Cadrul fizico-geografic al Parcului Național Ceahlău [309104]

[anonimizat], [anonimizat] 2900 ha. [anonimizat]. S-a [anonimizat]. Partea superioară a [anonimizat] 500-1800 m, lung de aproape 6 km și cu o lățime de până la un kilometru. Peste nivelul general al acestui platou se ridică câteva proeminențe ca Toaca (1900 m), Lespezi (1802 m), Bîtca lui Ghedeon (1844 m) și Ocolașul Mic.

Pe treapta înaltă se află culmea vestică Piatra Neagră (1398 m), despărțită de platou prin șaua de la Poiana Stănilelor. Munceii Ceahlăului ocupă 2/3 din suprafața totală a masivului, fiind alcătuiți dintr-o [anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat] 1000-1300 m.

Geomorfologia

Privit în ansamblul său relieful Masivului Ceahlău reprezintă rezultanta interacțiunii dintre suportul geologic și activitatea agenților și proceselor modelatoare. Hipsometric, relieful Ceahlăului este dispus între 425 m, [anonimizat], și 1907– altitudinea maximă din Vârful Ocolașul Mare. Astfel, se realizează o energie de relief de 1482 m/kmp. [anonimizat] o [anonimizat] a Carpaților Meridionali: Munții Ciucaș și Munții Bucegi. Analiza acestor forme evidențiază două subunități distincte: subunitatea centrală înaltă situată la altitudini de peste 1700 m, căreia îi revine circa 10% [anonimizat] 90% din teritoriul masivului. (G.M. Albotă, 1992)

Subunitatea centrală înaltă: [anonimizat] 5 km și cu lățime maximă de 1 km, delimitat de abrupturi de 300- 400 m. La extremitățile platoului se situează cele mai înalte vârfuri: Toaca 1904 m, în extremitatea nordică și Ocolașul Mare 1907 m, în cea sudică. Uniformitatea platoului este întreruptă de vârfuri cu altitudini mai mici: Lespezi de 1802 m și Bâtca lui Ghedeon de 1845 m.

[anonimizat] o inversiune tipică de relief. Modelarea actuală a reliefului deasupra limitei de 1700 m, unde se înregistrează în medie circa 7 [anonimizat]. Astfel, [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], poteci turistice. (G.M. Albotă, 1992)

[anonimizat]-un complex de culmi cu altitudini de 900- 1300 m, dispuse radiar față de zona centrală.Culmile, denumite și obcine, sunt despărțite de văi adânci. Astfel, între pâraiele Schit și Izvorul Alb sunt Obcinile Țiflicului și Cerebuc, în partea de est a masivului sunt obcinele Bâtca Baicului și Muntele Horștei, iar în sud obcinile Piatra Arsă, Chiliei, Piciorul dintre Bistre și Obcina Lacurilor.

Subunitatea periferică corespunde cu etajul modelării fluvio– denudaționale. Elementele morfometrice și morfologice cât și formele reliefului au fost influențate în mare parte de alcătuirea litologică, gradul de acoperire cu vegetație, distribuția unor elemente climatice precum și intervențiile și activitățile antropice.

Prezența rocilor flișului, în care alternează strate mai dure cu strate mai moi, se reflectă atât în arealul culmilor interfluviale, cât și în cel al versanților. La cele mai multe dintre culmi apare un relief de modelare selectivă, în care alternează înșeuările formate pe rocile mai moi, mai ales marne și argile, cu martori de eroziune ce au aspect mamelonar și care sunt numite bâtci.

Versanții prezintă înclinări mari în arealele cu roci dure și pante mai mici de 10°- 20° de pe formațiunile cu roci mai moi. Totodată, prezența unor formațiuni predominant argiloase, cu argile roșii și verzi, pe formațiunea de Plaieși și în flișul de Piscu cu Brazi, favorizează producerea alunecărilor de teren pe areale relativ extinse. (G.M. Albotă, 1992)

Geologia

Muntele Ceahlău aparține flișului carpatic, cea mai mare parte a masivului aparținând flișului intern, reprezentat prin pânza de Ceahlău și flișul curbicortical. Flișul paleogen apare pe o suprafață redusă în partea sud-estică și aparține unității de Tarcău.

Rocile sedimentare cele mai frecvente sunt calcarele prezente în proporție de 48– 64% la care se adaugă gresiile, microruditele și silicalitele. Ca pondere, după galeții de origine sedimentară, urmează rocile metamorfice cu 33– 48% și rocile de natură magmatică cu o pondere în jur de 1%. Cimentul conglomeratelor prezintă un aspect grezos grosier la microruditic. Între stratele cu conglomerate de Ceahlau se intercalează gresii dispuse în strate cu grosimi ce variază de la 20– 30 cm, uneori efilându-se, ca apoi să atingă grosimi de 4-5 m sau chiar 10– 15 m în Pietrele Late și vârful Lespezi. (I. Băncila, 1958)

Hidrologie

Apele subterane

Apele subterane sunt reprezentate în principal de apele freatice și într-o mai mică măsura de apele de adâncime. Apele freatice din depozitele eluviale ale platoului sunt cantonate în cuvertura eluvială constituită atât din elemente grosiere, provenite din dezagregarea conglomeratelor și gresiilor, cât și din materiale solificate și turbificate, la partea superioară. Grosimea cuverturii este de 0,5- 5 m și ocupă o suprafață apreciată la circa 700 ha. În ea sunt cantonate cantități apreciabile de ape ce provin exclusiv din precipitații.

Apele freatice din depozitele eluviale și deluviale de pe interfluvii și versanții obcinelor au cea mai mare răspândire. Sunt cantonate îndeosebi în depozitele de deluvii de pe versanți și întro mai mică măsură în depozitele de pe interfluviile de la periferia masivului.Cele mai bogate pânze acvifere se întâlnesc în arealul șisturilor negre și al flișului grezos– șistos. Secționarea versanților la partea terminală a văilor, prin sisteme de ravene este datorată în parte și drenării apelor din cuvertura deluvială.

Apele freatice din glacisuri și conuri de dejecție se întâlnesc în toate conurile pâraielor și îndeosebi în cele care parazitează terasele. Sunt cantonate la diverse adâncimi ca pânze stratificate pe pâraiele Pintec, Martin, Durău cu afluenții săi. În bazinetul Durău acesta formează o piață de adunare a apelor prin unirea mai multor conuri de dejecție. Aceasta categorie de ape freatice se mai întâlnește pe pâraiele Răpciunița, Sasca, Izvorul Alb, Secu se varsă în Lacul Izvorul Muntelui – Bicaz. Îndeosebi în zona cabanei Izvorul Muntelui și pe pâraiele Maicilor și Furcituri, glacisurile și conurile de dejecție cantonează ape de bună calitate. (I. Stănescu, 1964)

Apele curgătoare

Râurile alohtone sunt: Bistrița, care limitează masivul la nord și est, Bistricioara la nord și nord vest și râul Bicaz la sud. Între Poiana Largului și amonte de confluența cu pârâul Izvorul Muntelui ca urmare a construirii barajului de la Izvorul Muntelui- Bicaz pe Valea râului Bistrița s-a format lacul de acumulare Izvorul Muntelui– Bicaz.

Râurile autohtone, cu obârșia în masiv, sunt colectate de cursurile menționate anterior fiind tributare în final râului Bistrița, colectorul întregii rețele hidrografice autohtone din Parcul Național Ceahlău.

Rețeaua hidrografică autohtonă cuprinde totalitatea cursurilor de apă ce își au izvoarele și drenează teritoriul Masivului Ceahlău. Este o rețea divergentă determinată de dispunerea centrală a masei de conglomerate dure. Principalele pâraie drenează apele freatice din masa de grohotișuri de sub pereții Ceahlăulu prin izvoare situate la altitudini cuprinse de 1250- 1300 m. Deasupra trenei de grohotișuri rețeaua hidrografică este neorganizată și are un profund caracter torențial.

Lungimea totală a rețelei hidrografice permanente din masiv este de circa 200 km cu o densitate medie de 0,7 km/km2. Dintre râurile autohtone cu lungimi mai mari de 5 km și debite mai mari, menționăm pâraiele Schitul, Țiflicul, Izvorul Alb, Izvorul Muntelui, Bistra și Neagra.

Debitul mediu anual înregistrat este de 0,45 m3/s, ceea ce corespunde cu o scurgere specifică de 11,7 l/s/km2, caracteristică pentru zona vestică a Masivului Ceahlău. Pe parcursul anului cea mai mică scurgere se înregistrează în februarie cu valoarea medie de 0,22 m3/s, iar cea mai mare în luna mai de 0,86 m3/s; în intervalul aprilie– august debitele lichide au valori cuprinse între 0,7 și 0,8 m3/s. (I. Stănescu, 1964)

Clima

Din punct de vedere climatic, Muntele Ceahlău se încadrează în ținutul climatic de munți joși cu altitudinea de 800- 1900 m, subținutul climatic al Carpaților Orientali.

Principalii parametrii climatici din Masivul Ceahlău:

Radiația solară: La nivel zonal, valoarea radiației globale solare este mai mică de 110 kcal/cm2. Unele diferențieri locale pot apărea ca urmare a expoziției diferite a versanților; comparativ cu versanții nordici radiația globală este mai mare pe versanții cu expoziții sud estice, sudice și sud vestice. (Neacșa O., Popovici C., 1967)

Temperatura aerului : Temperatura aerului variază cu altitudinea. Acest lucru este evident la nivelul valorilor medii lunare și anuale. Diferența termică între vârful Toaca și satul Ceahlău este de 6,50C. Amplitudinile termice între valorile medii lunare de la stațiile meteorologice Ceahlău Toaca și Ceahlău sat sunt mai mici iarna ca urmare a efectului inversiunilor termice de iarnă de pe fundul văilor, unde sunt mai frecvente și au o intensitate mai mare. Cele mai scăzute valori termice s-au înregistrat pe platoul superior, iar cele mai mari la poalele Muntelui Ceahlău.

Gradul de nebulozitate: Valorile medii anuale ale nebulozității totale sunt de 150,1 zile la Ceahlău Toaca și 113,4 zile în Ceahlău-sat; zilelele senine variază între 39 la Ceahlău-Toaca și 47,1 în Ceahlău-sat.

Precipitațiile atmosferice: Supus în special influențelor de aer atlantic, în Parcul Național Ceahlău numărul zilelor cu precipitații ajunge la 208,8 zile/an, din care 50% sunt ninsori. Media precipitațiilor este de peste 700 mm, din care 60-70% se înregistrează în perioada de primăvara și vară.

Vântul: viteza medie este de 6-8 m/s vara și 12-14 m/s iarna, dar se pot atinge deseori și 40 – 50 m/s. (Xxx, 1987)

Solurile

Învelișul de soluri din Parcul Național Ceahlău este format din soluri grupate în două clase principale: spodisoluri, la altitudini mari și cambisoluri, ce reprezită soluri caracteristice altitudinilor mijlocii. Ele se încadrează în categoria solurilor zonale. La acestea se adaugă solurile intrazonale, care apar insular, în funcție de unele condiții locale.

Pe platoul superior și în vecinătatea sa întâlnim soluri din clasa spodisoluri, specifice sectoarelor subalpine de pajiști și tufișuri, dar și pădurilor de conifere. Deși ocupă o suprafață restrânsă, comparativ cu celelalte clase de soluri, prezintă un grad mare de complexitate. Se întâlnesc în general la altitudini mai mari de 1200 m, unde clima rece și umedă determină o intensă debazificare a materialului mineral. Temperatura scăzută diminuează activitatea microbiologică, astfel că resturile organice, în general bogate în substanțe rezistente la descompunere, sunt humificate lent cu formare predominantă de acizi fulvici și cu acumulare de materie organică închisă la culoare.

La altitudini de sub 1200 m, predomină solurile din clasa cambisolui a căror prezență este legată de climatul mai blând, cu precipitații medii multianuale mai mici de 1100 mm și de substrat, faciesul marnos și marno– greso- șistos sau scoarța de alterare provenită din aceste roci, condiționând direct prezența a două tipuri de cambisoluri: eutricambosoluri, în condițiile unui substrat alcalin – slab acid sau districambosoluri, când materialul parental este ceva mai acid, moderat- puternic acid. (Xxx, 1987)

(www.ceahlaupark.ro)

(https://forumneamt.ro)

(https://dochitaceahlau.ro, autor: Toma Bonciu)

Cadrul fizico-geografic al Rarăului

Amplasare

Între văile Moldovei și Putna Mare, pasul Mestecăniș și valea Pucioasa la nord, valea Bistriței la vest și sud și culoarul tectonic și de eroziune Slătioara-Brăteasa la est, se individualizează unitatea muntoasă cunoscută sub numele de Munții Giumalău-Rarău. Munții Giumalău-Rarău ocupă o suprafață de 450 , fiind alcătuiți din șisturi cristaline (domină cele epimetamorfice) și roci sedimentare (predomină calcarele și dolomitele).

Masivul Rarău este situat la est de văile Izvorul Giumalăului și Colbu. Elementul major îl constituie inversiunea de relief, ce corespunde sinclinalului marginal, a cărui îngustare spre sud este marcată de o culme cu relief ruiniform, cu o înălțime sub 1500 m. Platourile structurale, relieful ruiniform, abrupturile, văile înguste și trenele de grohotiș constituie elemente care imprimă individualitatea acestui masiv. Morfografic, Rarăul are aspectul unui platou fragmentat în largi trepte, cu o înclinare generală spre est și spre valea Izvorului Alb, la nord de care se află o masă muntoasă mai coborâtă, sub 1000 m, cu o serie de vârfuri ce străjuiesc valea Moldovei (Adam, Eva, Măgura și Bodea). (M. Ion, 1992)

Geomorfologie

Potrivit literaturii de specialitate, Munții Rarău-Giumalău fac parte din Munții Bucovinei, fiind situați în nordul Carpaților Orientali, în bazinele hidrografice superioare ale Moldovei si Bistriței. Sunt mărginiți la nord de depresiunea Câmpulung Moldovenesc și de Obcinele Bucovinei, spre est de Obcina Voronețului, iar spre sud-est de munții Stânișoarei. În sudul lor se află munții Bistriței, în sud-vest depresiunea Țara Dornelor, străjuită de masivul vulcanic al Călimanului; în vest Obcina Suhardului și munții Bârgăului iar spre nord-vest muniții Rodnei.

Masivul Giumalău se află la vest de Izvorul Giumalău și Chiril, este alcătuit din roci cristaline în structura geografică impunându-se o culme centrală cu altitudini mai mari de 1400 de metri, cu desfășurare nord vest – sud est, corespunzătoare aliniamentului de roci cu rezistența cea mai mare. Din partea centrală se desprind spre nord – vest și sud interfluvii plate secundare în lungul cărora apar poduri netede la altitudini de 1000 – 1200 de metri și 1350 -1450 de metri . Ele se termină spre Văile Bistriței și Putna prin versanți cu pantă mare. Masivele cristaline formează aliniamente relativ compacte în interiorul segmentelor montane, îmbrăcând forme de masive disecate în creste, cupole, culmi sau masive mai mici.

Expoziția versanților are o influență importantă în ceea ce privește distribuția habitatelor, având în vedere panta și dimensiunile suprafețelor versanților. Aceasta este de natură să influențeze condițiile de microclimat pentru diferitele stațiuni, prin expunerea față de radiația solară dar și față de vânturile dominante. (M. Ion, 1992)

Geologia

Din punct de vedere geologic, aria Sitului de interes comunitar ROSCI0212 Rarău – Giumalău face parte din unitatea morfostructurală de orogen carpatică muntoasă, subunitățile cristalinomezozoică a masivului Oriental și cea de fliș intern. În structura litologică se disting șisturi sericito- cloritoase, cuarțite, porfiroide, calcare cristaline și gnaisuri oculare.

Unitatea sedimentarului mezozoic se suprapune peste cristalinul cuvetei Rarăului, fiind formată din conglomerate poligene, dolomite, calcare, gresii, șisturi argiloase cenușii sau roșcate. În luncile pâraielor mai importante, se întâlnesc depozite aluviale recente.

Fundamentul geologic, reprezintă un puternic factor de influență a prezenței habitatelor și speciilor, având în vedere și prezența la suprafață a diferitelor vârste ale acestuia. El determină în bună măsură, alături de climă și sol, existența asociațiilor vegetale caracteristice pajiștilor boreale și alpine pe substrat silicios, a pajiștilor calcifile și vegetației chasmofile pe roci calcaroase, iar în zona cu soluri mai profunde, păduri acidofile, păduri de fag, păduri aluviale și mlaștini alcaline.

Hidrologie

Regiunea Munților Rarău – Giumalău este caracterizată de o bogată rețea hidrografică. Apele care își au obârșiile în cele două masive aparținând la două bazine hidrografice, Bistrița și Moldova, se varsă în râul Siret.

Bistrița adună apele de pe laturile de vest și sud, iar Moldova, pe cele din nordul și estul celor două masive. Cumpăna apelor dintre bazinele Moldovei și Bistriței se desfășoară pe aliniamentul Pasul Mestecăniș – vârful Giumalău – Șaua Fundu Colbului – vârful Rarău – Curmătura Prislop – Munții Stânișoarei.

Existența a numeroase izvoare de coastă predispun terenul la alunecări și eroziune, acolo unde pantele sunt mari și la înmlăștinare și gleizare, în zonele slab înclinate sau plane. Din punct de vedere chimic, calitatea apelor este superioară iar mineralizarea și duritatea lor au valori medii sau reduse, reacția este neutră, oxigenarea este bună, iar poluarea nesemnificativă.

În ceea ce privește apele subterane, acestea sunt numeroase și dau naștere la abundente izvoare, mai ales la contactul calcarelor și conglomeratelor cu șisturile cristaline marnoase. Alimentarea rețelei hidrografice este asigurată în proporție de peste 50 de procente, de precipitații, iar în rest de zăpezi și ape subterane. Datorită durității rocilor, cantitățile de aluviuni sunt mici, iar eroziunea este moderată. (I. Mihai & P. Ileana, 2005)

Clima

Regiunea se caracterizează printr-o climă continentală cu nuanțe moderate spre excesive, cu diferențieri determinate de altitudine, îmbrăcând în depresiuni și culoare forme mai moderate. Caracterul de continentalism moderat se resimte în iernile relativ lungi, bogate în zăpadă, dar nu excesiv de aspre, cu veri răcoroase și umede și cu temperaturile medii anuale scăzute și precipitații bogate.

În întreaga regiune se simt pregnant influențele maselor de aer rece de origine baltică, dar și a celor vestice, atlantice, mai ales vara. Influența maselor continentale estice și polare este mai redusă, manifestându-se îndeosebi iarna. În timpul iernii suflă crivățul și determină geruri mari, înghețuri intense, polei și viscole puternice. Vânturile cele mai puternice bat în lunile ianuarie – martie, în timp ce perioada de calm se înregistrează în lunile august – septembrie. Vânturile cu cea mai mare frecvență sunt cele din sectorul vestic, nord-vestic, urmate de cele din vest, viteza medie anuală fiind de 8-10 metri pe secundă.

Regimul termic este caracterizat printr-o temperatură medie anuală de 5 – 6,8 grade Celsius, diferențele fiind date de diferențele mari de altitudine. Luna cea mai rece este ianuarie când mediile lunare coboară sub minus 7 grade Celsius, iar perioada cea mai caldă se înregistrează în lunile iulieaugust cu temperaturi medii de 11,8 – 16,4 grade Celsius. Temperaturi medii diurne sub zero grade se pot înregistra timp de 130 – 180 de zile, în total, numărul anual al zilelor fără îngheț nedepășind 80. Primul îngheț se produce înainte de 1 octombrie, iar ultimul îngheț are loc după 1 mai.

Precipitațiile cele mai abundente cad în intervalul mai – iulie. În intervalul iulie – septembrie, uneori și octombrie, se înregistrează puține precipitații și nebulozitatea este minimă. Ninsorile cad în mod obișnuit din octombrie până la sfârșitul lunii aprilie; durata medie a covorului de zăpada fiind de aproximativ 120 de zile. Grosimea medie a stratului de zăpada depășește 25 – 30 centimetri.

Inversiunile de temperatură sunt frecvente mai ales în perioadele reci ale anului, astfel încât în depresiuni este mai frig decât la cote altitudinale superioare, producându-se fenomene meteorologice caracteristice precum roua, bruma și ceața. (Xxx, 1987)

Solurile

Din punct de vedere al solurilor, masivul Rarău-Giumalău este destul de diversificat.

Solurile brune eumezobazice, brune acide, brune feriiluviale fac parte din clasa cambisolurilor. Aceasta cuprind utricambosolurile formate pe diferite tipuri de roci, în condițiile unui relief fragmentat, pe culmi și versanti, platouri calcaroase, pe o gamă foarte variată de roci, cum ar fi depozite aluviale, loessoide, argile, produse de alterare ale diferitelor roci cristaline, eruptive sau sedimentare bogate în baze și districambosolurile care se dezvoltă pe roci acide ce suferă continuu procese de denudație. Condițiile climatice de formare a acestor soluri sunt caracterizate de valori medii ale temperaturii de 7-8 grade Celsius și de valori medii ale precipitatiilor de 700 – 900 milimetri pe an. (Xxx, 1987)

Solurile gleice sunt soluri afectate de un exces de umiditate și au un colorit pestriț provenit din reacțiile de reducere, solubilizare și oxidare a sărurilor de mangan și fier . Formarea gleisolurilor este condiționată de existența unei pânze freatice cantonată la o adâncime de 1 – 2 metri, ce determină supraumezirea părții superioare a solului, situație specifică câmpiilor joase și arealelor depresionare. (Xxx, 1987)

Rendzinele sunt soluri de culoare închisă , de la brun închis la negricios care se dezvoltă pe materialele calcarifere sau pe roci calcaroase care apar la adancimi de 20-50 centimetri, în condiții foarte variate de relief , de climă – de la puțin umedă și caldă până la foarte umedă și rece – și de vegetație, de la stepă la etajul alpin. Fertilitatea acestora este mai mare în zonele umede. (Xxx, 1987)

Litosolurile se întâlnesc pe suprafețe mici, în zone cu relief accidentat sau pe pante mari, reprezentând soluri neevoluate. În sit, acestea condiționează dezvoltarea unei vegetații specifice, de stâncărie, adaptată condițiilor mai puțin prielnice în ceea ce privește aportul hidric și nutritiv. (Xxx, 1987)

(www.carpati.org)

(www.emunte.ro)

(www.skytrip.ro)

http://www.ceahlaupark.ro/pos-mediu/wp-content/uploads/2012/03/PM_PNCeahlau26.08.2014.pdf

http://apmsv.anpm.ro

Ion, M., 1992, – “România, o enciclopedie a naturii”, Casa Editorială pentru turism și cultură ABEONA, București

Xxx, 1987, – “Tratat de Geografia României, volumul III”, Editura Academiei, București

Mihai, I. & Ileana, P., 2005 – “Geografia fizică a României”, Editura Universitară, București

Albotă G.M. , 1992 – Munții Ceahlău, Casa Editorială pentru Turism și Cultura, București;

Stănescu I., 1964 – Densitatea rețelei hidrografice în Masivul Ceahlău, Analele Universității „Al.I.Cuza”, Iași;