Cadru Conceptual Si Analiza Circulatiei Elitelor Politice In Democratiile Reprezentative. Cazul Liberalismului Romanesc

=== CADRUC~1 ===

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………4

Capitolul I

Sisteme democratice. Perspective teoretice si conceptuale……………………………………………………………………………………………….5

Definitii si sensuri………………………………………………….;;;;……………………………5

Democratie si forme de guvernare……………………………………………………………..9

Democratie si occident……………………………………………………………………………11

Puterea poporului si puterea asupra poporului……………………………………………14

Idealuri democratice si democratii reale…………………………………………………….21

Sammuel Huntington: tranzitie, democratie si modernizare politica………………24

Capitolul II

Liberalismul democratic………………………………………………………………………..29

Idei centrale in liberalismul clasic…………………………………………………………….29

1.2. Idei centrale in liberalismul contemporan………………………………………………………34

Capitolul III

Partide politice si sisteme democratice…………………………………………..37

Partidele politice: creatoare sau efecte colaterale democratiei?……………………37

Nivele de organizare ale partidelor politice………………………………………………..41

Functiile partidelor politice………………………………………………………………………42

Partide si stabilitate politica……………………………………………………………………..43

Obiective si ideologii ale partidelor politice……………………………………………….46

Capitolul IV

Analiza Partidului National Liberal………………………………………………………47

1.1. Cadrul teoretic si ipoteze analizei…………………………………………………………………..47

1.2. Analiza organismelor de conducere a PNL………………………………………………………48

1.3. Circulatia elitelor in PNL dupa 1990………………………………………………………………53

1.4. Partidul National Liberal in anii electorali 2000 si 2004: pondere electorala si putere de vot ……………………………………………………………………………………………………………….56

Concluzii si noi implicatii………………………………………………………………………..61

Referinte bibliografice………………………………………………………………………………………..66

Introducere

Comportamentele politice par adesea neregulate, inconsistente si cateodata chiar irationale. Abordarea se focuseaza pe nivelul operational, referitor la deciziile si actiunile cotidiene care reflecta lumea asa cum este vazuta prin ochii actorilor politici aflati sub analiza. Cadrul legislativ si tipul regulilor limiteaza intotdeauna actiunile politice. Astfel este posibila modalitatea prin care practicile formale sunt legate de traditii politice si administrative. In prezenta lucrare voi explora modalitatea in care considerentele, practicile si traditiile creaza semnificatii in actiunea politica. Studiul va fi fundamentat empiric pe actiunea politica propriu – zisa.

Primul capitol este o explorare conceptuala si teoretica in ceea ce priveste termenul de „democratie”. Demersul trece dincolo de operationalizarea clasica axata pe trei dimensiuni – vot universal, alegeri libere si universale, separatia puterilor in stat- pentru a face o incercare de intelegere pe mai multe nivele ce interfereaza. Primul nivel, diacronic, se refera la evolutia conceptului „democratie” de la intelegerea sa antica, pana la sensul marxist si modern si apoi tranzitiile catre democratie din Europa de Est, in care reordonarea noilor sensuri sociale atrage instabilitate si incoerenta in ceea ce priveste comportamentele politice. Teoria lui Huntington despre modernizare ca instabilitate vine sa sustina aceasta sectiune. Un al doilea nivel de analiza este cel cultural sau ideologic. Aici, explorez democratia in forma occidentala, dar si in alte posibile forme. Teoriile despre democratie semnate Giovani Sartori si Norberto Bobbio ofera suport analizei. De asemenea, subliniez diferentele principale intre societatile deschise de tipul democratiilor si sistemele autocratice, de tipul totalitarismului. O a treia dimensiune pe care o explorez teoretic este democratia ca ideal-tip pusa in fata formulelor autentice. Incursiunile teoretice semnate de Robert Dahl reprezinta suportul pentru aceasta sectiune, care, in final, va sublinia importanta modelelor democratice.

Al doilea capitol ilustreaza teoretic democratia in forma liberala, subliniind valorile centrale ale liberalismului clasic si contemporan si incercand sa raspunda la o intrebare: democratia si liberalismul sunt mai degraba complementare sau divergente?

Urmatorul capitol, al treilea, incearca sa analizeze o legatura cauzala intre sistemele de partide institutionalizate si consolidarea democratica. Astfel, capitolul pleaca de la asumptia ca dezvoltarea si performanta rezonabila a partidelor politice influenteaza direct ordinea democratica. Este comportamentul politic reglat de sistemul institutional? Aceasta este intrebarea la care voi incerca un raspuns in acest capitol, aranjamente institutionale de functionare a partidelor politice in societati deschise, cu referire la cadrul functional din Romania si la nivele de organizare.

Capitolul ultim, al patrulea, este un studiu de caz asupra liberalismului romanesc organizat politic. Analiza Partidului National Liberal surprinde emergenta liberalismului romanesc dupa 1989, cu accent special pe experientele marcante din existenta partidului. Aceasta se fundamenteaza pe doua ipoteze, prima fiind formulata in baza teoriei lui Huntington privind democratizarea si modernizarea politica. In esenta, ipoteza sustine ca partidele nu sunt vectorii sustinatori ai consolidarii democratice. A doua ipoteza, sustinuta de teoriile organizarii partidelor politice semnate Mosca, Pareto si Michels, sugereaza ca un transfer de aranjamente institutionale democratic structurate, nu va atrage si comportamente politice conforme acestora. Analiza PNL pe dimensiunea formala si functionala va releva unele raspunsuri cu privire la desfasurarea organizatiilor politice, asa cum le releva insatbilele perioade de reconstructie sociala si democratizare.

. .

CAPITOLUL I

Sisteme democratice. Perspective teoretice si conceptuale

Definitii si sensuri

Ca set de aranjamente democratice, conceptul de democrație se operaționalizează relativ ușor fără a face apel la metode foarte rafinate de cercetare. Dimensiunile după care se probează măsura în care o societate este deschisă sunt urmatoarele: alegeri libere și pluripartite, vot universal liber și separația și independența puterilor în stat. Originar, termenul s-a constituit în legatură cu conducerea politică a unei societați, semnificația fiind aceea de „conducere a poporului de către popor”. O incursiune mult mai analitică în literatura de specialitate ne va arăta complexitatea termenului.

Există trei tendințe intelectuale care au acționat împreună provocând scindarea curentului principal al discursurilor despre democrație:

Doctrina conform căreia cuvintele sunt simple convenții sociale.

Libertatea față de valori (Wertfreiheit), ce implica trei factori:

2.1. Imparțialitatea valorii sau separarea dintre evaluare și descriere.

2.2. Neutralitatea axiologică, presupunând un vocabular epurat de conotații laudative și depreciative, de cuvinte evaluate în termeni de bine-rau.

2.3. Teama de valori implica clandestinitatea valorilor. Acestea nu sunt șterse, ci devin valori mascate.

Discursul behaviorist care a generat o teorie empirică a democrației este fundamentat pe distincția dintre teoria empirică și teoria nonempirică si leagă curentul principal al democrației de teoria empirică.

In sens literal, democrația înseamnă puterea poporului. Democrația concepută în semnificația literală a termenului se referă la domnie sau putere a poporului. Aristotel a interpretat democrația ca o formă paralelă și degradantă a cetăților-orașe antice: politeia. Demosul nu se constituie numai din cei multi, ci și din cei săraci. Potrivit lui Aristotel, democrația este compusă din cei mulți sau cei mai săraci calificați prin defectele lor (egoism, ilegalitate) și care susțin în schimb diferența dintre o democrație și politeia. Privind cetatea ca un organism guvernat de funcții specifice la care trebuie să participe fiecare parte componentă, Aristotel este tentat să trateze sclavia și inegalitatea sexelor ca fiind naturale. În ceea ce privește termenul de democrație, cultura italiană, franceză și germană redau ideea de entitate singulară și de întreg organic. În engleză, substantivul people este colectiv și sugerează o multiplicitate separabilă. Iata, mai jos, principalele sensuri ale teremenului:

Popor însemnand literalmente toată lumea. Această acceptiune face imposibilă includerea tuturor la decizie. Grecia antica excludea femeile și sclavii, iar astazi sunt excluși minorii, alienații mintal, infractorii. Mai târziu apare poporul în societatea de masă. Diferența este că în Grecia Antică poporul se constituia într-o comunitate redusă, extrem de unită, care acționa prompt ca un corp decizional colectiv. În modernitate, problema este că, cu cât corpul politic devine mai mare, cu atât poporul nu este decât o ficțiune juridică, un construct extrem de abstract.

Varianta poporului însemnand marea parte indeterminata nu poate constitui un criteriu. Democrația este o procedură, iar o asemenea viziune presupune îndeplinirea cerinței de a circumscrie cât de mulți reprezintă poporul. Cum se calculează partea în raport cu întregul, aceasta este o problematică.

Popor însemnand clasele inferioare. Opoziția bogați versus săraci se destramă pe masură ce se dezvoltă clasa mijlocie. În societațile industriale, clasele inferioare devin minoritare, din moment ce sunt depășite ca număr. Poporul înțeles ca săracime presupune că oricine nu este parte a clasei inferioare este exclus, ceea ce contravine principiilor democratice.

Accepțiunea poporului ca entitate indivizibilă, ca întreg organic presupune că fiecare individ singular nu este luat în calcul. Fiecare persoană poate fi strivită în numele întregului. Iată începutul judecații totalitare.

Popor ca marea parte exprimată prin pricipiul majorității absolute. Aceasta inseamnă că doar majoritatea și numai majoritatea nu contează. Cei care sunt în număr mai mare într-o comunitate vorbesc și decid in numele tuturor. Democrația devine acum dominația majoritătii pure și simple.

Popor ca partea majoră exprimată prin principiul majorității limitate: în această formulă, majoritatea limitată susține că nici un drept al unei minoritați nu poate fi absolut. Democrația ramâne domnia majorității limitată de drepturile minorităților, iar evolutia democrației depinde de convertibilitatea majorităților în minorități și invers. Principiul funcțional al democrației este principiul majorității limitate.

Poliarhiile nu sunt concepute de Dahl în sens literal. Acestea nu sunt întețese drept sisteme caracterizate prin multiplicitatea structurilor de comandă, și ipso facto, prin răspândirea puterii ci, dincolo de simplele conotații literale ale termenului, drept “sisteme în care puterea oficialităților este distribuită pe scară largă” printr-un nivel relativ înalt de control exercitat de către cetățeanul obișnuit asupra guvernanților săi. Așadar, pe parcursul lucrării, voi uza de conceptul de democrație în sensul conceptului introdus de către Dahl, sugerând o aproximare rezonabilă a idealurilor democratice în condițiile imposibilității oricărui sistem de a le reprezenta integral.

Termenul de democrație socială se referă la democrație în sens social, ca stare a societății. Conceptul poate fi regăsit încă de la Tocqueville, fiind definit ca egalitate a statutului, a moravurilor și a obiceiurilor. Bryce o definea ca egalitate a aprecierilor, adică etos egalitar bazat și redus la valorile egale “pe care oamenii reciproc, oricare ar fi elementele conținute de aceste valori. Prin urmare, democrația socială este o societate al cărei ethos cere membrilor săi să se perceapă ca fiind egali la nivel social. Potrivit lui Sartori, democrațiile sociale sunt și democrații primare, adică mici comunități și organizații care se dezvoltă în cadrul societății, constituindu-se în infrastructura și temelia societală a suprastructurii politice. Democrația sociala nu numai că functionează la nivel societal, ci, mai mult, spontaneitatea sa, natura sa endogena. Democrația socială este de natură extrapolitică și este diferită de democrația socialistă, aceasta din urma fiind o politică impusă de statul socialist asupra societații. În timp ce democrația socială se constituie de jos în sus, o democrație socialistă se impune de sus în jos. Democrația socială este un mod de viață, în timp ce democrația socialistă este un mod de a guverna.

Democrația industrială este o adaptare a democrației directe grecești la o societate industrială în care membrul comunității politice este înlocuit de către individul comunității economice, muncitorul, la locul lui de muncă. În ultimele decenii, conceptul de democrație industrială a fost reajustat, aplicându-se fie în forma “codeterminarii”(muncitorul ia parte la management și chiar are o parte din proprietatea întreprinderii), fie în formula iugoslavă a “autoconducerii” în consiliile muncitorești (muncitorul realizează o autoguvernare a producătorilor la locul lor de muncă). Democrația socială și cea industrială sunt democrații nonpolitice și nu se raportează la problema democrației de la nivelul regimului politic.

Democrația economică trece dincolo de egalitatea politică și juridică a democrației politice. Din moment ce accentul democrației sociale cade asupra egalitătii de statut, democrația economică reflectă un interes pentru egalizarea averilor. Democrația economică denotă o democrație al cărei scop politic este redistribuirea averilor și egalizarea posibilităților și a condițiilor economice. Acest concept este de asemenea utilizat și într-unul din întelesurile conceptului de democrație industrială, concept ce presupune mai puțin o distribuire egală a avuției și reflectă mai mult un control al muncitorilor asupra economiei. În aceast cadru de discuție, se poate afirma că democrația economică constă în egalitatea controlului asupra proceselor productive economice.

Democrația demonstratie (Marșul asupra Romei) presupune răsturnarea unui guvern cu ajutorul unei mase, care, oricât ar fi de mare, îi forțează pe alți oameni să se ascundă în casele lor și nu are nimic în comn cu democrația. Dacă democrația este garantul dreptului tuturor de a-și decide propriul destin, atunci opiniile care indică un consens general sau tensiuni generale cu privire la guvernare sunt opiniile exrimate de către electorat la alegeri și exclusiv prin intermediul alegerilor.

Întelegerea marxistă asupra termenului diferă de ambele accepțiuni anterioare. În literatura marxista, democrația economică nu presupune o democrație politică, ba chiar o înlatură și o înlocuiește (Marx neagă autonomia politicului). Democrația politică nu are nici o valoare în sine pentru că nu reprezintă decât un instrument al dominației exploatatorilor asupra celor exploatați. Democrația politică este o suprastructură a asupririi capitaliste, fiind o democrație capitalistă. Substanta realitații este de natură economică. Democrația economică este economia comunistă. Pe de o parte, democrația economică semnifică doar o linie politică aplicată de către o democrație politică. Pe de altă parte, elimină și înlocuiește democrația politică. Democrația în sens politic este o macrodemocrație pe scară largă, în timp ce democrația grupurilor și a platformelor industriale ilustrează microdemocrația.

1.2. Democrație și forme de guvernare

O analiza a raportului guvernanti-guvernati ridică problema calității informațiilor, a corectitudinii informării în sisteme policentrice, a pluralismului bine echilibrat al mijloacelor de informare. Informația politică este o funcție a nivelului înalt al educației. În acest sens, o abordare de tip Rational Choice ar investi optiunea individuală de ignoranță rațională. Această strategie individuală dar inserată în social poate fi perfect rațională, cel puțin în orizontul temporal și spațial al calculelor.

În ceea ce privește dimensiunea guvernanti-guvernati, teoreticianul Giovanni Sartori oferă trei modele de analiză. Primul este modelul votării problemelor controversate și ține cont de trei factori: preferințele pentru probleme, perceperea a ceea ce reprezintă probleme și votul pentru candidatul sau persoana care să fie cel mai apropiat de probleme. Al doilea model este modelul identificării cu partidul și are în vedere autosituarea pe spectrul dreapta-stânga, progresist conservator sau cel al clivajelor, imaginile corespunzătoare ale unui partid și votul pentru partidul cu care cineva se identifică, adică cel mai apropiat de spectrul relevant.

Sartori raspunde la întrebarea referitoare la funcționarea teoriei democrației în raport cu descoperirile cu privire la sărăcia opiniei publice și marile simplificări care apar în votare. Teoria democrației electorale susține că democrația susține o opinie publică autonomă care, la rândul său, susține prin alegeri guverne bazate pe consimțământ. Acestea din urmă răspund la opiniile publicului. Democrația participativă presupune că participarea electorală nu este o participare reală și nici nu constituie contextul propice pentru participare. Potrivit lui Sartori, există trei tipuri de participaționiști:

In cazul democrației reprezentative, democrația indirectă în care poporul nu guvernează el însuși, ci își alege reprezentanți care să îl guverneze. Democrația electorală este o condiție necesară dar nu și suficientă pentru democrația reprezentativă. Prima este cuprinsa în cea de-a doua, reciproca nefiind însa valabilă. Democrațiiile moderne sunt în același timp și electorale și reprezentative. În ceea ce privește democrația directă, aceasta este o democrație fără reprezentanți și fără curele de transmisie. Aceasta se autoguvernează, dar depinde de factorul dimensiune. Asadar, există numai în raport cu grupurile relativ reduse.

Modelul democrației prin referendum face asumpția că demosul decide în mod direct asupra problemelor controversate, deși fără a se reuni, ci discret, prin referendum. În acest sens, Sartori afirm ca mijloacele tehnologice au depășit și înlesnit limitele de dimensiune și de spațiu ale democrației directe. În cazul democarției prin referendum, se observă o democrație directă prin faptul că elimină intermediarii, dar interacțiunile rămân indirecte. Dar instrumentul referendumului poate fi aplicat și în cazul democrației reprezentative. În acest sens, referendumul este mecanism al democratiei. Individul-actor al referendumului se comportă ca un actor electoral, fără să participe însa la dezbateri, deliberările sale nefiind precedate de un dialog care să le dea formă. O problema care apare acum este însa cine formulează problemele și cine stabilește agenda? Solutia nu este de a stabili din start un mecanism de genul sumei zero al majorității care să excludă minoritatea și, ipso facto, să maximizeze conflictul. O structură care să nu favorizeze conflictele ar duce la îndeplinirea idealului democrației ca guvernare.

1.3. Democrație și occident

Noii factori care caracterizează starea actuală a societăților occidentale sunt patru:

Defavorizarea sentimentelor eficacității individului. Favorizează atomizarea și depersonalizarea pâna la anonimitate.

Accelerarea dramatică a istoriei, a mecanismului temporal.

Transformarea se face atât de rapid încât, pe scurtă durată a vieții ajungem să fim înstrăinați de lumea pe care o cunosteam când eram copii. Experiența rămâne traumatizantă prin dezrădacinare istorică.

Rata și ritmul mobilității orizontale este ilustrat paradigmatic de tot mai puțini oameni care trăiesc și mor acolo unde s-au nascut. Aceasta înseamnă dezrădăcinarea comunitații și ruptura produsă de trecerea de la viața rurala la cea urbană.

Teoria societății de masă indică pierderea comunitătii provocată mai ales de accelerare și dezrădăcinare. Filosofia lui Ortega era aristocratică în sensul grecesc al termenului: el lauda perfecțiunea. Distincția făcută între minorități conducătoare și mase depășește sfera claselor sociale. Conceptul de aristoi era văzut în sens ascetic: un individ exemplar se definește prin obligații și nu prin drepturi. Dimpotrivă, omul din societatea de masă era asimilat de către Ortega y Gasset privilegiaților. Aceștia moșteneau drepturile familiilor nobile. Portretul unor oameni noi, care pentru prima oara în istorie considerau că li se cuvine totul, care se bucurau de avantaje fara a fi solidari cu condițiile care conduc la asemenea beneficii, care refuzau să se ridice la înălțimea responsabilităților, copiii răsfățați, urmași nerecunoscători și iresponsabili. Teoria societații de masă este dată de Kornhauser, la sfârșitul anilor 1950. În esentă, aceasta prevede o societate atomizată mobilizată și manipulată cu ușurintă. Omul societății de masă este izolat, expus și prin urmare disponibil. Comportamentul său tinde spre extrem, în sensul că modurile active de reacție și intervenție în procesul politic reprezintă alternativa la apatie. Societatea de masă este predispusă dominării carismatice și mobilizării totale. Omul societăților de masa este vulnerabil la apelul mișcărilor de masă ce ii oferă o modalitate de a depăși suferințele autoînstrăinării.

Raymond Aron (1965) se intreabă care este diferența între comunism și nazism, pe de o parte, și democrația occidentală, pe de alta parte. Personalitate incontestabilă a stiințelor politice, el propune un model de analiză operațional, prin care ideologia este trecută în plan secundar. Se pare că modelul totalitarist, opus celui democratic, este funcțional. Autorul explorează cele doua modele și gasește cinci regularități principale definitorii pentru regimurile totalitare. În acest sens, ceea ce este totalitarismul, nu este democratie. Prima trăsătură se referă la monopolul unic al partidului. Toate resursele ideologice sunt puse în slujba activității politice desfășurate de acesta. Pentru a difuza ideile oficiale, mai mult decat monopolul asupra mijloacelor de propagandă politică, partidul uzează de monopolul asupra violenței. Statul deține și comandă proprietatea asupra mijloacelor de comunicare în masa. Asistăm așadar la un monolog al puterii. O a patra trăsătură a totalitarismului se referă la subordonarea activităților economice și profesionale, profund inserate de adevărul oficial. Urmarea celor patru regularități se rezumă la politizarea și ideologizarea tuturor activităților societale.

Noi distincții se pot face între democrația electorală și democrația reală, sau, cum Norberto Bobbio propune, democrația formală și democrația substanțială. Democrația formală este legată de liberalism și emergentă regimurilor politice liberale. În sens substanțial, vom găsi o dezbatere ideologică complexă asupra conceptelor esențiale de libertate, egalitate.

În comunism, regăsim aproape toate instituțiile necesare unei democrații. Există o constituție care atestă separarea puterilor în stat, un parlament si un guvern. Problema rezidă însa in organizarea nedemocrată a partidelor politice. Partidul unic insusi este organizat nedemocratic, avand un sef care este conducatorul fara funcție politică al societații. În momentul preluarii puterii, Gorbaciov era secretarul general al Partidului Comunist. Toate celelalte funcții politice erau ocupate – exista un prim-ministru, un președinte. Problema este insa că, in totalitarism, toți conducatorii statului sunt membri de partid subordonați secretarului general al Partidului Comunist. Secretarul General da ordine subordonatilor săi în partid. El poate sa demită prim-ministrul daca nu îi îndeplinește ordinele. Mai jos, expun pe scurt, principalele diferențe între organizarea democratica si organizarea totalitara, incluzand raportul cu partidele politice, relevanta pentru studiul de fata. Totalitarsimului ii este specifica o singură birocrație ce are în varf conducerea statului dublata de birocrația partidului care se organizeaza ca și statul (este vorba de nomenclatură, salariați, birocrați). Doar revoluționarii lui Lenin (membri de partid) sunt purtatorii reali ai obiectivelor partidului. Restul trebuie controlați pentru că pot greși. Revoluționarii sunt la varf și trebuie sa legitimeze faptul că nu se schimbă. Argumentele sunt că liderii comuniști sunt cei mai buni, liderul este un geniu, un intelectual mai bun, știe mai bine ca oricine. Se stie însa, că orice legitimare prin calități excepționale duce la dictatură. Spre deosebire de birocrația din comunism, birocrația capitalistă este birocrația comunitaților autonome, nesubordonate autoritații de stat. În plus, vorbim și de birocrația societații civile, a partidelor politice, cea a ONG-urilor. Comunismului îi este specifică extinderea reglementărilor statului asupra sindicatelor, agriculturii, produselor culturale. Legitimarea stă în dreptul de proprietate asupra lor. O distinctie de acest tip cere insa și raspunsul la intrebarea pentru cine se guverneaza într-un regim democratic. Putem construi chiar o matrice. Guvernarea este de către popor și pentru popor. O altă întrebare fundamentală apare aici: cine realizează guvernarea și intereselor cui trebuie să le raspundă ea atunci când avem de-a face cu preferințe divergente si eterogene.

1.4. Puterea poporului și puterea asupra poporului

Puterea nu include neapărat și libertatea. Macpherson definește puterea drept abilitatea individului de a utiliza și dezvolta capacitațile umane fundamentale. Această definiție este de fapt definiția libertății. Pentru autorii care au insistat asupra problemei conexiunilor dintre demos si kratos, puterea a fost intotdeauna forța și capacitatea de a-i controla pe ceilalti, incluzând aici și puterea de a dispune de viețile acestora și de a-i condamna la moarte. Distincția între deținătorii titulari ai puterii și cei care o exercită de fapt. Puterea este exercitarea puterii. Cum ar putea poporul să exercite efectiv puterea? Doctrina medievală avea ca obiectiv suprimarea sciziunii dintre puterea nominală și exercitarea puterii, printr-o ficțiune a reprezentării – deținătorii nominali ai puterii delegau altcuiva exercitarea acesteia. Doctrina nu prevedea însa un transfer real. Reprezentantul nu trebuia să fie ales. Reprezentarea legitimă este absolutismul monarhic într-o poziție permanentă, irevocabila reprezentare apartinând prin drept ereditar suveranului și descendenților săi. Prin contrast, democrația lui Rousseau își alegea oficialitățile dar nu le conferea aura reprezentativității. Exista o distinctie între atribuirea nominală a puterii și exercitarea concreta a acesteia, valabilă și în democrațiile moderne. Dacă în republicile de dimensiuni mici poporul nu îsi putea delega puterea și nici nu trebuia să renunțe la exercitarea puterii, democrațiile moderne se bazează pe:

Domnia majorității limitate

Proceduri electorale

Transmiterea reprezentațională a puterii.

Schema guvernării poporului poate fi interpretată astfel:

O guvernare a poporului însemnand poporul ce se autoguvernează, o democrație directă.

Faptul că poporul reprezintă obiectul guvernării, ăa este guvernat.

Faptul că guvernarea emană din popor, în sensul că îsi derivă legitimitatea din consimtământul poporului.

Guvernarea este aleasă de către popor

Guvernarea este ghidată de către popor.

Accentuarea opiniei publice și guvernarea prin consimtământ presupun că alegerile se desfășoară în mod discontinuu și foarte elementar. Nu putem izola evenimentele electorale de întregul circuit al procesului formării opiniilor. Puterea electorală în sine este dată de garanția mecanică a democrației, însa condițiile datorită cărora cetățeanul primește informatii și este expus presiunii formatorilor de opinie dau adevarata masură. În acest sens, alegerile libere rămân o condiție necesară, dar nu și suficientă: opinia trebuie să fie liberă. Opinia publică este o expresie ce a fost concepută în deceniile ce au premers revoluției franceze. Opinia publică a fost precedată de vox populi, de doctrina medievală a consimțământului și de voința generală a lui Rousseau. O primă noutate este aceea că noțiunea de opinie publică, spre deosebire de vointa generală și doctrina medievală este o notiune divizibilă. Termenul de opinie se referă la doxa, nu la episteme, deci nu la cunoaștere. Opinia este publică nu numai pentru că aparține publicului, dar pentru că obiectul ei îl constituie chestiunile publice, rezultând din „activizarea atitudinilor și intereselor”.

Opinia publică este un concept politic și trebuie supusă așadar informației în privința treburilor publice. Adesea, indivizi ce votează cu majoritatea nu sunt totalmente supuși propriei voințe, știind că opinia la care aderă realmente nu este majoritară. O definiție a termenului presupune un public ori o multitudine de expresii ale publicului ale cărui convingeri și trăiri afective (opinii) fragmentate și difuze interactioneaza cu fluxul informațiilor în ceea ce privește res publica. Pentru a avea relevanță politică, opiniile aflate în discuție trebuie să fie receptive la informațiile legate de politică. O fama popularis, un set de rumors nu puteau forma într-un mod semnificativ o opinie publică până când dezvoltarea tehnologiei nu a permis apariția presei. În lumina acestei teorii, guvernele instalate prin alegeri reflectă opiniile electoratului și sunt responsabile la viitoarele alegeri libere în fața electoratului propriu, fiind guverne prin consimțământ.

Puterea poporului este o expresie eliptică. Astfel, putem întreba: puterea poporului asupra cui? Puterea poporului asupra poporului. Cum putem menține și consolida atribuirea nominală și exercitarea concretă a puterii? Deși alegerile și reprezentarea sunt instrumente necesare democrațiilor pe scară larga, acestea reprezintă călcâiul lui Ahile. Cel care își deleagă puterea o poate și pierde. Alegerile nu sunt în toate cazurile libere și reprezentarea nu este întotdeauna reala. Spre exemplu, în ceea ce privește domnia majorității limitate, realitatea este că poporul constă, în ansamblu, din majoritate plus minoritate. Prin urmare, dacă transformăm criteriul majoritătii în mod eronat într-o domnie a majoritatii absolute, consecintele reale sunt acelea ca o parte izolată a poporului, adeseori extrem de vastă, devine nonpopor. Drepturile minorităților reprezintă o condiție a procesului democratic în sine.

Există o dublă dinamică în ceea ce privește democrațiile reprezentative, date de cele două funcții ale democrațiilor reprezentative, și anume desemnarea guvernanților și reprezentarea societății. Prima și cea mai importantă funcție în democrațiile reprezentative este aceea de a legitima și desemna reprezentanții. Astfel, parlamentarismul este împins către dualism. De ce ? Pentru că, în primul rand, pentru adoptarea unei legi, în afară de posibiltatea abținerii, nu există decât două posibilități: pro sau contra. Procesul de bipolarism, ilustrat în extrema stângă și extrema dreaptă, a făcut ca majoritatea reprezentanților de la prima adunare franceză să se plaseze într-una din cele diviziuni. Aceste “înfruntări binare asupra votului,care au tendința frecventă de regrupare, se sprijină, în general, pe concepții ideologice, pe viziuni asupra lumii, care se opun și a căror origine urcă pâna departe în trecut” .Structurarea a rămas decisivă, aceste viziuni binare asupra votului rămânând să orienteze astăzi situarea în orice controversă politică.

A doua tendință care influențează dualismul democrației reprezentative este lupta pentru controlul puterii. Dacă Guvernul este controlat de către Parlament, sfera politică se structurează pe relația putere / opoziție. Ce se întâmplă, deci? Fiecare actor politic încearca să-și asigure o majoritate absolută, in sensul in care majoritatea relativă nu este garant al stabilității puterii. Extinzand rationamentul, alegerile sunt câștigate de cei care dețin majoritatea locurilor în ceea ce privește Puterea Legislativă. O consecință notabila a acestui fenomen este ilustrata de apariția partidelor politice moderne, centrate pe obținerea voturilor. Faptul atrage per se centrarea pe electorat, care devine arbitrul în lupta pentru obținerea puterii. Politizarea coboară astfel spre electorat, determinând structurarea lui pe două principale forțe politice.

In ceea ce priveste relația dintre participarea politica și instituționalizarea regimului, cu cât o societate e mai instituționalizată, cu atât participarea e mai mare. Întrebarea care se pune este totuși care este natura relatiei dintre participare și instituționalizare: dacă instituționalizarea este mai mare decât participarea, rezulta un regim civic. Dacă participarea e mai mare ca instituționalizarea, regimul e pretorian.

Intuitiv, democratizarea presupune iesirea statului din sfera comportamentului individual, prin promovarea si intarirea unei atmosfere de tip laissez-faire dar aduce de asemenea o confuzie legata de modele de moralitate si comportament. In aceste conditii, institutiile pot fi adesea contestate, adevarate forme fara sustinere spontana a actorilor ce interactioneaza. Adesea, institutiile si organizatiile sunt formalizate si reglementate incontesatbil, insa functionarea lor este marcata de deficiente si neregularitati. Diferenta dintre democratiile consolidate si sistemele in curs de consolidare poate fi masurata dupa gradul de internalizare a normei, a regulii. Cat de regularizate sunt principiile institutiei in ceea ce priveste interactiunea? Institutionalizarea ridicata este semn al calitatii democratiei. Metoda presupune o comparatie inevitabila cu democratia ca etalon. Pentru a face față provocărilor modernizării, regimul politic trebuie mai întâi să promoveze reforme sociale și economice prin acțiunea statului, să asimileze forțele sociale produse de modernizarea, distribuire armonioasă a puterii între grupurile sociale.

Studiile lui Almond si Verba arata impactul poliarhiilor asupra socializarii politice. Un individ educat in democratie este mult mai constient de impactul guvernului asupra individului, urmarind in acelasi timp politica si acordand atentie campaniilor electorale. In democratie, actorul are mai multa informatie politica si are opinii asupra unei sfere extinse de subiecte politice; concentrarea atentiei sale fata de politica este mai complexa. De asemenea, sistemul democratic stimuleaza angajarea in discutia politica in sensul in care individul se simte liber sa discute politica cu un cerc mai larg de oameni. Individul este convind ca poate influenta guvernamantul. Actorii sociali sunt mai inclinati spre a fi membri – si inca activi, intr-o organizatie si isi exprima increderea in mediul social: in a crede ca alti oameni sunt demni de incredere si dispusi sa ajute. Prin urmare, in multe feluri, credinta in competenta cuiva este o atitudine politica cheie. Cetateanul increzator in sine pare a fi cetateanul democratic. Nu numai ca el crede ca poate participa, el crede in egala masura, ca ceilalti trebuie sa participe. Mai mult decat atat, el este nu numai acela care crede ca poate lua parte la politica; el este inclinat sa fie mai activ. Si, probabil faptul cel mai semnificativ dintre toate, cetateanul increzator in sine are inclinatia sa fie de asemenea, cetateanul satisfacut si loial.

Dincolo de importul unor instituții, de funcționarea principiului separației puterilor în stat sau a instituției votului, asigurarea pluralismului politic pare esentiala. Stimularea dezbaterii prin care se expun și se confruntă idei, dezvoltându-se capacitatea intelectuală a individului de a critica, de a raționaliza și de a căuta argumente pentru variante și viziuni, toate acestea asigură la nivel macro condițiile pentru ridicarea gradului de eficiență a guvernarii. Adevaratele regimuri democratice si deschise nu-i permit individului încremenirea în proiecte și viziuni neconforme intereseler și reprezentărilor proprii și de grup. Democrația este singurul regim care poate oferi acest lucru.

Pentru a avea drepturi trebuie să avem garanții, pentru a avea garanții trebuie să avem libertăți politice. De ce sunt necesare instituțiile statului ? Pentru că ele ne reprezintă interesele, luând decizii pentru întreaga comunitate, oferindu-ne securitate și având finalitate morală. Am vazut cum, pentru Toqueville, libertatea este valoare fundamentala, element a priori institutionalizarii democrației. Acolo unde este libertate desavârsită este și egalitate. Egalitatea cea mai largă îi determină pe oameni să iubeasca și să vrea instituții libere.

Regimul democratic este un regim de legalitate și de egalitate,pentru care, o trăsătură fundamentală (susținută de liberalism) este că între guvernanți și guvernați nu există nici o distincție permanentă, fiecare va fi guvernat și guvernant la rândul său .

Instituțional, funcționalitatea unui regim democratic este dată de trei criterii, după cum urmează: cadrul normativ juridic, dat de un ansamblu de reguli și proceduri în interiorul căruia se elaborează deciziile în interesul colectiv, proporționalitatea regimului cu numărul de persoane cu drept de participare la luarea deciziilor, și, în sfârșit, instituția votului.Alegerile reprezintă principiul de bază al democrațiilor reprezentative, “ele asigurând guvernanților legitimitatea politică”

Alain Tourraine ia în calcul și dimensiunile calității, nu numai condițiile instituționale:

Ceea ce definește democrația nu este numai un ansamblu de garanții instituționale sau domnia majorității, ci înainte de toate respectivul proiectelor individuale și colective, ce combină afirmarea unei libertăți personale cu dreptul de a se identifica c u o colectivitate socială națională sau religioasă specială.

În opinia lui Alain Mins și a lui Alain Tourraine istoria modernă a democrației a parcurs trei faze: parlamentarismul, faza democrației de partide si cea pe care o trăim azi, faza “democrației de opinie”. Partidele sunt esențiale pentru realizarea unei funcții a oricărui regim politic: alegerea guvernanților. Legitimitatea tradițională, cea care e fondată pe naștere sau pe trecut, a dispărut; principiul legitimității e cel democratic. Calitatea de cetățean a apărut în modernitate.În antichitate o mică parte avea dreptul de a fi cetățean. Odata cu Revoluția engleză, Dumnezeu nu mai există pentru a legitima o guvernare. Apare un Dumnezeu generic, poporul. Se spune: “de la popor vine puterea, în populație rezidă suveranitatea”.

Elitele politice participante la sisteme democratice, de la partide politice si organizatii neguvernamentale, pana la Legislativ, se recrutează concurențial și în condiții de egalitate politică, cel puțin în privința drepturilor.

De-a lungul istoriei, democrația s-a dezvoltat și se dezvoltă numai în măsura în care relațiile dintre conducători și conduși se înclină în favoarea celor din urmă, când condușii impun conducătorilor, prin modalități și mijloace variate, respectarea drepturilor fundamentale ale individului și popoarelor. Elita politică guvernantă trebuie să aibă calitatea de integrator, pe lângă rolul permanent de a da și menține echilibrul social. Cetățenii se pot manifesta active și militant în favoarea lor sau în defavoarea societății în ansamblu. Pare esential ca politica de integrare a guvernului să coabiteze cu politica de susținere.

Democrația, ca regim politic, presupune că puterea de stat se întemeiază pe votul universal, liber, egal și secret. Desfașurarea în bune condiții a alegerilor se face, în această perioadă, apelându-se la prezența observatorilor străini sau naționali, cu scopul de a îmbunatăți desfășurarea alegerilor. Alegerile naționale trebuie să respecte documente internaționale, precum Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966 adoptat de către Adunarea generală a ONU, care consacră dreptul la alegeri libere, prin art. 25, Documentul reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umana a CSCE din 29 iunie 1990, protocolul nr. 11 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiat la Strasbourg, la 11 mai 1994 (articolul “Dreptul la alegeri libere”), precum și prevederile din textele Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, semnată la Paris la 21 noiembrie 1990 (care prevede că o guvernare democrată se legitimează prin exprimarea voinței poporului, prin alegeri libere și corecte).

În ciuda declarațiilor, legitimitatea birocrațiilor posttotalitare și a ierarhiilor lor interne nu își are originea în Revoluție ori în valorile formulate în declarația de la 23 decembrie 1989, ci în experiența lor prelungită în guvernarea statului. De aceea putem afirma că statul totalitar nu a fost doborât ci doar reamenajat de cetățeni cu ajutorul unei arte a guvernării legitimată de consensul popular – cel puțin până la alegerile din 1996 – și, paradoxal poate, cu asentimentul opoziției care nu și-a dat seama la timp cât de redutabilă este ambiguitatea conceptuală a statului de drept. În spatele acestei sintagme devenită mit, actorii guvernării nu au facut decât să mențina statul într-un fel de imobilitate politică, ce le garanta, cel puțin pe termen mediu, posesia pașnică a unei economii în continuare instituționalizată și strict supravegheată de o birocrație financiar – bancară de stat. Raportul economic – politic implică existența a două tipuri de politicieni: cei înclinați spre menținerea etatismului și cei pentru care proprietatea privată reprezintă punctul de plecare spre un nou tip de societate. Se poate remarca așadar că tuturor agenților care participă la confruntarea pentru cucerirea puterii politice le lipsește o viziune coerentă, cel puțin din perspectivă teoretică, asupra acțiunii politice.

În acest context se pot face două observații pentru România postdecembristă. Pe de o parte, căderea regimului comunist nu a dus la o schimbare radicală a elitelor politice. Fosta nomenclatură ocupă în continuare poziții foarte importante – chiar dacă nu foarte vizibile – se privatizează dinamic, devine – prin actul guvernării, dar și prin folosirea oportunitaților date de pozițiile decizionale pe care le ocupă – noua burghezie.

1.5. Idealuri democratice si democratii reale

O problemă ar fi ca nu atingem niciodată idealul democratic. Cautarea de formule cât mai aproape de ideal sunt foarte vechi. Platon a pus bazele acestui exercitiu mental, dând solutia filosofului rege. Starea initială a fost în principal percepută ca un paradis pierdut. La Marx, tot filosoful era cel care preia inițiativa, pentru ca doar el stie ce este rațional. Filosoful trebuie însă să fie și revoluționar, deoarece acțiunea revoluționară face ca raționalul să fie real. Utopicii, care nici nu se numesc și nici nu se percep pe ei însisi astfel – ca Platon si Campanella – speră în lumea lor perfectă. Considerându-se astfel, pot dori o lume perfectă , dar nu cred în realizarea ei. Utopicii recunoscuți utilizează utopia, dar nu doresc realizarea ei. O stare de lucruri utopică nu numai ca nu este niciunde, ci nu se gasește nicicând, în nici un viitor. În esență, utopia este un nonexistent prin faptul că este nonposibil.

O dată cu Marx, perfecționismul încetează să mai fie unul intelectual, iar activismul perfectionist pătrunde în sfera politicii. Robert Dahl schimbă discuția despre standardele democrației. În realitate, cunoastem poliarhia și nu ajungem niciodată la democrație, care nu rămâne decât un standard de măsurare. Așadar, un ideal poate fi realizat dacă prin aceasta întelegem realizarea sa parțială. Ele nu pot fi realizate total. Desigur, idealurile aduc îmbunătățiri realității, mai ales atunci cand ele nu sunt concepute ca o realitate. Idealurile ne entuziasmează atât timp cât rămân îndepărtate. Răsplata constă de cele mai multe ori în efortul depus și nu în rezultatele obținute. Idealul democratic fără un sistem democratic este un ideal distructiv. El dorește negarea, răsturnarea sistemului politic împotriva căruia lupta. Definiția prescriptivă a democrației (idealul democrației în cadrul democrației) stabilește niște standarde ideale, puncte de reper ideale pentru evaluarea și monitorizarea realizărilor concrete ale democrațiilor reale. Evaluarea este critica și nu e inamică. Standardele ideale nu idealizează alte lumi, ci lumea reala. Acestea sunt idealurile constructive. Idealul democratic este principiul democratic în forma sa pură, și pretinde întreaga putere pe mâna întregului popor. Acest principiu pur stabilește numai un drept titular, și nu este în nici un fel util în punerea în practică prin exercițiul puterii. Aici avem nevoie de principii intermediare (Constant). Principiul intermediar descoperit până în acest moment este reprezentarea (actualizată prin acele structuri garantiste ale statului constitutional). Ea reduce puterea la mai puțină putere; într-un sistem de guvernare reprezentativă, poporul exercită de fapt putere politică, prin faptul că e capabil să controleze și să schimbe persoanele aflate la putere. Poporul însă nu exercită puterea în sens literal. Tentația e din nou de a propune principiul în puritatea sa. Structurile intermediare nu mai sunt vazute ca mijloace de punere în aplicare și nu mai sunt apreciate pentru ceea ce au reușit să facă. Ele sunt percepute ca obstacole și sunt revocate ca impedimente în calea realizării idealului. Însă, dacă adoptăm această traiectorie, idealul începe să funcționeze în sens invers, distructiv. Principiul în sine nu indică limitarea puterii “toata puterea în mâna poporului”. Astfel, principiul devine unul absolutist. Semnificația expresiei însa, este limitarea oricarei forme de putere nealimitată. Pe măsură ce democrația se dezvoltă, “toată puterea în mâna poporului” riscă să fie transformată în “toată puterea în mâna nimănui” Potrivit lui Sartori, cea mai bună soluție este optimizarea principiului, din moment ce transformarea unui ideal în litera sa nu înseamnă o transformre a funcției sale semnificative de esență. Dacă “toată puterea în mâinile poporului” nu este transformată treptat în principiul conform căruia nimeni nu trebuie să dețină toată puterea, principiul devine unul absolutist.

Dahl defineste poliarhia dupa sapte elemente. Oficialitatile alese si alegerile libere si corecte, sufragiul inclusiv (vot universal liber, direct) sunt trei elemente esentiale in analiza gradului de democratizare. Cazul alegerilor marcate de nereguli si neregularitati pun la indoiala, dupa aceste criterii, viabilitatea unor sisteme politice. Alegerile trebuie sa se desfasoare sub semnul fundamental al competitivitatii si corectitudinii. Mai mult, oficialitatile alese liber nu trebuie sa isi piarda arbitrara functiile. De asemenea, nici un actor public nu isi poate mentine controlul asupra unor zone de politici publice. Dreptul neingradit de a candida la functii publice, libertatea de exprimare sunt urmatoarele doua criterii date de Dahl. Redundanta mijooacelor de comunicare si a surselor de informare alternativa, autonomia asociativa completeaza lista elementelor de democratie. In conformitate de aceste criterii si pe baza altor atribute, putem aproxima gradul de variatie in democratizarea unui stat.

Trebuie sa admitem insa ca nici un sistem politic nu circumscrie perfect unui ideal-tip, insa modelele ideale sunt valoroase in masura in care permit o clasificare a diferitelor procese dintr-un stat.

1.6. Sammuel Huntington: tranziție, democrație și modernizare politică

În urmatoarea secțiune, voi trata modernizarea politică uzând de teoria ordinii și societăților în schimbare. Demersul este relevant pentru situarea cazului liberalismului românesc în contextul tranziției spre democrație, ca fenomen de modernizare politică. Modernizarea politică presupune integrare națională și implică înlocuirea unui numar mare de autorități politice tradiționale religioase, familiale și entice cu o singură autoritate politică națională și seculară. Diferențele dintre democrație și dictatură sunt mai mici în țările a căror politică însumează consensul, comunitatea, legitimitatea, organizarea, eficacitatea, stabilitatea. Există grade de guvernabilitate a țărilor. Statele a căror politică este deficitară în privința acestor calități sunt caracterizate de subminarea autorității, lipsa moralei civile și a spiritului public, precum și a instituțiilor politice de natură să dea un sens. Înainte de orice demers, este necesar să menționez trei condiții minimale ce dau fundamentul oricărei consolidări democratice. Alegerile libere și pluripartite sunt prima condiție. Așa cum menționează și teoreticienii Juan. L. Linz și Alfred Stepan în articolul ”Drumul spre o democrație consolidată”, câștigătorii alegerilor „nu pot exercita monopolul forței legitime iar cetățenii nu pot beneficia de o protejare eficientă a drepturilor lor prin domnia legii decât dacă exista un stat”.

În tările ce traversează procese de schimbare de tipul tranzițiilor, decalajele se datorează schimbărilor rapide și mobilizării urgente a noilor grupuri în politică, slabei dezvoltări și coagulare socială, instituționalizare politică scăzută, reformelor sociale ce exacerbează anumite tensiuni. Instituționalizarea ideilor democratice (proces prin care organizațiile și procedurile acumulează valori și stabilitate politică se măsoară prin adaptabilitate-rigiditate. Cu cât o organizație a rezistat mai mult în timp, cu cât aceasta este considerată ca fiind mai adaptabilă. Cu cât o organizatie a schimbat generația primilor lideri mai ușor, cu atât se numește că este mai adaptabilă. Aceasta trebuie de asemenea să supraviețuiască schimbării funcțiilor sale (spre exemplu, un partid, când trece de la reprezentarea puterii în opoziție, și invers). Raportul complexitate-simplitate este un alt reper pentru analiza sistemelor politice. Complexitatea poate implica multitudinea funcțiilor, unităților ierarhice, scopurilor. Sistemul politic cel mai simplu este cel care depinde de un singur individ sau partid (totalitarismul), iar democrația ramane cel mai complex. Un al treilea raport pe care trebuie sa îl avem în vedere autonomie-subordonare: gradul în care instituțiile depind de alte grupări sociale și sisteme de comportament. Ele nu trebuie să depindă, spre exemplu, de armată. Relația coerență – dezbinare ține cont de unitatea și coerența tipului de organizare. Cu cât organizația e mai unită și mai coerentă, cu atât e mai instituționalizată. Autonomia devine astfel un mijloc al coerenței.

Conform lui Huntington, modernizarea politică presupune „urbanizarea, industrializarea, secularizarea, democratizarea, educația, activ, mass-media” Modernizarea politică în sensul democrației implică creșterea cunoștințelor (educației), schimbarea valorilor, atitudinilor, mobilitate, schimbări în modelele de viață, înmulțirea numarului de profesiuni. Modernizarea politică implică: raționalizarea autorității (ea e produsul omului, nu al tradițiilor, religiei sau familiei), diferențierea unor funcții și dezvoltarea unor structuri care să îndeplinească aceste funcții, participarea crescută în politică a grupurilor din întreaga societate. Nivelul mobilizării sociale și al dezvoltării economice sunt direct legați de stabilitatea politica. În relația între instrucție și stabilitate, revoluțiile sunt importante cu nivelul educațional al societății. Prosperitatea economică este asociată cu ordinea politică. Modernitatea e direct proportională cu stabilitatea. Așadar, absența modernității, ci eforturile de atingere a ei duc la dezordinea politică. Potrivit lui Samuel Huntington, modernitatea înseamnă stabilitate, în timp ce modernizarea înseamnă instabilitate. Această analizează și caracteristicile instabilității politice:

„Expusă modernizării, dezrădăcinată social de modelele tradiționale de viață, confruntată cu presiuni de schimbare pe drumul ec, soc și pol, frustrată de proc modernizării și de incapacitatea guvernului de a satisface cerințele, mereu în creștere, ale oamenilor cei mai educați”

Teza lui Huntington este că modernizarea aduce cu sine instabilitate. Cresterea numarului de persoane educate duce la cerințe mai ridicate, pe care guvernul nu va putea să le onoreze din cauza subdezvoltarii economice. Participarea politica a neinstruiților este mai puțin periculoasă decât cea a instruiților. Creșterea economica duce la schimbări de clase sociale, cele detronate devin nemulțumite. Migrația de la sat la oraș încurajează alienarea si crește decalajul bogați-săraci, agravând conflictele regionale privind distribuirea investițiilor. În contextul stabilizării democratice din tranzitie, creșterea corupției este etalon al absenței instituționalizării eficiente, al schimbării valorilor. La nivel inferior, organizațiile locale și regionale vor fi mai corupte decât cele de la nivel înalt: instituțiile politice naționale sunt suficient de puternice, relativ autonome și diferențiate. Ea se datorează lipsei de eficiență a partidelor politice din tranziții:

„Dificultatile de care sse ivesc noile democratii includ probleme mostenite de la predecesoarele lor autoritare, precum si probleme caracteristice democratiei, in general, si societatilor aflate in proces de democratizare. Democratia reprezinta solutia impotriva tiraniei, insa chiar procesul de democratizare poate, de asemenea, crea sau exacerba alte probleme cu care noile democratii vor trebui ulterior sa lupte.”

Huntington observă că, pe de altă parte, liderii politici mediocri și grupurile care câștiga alegerile pot manipula „mecanismele democrației” până la a o afecta sau chiar distruge. Problema nu este distrugerea democrațiilor, ci degradarea treptată a principiilor democratice de către elita politică. Inconsistențele de viziune de la nivelul elitei politice îngreunează implementarea ideilor democratice de la orice nivel. Momentul în care elita politică stabilește direcțiile tranziției este extrem de important pentru contururile postranziționale. Emergența si dezvoltarea democrației oferă adesea explicații asupra consolidării ei viitoare. Impunerea de noi valori și idei influențează formularea judecăților viitoare.

■

In acest capitol, am analizat teoria democratiei concentrandu-ma pe trei mari dimensiuni: raportul guvernanti-guvernati, dimensiunea conservatoare a democratiei si puterea poporului. Faptul ca puterea apartine poporului stabileste un principiu privitor la sursele si legitimitatea puterii. Prin urmare, puterea este legitima numai daca vine in mod real de jos, numai daca este o emanatie a vointei poporului si numai daca se bazeaza pe un anumit consens fundamental, manifest. Democratie exista asadar daca relatia dintre guvernati si cei care guverneaza se supune principiului conform caruia statul este in slujba cetatenilor, si nu cetatenii sunt in slujba statului. Prima caracterizare acopera intregul spectru al politicului, nu numai toate formele posibile de democratie, ci si toate formele de guvernare asupra poporului care nu au nimic in comun cu democratia. Guvernarea de catre popor sufera de catre defectul contrar: este prea obscura pentru a permite concluzii concrete. Numai al treilea element, guvernarea pentru popor pare lipsita de ambiguitate. Pentru popor inseamna in interesul sau in beneficiul acestuia. Dar multe regimuri care nu au sustinut niciodata ca sunt democratice s-au declarat a fi guvernari pentru popor. Se pare ca formula lui Lincoln nu este suficienta.

Pana acum, demersul teoretic a vizat identificarea si explorarea principalelor teorii ale democratiei, de natura sa dea un cadru teoretic si conceptual pentru analiza evolutiei liberalismului romanesc. Prima parte este o evaluare a termenului de democratie. Coborand nivelul analizei, aduc in discutie perspectiva democratiei occidentala fata in fata cu sistemele carora li se opune direct. Teoriile de care uzez sunt semnate de Giovanni Sartori si Raymond Aron. De asemenea, intaresc distinctia intre democratia ca ideal-tip si democratia real exersata si adresez cele mai importante probleme specifice societatilor ce traverseaza schimbari structurale si complexe de tipul tranzitiilor postsocialiste. Lideri politici mediocri abuzeaza principiile si procedurile democratice, in timp ce alegerile sunt caracterizate de nereguli. Urmarea este o slaba institutionalizare si chiar delegitimare a normelor si procedurilor democratice. In societatile democratice, se asteapta din partea cetateanului sa aiba virtutile unui supus, insa, de asemenea, se asteapta de la el sa ia parte la luarea deciziilor. Intr-o societate deschisa actorii obisnuiti exercita un grad ridicat de control asupra liderilor. Democratia il determina pe individul obisnuit sa ia parte activ la treburile guvernamentale, fiind constient de modul in care sunt luate deciziile si avand posibilitatea in termeni reali de a-si face cunoscute conceptiile. Actorii care isi exprima cel mai probabil aderenta la normele participarii sunt cei cu un nivel mai inalt de educatie pentru democratie, iar cei cu educatie primara nu vor crede in responsabilitatea de a participq activ in comunitatea sa locala.

Daca un sistem politic democratic este unul in care cetatenii obisnuiti participa la deciziile politice, o cultura politica democratica ar trebui sa favorizeze un set de credinte, atitudini, norme, perceptii care sprijina participarea. Frecventa aderentei la aceasta norma va fi afectata de structurile comunitatii locale. Dar daca norma participarii nu este larg raspandita, scimbarea institutionala in directia sprijinirii participarii nu va crea prin ea insasi o democratie participativa. Evolutia si caracterul democratiei romanesti sta sub semnul tranzitiei. Schimbarea, in 1989, s-a facut prin revolutie. „Revoluția este o schimbare rapidă, fundamentală și violentă a valorilor și miturilor dominante ale unei societăți, o schimbare a instituțiilor sale politice, a structurii sociale, a conducerii, activ și strategiilor politice guvernamentale. Este o extindere largă, rapidă și violentă a participării politice în afara structurii existente a instituțiilor politice”. Revoluțiile sunt fenomene rare. Cert este ca tot ceea ce se poate inlocui democratiei- tiranie, dictatura, despotism sau totalitarism- pare inacceptabil.

Capitolul II

Liberalismul democratic

1.1. Idei centrale in liberalismul clasic

Sistemele nondemocratice sunt sisteme rigide, care nu dispun de nici un mecanism intern prin care să se modifice sau să reacționeze la necesitatea schimbării. Sistemele rigide, prin urmare, nu pot fi decât abolite prin procedee revoluționare. Democrația este un sistem caracterizat de flexibilitate, reprezentând un set de proceduri de procesare a cerințelor societății, indiferent care sunt revendicările exprimate.

Fenomenele competitoare democrației liberale sunt localizate la limitele extreme ale fiecărei tabere. Ei sunt hiperrealiștii, care neagă toate idealurile, sau hiperidealiștii, care neagă toate faptele. Discreditarea excesivă a democratiilor actuale se leaga de faptul că standardele noastre sunt prea înalte. Deziluziile umane cotidiene în privința democrației sunt reacții fată de scopurile promise ce nu sunt fezabile. Primejdia ce amenintă o democrație fără dușmani oficiali este perfecționismul, așa cum am aratat în secțiune privind democrația ca ideal. Perfectțonismul pur, fie că recurge la violență și la maximă conform căreia scopul scuză mijloacele, fie că investește idealurile de neblamat și își îndreaptă interesul către idealuri opuse. Idealurile nu se transpun însă niciodată în fapte, fiind menite să sfideze faptele.

Reprezentanții clasici ai secolelor XVII-XVIII sunt Thomas Hobbes, Adam Smith (liberalismul economic), John Locke și John Stuart Mill. Valorile fondatoare și miturile legitimatoare din istoria ideilor liberale sunt starea naturală, contractul social, libertatea, egalitatea de șanse, ideea fundamentală a ființelor umane raționale și interesate de propriul bine, individualismul.

Thomas Hobbes teoretizează starea de natură, de război, în care indivizii sunt egali și fiecare are dreptul natural de a fi liber. Se ajunge astfel la încheierea pactului social prin care se instituie autoritatea politică:

Fiecare renunta la dreptul sau asupra tuturor lucrurilor si il transfera asupra celui sau celor caruia (carora) el ii (le) incredinteaza suveranitatea, si deci lui sau lor ii (le) revine sarcina de a promulga legile necesare pacii civile si de a garaanta, cu forta, daca este nevoie, respectarea lor.

Pentru John Locke există o stare de natură, în cadrul căreia există drepturi naturale: viața, libertatea, proprietatea. Guvernul este creat pentru a apăra aceste drepturi naturale. Locke elaboreaza elegant doua afirmații logice importante. Potrivit acestuia, dreptul de proprietate este anterior organizarii de tip social, deci este individual si natural. Proprietatea este „naturala în esența și nicidecum conventionala”. De altfel, soarta tranziției românești poate fi analizată descifrând evoluția proprietătii. Gradul de lichidare a fostei proprietăti socialiste, gradul în care aceasta revine natural individului privat indică și gradul de transformare a fostei societătii socialiste.

Omul are o libertate naturală, prin urmare este proprietar al muncii sale. În demonstrația sa, Locke remarcă cum proprietatea este naturală și nu convențională, din moment ce ar fi ființa umană ar fi dispărut de mult dacă ar fi așteptat acceptul celorlalți pentru a se întretine fizic. O a doua propoziție se referă la relația omului cu natura, care se reprezintă în munca. De unde Locke deduce că individul uman nu este în mod necesar un animal politic, ci un individ muncitor și proprietar al muncii sale. Munca este așadar început pentru proprietate. Convingerea liberalilor este că prin manifestarea libertăților și drepturilor (libertatea individuală, libertatea opiniei și a alegerii, libertatea presei, absența arbitrariului, respectarea drepturilor omului) se exercită suveranitatea poporului, adică primează voința generală și nu interesul particular .Un astfel de model democratic îl constituie, fără îndoială, Statele Unite.

Alexis de Toqueville observa în America anului 1830 că democrația, ca sistem politic, era doar o ideologie la acel moment . Până în 1830 regimul democratic nu era un obiectiv politic. America poate fi considerată un caz particular, în care istoria a contribuit ca o contrapondere la nivel instituțional . SUA și-au propus de la bun început un control asupra instițutiilor statului. De altfel, la baza formării instituțiilor americane a stat individualismul. În 1830, pe Toqueville îl încantau în America egalitatea condițiilor care se opunea inegalitații și ierarhizarii dintr-o societate aristocratică . Acesta observa că democrația a triumfat aici prin faptul că “ este bine constituită , bine ghidată spre o funcționare pasibilă să ofere individului o fericire superioară “ . Aici primau drepturile și îndatoririle cetațenești, libera asociere a indivizilor ce constituie adevărate garanții ale libertații lor interioare, precum și a libertații conștiinței religioase. După Toqueville, în aceasta țară “marea revoluție democrată a atins gradul de dezvoltare cel mai desavârșit“ . Alexis de Tocqueville a dat o definiție democrației care poate fi invocată și astăzi :

Democrația constituie starea socială, în timp ce dogma suveranitații poporului constituie dreptul politic. Cele două nu sunt în nici un fel analoage. Democrația e un mod de a fi al societății, în timp ce suveranitatea poporului este o formă de guvernământ”.

Democrația a ajuns să constituie o dimensiune a realității măsurabile, atât în plan politico-juridic, cât și social. Democrația nu capată consistență decât după ce i se adaugă specificația “liberală”, “populară”, “reală”, “socialistă” (P. Rosanvallon). Pentru liberali, inegalitațile se fundamentează pe un sistem de egalitați. Așadar, proprietatea este expresie a inegalității, dar nu este privilegiu:

„Proprietatea este, fireste, un privilegiu daca…dreptul de a produce si de avinde anumite lucruri este rezervat anumitor oameni, desemnati de autoritati. Dar a numi privilegiu proprietatea privata ca atare, pe care toti o pot dobandi sub incidenta acelorasi reguli, fiindca numai unii izbutesc sa o dobandeasac, inseamna sa golesti cuvantul „privilegiu” de intelesul sau”.

Revoluția americană și franceză conturează liberalismul după noi valori economice: mercantilismul și capitalismul. Potrivit mercantilismului, o țară își poate îmbunătăți puterea economică doar pe cheltuiala alteia. Astfel , metodele sunt înființarea de colonii pentru resurse, sclavie, monopolul și promovarea interesului național în mod direct, prin folosirea privilegiilor restrânse ale monopolului. Capitalismul accentuează pe câștigul privat. Fiziocrații (gânditori francezi ai secolului XVIII) sunt împotriva monopolului, mercantilismului și a intervenției statului. În acest caz, bazele bunăstării sunt agricultura, iar cea mai bună cale de a ajunge la bogăție este libera inițiativă și laissez-faire. Soluțiile de tip laissez-faire semnalează devreme iluzia conform căreia statul poate și trebuie să asigure bunăstarea tuturor cetățenilor. Binele general nu se poate realiza cu sprijinul statului paternalist, care susține impozitele progresive și diferențiate, de filiație marxistă. Interesele private manifestate liber și spontan dau conditiile binelui comun, atât de invocat. Conform lui Adam Smith, politicile economice trebuie să le permită oamenilor să concureze liber pe piață. Competiția este valoarea supremă pentru cei mulți. Prin aceasta, Smith contrazice mercantilismul și pledează pentru schimburi libere între țări:

In ideea „mainii invizibile” se ascunde nu doar un principiu justificator al liberalismului, ci si- in germene-ideea vitala a rolului reglator jucat de intreprinderea economica libera si, implicit, de piata libera. Nu ar fi o prea mare exagerare a spune ca, sub aspect economic, aceasta idee constituie cea mai importanta contributie a gandirii liberale, o contributie foarte durabila, apreciata in cea mai mare masura si astazi.

Mai jos, voi prezenta ideile centrale specifice liberalismului clasic si contemporan:

Oamenii sunt liberi si egali de la natura. Ca atare, libertatea este un scop în sine, și nu un mijloc, iar rolul statului este de a furniza libertate cetătenilor săi. Distincția fundamentală este între libertatea negativă (absența constrângerilor) și libertatea pozitivă (posibilitatea în termeni reali de realizare a propriilor planuri de viață).

Indivizii umani sunt raționali, deci capabili să-și formuleze, să-și ierarhizeze preferințele și să treacă la o adecvare a mijloacelor la scopurile formulate cu discernământ. Aceasta implică preeminența individului în raport cu statul (este necesară respectarea demnității individuale), legitimitatea egoismului, respectarea și garantarea drepturilor umane fundamentale cu mențiunea că libertatea individuală se termină acolo unde începe libertatea celeilalte persoane.

Competiția este perfect îndreptățită, iar cooperarea umana se face liber.

Indivizii umani se perfectionează prin educatie.

Puterea de coercitie trebuie limitată, iar indivizii guvernați au exigența de a nu se supune guvernărilor ce nu le respectă și le garantează drepturile.

J. S. Mill a fost preocupat constant de tirania majorității și a puterii opiniei publice. Principiul vătămării prevede sugestiv că puterea poate fi legitim exercitată împotriva oricărui individ și împotriva voinței acestuia numai atunci când se vrea o prevenire a lezării celorlalți. Ar trebui ca cei luminați să beneficieze de mai multe voturi, afirma Mill.

Secolului XIX găsește un liberalism divizat. Exista liberali ai bunăstării generale sau ai statului bunăstării (preocupați de soarta individului). Pentru socialiști, statul bunăstării însemna un sistem al sistemului public. Condus în mod adecvat, guvernul poate promova libertatea individuală și șansele egale. T.H. Green diferențiază între liberalismul pozitiv (capacitatea pozitivă de a face ceva) potrivit căruia oamenii sunt ființe sociale și indivuale, care nu datorează nimic nimănui și liberalismul negativ ce prevede absența constrângerii. Liberalii neoclasici (apropiați de liberalii timpurii, nu doreau să ofere statului atâta putere). Teoriile lor se bazează fie pe utilitate, fie pe drepturi naturale. Ei pleacă de la darwinism. Darwinismul social este teoretizat de către H. Spencer. Potrivit acestuia, a-i ajuta pe săraci și handicapați este o încetinire a progresului. Cel mai potrivit trebuie să supraviețuiască, iar pentru aceasta statul trebuie să se restrângă la situația de paznic de noapte. W. Graham Sumner consideră că nici statul nici individul nu trebuie să îl ajute pe cel mai slab, cu excepția în care îl protejează împotriva forței și a fraudei.

1.2. Idei centrale in liberalismul contemporan

Secolul XX este marcat de criza economica din 1930. Urmarea este scăderea încrederii în liberalismul neoclasic, rezultând întoarcerea către societate sau comunitate. Acesta va fi statul bunăstării. Economistul Keynes argumentează exemplar modul în care un guvern trebuie să foloseasca unealta impozitelor pentru prevenirea depresiilor. Când prețurile cresc, guvernul ar trebui să crească impozitele pentru a reduce cheltuielile consumatorilor. Când situația se stabilizează, guvernul trebuie să scadă taxele sau să crească cheltuielile pentru programele sociale. Anii ’60 au adus emanciparea negrilor și cererea acestora de a primi avantaje sociale și economice, pentru a ajunge la egalitatea de șanse des proclamată de statul bunăstării. Reacțiile la statul bunăstării sunt reprezentate de neoclasici, noua stângă și conservatorismul anilor ’70 prin Thatcher și Reagan. Sfarșitul anilor 1980 îi aduc pe John Rawls și Nozick. Rawls acceptă că beneficiile superioare ale unora să-i ajute la dezvoltare pe cei de la baza societății, iar Nozick argumentează impecabil cum perceperea taxelor în afară de aceea pentru protecție (monopolul violenței legitime) este o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului. În lucrarea sa „Anarhie, stat și utopie”, Nozick reia teza liberală clasică, opunându-se statului maximal și welfare state.

Având anumite drepturi, indivizilor nu trebuie să li se încalce drepturile. Nozick se intreaba dacă poate exista însă un guvern care să nu încalce drepturile. Răspunsul este dat în termenii stării de natură de inspiratie lockeana, în care nu există nici un guvern. Aici indivizii au drepturi, dar le lipsește protecția. Se vor crea așadar agenții de protecție care vor percepe o taxă, iar cei care nu doresc să semneze contractul negociat spontan, vor trebui să-și asigure singuri protecția. Avantajul este că oamenii aleg sau nu, de bună voie dacă să plătească taxe acestor agenții. Cu timpul, una va obține monopolul și va deveni un stat în toată regula. El va fi un stat minimal, care va asigura numai cerințele de protecție. Concluzia este că orice stat care face mai mult decât să protejeze cetățenii săi le încalcă acestora libertățile fundamentale. Politica de percepere a taxelor este similară cu munca forțată. Dacă o parte din ceea ce muncește este folosita în beneficiul altora, atunci drepturile lui individuale îi sunt violate. Guvernul ar trebui să protejeze indivizii și să ii lase să se manifeste pe o piață a concurenței libere. Statul fiind minimal, individul poate gândi, spune și acționa așa cum dorește, dar fără să violeze drepturile nimănui.

Friedrich Hayek sugerează o tensiune între democrație și liberalism. Situându-ne în acest cadru teoretic și concetual, reformele politice și economice, lupta împotriva corupției pot fi disfuncționale. Liberalismul însemnand statul de drept și domnia legii, ar putea intra în conflict cu domnia celor multi. Functionalitatea împreuna a acstor două principii este pusă la indoială de o intreagă scoală americană de gândire de economie politică, „Public Choice”. Definind liberalismul prin opozitie cu alte seturi de idei, Giovanni Sartori observă relația transferată de Hayek (domnia voinței și domnia legii) în tensiunea dintre liberalism și democrație. Pentru a disocia între etichetele suprapuse, Sartori propune o analiză diacronică și structurală. Sartori argumentează ca un regim nefundamentat pe liberatte ca axis mundi nu este de factura liberală. Mai specific, egalitatea ce intemeiază o democratică nu da un regim poltic liberal. Un demers analitic vizavi de această dialectică va arăta un conflict continuu, având tendința de escaladare la cele mai inalte nivele. Democrația și liberalismul, în egala masură, se bazeaza pe individ. Însă întelegerea conceptuală este diferită. Ceea ce merită menționat este că mixul democrație-liberalism este posibil, dar nu necesar. Raportul liberalism-democrație poate exista în trei scheme posibile. Liberalismul și democrația într-o formula complementară și compozabilă. Există însă posibilitatea unui stat liberal fără a fi democratic, sau a unui stat nedemocratic și liberal. O a doua posibilitatea o putem regăsi incompatibilitatea între liberalism și democrație, în senul în care exista o democrație maximala pură și dusă la extreme, ce distruge statul liberal. În orice caz, termenul „liberal” apare inainte de convergenta numită liberalismul democratic.

Mai tâziu, libertarianismul anarhist preia din ideile liberalismului clasic, dar, dintr-o perspectivă mai dură, consideră că statul este un rău inutil: Murray Rothbard susține anarhismul pe piața liberă. Nu trebuie să confundăm însă individualismul cu anarhismul lui M. Stirner. Iată distincția, așa cum o face Bobbio:

Dar raporturile individului cu societatea sunt vazute in mod diferit de liberalism si de democratie: primul desparte individul particular de corpul organic al societatii facandu-l sa traiasca, cel putin pentru o mare parte a vietii, departe de sanul mamei, pentru a-l introduce in lumea necunoscuta si plina de pericole a luptei pentyru supravietuire; cea de-a doua il pune laolalta cu alti oameni, asemanatori lui, pentru ca din unirea lor societatea sa fie reconstruita nu ca un tot organic, ci ca o asociere de indivizi liberi. Liberalismul revendica libertatea individuala fata de stat atat in sfera spirituala, cat si in cea economica; democratia impaca individul cu societatea[…]

Liberalismul în zilele noastre își pierde din forța revolutionara. De asemenea, liberalii rămân divizați. Problematicile lor raman urmatoarele: cat de departe ar trebui individul să meargă în exercitarea libertatii individuale, distinctia intre egalitatea șanselor și moștenirea naturală (talentul, capacitățile fizice), discriminarea pozitivă.

Capitolul III

Partide politice și sisteme democratice

1.1. Partidele politice: creatoare sau efecte colaterale ale democratiei?

Partidele politice reprezintă una dintre arenele instituționale esențiale pentru o societate deschisă. În orice tip de sistem, acestea rămân instrumente importante de legitimare a regimurilor democratice, mărind gradul de guvernabilitate si de consolidare a acesteia. Alegerile libere într-un cadru pluralist constituie principiul de bază al regimurilor democratice reprezentative, ele fiind garantul legitimității politice a guvernanților. Se înțelege ca există multe feluri de funcționalitate a sistemului democratic, însă realitatea este că o democrație nu poate funcționa fără un set anume de reguli și practici.

Cadrul de analiză a fenomenului liberal romanesc PNL este guvernat de tranziția spre democratie, în care instituțiile se reconstruiesc dupa modele occidentale. Asa cum am vazut, democratizările sunt perioade instabile, caracterizate de o negociere a sensurilor democratice. Cadrul empiric se poate defini prin raportare la elemente de identitate ale actorilor politici care conduc procesul de tranziție și care adoptă strategii. Spațiul tranziției a condiționat dezvoltarea fenomenului electoral românesc. Opțiunile care vizează stategiile politice conturează în mod fundamental regimul posttranzițional și politicile elaborate în acest moment, influențând patternul competițional între elitele politice, cadrul reglementativ de funcționare a instituțiilor, măsura în care actorii politici principali acceptă sau resping noile schimbări instituționale, juridice, sociale. Acestea sunt principalele mecanisme prin care putem înțelege explicativ emergența unui regim democratic dintr-o societate socialistă.

Cultura politică joacă un rol esențial și trebuie să o cunoaștem și să o înțelegem:

Democrația nu poate să existe cu adevărat decât dacă indivizii se grupează în funcție de scopurile și afinitățile lor politice, adică numai dacă între individ și stat se inserează aceste formațiuni colective, fiecare reprezentând o anume orientare comună pentru membrii săi, un partid politic.

Potrivit lui Benjamin Constant “un partid este o reuniune de oameni ce profesează aceeași doctrină politică”. Interesant este dacă partidul reprezintă o clasa a cărei natură și compoziție e hotarată de persoanele care o definesc sau dacă e definită prin natura relațiilor dintre membrii săi. La fel de interesant este și de ce indivizii se afiliază politic. Pentru că au anumite credințe și valori comune latente și tind aproape firesc să adere la partidul respectiv sau se afiliază politic din diferite alte motive, partidul contribuind integral la formarea unei identități? Oricum, partidul politic este forma juridică de expresie a unui segment din populație care își reprezintă interesele astfel. Definiția lui Constant este precedată de observațiile lui D. Hume asupra partidelor politice în lucrarea sa Essay on partides din 1760. D. Hume sesizase că in faza initiala a unui partid, programul politic joacă un rol determinant pentru coagularea indiviziilor, trecând apoi pe un loc second, în urma dimensiunii organizatorice și a imperativelor de ordin grupal. În ceea ce privește conceptul de partid politic, exista trei dimensiuni esențiale: dimensiunea formală (organizațională), cea telologică (exercițiul puterii) și cea ideologică. Așadar, logica funcționarii partidelor politice se leagă de accesul la guvernare, de cucerirea puterii. Funcția curentă și permanentă a partidelor este aceea de a asigura medierea între cetățeni și stat, între societatea civilă și cea politică. Partidele și asociațiile reprezintă mijloace singulare ce permit cetățenilor să-și aleagă felul în care doresc să fie guvernați.

În clasica lucrare “De la Democratie en Amerique”, Alexis de Toqueville clasifică partidele politice în “partide mari” și “partide mici”. Criteriul clasificării nu este legat atât de cantitate, cât de calitate. Nu dimensiunile sau numărul de aderenți fac un partid mic sau mare, ci principiile pe care se întemeiază și moralitatea politică. A. de Tocqueville definește partidele mari drept “acele partide care se atașează mai mult principiilor decât consecințelor lor; generalităților și nu cazurilor particulare; ideilor și nu oamenilor“.Partidele mari sunt specifice marilor momente revoluționare, de ample răsturnări și rupturi sociale, cele mici, perioadelor de calm, de așezare socială, micimea lor fiind reductibilă la rolul lor intrigant”.

Dupa criteriul genezei lor, Maurice Duverger clasifica partidele în partide de creație internă și partide de creație externă. Partidele de creație internă apar din structura societății politice, în timp ce partidele de creație externă se nasc din structura societății civile. Teoreticianul propune și o a doua clasificare a partidelor politice: partide de cadre și partide de mase. Diferența dintre cele două este una de structură. Partidele de cadre nu doresc să grupeze un număr cât mai ridicat de aderenți, calitatea lor fiind mai importantă. Indivizii pot deveni membri fie datorită prestigiului, fie datorită averii de natura să ajute la acoperirea cheltuielilor legate de campaniile electorale. Partidele de mase caută aderenți pe care să-i supună unei educații politice puternice: Aderenții sunt materi înseși a partidelor, substanța acțiunii sale. Din punct de vedere financiar, partidele se sprijină în mod esențial pe cotizatii vărsate de membrii săi.

Organizarea este un element important pentru a înțelege natura socială a partidelor. Lupta pentru putere, iată ce distinge un partid politic de orice altă organizație. Facând parte dintr-un sistem, partidele nu sunt numai rivale, adverse, dar și complementare. Partidele sunt într-o relație de parteneriat. Realizarea acestei coexistențe antrenează o recunoaștere constituțională a partidelor în multiplicitatea lor. Partidele, facând parte dintr-un sistem, nu sunt numai rivale, adverse, ci și complementare. Partidele sunt într-o relație de parteneriat. Realizarea acestei coexistențe antrenează în ele o recunoaștere constituțională a partidelor în multiplicitatea lor.

Pentru conceptul de partid politic trei dimensiuni sunt esențiale: dimensiunea formală (organizațională), cea teologică (exercițiul puterii) și cea ideologică.

Rațiunea de a fi a partidelor politice constă în accesul la guvernare sau în cucerirea puterii. Maurice Duverger clasifica în 1951 partidele în partide de creație internă și partide de creație externă, criteriul fiind cel al genezei partidelor. Partidele de creație internă se nasc din structura societății politice în timp ce partidele de creație externă se nasc din structura societății civile.

De asemenea, Maurice Duverger propune și o altă clasificare a partidelor politice: partide de cadre și partide de mase. Diferența dintre cele două este una de structură. Partidele de cadre nu doresc să grupeze un număr cât mai ridicat de aderenți, ci calitatea lor e mai importantă. Ei sunt astfel fie datorită prestigiului, fie datorită averii care să ajute la acoperirea cheltuielilor legate de campaniile electorale. Partidele de mase caută aderenți pe care să-i supună unei educații politice puternice: Aderenții sunt materi însăși a partidelor, substanța acțiunii sale. Din punct de vedere financiar, partidele se sprijină în mod esențial pe cotizaii vărsate de membrii săi”.

Deși autorii au viziuni diferite în raport cu tipul de sistem, democratic sau despotic, funcțiile partidelor se pot reduce la două: exprimarea voinței prin vot și educarea politică a electoratului. Așadar, un partid politic are și o finalitate morală.

Într-o democrație, partidele politice îndeplinesc trei funcții:controlul executivului, reprezentarea intereselor și recrutarea candidaților. În ceea ce privește interesele și preferințele celor mai mulți, evident că într-o societate democratică, existând un grad înalt de eterogenitate, sunt atâtea elemente de specificitate, moduri de viață diferite, valori diferite, credințe diferite, reprezentări sociale diferite și moduri de viață diferite. Aici intervin partidele politice, ca expresie formală a acestor specificități, a acestor inițiative locale, autonome.

În ceea ce privește funcțiile partidelor, există o pluralitate de clasificări:

Reprezentarea populară și legitimitatea aleșilor.

Educarea.

Participarea politică.

Exercitarea sau influențarea puterii.

Conform lui David Apter, partidele dețin controlul asupra executivului, reprezintă interesele și recrutează candidați.

Neil Mc Donald ajunge la urmatoarele funcții: asigurarea guvernării, intermedierea guvernanți și guvernați, reprezentarea opiniei publice, selecția candidaților, instruirea de cucerire a puterii.

Condițiile instituționalizării unui partid sunt date de vechimea, depersonalizarea (să supraviețuiască speranței de viață a fondatorului său și să nu aibă o criză de succesiune puternică, să aibă mecanisme prin care să propulseze), diferențierea organizațională. În spațiul social al României în tranziție, putem identifica urmatoarele patru tipuri de partide:

Partide care se revendică de la o legitimitate istorică: PNȚCD, PNL

Partide care se revendică de la o legitimitate revoluționară: PSD, PD

3. Partide care se revendică de la o legitimitate națională: PUNR, PRM

Partide care se revendică de la o legitimitate etnică sau comunitară: UDMR

1. 2. Nivele de organizare ale partidelor politice

Partidul are mai multe nivele de organizare în funcție de numărul de membri și de influența electorală. În privința raportului cu membrii partidul politic apare ca o convenție care stabilește cât de strânsă este relația dintre partid și individ.

Primul nivel al participării la viața politică este constituit de electorat. Electorii nu sunt decât cea mai slabă formă de atașament față de partid, ei nu sunt juridic membri, dar sprijină partidul. Anumite partide cu influență dispun de un număr de persoane care își păstrează atașamentul indiferent de situație.

Al doilea nivel este constituit de către simpatizanți, aceștia nu sunt membri dar, spre deosebire de electori, participă la reuniunile publice. Donează ocazional sume de bani, sunt asumați ca resurse mediatice în funcție de notorietatea lor – artiști, sportivi, savanți etc.

Al treilea nivel este reprezentat de membri. Membrii sunt persoane care, juridic, fac parte din partidele politice, dau periodic sume de bani numite cotizații, acestea fiind cea mai strânsă legătura cu partidul. Un partid își formulează lista cu membri în funcție de cotizanți.

Un al patrulea nivel este reprezentat de militanți, adică acei membrii care își dedică o parte din timp activităților de partid: distribuie presa, scriu scrisorile și declarațiile, participă la campanile electorale. Dintre militanți sunt selecționați funcționarii care sunt plătiți, în cazul partidelor de masă aceștia din urmă sunt în mod obligatoriu militanți, iar în cazul partidelor de cadre funcționarii sunt specialiștii. Totodată, în cadrul partidelor de masă, funcționarii aspiră la ocuparea pozițiilor de conducere.

Al cincilea nivel este reprezentat de conducere. Liderii de partid sunt acele persoane care au dreptul să reprezinte partidul în raport cu terții și cu statul și care determină strategia și stabilesc tacticile partidului, dispun de autoritate instituțională pentru a obține acordul partidului în luarea deciziilor. Ei fac parte din elita politică.

1.3. Funcțiile partidelor politice

În literatura de specialitate, deși există viziuni diferite sub raportul tipului de sistem, democratic sau despotic, funcțiile partidelor se pot reduce totusi la două: exprimarea voinței prin vot și educarea politică a electoratului. Așadar, un partid politic are și o finalitate morală.

Într-o democrație, partidele politice îndeplinesc trei funcții: controlul executivului, reprezentarea intereselor și recrutarea candidațiilor. În ceea ce privește interesele și preferințele unei pluralitati exista un grad înalt de eterogenitate corespunzandu-i elemente de specificitate, moduri de viață diferite, valori si credințe diferite, reprezentări și moduri de viață diferite. Aici intervin partidele politice, expresie formală a acestor specificități, inițiative locale si autonome. Indiferent ce experiențe vom avea și independent de ce anume ne vor indica simțurile noastre, nu vom întelege decat ceea ce modul nostru de raportare la realitatea socială ne va permite. Oamenii au interese specifice, prin urmare, nici o politică structurală nu se poate adresa decat unor anumite interese, cum nici un partid nu se poate adresa intereselor tuturor, din simplul fapt că e pare irațional să afirmăm aceasta. În totalitarism, partidele politice au două funcții: de creare a solidarității și de direcționare.

1.4. Partide și stabilitatea politică

Stabilitatea viitoare a unei societăți cu un nivel scăzut de participare politică depinde în mare parte de natura instituțiilor politice cu care supraviețuieste modernizării și extinderii participării politice. Principalele mijloace pentru extinderea participării politice sunt partidele politice. O societate care favorizează apariția partidelor politice bine organizate este mai posibil să cunoască o extindere stabilizatoare a participării politice. Idealul este cel al extinderii participării și al creșterii instituționalizării. Participarea fără organizare generează mișcări de masă.

O posibilă sursa de opoziție pentru partidele politice este rezistenta si opozitia conservatorilor, din moment ce le văd ca pe o provocare față de structura existentă- ierarhia tradiționala nu mai este respectată. O a doua sursă este că administratorii îl văd ca pe o amenințare a conducerii raționalizate. De asemenea, populiștii văd partidele ca o eludare a exprimării voinței generale. În sfârșit, partidele sunt asociate și cu dezbinarea, instabilitatea și corupția.

Pentru a constitui un sistem puternic de partide trebuie mai întâi să se sustină extinderea participării în sistem, diversificarea activității politice. În prima etapă, participarea politica și instituționalizarea politica sunt inferioare. Pe parcursul tranzitiei, asistam la diverse fenome: facționalism, caracterizat de un numar mare de alianțe, grupări slabe și tranzitorii, polarizare, prin care participarea politica se lărgește și noi forțe sociale apar pe scena politică. Partidele politice se ivesc ca urmare a legăturii facțiunii politice cu forțele sociale. Extinderea un partid puternic face apel la mase pentru a se uni în jurul lui și pentru a cuceri puterea. Instituționalizarea este un alt fenomen ce caracterizează partidele politice. Sistemul bipartidist are și partide minoritare: existența lor e încurajată de posibilitatea realizării unei functii de echilibrare a puterii între cele doua partide mari. Aici, numai doua partide sunt capabile să formeze un guvern. Sistemul este diferit de cel cu un partid dominant prin faptul că partidul dominant dintr-un sistem cu un partid dominant poate obține aproape o majoritate electorală, în timp ce fragmentarea celorlalte grupuri îl aduce în poziția de lider. Pe de alta parte, în sistemul multipartidist nici un partid nu poate să asigure guvernarea, dar nici să se ridice deasupra rivalilor săi. În statele în curs de modernizare, exista tendinta ca sistemele unipartid să fie mai stabile decât în statele cu sisteme multipartidiste. Conform lui Huntigton, după prăbușirea vechiului regim, exista trei tipuri sociale de asociații de tipul partidelor politice ce joacă un rol major în procesul de mobilizare politică:

1. Moderații, care vor pierde în final pentru că nu au calitatea mobilizatoare.

2. Contrarevoluționarii, care vor încerca să restabilească vechea ordine și să oprească extinderea participării politice.

3. Revoluționarii radicali au scopul de a extinde participarea politica și să câștige noi mase în politica și sporirea propriei puteri. Acest apel de mobilizare se face înspre clasa cea mai numeroasă și care a fost cea mai dezavantajată de vechiul regim.

1.5. Cadrul de funcționare a partidelor politice în România

În România, art. 8 din Constituție stipulează că partidele politice contribuie la definirea și exprimarea voinței politice a cetățenilor. Această funcție esențială se dimensionează în raport cu valorile democrației constituționale așa cum sunt ele definite în art. 1 și în art. 8 din Constituția României.

Pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale.

Partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii. Ele contribuie la definitivarea și exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației.

Dispozițiile juridice privind partidele politice sunt prevăzute în Constituția României și în Legea 14/2003 a Partidelor Politice.

Într-un stat democratic și de drept, consacrarea prin constituție a unor reguli privind partidele politice devine obligatorie. Constituția trebuie să exprime juridic scopurile partidelor politice și coordonatele în care se pot organiza și funcționa. Constituția României intrată în vigoare în anul 1991 și revizuită prin Legea din 18 septembrie 2003 reglementează partidele politice în mai multe articole. Textele de bază ămân cele din articolul 8, menționat mai sus ca și cele din articolul 40 potrivit căruia:

Cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere.

Partidele sau organizațiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a intependenței României sunt neconstituționale.

Nu se pot face parte din partidele politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică.

Asociațiile cu caracter secret sunt interzise.

Dispozițiile constituționale trebuie detaliate printr-o lege a partidelor politice. Legea trebuie să conțină obligația ca prin statutul pe care îl prezintă cu prilejul înregistrării să se specifice explicit calitatea de partid politic. Altfel spus să existe obligația legală, ca la înregistrare, asociațiile sau organizațiile ce vor să se organizeze în partide politice să declare oficial și expres acest lucru. Este cunoscut că nu rareori unele partide nu au în denumirrea lor de partid, ci se pot numi asociații, organizații, ligi, uniuni sau formațiuni.

Alianțele politice se pot realiza numai între partidele politice pe baza unui protocol, ce se depune la Tribunalul Municipiul București, solicitându-se înscrierea în egisrul de evidență al alianțelor politice.

Încetarea activității partidelor politice poate fi voluntară, prin autodizolvare hotărâtă de organe competente prevăzute în statut sau ordonată . În cazul dizolvării precise pe cale judecătorească din hotărârea Tribunalului București sau de Curtea Constituțională, încetarea prin inactivitate intervine în situația în care un partid politic nu desemnează candidați, singur sau în alianță, în două campanii electorale parlamentare succesive, în cel puțin 18 circumscripții electorale, sau nu a ținut nici o adunare generală timp de cinci ani. Încetarea activității unui partid, în toate cazurile, este constată de Tribunalul Municipiul București.

1.6. Obiective si ideologii ale partidelor politice

O serie de cercetări asupra partidelor politice (grupuri organizate pentru participarea la viața politică, având scopul de a cuceri puterea politică), necesitatea de a-și extinde baza electorală le afectează obiectivele și politicile în termeni de redefinire și modificare. Ostrogorski și Michels argumentează ideea potrivit căreia partidele tind să se oligarhizeze, ele nu functionează realmente dupa principii democratice. Oligarhia este inevitabilă, iar membrilor organizației le sunt adesea manipulate și trădate aderențele ideatice. Conducatorii partidelor susțin, la nivelul discursului ideea democrației directe ca propria guvernare a maselor. Cum propunerea nu este fezabilă, democrația nu e posibilă în afara organizării. Pentru aceasta, liderii consolidează organizații politice pentru a putea exercita controlul și a accede la conducerea partidului și, ipso facto, apoi la conducerea statului. Oligarhizarea este teoretizată drept procesul treptat prin care apare un lider profesionist, cu specializare tehnică, care se coalizează cu alți indivizi puternici, iar dublat de imobilismul maselor, duce la consolidarea organizației ca principiu de funcționare a partidelor politice. Asadar, nu se ajunge la oligarhizare hic et nunc, ci gradual și însotit de slăbirea puterii partidului. Să nu uitam că scopul unui partid politic este câștigarea , exercitarea și păstrarea puterii politice. În acest sens esențial, societatea civilă se îndepărtează de un partid politic, însă se reapropie atunci când partidele politice nu ajung să răspundă și să îndeplinească interesele populației. Societatea politică, este, prin urmare, în competiție cu societatea civilă, iar cheia este dată de masura în care se răspunde mișcărilor sociale negociate spontan și dinamic. Nu am însă aici în vedere explorarea per se a acestui triplu raport, ci luarea în considerare pentru analiză a acestei dimensiuni.

CAPITOLUL IV

Analiza Partidului National Liberal

1.1. Cadrul teoretic și ipotezele analizei

În ceea ce privește studiul de față, voi încerca să surprind evoluția liberalismului organizat din Romania plecând de la teoriile democrației, cu accentul pe democratizarea ca instabilitate la Huntington și uzând de teoriile clasice privind organizarea partidelor politice marcate de Michels, Mosca și Pareto. Așadar, provocarea la care răspund aici se referă la cercetarea problematicii obiectivelor politice și mecanismele de circulație a elitelor specifice principalului partid de factură liberală din România.

Prima ipoteza a analizei, sustinuta de teoria lui Huntington a democratizarii si modernizarii politice ca instabilitate, devine urmatoarea: Partidul National Liberal se dezvolta dependent de consolidarea democratiei, iar durabilitatea democratiei nu depinde de eficienta democratica a partidului. Cu alte cuvinte, partidele politice, in speta PNL, nu sunt creatori ai democratiei. A doua ipoteza, fundamentata pe teoriile clasice ale organizarii organizatiilor, poate fi formulata astfel: In ceea ce priveste organizarea si functionarea acestei organizatii politice, constructiile institutionale de factura democratica nu aduc neaparat si comportamente politice corespunzatoare acestora. În urma explorării teoretice din prima parte a lucrării, îmi permit să nu separ temele privind obiectivele și mecanismele de schimbare a conducerii PNL de spațiul social al tranziției spre democrație. Voi încerca să construiesc imaginea Partidului National Liberal după dimensiunile politice, valorice și organizaționale tratate aici. Întrebarea majoră la care voi încerca să dau un raspuns este urmatoarea: Ce indică evoluțiile mișcării liberale din România ultimilor 17 ani? Există pe parcursul tranziției, apar fenomene competitoare interioare în cadrul acestei organizații? Daca da, se reduce riscul unui clivaj de natură să ducă la slăbirea și fracționarea partidului?

1.2. Analiza organismelor de conducere a PNL

O analiză a statutului PNL denotă în primul rând accesul liber în această organizație. Articolul 8 reglementează astfel:

Orice persoană care a împlinit vârsta de 18 ani poate deveni membru al Partidului National Liberal, fără nici o discriminare, dacă îndeplinșste urmatoarele condiții cumulative:

a) acceptă să adere la Statutul, la Codul Etic și la Programul partidului și să le respecte;

b) nu este membru al unui alt partid politic;

c) nu se află în situațiile de interdicție prevăzute în Legea partidelor politice;

d) nu a savârsit grave abuzuri sau nereguli în functii publice sau politice;

e) nu îi este interzisă, prin hotarâre judecatoreasca definitivă, exercitarea drepturilor politice sau cetățenești.

În această secțiune, voi încerca, pe baza statului, să descriu organismele de conducere în PNL și instrumentele și condițiile schimbării conducerii.

Structura organizatorică la nivel local, comuna, oraș și municipiu (capitolul V) are urmatoarele obiective, conform articolului 35:

1. Elaborarea de propuneri, proiecte și programe de dezvoltare locală.

2. Informarea, pregatirea și specializarea reprezentanților și candidaților PNL în probleme de administrație publică.

2. Să facă publică poziția PNL vizavi de probleme de interes public, national sau local.

3. Să crească numarul de membri aderenți, susținători, simpatizanți și votanți.

4. Să suporte resursele logistice și umane specifice desfășurării activitații locale proprii.

5. Să elaboreze și „să fundamenteze poziția organizației locale și a alesilor locali în problemele și deciziile de interes local”.

6. Să organizeze și managerieze activitatea aleșilor locali în structurile administratiei publice locale în care au fost aleși.

7. „Să formeze o baza de date proprie cu privire la nevoile și resursele locale”.

Se observă, așadar, unitatea organizațiilor PNL centrale și locale în termeni de filosofie politică, interese și valori generale comune. De regulă, liderii partidelor aparțin aceluiași mediu și împărtășesc aceleași principiii și valori. Observăm, în același timp, o funcționare pe principii de descentrealizare și autonomie la nivel local, în ceea ce privește logistica și situațiile operaționale. Reglementarea pare să fie în acord cu teoria lui Michels. Descentralizarea întreține apariția unor lideri noi, susținuți de organizațiile din care provin și, prin aceasta, cu o anumită autonomie. Climatul favorizează diferența de opinii și, deci, tensiuni și conflicte în cadrul partidului privit sinoptic. Opiniile diferite și opuse favorizează dezbaterea ca un conflict de idei, în cadrul partidului. Reținem din teoriile despre democrație că progresul în cazul comunităților se face prin schimbul de idei ce au neaparat șansa exprimării. În acest sens, tendințele de concentrare a puterii în grupuri închise și privilegiate se diluează, reducându-se riscul apariției conflictelor ireductibile între lideri. Problema este ce se intamplă atunci când apar diferențe de opinii iître lideri, fie aceștia formali sau informali învestiți. Mai jos, conform articolului 41, capitolul V, iată o reglementare a exprimării de opinie în cadrul unor întâlniri cu caracter local:

1. La sedintele Birourilor Politice Locale comunale, orășenești și municipale participă, cu drept de vot consultativ: membrii supleanți, primarul, viceprimarul precum și consilierii locali în exercitiu.

2. Președintele TNL și președinta OFL la nivel local sunt membri de drept al Biroului Politic Local.

3. La sedințele Birourilor Politice Locale pot participa și membri ai organizației cu acceptul președintelui.

La nivelul filialelor teritoriale, structura organizatorică se fundamentează pe Conferința filialei teritoriale, Delegația Permanentă Teritorială (Județeană sau de Sector) și Biroul Politic Teritorial (Județean sau de Sector). În municipiul București funcționează Conferința municipală și Consiliul de Coordonare. Conform articolului 44, capitolul IV, Conferința judeteană este alcătuită din membri ai Delegației Permanente Județene, respectiv membri ai Delegației Permanente de Sector al municipiului București și din delegați ai organizațiilor locale, respectiv ai organizațiilor de cartier ale sectoarelor municipiului București conform unei norme de reprezentare stabilită de Birourile Politice Teritoriale.

Potrivit articolului 47 din Statul PNL, capitolul VI, Delegația Permanentă Teritorială este compusă din:

1. membrii Biroului Politic Teritorial.

2. președintele, vicepreședinții și secretarul șef ai organizației municipiului reședința de județ.

3. președinții organizațiilor locale (comunale, orășenești și municipale) subordonate.

4. președinții organizațiilor de cartier ai localitatilor cu cel putin 50.000 de locuitori.

5. consilieri județeni și de sector din municipiul București

6. consilierii locali din municipii.

7. parlamentarii, primarii și viceprimarii, membri PNL;

8. președintele și un vicepreședinte TNL la nivel teritorial;

9. președinta și o vicepreședinta OFL la nivel teritorial;

10. președintele Clubului Studențesc Liberal;

11. președintele Ligii Aleșilor Locali;

12. presedinții structurilor care se ocupă de probleme specifice înființate conform articolului 34 din Statut.

Biroul Politic Teritorial este organul de conducere executiv județean sau de sector, în cazul municipiului București și este format dintr-un număr impar de membri aleși conform prevederilor articolului 46 litera e. Structura este formată dintr-un președinte, 5-7 vicepreședinti, un secretar coordonator și 14-16 membri. Biroul Politic Teritorial asigură conducerea filialei prin întruniri saptamânale sau de ori de câte ori este nevoie. Ședințele se organizează la convocarea președintelui sau la cererea unui numar de membri ce întrunesc condițiile majoritații simple. În absența președintelui, ședințele vor fi conduse de către un vicepreședinte desemnat de acesta. Biroului Politic Teritorial îi sunt atribuite 15 funcții, printre cele mai importante fiind aceea de a aplica linia de acțiune așa cum este stabilită de forurile superioare de conducere, coordonarea, planificarea și monitorizarea activităților organizațiilor de filială și locale, selectează și propune delegați pentru Congres, stabilește și coordonează strategia electorală la nivel județean și este responsabilă în fata Delegației Permanente vizavi de îndeplinirea obiectivelor electorale, în cazul unor regrupări de grupuri politice locale, aprobă propunerile de cooptare de membri în Birourile Politice Locale. Biroul Politic Teritorial este organul de conducere executiv judetean sau de sector, in cazul municipiului Bucuresti si este format dintr-un numar impar de membri alesi conform prevederilor articolului 46 litera e. Structura este formata dintr-un presedinte, 5-7 vicepresedinti, un secretar coordonator si 14-16 membri. Biroul Politic Teritorial asigura conducerea filialei prin întruniri saptamânale sau de ori de câte ori este nevoie. Sedintele se organizeaza la convocarea presedintelui sau la cererea unui numar de membri ce intrunesc conditiile majoritatii simple. În absenta presedintelui, sedintele vor fi conduse de catre un vicepresedinte desemnat de acesta.

Conform statutului PNL, Biroului Politic Teritorial ii sunt atribuite 15 functii, printre cele mai importante fiind aceea de a aplica linia de actiune asa cum este stabilita de forurile superioare de conducere, coordonarea, planificarea si monitorizarea activitatilor organizatiilor de filiala si locale, selecteaza si propune delegati pentru Congres, stabilest e si coordoneaza strategia electorala la nivel judetean si este responsabila în fata Delegatiei Permanente vizavi de îndeplinirea obiectivelor electorale, in cazul unor regrupari de grupuri politice locale, aproba propunerile de cooptare de membri în Birourile Politice Locale.

La nivel national, organismele de conducere ale Partidului National Liberal sunt:

1. Congresul (Adunarea Generala a delegatilor membrilor partidului);

2. Consiliul National;

3. Delegatia Permanenta;

4. Biroul Politic Central.

Conform articolului 54, Capitolul VII referitor la organizarea la niel national, Congresul este forul suprem de conducere si decizie al Partidului National Liberal, la nivel national si se compune din delegatii alesi de filialele teritoriale si membrii Consiliului National. Acesta este se intruneste cel putin o data la doi ani, fiind forul de dezbatere si decizie al Partidului National Liberal între Congrese. Consiliul este compus din membrii delegatiei permanente, secretarii de stat, presedintii si vicepresedintii Consiliilor Judetene membri ai PNL, primarii si viceprimarii resedintelor de judet, de sectoare si primarul si viceprimarul municipiului Bucuresti, vicepresedintii si secretarul general ai TNL, vicepresedintii si secretarul general ai Organizatiilor Femeilor Liberale, vicepresedintii si secretarul general ai CSL, secretarul general si vicepresedintii Ligii Alesilor Locali, secretarul seneral si vicepresedintele Senatului partidului, membrii de onoare, presedintele structurilor unor probleme specifice si presedintii comisiilor permanente ale Consiliului National.

■

Se observa, asadar, unitatea organizatiilor PNL centrale si locale in termeni de filosofie politica, interese si valori generale comune. De regula, liderii partidelor apartin aceluiasi mediu si impartasesc aceleasi principiii si valori. Observam, in acelasi timp, o functionare pe principii de descentrealizare si autonomie la nivel local, in ceea ce priveste logistica si situatiile operationale. Reglementarea pare sa fie in acord cu teoria lui Michels. Descentralizarea intretine aparitia unor lideri noi, sustinuti de organizatiile din care provin si, prin aceasata, cu o anumita autonomie. Climatul favorizeaza diferenta de opinii si, deci, tensiuni si conflicte in cadrul partidului privit sinoptic. Opiniile diferite si opuse favorizeaza dezbaterea ca un conflict de idei, in cadrul partidului. Retinem din teoriile despre democratie ca progresul in cazul comunitatilor se face prin schimbul de idei ce au neaparat sansa exprimarii. In acest sens, tendintele de concentrare a puterii in grupuri inchise si privilegiate se dilueaza, reducandu-se riscul aparitiei conflictelor ireductibile intre lideri. Problema este ce se intampla atunci cand apar diferente de opinii intre lideri, fie acestia formali sau informali investiti. Mai jos, conform articolului 41, capitolul V, iata o reglementare a exprimarii de opinie in cadrul unor intalniri cu caracter local:

1. La sedintele Birourilor Politice Locale comunale, orasenesti si municipale participa, cu drept de vot consultativ: membrii supleanti, primarul, viceprimarul precum si consilierii locali în exercitiu.

2. Presedintele TNL si presedinta OFL la nivel local sunt membri de drept al Biroului Politic Local.

3. La sedintele Birourilor Politice Locale pot participa si membri ai organizatiei cu acceptul presedintelui.

Analiza rolul structurii organizatorice, a administrării și segmentării organizației releva o structura de conducere ce intervine între obiective și realizările organizației, influențând eficiența partidului. Întregul sistem al PNL este construit sub forma unei structuri mixte, ierarhic funcționale. Autoritatile centrale acționează în interesul partidului in ansamblu, iar structurile locale au în vedere soluționarea intereselor partidului in colectivitățile locale. Relațiile dintre elitele loacle si centrale sunt foarte variate, ele exprimând, fie o centralizare accentuată, fie o autonomie diferențiată. Performanțele partidului depind semnificativ de gradul și modul de organizare. Acestea sunt influențate de constrângerile institutionale si procedurale, mai precis de regulile care reglementează relațiile dintre oameni și distribuția lor de autoritate. Organizarii formale a partidului ii este specifica un centralism diminuat.

1.3. Circulatia elitelor in PNL dupa 1990

In 1990, liberalii rateaza o mare sansa. Corneliu Coposu impune un discurs electoral nuantat in conditiile in care politicul era structurat simplist. Marile teme se refera, pe de o parte, la distinctia comunism-anticomunism si, pe de alta parte, structurile legate de comunism fata in fata cu teza schimbarii. Daca Radu Campeanu a stat la baza esecului liberal din 1990-1992, evitand afirmarea in cadrul Conventiei Democratice, Mircea Ionescu Quintus a avut succese importante in ceea ce priveste unificarea si supravieturiea PNL, asa incat, in 1996, duce partidul in Parlament si, prin aceasta, sustine reonstructia institutionala a PNL. In 1993, dupa Congresul de la Brasov, Radu Campeanu intra in conflict cu liderul Mircea Ionescu Quintus, contestand decizia Congresului. Conflictul duce la desprinderea factiunii PNL Campeanu si infiintarea PNL Campeanu. In 1993, partidul este foarte slab organizat, astfel incat pare disparut de pe scena politica:

Chiar daca liderul are partea lui de responsabilitate, nici PNL nu a reusit sa faca altceva decat sa urmeze liderul in acea directie. Eu personal, m-am distantat de Radu Campeanu in 1992, in doua momente importante. Inainte de alegeri mi-am dat demisia din postul de secretar executiv al PNL si i-am trimis o scrisoare lui Radu Campeanu in care i-am spus ca iesirea din CDR este o mare eroare si ca, prin asta, practic, PNL rateaza sansa de a deveni un partid importnat in Romania. Iesirea din Conventie a fost o mare eroare, si prin asta, practic, PNL rateaza sansa de a deveni un partid important in Romania. Al doilea moment al distantarii de Radu Campeanu a fost dupa alegerile generale din 1992. Fata de acest esec, am crezut ca e normal ca liderul si conducerea PNL sa-si asume raspunderea.

In cadrul Delegatiei Permanente din 31 octombrie 1992, Valeriu Stoica ii cere lui Radu Campeanu sa-si asume raspunderea pentru esecul PNL in alegeri. Prin urmare, se convoaca Congresul extraordinar, unde Constantin Balaceanu Stolnici este propus ca presedinte. Radu Campeanu isi elimina din partid adversarii. In acel moment, excluderile alcatuiau solutia pentru problemele partidului. In 1992, Radu Campeanu pierde alegerile pentru conducerea partidului in 1993, desi adversarii cei mai importanti fusesera exclusi din partid. Mircea Ionescu Quintus este ales presedinte, iar Campeanu creeaza PNL Radu Campeanu. Aceasta este prima schimbare importanta de lider in partid. Urmarea este scindarea Campeanu.

Exista, asadar, doua perioade importante in istoria PNL: una caracterizata de o organizare deficitara si, ipso facto, scindare (din 1990 si pana in 1993), iar alta de unificare , dupa 1995. Odata cu scindarea grupurilor din partid se pierde si electoratul, asa incat, in 1993, PNL detinea 3% din creditele electorale. In perioada 1995-1998 se fac fuziunile importante, astfel ca in 2000, Valeriu Stoica reuseste sa institutionalizeze PNL. Pe 17 noiembrie 2001, Delegatia Permanenta a APR semneaza si valideaza protocolul de fuziune cu PNL. In 2000, Theodor Stolojan nu este contestat in partid, imaginea lui fiind aceea a unui bun administrator. Doi ani mai tarziu, in primavara anului 2002, se constituie alianta PNL-PD. In cadrul Biroului Permanent Central desfasurat la Sinaia, Valeriu Stoica se confrunta cu doua tipuri de impotriviri. Una vine din partea grupului Patriciu, care ii contesta autoritatea de presedinte al partidului, pastrand insa obiectivul maximal de transforamre a PNL in principalul pol politic de dreapta dar in absenta unei aliante. A doua grupare se structureaza chiar in jurul unor sustinatori ai presedintelui, dar care sugereaza acum teama de pierdere a unitatii si identitatii. Momentul 2002 evoca o disfunctiionalitate insemnata. Pana in 1997, leadership-ul partidului se bazeaza pe consens asupra obiectivelor strategice. Dupa 2001, leadership-ul coerent se destrama in grupuri, echipe si sustinatori:

In 2002, din diferite motive, aceasta solidaritate a disparut. Asta este explicatia pentru care s-a produs disfunctia in PNL. Daca ar fi functionat aceasta solidaritate, viziunea stratgeica pe care eu am afirmat-o putea sa fie pusa in opera foarte bine. Dar s-a creat o disfunctie decizionala. Daca aceasta decizie era luata, alianta cu PD se facea atunci.[…]Ce ma intereseaza sa spun este ca acest ledership s-a destramat si asta a fost cauza imposibilitatii de a lua o decizie in vara anului 2002.

In 2006-2007, PNL se confrunta iar cu o criza de leadership. Scopul platformei liberale este sa rupa cat mai mult din baza PNL si de a negocia cu PD si liderul Basescu. Pe de alta parte, in factiunea PLD pare ca exista unele neintelegeri cu privire la o eventuala fuziune cu PD. Nu este sigur ce partid va prefera Basescu in alegrile viitoare. Cert este ca Tariceanu nu a rezolvat criza politica, motiv pentru care nu poate spera la pastrarea puterii.

Situandu-ne pe un raport de forțe intre elită și contraelită, o abordare radicală a tranșării puterii este ineficienta. In jurul acestei elite guvernamentale există un spațiu dinamic, în care apar noi interese economice prin conversia unei parți a structurilor puterii în noua elita. Pe de altă parte, opozanții PLD nu sunt siguri de ponderea în societate dar pare clar ca interesele platformei sunt total diferite de cele ale PNL. Leadership-ul PLD si-a exprimat o stratgeie clara si coerenta. Inca din 1990, în Partidul National Liberal există contraelite și premisele pentru că aceasta să ia ființă. Principiile liberale favorizeaza exprimarea diferentelor de opinii si legitimarea de reprezentare. Fenomenul se produce atunci când vechea elită (elita – leu la Pareto) se închide și nu mai cooptează elemente de valoare din rândul sub-elitei (elita – leu) și al non-elitei (masele).

Era firesc deci, ca elementele blocate în carieră, capabile profesional, să se regrupeze și să producă o alternativă în afara elitei guvernante. În cazul Partidului National Liberal observam permanent o tendința de constituire a contraelitelor. Exceptia este astazi, cand cele mai recente grupuri opozante au fost excluse din partid. Se constata o opoziție aproape constanta care să înfrunte leadership-ul. Totusi, partidul nu se confrunta cu un numar mare de decizii si pozitii diferite una de cealalta. Lucrul se datorează și unor factori inhibatori, cum ar fi cultura politică si tradiția. Astăzi e dominant fenomenul de producere a elitelor, în ciuda circulației lor limitate și relativ periferice. In cazul PNL si a altor partide, exista mai multe elite: economică, de leadership formal și culturală. Elitele economice si culturale au adesea influență asupra celei politice. Treptat, elita economică poate ajunge să iși croiască drum spre sferele înalte ale puterii, cumpărându-și efectiv posturile. Elita politică, urmând poate vechea tendință a sistemelor inchise, de a acorda întâietate factorului politic, iși subordonează în mare masură celelate elite și depune eforturi semnificative să păstreze controlul asupra lor.

1.4. Partidul National Liberal in anii electorali 2000 si 2004: pondere electorala si putere de vot

Spre deosebire de alți ani, anul electoral 2004 se prezintă cu doi actori majori ai schimbării: PSD și Alianța D.A. Fiecare dintre acești doi actori ne oferă un model diferit de schimbare, care se construiește pe baza propriei experiențe de revigorare politică și care valorizează idei și resurse manevrate cu relativ succes în procesul propriului proces de schimbare. Partidul Social Democrat a reușit să facă sistemul democratic să funcționeze în folosul propriu, modificându-și structura și atitudinile în funcție de mecanismele institutionale ale democratiei. Capacitățile PSD de schimbare nu sunt prea evidente, de mult timp. Perioada de după 2000 a probat cu claritate superficialitatea percepției, deoarece un PSD puternic, intarit si deținand mijloace de conservare, detine și mijloace de schimbare. Partidul Social Democrat a dovedit că este adaptabil, că poate fi contextual, reușind sau dând impresia cel mai bine unei construcții instituționale politice solide.

Succesul relativ al schimbării din PSD a determinat partidul in două puncte semnificative. Primul dintre acestea este certitudinea că partidul are sau trebuie să aibă vocația schimbării. Iar al doilea se leagă de faptul că această schimbare socială poate produce diverse resurse pentru partid – economice, de cadre, de imagine și asta fără a-i pune în pericol electoratul său stabil. PSD pare că se reformează, însă este închis încă în vechile cadre de gândire. Această menținere a unor linii gandire si perceptie, chiar dacă aparent reformate, îl face în continuare vulnerabil la presiunile interne și externe, care au tendinta să imprime un ritm și mai alert al schimbării sociale, economice și politice.

Alianta D.A. este născută pe ruinile coaliției de guvernare 1996 – 2000 si are experiențe traumatizante în ceea ce privește schimbarea. Partidul National Liberal este inițiatorul proiectului. A trecut și trece prin criză de succesiune, după ce Theodor Stolojan îl preia și îl propulsează ca principalul actor politic din opoziție. In perioada tranzitiei, PNL s-a constituit ca o alternativă la Social-Democrație. Mult diferit de ceea ce era in 2000, Partidul National Liberal s-a aflat în etapa în care încerca să se precizeze ca forță politică reala, cu baza electorală stabilă, semnificativă. In 2000, PNL nu reuseste sa gaseasca un punct de vedere comun cu Victor Ciorbea, Emil Constantinescu sau Radu Vasile, desi, la acea vreme, s-au purtat discutii lungi, incercandu-se apropierea. Strategiile alese de liderii PNL difera de cele ale acestor lideri, asa incat nu va mai exista o singura cale electorala pentru acetsia. In vara anului 2000, procentul de sustinere pentru PNL creste in sondajele de opinie, astfel ca se arata, la acea vreme, o pondere mai mare decat a CDR. In ceea ce priveste alegerile pentru Camera Deputatilor si Senatului si pentru Presedentie, Emil Constantinescu propune, la acea vreme, impartirea listelor CDR egal intre PNL si PNTCD, 20 de procente urmand sa revina celorlalte partide. Cum procentele „celorlalte partide” se adaugau la PNTCD, liberalii, nu accepta un rol secundar, de satelit in cadrul acestei aliante. Incalcarea protocolului aliantei de catre Emil Constantinescu, prin candidatura independenta a acestuia la presedentie, marcheaza o ruptura definitiva a PNL de CDR. Mai tarziu, alianța cu Partidul Democrat a beneficiat de o arhitectura instituțională și a ajuns, prin urmare, la putere. Prioritatea numărul unu a dreptei politice din România este, în prezent, să se reconstruiască. Conflictul de interese și priorități este evident.

Despre schimbare se poate vorbi și în ceea ce privește Partidul Democrat, însă aici este vorba despre un alt tip de schimbare. Evenimentele survenite în PD după 2000 au legitimat și întărit poziția lui Traian Băsesescu, dându-i popularitate net superioară față de cea a lui Petre Roman. Soldul acestor realitati este negativ pentru Partidul Democrat. Migratia de oameni și resurse către PSD , în periaoda 2000-2004, îi lăsaseră pe democrați cu puține elite – locale și naționale. Despărțirea PD de social-democrație și aspirarea lui la Partidul Popular s-a facut din ce în ce mai clară. Pentru PD, migrația oamenilor lor către PSD a marcat, în primul rand, o scădere doctrinară și nu pierderea unor lideri politici. Evident, Social-democrația românească înseamnă din ce în ce mai mult PSD, iar identificarea unei nișe de piața pentru PD devine din ce în ce mai necesară..

În acest context, Alianța dintre PNL si PD parea că se clatină inca din 2005, aceasta ilustrând tensiunile interne. La nivel ideatic, alianta a insemnat un partid cu viitor și un partid cu trecut, un partid preocupat să dezvolte ceea ce are și unul îngrijorat de posibilitatea dezintegrării. Elita politică guvernantă a trebuit si trebuie să se focuseze pe consolidarea internă. Contestarea puterii în 2004 și mesajul schimbării s-a făcut în special din perspectiva „corupției instituționalizate”, pentru ca agenda legislativă a guvernului, politicile de protecție socială și creșterea economică a ultimilor trei ani nu permiteau reiterarea unor afirmații de discurs radical dar și coerent și credibil.

In 2004, marea tema a schimbării s-a anuntat cu totul diferită față de cea din 1996. In aceasta perioada, exista un singur actor politic – Convenția Democrată din România – ce pare a fi ofertant al schimbarii. Oferta schimbării din 1996 era totală și nu suporta concurența. Percepția de ruptura asociată unei schimbări în 1996 nu mai exista în 2004. Interesele alegătorilor incep sa se structureze după alte criterii decât în 1996. Noțiunea de „schimbare” nu mai comporta aceeași încărcătura ideologica si partizană, iar electoratul o poate concepe în același cadru instituțional, realizată de chiar aceiași actori politici și cu mijloace nu mult diferite de cele prezente.

Cu toate acestea, PSD si-a probat incapacitatea de a reuși să întrunească consensul electoral asupra propriului proiect de schimbare. O mobilizare neașteptată a liderilor PNL și PD au putut transforma oferta Alianței D.A. in alternativa electorală așteptată și dezirabilă pentru o majoritate a populației. O modificare a preferințelor electorale în acest sens a fost reliefată la alegerile locale, in primul tur, desfașurat in data de 6 iunie 2004. La nivel național, Alianta intre PNL si PD, împreuna cu voturile câștigate de cele două partide componente acolo unde au participat pe liste separate, ajunge la o pondere de voturi semnificativ comparabile cu cele ale PSD.

Cea mai mare „schimbare” a avut însa loc în Bucuresti, unde, față de alegerile din 2000, Alianța D.A. a înregistrat un succes poate neașteptat asupra PSD. Deși în mandatul anterior, cu excepția primăriei generale, toate primăriile de sector erau deținute de partidul de guvernământ, acum Alianța PNL – PD a avut succes în 5 din cele 6 sectoare. Excepția o face sectorul 5, unde primarul anterior a candidat acum ca independent și a păstrat fotoliul de primar. În toate celelalte sectoare candidații care au mers în turul II au fost cei ai Alianței D.A. și ai Partidului Social Democrat. Dintre acestea, doar în sectorul 2 candidatul PSD care a deținut și în perioada 2000 – 2004 funcția de primar – Neculai Onțanu – a înregistrat un procent de voturi în favoarea sa mai mare decât candidata Alianței. La primăria generală, diferența dintre candidatul Alianței și cel al PSD a fost de aproximativ 20 de procente în favoarea lui Traian Băsescu, acesta câștigand în plus față de mandatul anterior și sprijinul Consiliului General, unde PNL si PD au împreuna peste 50% dintre consilieri. Liderii PNL incearca, pe de o parte, sa restructureze spatiul politic apeland la sisteme de aliante si reconfigurari. Pe de alta parte, se incearca o reasezare a spectrului politic dupa dimensiunea reformist-conservator, cu o accentuare pe guvernare in termeni de eficienta sau ineficienta. Redefinirea spatiului politic esueaza odata cu alegerile din 2000, castigate de PDSR. Dupa alegerile din 2000, liderul PNL Valeriu Stoica semneaza un protocol de colaborare cu PSD, avand scopul de a neutraliza pericolul nationalist extremist. Presedintele partidului convoaca Delegatia Permanenta a PNL (in capitolul anterior, dedicat analizei modului de conducere a PNL, am vazut ca aceasta este unul dintre cele patru organe de conducere a partidului), care, in urma negocierilor, ia hotararea colaborarii parlamentare cu Partidul Social Democrat. Grupuri de liberali din cadrul PNL il contesta pe Valeriu Stoica, acuzandu-l ca a impus consensul in Biroul Permanent. Biroul Permanent semneaza, insa, protocolul de colaborare parlamentara doar in urma negocierilor purtate in cadrul Delegatiei Permanente. Evenimentul pare destul de controversat la acea vreme atat in cadrul partidului, cat si in spatiul politic si social, cu atat mai mult cu cat depasirea clivajului marcant al tranzitiei catre democratie, comunism-anticomunism, nu pare definitiva. De altfel, o polarizare ideologica prelungita afecteaza consolidarea democratiei. Pe de alta parte, un pluralism polarizat clarifica marile teme din societate, ajutand electoratul sa dicearna mai usor optiunile pe care le au la dispozitie. Atunci cand se construieste un sistem de partide de la zero, este greu insa sa oferi alegatorilor optiuni reale in conditiile unei polarizari excesive. Alinierile ideologice initiale iau o anumita forma, pe masura ce asistam la dezvoltarea sistemului de partide politice. In Romania, abia dupa 2001 se depaseste distinctia comunism-anticomunism. Protocolul de colaborare PNL-PSD se rupe in aprilie 2001 sub motivatia nerespectarii acestuia de catre PSD. In cazul alegerilor generale din toamna 2004, tendința electoratului a rămas aceeași. Alianța a fost singurul adversar al partidului de guvernământ. A reușit să formeze guvern în urma sprijinului unor partide mai mici, Partidul Umanist si Uniunea Democrată a Maghiarilor din România. Situatia reflecta diferenta intre numar de voturi si putere de voturi. De altfel, semnele unei asemenea cooperari nu s-au lăsat așteptate. Alianța și-a anunțat sprijinul față de candidatul PUR la primaria municipiului Bacău, care conducea în cursa electorală în defavoarea lui Dumitru Sechelariu – candidatul PSD și atunci primarul Bacăului. De asemenea, Alianța D.A. a cerut sprijinul celorlalte partide din consiliile municipale și județene la nivel național, pentru a elimina „baronii locali” ai PSD.

In 2006 si 2007, avem un PNL ce a pierdut procente semnificative odata cu sustinerea propunerii de demitere a presedintelui Romaniei. Mai mult de jumatate din electoratul liberal a votat impotriva suspendarii presedintelui. Tariceanu conduce un guvern minoritar, astfel incat trebuie sa punem la indoiala masura in care guvernul va putea sa isi promoveze proiectele legislative. Un exemplu relevant este cel al guvernului ceh, care, fiind minoritar, nu a reusit sa obtina sustinerea Parlamentului pentru nici un proiect legislativ. Variantele de guvernare se schimba frecvent.

Concluzii si noi implicatii

Unul dintre motivele pentru care ne putem astepta ca apartenenta organizationala sa afecteze competenta si activitatea politica este ca membrii unei asemenea organizatii sunt pregatiti si au acces la o anume pregatire in vederea participarii in interiorul organizatiei. In conformitate cu acest argument, membrul unui partid va avea o sansa mai mare de a participa in mod activ in interiorul unei organizatii decat daca ar avea in interiorul sistemului politic mai larg. Intr-un sens, activarea intr-un partid politic poate fi vazuta ca autodeprindere a a participa, cat si asteptarea de a participa, marind competenta actorului politici. Nu stim insa daca cresterea competentei unui actor poltic de a accesa si consolida puterea politica atrage si o crestere a competentelor democratice.

O analiza a evolutiei structurilor de putere in PNL arata frecvent o unitate slaba, dar o structura institutionala bine structurata. Aici, ipoteza secunda se confirma. Elitele conducatoare nu par amenintate de fenomene de tipul group-think. Mai mult, anii 2002- 2003 sunt caracterizati de o organizare slaba, datorata crizei de succesiune. 2005 si 2006 sunt anii unor puternice clivaje in PNL si de contestare a leadership-ului. De altfel, Partidul National Liberal se confrunta intotdeauna, de la reinfiintarea sa din 1990, cu o contestare de leadership, mai cu seama atunci in perioada Congreselor si a Birourilor Permanente. Intre membrii elitei conducatoare apar disensiuni nu numai in termeni de optiuni politice si valorice. Liderii sunt contestati de catre grupuri sustinatoare a unor lideri aflati mai jos pe scara ierarhica. Comportamentul strategic coordonat al unor lideri PNL precum Radu Campeanu, Valeriu Stoica sau Calin Popescu Tariceanu a afectat aspiratiile altor membri rezonabili ai partidului. Acestia din urma formeaza blocuri de voturi in cadrul sedintelor, delegatiilor si birourilor permanente. Prin cresterea sustinerii la vot pentru un set de propuneri care in alte coditii nu ar fi adoptate, comportamentul strategic coordonat al unui grup afecteaza, desigur, interesele si aspiratiile altor membri ai partidului. In cazul PNL, eroarea strategica cea mai grava pare a fi tradarea aspiratiilor membrilor si sustinatorilor. Partidul tinde sa piarda sustinere electorala in astfel de perioade. In societatile deschise si dezvoltate, indivizii isi gandesc preferintele electorale nu doar in termeni economici, ci si in termenii unor scopuri politice valorizate. Cele mai intalnite practici care se indeparteaza de sistemul de judecata al electoratului sunt slaba performanta decizionala si actionala a partidelor politice ca urmare a fragmentarii, adoptarea unor practici la limita democratiei de catre lideri politici semnificativi.

Exista, de asemenea, si alte probleme. De-a lungul timpului, putem constata o rezistenta a liderilor in fata diferentelor de opinii si valori. Bazandu-ne pe explicatiile lui Michels privind inevitabilitatea formarii oligarhiei in partide politice, putem interepreta o rezistenta la diversitatea opiniilor (acesta excluzandu-si unii rivali nestatutar) in 2006 si 2007, manifestata de catre lider si, ca atare, o posibila manipulare a membrilor obisnuiti. Cea mai mare amenintare pare ca este tradarea liniei ideatice si filosofice de aderenta a membrilor de rand, mai ales prin invocata alianta cu PSD.

In ceea ce priveste Partidul National Liberal, observam un sistem in care politicienii sunt activi la nivel national, regional si local, cooperand cu elitele politice de la alte niveluri. De asemenea, disputele in cadrul organizatiei sunt rezolvate intr-un mod destul de conflictual, prin actiunile politicienilor coordonate in grupuri opozante leadership-ului de la un moment dat. Comportamentele, la un moment dat, nu par a se sprijini fundamental pe negociere.

Consolidarea institutiilor, a regulilor si a procedurilor formale democratice nu a anulat inca practicile informale de clientelism, interpretare a legii, cumpararea voturilor si a practicilor informale. PNL ar trebui sa fie mai mult decat un garant formal al democratiei si sa ofere un model perfect de leadership democratic. In acest moment, principalele doua deficiente ale organizarii partidului sunt lipsa obiectivelor strategice pe termen scurt si mediu si slaba responsabilitate fata de electoratul liberal. Factorul cheie este ca liderii organizatiilor si partidelor politice sa fie alesi intr-o formula competitiva, de natura sa favorizeze climatul unui schimb de idei si, prin acesta, sa reduca tentatia actorilor de a folosi mijloace ilegale in competitia pentru putere. Comportamentele conforme ideilor democratice nu pot fi intermitente sau tolerante fata de actiuni ce pun la indoiala sensurile democratice.

Liderii partidelor politice, si, in speta, ai Partidul National Liberal, trebuie sa sustina explicit si coerent legitimitatea organizarii democratice. In acest sens, respingerea clara a ideilor divergente din PNL, fie apartinand grupurilor si factiunilor diferite, care nu sustin leadership-ul, este semn al fragilitatii si semiloialitatii fata de comportamente democratice. Detensionarea acestor probleme ar trebui sa fie o prioritate in negocierile din cadrul partidului. Un PNL functionand pe baza negocierilor ar conduce la un consens in cadrul partidului. Institutia democratiei poate fi interpretata drept un set de norme sociale si culturale comun impartasite ca urmare a interactiunilor umane cotidiene si operationale. Cazul tranzitiei este usor diferit, in sensul in care schimbarea se face de sus in jos, iar rolul elitei politice este de a grabi diseminarea ideilor democratice. Organizatiile de tipul partidelor politice au rolul de educare, de aplicare si coordonare a ideilor democratice. Altfel spus, Partidul National Liberal are rolul de a traduce un set de idei conforme democratiei liberale in primul rand prin experimentare exemplara. Huntigton construieste o argumentatie sugestiva a tezei conform careia democratizarile sunt perioade de incoerenta, in care institutionalizarile sunt slabe si fragmentare. Circumstantele democratizarii sunt confuze si problematice. In ceea ce priveste PNL, problemele se refera la formule de transare a conflictelor de politica interna a partidului. Structurile organizationale ale Partidului National Liberal sunt coerente si stabile, metodele de ierarhizare fiind clare, ceea ce sporeste legitimarea procesului democratic de functionare a partidului politic. In acest sens, privind deficientele majore ale PNL, observam fenomene competitoare ideilor democratice: practici informale de a influenta puterea, rezistenta periodica sau chiar permanenta a liderilor in a ceda puterea politica (Radu Campeanu), in a accepta diferente de optiuni si idei politice (Calin Popescu Tariceanu) sau tradarea afinitatilor si temelor propriului electorat (incheierea Protocolului de colaborare parlamentara cu PSD, semnat de presedintii Valeriu Stoica si Adrian Nastase si alianta cu PSD in 2007). Uneori, aranjamentul institutional performant al partidului este coplesit de tensiunea in jurul orientarilor strategice, de incapatanarea unor lideri de a lucra in transparenta si responsabilitate. Nu este nevoie de mijloace de cercetare foarte rafinate pentru a observa transparenta de fatada. Insuccesele si abuzurile din trecut trebuie sa fie lectii pentru prezent. Situatia releva o internalizare incompleta a practicilor democratice.

Organizatii cu rol in procesul de consolidare democratica (partide, parlamente, puterea judecatoreasca s.a.), puternic fragmentate si slabite, incoerente in strategii si neconvergente vizavi de discursuri si practici vor intretine o slaba responsabilitate sociala (un exemplu ar fi prezenta de aproximativ 45% din cetatenii cu drept de vot pe 19 mai 1007, desi se desfasura un referendum – adica o consultare a populatiei in legatura cu o problema de inters national), de participare la viata cetatii. In prima instanta, viabilitatea regulilor si procedurilor democratice ar trebui sa fie accesate si facilitate de partide. In prima parte a tranzitiei, in spatiul politic activeaza un PNL ce intretine conflictele partizane semnificativ de intense. Este vorba de dilema pluralismului polarizat caracteristic scenei politice romanesti pana in 2001 si care afecteaza democratia in termeni de calitate. Dupa 2001, alinierile electorale initiale iau acum o forma moderata. In lumina aderarii la U.E., sistemul de partide romanesc adera la un set de idei si principii comune, ceea ce ii permite sa se dezvolte alaturi de democratie. Asa cum am sugerat anterior in acest studiu, nu putem afirma insa ca partidele politice sunt creatori ai consolidarii democratice, ci mai degraba un tip de suport.

In alt plan, transformarea treptată a raporturilor dintre guvernanți din perioada 1990–1996 nu s-a produs prin tranzacții încheiate între elită și opoziție, ci prin convergența elitelor din opoziție. Finalizarea acestui proces reprezintă un semn al consolidării democrației, chiar dacă limitată și instabilă. Fosta echipa guvernamentală s-a retras într-o opoziție pe care a declarat-o constructivă, recunoscandu-și înfrangerea. Acest lucru însemna recunoașterea și acceptarea regulilor jocului democratic și a legitimitații opoziției, devenită, între timp, elita de la putere.

În concluzie, sistemul politic actual românesc a demonstrat că există foarte mulți conducători politici legitimați în mod distinct după anumite criterii: apartenența la fostul regim comunist, detenția politică sau prezența în precedentele legislaturi. De menționat merită și faptul că activarea în jurul puterii, după 1989, a unei părti din elita neguvernamentală a avut drept cauză lipsa de competență în noua situație politică a acelor elite intermediare menționate anterior (eșaloanele 3-4 ale fostului regim comunist). În plus, era și o chestiune de „omologare” și întărire a credibilitații la momentul respectiv. Din păcate însă, competența politică a fost substituită cu prestigiul și autoritatea dobandite într-un alt domeniu decat cel politic. Acest transfer de competență din planul profesional în cel politic a generat o situație confuză.

Referinte bibliografice

Almond, Gabriel si Verba, Sydney (1996): Cultura civica, CEU Press, DU Style, Bucuresti

Bobbio, Norberto(1998): Liberalism si democratie, editura Nemira, Bucuresti

Chevallier, J.J.,(1970): Les grandes oeuvres de Machiavell a nos jours ,Paris, A.Collin

Chirot, Daniel (1996): Societăți în schimbare, editura Athena.

Diamond, Larry, Plattner (2004): Cum se consolidează democrația, Iași, Polirom, 2004.

Iliescu, Adrian-Paul (1998): Liberalismul intre succese si iluzii, editura All, Bucuresti.

Hayek, Friedrich, August von (1993): Drumul catre servitude, editura Humanitas, Bucuresti.

Hayek, Friedrich, August von,(1960) 2006: Constituția libertății, ed.Institutul European, Iași.

Friedman, Milton, Rose, Friedman, (1979)1998: Liber să alegi, ed. All, București.

Hobbes, Thomas (1651)-prepared for the McMaster University Archiveof the History of Economic Thought, by Rod Hay: Leviathan or the Matter, Form and Power of a Common Wealth Ecclesiastical and Civil.

Gasset Y., Ortega (2007): Revolta maselor (editia a treia), Bucuresti, editura Humanitas

Manent, Pierre (1987) 2003: Istoria intelectuala a ;liberalismului-Locke, munca si proprietatea, editura Humanitas, Bucuresti

Miroiu, A.(2005): Fundamentele politicii, vol. I, editura Polirom, Iasi.

Munck, Gerardo, Skalnik , Leff Carol (1997): Modes of Transition and Democratization: South America and Eastern Europe in Comparative Perspective, Comparative Politics, Vol. 29, No.3, April.

J.C. Lambertti (1983): Toqueville et les deux democraties, Paris, PUF.

Pasti, Vladimir (1995): România în tranziție, București, Editura Nemira, 1995.

Pirvulescu, Cristian (2003): Politici si institutii politice, editura Trei, Bucuresti

Popper, R., K (1945) 2005: Societatea deschisă și dușmanii ei, București, editura Humanitas, vol. I, II.

Putnam, Robert (2001): Cum funcționează democrația, Iași: editura Polirom.

Sandu, Dumitru(1996): Sociologia tranziției, București: Staff.

Sartori, Giovani (1999): Teoria democratiei reinterpretată, Polirom, Iași.

Starr, Harvey, 1991: Democratic Dominoes: Diffusion Aproaches to the Spread of Democray in International System, The Journal of Conflict Resolution, Vol. 35, No.2, Democracy and Foreign Policy: Community and Constraint, June.

Stark, D, Bruszt, L (2001): Traiectorii postsocialiste.Transformarea politicii și a proprietății în Europa Centrală și de Est, București, editura Ziua.

Stoica, Valeriu si Aligica, Paul, Dragos (2004), Provocari liberale, editura Humanitas

Tismăneanu, Vladimir(1999): Reinventarea politicului, Iași, editura Polirom.

Thom, Francoise(1987) 2005: Limba de lemn, București, editura Humanitas.

Hans Uelsen (1988): La Democratie, Paris, Economica

Coord.Zamfir, Catalin si Vlasceanu, Lazar (1998): Dictionar de sociologie,editura Babel, Bucuresti

Resurse internet:

http://kirjasto.sci.fi/grasset.htm

http://www.akademia.ro/articole.php?view=120.

http://hcl.chass.ncsu.edu/garson/ps201/dahl.htm.

www.pnl.ro

www.liberalism.ro