Cadrul General Privind Privatizarea

CAP 1. PROCESUL DE PRIVATIZARE

Privatizarea-concept și evoluție

Privatizarea constă în transferul activelor care sunt în proprietatea statului sau a societăților comerciale cu capital majoritar de stat către investitori privați. În România, primul pas în vederea privatizării a fost constituit de adoptarea Legii nr.15/1990, prin care fostele întreprinderi de stat din vremea regimului comunist au fost transformate în societăți comerciale sau regii autonome.

O altă definiție a privatizării este aceea că reprezintă transferul activelor și serviciilor publice din mâinile statului în mâini private. Ca urmare, ea presupune activități ce merg de la vânzarea unor întreprinderi proprietate de stat la realizarea serviciilor publice cu contractanți privați.

Procesul de privatizare propriu-zisă a fost inițiat pe baza Legii nr. 58/1991. Conform acestei legi, atribuția de privatizare a societăților comerciale aflate în proprietatea statului revenea unei instituții specializate, nou-create, denumită Fondul Proprietății de Stat (FPS). Instituția și-a schimbat denumirea în 2001, în Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Proprietății Statului (APAPS), iar în 2004 a fost redenumită Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS).

În conformitate cu Legea nr.58/1991, participațiile statului la societățile comerciale constituite pe baza Legii nr.15/1990 erau transferate, în proporție de 30% către cinci fonduri regionale ale proprietății private, restul de 70% rămânând în proprietatea statului și trecând în gestiunea FPS.

În cursul anilor '90 procesul de privatizare s-a derulat în mod lent. Astfel deși prin legea din anul 1991, se prevedea că privatizarea va trebui finalizată până la sfârșitul anului 1998, iar FPS-ul desființat, procesul de privatizare nu este încheiat nici în prezent, iar FPS-ul, chiar dacă și-a schimbat denumirea, continuă să existe.

În urma unor modificări legislative făcute începând cu anul 1997, deciziile privind procesul de privatizare au fost într-o oarecare măsură descentralizate. Deși FPS-ul a continuat să existe, o serie de acțiuni deținute de acesta au fost transferate altor autorități ale administrației publice, centrale și locale.

În prezent, procesul de privatizare este aproape încheiat. Principalele societăți care sunt încă în proprietatea statului, dar a căror vânzare este în curs de desfășurare sau se preconizează pentru viitorul apropiat sunt marii furnizorii de utilități (în special de energie eletrică).

Obiectivele privatizării și scurtă prezentare a cadrului general

Urmând strategia guvernamentală, Autoritatea pentru Privatizare are ca principale obiective:

vânzarea către sectorul privat, prin metodele prevăzute de lege, a pachetelor de acțiuni deținute de stat în societățile comerciale;

administrarea, în calitate de acționar semnificativ sau majoritar, după caz, a societăților comerciale aflate în portofoliu, la care statul deține acțiuni;

controlul cu privire la modul în care sunt respectate clauzele din contractele de privatizare, precum și supravegherea societăților în cauză în ceea ce privește gradul de realizare a performanțelor economice și financiare asumate prin contractul de privatizare;

restructurarea societăților comerciale și acordarea asistenței financiare necesare retehnologizării și modernizării acestora;

transferul, în condițiile legii, către unele ministere și autorități publice locale a activității de administrare și vânzare a acțiunilor deținute de Autoritatea pentru Privatizare în societățile comerciale, în scopul accelerării procesului de privatizare și întăririi controlului în perioada post-privatizare.

1.2.1 Reforma proprietății ca obiectiv al privatizării

Reforma economică vizează o schimbare esențială în structurile tehnologice, economice, precum și în mecanismele de funcționare a economiei, care să corespundă criteriilor de eficiență economică, ecologică și socială.

În țara noastră, refoma economică actuală se identifică, de fapt, cu tranziția la economia de piață, prin care economia românească puternic centralizată, cu numeroase distorsiuni sub raport tehnico – științific și economic, va evolua către o structură cu mecanisme de piață bine definite, spre rentabilizarea tuturor activităților, prin valorificarea eficientă a posibilităților pe baza favorabilităților pieței și prin folosirea tehnologiilor avansate.

Obiectivul central al reformei proprietății este dezetatizarea (privatizarea) fundamentat pe observația că statul se dovedește mai degrabă un administrator ineficient al economiei.

Privatizarea vizează înlăturarea monopolului unei forme de proprietate, asigurarea pluralismului formelor de proprietate și a unei conlucrări concrete, eficiente între acestea. Se creează, astfel, cadrul favorabil manifestării libertății de acțiune, liberei inițiative, promovării competenței, performanței, precum și unei motivații reale pentru muncă, pentru eficiență.

Privatizarea ca și proces complex al reformei, schimbă în mod esențial sensul actelor de justiție, de drept. Primul pas care a trebuit făcut a fost crearea cadrului legal cuprinzător și coerent prin care să fie definite atât obiectivele principale și criteriile privatizării, cât și măsurile practice de natură economică, instituțională, organizatorică și executivă menite să contribuie la înfăptuirea transferului de proprietate. Astfel, s-a consfințit, prin Constituție, existența în economie atât a proprietății publice, cât și a proprietății private; a fost elaborată Legea fondului funciar, ce consfințește dreptul de proprietate privată și publică în agricultură; au fost adoptate Legea privatizării și Legea accelerării privatizării.

Reforma economică în domeniul proprietății cuprinde mai multe aspecte:

Privatizarea prin transferul proprietății de stat către sectorul particular, prin asigurarea distribuirii echivalentului unei părți (de cca 30%), stabilită prin lege, din capitalul social al societăților comerciale către cetățenii români îndreptățiți și prin vânzarea de acțiuni. Aceasta se realizează având ca suport legislativ Legea cu privire la înființarea societăților comerciale.

Intreprinderile de stat au fost transformate în societăți comerciale, respectiv, în societăți pe acțiuni. Societățile comerciale pot să se bazeze pe proprietatea particulară, de stat sau mixtă, toate desfășurându-și activitatea pe principiile pieței. În măsura în care restructurarea are loc în acelaș timp cu privatizarea, iar problema care se ridică este cea a capitalului, un rol important îl are și proprietatea mixtă, cu participarea capitalului atât autohton, cât și străin.

Legea privind regimul investițiilor străine (35/1991) consfințește cadrul legal al acestora, ca și o serie de facilități. Participarea efectivă a întreprinzătorului străin mărește interesul și răspunderea acestuia de a aduce tehnologii noi, de a reduce costul investiției și timpul punerii în funcțiune, de a spori eficiența întregii activități, de a ocupa segmente favorabile pe piețele de desfacere, etc.

Stabilirea domeniilor de activitate ce se bazează pe proprietatea publică. A fost necesară asigurarea cadrului legislativ pentru înființarea și funcționarea regiilor autonome. Existența proprietății publice și respectiv a sectorului public răspunde unor cerințe și anume: protejarea bogățiilor solului și subsolului; dezvoltarea unor sectoare de rnaximă importanță, strategice sau mai puțin rentabile (energie electrică, energie nucleară, poșta și telecomunicațiile, sisteme de irigații și îmbunătățiri funciare, etc.); obținerea de venituri mai ales pe seama unor produse de monopol (alcool, tutun, unele plante tehnice); asigurarea resurselor necesare pentru susținerea apărării, asistenței sociale, etc.

Crearea intreprinderilor mici și mijlocii bazate pe proprietatea privată.

Reconstituirea dreptului de proprietate pentru membrii fostelor cooperative agricole colective și alți cetățeni care cer și sunt îndreptățiți să primească pământ.

Transformarea intreprinderilor agricole de stat în societăți comerciale și privatizarea lor. Pot fi acționari în societățile comerciale de acest fel și cetățeni ale căror terenuri sunt în cadrul acestora (Legea 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere).

Constituirea unor asociații agricole pe baza liberei voințe a țăranilor, terenul rămânând în proprietatea fiecărui asociat. Deja 25% din totalul terenurilor sunt cuprinse în asemenea asociații agricole. O nouă lege a cooperativei va stabili clar statutul juridic al proprietății și al formelor de organizare a activității în agricultură (individuale, asociații, societăți comerciale pe acțiuni, cooperative), principiile și normele de constituire, precum și activitatea acestor organizații.

Este necesar a se promova o asemenea legislație care să favorizeze o structură a exploatărilor agricole capabilă să utilizeze tehnici și tehnologii moderne, să asigure folosirea eficientă a factorilor de producție, să asigure produsele agricole pentru populație și pentru export.

Se dorea un sistem economic în cadrul căruia formele de proprietate să cunoască un tratament egal, funcționarea economiei să se bazeze pe acțiunile și opțiunile individuale, libere, ale agenților economici particulari sau de stat, fără constrângeri administrative, în cadrul legislativ dat de statul democratic, prin respectarea regulilor pieței libere.

1.3. Managementul procesului de privatizare

Activitatea de privatizare a Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului s-a desfășurat în conformitate cu prevederile Programului de guvernare în perioada 2001 – 2004 și cu prevederile programelor și angajamentelor asumate în relația cu organismele internaționale – Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Uniunea Europeană și NATO.

Politicile publice cu privire la restructurare și privatizare se vor orienta către marile societăți comerciale, urmărirea contractelor încheiate și restructurarea pe criterii de competitivitate a societăților cu capital majoritar de stat.

Măsurile pe care Guvernul le are în vedere sunt următoarele:

Transparența și corectitudinea procesului de privatizare;

Aplicarea de programe complexe de privatizare, cu asistență financiară internațională pentru societățile mari, de importanță deosebită pentru economia națională;

Elaborarea de programe specifice de privatizare pentru societățile comerciale situate în zone cu impact social major;

Elaborarea unor contracte de privatizare cu clauze care să asigure modernizarea, dezvoltarea și eficientizarea activității societăților în urma privatizării;

Continuarea procesului de privatizare a sectorului bancar;

Utilizarea unui complex de metode de privatizare, cu accent pe privatizarea prin piața de capital;

Majorări de capital în societățile comerciale de importanță deosebită, urmând ca ponderea sectorului de stat în aceste societăți să se reducă substanțial în timp;

Urgentarea privatizării societăților comerciale aflate în curs de lichidare în vederea reîntoarcerii acestora în circuitul economic.

Inițierea unui program reușit de privatizare necesită elaborarea unei strategii care să conțină o serie de părți esențiale, iar acestea sunt:

Crearea unui mediu economic favorabil proprietății private, înainte de a gândi la elaborarea unui plan de privatizare. Această sarcină implică revizuirea sistemului fiscal și a legislației referitoare la drepturile de proprietate, spre a fi sigur că climatul impozitelor este adecvat și că legislația referitoare la drepturile de proprietate privată constituie o bază pentru a asigura și a proteja valorile noilor proprietari, precum și a stimula dezvoltarea piețelor locale de capital.

Debutul cu un program serios de informare a publicului. După ce s-au revizuit sistemul fiscal și legislativ și s-a ajuns la concluzia că ele nu vor pune probleme serioase, primul pas în gândirea modului cum trebuie făcută privatizarea îl reprezintă asigurarea unui suport politic al electoratului pentt politic al electoratului pentru privatizare, un mediu favorabil care să fie posibilă și să se încurajeze privatizarea. Pe scurt, aceasta înseamnă, dezvoltarea acelor priorități care să permită populației să perceapă avantajele privatizării și care arată că poate fi înfăptuită fără dificultăți majore.

Organizarea unui program de instruire și formare a specialiștilor în dimensiunile tehnice ale problemei. Aceasta înseamnă a găsi oameni versați în toată imensa varietate de procedee pentru înfăptuirea privatizării- de la concesionarea serviciilor publice la demonopolizarea proprietății firmelor aflate în proprietate publică, fie prin vânzarea de acțiuni, fie, în caz extrem, prin cedarea gratuită a întreprinderii.

Alegerea obiectivelor privatizării care să minimizeze dificultățile și să garanteze succesul. Această sarcină implică stabilirea priorităților și este extrem de importantă. Punctul central al acestui obiectiv constă în concentrarea asupra modului de percepere. Perceperea este esențială, deoarece va determina reacția publicului.

Alegerea tehnicilor și strategiilor ce vor maximiza sprijinul politic al electoratului. Cheia constă în a găsi un electorat care să sprijine privatizarea și a neutraliza sau coopta interesele speciale care i s-ar impune.

Pregătirea întreprinderii pentru privatizare, la nevoie chiar investind în ea. În mod obișnuit, obiectivul privatizării îl constituie o companie publică care a existat o perioadă îndelungată și s-a bazat pe subvenții de la bugetul public. La privatizarea ei, se va porni de la premisa că va trebui să supraviețuiască fără aceste subvenții.

Eliminarea tentației de a suspenda privilegiile speciale întâlnite adeseori în întreprinderile publice. În legătură cu aceste privilegii, cea mai bună abordare poate fi răscumpărarea lor cu bani lichizi, deoarece pe termen lung cumpărarea poate constitui o cale eficientă în abordarea unui element important al cheltuielilor tranzacției.

1.4. Privatizarea ca politică

Situațiile catastrofale rezultate ca urmare a implicării guvernului în administrarea economiilor, mergând până la asumarea rolului de producător de bunuri și servicii în cadrul economiei, nu se întâlnesc doar într-o singură țară, așa cum nu este izolat nici avantajul ce rezultă în mod obișnuit din reducerea acestor activități. Observațiile în timp, din diferite țări oferă o concluzie clară și sistematică: în măsura în care guvernul asigură tuturor indivizilor și firmelor posibilitatea de a produce ceea ce omologii lor din alte țări au dovedit că pot produce pe cale privată, rezultatul este o eficiență economică mai mare, creștere și asigurarea angajării forței de muncă.

Date fiind faptele cunoscute despre eficiența întreprinderilor private, ar putea părea surprinzător faptul că „privatizarea” nu reprezintă în prezent soluția general adoptată. Pe baza acestor date ar fi fost de așteptat ca diferențele dintre părerile politice să se focalizeze doar asupra diversității de mijloace menite să asigure tuturor indivizilor oportunități legale de a întreprinde activități private. Desigur, nepotrivirea dintre aceste concluzii și realitate se explică prin procesul unor firme private și indivizi în obținerea unor privilegii pentru ei pe care nici o piață- dar orice guvern- le poate asigura.

Posibilitățile de privatizare în Argentina și în majoritatea țărilor mai puțin dezvoltate sunt condiționate puternic de mediul mercantilist. Privatizarea realizabilă într-o societate nemercantilă nu poate fi reprodusă într-o societate mercantilă. Aceasta nu înseamnă că nu se pot trage învătăminte din prima, care să fie valabile pentru a doua.

Se adeverește faptul că două procedee consecvente ale programului de privatizare al guvernului Thacher din Marea Britanie oferă direcțiile fundamentale pentru reușita oricărui program de privatizare, în orice țară. Prima dintre acestea este principiul lărgirii numărului deținătorilor de capital în rândul populației. Importanța ei constă în faptul că este vorba de majorarea capitalului deținut în mod individual spre deosebire de participația unui muncitor la un fon de pensii, care la rândul său poate poseda acțiuni ale altor companii. Cealaltă formă de proprietate permite posesorului individual să câștige sau să piardă în funcție de propria hotărâre.

Dorința de proprietate directă, individuală este ilustrată de cazul în care membrii unei uniuni sindicale au fost abilitați, la privatizarea companiei lor, să cumpere acțiuni ale companiei cu un rabat substanțial de preț. În pofida campaniei conducerii sindicale de boicotare a acțiunii, 96% din membrii de sindicat au cumpărat acțiuni. Acești cumpărători primesc în prezent dividende pentru acțiunile lor și percep astfel legătura directă dintre eforturile lor și beneficiile rezultate.

Astfel de măsuri induc modificări de atitudini de la predispoziția pentru protecție, la predispoziția pentru producție. Ele sunt necesare într-o privatizare reușită. Însă, în societățile mercantile, în care fiecare om împărtășește aceeași dorință de protecție și este suspicios în legătură cu câștigurile altuia, fiindcă altcineva trebuie să plătească privatizări propuse care în mod cert ar da rezultate pozitive și ar fi relativ ușor de realizat nu ajung să fie întreprinse deoarece mercantilismul și predispozițiile pe care le induce formează un cerc vicios rezistent.

O concluzie ar putea fi aceea că un guvern trebuie să fie ales având ca platformă privatizarea luării deciziei. O condiție preliminară o constituie alegerile libere și corecte, iar accentul trebuie pus pe viitorul guvern și nu pe cel actual.

CAP. 2 STRATEGII, PRINCIPII, ETAPE ȘI TEHNICI DE RESTRUCTURARE ÎN PROCESUL DE PRIVATIZARE

2.1. Privatizarea, proces de actualitate permanentă

Privatizarea reprezintă un fenomen mondial întâlnit atât în țările occidentale dezvoltate (Franța, Anglia, SUA, Japonia, Italia, etc.) cât și în țările în curs de dezvoltare din America de Sud, Africa, Asia pentru țările Europei Centrale și de Est, privatizarea constituie un element hotărâtor al reformelor economico-sociale în scopul constituirii unei economii bazate pe cerințele pieței.

Analizând diferitele cazuri și experiențe ale privatizării într-o serie de țări, considerăm că și în situația României trebuie să se aibă în vedere respectarea unor condiții de bază pentru a se obține o eficiență economico-socială corespunzătoare în urma acestui proces. În acest sens, condițiile de bază pentru obținerea eficienței în procesul de privatizare sunt:

Privatizarea trebuie să fie efectiv acceptată și susținută atât de majoritatea guvernamentală ce există la un moment dat, cât și de puterile politice, de conducătorii și salariații întreprinderilor respective și mai ales de populația beneficiară. Necesitatea acestui suport al privatizării, în special din partea populației, este esențială putând contribui în mod nemijlocit la succesul măsurilor ce se iau în cadrul acestui amplu proces. De aici, cerința unei informări corespunzătoare a populației privind avantajele și efectele pozitive ale fiecărui caz de privatizare în comparație cu situația apartenenței la sectorul public.

Asigurarea unui mediu înconjurător instituțional și reglementar favorabil privatizării. Este evident că o economie de piață nu se poate dezvolta fără existența unui mediu înconjurător legislativ și instituțional adecvat acestui mecanism economic. Pe plan juridic, dreptul de proprietate trebuie atât recunoscut, cât și respectat, în special privind consecințele acestuia – libertatea de transmitere a obiectului proprietății. Se impun, de asemenea, dezvoltarea dreptului comercial, organizarea tribunalelor comerciale, iar pe plan financiar-contabil stabilirea unor metodologii adecvate de evaluare a patrimoniului întreprinderilor, crearea sau specializarea unor instituții de profil – cabinete de audit, bănci consiliere pentru privatizare, bănci specializate pentru credite pe termen scurt sau mediu în scopul privatizării etc.

Adoptarea unei strategii adecvate pentru privatizare. Privatizarea nu este un fenomen spontan, care să se poată realiza printr-un simplu decret sau lege; este un proces complex care cere timp și mai ales o strategie adecvată în care să se analizeze situația fiecărei întreprinderi publice și să se decidă viitorul acesteia în raport de obiectivele politicii economice corelate cu cerințele pieței și realitățile economico-sociale ale țãrii. Adoptarea strategiei pentru fiecare întreprindere publică necesită o analiză concretă.

Procesul propriu-zis de privatizare necesită atât pricepere, capacitate profesională cât și o serie de garanții juridice care să permită: excluderea riscurilor de fraudă și de corupție; protejarea populației; evitarea înlocuirii monopolului de stat cu un monopol privat, național sau străin; folosirea unor tehnici de privatizare care să se adapteze la situațiile specifice ale țãrii și ale fiecărei întreprinderi în parte, etc…

Cuantificarea efectelor privatizării, în special pe plan economic – creșterea productivității, reducerea costurilor de producție, a tarifelor și prețurilor practicate, îmbunătățirea calității produselor și serviciilor etc. Dacă nu se poate demonstra că privatizarea întreprinderii prezintă avantaje față de menținerea acesteia în sectorul public, este preferabil să se amâne privatizarea respectivei unități.

Limitele privatizării. Analiza actelor de privatizare din țările dezvoltate demonstrează existența în fapt a unor limite referitoare la:

„monopolurile defapt” sau „monopolurile naturale”, care pot să reprezinte întreprinderi care prin activitatea lor dețin în realitate monopolul asupra întregii piețe interne – apă, gaz, transporturile pe cale ferată. În general, aceste întreprinderi au rămas în proprietate publică, însă s-a instituit un sistem de control al costurilor pe care le realizează și implicit al prețurilor practicate astfel încât să se limiteze posibilitatea de a profita de situația lor de monopol;

o limită a privatizării este impusă și de existența unor activități non-profit, serviciile de ajutor social, unele unități cu o slabă rentabilitate, exemplu: activitatea poștei pentru transmiterea corespondenței la locurile izolate; în aceste cazuri, dacă s-ar pune accentul pe rentabilizarea prin privatizarea lor, ar dispărea finalitatea socială a respectivelor unități.

2.2. Principii de bază ale privatizării

Analizând conținutul diferitelor acte normative ce reglementează procesul de privatizare, precum și situațiile concrete ale privatizărilor dintr-o serie de țări dezvoltate, rezultă o serie de principii de bază avute în vedere. Principiile de bază ale privatizării sunt:

Respectarea intereselor patrimoniale ale statului

Pornind de la faptul că patrimoniul unei întreprinderi ce se privatizează reprezintă o parte din avuția națională a țării, se prevăd măsuri speciale pentru a se asigura o evaluare cât mai realistă a respectivelor unități, în condiții de imparțialitate totală. În Franța, de exemplu, există Comisia de Privatizare, care se ocupă în mod direct de evaluarea întreprinderii; comisia este independentă în activitatea sa și se compune din persoane cu o vastă experiență economico-financiară și juridică. Funcțiile de membri în această comisie sunt incompatibile cu orice alte activități retribuite sau nu în alte unități – membri în Consiliul de Administrație, în Consiliul de Supraveghere a unor Întreprinderi, etc. De asemenea, legea impune obligația păstrării secretului profesional și interzice pentru membrii comisiei, pe o perioadă de 5 ani de la încetarea activității de membru al Comisiei, legăturile cu societățile privatizate în urma cărora ar putea obține foloase materiale sau de altă natură. Garanțiile privind păstrarea intereselor patrimoniale ale statului au fost multiplicate prin faptul că evaluarea propriu-zisă a întreprinderii se efectuează în paralel cu o serie de bănci-consiliere atât pentru Guvern, cât și pentru întreprinderea ce se privatizează; de asemenea, evaluările sunt făcute în condițiile în care își desfășoară activitatea și o serie de cabinete de Audit care verifică legalitatea activității unității respective – verificarea contabilității, a respectării legislației.

Protecția intereselor naționale

În unele țări, spre exemplu în Franța, se stabilește o limită maximă a sumei totale a titlurilor cedate direct sau indirect de către stat persoanelor fizice sau juridice străine sau sub control străin. Menționăm că această limită (în Franța maximum 20%) poate fi micșorată prin decret al Ministerului Economiei, Finanțelor și Bugetului dacă protecția intereselor o cere; de exemplu, în cazul privatizării Societății „SAINT-GOBAIN” limita maximă a sumei totale a titlurilor cedate a fost de 15%, iar în cazul Companiei Financiare PARIBAS, această limită a fost fixată la 18%.

Transparența totală a acțiunilor privind privatizarea

Toate acțiunile legate de privatizarea unei întreprinderi trebuie să se desfășoare în condițiile unei informări și ale unei publicități corespunzătoare pentru publicul doritor să participe la privatizare. De asemenea, în dorința de a se asigura o egalitate deplină între cei care achiziționează acțiuni și pentru a se elimina apariția unor privilegii mascate pentru unii participanți, sunt stabilite proceduri stricte pentru vânzarea acțiunilor, cedarea sau schimbarea titlurilor, vânzarea sau renunțarea la dreptul preferențial de subscripție.

Dezvoltarea acționariatului popular

Interesul statutului este de a permite dezvoltarea unui acționariat popular, respectiv de a asigura condițiile participării la procesul de privatizare a unui număr cât mai mare de persoane fizice. În acest scop, sunt stabilite măsuri privind:

încurajarea acționariatului popular atât pentru salariații întreprinderilor ce se privatizează, cât și pentru celelalte categorii ale populației;

obligativitatea statului de a propune salariaților întreprinderii, precum și foștilor salariați ai respectivei unități, dacă au lucrat cel puțin 5 ani în cadrul întreprinderii pe bază de contract de muncă, cumpărarea, în condiții preferențiale, de până la 10% din acțiunile pe care statul le cedează;

posibilitatea fiecărui salariat să solicite cumpărarea de acțiuni, în condiții preferențiale, până la limita unei sume fixate, de regulă maximum de cinci ori plafonul anual al cotizațiilor sale la securitatea socială;

condiții preferențiale pentru salariații unității care achiziționează acțiuni; reducere a prețului fiecărei acțiuni cu 5%, fără obligația păstrării ulterioare a respectivelor acțiuni; reducerea prețului acțiunilor cumpărate cu până la 20% cu obligația însă a păstrării respectivelor acțiuni de către salariați cel puțin 2 ani de la data achiziționării; amânări privind plata acțiunilor cumpărate, până la un termen de 3 ani, perioadă în care titlurile respective sunt blocate până la acoperirea totală a prețului de achiziție; remiterea unor acțiuni gratuite, pentru fiecare acțiune cumpărată direct de la stat se acordă o acțiune gratuită cu obligativitatea păstrării acestora de către salariați cel puțin un an de la data primirii; scutiri de impozite și cotizații sociale pentru avantajele acordate.

Acționariatul popular este favorizat și prin faptul că se poate impune, pentru orice persoană fizică sau juridică, o limită de 5% privind acțiunile cedate de către stat prin procedurile pieței financiare; în acest mod se dă posibilitatea achiziționării de titluri de către mai mulți solicitanți.

Obținerea de resurse financiare suplimentare de către stat

Sumele nete încasate de către stat sunt folosite, de regulă, pentru achitarea unor datorii făcute de stat, precum și pentru dotarea cu capital a întreprinderilor rămase în sectorul public.

Respirația sectorului public

Acest principiu vizează reducerea numărului de unități din sectorul public, ca urmare a privatizării.

2.3. Etapele privatizării unei întreprinderi

Teoriile despre întreprinderile private oferă cheia înțelegerii comportamentului salariaților privați și funcționării întreprinderilor private și publice. Pe scurt, proprietatea privată creează stimulentele pentru producerea de bunuri și servicii într-un mod eficient și ieftin. Managerii privați sunt încurajați să maximizeze valoarea întreprinderii lor. Din contră, întreprinderile publice nu generează stimulentele pentru o funcționare eficientă. Conducătorii și angajații întreprinderilor de stat alocă resurse ce nu le aparțin și ca urmare, ei nu suportă costurile deciziilor lor și nici nu obțin vreun beneficiu în urma unei activități eficiente. Din punct de vedere teoretic, managerii, angajații publici și privați se pot comporta în moduri diferite: firmele private vor tinde să fie mai eficiente decât cele publice.

Privatizarea unei întreprinderi este un proces complex care necesită atât timp, cât și profesionalism din partea persoanelor și instituțiilor implicate. Succesiunea etapelor de bază ale privatizării unei întreprinderi se prezintă astfel:

Stabilirea întreprinderilor ce se vor privatiza

Analizând situația din economie și perspectivele diferitelor întreprinderi, Parlamentul aprobă prin lege lista marilor unități-bănci, întreprinderi, societăți, etc. care urmează să se privatizeze într-un interval de 5 ani; de asemenea, se autorizează Guvernul să ia diferite măsuri de ordin economic și social pentru pregătirea privatizării unităților respective.

Alegerea băncilor consiliere și a cabinetelor de audit

În scopul asigurării unei evaluări realiste a întreprinderii, prin respectarea prevederilor legale și a deplinei transparențe în procesul de privatizare, se solicită participarea unor bănci consiliere, precum și a unor cabinete de audit. Băncile consiliere au rolul de a întocmi separat, lucrările de evaluare întreprinderii și de a înainta referate, prin care se fundamentează respectivele propuneri, la Comisia de Privatizare. Băncile consiliere

sunt împărțite astfel: bănci consiliere pentru Guvern; bănci consiliere pentru întreprinderea care se privatizează. Cabinetul de audit are rolul de a verifica și controla autenticitatea contabilității întreprinderii și nu de a efectua lucrările de evaluare.

Evaluarea întreprinderii de către băncile consiliere

Fiecare bancă consilieră procedează separat la evaluarea întreprinderii folosind metode și modele clasice multicriteriale. Sunt urmărite în această etapă două probleme distincte:

care este valoarea patrimoniului unității, exprimată prin costul înlocuirii bunurilor întreprinderii în momentul respectiv; se ține cont în mod special de o serie de elemente, cum ar fi: activul net reevaluat; dividendele obținute și beneficiile realizate în perioadele trecute.

ce rentabilitate se prognozează întreprinderii pentru viitor și care se poate exprima prin: cursul la bursă; raportul dintre profitul net și fondurile proprii; raportul dintre profitul brut și cifra de afaceri și raportul dintre cursul la bursă și activul net.

Pornind de la aceste elemente sunt întocmite rapoarte distincte de către fiecare bancă consilieră, atât din partea Guvernului, cât și din partea întreprinderii, materiale care

sunt prezentate Comisiei de Privatizare.

Stabilirea unui preț minim pentru întreprindere

Având în vedere importanța și complexitatea acestei etape, în cadrul mecanismului privatizării, prezentăm sintetic succesiunea fazelor din activitatea Comisiei de Privatizare pentru stabilirea prețului minim al întreprinderii.

Fiecare membru al Comisiei de Privatizare primește trei rapoarte distincte : două din partea băncilor consiliere și unul de la Cabinetul de audit; în funcție de materialele primite se face o primă analiză, după care se stabilește o propunere individuală referitoare la prețul întreprinderii.

Urmează o reuniune a Comisiei de Privatizare, în care fiecare participant va prezenta o informare precizându-și opinia în legătură cu valoarea pe care o consideră pentru întreprinderea respectivă, modul în care apreciază perspectiva economico-comercială a acesteia, punctele forte și cele slabe din activitatea unității.

După această fază a activității Comisiei de Privatizare va avea loc audierea conducătorilor întreprinderii respective, cu participarea președintelui acesteia, a directorului general și a celorlalți directori din unitate. În discuțiile purtate se pune accentul pe probleme privind strategia viitoare a întreprinderii, concurența internă și externă și investițiile ce sunt avute în vedere. Uneori, la aceste discuții participă, în calitate de observator și un membru al Direcției Trezoreriei din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor.

Pe baza elementelor acumulate, precum și a informațiilor primite prin audierea conducerii întreprinderii, fiecare membru al Comisiei de Privatizare va analiza ansamblul aspectelor ce concură, în opinia lor, la determinarea prețului minim al unității.

În cadrul unei noi reuniuni, destinată luării deciziei, fiecare membru al Comisiei de Privatizare propune un preț minim al întreprinderii, iar hotărârea se va lua prin

consens; de asemenea, comisia va decide și asupra altor elemente referitoare la acțiunile unității, prețul de ofertă, prețul de cedare, paritățile de schimb ale acestora contra certificatelor de investitor. În final, comisia comunică avizul său către Ministerul Economiei și Finanțelor privind privatizarea întreprinderii, precum și elementele stabilite în legătură cu acest proces – prețul minim, numărul de acțiuni, valoarea acestora, etc.

Hotărârea Ministerului Economiei și Finanțelor privind prețul întreprinderii care se privatizează.

Ministerul Economiei și Finanțelor are calitatea să decidă asupra prețului întreprinderii care se privatizează, precum și în legătură cu prețul de ofertă pentru acțiuni, prețurile de cedare ale acestora, paritățile de schimb contra certificatelor de investitor în luarea acestei hotărâri va trebui să țină cont de decizia Comisiei de Privatizare, precum și de politica economică adoptată de Guvern în procesul privatizării referitoare la încurajarea acționariatului popular, favorizarea salariaților întreprinderii, respectarea intereselor patrimoniale și naționale ale statului.

2.4. Strategii de restructurare și privatizare bancară

Privatizarea reprezintă modalitatea cea mai rapidă de a induce modificări de comportament și strategie, asigurând astfel băncilor independența față de Guvern și sectorul public. Deoarece băncile de stat domină sectorul bancar din toate statele foste socialiste, privatizarea lor poate fi considerată o modalitate de instaurare a unei concurențe efective, atât pe piața depozitelor bancare cât și pe piața creditelor.

Privatizarea poate, de asemenea, să îmbunătățească stimulentele manageriale, să sporească participarea străină, să grăbească procesul de calificare superioară a personalului bancar, să reducă implicarea guvernamentală directa și să sporească posibilitatea instituirii unei supravegheri și a unor reglementări eficiente și cuprinzătoare.

Este însă absolut necesar ca băncile să fie pregătite pentru privatizare, ceea ce în foarte puține cazuri a fost valabil. Valoarea lor potențială pentru un investitor strategic rămâne redusă; este greu de imaginat că un asemenea investitor este dispus să plătească în mod nejustificat ineficiente și lipsuri ale afacerilor în care este chemat sa investească.

Privatizarea este văzută ca un mijloc de eficientizare a activității și eliminare a disfuncționalităților ceea ce înseamnă că necesitatea ei nu s-ar manifesta dacă băncile de stat ar fi entități sănătoase și profitabile. Ca urmare, se constată că tranzacțiile, implicând vânzări de bănci unor investitori strategici de marcă fie au eșuat, fie s-au perfectat la sume reduse (nu mai mult de 1.3 din fondurile proprii sau de 35-45 ori profitul net la unui an reprezentativ, ceea ce este puțin, în comparație cu sumele vehiculate în tranzacții de acest tip în Europa Occidentală, respectiv până la 7-8 ori fondurile proprii și de 14-16 profitul net din anul reprezentativ), fie au generat doar interesul unor investitori mai puțin prestigioși care urmăreau intrarea pe piață din alte considerente.

Privatizarea se realizează cu atât mai greu cu cât piața internă este lipsită de capital autohton, ceea ce impune să se apeleze la capitalurile străine. O altă problemă a privatizării marilor bănci comerciale este faptul că uneori, nici investitorii locali cu forță financiară mare nu pot fi acceptați și agreați de către organismele de supraveghere bancară, deoarece se poate bănui că aceștia urmăresc să facă investiția doar pentru a beneficia de totalitatea resurselor atrase de bancă în scopul de a acorda credite preferențiale societăților nebancare pe care le dețin.

Aceste limite și piedici întâlnite în prezent pot fi contracarate dacă băncile și autoritățile naționale țin cont de o serie de condiții pentru captarea interesului unor investitori serioși, pentru desfășurarea cu succes a procesului de privatizare.

Pe plan internațional, există o mulțime de tehnici de restructurare bancară pe care guvernele le pot aplica pentru a soluționa situația unor bănci.

primă alternativă este închiderea băncilor respective în conformitate cu legislația existentă privind lichidarea și falimentul. Această opțiune are avantajul de a întări structura de stimulente în sistemul bancar, deoarece se vor transmite semnale pieței că acționarii trebuie să controleze mai bine activitatea managerilor băncilor, iar deponenții trebuie să învețe să facă diferența dintre o bancă bună și una rea. În practică, multe Guverne evită să recurgă la lichidarea băncilor insolvabile, în special când cea mai mare parte a sistemului bancar se confruntă cu probleme sau atunci când instituțiile respective dețin o poziție importantă pe piața bancară ( "too big to fail"). Această poziție are în vedere natura specială a băncilor și importanța lor în economie pentru sistemul de plăți. Închiderea unei bănci poate submina încrederea în ansamblul sistemului bancar și să declanșeze o retragere masivă a depozitelor bancare. Pe această cale aptitudinea sistemului financiar de a mobiliza resurse și de a le aloca către cele mai productive utilizări ar putea fi compromisă, ceea ce ar afecta negativ activitatea economică, astfel încât, în final, pierderile pentru întreaga societate ar fi mai mari de cât costurile transferurilor de resurse financiare necesare pentru restructurare.

Cel mai adesea se recurge la recapitalizare. Există două metode principale prin care Guvernele recapitalizează băncile: majorarea directă a fondurilor proprii și schimbul de obligațiuni guvernamentale contra active neperformante.

În ceea ce privește majorarea fondurilor proprii ale băncilor, Guvernele trebuie să încerce mai întâi să-i oblige pe acționari să restituie capitalul băncii prin subscriere de

acțiuni suplimentare. Dacă aceștia nu vor sau nu pot să injecteze noi resurse financiare într-o bancă pentru a acoperi pierderile și a îndeplini prevederile reglementărilor de prudență bancară, guvernele vor trebui să încerce să convingă alte persoane care ar putea fi interesate în achiziționarea instituției respective să injecteze fonduri noi și să schimbe managementul. Dacă aceste încercări se vor dovedi infructuoase, autoritățile vor fi obligate să participe direct la reconstituirea fondurilor băncilor prin cumpărarea de noi acțiuni sau prin acordarea de împrumuturi pe termen lung de tip subordonat (care sunt recunoscute pe piața internațională drept element constitutiv al fondurilor proprii).

Schimbul de obligațiuni guvernamentale contra active neperformante, deși implică restructurarea părții de activ a bilanțului unei societăți bancare are drept efect final creșterea capitalizării și reconstituirea profitabilității acesteia. Astfel vânzarea de către bancă a unor active neperformante și obținerea unor active de calitate superioară duce la micșorarea volumului activelor băncii și implicit îmbunătățirea ratei de adecvare a capitalului. Ca și majorarea directă de către guvern a fondurilor proprii, schimbul (swap) de obligațiuni guvernamentale contra active neperformante generează un risc moral reducând disciplina de piață în sistemul bancar prin crearea de așteptări privind salvarea, și pe viitor, de către stat a băncilor.

Se mai poate recurge de asemenea la crearea unei societăți de gestionare a activelor. Activele neperformante care au fost obținute in schimbul obligațiunilor guvernamentale pot fi lăsate în administrarea băncii sau pot fi transferate la o societate de gestiune a activelor. Spre deosebire de o bancă comercială care se concentrează asupra sporirii volumului de activitate, societățile de gestiune a activelor au în vedere obținerea de garanții suplimentare, controlul fluxurilor de trezorerie, controlul managementului debitorilor și minimizarea pierderilor.

Principalele elemente care au împiedicat utilizarea acestei modalități pe scară largă au fost adâncimea mică a piețelor și insuficienta dotare cu personal experimentat în acest domeniu. Această metodaă fost utilizată de Slovenia (începând cu primele trei mari bănci, care au pornit de la o rată de adecvare a capitalului mai mică de 4%), Croația (în care băncile supuse restructurării în acest fel dețineau 25% din activele bancare totale). Republica Macedoniei (a cărei agenție este abilitată să emită obligațiuni pentru recapitalizarea băncilor cu probleme, odată ce s-au stabilit prescrierile necesare) și Bulgaria (agenția concentrându-se în această țară asupra consolidării sistemului bancar, înainte de a încerca privatizarea).

O variantă a acestei metode este înființarea în cadrul băncilor a unor unități de abordare a creditelor neperformante, pentru recuperarea acestora. Aceste unități pot fi utile în restructurarea portofoliilor de credite, mai ales atunci când activitatea lor este însoțită de programe de privatizare a întreprinderilor cărora le-au fost acordate împrumuturile respective. Totuși problemele de portofoliu depășesc de multe ori capacitatea unei bănci de a-și restructura creditele. Unitățile de recuperare a creditelor sunt subminate de cadrul legal și instituțional slab în ceea ce privește recuperarea creditelor, de mecanismele de piață insuficient dezvoltate pentru rambursarea împrumuturilor garantate și de presiunile interne aplicate băncilor în sensul reeșalonării plăților sau renunțării la rambursarea creditelor.

Conversia împrumuturilor in acțiuni ("Debt-equity swaps") este o altă modalitate de restructurare financiară a societăților bancare. Susținătorii acestei tehnici pretind că prin utilizarea sa, băncile își îmbunătățesc solvabilitatea, deoarece schimbă un activ neperformant cu drepturile de proprietate și astfel băncile pot participa in restructurarea debitorilor în calitatea lor de coproprietar îmbunătățind astfel calitatea portofoliului de creanțe.

Aceste argumente nu sunt întotdeauna valabile. După cum arată experiența internațională, bancherii nu sunt în mod necesar buni manageri ai activității firmelor industriale. În plus, atunci când o bancă comercială are o participație la o societate debitoare, ea se va găsi sub presiunea de a spori volumul îndatorării acelui debitor.

Atunci când prăbușirea unei bănci poate avea consecințe grave asupra întregului sistem bancar, Guvernul trebuie să intervină pentru a acorda asistență instituției respective. Această asistență trebuie acordată cu respectarea următoarelor principii: să fie legată de un program de restructurare, să urmărească minimizarea costurilor fiscale, să asigure distribuția echitabilă a costurilor, să prevină repetarea situației de insolvabilitate și să asigure un cadru macroeconomic stabil.

2.4.1. Privatizarea băncilor-factor de susținere a tranziției la economia de piață

Viața economică a țărilor aflate în tranziție a demonstrat cu claritate, inclusiv în România, că una dintre cheile esențiale ale trecerii de la economia centralizată la sistemul de piață o constituie un sistem bancar activ și bine dezvoltat.

Acest fapt poate fi susținut de argumente cu caracter teoretic și practic. Astfel pentru dezvoltarea economică este esențială mobilizarea resurselor din economie.

Mobilizarea resurselor se poate realiza fie prin sectorul bancar, fie prin piața de capital. Totuși, în ciuda posibilităților și valențelor deosebite ale pieței de capital, deocamdată rolul acestora este oarecum marginal în fostele țări socialiste din Europa.

În România, sectorul bancar a fost și reprezintă unul dintre sectoarele cele mai dinamice și mai active din economie, înregistrând creșteri importante de la an la an, atât în ceea ce privește capitalul, numărul de angajați, investițiile, cât și nivelul de creditare a activității economice. Cu toate aceste realizări, au existat și unele deficiențe concretizate în aspectele de slăbiciune ale managementului bancar, credite neperformante, pierderi importante sau chiar corupție.

Sistemul bancar trebuie să reflecte fidel nivelul de dezvoltare și descentralizare din economie, reprezentând nu numai un rezultat al procesului de reformă, restructurare și privatizare, dar și un factor foarte activ și mobilizator al acestui proces.

Pentru o etapă a tranziției la economia de piață din România, caracterizată prin opțiunea politică a unei reforme accelerate percepută uneori ca o terapie de șoc, privatizarea băncilor cu capital de stat va reprezenta una dintre coordonate.

Procesul de privatizare a băncilor de stat are ca obiective principale:

creșterea calității și nivelului serviciilor bancare cu efect de antrenare și de dezvoltare în întreaga economie;

asigurarea unei concurențe benefice pe piața financiar-bancară;

perfecționarea și creșterea eficienței managementului în domeniul financiar-bancar.

Pentru a răspunde acestor obiective, restructurarea și privatizarea din sectorul bancar trebuie efectuate cu hotărâre, dar și cu o analiză atentă a premiselor, alternativelor și a implicațiilor pe termen lung, pentru identificarea și implementarea obiectivelor cu adevărat prioritare atât pentru bănci, cât și pentru economie. Temeiul acestui proces de reală complexitate îl reprezintă Legea privatizării societăților bancare adoptată de Parlament în luna aprilie 1997.

In ceea ce privește crearea de noi bănci private, aceasta este în principiu un fenomen salutar deoarece se presupune că va contribui la creșterea concurenței și implicit la îmbunătățirea serviciilor din sectorul bancar. Totuși, după cum s-a putut observa și în țara noastră, aceste bănci au trecut și trec de multe ori prin situații dificile, fie datorită faptului că au fost înființate pentru a ușura colectarea de fonduri necesare finanțării firmelor proprii, fie că dispun de capital propriu insuficient.

Credibilitatea sectorului bancar privat este în pericolul de a fi erodată. Pe de o parte, e necesar să se înceapă să se finalizeze procedurile de lichidare și faliment, pe de altă parte există riscul ca populația, inclusiv potențialii clienți ai viitoarelor bănci privatizate să își piardă definitiv încrederea în sectorul privat bancar.

Unele concluzii se impun deja, pentru evitarea eventualelor impacte nefavorabile ale privatizării băncilor. Viitorii acționari și proprietari ai băncilor trebuie să prezinte garanțiile materiale, tehnice și morale pentru ca banca să câștige prestigiu și o poziție solidă pe piață. De asemenea, decizia de privatizare trebuie fundamentată pe baza unei analize riguroase a adevăratei influențe a băncii în întreaga economie, prin portofoliul de credite și acțiuni. Multe aspecte ale managementului bancar pot fi perfecționate prin transfer de know-how, chiar în absența privatizării.

Pentru creșterea eficienței sistemului bancar din România, privatizarea unor bănci poate reprezenta un instrument important. Totuși, ar fi lipsit de realism să credem că acest proces va reprezenta o soluție rapidă și lipsită de riscuri pentru toate societățile bancare cu capital de stat.

CAP 3. STUDIU DE CAZ- EFECTELE PRIVATIZĂRII ASUPRA EFICENȚEI

Introducere

În acest capitol propunem un studiu economic modelat prin modele econometrice. Acest studiu din literatura economică este realizat de reprezentantul universității Bilkent University, Cagla Okten din Ankara, Turcia și reprezentantul universității Massey University, K. Peren Arin din Auckland, Noua Zeelandă.

Acest capitol prezintă în rezumat studiul „ The Effects of Privatization on Efficiency: How does Privatization Work?” apărut în revista de mare succes „World Development” în 2006.

Expunerea efectelor privatizării este dificilă, pentru că privatizarea unei societăți particulare nu este deobicei un accindent. Acest studiu cercetează efectele privatizării asupra eficienței, productive și de piață utilizând produse referitoare la plăci din ciment a 22 de societăți privatizate din Turcia în perioada 1983-1999. Din moment ce toate societățile publice de ciment au fost privatizate și ne-au adus date despre procesul de post-privatizare, putem evita problema endogenității cu o alegere a unui eșantion.

Analiza noastră depășește examinarea justă a efectelor privatizării și cercetează modul în care privatizarea funcționează într-adevăr. Schimbările obiectivelor societății (efectul de proprietate) și schimbările structurii de piață (efectul de mediu) pot fi responsabili de rezultatele privatizării. Constăm faptul că efectele proprității sunt suficiente pentru a realiza ameliorări ale productivității muncii. Noile rezultate asupra eficienței de piață depinde de schimbările condiției de concurență. În timp ce toate societățile par să amelioreze productivitatea muncii prin reduceri de manoperă, societățile privatizate ale cumpărătorilor străini cresc capitalul lor și investesc într-o manieră semnificativă.

În următoarele două decenii, mai multe țări și-au propus să-și extindă lansările in privatizare. Se vorbește în literatură despre efectele privatizării asupra eficienței productive. Contribuția aceastei literaturi se realizează în trei moduri. Mai întâi, prezentăm o imagine completă asupra privatizării așa cum efectele privatizării au o influență asupra eficacității productive și de piață utilizând produse turcești din industria cimentului.

În al doilea rând, analiza noastră duce la examinarea privatizării de efectuare și explorare a privatizării asemănătoare cu privatizarea propriu-zisă. Este unul dintre obiectivele schimbătoare datorate proprietății private sau a unui schimb a condiției de concurență asupra beneficiilor posibile cauzate de acestea? Concentrându-ne asupra acestei întrebări, urmărim să oferim perspicacitatea cercetătorilor având conceptul de analiză altor experiențe de privatizare.

În al treilea rând, ansamblul de produse ne permite să evităm problema de endogenitate legată în alegerea eșantionului. Toate societățile publice, care produc ciment în Tucia s-au privatizat și au dat informații pre și post privatizare pentru toate societățile. Motivațiile date privind procesul de privatizare au fost date să ușureze statul de încărcăturile de ineficiență enunțate de industrii, să îmbunătățească eficacitatea și să creează venit pentru Guvern. Deși procedeul de privatizare in Turcia a început mai devreme decât în celelalte țări în curs de dezvoltare, progresul său a fost măsurat în termeni de mărime a investiției, care a fost mai lentă în comparație cu țările latino-americane și cele est europene. Încă de la debutul său din 1985, toate procedurile legate de eforturile privatizării au ajuns la suma de 9.4 miliarde $ în 2005.

Turcia este una dintre țările importante din sectorul de producție al cimentului. În primul rând este cel mai mare exportator și al treilea mare producător de ciment din Europa, în al doilea rând este cel mai mare exportator și al 12-lea mare producător de ciment din lume (OAIB, Cimento Sektoru Raporu, 2003) . Industria poate fi considerată un oligopol din moment ce proprietatea este concentrată și din cauza costurilor ridicate de transport, fiecare societate are o anumită putere de monopol pe piață.

După Shirley și Walsh (2001), literatura emipirică și cea teoretică nu sunt deloc concludente în subiectul proprietății private asupra piețelor monopolistice.

Teoria economică a privatizării este subansamblul unui vast domeniu a literaturii de specialitate, care are ca subiect științele economice ale proprietății și rolul proprietății Guvernului asupra resurselor productive.

Rezultatele arată că privatizarea majorează prețul productivității muncii și diminuează prețurile semnificativ, indicând o ameliorare în ambele sensuri asupra eficienței productive și alocative. Rezultatele noastre asupra eficacienței productive au un control riguros asupra schimbărilor în condiții de concurență (a structurii de piață), în timp ce privatizarea exercită mai mult timp un efect semnificativ asupra prețurilor, în prezent. Ajungem la concluzia că această tehnologie devine profitabilă pentru fabricile privatizate ale intreprinderilor străine, capitalul înzestrat, investiția și capitalul de muncă cresc în aceste firme, în timp ce firmele cumpărate de societăți naționale nu aduc creșteri importante investițiilor sau capitalului. Aceste rezultate ne dau descentrările de a preleva problemele de selecție, în timp ce toate intreprinderile publice de ciment au fost privatizate și au dat date pre și post privatizare.

Studiile empirice existente legate de privatizare compară societățile private și publice în același moment, sau sunt alese de către studiile legate de privatizare înainte și după varietate, examinând mediile variabilelor pricipale înainte și după privatizare precum și testarea în schimbările semnificative. Studiile pot avea dificultatea de a controla efectele firmelor specifice, înainte și după aceste studii, în care pot să omită efectele controlului perioadei specifice. Contribuția în această literatură asupra controlului deplin pentru societate și efectele specifice de timp folosind un efect fixat de date estimatoare.

În subcapitolul 3.2, trecem în revistă literatura teoretică și empirică asupra privatizării. Subcapitolul 3.3 descrie mediul de privatizare și industria cimentieră în Turcia, Subcapitolul 3.4 descrie datele supuse studiului, în subcapitolul 3.5 se exemplifică modelul econometric, în subcapitolul 3.6 se prezintă și se interpretează rezultatele, iar în ultimul subcapitol sunt prezentate concluziile studiului nostru.

3.2. Literatura de specialitate

Teoria economică referitoare la privatizare este un subset a unei părți vaste din literatura de specialitate, organism de examinare a proprietății în economie, în care Guvernul are dreptul de proprietate al resursele de producție. Există două ramuri principale, în acestă literatură de specialitate: „The Social View” și „ Agency View”.

3.2.1. Literatura teoretică a privatizării

Potrivit revistei de specialitate „The Social View” (Shapiro & Willig, 1990), întreprinderile de stat (SOEs) sunt capabile să trateze eșecurile de piață punând în aplicare politicile de stabilire a prețurilor, care să țină cont de costurile marginale sociale și de avantajele de producție. O firmă privată este de așteptat să își maximizeze profitul, în timp ce o firmă de stat este de așteptat să își maximizeze bunăstarea socială. De exemplu, într-un monopol natural de structură a pieței, eficiența solicită ca o singură firmă să existe. Maximizarea profitului pe piața de monopol se realizează prin faptul că percepe un preț prea mare și produce o cantitate prea mică. Acest potențial poate fi ineficient și rezolvat de către proprietatea de stat.

„The Agency View” a proprietății unei firmei prezintă o critică puternică în acestă teorie. Vickers și Yarrow (1988) susțin că managerii întreprinderilor de stat, SOEs

ar putea să le lipsească puterea stimulatoare corespunzătoare propriei monitorizări.

Shleifer și Vishny (1994) subliniază faptul că interferența politică în firmă rezultă din folosirea excesivă a forței de muncă, a slabei opțiuni în alegerea produsului și locației, a lipsei investițiilor și a intențiilor rele ale managerilor.

Publicația „The Social View” prezice fără echivoc faptul că tehnologiile eficiente vor fi alese de către firmele patronate de stat. Modele din publicația „Agency View”, pe de altă parte, estimează faptul că ineficiențele tehnologiilor vor fi alese de către politicieni / manageri, care au diferite previziuni pentru direcția de distorsiune în procesul de producție. Ei, fie prevăd că vor patrona firmele de stat care au niveluri scăzute de investiții (Shleifer și Vishny, 1994), fie le vor utiliza, excesul de capital

cât și excesul de muncă (Vickers & Yarrow, 1988). Argumentul de supracapitalizare provine de la modelul de ineficiență birocratică. Fondatorul aceastei părți a literaturii, Niskanen (1975), a propus ca birocrații să fie înclinați spre a-și maximiza bugetul lor total, mai degrabă decât utilitatea sponsorilor.

În ceea ce privește eficiența alocativă (de piață), publicația „Social View” prezice

faptul că prețurile sunt de natură să crească, ca rezultat al privatizării. „The Agency View”, pe de altă parte, anticipează că, dacă se urmează un grad rezonabil de concurență , atunci eficiența alocativă poate de fapt să crească pe măsură ce firmele își măresc productivitatea după privatizare. În acest studiu, am testat modele din „The Social View” și „The Agency View” examinând empiric dacă privatizarea îmbunătățește eficiența alocativă și productivitate firmei. Am făcut diferențierea între cele două modele ale prezentate de „Agency View” prin examinarea modului în care privatizarea afectează capitalul firmei.

3.2.2. Literatura empirică a privatizării

3.2.2.1. Privatizarea și eficiența productivă

Performanța firmei a reprezentat baza de concentrare a literaturii empirice, ca o influență asupra privatizării. Studiile citate fac parte dintr-un sondaj de studii empirice de privatizare aproape în unanimitate, efectuate în raport cu creșterile performanțelor firmei asociate cu privatizarea (Megginson & Netter, 2001). Într-un document de revizuire a literaturii de specialitate, Shirley și Walsh, (2001) găsesc o mare ambiguitate despre procesul de privatizare în literatura teoretică decât în literatura empirică și ajung la concluzia că literatura empirică de specialitate favorizează puternic privatizarea pe piețele competitive.

Criticii au descoperit rapid aceste rezultate pentru a sublinia faptul că toate câștigurile cercetătorilor care au atestat după privatizare sunt datorate de confuziile de selecție. Argumentul este că firmele care se privatizează primele și se compară cu performanțele firmelor mai slabe, oferă o relație între privatizare și performanța firmei. Se compară mediile măsurilor de performanță înainte cu 3 ani și după 3 ani, acestea putând fi mai puțin părtinitoare, chiar dacă metoda nu poate rezolva în întregime problema de selecție.

Unele studii recente de control pentru neobservarea eterogenității firmelor utilizează pentru efectele fixe panoul de analiză a datelor (Earle și Telegdy, 2002; Ehrlich, Gallais-Hamonno, Liu, & Lutter, 1994; Frydman, Gray, Hessel, & Rapaczynski, 1999; Villalonga, 2000; Wallsten, 2001). Rezultatele acestor studii de privatizare și

de performanță a firmei sunt combinate. Ehrlich et al. (1994) utilizează un eșantion de 23 linii aeriene internaționale comparabile de diferite categorii de proprietate în perioada 1973-1983. Rezultatele lor sugerează că proprietatea privată, anticipează că creșterea ratelor productivității și scăderea costurilor pe termen lung nu sunt afectate de către mediul de reglementare. Estimările sugerează faptul că pe termen scurt, efectele modificărilor pe forme de proprietate ale productivității și costurile întreprinderilor private sunt ambigue.

Earle și Telegdy (2002), constată că privatizarea sporește creșterea productivității muncii din eșantione eterogene realizate cu firme românești. Frydman et al. (1999), constată că privatizarea firmelor din afară, inclusiv străini au efecte semnificative asupra veniturilor, dar nu și în reducerea costurilor, privesc utilizarea datelor din Republica Cehă, Ungaria și Polonia, din 218 de firme deținute de stat, din care 128 au fost privatizate în perioada 1990-1994.

Contribuția literaturii de specialitate cu privire la efectele de privatizare în performanța întreprinderii se face prin intermediul a 3 căi importante:

deținerea controlului firmelor și fixarea efectelor printr-o regresie de bază,

eșantionul ne permite să controlăm endogenitatea care a fost o problemă pentru cercetările trecute,

evaluarea efectelor proprietății de performanță într-o firmă pe piața de oligopol.

Potrivit unui articol revizuit de Shirley și Walsh (2001), literatura empirică nu este deloc concludentă în privința efectelor de proprietate pe piețele competitive.

3.2.2.2. Privatizarea și eficiența alocativă

Studiile care examinează efectul de privatizare privind eficiența alocativă sunt rar întâlnite (Megginson & Netter, 2001). Aceste studii de obicei constată că majorarea prețurilor apare după privatizare. La Porta și Lopez-de-Silanes (1999) analizează societățile mexicane dintr-o varietate de industrii și descoperă că prețurile de consum cresc după privatizare. În analiza lor din industria de apă și canalizare din Anglia și Țara Galilor, Saal și Parker (2001), constată că majorarea prețurilor de ieșire, și, de asemenea, indicii totali ai prețurilor de performanță arată că majorările prețurilor de ieșire au întrecut creșterile costurilor de intrare. Pe de altă parte, într-o țară de studiu din sectorul telecomunicațiilor, Wallsten (2001) constată că prețurile nu sunt corelate cu privatizarea, dar sunt negativ corelate cu concurența; măsurată prin numărul de operatori de telefonie mobilă care nu posedă titulatură.

Este nerealist să ne așteptăm ca efectele privind prețurile de privatizare să fie aceleași în fiecare industrie. Structura de piață a unei industrii (puterea de piață a firmei în industrie) și productivitatea firmei va afecta prețurile consumatorilor. În studiul nostru, vom contribui la acestă literatură prin eforturi pentru a diferenția efectele proprietății private de schimbările structurii de piață și mediul competitiv indus de privatizare și de alte reforme economice.

3.2.2.3. Privatizarea și selecția de intrare

Studiile empirice legate de privatizare nu examinează direct modificările în alegerea de intrare care rezultă din privatizare. Mai exact, raportează schimbările în ocuparea forței de muncă și în investițiile de capital, care pot sugera o schimbare în tehnologie. În cadrul articolului cercetat, Megginson și Netter (2001) semnalează că aproape toate cele 22 de studii unde economiile de tranziție lipsesc, dar care au în vedere găsirea unei idei de reducere a cheltuielilor de investiții de capitaluri cresc semnificativ în cazul firmelor privatizate. Poate fi surprinzător, faptul că ei raportează aceste studii că sunt pe departe unanime la impactul privatizării asupra nivelului ocupării forței de muncă în firmele privatizate.

La Porta și Lopez-de-Silanes (1999), în studiul lor realizat pe 233 de firme mexicane privatizate, constată că raporturile de investiții pentru vânzări și investiții în care activele fixe, în mod semnificativ cresc după privatizare, în timp ce ocuparea forței de muncă, în mod semnificativ scade în timp.

În acest studiu, vom contribui la acestă literatură de a analiza modul de investiție a capitalului, cât și raporturile de muncă și de capital pentru firmele privatizate din industria cimentului în Turcia.

3.2.2.4. Privatizarea și structura pieței

Puține studii au căutat să estimeze efectele de pe piață, împreună cu structura de privatizare. Aceste studii includ de obicei, un anumit tip de măsură pentru ca o concentrare a pieței să fie suplimentar controlată, atunci când se măsoară efectele de privatizare asupra productivității firmei. În general nu se analizează modul în care privatizarea afectează structura pieței, sau cum modificările structurii de piață afectează eficiența alocativă. Angelucci, Estrin, Konings și Zolkiewski (2001) analizează efectele de presiune a concurenței (măsurată prin indicele Herfindahl (HHI) și ponderea importurilor în vânzări) și formele de proprietate asupra productivității în Bulgaria, Polonia, și România.

Contribuția literaturii analizează în ce fel privatizarea afectează concentrarea pieței într-o industrie de oligopol și controlează concentrarea pieței în analiza efectelor privatizării asupra eficienței alocative la fel ca și productivitatea firmei.

3.2.2.5. Privatizarea și guvernarea corporativă

Există un curs din literatura de specialitate cu privire la importanța guvernării corporative în experimentele privatizării. Prin testarea empirică a previziunilor teoretice ale lui Shleifer și Vishny (1997) și Boubakri (2005), se constată că proprietatea de concentrare este semnificativă și pozitivă pentru performanțele post-privatizare. Rezultatele lor sugerează că marii acționari, ale căror averi depind de performanța firmei, au mai multe stimulente pentru a monitoriza managementul firmei și asigură că resursele nu sunt deturnate.

În studiul nostru, avem date cu privire la identitatea cumpărătorilor, care ne permite să diferențiem efectele externe, față de proprietatea asupra rezultatelor privatizării. Din păcate, eșantionul nu ne permite să examinăm efectele de concentrare a proprietății asupra performanței firmei. Fabricile de ciment au fost privatizate în total prin intermediul „blocksales”, adică a vânzărilor în bloc, cu excepția a două întreprinderi, care au fost vândute parțial în ofertele publice. Aceasta nu este o variantă suficientă pentru a explora efectele de concentrare a proprietății asupra performanței firmei ca și valorile relative ale celor două metode.

3.3. Fondul Instituțional

3.3.1. Privatizarea în Turcia

Programul de privatizare al Turciei trebuie evaluat în lumina progreselor și schimbărilor ce au avut loc în economia Turciei și trebuie văzut ca o încercare de îmbunătățire a funcționării economiei prin lărgirea domeniului de implicare a sectorului privat și îngustarea celui de stat. Întreprinderile economice de stat au fost rezultatul unor politici de industrializare conștiente în anii 30. Principalele motive inițiale pentru dezvoltarea unor întreprinderi de stat au fost insuficiența experienței în afaceri și a acumulării de capital în sectorul privat și credința că întreprinderile de stat constituie motoarele dezvoltării industriale și regionale. Întemeietorii întreprinderilor de stat au avut în vedere chiar privatizarea și stabilirea unor clauze asupra acestora, însărcinând guvernul cu explorarea oportunităților de vânzare a acțiunilor acestor întreprinderi către populație. Veniturile din aceste vânzări trebuiau să fie folosite la finanțarea unor noi proiecte industriale.

În anii 80, guvernul a luat măsuri drastice pentru a îmbunătăți eficiența întreprinderilor economice de stat. Au fost anulate toate scutirile și avantajele de care se bucurau, iar managerii au fost lăsați să determine singuri prețul produselor lor. Totuși, se părea că tendința spre pierderi și servicii slabe a unei mari părți din sectorul public este incurabilă. Reglementările guvernamentale pentru întreprinderile de stat sunt mai dificil de stabilit decât acelea pentru întreprinderile private.

Luând toate acestea în considerație, guvernul Turciei a luat măsuri pentru liberalizarea și privatizarea întreprinderilor de stat. Odată cu promulgarea, în 1984, a legii referitoare la încurajarea economiilor și accelerarea investițiilor publice, s-a pregătit cadrul legislativ pentru privatizarea și liberalizarea întreprinderilor de stat. Obiectivul acestei legi a fost de a încuraja economisirea prin asigurarea unui venit stabil și sigur, de a accelera investițiile cu ajutorul unui mecanism de finanțare rapidă, și de a face întreprinderile de stat mai eficiente, prin deschiderea lor către participarea capitalului privat.

Legea introduce patru instrumente majore pentru realizarea acestor obiective: obligațiuni cu câștiguri (revenue- sharing bonds), acțiuni (equity shares), transferul drepturilor de operare a întreprinderilor de stat și Fondul de Participare Publică.

Legea stipulează emiterea de acțiuni ale întreprinderilor de stat, ca mijloc de privatizare a acestor întreprinderi și de obținere a participării populației la avuția națională. Prin retragerea din activitățile industriale și comerciale și prin tentativa de îmbunătățire a infrastructurii industriale- și prin crearea, astfel, a unui mediu adecvat pentru sectorul privat, guvernul va sprijini dezvoltarea industrială prin stimulente atrăgătoare.

Istoric, Turcia are o lungă experiență care se bazează foarte mult pe SOEs. SOEs au fost stabilite în anii 1930 de către guvern pentru a ajuta economia care s-a prăbușit cu sfârșitul erei Otomane în 1923. De-a lungul anilor, SOEs s-a dezvoltat enorm, lăsând controlul unei mari părți a economiei pentru birocrați și politicieni. Politicienii au exploatat SOEs pentru a oferi locuri de muncă constituențiilor în detrimentul consumatorilor, care s-au confruntat cu prețuri mari. În consecință, în anii 1980, a început SOEs să fie percepută negativ din cauza slabei performanțe financiare, a supraîncărcării personalului, dependența de subvenții, piețelor protejate și a corupției (Ertuna, 1998).

Dupa Regimul Militar (1980-83), primul partid care a venit la putere a fost Partidul Țării (ANAP), sub conducerea prim – ministrului Turgut Ozal. Ozal a fost un susținător puternic al Thatcherism pentru că a promovat o reducere a rolului statului în economie. Privatizarea a intrat prima în interesul politicii comerciale a lui Ozal și liberalizarea contului de capital în programul din 1984.

În ciuda acestui fapt inițial plin de entuziasm, procesul de privatizare a fost lent. Începând din 1985 până în 2005, eforturile totale obținute din privatizare s-au ridicat la 9,4 miliarde $. Mai mult de jumătate din acestea au fost realizate în perioada 2000 -2004 după acordul Stand By lansat de FMI în 1999, care a pus un accent deosebit pe privatizare. Vânzările în bloc au fost cele care au predominat în metoda de privatizare.

Reformele privatizării nu au fost pe deplin efectuate așa cum s-a intenționat, din cauza lipsei unui cadru legal, conflictelor de legi și voinței politicii de ezitare. Numeroase companii au fost privatizate. Ponderea sectorului public în valoarea adăugată totală de fabricație este de la 40% în 1986 la 18,5% în 2000, ceea ce reprezintă o reducere cu 54%.

Procesul de privatizare în industria cimentului

Piața de ciment s-a dovedit a fi una cu creșteri substanțiale în Turcia, țara candidată la aderare în Uniunea Europeană. Creșterea economică estimată a Turciei, de 5% are la bază evoluția spectaculoasă a sectorului imobiliar. Una dintre cele mai importante companii din Turcia de pe piața cimentului a anunțat recent un avans de 10% al vânzărilor nete.

Industria cimentului de astăzi pe piața din Turcia este un oligopol fiind vorba despre unsprezece companii ce dețin un total de 39 de intreprinderi și fiecare intreprindere deține monopolul local, datorită costurilor ridicate pentru transport.

Prima fabrică de ciment din Turcia a fost construită în 1911 de către o firmă privată. În 1950, patru firme private au fost construite. Numai după ce în 1950 s-a dezvoltat industria de ciment pe o scară mai largă la inițiativa guvernului. Una dintre intreprinderile publice, CISAN (abreviere turcească, pentru Industria Cimentului din Turcia, mai târziu numit CITOSAN), a fost înființată în 1953 pentru care s-au construit 15 firme în regiuni diferite. Înainte de privatizarea fabricii de ciment construită în 1989, cota-parte publică din industria de ciment a fost aproape 40% (Saygili & Taymaz, 2001).

Privatizarea în industria de ciment a început în 1989, inițial cu vânzarea a cinci fabrici aparținând firmei franceze Ciment Français (CSA). Oficialii companiei Ciment Français au precizat că au demarat discuțiile cu o serie de investitori în vederea vânzării operațiunilor de pe piața turcă, realizate prin intermediul companiei Afyon Cimento. Aceasta este activă în domeniul producției și comercializării de ciment și clincher, precum și în alte produse derivate. Sediul companiei este la Istanbul. Ciment Français deține patru fabrici de ciment în Turcia, localizate în Ankara, Afyon, Balikesir și Kirklareli. Compania a raportat un total al vânzărilor de circa 29,3 milioane de euro. De asemenea, filiala Ciment Français din Turcia mai deține facilități portuare, 22 de stații de betoane, trei cariere și două fabrici pentru producția de elemente prefabricate.

Ciment Français a anunțat o creștere a vânzărilor de 3,8%, care poate ajunge până la 1,13 miliarde euro. Cel mai mare avans a fost înregistrat în sud-estul Europei și Orientul Apropiat, respectiv de 6,8%. Ciment Français reprezintă divizia internațională a companiei Italcementi Group din Italia.

Privatizarea fabricilor de ciment a fost efectuată în conformitate cu Administrația de privatizare din Turcia. Cea mai mare parte a privatizărilor a fost realizată prin vânzări în bloc utilizând închisă oferta de licitație și printr-o combinație de vânzări în bloc cu oferte publice, în câteva cazuri. Tabelul 1 prezintă toate firmele care au fost privatizate, cu data anului de privatizare și de întemeiere ale acestora, precum și numele cumpărătorilor.

Saygili și Taymaz (2001) au indicat faptul că societățile proprietare au avut tendința să cumpere fabrici din anumite regiuni. De exemplu, Rumeli Holding a cumpărat fabrici din regiunea de est și de-a lungul coastei Mării Negre. Fondurile turcești ale

Forțelor Armate de Pensii (OYAK) și Sabanci Holding, una dintre cele mai mari companii din Turcia, a format o alianță și a cumpărat companii din Anatolia Centrală,

Anatolia de Sud și regiunile Marmara. În scopul de a strânge unele dovezi am întrebat managerii firmelor de ciment privatizate pentru a afla și punctul lor de vedere cu privire la efectele de privatizare în sectorul lor de activitate.

Șase din cei 22 de manageri au fost dornici să împărtășească punctele lor de vedere cu condiția strictă a anonimatului. Acestea toate indică faptul că productivitatea fabricilor au crescut drastic ca urmare a procesului de privatizare. Cinci din cei șase manageri evaluatori au introdus metode noi de producție și automatizare, ca factori importanți de îmbunătățire care au determinat creșterea productivității.

Astăzi, industria cimentului din Turcia constă în 39 de fabrici, unele deținute de marele proprietar al industriei, cât și de alte fabrici mai mici. Există patru investitori străini în industria cimentului, și anume French Lafarge Coppee, CIMENT Vicat, German Heidelberger Zement / CBR, și Italian Italcementi. Consumul de ciment continuă să crească rapid și Turcia continuă să fie un mare exportator de ciment. Turcia este cel mai mare exportator, al treilea cel mai mare producător de ciment din Europa, al doilea mare exportator și al 12-lea cel mai mare producător de ciment din lume (OAIB, CImento Sektoru Raporu, 2003).

Tabelul 1. Factorii determinanți ai privatizării în Turcia

(Sursa: Cagla Okten & K. Peren Arin, 2006)

3.4. Date

Toate proprietățile publice turcești ale fabricilor de ciment au fost privatizate în perioada 1989-1998. Întrucât eșantionul nostru include toate aceste întreprinderi cu date pre-și post-privatizare, suntem îndreptățiți să privim la o imagine mai completă de privatizare și să evităm problema endogenității asociate cu eșantionul de selecție. Privatizarea firmelor publice de ciment din Turcia este asemănător unui experiment natural realizat, care ne permite să examinăm efectele privatizării într-o amplasare aproape ideală.

Datele folosite în acest studiu provin din baza de date publică „World Development”, 2006. Tabelul de date cuprinde variabile în perioada 1983-1999 cu multe variabile de influență (endogene), deși seriile de timp sunt mai scurte, iar tabloul de variabile nu este întotdeauna echilibrat. Variabilele de ieșire (exogene): ocuparea forței de muncă și investițiile sunt construite din statisticile oficiale ale Administrației Privatizării din Turcia. Datele cu privire la capital și vânzări sunt construite din anchetele Camerei de Industrie din Istanbul (ISO 500) efectuate în cele mai mari 500 de firme din Turcia.

Datele referitoare la vânzări și ocuparea forței de muncă privesc proprietatea privată a firmelor conform standardelor ISO 500 pe care le folosim pentru o verificare viguroasă. Tabelul 2 descrie variabilele folosite în analiză. Există alte studii empirice care analizează impactul privatizării asupra industriei cimentului din Turcia (Ozmucur, 1998; Saygili & Taymaz, 2001; Tallant, 1993). Aceste studii se concentrează numai pe efectele de privatizare ale productivității firmei și nu analizează modul în care privatizarea afectează eficiența alocativă, structura de piață și intrările. De asemenea, această analiză nu se extinde dincolo de anul 1995 și prin urmare, cel puțin șase companii sunt tratate ca firme publice în timpul perioadei de studiu.

Tabelul 2. Descrierea variabilelor

(Sursa: Cagla Okten & K. Peren Arin, 2006)

Interesant este faptul că cercetătorii, ajung la concluzia că rezultatele productivității firmelor sunt combinate. Ozmucur (1998) analizează un tabel de date ale întreprinderilor publice și private, folosind rezultatele de la Camera Industriei din Istanbul privind cele mai mari 500 de firme din Turcia. El a făcut estimări separate folosind o ecuație pentru fiecare firmă pentru a determina schimbările anuale structurale de ocupare a forței de muncă și productivitatea muncii pentru perioada 1981-1995. El constată că structura de schimbare a coincis cu perioada de privatizare publică și de reducere a ocupării forței de muncă, care, într-o anumită măsură s-a întâmplat în aproape toate firmele, care au fost semnificativ mai mari în firmele privatizate.

Saygili și Taymaz (2001) analizează efectele de proprietate și privatizarea privind tehnica de eficiență, folosind un set de date publice și private în fabricile care folosesc cimentul, între anii 1980-1995 și măsura relativă a performanței firmelor privatizate, sau care au fost privatizate cu privire la cele șase firme care rămân publice în timpul perioadei de studiu. Deoarece le lipsesc date pentru post-privatizare, pentru alte două firme (Adiyaman și Askale), prin urmare ei au opt firme pe care le au în grupul de comparație. Ei ajung la concluzia că firmele private au fost mult mai eficiente decât grupul de comparație, iar rata medie a eficienței tehnice publice și private de către firmele privatizate în 1989 nu a evidențiat nici o diferență semnificativă statistică.

Întrebarea se pune în ce mod se potrivesc diferențele efectelor privatizării asupra eficienței firmei? O explicație poate fi mediile concurențiale ale acestor firme. Probabil că firmele care s-au privatizat în 1989 se datorează și unui mediu competitiv mai mare în regiunile de vest ale firmelor privatizate în cazul în care acestea au coexistat cu firmele private. În modelul nostru empiric de analiză, vom controla structura pieței și, prin urmare, mediul competitiv atunci când măsurăm efectele privatizării.

Studiile lui Tallant, Saygili, și Taymaz rezultă felul în care firmele private se compară cu cele publice. Întrucât studiul lui Ozmucur se concentrează pe modul în care privatizarea afectează performanța. Întrucât am utilizat date post-privatizare pentru firmele care s-au privatizat în perioada 1995-1998 putem testa efectele privatizării firmelor din estul Europei care au fost privatizate mai târziu, precum și firmele din Europa de vest care au fost privatizate mai devreme.

3.5. Modelul econometric

Un model econometric se poate defini ca un ansamblu de relații, care permit asocierea dintre o mulțime de ipoteze și valorile numerice ale unor concepte. Formal, modelul este reprezentat prin una sau mai multe funcții probabiliste și deterministe.

Mărimile economice pe care dorim să le introducem în model sunt cuantificate prin una sau mai multe variabile, după rolul lor în model acestea pot fi: variabile endogene, ale căror rezultat este obținut din rezolvarea modelului și variabile exogene, sau factori ale căror valori sunt cunoscute sau presupuse cunoscute anterior (pot fi influențate sau determinate de modelizator). În cazul modelelor cu multe ecuații, pentru ca modelul să aibă soluții, trebuie ca numărul de variabile endogene să fie egal cu cel al ecuațiilor.

În cazul studiului nostru, modelul econometric evaluează impactul privatizării asupra performanței firmei, prin adoptarea următorului model:

Yit=αPit+βXit+μi+δtDt+εit ,

unde i reprezintă firma i și t este anul t, iar Yit este variabila de influență cum ar fi prețul productivității muncii, Pit este variabila tratată (efectul de privatizare), care este egal cu 1 dacă t este perioada post-privatizare pentru firma i și altfel este 0 și Xit este vectorul de regresie pe care îl folosim în condiții speciale.

O regresie importantă a lui Xit este indicele Herfindahl (HHI) a regiunii în care firma este localizată. Indicele HHI este obținut prin însumarea cotelor de piață regionale ale societăților, care se ocupă cu producția de ciment ridicate la pătrat. Folosim HHI ca o măsură pentru efectele privatizării care operează complet prin schimbări în firmele din mediul competitiv. Această specificație ne permite să facem diferență între efectele proprietății private, precum și efectele modificărilor în structura pieței, datorită privatizării reformelor. μi este firma ce are efectul dinainte fixat și Dt este o variabilă indicatoare „dummy”, care ia valoarea 1 pentru anul t, altfel ea este 0. Coeficientul α va surprinde efectul de privatizare prin variabila rezultată. Ecuația de mai sus indică standardele de bază ale regresiei.

3.6. Rezultate și interpretări

Tabelul 3 prezintă comparația dintre mediile variabilelor de influență pe 3 ani, înainte și după privatizare. Rezultatele indică faptul că productivitatea muncii, investițiile și capitalul sunt semnificativ mai mari, iar prețurile și ocuparea forței de muncă sunt semnificativ mai mici în perioada post-privatizare. Deși productivitatea muncii este semnificativ mai ridicată în perioada post-privatizare, ea a fost mai scăzută decât media productivității în sectorul de ciment din întreaga lume în afară de China, care a fost de aproximativ 3.600 de tone pe salariat în anul 2000 în conformitate cu un raport realizat de Klee (2003).

Tabelul 3. Compararea variabilelor înainte și după privatizare pe o perioadă de 3 ania

(Sursa: Cagla Okten & K. Peren Arin, 2006)

a Datele pe o perioadă de 3 ani înainte și după anul de privatizare au inclus setul de

date post și pre-privatizare. Dacă o variabilă lipsește un an sau doi pentru o anumită firmă în perioad pre (post) privatizare, atunci vom exclude perioada anului pre (post) privatizare, pentru a ne asigura că această comparație este simetrică.

* Semnificativ la 10%, ** Semnificativ la 5%, *** Semnificativ la 1%

În restul publicației, analizăm efectele de privatizare asupra eficienței productive și alocative, utilizând tabelul de date semnificative. Obiectivele noastre sunt:

verificarea rezultatelor enumerate în tabelul 3 care verifică ecuația econometrică în cazul în care vom utiliza metode cu date din tabel cu efectele firmelor specifice și perioadele lor specifice fixate,

examinarea factorilor potențiali ale acestor forme de proprietate (față de străini interni), reducerea forței de muncă, alegerea intensității capitalului și modificarea investițiile din mediul competitiv, care trebuie să contribuie la perfecționarea eficienței.

3.6.1. Privatizarea și eficiența productivă

Regresiile 1-4, prezentate în Tabelul 4, arată efectele privatizării asupra productivității muncii (în logaritmi). Am controlat efecte ale firmelor specifice și perioadelor specifice, adoptând efectul specific al firmei analizate și inclusiv anii variabilei indicatoare „dummy”. Putem observa că privatizarea are un efect pozitiv și semnificativ asupra productivității muncii în regresia 1. O trecere de la proprietatea publică la cea privată poate să influențeze creșterea productivității muncii până la 24%. În regresia a 2-a, am rupt efectul de privatizare, conform tipului de cumpărător, astfel avem două tipuri de variabile "dummy": interne si externe. Variabila internă (străină), este egală cu 1 în perioada post-privatizare, dacă firma este cumpărată de către un cumpărător național (străin). Ambele variabile au un efect pozitiv și semnificativ asupra productivității muncii. Acest rezultat contrastează cu studiile efectuate de Frydman et al. (1999) și Villalonga (2000), care arată că proprietățile străine au un factor determinant în eficiența firmei pentru firmele privatizate.

În regresia a 3-a, de asemenea, deținem controlul prin logaritmi pentru capitalul forței de muncă, în plus față de controalele utilizate în regresia 1. Putem interpreta regresia 3 ca și funcția de producție a lui Cobb-Douglas. Efectul de privatizare rămâne pozitiv și semnificativ, deși în creșterea productivității muncii, capitalul forței de muncă scade de la 24% la 21%. Capitalul forței de muncă, așa cum este de așteptat, dispune de un efect pozitiv semnificativ asupra productivității muncii, deși are un coeficient mai mic decât cel așteptat. Regresia 4 reprodusă în regresia 2 include raportul de muncă-capital ca o variabilă explicativă. Din nou, ambele tipuri interne si externe de forme de proprietate sunt considerate a fi cu efecte pozitive și semnificative asupra productivității muncii ale firmelor privatizate. Prin urmare, am concluziona că privatizarea are un efect pozitiv și semnificativ asupra eficienței productive.

3.6.2. Privatizarea și eficiența alocativă

În tabelul 4, Regresiile 5 și 6 prezintă efectele privatizării supra eficienței alocative. Măsurile pentru eficiența alocativă sunt exprimate astfel: prețuri (în logaritmi) specifice întreprinderilor de ciment și rata de inflație relativă. Rata inflației relative s-a calculat prin scăderea ratei indicelui prețului en gros din rata inflației prețului firmei. Știm că înainte de dereglementarea prețului din 1986, prețul pentru fiecare proprietate publică a întreprinderilor a fost fixat la aceeași sumă de către întreprinderea publică CITOSAN. Din păcate, noi nu avem date cu privire la aceste prețuri, dar avem date cu privire la indicele prețului de la Institutul Statului de Planificare din Turcia.

Prin urmare, vom calcula rata inflației prețurilor ale firmelor utilizând indicele prețului înainte de 1986, și utilizând prețurile firmelor specifice după 1986. Deoarece această variabilă indică doar rata de schimbare, este posibil să o construim folosind două tipuri de indici de preț: indici bursieri mai lungi, așa cum am precizat anul, de la primul indice până la ultimul indice dacă acesta lipsește. Scopul nostru este să construim rata relativă a inflației și să realizăm o serie de preț mai lungă.

Ambele regresii controlează pentru firma specifică și perioada specifică, efectele, prin adoptarea efectului specific al fiecărei firme analizate și inclusiv anii variabilei indicatoare „dummy”. Am aflat că influența privatizării aduce o scădere atât a prețului de vânzare al cimentului, cât și a ratei inflației relative. Trecerea de la proprietatea publică la proprietatea privată a dus la scăderi ale prețurilor de ciment până la 32%. Această constatare este în contrast cu cea mai mare parte a studiilor anterioare, care arată că privatizarea aduce rezultate în creșterea prețurilor (La Porta & Lopez-de – Silanes, 1999; Saal & Parker, 2001). De aici înainte, legătura dintre privatizare și eficiența alocativă trebuie să fie examinată mai îndeaproape. Schimbările în structura pieței rezultă din privatizare care poate fi responsabilă pentru rezultatele noastre.

Tabelul 4. Privatizarea și metoda eficienței: estimarea efectelor fixate (la nivelul firmei)

(Sursa: Cagla Okten & K. Peren Arin, 2006)

t-statistic între paranteze

* Semnificativ la 10%, ** Semnificativ la 5%, *** Semnificativ la 1%

3.6.3. Privatizarea și selecția de intrare

Cum poate schimba o firma privatizată procesul de producție ca să poată îmbunătăți eficiența sa de producție? Pentru a răspunde la această întrebare, vom analiza modul în care privatizarea afectează selecția de intrare a unei firme. Variabilele dependente în aceste regresii sunt: capitalul, munca, capitalul de muncă și investiția (toate în logaritmi). Toate regresiile, prezentate în Tabelul 5 controlează specificul firmei și efectele perioadei specifice, prin adoptarea unei specificări a efectelor fiecărei firme și inclusiv anii „dummy”. Descoperim, astfel că privatizarea are un efect negativ asupra muncii (în regresia 1) și acest efect există atât pentru cumpărătorii naționali, cât și pentru cei străini în procesul de privatizare ( în regresia 2).

Privatizarea are un efect pozitiv și semnificativ asupra capitalului (în regresia 3), atunci când diferențiem efectul de privatizare, conform fiecărui tip de cumpărător, întâlnim un efect semnificativ pentru firmele privatizate ale cumpărătorilor naționali. (în regresia 4). Mai mult, coeficientul „dummy” cu privire la străini este pozitiv, semnificativ și destul de mare. Acesta este un rezultat interesant și indică importanța cumpărătorilor străini în creșterea capitalului firmelor privatizate. Capitalul de muncă va crește ca rezultat al privatizării pentru toate tipurile de întreprinderi. (Regresiile 5 și 6). Aceasta trebuie să rezulte din reducerile forței de muncă pentru toate firmele privatizate.

În ceea ce constă, rezultatele noastre pentru investiții, acestea sunt similare cu cele obținute pentru capital. În timp ce efectul global de privatizare pentru investiții este găsit ca un rezultat pozitiv și semnificativ (Regresia 7), acest efect dispare pentru firmele privatizate deținute de cumpărătorii naționali și poate fi îmbunătățit pentru firmele privatizate deținute de către cumpărătorii străini ( Regresie 8).

Tabelul 5. Privatizarea și metoda selecției de intrare (input choice): efectele estimării fixate(nivelul firmei)

(Sursa: Cagla Okten & K. Peren Arin, 2006)

t-statistic între paranteze

* Semnificativ la 10%

** Semnificativ la 5%

*** Semnificativ la 1%

Aceste rezultate sugerează faptul că privatizarea firmelor reduce forța de muncă în mod semnificativ, iar firmele străine privatizate își majorează capitalul în mod semnificativ. O întreprindere pentru a trece de la proprietatea publică la cea privată trebuie să scadă numărul de angajați cu aproximativ 21% și să crească capitalul cu 47%, deși creșterea capitalului se datorează în cea mai mare parte a privatizărilor realizate de către cumpărătorii străini. După privatizare, în medie, firmele ajung să își majoreze investițiile cu până la 100%. Creșterea drastică a investițiilor de capital însoțită de reducerea utilizării muncii indică trecerea la un mod mai intens de utilizare a tehnologiei pentru firmele privatizate deținute de cumpărătorii străini.

3.6.4. Privatizarea și structura pieței

Privatizarea ar putea afecta eficiența productivă și alocativă în două moduri:

Primul este legat de efectul pur de proprietate; o firmă publică mai poate experimenta o schimbare semnificativă într-o funcție obiectivă asupra privatizării așa cum este discutată de literatura teoretică, în secțiunea (efectul de proprietate).

În al doilea rând, privatizarea poate influența structura pieței în care operează firma și de aici, schimbările de constrângere cu care se confruntă firma (efectul de mediu).

În această secțiune, vom examina cel de-al doilea efect mai îndeaproape și vom verifica dacă se respectă în continuare efectul de proprietate asupra eficienței, atunci când avem controlul pentru efectul de privatizare în structura pieței.

Se ia ca exemplu serii de date de timp folosind indicele HHI, pentru o regiune vestică (Regiunea Marmara) și respectiv pentru o regiune estică (Regiunea Anatolia de Est). Seriile de timp acoperă perioada dintre anii 1980 și 2000. Indicele HHI este calculat prin însumarea pătratelor pentru segmentul de piață al fabricilor de ciment din fiecare regiune.

HHI=Σ ni=1S²i , unde Si este cota de piață (%), a firmei i, iar n este numărul de firme dintr-o regiune.

Dacă două sau mai multe fabrici sunt deținute de către aceeași companie, atunci se va utiliza cota de piață a societății-mamă. Cu cât este mai mare HHI, cu atât va fi mai concentrată piața. HHI (1) este indicele Herfindahl inclus în proprietatea firmelor publice, iar HHI (2) este indicele HHI, exclus în proprietatea publică a firmelor. Cu alte cuvinte, la calcularea HHI (1) se ia în considerare cota de vânzări ale firmelor în proprietatea publică ca pondere într-o singură firmă a întreprinderii publice. În calcularea HHI (2), vom lua în considerare numai producția vândută de firme în proprietatea privată (inclusiv firmele privatizate).

Pentru o analiză aprofundată a modului în care privatizarea afectează structura pieței, am folosit rezultatele OLS ale regresie utilizând datele indicelui HHI (1). Unitatea de analiză este o regiune din Turcia și variabila dependentă este HHI (1) din această regiune. De exemplu, în prima regresie din Tabelul 6, variabila dependentă HHI (1) se află în regiunea Marmara. Variabilele explicative „dummy89” și „dummy96”, deține controlul pentru schimbările structurale rezultate în urma privatizărilor din 1989 și 1996 în regiunea Marmara. Variabila „Dummy89” („dummy96”) este egală cu 1 în perioada post-privatizare din 1989 (1996) și altfel este 0.

Tabelul 6. Efectele privatizării prin metoda concentrării de piață

(Sursa: Cagla Okten & K. Peren Arin, 2006)

t-statistic între paranteze

* Semnificativ la 10%

** Semnificativ la 5%

*** Semnificativ la 1%

În următorul pas se examinează modul în care privatizarea afectează eficiența alocativă și productivitatea atunci când controlăm modificările în structura pieței. În acest caz, scopul este de a face diferența dintre efectul de proprietate al privatizării de la efectele acestuia asupra structurii de pieță și al mediului concurențial. Prin urmare, vom adăuga două comenzi suplimentare în regresia de bază în Tabelul 4: HHI (1) este o dereglementare a variabilei indicatoare „dummy” („dummy86”), care este egal cu 1 în perioada post anului 1986 și altfel este 0. Prezentăm aceste rezultatele în Tabelul 7.

Efectele privatizării asupra eficienței productive rămâne practic nemodificată, așa cum este arătat în regresia 1. Privatizarea rămâne încă un factor pozitiv și semnificativ asupra productivității muncii. HHI (1) este nesemnificativă în acestă regresie, întrucât variabila „dummy86” este pozitivă și semnificativă. În variabila prețului al regresiei (regresie 2), efectul privatizării, în timp ce este încă negativ, nu mai este semnificativ și HHI (1) este pozitiv nesemnificativ. Regresia 3 este aceeași ca regresia 2 în cazul în care variabila dependentă este din nou preț (log), dar cu o singură diferență: HHI (2) este utilizat ca regresie în loc de HHI (1). Privatizarea nu mai este semnificativă dar HHI (2) este pozitiv și semnificativ. Acesta indică importanța de concentrare a pieței în determinarea prețului, cu cât este mai concentrată o piață, cu atât este mai mare prețul.

Recunoștem că regiunile geografice au mărimi brute, apropiate de piață pentru fiecare firmă. Este posibil ca o firmă dintr-o anumită regiune să poată fi vândută într-o regiune vecină. Întrucât indicele HHI se bazează pe mărimea acestor regiuni geografice ar putea fi o problemă dacă ele sunt măsuri bune de concentrare a pieței. Pentru a testa fiabilitatea mărimilor cu HHI, estimăm efectele HHI (1) cu privire la rata de utilizare a capacității.

Ultima regresie în Tabelul 7 prezintă regresia care are rata de utilizare a capacității dependentă de variabilă. Am găsit dovezi care confirmă acestă ipoteză; HHI are un efect negativ și semnificativ asupra capacității ratei de utilizare, în timp ce privatizarea are un efect pozitiv, dar nesemnificativ. Această constatare ne întărește încrederea că indicele HHI este folosit ca o măsură de concentrare a pieței / putere în industrie.

Tabelul 7. Efectele de control ale privatizării prin metoda structurii de piață

(Sursa: Cagla Okten & K. Peren Arin, 2006)

t-statistic între paranteze

ª HHI(1) este folosit în toate regresiile cu excepția regresiei 3 unde este folosit HHI(2)

* Semnificativ la 10%

** Semnificativ la 5%

*** Semnificativ la 1%

3.6.5. Controale totale

3.6.5.1. Controlul în perioada bussines

Variabilele indicatoare „dummy” nu pot capta în mod corect efectele perioadei bussines, a măsurilor de performanță al firmei. Ar fi interesant pentru a vedea modul cum măsurile se deplasează în perioada bussines; și dacă efectul privatizării este sensibil la controlul pentru schimbările economiei. Prin urmare, prezentăm rezultatele noastre de control printr-un indice al producției care măsoară nivelul de producție în fabricile industriale (Tabelul 8). În Regresiile 1, 3 și 4, variabilele dependente sunt măsurile de eficiență ale producției (productivității muncii) și eficiența alocativă (de preț și rata inflației relativă).

Efectul privatizării rămâne pozitiv și semnificativ consistând în rezultate rapide privind eficiența productivă (de regresie 1). Indicele industrial al producției este pozitiv și semnificativ în regresia productivității muncii. Estimăm ca veniturile fabricii să devină pro-ciclice. Efectul de privatizare rămâne negativ și semnificativ pentru preț și relativ în regresiile ratei inflației, care este asemănător cu rezultatul anterior privind eficiența alocativă (Regresiile 3 și 4). Indicele industrial al producției este negativ și semnificativ pentru preț și relativ în regresiile inflației. Acest rezultat este în concordanță cu concluziile unui articol recent despre economia Turciei, care arată că prețul și inflația sunt contra ciclice și argumentează că acest fapt constituie o unitate de aprovizionare – model pentru economia turcă (Alper, 2004).

O a doua abordare al controlului afacerilor ciclice este compararea perfomanțelor fabricilor din eșantion (eșantionul A) cu performanța medie a unui eșantion de fabrici private (eșantionul B) din industrie. Fabricile din eșantionul B au fost întotdeauna în proprietate privată, întrucât fabricile din eșantionul A au fost în proprietatea publică și privatizate. În medie, productivitatea muncii în eșantionul A este mai mare decât productivitatea muncii din eșantionul B într-un an. De fapt, în eșantionul A, productivitatea muncii a unei fabrici într-un an este mai mică decât productivitatea medie a muncii din eșantionul B, în 234 din 255 observații.

În regresia 2 din tabelul 8, variabilele dependente sunt construite prin scăderea productivității muncii din fiecare fabrică din eșantionul A cu productivitatea medie a muncii din eșantionul B într-un anumit an. Măsurăm productivitatea muncii ca vânzări împărțite la muncă, mai degrabă decât de veniturile împărțite la muncă, ne lipsesc doar informații despre veniturile fabricilor private. Dacă fabricile din eșantionul A își îmbunătățesc performanțele ca rezultat al privatizării, atunci diferența de performanță dintre ele și fabricile din sectorul privat va scade în perioada de post-privatizare. Dacă se fac îmbunătățiri de performanță pe care le putem observa produse la nivelul industriei, datorită unor efecte ale perioadei bussines sau în alte agregate ale schimbării în economie, atunci nu ne așteptăm la nici o schimbare în diferența de performanță. Găsim că productivitatea diferă între privatizarea fabricilor și sectorul privat, iar media nu scade după privatizare. Controlăm efecte solide fixe și includem anii „dummy” pentru a controla efectele perioadei din regresie.

Tabelul 8. Efectele de control ale privatizării prin metoda perioadei bussines: estimarea efectelor fixate

(Sursa: Cagla Okten & K. Peren Arin, 2006)

t-statistic între paranteze

ª Media vânzărilor a proprietății private a fabricilor de ciment minus productivitatea vânzărilor ale firmei privatizate i

* Semnificativ la 10%

** Semnificativ la 5%

*** Semnificativ la 1%

3.6.5.2. Specificația efectelor aleatorii

O critică a procesului de privatizare în industria cimentului a fost că o performanță mai bună a firmelor au fost cele situate în regiunea de vest, care au fost privatizate în primul rând, în timp ce performanța slabă a firmelor din zona de est au fost privatizate mai târziu (Saygili & Taymaz, 2001). Acești autori de asemenea reamarcă, faptul că marile aglomerări (holdinguri) au avut o tendință de a dobândi firme în regiunile specifice și acest lucru a provocat crearea monopolurilor regionale în industria cimentului după privatizare. Firmele în regiunile de est, de asemenea, au fost privatizate ultimele ca urmare a instabilității politice relative din regiune pe parcursul anilor 1980 și începutul anilor 1990.

În scopul de a aborda o preocupare a eterogenității la nivel regional, modelăm efectele aleatoare ale firmei, ca și cum am folosi factorii firmei specifice, cum ar fi variabilele regionale „dummy” , ca variabile explicative în estimarea noastră. Noi construim variabilele regionale „dummy” din regiunea Marmara, regiunea M. Egee, regiunea Mării Negre, regiunea Anatolia Centrală, de Sud și regiunea Anatolia de Est. În toate regresiile prezentate în Tabelul 9, verificăm efectul de privatizare și efectul de timp „dummy” în plus față de regiunile „dummy”.

În general, semnele și semnificația coeficienților efectului de privatizare este aceleași ca și cel aflat în efectul regresiei firmei fixate. O excepție este prețul de regresie (Regresia 3), în cazul în care efectul de privatizare este negativ, deși nu mai este semnificativ. Acest lucru este în concordanță cu rezultatele noastre anterioare, atunci când privatizarea nu are nici un efect semnificativ asupra prețului odată ce am verificat structura pieței, folosind un HHI. Regiunea „dummy” servește ca proxy pentru structura pieței în fiecare regiune. Coeficienții din Anatolia de Est și de Sud-Est au variabilele „dummy” negative în regresia productivității muncii, care sprijină ipoteza că firmele din zona de Est sunt mai puțin productive, comparativ cu omologii lor din vest.

Tabelul 9. Privatizarea și metoda eficienței: specificația efectelor aleatorii

(Sursa: Cagla Okten & K. Peren Arin, 2006)

t-statistic între paranteze

* Semnificativ la 10%

** Semnificativ la 5%

*** Semnificativ la 1%

3.6.5.3. Controlul pentru diferențele în ani de privatizare

Privatizarea societăților diferă de la an la an, în eșantion, după cum se arată în tabelul 1. Putem argumenta faptul că cea mai bună performanță a firmelor situate în regiunea de vest sunt privatizate mai întâi, unde variabila privatizării „dummy” falsă este egală cu 1 pentru aceste firme, altfel este egal cu 0 pentru celelalte și pentru aceeași ani. Prin urmare, diferența de performanță între firmele privatizate mai devreme și firmele privatizate mai târziu ar putea să producă rezultate negative. Ca un exemplu luăm un grup de firme pe care le estimăm în funcție de privatizarea în funcție de ani și reestimăm ecuațiile econometrice separat pentru fiecare grup. De exemplu, grupul 1 este format din firme care sunt privatizate în 1989, grupa 2 este compus din firme privatizate în 1992 și așa mai departe.

În general, rezultatele noastre pentru aceste subgrupuri de firme rămân în concordanță cu rezultatele anterioare. Descoperim că privatizarea a avut un efect pozitiv și semnificativ asupra productivității muncii ale firmelor privatizate în 1996 (și în cea mai mare parte situată în regiunile de est), precum și pentru acele firme privatizate în 1989 (și în cea mai mare parte din regiunea de vest). Am pierdut semnificația în rezultatele noastre pentru cele șase firme privatizate în anii 1993, 1997 și 1998. Pentru cele două firme privatizate în 1997 și 1998, trebuie să existe suficient timp pentru datele de îmbunătățire a performanței. Interesant, patru dintre cele șase firme au fost cumpărate de către Rumeli Conglomerate și acest grup a fost recent acuzat de activități infracționale în practici de afaceri, atât de către turci, cât și de autoritățile din SUA. În cadrul „The Rumeli Cement Group” managementul și controlul au fost preluate de Economiile de Depozit și de Fondul de Asigurări din Turcia încă din februarie 2004. Acest lucru poate evidenția importanța competenței a cumpărătorului în privatizare și în procesul de stabilire a eficienței post-privatizare.

3.7. NOTE

1. Când ultima proprietate publică de ciment s-a privatizat, in 1998, Turcia a fost cea de-a șaptea mare producătoare de ciment din lume. În consecință ani, o scădere a producției a fost cauzată de o scădere a cererii, datorită crizelor financiare și cutremurului din 1999. Exporturile pe de altă parte au crescut de patru ori în perioada 1990-2002 și au ajuns la 9,9 milioane de tone în 2002.

2. Un sondaj efectuat de către Djankov și Murrell (2002) analizează efectele privatizării în tranziție economiei. Ei ajung la concluzia că, în cele mai multe țări, în particular firmele patronate funcționează mai bine decât firmele patronate de stat.

3. Afyon și Nigde Cimento au fost singurele fabrici care s-au vândut printr-o combinație de vânzări în bloc și oferte publice. În cazul lui Cimento Afyon, 51% au fost vânzări prin intermediul vânzării în bloc în 1989, iar restul au fost vânzări printr-o ofertă publică în 1991. Tot Nigde Cimento a oferit spre vânzare printr-o ofertă publică, în 1991, însă numai 12% din vânzări au fost vândute, restul a fost vândut prin blocul de vânzare către OYAKSabanci grup.

4. Transport la distanță, prin intermediul apei este mai puțin costisitoare și, prin urmare, mai comun. Acesta este modul de transport preferat pentru exporturi.

5. De asemenea, au fost privatizate cele două echipamente de sfărâmare a cimentului. Deoarece aceste fabrici nu au fost complet aduse la producția de scară, ele se exclud din estimări.

6. Două excepții au fost Denizli și Lalapasa. Aceste două întreprinderi publice au fost stabilite în 1987 și respectiv 1991, pentru a satisface cererea în creștere a regiunilor vestice.

7. Rezultate semnificației economice sunt calculate prin intermediul

formulei: exp*(coeficient -1).

8. Se ține seama de funcția de producție Cobb-Douglas, Y =Kβ*L1-β, unde Y este produsul, K este capitalul și L munca. Împărțirea ecuației în ambele părți cu L, se ajunge la rezultatul: β

Partea stângă din această ecuație este productivitatea muncii și K / L raportul de muncă din capital. Se logaritmează ambele părți și se estimează această ecuație de regresie 3 din Tabelul 4. Coeficientul de muncă pe capital este estimația pentru β.

9. Deoarece prețul de reglementare precede începutul de privatizare, am reestimat efectele privatizarii; inclusiv perioada de trei simulări: prima simulare egală cu 1, dacă anul este pre-liberalizat, cea de-a doua simulare este egală cu prima, dacă acesta este post-dereglementat, dar pre-privatizarea, iar cea de-a treia simulare este setat egal cu 1 dacă este vorba de o perioada post-privatizare pentru firma. Rezultatele acestor estimări sunt compatibile cu constatările noastre și sunt disponibile la cerere.

10. Ultima regresie nu este arătată, dar este disponibilă la cerere.

CAP. 4 CONCLUZII

În urma acestui studiu putem afirma că punerea în aplicare a procesului de privatizare, principalul obiectiv al guvernului este creșterea eficienței și productivității, promovarea dezvoltării piețelor de capital și lărgirea bazei deținătorilor de acțiuni, spre a satisface în modul cel mai bun obiectivele sociale.

Proprietatea de stat nu garantează satisfacerea în bune condiții a intereselor sociale și economice ale populației, iar istoria acestor întreprinderi arată că ele n-au fost de un mare ajutor social, altul decât să consume resursele rare. Există în prezent, în Turcia întreprinzători care pot cumpăra și menține în funcționare aceste întreprinderi, iar economiile populației și averea privată au ajuns la niveluri astfel încât pot fi utilizate pentru transferarea acțiunilor statului către sectorul privat.

Conform teoriei lui Shirley și Walsh (2001), studiile din literatura teoretică și empirică nu sunt deloc concludente în privința meritelor proprietății private pe piețele monopolistice. Contribuția acestei literaturi este realizată în legătură cu analiza efectelor privatizării în industria cimentieră turcă. Această industrie este de fapt un oligopol pentru că este alcătuită din aproximativ 11 companii pe care le deține din totalul de 39 de fabrici și fiecare fabrică are o putere de monopol în mediul său, datorită costurilor mari de transport. Folosind un set de variabile longitudinale pentru fabricile de ciment găsim un prim argument că aceste fabrici privatizate îmbunătățesc producția și diminuează eficiența prin reducerea locurilor de muncă. Interesant este faptul că, numai fabricile privatizate aduc beneficii de productivitate datorate experienței cumpărătorilor la fel ca și fabricile privatizate ale întreprinderilor străine, numai că acest ultim grup crește în intensitate de investiție și de capital.

Ansamblul de date ne permite în mod egal să cercetăm efectele privatizării asupra eficienței alocative, acesta este un obiect aflat sub studiu în acest domeniu. Controlul de modificări în structura pieței, cu un indice de concentrare a pieței, nu constată că beneficiile de eficiență în producția datorată proprietății private a consumatorilor se întâlnesc sub forma unor prețuri mai mici. În timp ce privatizarea nu reduce prețurile, concentrarea pieței tinde să le crească. Prin urmare, este decisiv faptul că structura pieței să asigurare privatizarea, fiind analizată cu atenție pentru ca reformele de privatizare să fie luate în considerare. Se pune accentul mult pe emfază, pe eficiența productivă și aspecte de generare de venituri din privatizare, cu atenția înclinată spre eficiența alocativă plătită. Interesant este că privatizarea în Turcia, din industria cimentului a condus la o creștere de concentrare a pieței, în unele regiuni, în timp ce concurența a crescut în alte teritorii. Guvernele care privesc problema legată de eficiența alocativă ar trebui să exercite prudență în ceea ce privește vânzarea întreprinderilor publice ale firmelor private, care au deja o cotă de piață semnificativă în industrie.

Deoarece am avut date pre-și post-privatizare pentru toate întreprinderile de ciment care au fost o dată publice, avem posibilitatea de a evita endogenitatea problemei asociată cu un eșantion de selecție care a fost o problemă pentru primele cercetări.

Rezultatele reflectă în diversele controale riguroase de standarde, o abordare a altor posibile probleme asociate cu eșantionul de selecție și eterogenitate nerespectată.

Deoarece, procesul de privatizare a avut un impact puternic, se pune întrebarea care sunt dificultățile practicate întâmpinate în realizarea acestei politici. Cea mai importantă dificultate pare a fi starea actuală a piețelor de capital în Turcia și neîncrederea micilor deținători de acțiuni din cauza pierderilor pe care le-au suferit.

În final se ajunge la problema perspectivelor de viitor. Avem încrederea că dacă politica de privatizare este proiectată și pusă în aplicare în mod corespunzător, iar periodizarea și amploarea emisiunilor de titluri de valoare sunt corecte, politica își va atinge scopul de a îmbunătăți eficiența industrială și de a activiza piețele de capital.

BIBLIOGRAFIE

Alper, E. (2004), Nominal stylized facts of turkish business cycles. Bogazici University, Working Paper.

Angelucci, Estrin, Konings, & Zolkiewski (2001), Empirical literature on privatization: Privatization and market structure. World Development, 34 (9), 1537–1556.

Boubakri (2005), Empirical literature on privatization: Privatization and market structure. World Development, 34 (9), 1537–1556.

Cagla, O. & K., Peren, Arin (2006), „The Effects of Privatization on Efficiency:

How Does Privatization Work?”. World Development, vol. 34, No. 9: 1537–1556.

Cristian, D. (2007), Bazele econometriei și modelării econometrice, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 109-176.

Djankov & Murrell (2002), Enterprise restructuring in transition: A quantitative survey. CEPR Discussion Papers: 3319.

Earle & Telegdy, 2002; Ehrlich, Gallais-Hamonno, Liu, & Lutter, 1994; Frydman, Gray, Hessel, & Rapaczynski, 1999; Villalonga, 2000; Wallsten, 2001, Empirical literature on privatization: Privatization and productive efficiency. World Development, 34 (9), 1537–1556.

Ehrlich et al. (1994), Empirical literature on privatization: Privatization and productive efficiency. World Development, 34 (9), 1537–1556.

Ertuna (1998), Institutional background: Privatization in Turkey. World Development, 34 (9), 1537–1556.

Frydman et al. (1999), Empirical literature on privatization: Privatization and productive efficiency. World Development, 34 (9), 1537–1556.

La Porta & Lopez-de-Silanes (1999), Empirical literature on privatization: Privatization and allocative efficiency. World Development, 34 (9), 1537–1556.

Megginson & Netter (2001), Empirical literature on privatization: Privatization and productive efficiency. World Development, 34 (9), 1537–1556.

Niskanen (1975), The Social View & The Agency View: Theoretical literature on privatization. World Development, 34 (9), 1537–1556.

Ozmucur, (1998), Saygili & Taymaz (2001), Tallant (1993), Analyze the impact of privatization on the Turkish cement industry. World Development, 34 (9), 1537–1556.

Saal & Parker (2001), Analysis of the water and sewerage industry of England and Wales. World Development, 34 (9), 1537–1556.

Saygili & Taymaz (2001), Institutional background: Privatization process in the cement industry. World Development, 34 (9), 1537–1556.

Shapiro & Willig, (1990), The Social View: Theoretical literature on privatization. World Development, 34 (9), 1537–1556.

Shirley & Walsh (2001), The Social View: Theoretical literature on privatization, Empirical literature on privatization: Privatization and productive efficiency, World Development, 34 (9), 1537–1556.

Shleifer și Vishny (1994), The Agency View: Theoretical literature on privatization. World Development, 34 (9), 1537–1556.

Steve, H., Hanke (1992), Privatizare și dezvoltare economică, Editura Expert, București, 219-224.