Să bei apă tare,

Și te du la Dunăre,

Să bei apă tulbure.”

(Mana Ileana, 2003)

Pe langă aceste cântece infantile prezentate mai sus mai existau și altele pentru diferite jocuri sau diferite momente ale zilei: „Plouă, plouă, / Babele se ouă.” (Mana Ileana, 2002) sau altele foarte hazlii:

„La popa la poartă,

E o mâță moartă,

Cine-o râde și-o vorbi,

S-o mănânce coaptă.

Eu sunt popa românesc

Și am voie să vorbesc

Stop!”

(Mana Ileana, 2003)

2. Obiceiurile tânărului

Copiii iau parte, împreună cu părinții lor, la datinile satului iar o dată cu trecere timpului vor îmbrățișa cu drag tradițiile locului, prticipând la difeite evenimente din viața omului: nașterea unui copil, botezul, căsătoria sau înmormântarea, dar și la alte obiceiuri din viața unui tânăr născut în mediul rural. Dintre cele mai importante obiceiuri și tradiții locale, putem aminti: ceata pentru sărbătorile de iarnă, sau începerea lucrului la câmp – plugarul, toate aceste obiceiuri deși diferă de la o regiune la alta, chiar și în Țara Făgărașului, ele sunt specifice conștiinței pure românești, ele purtând pecetea patosului și sensibilității poporului român; a omului care este foarte legat de familie, de comunitatea în care trăiește, de locul în care s-a născut, iar în caz particular, de mândria de a fi primul gospodar devenind „plugarul” ( plugarul era acela care ieșea primul în câmp, la arat, trăgând prima brazdă). O altă sensibilitate specifică vădenilor, este sensibilitate față de religie, ce se manifestă cu un caracter mai puternic de sărbători, sărbătorile de Crăciun, de Paște ș.a unde legătura sufletească față de portul popular din străbuni este, până și ea, mai accentuată. Pentru tineri, jocurile și maialurile („jocuri” organizate în pădurea Vadului), erau ocazii unde se puteu întâlni și să se cunoasă, formându-se idile și apoi familii care să ducă mai departe, neamul, obiceiurile și portul popular. „Jocurile” au în ele veselia, dorul de viață și hărnicia poporului român, iar straiele populare vorbesc prin fumusețea lor de îndemânare, dibăcia și gustul rafinat al româncelor dar mai ales de frumusețea sufletească a celor ce le poartă. Deasemnea „strigăturile” din timpul „jocului” exprimă veselia, dragul și uneori dorul, de ființa iubită, dar și unele ironii la adresa celor mândrii sau leneși dar mai ales asupra celor care nu stiu a „juca”.

O dată cu trecerea vremii, obiceiurile copilăriei erau uitate, deoarece tinerii se maturizau și își doreau să participe la sărbătorile satului. Pentru tânărul din Vad aceste sărbători, cu rol mistic, reprezentau formarea lui pentru viitoarea și iminenta căsătorie. Nimic nu era lipsit de importanță și nimic nu era lăsat la o parte din procesul de formare al tânarului. Spre exemplu „Ceata” avea rolul de a îl forma în a lucra în echipă, iar diferitele funcții ce le putea avea deține rolul de a-l forma ca tânăr responsabil.

2.1 „Jocul” și „Balul”

Jocurile populare țărănești fac parte din viața socială a satului. Ele sunt o manifestare distractivă și dinamică exprimând prin voioșie și poftă de viață, dorința vădeanului de a fi mereu fericit și de a fi mereu împreună cu prietenii săi.

Jocurile preferate de feciorii și fetele din Vad erau jocurile de perechi: Învârtita și Purtata dar și jocurile de grup Fecioreasca, Sârba și Brâul.

Jocul debuta de obicei cu Fecioreasca, Purtata și Învârtita care produceau senzație, dacă erau executate frumos. Se ducea lumea la joc ca să se încânte la vederea spectacolului coregrafic pe care îl oferea tineretul deslănțuit în executare cu vigoare și vioiciune a mișcărilor și figurilor, dar și să se amuze la auzul strigăturilor pline de haz și în același timp să admire frumusețea și varietatea costumelor fetelor din joc, lucrate de ele cu măiestrie inegalabilă sporind pitorescul evenimentului.

Vara, tineretul din Vad se aduna de obicei pentru „joc„ în capul satului dinspre Ohaba, la „podu ăl mare”, vechiul pod de lemn peste vale, azi în ruină, pe loc răcoros la umbra unor salcii batrâne numit „La Nacu”, sau în sat la câte o răspântie de uliți îndeosebi în mijlocul satului la locul numit „În drum”, în fața bolții lui Victor Pop (centrul satului). Pe timp ploios și iarna jocul se făcea duminica „în sală” (Sala de festivități de la Primărie).

Interesant și spectaculos era momentul deplasării tineretului în grup la joc, după slujba de la biserică și masa de prânz, feciorii parcurgeau înlănțuiți satul în pas legănat urmați de lăutari și de fete, animând peisajul cu strigături și chiuituri îmbinate cu muzica veselă a „lăutarilor”. Era un mod zgomotos de alertare a locuitorilor că „Se scoate jocul”, după expresia care definea acest preambul. Se striga pe parcurs, jumatate cântec și jumătate vers recitat:

„Cât îi țara și Ardealul

Nu-i voinic ca și vădeanu,Hop,hop,hop.

Că se-mbracă în cireșel

Și săruta frumușel, Hop, hop, hop.

Mândra mea-i făgărășeană

Și-i ușoară ca o peană, Hop, hop, hop.

Când începe a juca

Mi s-a prinde inima. Hop, hop, hop.

Ieși mândruță la portiță

Numa-n ie și-n rochiță,

Ca să-i dai badii guriță, Hop, hop, hop

Gurița și buzele,

Ochii și sprâncenele. Hop, hop, hop. ”

(Ița, 2015)

Jocurile cunoscute și jucate în Vad au fost în ordinea importanței urmatoarele: Fecioreasca, Învârtita, Purtata, Sârba, Poșovoaica, Mocăneasca, Brâul și Hora Mare. Cu ocazii festive și la sărbătorile naționale se juca și Banul Mărăcine și Călușarul, redăm sumar descrierea jocurilor tradiționale din Vad care corespund aproape integral modului de derulare în mai toate satele învecinate din zona Văii Șincii și Veneției.

Fecioreasca

„Categorie de jocuri populare românești, bărbătești, răspândite în Transilvania, Țara Crișurilor și Câmpia Banatului. Se joacă în formație de ceată (jucători neprinși între ei) sau solistic sub formă de întrecere. Sunt dansuri de virtuozitate care cuprind mișcări cu caracter atletic ca sărituri mari, flexiuni, bătăi în podea și în pinteni. Caracteristica lor principală o constituie tehnica de lovire cu palmele pe segmentele picioarelor.”

În Dicționarul jocurilor populare românești, fecioreasca este definită ca fiind: „dans dinamic, cu multe bătăi pe diferite segmente ale picioarelor și bătăi din palme, compus din perechi fete și băieți” însă în Vad era considerat un joc bărbătesc de deschidere a „Jocului”, viguros și dinamic, fetele nu erau implicate în dans.. Feciorii își fac intrarea în joc, în pas domol, după o melodie potolită pocnind din degete, cu strigături și chiuituri, se înșiră în cerc în fața lăutarilor, cu fața către aceștia și execută în tactul muzicii repezi figuri animate bazate pe sărituri, pași bătuți în pământ și bătăi cu palmele pe carâmbii cismelor, pe genunchi și pe pulpe, în timp ce fac scurte plimbări într-o parte și alta.

Când jocul se înfiripa, instrumentiștii accelerau ritmul, determinând pe jucători să iuțească mișcările până la limita posibilului. Dacă era o muzică „să le zică” pe plac feciorilor, veselia lor exaltată îi făcea să chiuie și să zică strigături:

„Place-mi jocul, arză-l focu,

Și zicala arz-o para.

Place-mi jocul românesc

Dar nu știu cum să-l pornesc,

Să-l pornesc cu meșteșug,

Boii nu știu să-i înjug

Io-i înjug cu coadele

Ei mă-mpung cu coarnele.” (Ghiță Langa, 2014)

Sârba

„Joc iute de grup, în cerc închis. Formația: cerc de feciori în lanț de brațe, sprijinite pe umeri, cu fața spre lăutarii aflați la mijloc. Spre interior, cerc de fete orânduite la fel. Cursul jocului era de la stânga la dreapta, cu pași înainte sau cu pași înainte urmați de o jumatate de pas înapoi”.

Joc repede, în ritmul accelerat al muzicii. Se juca și în cerc mixt, de feciori și de fete, ca o horă țărănească iute. O pereche care știa mai bine figurile, juca în mijlocul cercului.

„Cine Sârba n-o juca,

Să-i piară ibovnica,

Să o ieie pe a mea

Că-i înaltă și buzată

Și-o sărută toți o dată.”

(Ița, 2015)

Brâul

Joc specific bărbătesc în satul Vad, dacă ne gândim la definiția acestuia din Dicționarul jocurilor populare românești unde se spune că este un joc: „dansat doar de femei la toate ocaziile de petrecere”, am tinde să credem că este un joc de femeie, însă in satul Vad este specific feciorilor, deși tradiția pură s-a alterat și acum este jucat de ambele sexe. Se juca în cerc de către feciori cu brațele sprijinite lateral pe umerii partenerilor. Desfășurarea la fel ca la sârbă, dar cu mai multe figuri și mai atrăgător pe ritmul lui pasional. Pornirea jocului o făcea vătaful cu strigătura :

„Hai la brâu și iar la brâu,

Ca la secerat de grâu,

Tot roată și rotogol

Pe la poarta tuturor.” (Ița, 2015)

Cântecul ce se cânta în timpul jocului are mai multe variante, varianta cea mai cunoscută este culeasă de vădeanul Răzvan Remus și postată pe blogul acestuia:

„Hai la brâu, la brâu, la brâu

Și la secerat de grâu,

Cine s-o lăsa de brâu

Să dea litra de rachiu.

Eu de brâu nu m-oi lăsa

Litra de rachiu n-oi da,

Auzi brâul, trece râul

Și mândruța potecuța

Vine să-i sărut gurița.

Tot pe loc, pe loc, pe loc

Să răsară busuioc,

Busuioc și viorele

Ca ochii mândruței mele.

Înainte, înainte

Ca să țină mândra minte,

Să nu uite niciodată

Cum juca, când era fată.

Asta-i crucea, crucilor

Crucea ardelenilor,

Se joacă de sărbători

De fete și de feciori.”

Călușarul

„Călușul este un obicei românesc practicat de Rusalii și ține de cultul unui străvechi zeu cabalin numit de tradiția populară a dacilor Căluș, Căluț sau Călucean. Piesele din „echipamentul” călușarilor poartă și ele denumiri care amintesc de numele zeului, mișcările dansului simbolizând tropăiturile și comportamentul cabalin.”

Este jocul cel mai spectaculos, de mare vitalitate a feciorilor, prin ritmul rapid și figurile lui acrobatice. Se juca rar, de regulă la festivități și mai recent la manifestări folclorice ori concursuri locale de jocuri populare.

Portul călușarilor era deosebit de acela al feciorilor de jocurile obișnuite: căciulă neagră cu vâstră; cămașă cu alesături și motive pe piept și pe umeri, cu mâneci largi fără pumnișori, tivită jos și la mâneci cu motive de jur împrejur; încinși la mijloc. De cingătoare atârna în față o jumătate de batistă cu colț inflorat. Pantaloni albi din bumbac, țesuți în patru ițe cu alesături de modele în alb. Pantalonii nu se calcă pentru a nu se face dungă. În picioare opinci legate cu nojițe din curelușe, de care sunt prinși ciucuri și zurgălăi colorați viu și frumos.

Călușarul este jucat numai de feciori, fiecare separat, pe o melodie potolită asemănătoare cu cea de la fecioreasca, face senzație în joc clinchetul cadențat al clopoțeilor de la picioare din jos de genunchi. Călușarul este la origine un vesel joc țărănesc practicat primăvara pentru stimularea forțelor naturii în vederea împlinirii rodului.

2.2 Ceata de feciori

Sub această denumire era cunoscută în Vad asocierea din fiecare an a feciorilor necăsătoriți, în vederea organizării jocurilor și petrecerilor din sărbătorile de iarnă dintre Crăciun și Bobotează, precum și pentru colindatul de Crăciun. Ceata avea organizare proprie, cu funcții și sarcini, uneori și cu statute.

Ceata era condusă efectiv de vătaf, „ce zicea el, aia se făcea”. Dispozitiile lui erau luate în limitele atribuțiilor cu care era investit: angaja muzicanții, fixa data jocurilor și balurilor (ziua și ora), supraveghea buna desfășurare a jocului, intervenea și aplana scandalurile și dezordinile, asigura disciplina aplicând sancțiuni. În lipsa vătafului mare prerogativele acestuia erau exercitate de vătaful mic.

Stegarul – purta steagul Cetei în tot timpul jocului, îngrijea de el și veghea să nu îi fie furat. Când Ceata se retrăgea la „Gazdă” unde își avea sediul, steagul era arborat la poartă.

„Crâjmarul” – avea în grijă băutura, se ocupa de vânzarea ei și la baluri pregătea bauturi calde în timp răcoros.

Casierul – gestiona banii încasați la înscrierea în ceată, la colindat, la baluri, la vânzarea de băutură. Banii astfel dobândiți constituiau „Fondul Cetei” din care se plăteau muzicanții, chiria sălii și gazdei și cu ce prisosea se acopereau cheltuielile cu banchetul de la sfârșitul sărbătorilor de iarnă.

După constituirea cetei până la Crăciun aveau loc pregatirile: își alegeau o „Gazdă” la unul dintre feciori, confecționau steagul, învățau colinde, angajau muzicanți, cumpărau băutură, își puneau la punct îmbrăcămintea, frecventau șezătorile.

Steagul Cetei era făcut de fete din cârpe (baticuri) mari, înflorate, prinse la capul unui băț lung de 1-2m înfășurat în tricolor, având prins în vârf un glob de sticlă și un clopoțel de alamă și podoabe din panglici colorate, flori artificiale, ramuri verzi de brad și altele.

2.3 Șezătorile

În contextul folcloric al sărbătorilor de iarnă, șezătoarea ocupa un loc de frunte în vremea când încă televiziunea și radioul nu-și făcuseră apariția, și în mediul rural nu se găsea nici un mijloc mai agreabil, pentru tineret și săteni, de a petrece lungile și plicticoasele seri de iarnă. Șezătoarea era o formă tradițională reunind fete și femei, dar și feciori, la serate distractive, femeile lucrând împreună la torsul lânii și a fuiorului și pentru a-și petrece vremea povestind și glumind.

„Câtu-i lumea pe sub soare,

Nu-i bine ca-n șezătoare.

Că e joc și e cântare,

Și mai uiți de supărare.”

(Angela Cîrstea, 2014)

În Vad au fost trei tipuri de șezători: a fetelor, a nevestelor și a bătrânelor. Ele începeau toamna târziu, după ce recolta era strânsă și munca la câmp înceta, și durau toată iarna până aproape de Paști. De cum se însera, femeile, îngrijit îmbrăcate, își luau furca, fuioarele și plecau în șezătoare, aceasta se ținea în fiecare zi de lucru, afara de vineri când nu se toarce și nu se cosea; în această zi șezătoarea era amânată pentru ora două noaptea și ținea pana dimineața la ora șase. De asemenea feciorii și bărbații, îmbracați în straie bune, se pregăteau să meargă și ei la șezători în serile în care era invitați.

Dintre cele trei tipuri de șezători aminitim îndeosebi șezătoarea fetelor, cu un rol important în viața feciorului, deoarece era un bun prilej de a-și găsi viitoare mândruță și chiar mireasă.

Șezătoarea fetelor – aceasta era adevărata sărbătoare, în care domina veselia, fiind animată de prezența feciorilor. Erau în sat trei șezători de fete a fetelor de Peste Vale și de pe Prund; a celor de pe Ulița ai Mare și de După Garduri și cea de a treia era Ulița ai Mică. Sediul primelor două era instabil, ținându-se cu rândul la participante; ultima însă avea gazdă fixă la Reghina Recher (Ulița ai Mică, numărul actual: 152).

În șezătoare, locurile erau ocupate după vârstă, fetele mai mari ședeau pe laița din fund, iar cele mai mici pe lăițile de pe margini. Feciorii cercetau locurile unde ele erau adunate, se așezau lângă fete sub furca acestora, unii ținându-le pe genunchi. Începeau glumele și cântecele, de multe ori se înfiripa și câte un joc. Torsul înainta însă, torcând fiecare fată câte 2-3 fuioare de tort pe noapte. Șezătoarea decurgea într-o atmosferă plăcută de voioșie și desfătare, înviorată uneori de cântece „zise” de toți în cor și de ficiori:

„Făgărașu-i mare

Și Șercaia-i mică,

Nu-mi găsesc o ibovnică…” ( soții Minovici, 2014)

În petrecerile de șezători în care feciorii veneau cu strigături și chiuituri, fetele aveau prilejul să își exprime sentimentele: „Pentru tine, pui drăguț,

Nici sara nu mă desculț

Dar nici nu m-oi desculța,

Pân ce nu te-oi săruta.”

( soții Minovici, 2014)

„Pentru badea care-mi place,

Trei zile de drum aș face;

Iar de care mi-e urât

Și-un minut îmi pare mult.”

(soții Minovici, 2014)

La plecarea din șezătoare fiecare fecior „își conducea drăguța acasă”. Pe drumul spre casă, după miezul nopții, câte o fată bătea în tablele de la ferestre, deștepând câte o gospodină care venea alarmată la geam și care era întrebată: „Ducenem, leică?”. „Duce-ți, da!” era răspunsul răstit al celei trezite din somn. („Ducenem”, verbul „a se duce” în înțelesul de a se mărita, la viitor interogativ, se prezintă aici într-o formă inversată).

Copilăria și prima tinerețe petrecute la țară, în mediul curat și omenos, al țăranilor români, au o mare influență asupra omului de mai târziu, timpul petrecut împreună cu prietenii și copiii de vârsta lui, alergând prin iarba înflorită, sau pe malul râului, străjuit de sălcii, vor avea pentru viitorul adult o dulce sensibilitate și profunzime a conceptului de viață, de familie și de raportare la semeni.

3. Cătănia – dorul de „acasă” ca formare a tânărului

Recruții ai armatei 1924

Mulți exegeți au încercat să formuleze definiții ale dorului însă în „Cuvânt împreună despre rostirea românească”, Constantin Noica tălmăcește dorul așa cum pare să-l fi înțeles în mod unic limba română. Comparându-l fie cu greaca, fie cu germana, unde grecii l-ar fi înțeles drept plăcere de durere și germanii prin Sehnsucht, căutare de negăsire, acesta formulează pentru dor o definiție dialectică. Pentru Noica dorul, așa cum îl înțelege limba română, cuprinde toate aceste sensuri într-o sinteză superioară. Dorul reprezintă o zonă provizorie în care își găsesc expresie toate formele de „creație și frumos” și nu numai, mai exact: făptură sau întruchipare, ispitire, alcătuire, întocmire, a zidi, a făuri, a dura, a săvârși, sfârși, desăvârși, chip sau întruchipare. Și printre altele Noica spune: „Dar tocmai aceasta înseamnă zona de dor a cuvântului – spre a o numi doar în plan afectiv, deși zona are din plin și un sens logic. . . – o zonă în numele căreia cuvântul face apel la tine.” Prin urmare dorul ar părea să aibă toate semnificațiile lui a fi. Cel puțin din această perspectivă dorul pare să-și fi câștigat deja un „statut ontologic”. A gândi zona aceasta a dorului înseamnă a face o „introducere la dor” care ar fi de fapt o introducere la ființă..

Definiția dorului la Blaga, care ne servește drept punct de plecare este dată în textul: Despre dor, de Lucian Blaga ce este un capitol din Spațiul mioritic (1973), carte componenta a Trilogiei culturii (1964), alături de Orizont și stil (1935) și Geneza metaforei și sensul culturii (1937). În „Spațiul mioritic” se face o descriere a matricei stilistice a culturii române sau, cu alte cuvinte, este abordată filozofic complexa și obsesiva problemă a specificului național.

Blaga nu-și propune în mod expres să speculeze pe marginea denotativului „dor”. Obiectul analizei sale este starea de dor, manifestarea ei în creațiile populare, dar mai ales “locul” ei în structura matricei noastre stilistice. Prin urmare, capitolul începe cu încadrarea lui în această problematică a cărei analiză a început în capitolele următoare. După ce a stabilit, printre altele, că nuanță și discreția sunt dominante stilistice ale culturii noastre populare, în „Despre dor” argumentează că aceste dominante stilistice în cântecul și poezia populară se manifestă prin starea de dor. În economia capitolului, doar 10 rânduri sunt acordate cuvântului dor. Pentru densitatea observațiilor pe unitatea de măsură – cuvântul – merită să reproducem fraza respectivă: “Nici unul dintre cuvintele dor, jale, urât nu este traductibil în altă limbă. Ele denumesc stări sufletești românești. Fiindcă a traduce de pildă cuvântul «dor» prin «Sehnsucht», nu înseamnă a traduce, ci a circumscrie o neputință. Cuvinte de asemenea natură constituiesc impermeabilitatea unui grai. Starea de dor e așa de particulară și așa de mult împletită din nuanțe, încât de ea țin până și vocala și consoanele înșile ale cuvântului «dor». Asemenea cuvinte nu «însemnă» numai ceva, ci ele fac parte, prin chiar sonoritatea lor, din ceea ce ele înseamnă. Și tot așa e cazul stării «jale», și a stării «urâtului»“. Peste ani, ideea și exemplul lor se vor reîntâlni la Noica. “Identitatea” de vederi nu e consecința vreunei influențe directe (o simplă preluare), ci a realității lingvistice: “Și la fel face limba germană, în cazul dorului, prin Sehnsucht, care ar putea fi Sucht, pentru că la Sehnen, năzuire, dacă nu poți avea fantezia să vezi în Suht pe Suchen, a căuta, și să spui atunci că se obține în cuvântul german căutare de negăsire”.

Blaga folosește hermeneutica filozofică asupra cântecului și poeziei populare care exprimă starea de dor.

„…dorul nu e cântat prin intermediul obiectului spre care e orientat (iubita, casa, familia, peisajul); dorul e cântat pentru el însuși, ca stare aproape fără obiect, ca stare al cărei obiect e oarecum retăcut sau numai discret atins. Cu alte cuvinte dorul se transformă adesea într-o stare subiectivă în obiect liric….”

Vom argumenta teoria blagiană prin cântece folclorice din Țara Oltului și/sau Țara Făgărașului, cu referire în mod special la satul Vad. Teoria lui Lucian Blaga și Constantin Noica este cel mai bine susținută de cântecele de cătănie, deoarece acestea exprimă cele mai profunde sentimente de dor și despărțire, ce au fost cântate an de an, începând cu anul 1914, inceputul Primului Război Mondial și până in 1945 dar și mult timp după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Anul 1914 este un an relativ pentru a putea afirma că din acel an Vădenii au început să cânte cântece de cătănie, însă din cercetarea folclorică și conform surselor intervievate acesta este anul.

Pentru a putea înțelege conceptul de dor și aplicarea acestuia în textele folclorice de cătănie trebuie să stabilim niște axe, niste celule germinative pe baza cărora putem argumenta conceptul, astfel pe baza cercetării folclorice am stabilit următoarele celule germinatice, ce le vom argumenta în continuare:

3.1. Plecarea la cătană

„Munte, munte, piatră seacă

Lasă voinicii să treacă,

Să treacă la ciobănie

Să scape de cătănie.” ( Ița, 2015)

Înrolarea tinerilor în armata cezaro-creiască sub stăpânirea străină prilejuia amărăciune și jale, feciorii fiind smulși din rânduiala sătească tradițională proprie acestui vechi pământ românesc din inima țării Oltului și duși fără voia lor în țări străine să slujească Imperiul Austro-Ungar sub comanda unor ofițeri străini ostili și brutali.

Drama celor prinși sub vitregia sorocului, armelor, era cauzată de perspectiva îndurării de chinuri, umilințe și privațiuni de tot soiul într-o armată străină, dar și de dorul sfâșietor de satul natal, de despărțirea de cei dragi, de munca și preocupările lor, de libertatea specifică vieții țărănești.

Această realitate sumbră care afecta deopotrivă pe cei plecați și pe cei rămași acasă, și-a găsit expresia în cântece de jale și îngrijorare cunoscute sub denumirea de „cântece de cătănie”, un gen al literaturii populare care a avut mare circulație în Vad și în întreagă țară a Oltului.

La recrutare, feciorii se duceau în căruțe împodobite, cuverturi și drapele tricolore cu pene de cocoș la pălărie, sfidând vigilența jandarmilor unguri cu ținuta lor. Caii erau de asemenea împodobiți. Lăutarii care îi însoțeau acompaniau cântecele de cătănie, care erau cântate zgomotos de rercuți. Era un cadru festiv spectaculos ca la nuntă, numai că acum fiecare fecior poza în mire cântând cu plosca de rachiu în mână legată cu panglică roșie.

În scurta perioadă de la recrutare și până la încorporare, recruții petreceau împreună înconjurați de fete, înecându-și amarul în vin. În fiecare seară cutreierau ulițele satului înlănțuiți cu brațele pe umeri și pe după cap. Mergeau în pas domol cadențat, făcând să răsune satul de cântecele lor pline de tristețe și care reflectau chinul despărțirii iminente și toată jalea inimii, sentimente ce măcinau profund sufletul feciorilor.

Un loc deosebit îl ocupă cântecele dedicate momentelor precipitate dinaintea plecării. Curgerea vremii este exprimată prin trecerea bruscă de la zile la ceasuri și minute, cu înfrigurarea plecării. Rapiditate cu care se apropie ziua plecării devansează ritmul pregătirilor; spălarea hainelor este ultimul act care pecetluiește despărțirea: „Astăzi, mâine, plec, mă duc/ La armată nu la plug. /Spală, maică, hainele/ Că pleacă cătanele”(Mărioara Moldovan, 2015). Apropierea fatală a zilei plecării stârnește în sufletul feciorului sentimente de nostalgie exprimând legătura lui profund interioară cu lumea satului pe care trebuie să-l părăsească:

„Mai am azi și mai am mâine

Și plec satule din tine.

La dușmani le pare bine,

Numai mie-mi pare rău

Că mă duc din satul meu

Satul meu, grădină dulce,

Eu din tine nu m-aș duce,

De mireasma florilor,

De dragul fetițelor,

De mirosul la o floare

De dragul din șezătoare,

De mirosu-a două flori

De dragul din șezători.” (Mărioara Moldovan, 2015)

3.2 Despărțirea de părinți și sat

În ziua părăsirii satului erau însoțiți la gară de părinți și de frați, de feciorii rămași de fete, de rude și de prieteni. La gară, în așteptarea trenului făceau haz de necaz, se înfiripau hore și jocuri. Dar la sosirea trenului care se apropia de gară fluierând asurzitor izbucneau cu toții în plâns și lacrimi. Printre suspinele asistenței și pufăitul grav al locomotivei puteau fi auzite crâmpeie din cântecele de revoltă, încărcate de blesteme, din partea celor „luați cătană”:

„În pământ de m-oi băga

De armată n-oi scăpa.

De armată mă scap eu

Și de moarte Dumnezeu.

Șercaie, ardete-ar focu,

La mulți le-ai mâncat norocu

(Șercaia era centrul de recrutare de care aparținea Vadul)

De-ar da Dumnezeu un foc,

Să arză Sibiu tot,

Să arză cazarmele

Să scape cătanele

Să arză căsuțele

Să scape răguțele. (Ița, 2014)

(Sibiul era sediul unităților militare în care erau înrolați)

Repetarea an de an a evenimentului a transformat manifestările legate de recrutare și încorporare în obicei statornic practicat zgomotos de tinerii din contingentul care urma să fie chemat sub arme. Cântecul reprezinta strigătul de supărare al feciorului ce urmează să plece de acasă în armată, acest cântec reprezintă un blestem asupra armatei, a celor ce o conduc și a locului în care trebuiau să meargă să își facă cătănia.

3.3 Clipa plecării și durerea drumului

Clipa plecării trenului din gară se încărca și ea de semnificații; urnirea zgomotoasă a trenului și lacrimile mamei reconstituie atmosfera încordată a despărțirii din care țâșnește blestemul care de data aceasta are în vedere trenul:

„Trinu pleacă șuierând,

Maica rămâne plângând

Foaie verde trei ganate

Trinule, n-ai avea parte

De suruburile toate

Și de șine de sub roate,

Că mă-nstrăinez departe” (Valeria U., 2015)

Aceste blesteme ilustrează mistuirea sufletului de dor, sufletul nemaiputând suporta, refulează, în încercarea de a opri momentul.

Trenul îi cară pe recruți, ca pe niște prizonieri ce se agață cu disperare de imaginea fiecărei gări care mai ține de pământul natal:

„Hai, maicuțo pân`la gară

De vezi trinu cum mă cară,

Mă duce din gară-n gară

Pân`mă scoate-ar afar` din țară.” ( Bordeanu – Nicolae U., 2015)

Dragostea și compasiunea flăcăului se răsfrâng dureros în imaginea mamei deznădăjnuite care așteaptă cu nerăbdare întoarcerea acasă a unicului fiu:

„Maică, fecior nu mai ai

Și ți-i plânge zilele

Pe toate cărările

Și tot întrebând de mine:

Al meu fecior când mai vine?” (Mărioara Moldovan, 2014)

Această frântură de cântec ilustrează în mod vizibil cum dorul este un sentiment omniprezent ce îți impune o veșnică suferință.

3.4 Privațiunile vieții ostășești

Ecoul liric al îndepărtării de sat a recruților a fost concretizat în versuri pline de idei și imagini și de sentimente duioase care exprimă îndeosebi răzvrătirea. Cele mai vechi cântece de cătănie care au circulat în Vad transcriu mizeria și privațiunile vieții ostășești:

„Rău, maică, m-ai blestemat

Să ma arză soarele

Pe toate rozoarele

Pe drumul Banatului,

Cu pușca-mpăratului”

Alt cântec exprimă plânsul mamei, pe care tânărul îl prevestește:

„Si plange-mă, maică, cu dor

Căci și io ți-am fost ficior

Și ți-am luat boul de corn

Și ți l-am dus la ogor:

La ogor din jos de sat

Ți-am arat, ți-am semănat

Când a fost la secerat

O trăznit și-o fulgerat

Și-o vint ordin și-am plecat.” (Ița, 2015)

Întorcându-ne la teoria lui Lucian Blaga acesta afirmă „Dorul e socotit când ca stare sufletească învârtoșată, ca o ipostazie, când ca o putere impersonală, care devastează și subjugă, când ca o vrajă ce se mută, când ca o boală cosmică, ca un element invincibil al firii, ca un alter ego, ca o emanație materială-sufletească a individului. Cântărețul tratează dorul în consecință: i se închină sau se luptă cu el, îl transmite sau îl primește, îl macină ca pe o materie, îl seamănă ca pe o plantă.” Lucru ce se poate ilustra prin urmatoarea celulă germinativă:

3.5 Maturizarea feciorului în cătanie

Însingurat între străini, flăcăul înțelege acum valoarea iubirii materne: vorbele înțelepte ale mamei, neascultate la timp, revin ca un ecou amar, acestea maturizându-l dar în aceleași timp făcându-l să se renască, precum spune Blaga că dorul „îl seamănă ca pe o plantă” pe om:

„Jale mi-i, măicuță, jale

De vorbele dumitale,

Care mi le-ai cuvântat

Și eu nu le-am ascultat:

Acum le-aș asculta

N-are cine-mi cuvânta” (Ița, 2015)

Pierderea comuniunii cu satul și teama de a nu-și pierde mândruța, în jalea despărțirii flăcăul amestecă, într-un mod aparent ciudat părinții, plugul, boii și mândra; e conștiința sa că nu poate exista de cât prin relațiile sale cu mediul sătesc, că nu se realizează decât în procesul muncii, în sânul familie și în dragoste:

„Nu-mi pare rău că mă duc,

Da-mi pare rău după plug;

După plug cu patru boi,

După părinții amândoi;

După plug cu-un bou și-o vacă

După mândra mea cea dragă!” (Mărioara Moldovan,. 2014)

O altă variantă a fost culeasă de Viorica Eugenia Stoica, ce a scris o monografie a satului Vad, numită: „Du-mă, dorule, acasă… în Vadul din Țara Făgărașului” și este în această formă:

„Nu-mi pare rău că mă duc,

Da-mi pare rău după plug

După plug, după rotile,

După tinere copile.

După plug cu patru boi,

După fete de la noi.”

În absența omului până și lucrurile încremenesc și se golesc de înțeles:

„De unde cătana pleacă

Rămâne curtea săracă

Rămân boii în restele

Părinții cu dor și jele.

Și rămân boii-n jugați

Și părinții supărați

Rămâne mândruța mea

Supărată, vai de ea.

Și de astăzi încolea,

Mândruță mi-o fi pușca.” (Ița, 2015)

Acest cântec l-am regăsit și in altă variantă, cules de doamna Viorica Eugenia Stoica, sub această formă:

„De unde cătana pleacă

Rămâne curtea săracă,

Răman boii ne-njugați

Și părinții supărați

Și Murguțu ne-nșeuat

Și ogoru` nelucrat.”

Plecarea este întunecată și de teama unei rupturi ireparabile a relației de dragoste:

„Cătăniu-aș fără frică

De, mi-ar fi mândra mai mică,

Da`mândra-i mărișoară

După voinici se omoară.” (Valeria U.)

Altă variantă mai veche dramatiza și mai mult despărțirea feciorului de familie și teama acestuia că „fetele s-o mărita/ și pe el îl vor uita”:

„Măicuțo, când m-ai făcut

Tare bine ți-o părut,

Ai crezut că faci ficior

Ca să-ți fie de-ajutor;

Când să fiu de ajutat

Neamțu cătană m-o luat,

Până să mai viu în sat

Fetele s-o măritat

Și de mine și-o uitat” (Mărioara Moldovan, 2015)

Într-adevăr, ciclul vieții nu se mai poate reface uneori:

„Când am plecat în armată,

Lăsai mamă, lăsai tată

Și-o piatră mare la poartă

Și pe mândrulița fată.

Când din armat`am venit

Tată, mamă, n-am găsit,

Am găsit piatra răsturnată

Și pe mândra măritată,

Măritată, cu bărbat

Și pe mine m-o uitat.” (Ița, 2015)

Cântecele de cătănie ivite în timpuri de restriște, au circulat în Vad pâna după al doilea Război Mondial și chiar și după acesta; cântecele au fost păstrate și preluate de la un contingent la altul. De fapt încorporarea era tot despărțirea de sat și de viața de fecior, deși unele realități erau diferite de cele din trecutul istoric care le-a generat. După ultimul război, obiceiurile de a cânta în grup pe ulițele satului, ale tânărului recrutat în armată a fost suspendate. Ceata de feciori a schimbat această manifestare publică prin organizare de întruniri particulare în fiecare seară până la plecarea la încorporare, la unul dintre feciori care era „gazdă” a Cetei. Aici se întâlneau recruții în frunte cu vătaful și cu fetele din sat. Petreceau împreună cu băutură, cântece și joc. Erau nelipsite și mereu repetate, dintre vechile cântece de cătănie, acelea care evocau dorul de libertate țărănească și feciorească și jalea nostalgică a despărțirii iminente a tinerilor feciori de sat și de fete.

Blaga definește estetic dorul ca stare ce macină, ce te face să mori in interior iar apoi să renaști din cenușă ca pasărea Phoenix. Acesta afirmă că: „Dorul s-ar revela deci ca ipostază românească a „existenței" umane.” Dorul te cheamă lângă ființa iubită. Prin dor trăiești necesitatea comuniunii de mai inainte să se actualizeze din nou, in mod deplin, prin prezența persoanei dorite lângă tine și nu numai de la distanță, ca o dovadă sau ca un semn văzut al iubirii ei.

„Dacă se ține seama de omniprezența dorului (afirmă Lucian Blaga) în poezia noastră populară, s-ar putea aproape afirma că existența e pentru român „dor", aspirație trans-orizontică, existență care în întregime se scurge spre „ceva".”

Cătănia a reprezentat și încă reprezintă prin ceea ce noi numim acum armată, unul dintre cele mai importante momente din viața unui baiat, aceasta îl transformă în bărbatul ce va trebui să ia decizii importate. Cântecele de cătănie reprezintă cel mai ilustrativ „dorul” românesc descris de Lucian Blaga. Opera sa s-a inspirat și a ilustrat trăirile și sufletul românesc. Studiul „Despre dor” din volumul „Spațiul mioritic” parte componentă a „Trilogii culturii” reprezintă eseul sufletului românesc, al tradițiilor pure și al sentimentelor cele mai profunde, precum și cântecele de cătănie reprezintă elementul definitoriu al esenței românești; românul fiind o ființă aflată în „veșnic dor”.

Cătănia este cel mai important stadiu din formarea tânărului, aceasta reperezintă un punct culminant în definirea caracterului și personalității tinerilor ce în curând își vor întemeiea o familie; aceasta este momentul în care tânărul înțelege că dependența sa față de familie se rupe, și devine stăpânul propriei soarte. Cătănia mai reprezintă și confirmarea faptului că procesul de de formare a tânărului este pe final, acesta deja are toate „caracteristicile” unui fecior adevărat ce după cătana va lua în piept viața de țăran neaoș al Vadului.

Capitolul III – Nunta

Nunta sau ceremonialul nupțial au fost întodeauna un prilej de bucurie, „După obiceiurile în legătură cu nașterea, urmând firul vieții omului, cele mai importante rituri sînt cele prin care se trece la starea de flăcău de însurat și fată de măritat” concretizate printr-un ritual bine stabilit, aceste obiceiuri fiind diferite de la o zonă la alta, dar întodeauna aducătoare de bucurie.

În inima României, la poalele Munților Carpați, există un tărâm plin de farmec unde tradiția continuă să ardă neîncetat, pe care îl numim Țara Făgărașului. Un loc în care sate vechi precum Vad, Veneția, Bucium, Mândra ș.a, conservă datinile străbunilor și le împlinesc ca pe niște legi vechi nescrise, dar întipărite în inimile sătenilor, din străbuni până la cei mai mici boboci ai satelor, copiii, viitorii purtători ai tradiției…

Credințele și obiceiurile păstrate în această zonă sunt “Suratele”, “Fârtații”, “Salcia”, “Luminița”, “Tămâiatul”, “Mărul”, “Ceata”, “Plugarul”, “Șezătorile”, dar cel mai frumos și mai complex obicei, zic eu, este “Nunta”, deoarece este evenimentul cel mai important în viața tinerilor și pentru că ilustrează cel mai bine dorința Vădeanului de spectaculos, Ovidiu Bârlea spunea: „Căci nunta se vădește spectacolul cel mai însetat de fast, ostenația fiind trăsătura si dominantă, cu intenția de a consemna clipa de măreție pe răbojul eternității cotidiene.”

În desfăsurarea ceremonialului nupțial există o deplină armonie, în care se îmbină caracterul sincretic, izvorât din complexitatea trăirii, transferat fenomenului cultural gobal; poezia, muzica, jocul și portul reprezenând cele mai bune reprezentări ale bucuriei și dragostei oamenilor pentru viață. Pentru locuitorii Țarii Făgărașului nunta este cel mai așteptat eveniment al anului, unde cu mic cu mare se alătură mirilor în cânt și dans pentru a se veselii trei zile și trei nopți cum spune tradiția. Este de menționat însă, faptul că există mai multe tipuri de nuntă, conform spuselor celor mai în vârstă-înțelepții satului: “Nunta în familie”- nunta tradițională; “Nunta cu călărași”- când mirii sunt din sate diferite; “Nunta de noapte”- când unul dintre tineri era înca în divorț, sau chiar divorțat; și nu în ultimul rând “Nunta fără peregrini”- cu caracter neoficial, în cazul în care părinții nu își dădeau acordul, sau când fata este furată ori fugea cu feciorul, acest tip de nuntă fiind mai rar. “Nunta in familie” fiind cea mai întâlnită.

Încheierea căsătoriei, prilej de petrecere și de veselie exuberantă a dat loc unei ceremonii fastuose și unei splendide poezii populare care însoțește ceremonialul și care atinge uneori valențele poeziei culte.

În trecut căsătoria era un act major și solemn care se încheia cu prudență, pentru asigurarea condițiilor de trai a noii familii care urma să se integreze în viața agrară a satului, la rând cu țăranii harnici care consituiau comunitatea.

1. Evenimentele petrecute înainte de nuntă

Spectacolul nunții tradiționale era pregătit de un lung șir de acțiuni premergătoare cu implicații: economice, sociale dar și juridice.

Trusoul Fetei

Pregătirile de nuntă începeau de timpuriu, de când fata își făcea „intrarea în joc” la 14-15 ani. Părinții cumpărau lada de zestre din târg de la Brașov – o ladă cu cheie, ornată cu figuri geometrice și florale pictate pe ea în culori diferite, după care mama pregătea pe îndelete zestrea fetei așezând în ladă văluri de pânză albă de giolgi, țesături și cusături ornamentale de uz casnic și de port popular.

Consensul tinerilor

Tânărul își ducea viața lui proprie cu libertățile aferente acestei stări, întâlnindu-se la petrecerile organizate de sărbători și la jocul de duminică, cu viitoare sa soție. Iarna se întâlneau în șezători și cu alte prilejuri. Feciorii și fetele aveau astfel destule ocazii să se întâlnească, să vorbească, să petreacă, să se îndrăgostească și să decidă care cu care să se căsătoreasă. De altfel, în comunitatea restrânsă a satului tinerii se cunoșteau încă din copilărie.

Dragostea și stima reciprocă erau temeiul pe care se înfiripa un nou cămin. Acest fapt dă durabilitate și armonie, divorțul fiind necunoscut în aceaste căsnicii trainic consolidate.

Consințământul părinților

Era o tradiție ca tinerii să ceară consințământul părinților lor la căsătoria pe care au proiectat-o. Acesta era uneori decisiv deoarece ei îi „înzestrau”, asigurându-le fondul necesar unui început bun în viața de cuplu. Au fost, și mai sunt, cazuri în care opoziția parinților a fost nesocotită de tinerii îndrăgostiți care realizau căsătoria. Părinții stau în cumpănă când copilul lor urma să intre într-o familie de „neam slab”.

Pețitul

Fata era pețită prin „mijlocitori” aleși dintre rudele mirelui care de circumstanță erau numiți „căutători de loc”. Prin intermediul acestora, părinții mirelui făceau tatonări pentru a sonda poziția părințiilor fetei față de propunerea de căsătorie. Când parinții fetei nu erau receptivi, aceștia se eschivau într-un fel, spunând de obicei „încă nu suntem gata”, expresie care semnifica un refuz categoric de a da fata în căsătorie feciorului care o cerea. Dacă mijlocirea avea succes, se stabilea ziua în care părinții tinerilor urmau să se întâlnească pentru a „cădea la înțelegere”. Pețitul prin intermediul practicii de „mijlocitori” reflectă mândria vădenilor care căutau astfel să evite înfruntarea directă a unui eventual refuz umilitor.

Învoitul

La data fixată, părinții feciorului se prezentau la casa părinților fetei pe înserat, însoțiți de două persoane de încredere care urmau să asiste la „învoială” și să figureze ca martori la întocmirea „foii(cărții) de zestre”. Se duceau tratative dure cu privire la locurile din hotar pe care părinții erau dispuși să le cedeze tinerilor fără ca economia propriei gospodării să fie periclitată.

Indiferent de desfășurarea tratativelor de „înzestrare” a tinerilor și de rezultatul acestora, părinții fetei îi așteptau pe cei ai feciorului cu masa plin de bunătăți – plăcinte cu griș, scoverzi și rachiu. Atmosfera era veselă și optimistă. Erau de față și tinerii. Urma fără zăbavă tocmeala cu privire la zestrea cu care părinții puteau să contribuie la înjghebarea noii gospodării. Părinții mirelui arătau primii ce puteau să ofere. Se „dezbătea” cu pasiune zestrea. Târguiala era aprigă pentru un petic de pământ, stăteau în cumpănă, dar până la urmă se „învoiau” și își dădeau mână pecetluind acordul realizat. Dezbaterea dramatică pentru avere era explicabilă pentru că în vremurile vechi, ocupația de bază era agricultura și creșterea vitelor.

Cartea de zestre

Carte de zestre din 1943.

Ritualul „învoitului” era urmat pe loc de întocmirea cărții sau foii de zestre una pentru fecior și una pentru fată. Actul era scris de unul dintre ei și conținea pământ, vite, unelte, pânzeturi ș.a. Parcelele sau „locurile” , cum li se spunea, erau identificate prin indicarea părții de hotar unde erau situate și prin proprietarii parcelelor învecinate între care se aflau. Identificarea se face și prin numerele lor topografice, dacă erau cunoscute. Se specifica întotdeauna și întinderea în jugăre, găleți, ferdele sau blide, după caz.

Animalele date ca zestre erau indentificate după: vârstă, greutate sau alte particularități. De exemplu: o drigană de 4 ani de-a făta, sau o vacă bălțată cu vițel. Un „râmător” (porc) de 150kg, o scroafă cu purcei, 10 „scurmătoare” (găini) ouătoare ș.a.

Cartea de zestre era semnată de părinții care făceau înzestrarea și de tinerii înzestrați, precum și de martorii chemați să asiste la „învoială”. Beneficiarii „dotei” semnau ultimii „cu mulțumire” actul de zestre, după care urma „cinstea” oferită de gazdă cu mâncare și băutură, veselie și chef până în zori.

După cum putem vedea în poza atașată mai sus, în anul 1943 văduva Lina Minovici (Ileana Iminovici) își mărită fata înzestrând-o cu 13 locuri arabile și de fâneț în suprafață totală de 36 ferdele sau 9 gălete, echivalând cu 2 hectare și jumătate. Asupra unei parcele din Calea Șercăii își păstrează dreptul de uzufruct viager, iar din „Locuăl Mare” de la Gară, în suprafață de două ferdele dă numai un sfert, păstrând trei sferturi pentru sine ca să cultive cânepă sau zarzavaturi.

Logodna

Învoirea intervenită între părinți cu privire la zestre însemna pentru tineri logodnă. În rare cazuri logodna reprezenta un alt act, și se sărbatorea cu un ospăț acasă la fată. La invoit sau logodit se fixa data nunții, o zi de duminică în afara posturilor mari de Crăciun și de Paște și al Sfintei Marii. Pe durata posturilor nunțiile erau oprite și fetele „rămase” erau disperate. Disperarea lor a fost transpusă în versuri emoționate de către poetul popular anonim:

„Deseară se lasă sec,

Mă ducă, maică, să mă înec.

– Nu te duce, fie-mea,

Că se vorbeau doi colea

Ca să vie să te ia.

– Ducă-se cu furcile,

Dac-o trecut dulcele.” (Bordeanu – Nicolae U., 2015)

După ce data căsătoriei a fost fixată, logodnicii se prezentau la primarie unde anunțau proiectarea căsătorie, apoi mergeu la preot pentru a primi binecuvântarea. Din momentul logodnei tinerii nu mai umblau decât împreună la joc, la petreceri și la biserică. Logodnicul petrecea fata acasă, și sta mult seara de vorbă cu ea la portiță.

Punerea pe tablă

Anunțarea publică a căsătoriei se făce prin „punerea pe tablă”/ afișarea la primărie. Se făcea astfel publicitate, fiind invitați cei care ar fi avut cunoștință de vreun impediment legal, pentru a împiedica căsătoria, să-l aducă la cunoștință.

Strigarea în biserică

După punerea pe tablă, urma „strigare în biserică”, care se făcea de către preot în trei duminici consecutive vestind credincioșilor cununia religioasă și cerându-le ca în cazul când era cunoștință de vreo piedică ce ținea de canoul religios, să o anunțe din timp.

Croitul

Într-o anumită zi din preajma nunții era zarvă mare la casa miresii, avea loc „croitul”, rit ce făcea parte din șirul de datini străvechi. Se croia și cosea cămașa mirelui, o ie soacrei mari și o cămașă socrului mare, care li se dau în dar la nuntă.

Soacra mică scotea din ladă câteva văluri de pânză de „giolgi” țesută în casă, din care alegea și tăia materialul necesar și făcea croiala cămășilor după modelul adus de soacra mare. Prietenele și rudele, fete și neveste îmbrăcate în haine de sărbătoare, coseau și brodau terminând repede treaba.

Chemarea la nuntă

Aceasta avea loc în joia dinaintea duminicii nunții, mirii invitau fetele și feciorii, socrii mari și mici chemau rudele, vecinii și prietenii. Nașii avea și ei invitații lor. Unii erau invitați să participe numai la petrecerea de la „jocul la turtă” de sâmbătă seara. Alții erau invitați și la ceremoniile și ospețele de duminică. Mirele și mireasa gătiți ca de sărbătoare cutreerau satul, mirele la feciori iar mireasa la fete pentru a îi invita, întâlnindu-se la Capu-satului după ce au străbătut ulițele.

Începerea pregătirilor de nuntă

Începutul pregătirilor era într-o zi de joi, care preceda duminic nunții. Se făcea curățenie multă, în casă dar și în casele socrilor mari și mici, odăile erau împodobite, pe lăiți erau așternute covoare mici înguste țesute din lână colorată, asortate cu cuverturile ornamentale de pe pat și cu chindeiele de la icoane.

Se îndulcea rachiul și vinul și până sâmbătă seara erau tâiate și curățate găinile, era tăiat vițelul și era angajată „sucăcița”(sucăcioaie), o femeie din sat pricepută în bucătărie și la gătitul mâncărilor.

Ploconul de nuntă

Până sâmbătă pregătirile de nuntă erau terminate. Sâmbăta pe la casele socrilor mari și mici veneau rude și prieteni, erau invitații la nuntă care aduceau „plocoane”: mici cantități de alimente, contribuția lor la pregătirea ospețelor. Unul aducea o găină, altul 10-15 ouă, un blid de făină de grâu sau picior de porc afumat, varză acră, cozonac, plăcintă cu griș, scoverzi ș.a, iar daca era mai instărit și mândru vădeanul le aducea pe toate.

Sosirea muzicanților

Sâmbătă, către seară, își faceau intrarea în sat muzicanții, vestiți lăutari, din Ticuș angajați din timp pentru ceremonie. Aceștia erau aduși cu căruța de către mire însoțit de câțiva feciori. Intrarea lor în sat era spectaculoasă. Căruța și caii erau împodobiți cu năframe și panglici multicolore, ce zburdau zgomotos pe ulițele satului în cântecele muzicanților din instrumente și în chiotele feciorilor și mirelui. Ei îmbrăcați de sărbătoare și încinși cu panglică tricoloră, stând în picioare și ținând în mâini steagul de joc și sticlele de rachiu. Sosirea muzicanților în sat, atmosferă festivă și frenetică a nunții, reprezenta preludiul începerii ceremonialului.

2. Desfășurarea ceremonialului nunții

Complicatul ceremonial al nunții vechi în Vad păstra neabătut uzanțe venind din străfundul istoriei și tradiției locale și care se desfășurau după o riguroasă cronologie. Ritualul dura trei zile, sâmbătă, duminică și luni și era dominat de muzică și joc, cântece și chiote. Jocul era esențial și veselia clocotitoare. Era o petrecere spectaculoasă și animată, de un pitoresc fermecător, participanții fiind transpuși într-o lume feerică.

Poezia nunții, integrată în ceremonial, dădea curs desfășurării acesteia. Strigăturile, cântecele și recitările cu vigoarea lor debordantă înviorau spectacolul și sporeau buna dispoziție a nuntașilor. Izul lor vechi și fonetismul specific al graiului local le făceau mai receptive pentru cei ce participau sau asistau la serbarea nunții. Covărșitoare erau strigăturile care începeau cu chiotul răscolitor al fetelor – „u, iu, iu” și se terminau cu exclamația potolită a feciorilor – „hop, hop, hop”.

2.1 Sâmbăta – Turta miresii și jocul la turtă

Ceremonialul propriu-zis al nunții începea sâmbătă seara. Ritualul se desfășura la casa socrilor mici și debuta cu „turta miresii” și „jocul la turtă”, datină străveche de natură magică a cărei semnificație nu se mai știe. Era un prilej de joc si de petrecere.

Pentru acest ritual mireasa era îmbrăcată în ie albă cu flori negre, laibăr brodat, androc (fustă creață din stofă groasă, de regulă neagră) de postav negru cu broderie, șorț cu motive florale sau păstură țesută în casă, pantofi vara și ghete iarna, părul făcut cozi date pe spate de care erau legate panglici multicolore.

Încă de după amiază, fetele se adunau la casa miresii unde se aflau și invitații la nuntă ai socrilor mici. Oaspeții beau, petrec și fac urări miresei. Casa e plină de veselie și voie bună. În același timp la casa mirelui se adunau feciorii, chiuind și ciocnind paharele cu rachiu îndulcit. Se închinau în sănătatea celor prezenți și se făceau urări mirelui. Se aflau acolo și lautarii care cântau de zor cântece de nuntă. Spre seara veneau la mire și nașii cu invitații lor. Era momentul plecării. Mirele cu nașii în frunte, urmat de feciori, invitați și în urma lor muzicanții, porneau domol spre casa miresei.

Mirele purta pe brațul stâng un coșuleț acoperit cu merinde în care avea turta miresii, o turtă mare din secară și miere. Alaiul era însoțit pe parcurs de o mulțime de copii curioși, atrași de muzică și chicote. La plecare și pe drum se rosteau strigături adecvate, toate adresate miresei:

„U, iu, iu, pe dealul gol. Hop, hop, hop,

Că miresa n-are țol. Hop, hop, hop,

Da i-o face mirele. Hop, hop, hop,

Când o tunde cânele. Hop, hop, hop,

De-o fi cânele bălțat. Hop, hop, hop,

I-o face țolu-nvărgat. Hop, hop, hop,

De-o fi cânele lățos. Hop, hop, hop,

I-o face țolu frumos. Hop, hop, hop,

Ori și-l face mireasa. Hop, hop, hop,

Când o tunde cățaua. Hop, hop, hop.” (Bordeanu – Nicolae U., 2015)

În drum spre casa miresii, unul dintre feciori în numele mirelui, striga:

„Mîndruliță cari te știu. Hop, hop, hop,

Așteaptă-mă c-am să viu. Hop, hop, hop,

De-aș veni cât de târziu. Hop, hop, hop,

Tot la tine am să viu. Hop, hop, hop,

De-aș veni pe înserat. Hop, hop, hop,

Așteaptă-mă c-am plecat. U, iu, iu (chiuit de femei)” (Bordeanu – Nicolae U., 2015)

Dacă mireasa stătea mai la margine de sat și urma să stea după nuntă în centru la mire, nuntașii în grup strigau și chiuiau:

„Miresucă din cătun. Hop, hop, hop,

Să ne faci rachiu bun. Hop, hop, hop,

Că te scoatem din cătun. Hop, hop, hop,

Și te ducem mai la drum. U, iu, iu (chiuit de femei)

Când alaiul ajungea în fața casei miresei, grupul rostea strigături adecvate momentului:

„Ieși, mândruță, la portiță. Hop, hop, hop,

Numa-n fustă și rochiță. Hop, hop, hop,

Și dă badiului guriță. Hop, hop, hop,

Gurița și buzele, ochii și sprâncenele. U, iu, iu (chiuit de femei)” (Bordeanu – Nicolae U., 2015)

Câteva fete ieșeau voios din casă în întâmpinarea mirelui, care le întreabă de mireasă. Mireasa era chitulată (ascunsă) în casă. Ele îi spuneau mirelui, cu prefăcută decepție, că a venit degeaba cu turta, că mireasa a fost furată de alt fecior. După o căutare febrilă, mirele o descoperă și bucuros îi oferă coșul cu turtă. Mireasa, veselă și ea, îi întinde o glajă (sticlă) cu rachiu roșu împodobită cu o fundă de aceeași culoare.

Afară în curte muzicanții cântau cu foc din toate instrumentele, nuntașii, tineri și bătrâni, fete și neveste, erau cu toții prinși în joc. Jucau înfierbântați „jocul la turtă” sub clar de lună sau la lumina obscură a lămpilor cu gaz ori a lămpașelor. În jurul jocului lume multă și nelipsiții copii fascinați de atmosfera de basm a spectacolului.

În casă mirii înconjurați de nași, de socrii și de invitații lor la turtă, se cinsteau cu băutură și cozonac. Închinau în sănătatea lor și a altora și toți în aceea a tinerei perechi.

După un timp mireasa ajutată de 2-3 fete tăia turta în bucăți mici, își punea un șorț alb, lua turta în poală și ieșea afară la joc. În vârtejul jocului, o distribuia fetelor și feciorilor, celorlalți nuntași, copiilor și celor din jur. Când turta era gata (distribuită), urma ultimul act al ritualului de la „turta miresii” de sâmbătă seara. Mireasa și mirele intrau în joc și se opreau în fața unei perechi pe care o invitau în casă și o cinsteau cu rachiu, cozonac și scoverzi. Aceștia închinau făcând mirilor, nașilor și socrilor urări de sănătate, noroc și fericire, dupa care mirii se întorceau afară și intrau iar în joc. Scena se repeta până când toți cei prezenți erau duși în casă și cinstiți de mireasă și mire.

Cu aceasta, „jocul la turtă” era pe sfârșite. Târziu, către miezul nopții, muzica intona „marșu de ducă”. Un marș scurt de avertizare, urmat de 3 jocuri, a doua avertizare, si alte 3 jocuri, după care urma marșul final de plecare, cu care muzica înceta și jocul se destrăma, oamenii plecând pe la casele lor.

În casa miresii mai rămâneau un timp mirele și nașii și cei ce fuseseră invitați și la ospăț, nu numai la turtă. Aceștia erau tratați în continuare cu băutură, cozonac și scoverzi, mirii fiind copleșiți de urări. Se jucau în casă cîteva jocuri scurte, după care urma plecarea mirelui și nașilor și invitaților. Alaiul la plecare avea aceeași formație ca și la sosire. Cand grupul se punea în mișcare, un tânăr în locul mirelui striga:

„Sara bună, mândrucă. Hop, hop, hop,

Du-te-n casă și te culcă. Hop, hop, hop,

Că mâne voi veni iar. Hop, hop, hop,

Și di-acia te-oi lua. Hop, hop, hop,

Și-amâmdoi ni-om cununa. Hop, hop, hop,

Și pe veci vei fi a mea. Hop, hop, hop.” (Măriuca. 2014)

2.2.1 Duminica – Ritualul nunții

Nunta propriu-zisă avea loc duminica. Aceasta era ziua ospățului și a celor mai importante ceremonii, prima fiind cununia.

Cununia

Duminică dimineața mirii plecau împreună la primărie unde se celebra căsătoria civilă. Era un act al oficialității care intervenea în ritualul de legalizare a raportului conjugal și a consfinții întemeierea noii familii. După acest episod care se desfășura fară fast, nunta reintra în făgașul ei pompos, tradițional.

La casa mirelui, forfotă mare, se făceau pregătiri pentru plecarea cu alai la biserică, în vederea cununiei religioase, eveniment important și decisiv, care se încheia și ritualul creștin al căsătoriei.

La mireasă fetele strânse în jurul ei o însoțeau cu duioșie în clipele tulburătoare de părăsire iminentă a ipostazei de fată. În prezența lor avea loc ceremonialul ritual de „gătire a miresii”, moment central al nunții. O femeie pricepută plătită de nașă, îi aranja părul și costumația pentru ceremonia religioasă. Mireasa era îmbrăcată pentru acestă ceremonie cu ie albă din pânză de „giolgi” țesută în casă și ornată cu motive florale cusute cu ață albă la margini, fiind decorată cu fodori și/sau volane. Peste ie, purta o rochie încrețită din stofă de culoare deschisă, brodată la poale. În față șorț de mătase brodat cu danteluțe pe margini, laibăr brodat, ciorapi de mătase și pantofi. Părul îi era ondulat cu fier încălzit, iar din cozi se făcea coc. Un copil punea „fachiolul” (voalul) pe capul miresei, care apoi era așezat frumos încrețit în volănașe și prins la spate cu ace de păr. Sub „fachiol” se punea o beteală argintie sau aurie peste care se așeza cununa de lămâiță. În timp ce mireasa era „gătită” aceasta plângea cu adevărat fiind copleșită de tristețe și jale în perspectiva despărțirii de familie, de casa părintească, de fete, de feciori și joc, dar și de libertatea de fată.

Nostalgia ei era comunicată și fetelor care stau roată în jurul ei și intonau pe o melodie jalnică „Cântecul miresii” devenit ritual:

„Ia-ți, mireasă, ziua bună, tinerica mea

De la tată, de la mumă, tinerica mea

De la frați de la surori, tinerica mea

De la grădina cu flori, tinerica mea

De la fir de busuioc, tinerica mea

De la tinerii din joc, tinerica mea

De la fir de lămâiță, tinerica mea

De la fete din uliță, tinerica mea. ” (Măriuca, 2015)

Mireasa plângea acum cu și mai mare înverșunare, când cântecul fetelor îi amintea că de acum nu va mai fi niciodată fată.

„Și atuncia-i mai fi tu fată, mireasă – dragă mireasă

Când o cânta știuca-n baltă, mireasă – dragă mireasă

Doar atunci și nici atunci, mireasă – dragă mireasă

Când o face plopul nuci, mireasă – dragă mireasă

Și răchita mere dulci, mireasă – dragă mireasă.” (Livia, 2015)

Când îmbrăcarea și împodobirea miresii era terminată, se trimitea la mire un vestitor. Mireasa își lua apoi rămas bun de la părinți și frați, pe care îi îmbrățișa și săruta, iar apoi pornea însoțită de nașă în întâmpinarea mirelui. Ea era urmată de fete și invitați, iar în urma lor venea taraful de lăutari. Nașa ținea mireasa de capătul unei batiste, nu de mână – obicei cu semnificație magică și care se va mai repeta în cursul ceremonialului. Plecarea la cununie, care echivala cu plecarea definitivă din casă, impresiona părinții, îndeosebi pe mamă care era deprimată. Fetele exprimau printr-un cântec duios dezolarea mamei și gândurile de care ea era stăpânită:

„Uite mama miresii, tinerica mea

Cum șade-n stâlpu porții, tinerica mea

Se roagă la sfântul soare, tinerica mea

Să țâie ziua mai mare, tinerica mea

Că are o fiică călătoare, tinerica mea

Călătorește peste munți, tinerica mea

La părinți necunoscuți, tinerica mea

La surori fără doruri, tinerica mea

Și la frați neașteptați, tinerica mea.

(sau miresuica mea)” (Livia, 2015, 2015)

La ieșirea alaiului din curte, fetele rosteau în numele miresii o strigătură de rămas bun:

”Rămâi, maică, sănătoasă,

Dacă n-ai fost bucuroasă

Să mă vezi umblând prin casă

Ca pe-o garoafă frumoasă.” (Ița, 2015)

La casa mirelui era veselie mare, se chefuia, invitații socrilor mari la nuntă împreună cu feciorii încingeau hore, se juca sârba și brâul. Când ajungea vestitorul miresii, se punea alaiul mirelui în mișcare și plecau spre biserică. Îmbrăcămintea mirelui era una obișnuită, ca în zilele de sărbătoare: cămașă de giolgi cu guler și pumnași, laibăr de postav, cisme de piele, pantaloni din pânză-nălbită. Palărie vara și căciulă neagră de astrahan cu vâstră, iarna sau în perioade mai reci. La plecare, și aici momentul era emoționant, mirele săruta parinții si frații. În fruntea coloanei mergea mirele însoțit de naș, urmat de feciori și de ceilalți nuntași, iar la urmă muzicanții. Pe parcurs muzica cânta fară întrerupere, secondată de strigătele feciorilor la adresa mirilor:

„Frumoasa-i mireasa noastră,

Ca și floarea din fereastră

Da-i frumos și mirele

Ca și trandahirele.

Hai, mândro, la cununie

Până-i frunza verde-n vie

Că dacă s-o veșteji

Mi-i chema și n-oi veni” (Bordeanu – Nicolae U., 2015)

Pe drumul parcurs de miri spre biserică, precum și de la biserică spre casă, copiii le ieșeau înainte cu „plinul”, punând în calea lor găleți pline de apă și flori. În trecere nașii și mirii aruncau în găleți bani mărunți, spre bucuria copiilor. Era un obicei străvechi care la origine a avut sensul de aducător de fericire, abundență și fecunditate, dar degradat cu timpul în credința superstițioasă că „ieșitul cu plinul în cale aduce noroc”. Mirii se întâlneau pe o uliță în apropierea bisericii și de acolo mergeu impreună, cele două alaiuri de nuntași spre biserică. La intrarea în biserică, cineva striga:

„Ieși-ne părinte-n drum,

Ieși-ne cu-n patrafir

Și arunc-un trandafir

Și deșchide-o cărticicea

Și cunun-o floricea.” (Valeria U., 2014)

Cununia avea loc în biserică, după oficierea liturghiei duminicale. Tineretul rămas afară încingea un joc aprins în stradă, aceștia jucau până când ceremonia se termina. După cununie nuntașii ieșeau din biserică și se îndreptau spre joc. La sosirea lor jocul și muzica încetau, aceștia fiind întâmpinați cu strigături:

„Mireasă cu cunună – Hop, hop, hop

Hainele pe tine sună – Hop, hop, hop

Da nu sun-a fudulie – Hop, hop, hop

Ci sun-a hărnicie – Hop, hop, hop.„ (Livia, 2015, 2015)

Mireasa intra în joc și muzica cânta „hora miresei”. Urmau trei jocuri: o învârtită la care mireasa juca cu nașul, iar mirele cu nașa; apoi o sârbă și un brâu. La mijloc se afla o oală cu apă și flori pe care mireasa o spărgea, lovind-o cu piciorul. La hora miresii se striga:

„Mireasă gatită-n flori

Ia-ți gându de la feciori

Și ți-l pune la bărbat,

Că cu el te-ai cununat.

Mireasă, draguții tăi,

Fă-ți o batista din ei

Și ți-o pune la picioare,

Ca s-o ai de ștergătoare.” (Bordeanu – Nicolae U., 2015)

După aceea alaiul se punea în mișcare, nunta se muta de la casa miresii la casa mirelui. Alaiul se deplasa încet către casa mirelui, feciorii și fetele nu mai conteneau cu strigăturile și chiuiturile, răscolind satul. Strigăturile erau redări în imagini și comparații a frumuseții mirilor.

„Frunzuliță de pe coastă – Hop, hop, hop

Frumoasă-i mireasa noastră – Hop, hop, hop

Ca și floarea din fereastră – Hop, hop, hop

Da-i frumos și mirele, – Hop, hop, hop

Mirele-i ca un inel – U, iu, iu (chiuit de femei)

Nu mi-i rușine cu el – Hop, hop, hop

Și mireasa-i ca o stea – Hop, hop, hop

Nu mi-i rușine cu ea – U, iu, iu. (chiuit de femei)” ( Valeria U., 2015)

Când alaiul se apropia de casa mirelui, unde avea loc ospățul, femeile strigau admirativ:

„Stați în loc și vă uitați,

În ce curte vă băgați.

În curte cu pietricele

La oameni cu avere.

În curte cu ziduri multe,

La oameni de hăi de frunte – U, iu, iu. ” ( Bordeanu – Nicolae U., 2015)

După ce intrau în curte, se opreau cu toții la intrarea în casă, unde mirii erau întâmpinați cu pâine și sare. Dacă cei ai casei întâmplător nu erau acasă, feciorii strigau ironic:

„Noi am vint cu nunta gata,

Și soacra lipește vatra.”

sau

„Noi am vint într-ajutor,

Și soacra doarme-n cuptor.” (Mărioara Moldovan, 2015)

Soacra mare era invitată să vină să-și vază nora, iar soacra mică ginerele, prin strigături care înfățișau calitățile mirilor, ori satirizau moravurile privind relațiile nu totdeauna armonioase dintre tinerii căsătoriți și soacrele lor:

„Ieși afară, soacră mare,

Că ai o noră ca o floare

Și-un băiat ca un păun,

Și-o legat capu-deacum.”

sau

”Ieși afară, soacră mare,

Că aducem cheptănătoare.

Pe unde te-o cheptana,

Șapte ani nu te-o mânca.”

Iar pentru soacra mică:

„Ieși afară, soacră mică,

Ori de ginere ți-i frică?

Da n-are de ce să-ți fie,

Că îi om de omenie

Cu cămașă și cheptar

Și cu bani în buzunar. ”

sau

„Ieși afară, soacră mică,

Ori de ginere ți-i frică?

Ginerele-i om milos,

Nu te bate cu băț gros,

Ci te bate cu subțire,

Da te bate-n toate zilele.” ( Mărioara Moldovan, 2015)

Soacrele ieșeau bucuroase din casă și își primeau copii îmbrățișându-i, și îi invitau în casă, apoi intrau în casă nașii și ceilalți nuntași și se așezau cu toții la mesele întinse pentu „masa mare” de prânz.

2.2.2 Ospățul

La ospăț mirii stateau în fruntea mesei, incadrați de nași, urmau de o parte și de alta invitații nașilor și apoi ceilalți nuntași. Tinerii, fete și feciori, se așezau la ultima masă. Ospățul începea cu intonarea în cor a cântecului „ În Cana Galileii”:

„La nunta ce s-a aflat

În Cana Galileii,

Fosta și Iisus chemat

În Cana Galileii

Maică-sa din grai grăia;

În Cana Galileii

Fiul meu cel prea dulce,

În Cana Galileii

Iată Iisus a poruncit

În Cana Galileii

Să se umple șase vase,

În Cana Galileii

Șase vase pline rase.

În Cana Galileii

Și Iisus a poruncit

În Cana Galileii

Să se dea întâi la nun.

În Cana Galileii

Să guste vinu de-i bun.

În Cana Galileii

Nunu dacă a gustat,

În Cana Galileii

Cu glas mare a strigat:

În Cana Galileii

De unde este acest vin.

În Cana Galileii

De este așa bun?

În Cana Galileii.” (varianta locală – Valeria U., 2015)

Masa era îmbelșugată, începea cu supa de tăiței și cu carnea: „U, ui, ui, gaină sură/ ieri cântai la noi pe șură,/ Astăzi ești la nunu-n mână.” (Ița, 2015) Nu lipseau nici strigăturile adresate miresei, unele prezentându-i căsătoria încheiată ca o soluție fericită.

Aceastea erau de fapt menite să-i potolească părerea de rău pe care o încerca la despărțirea de viața de fată:

„Miresucă, draga mea,

Mulțămește maică-ta

Că te-a făcut frumușea

Și ti-o dat cui o vrut ea.

Ți-o făcut păru creț

Și te-o dat pe mare preț,

În curte cu ziduri multe

Și la oamenii de frunte.” (Bordeanu – Nicolae U., 2015)

Altele făceau miresei recomandări de bună comportare în căsnicie:

„Dragă, miresuica mea

Să fi bună ca pita,

Harnică ca soacră-ta.

Să fi iute ca chiperu,

Să te placă bărbățelu.” (Bordeanu – Nicolae U., 2015)

Nunii, care erau personaje principale ale ospățului, după miri, erau ținta glumelor celor mai poznașe, exprimate prin strigături. Vădenii, oameni „sfătoși” și cu haz, au creat și adaptat versuri pline de umor la adresa acestora:

”Câtu-i nunu de voinic, / Nuna are ibovnic.

Câtu-i nuna de voinică, / Nunu are ibovnică.” (Valeria U., 2015)

Alte strigături ironizau pe un ton ascuțit, cusururi închipuite nașilor: Ia uitați la nunu mare/ Cum golește la pahare, / De parc-ar curge la vale. (Ița, 2015)

Hora miresii

Când masa de prânz (ospățul mare) lua sfârșit, nunta se muta din casă în uliță unde mirii și nașii, fete și feciori, bătrânii și bătrânele se prindeau în joc – se juca „hora miresii”. În timpul jocului o femeie intra în horă și așeza la mijloc o oală de pământ plină cu apă și busuioc. Mireasa apropiindu-se de oală cu șirul horei o lovea cu piciorul. Oala se răsturna, fără să se spargă, varsându-se doar apa. Din joc țâșnea pe loc strigătura, cu sens de urare: Dă, mireasă, cu piciorul,/ La anu să ai ficioru. (Mărioara Moldovan,2015). Femeia lua oala, o umplea cu apa iar și o așeza în horă. Mireasa o lovea și o răsturna, atunci se striga : „Dă, mireasă cu talpa, / La anu să ai fata.” (Mărioara Moldovan,2015). Figura se repeta pentru a treia oară, când din joc răsuna o strigătură cu tâlc: „Dați cu hora cît mai mare, / Că mireasa-i fată mare.” (Mărioara Moldovan,2015). Cu acestea „hora miresii” era terminată. Lovirea oalei de trei ori cu piciorul și vărsarea repetată a apei din ea, fără ca aceasta să crape sau să se spargă, era o practică arhaică din universul magic al nunții străvechi, simbolizând fecunditatea și virginitatea fetei.

Cererea colacului

Este unul dintre cele mai amuzante momente ale nunții tradiționale. După miezul nopții, nașii fiind obosiți, se retrag la casa lor, însă mirele și cu feciorii merg acasă la aceștia și dupa un joc, o horă și o sârbă se întorc la casa miresei, ajunși acolo, găsesc ușa blocată și lume multă adunată să asiste la cererea colacului și a miresii. Fiind opriți să intre în casă și întrebați ce caută și ce doresc, câțiva flăcăi înaintau și aranjau un scurt dialog cu cei postați în ușă, după care unul din ei rostea orația de „cerere a colacului”, o orație lungă. ( vezi pagina Anexe – pag. 68)

Rudele par să nu mai vrea să lase mireasa să se întoarcă la mire, și încearcă să îl păcălească oferindu-i altă mireasă. Era scoasă mai întai o copilă, replica era dată pe loc:

„Va fi asta când va fi!

Da acum alta mai frumosă,

Din casă să iasă,

Cu busuioc să ne stropească.

Mai ales pe domnu mire,

S-o poată strânge mai bine!.” (Valeria U., 2015)

Cei din casă scoteau atunci o babă și/sau o papusă de zdrențe, iar dupa multe negocieri își făcea apariția mireasa în noua sa ținută vestimentară, haine cu care obișnuia să se îmbrace în zilele de sărbători, ieșea condusă de nașă in mijlocul jocului ocolindu-l de 3 ori, probabil acest ocol reprezentând un rit magic. Se mai jucau trei jocuri și mergeau cu toții în casă pentru masa de seară.

Cinstea

După ce masa de seară se sfărșea avea loc „cinstea”, datină de veche tradiție, care în trecut consta într-o contribuție modestă a oaspeților la cheltuielile făcute cu nunta. Era precedat de darurile făcute între nuntași . Socrii dăruiau nunului o găină și doi colaci frumoși. Cel care ducea gaina striga:

„Foaie verde, busuioc

Faceți-mi un pic de loc.

Că io viu cu ceteraș

Cu găina la nănaș.” (Ița, 2015)

Darul găinii se făcea într-un cadru foarte teatral, exagerat de comic și vesel specific Vadului. Doi sau trei nuntași travestiți în vânători se prefăceau că doar ce au venit de la pădure și au vânat găina, fiecare arătând foarte caraghios costumat. Datul găinii se încheia cu strigătura unei femei:

”U, iu, iu, găină sură

Asară cântai la noi pe șură

Și-acum ești la nunu-n gură.” (Ița, 2015) .

Nunul scobea apoi cu cuțitul unul din colacii primiți în dar de la socrii și punea în el o sumă de bani, apoi chema pe sucăciță (bucătăreasă) și-i da colacul ca plată din partea lui pentru gătirea cu gust a mâncărurilor servite la masă.

Semnul începerii cinstei pentru ceilalți nuntași era plosca cu vin. Nunul primea o ploscă cu vin împodobită cu panglică roșie din care gusta și închina și o da mai departe să „umble” roată pe la toate mesele. Acestea fiind urmate de un fel de discurs al nunului ce îndemna nuntașii să cinstească pe miri și părinții acestora pentru truda depusă. „Cinstiți nuntași, socrul mare cu socrul mic au ostenit și s-au trudit de ne-au omenit cu bucate bune, apoi cu paharu cu vin.. ș.a.”. Cinstea începea chiar cu nașul, care spunea cu glas tare ce sumă oferă ca „dar de nuntă”, dacă acesta da puțin, deși se știa că are posibilități de mai mult, femeile de la mese strigau ironic: „Nunule, nebunule/ Ce-ai făcut cu sutele?/ Le-ai beut cu mândrele?” (Mărioara Moldovan, 2015) Și tot felul de alte strigături pentru a îndemna nunul să dea cât mai mult.

Urmau apoi la dar într-o ordine prestabilită: socrii mari si mici, frații și surorile mirilor, invitații nașilor, ai socrilor mari și mici și la urmă tineretul.

După daruri și „Cinste”, nuntașii ieșeau cu toții în curte, unde începe „jocul miresii”. Pe o melodie de polcă, poșovoaică sau învârtită, cântată la vioară, de un muzicant iscusit, mireasa juca primul joc cu mirele și apoi rând pe rând cu oaspeții, într-un val vârtej neîntrerupt, cu toți aceia care doreau „să joace mireasa”. Cu această ocazie, amatorii de joc puneau miresii o sumă de bani într-o farfurie de pe masă, – aceasta reprezenta „gorșița”. După „ gorșița” jocul continua în curte sau în casă până în zori. Se auzeau acum și unele strigători cu tendință, dar nu indecente, la adresa miresei:

„Mireasa s-o lăudat,

Că și-a pus la șurț lăcat.

Da s-aibă și zăce lăcate,

Mirele le strică toate.” (Mărioara Moldovan, 2015)

2.3 „Zama Acră” – Luni

A treia zi, adică luni după-masă, dacă mireasa pleca să locuiască la socrii, se aduceau “terfele”(zestrea miresei). Totul era pregătit cu meșteșug, obiecte de împodobit interiorul casei: „lepedeauă”, cuverturi, „chindeauă”, fețe de masă și perne (douăsprezece la număr). Când se ajungea la casa mirelui se striga:

„Ieși afară soacră mare.

Ți-aducem pe noru-ta,

Să-mpodobească casa,

Și pe pat și pe scrinel,

S-o facă ca pe-un inel.”

Și începeau să laude hărnicia fetei și a familiei din care provenea:

„Uitați-vă muieri bune,

Câte lepedeauă-i pune.

Și le poate numara

Că-s făcute cu mâna,

Cu arnici și cu matasă,

Că-i mireasă aleasă.„

În timp ce dădeau din mână în mână lucrurile, strigau:

„Uite una, uite două

Uite douăzeci și două.

Uite două, uite trei.

Făcute de mâna ei.

Uite trei și uite patru

Nu-s aduse de la altu’.

Uite patru, uite cinci

Toate să rămâie-aici.

Uite cinci și uite șase

Tot cu fire de mătase.

Uite șapte, uite opt.

Numărați că nu mai pot.

Uite nouă, uite zece

De-aicea să nu mai plece.”

Nuntașii se adunau din nou și nunta continua. Femeile măritate încingeau câte o ficiorească, de se întreceau cu bărbații. Se jucau și jocuri mai vechi atunci: “resteul”, “hodoroaga”, “sârba beților”, “lepedeul”. La masă, de data aceasta, supa era înlocuita cu „zama acră” (zama conciului), restul meniului fiind asemănător celui de duminică.

Când distracția era în toi, către ziuă, urma un alt moment distractiv. Erau aduse niște ițe pentru soacre și hamuri pentru socrii și aceștia trebuiau să joace spre deliciul tuturor, în tot acest timp, nuntașii strigau tot felul de strigături la adresa socrilor, acest lucru se întâmpla, când parinții iși căsătoreau ultimul copil ce rămânea „pe curte”.

Și așa cheful ținea până în zorii zilei, de cele mai multe ori chiar și până în miezul zilei, iar la nunțile de soi veselia ținea până după apusul soarelui… Astfel nuntașii se simțeau bine trei zile și trei nopți, precum numai în basme auzi că s-ar întâmpla și precum nimeni n-ar crede că se întâmplă. Iar tinerii casătoriți pornesc în viață cu gândul că nimeni și nimic nu îi va putea despărți, și cădrumul lor împreună va continua până la adânci bătrâneți.

Deși tinerii din zilele noastre tind să dorească să aibă o nuntă mai modernă, totuși la tradiție nu se renunță complet, principalele caracteristici ale nunții tradiționale se păstrează și acum.

Concluzii

Spunea Lucian Blaga în poezia Sufletul Satului, „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”, această poezie caracterizează cel mai bine satul Vad, un sat liniștit la poalele munților, unde totul pare sacrcu și mitic, unde oamenii încă sunt neaoși și nimic nu le perturbă vechile credințe și datini:

„Copilo, pune-ți mânile pe genunchii mei.

Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,

și inima-ți zvâcnește mai rar,

ca și cum nu ți-ar bate în piept,

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire

și dacă ți-ai sângerat picioarele

te așezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.

Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,

ca un miros sfios de iarbă tăiată,

ca o cădere de fum din streșini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte înalte.”

Prezenta lucrare și-a propus, lucru ce s-a și înfăptuit, să facă o incursiune în spațiul mitic al satelor din zona Făgărașului, dar în mod special asupra satului Vad, unde conservarea satului s-a produs prin folclor, obiceiuri sau tradiții ce dăinuiesc de sute de ani. Satul este unul pitoresc în care meseria de bază este încă agricultura, deși tehnica este în floare, sătenii, preponderent în vârstă sunt legați încă de trecut și de datini, fiecare sărbătoare este păstrată cu sfințenie, fiecare obicei este pus la loc de rânduire. Obiceiurile sau datinile cum sunt cunoscute în sat provin din cultura ancestrală a generaților de mult apuse ce au definit inima culturală a satului și ce au pus bazele noilor generați. Aceste datini pentru orășeni sunt doar simple obiceiuri folclorice, fără de înțelesuri; nu o să poți niciodată să înțelegi și să simți lirica populară dacă sufletul nu-ți aparține ei; trebuie să ai în sânge acel „ceva” care te poate conecta.

La baza lucrării _________________________ stă o cercetare în teren întreprinsă in verile anilor 2014 și 2015 și are 12 informatori fără de care această cercetare ar fi fost imposibilă, trebuie menționat că uni dintre acești au decedat, nu de mult timp, dar conștiința lor va preservată prin lucrarea de față: Bordeanu – Nicolae U.– Urian Nicolae; Cîrstea Angela – Cîrstea Angela; Livia, 2015 – Boier Livia, 2015; Ghiță Langa – Langa Gheorghe; Ița – Rotaru Valeria; Mana Ileana – Rusnac Ileana (decedată); Măriuca – Strâmbu Maria (decedată); Mărioara Moldovan – Moldovan Maria; Valeria U. – Urian Valeria; Soții Minovici – Iminovici Valeriu și Iminovici Valeria; Popa Ioan dar și Faron George; cercetare prin care demonstrăm relevanța lucrării. Deși satul are deja o monografie, scrisă de doamna Viorica Eugenia Stoica cu numele Du-mă, dorule, acasă…în Vadul din Țara Făgărașului” publicată la Editura „Negru Vodă” în Făgăraș, 2013, această monografie nu explorează atât de mult zona folclorică.

Dacă prin capitoul întâi, ce este un capitol istoric și geografic am reușit să argumentăm valoare și valențele folclorului, debutul capitolului facându-se sub o notă istorică asupra satului Vad, asupra atestării georaf-istorice dar și o mică prezentare a spiritului poporului și a mentalității. Prin papitolul doi ce reprezintă o analiză detailiată a tânărului copil în drumul lui spre maturitate am demonstrat strânsa legătură dintre obiceiurile folclorice și relevanța acestora în rolul formator al copilului. Capitolul începe printr-un subcapitol ce face o incursiune în viața copiilor și a jocurilor ce îi definesc ca și caractere; jocuri formatoare de personalități ce nu pot lipsi din economia satului. În cel de-al doilea subcapitol vom purcede în tainele tânărului, ale freamătelor și grijilor ce îl întăresc ca și caracter, pregătindu-l pentru viitoarea viață de familie, toate acestea vor fi tratate într-o nuanță veselă, deoarece tinerețea este cel unul dintre cele mai frumoase momente ale vieții pentru că apar primele iubirii și mereu există posibilități de distracție, conferite de „șezători”, „joc și bal” dar și de „ceata de fecior” pentru băiatul ce va devenii bărbat. Capitolul se încheie într-o nuanță mai tristă pentru că cel de al treilea subcapitol tratează momentul de cumpănă din viața tânărului ce este luat cătană. Ultimul capitol ilustrează cel mai important eveniment din viața satului, dar mai ales a tinerilor, nunta. În acest capitol vom descoperii și analiza toate momentele principale, dar mai ales pregătirile de nuntă și forfota ce preceda evenimentul fastuos. Cele mai importante aspecte ale acestui capitol sunt date de faptul că este o cercetare unică și detaliată a fiecărui pas premergător nunții dar mai ales o descriere scurta a fiecarui detaliu al nunții de la masă la costumul mirelui, la rochii miresei și la modul cum aceasta era făcută.

Prin toate cele expuse mai sus am argument importanța lucrării de față, lucrare ce își propune să reînsuflețeasă dorința de cunoaștere folclorică dar și să facă o anliză și cercetare folclorică de mare acuratețe a vieții mistice din cultura satului, a tuturor riturilor și obiceiurilor ce o caracterizează și o definesc.

Anexe

1. Glosar de termeni regionali sau arhaici

a înzestra – procesul prin care părinții tinerilor oferă „zestrea”;

a mijii – acțiune prin care unul dintre copii stă la colț cu ochii inchiși în timp ce ceilalți se ascund;

a se chitula – a se ascunde;

androc – fustă creață groasă de stofă neagră (port popular);

astrahan – se referă la căciulă de astran, căciulă din piele de miel din rasa astrahan;

baneficiarii „dotei” – mirii;

bălțată – un animal în minim două culori ( ex: o vacă albă cu pete negre)

bunghi – nasturi;

cătănie – armată;

chindeauă – prosop;

chindeie – un fel de prosop, țesut mai special, de pus la icoane. ( ex. motive florale);

chitulat – ascuns;

cioacla – o sanie lată de lemn;

crâșmar – cel care se ocupă de procurarea băuturilor și vinderea acestora;

cuvertură – invelitoare folosită pentru a acoperii o masă, un pat sau o persoană când doarme;

de-a lapta-n perete – minge;

de-a țurca – băț scurt ascuțit la ambele capete;

delucean – deal mic;

dota – zestrea;

drigană – femela bivolului;

fachiolul – voal miresii;

fodori – volănașe;

giolgi – pânză albă de casă;

glajă – sticlă;

gorșița – amatorii de joc puneau miresii o sumă de bani într-o farfurie de pe masă, aceasta reprezenând „gorșița”

hodoroagă – lucruri vechi;

ibovnic/ibovnică – iubit-amant;

ie – cămașă țărănească.

jugăre, găleți, ferdele, blide – măsurători de teren.

laibăr – vestă;

lăuta din coceni – „vioară”;

lepedeauă – cearceafuri din pânză de casă;

lepedeu – cuverură sau lepedeaută;

maialuri – „jocuri” organizate în pădurea Vadului

mâța de lemn – patine;

mireasa era gătită – aranjată, îmăodobită;

neaoș – autentic, adevărat, curat, veritabil;

osie – axul de la roțile căruței;

plocoane – daruri;

polcă – dans;

postav – stofă groasă din lână, țesută la „război”;

poșovoaică – dans;

prăsele – mânerul cuțitului, de lemn su fier;

pumnaș/i – manșetele cămășii la băieți;

raful – roți făcute din lemn cu întăritură de fier;

râmător – porc;

resteul – un fel de siguranță pentru a nu scăpa animale din jug;

sârba beților – un dans amuzant de sârbă;

scurmătoare – găini;

stegar – cel care poartă steagul;

sucăciță – bucătăreasă;

uzanțe – lucruri făcute de obicei;

volane – încrețituri de material ce se pun la mâneci sau la fustă;

zestre – bunurile oferite de parinți tinerilor căsătoriți pentru începulul vieții de cuplu.

2. Selecție poze

ceata de feciori din anul 1973

ceata de feciori din anul 1974

bărbați dansând Fecioreasca

bărbați dansând Fecioreasca

croirea „rochiei de mireasă”

fete „gătite” de joc, 1977

de sărbători la Vad

„Plugarul” obicei specific Vadului

3. Alte cântece importante

Cântecul specific, cântat la „cerea colacului”:

„Bună vreme, dumneavoastră,

Întâi a doua și a treia oară.

Noi la dumneavoastră când am vint,

Tare bine ne-ați cinstit.

De mâncare că ne-ați dat,

Măcar că nici n-am gustat.

De beut înc-am avut,

Măcar că nici n-am beut.

Da noi tot ne-am străduit

Și-am adus o secerătoare mare

Care seceră-ntr-o zi de vară

Șapte clăi de secară.

Iară toamna când ziua-i mică

Seceră tri de hirișcă.

Apăi dumneavoastră catre noi v-ați lăudat

Că ne dați o povară ușoară,

Cât o peană de rândunică.

Noi de la dumneavoastră când am plecat,

O bună povață ne-ați dat:

Că la deal să-nchedecăm caru`,

Și la vale caii.

Noi din sat când am ieșit

Un deal mare ni sa ivit,

Caru` l-am închedecat,

Caii am despedecat,

Cu chiu și cu amar

Am suit noi caru-n deal.

La vale când am pornit,

Când caru peste cai,

Când caii peste car.

Dedesupt, la delucean

Peste-o tină mare am dat,

Osiile pe pământ s-o așezat

Și domnu nun o ridicat cu dor

De-o rămas cu capu` gol.

Iar nuna, nebuna,

Bat-o soarele și luna,

Sta deoparte și râdea

Și către popor zicea:

Acum jupâne vornice de loc,

Dumnezeu să-ți dea noroc,

Intra-n casă

Și aruncă-ți ochii pe masă,

Că-i un colac de grâu împletit

Pe sama la al nost mire gătit.

Și-o năframă cusută,

Si-n ea galbeni o sută.

Adu-o cu bucurie

Și la al nost mire cinstește.

Și-o jumătate de rachiu

Să dai să-ți închin.

Că vorbă multă să nu fie

Și Dumnezeu să ne țâie,

Că glaja nu-i mai vedea

Nici rachiu din ea.” (Emilian Boeriu – manuscris)

4. Informatori

Bordeanu – Nicolae U. – Urian Nicolae

Cîrstea Angela – Cîrstea Angela

Livia, 2015 – Boier Livia, 2015

Ghiță Langa – Langa Gheorghe

Ița – Rotaru Valeria

Mana Ileana – Rusnac Ileana

Măriuca – Strâmbu Maria

Mărioara Moldovan – Moldovan Maria

Valeria U. – Urian Valeria

Soții Minovici – Iminovici Valeriu și Iminovici Valeria

Alți informatori: Popa Ioan

Faron George

Bibliografie

1. Bibliografie primară

Elena Basso Stanescu, Nunta intre ritual si spectacol, ed. Mega, 2013

Elena D.O. Sevastos, Literatura populară, ed. Minerva, București, 1990

Ion Seuleanu, Dincoace de sacru, dincolo de profan, ed. Timpomur, Târgu Mureș, 1994

Mihai Pop, Folclor Românesc I. Teorie și metodă, ed. Grai și Suflet – Cultura Națională, București, 1998

Mihai Pop, Folclor Românesc II. Texte și interpretări, ed. Grai și Suflet – Cultura Națională, București, 1998

Ovidiu Bârlea, Folclor Românesc I, Editura Minerva, București, 1981

Ovidiu Bârlea, Folclor Românesc II, Editura Minerva, București, 1983

Sabina Ispas, Doina Truță, Lirica de dragoste, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1985

Simion Florea Marian, Nașterea, nunta, înmormântarea la români, ed. Saeculumm, București, 2015

2. Bibliografie selectivă

Academia Română, Institutul de Istorie a Artei „G.Oprescu” , Dicționar de termeni muzicali, ed. Enciclopedică, 2010

Balázs Lajos, Folclor. Noțiuni generale de folclor și poetică populară, ed. Scientia Kiadó, Kolozsvár, 2003

Constantin Dragulescu, Jucăriile din plante – Tipologie și descriere, în Studii și Comunicări de Etnologie, tom IX, SIBIU, 1995

Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, București, Editura Eminescu, 1987,

Emilia Comișel, Folclorul copiilor. Studiu și antologie, ed. Editura Muzicală, București, 1982

Ionela Săvescu, Evenimentul zilei, 28 decembrie 2008 http://www.evz.ro/calusul-dansul-sacru-al-dacilor-833762.html [Accesat în 20 Iunie 2016].

L. Blaga, Trilogia Culturii: Spațiul Mioritic: Despre dor, București, Ed. Cartea Românească, 1933

Lucian Blaga, Sufletul Satului, accesat online http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/sufletul.php [accesat în 13 iunie 2016].

Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești, ediție revăzută Postfața de Rodica Zante, editura Univers, București 1999

Nicules Varone, Diționarul jocurilor populare românești, ed. Litera, București, 1979

Ovid Densusianu, Vieața păstorească în poezia noastră populară, Editura pentru Literatură,București, 1966,

Ovidiu Bârlea, Folclor Românesc I, Editura Minerva, București, 1981

Pavel Ruxăndoiu, Folclorul literar în contextul culturii populare românești, Editura „Grai și Suflet-Cultura Națională”, București, 2001,

Remus Răzvan. (2011). Ceata de feciori din Vad- Brașov. [online] Blogul lui Remus Rasvan. Disponibil la: https://rasvanremus.wordpress.com/2011/01/04/ceata-de-feciori-din-vad-brasov/ [Accesat în 16 Aug. 2015].

Tache Papahagi, Mic dicționar folcloric. Spicuiri folclorice și etnografice comparate, EdituraMinerva, București, 1979.

Viorica Eugenia Stoica, Du-mă, dorule, acasă…în Vadul din Țara Făgărașului”, Editura „Negru Vodă”, Făgăraș, 2013