Cadre de Evaluare Morala Limita Dintre Bine Si Rau

CAPITOLUL V

CADRE DE EVALUARE MORALĂ – LIMITA DINTRE BINE ȘI RĂU

Dilema reprezintă:

Un raționament cu două soluții, dintre care trebuie aleasă una, deși ambele duc la aceeași concluzie;

O alternativă care pune în dificultate;

Încurcătură în care se află cineva când este obligat să aleagă între două alternative cu perspective (aproximativ) egale.

Judecată care conține două soluții contrare sau contradictorii ale uneia și aceleiași probleme, dintre care trebuie aleasă una, deși ambele duc la același rezultat.

Situație în care se află cineva când trebuie să aleagă între două posibilități cu perspective (aproape) identice; alternativă.

Raționament cu două premise contradictorii și contradicționale, care duc la aceeași concluzie.

Curent / Situație cu două ieșiri, ambele defavorabile; încurcătură; alternativă.

Raționament silogistic care pune două alternative contradictorii, dintre care trebuie aleasă una, deși amândouă duc la același rezultat.

Din punct de vedere filosofic, o dilemă reprezintă situația în care agentului i se cere fie printr-o obligație sau printr-o interdicție să facă două sau mai multe acțiuni pe care le poate îndeplini, însă dacă urmează o acțiune încalcă o datorie morală și viceversa, nici una dintre cerințe nesurclasând-o pe cealaltă.

Dilema trenului este un experiment de gândire în etică. Această problemă dilematică a fost concepută de Phillippa Foot în 1967, și reprezintă probabil cea mai celebră situație de alegere dificilă dezbătură din punctul de vedere al diferitelor curente filosofice.

Problema a avut diverse variante în interpretarea altor autori, după cum reiese din figura următoare:

Figura 1 – Cinci variante ale dilemei trenului

Forma generală a dilemei este aceasta: Un tren scăpat de sub control rulează pe șine cu viteză. Înaintea trenului, pe șine , există cinci persoane legate și incapabile să se miște . Trenul merge direct spre aceste persoane. Sunteți în picioare la o distanță oarecare lângă calea ferată în apropierea unui macaz. Dacă ați schimba macazul , trenul va fi direcționat pe un alt set de șine. Cu toate acestea , observați că există o persoană pe drumul alternativ. Aveți două opțiuni:

Nu faceți nimic și trenul ucide cele cinci persoane de pe pista principală;

Schimbați macazul și devierea trenului pe pista laterală unde va ucide o persoană.

Trebuie să se țină cont că problema este pusă în așa fel încât intervievatul să nu se poată sustrage alegerii. Nealegerea va conduce oricum la moartea celor cinci. Care este alegerea corectă?

Figura 2 – Macazul

În varianta grăsanului de pe pod, nu există un macaz care să schimbe direcția trenului pe o rută ocolitoare, în schimb trenul poate fi oprit prin împingerea unui om gras de pe un pod înaintea trenului aflat în mișcare. Întrebarea este dacă există vreo diferență între schimbarea macazului și împingerea acestui om în calea trenului. Este moral să împingi persoana pentru oprirea trenului în cazul în care aceasta nu și-a dat acordul pentru a fi sacrificată?

Figura 2 – Grăsanul de pe pod

În varianta grăsanului ticălos de pe pod, acesta este el însuși responsabil de sabotarea trenului care rulează spre uciderea celor 5 persoane legate de șine, sau, în alte opinii tot el este vinovat chiar și de legarea celor 5 de șine. Întrebarea care se pune este dacă această ipoteză schimba cu ceva moralitatea împingerii grăsanului de pe pod pentru a preveni moartea celor 5.

Figura 3 – Grăsanul ticălos de pe pod

În varianta buclei, ca și în cea a originală a macazului, trenul este pe cale să ucidă cinci persoane aflate în calea lui. Trenul poate fi redirecționat pe o altă rută, unde o altă persoană grasă este legată de șine. În acest caz, ruta alternativă este o buclă care conduce trenul pe ruta inițială, aducând trenul exact înaintea celor 5 persoane legate de șine. Cu toate acestea, impactul trenului cu persoana grasă l-ar opri să ajungă la celelalte 5. Întrebarea acestei ipoteze este aceeași: este morală schimbarea macazului pentru salvarea celor 5 și uciderea uneia singure?

Figura 4 – Bucla

În varianta omului din curte, scenariul trenului care se îndreaptă amenințător spre cele 5 persoane legate de calea ferată se repetă. Diferența este că de această dată avem posibilitatea de a devia calea trenului prin ciocnirea cu un alt tren, situație în care ambele trenuri vor deraia, vor coborî un deal și vor ajunge într-o curte unde un om doarme liniștit într-un hamac. Acesta din urmă va fi ucis. Întrebarea ipotezei este dacă ar trebui aleasă această soluție.

Există și alte variante ale acestei dilematici probleme, complicând și mai mult alegerea agentului. De exemplu varianta mamei, care este identică cu varianta macazului, doar că persona de pe ruta deviată este chiar mama agentului. Întrebarea este aceeași, dacă macazul va fi schimbat.

Judith Jarvis Thomson mai propune o variantă folosind aceleași numere și aceleași rezultate, dar schimbând scenariul trenului cu cel al unui chirurg genial în așa-numita variație a transplantului. În această variantă avem de-a face cu 5 pacienți în stare critică, fiecare având nevoie de un organ diferit pentru a supraviețui. O altă persoană sănătoasă vine la spital pentru un control în urma căruia genialul doctor descoperă că organele acestuia sunt compatibile cu cei 5 pacienți ai săi. Aceasta este unica șansă a pacienților săi de a primi un transplant care să le salveze viața. Dacă persoana care a venit la control ar dispărea pur și simplu, sau ar muri, nimeni nu l-ar suspecta pe doctor. Întrebarea este similară: ce ar trebui să facă doctorul?

Figura 5 – Transplantul

Dacă cele expuse până acum au fost doar experimente psihologice și filosofice teoretizate, Thomas Cathcart aduce în prim plan un caz real petrecut în 2013 când Daphne Johnes este dată în judecată de statul american pentru uciderea lui Chester Farley, în exact aceeași ipostază a teoreticului exemplu al macazului de tren, în urma căruia aceasta a salvat viețile a 5 oameni. În acest caz, sistemul juridic american se folosește de curtea juraților și jurisprudență în luarea unei decizii. Autorul compară cazul real cu modelele teoretice expuse anterior în acest capitol al lucrării prezente, subliniind întrebări despre intenție și scop, despre dilematica alegere dintre două lucruri rele, despre responsabilitate civică și despre joaca de-a Dumnezeu, despre motivele care fac ca viața a 5 oameni să fie mai importantă decât viața unei singure persoane. Thomas Cathcart nu tratează vinovăția femeii ci modul în care decidem ce este bine și ce este rău, ce lucruri sunt permise și când nu avem voie să decidem soarta altora.

Analizând exemplul teoretic al macazului realizăm că agentul se află de fapt în fața unei alegeri sub imperiul forței sau al necesității. Este vorba despre o crimă involuntară în care agentul nu are la dispoziție libertatea de a respecta datoria de a nu ucide, așa cum ar fi moral. Oricare variantă ar alege acesta, ar fi rău, orice variantă rezultă în ucidere. Singura libertate este de alegere a victimei, efectul dilemei etice fiind eșecul moral. Este posibil ca aceasta să nu fie nici măcar o dilemă etică întrucât alegerea nu agentului nu este liberă, ci forțată.

Chiar dacă uciderea unei singure persoane sau a celorlalte 5 nu este produsă în mod direct de către agent, ci de către trenul aflat în mișcare, determinarea uciderii prin schimbarea macazului conduce la același rezultat, neexistând o diferență relevantă din punct de vedere moral. Exemplul ridică în fapt mai multe semne de întrebare:

Este morală uciderea indirectă a unei persoane pentru salvarea altor 5?

Poate fi justificată moral uciderea unei persoane nevinovate pentru salvarea altor 5?

Dacă numărul persoanelor salvate ar fi cu mult mai mare, ar exista vreo diferență?

Există vreo justificare extra-morală pentru uciderea unei singure persoane și salvarea a 5?

Dilema este una atipică pentru că nu este simetrică și nici epistemică ci este una autoimpusă și de interdicție. Pare totuși să existe un temei favorabil în favoarea alegerii uciderii unei singure persoane, respectând raportul matematic de 1:5.

Într-un sondaj de opinie aplicat persoanelor fără o pregătire etică, 95% dintre aceștia au răspuns în baza unei perspective morale comune că este morală decizia de a ucide un singur om pentru salvarea celor 5. Cu alte cuvinte, pentru omul de rând, din punct de vedere etic contează decisiv raportul dintre numărul de vieți sacrificate și cele salvate

Judecând din perspectiva etică a lui Kant, fiecare individ are o demnitate cu o valoare neaditivă supremă. Dreptul la viață este ceva intangibil și există și o lege morală care ne constrânge să nu atentăm la viața altora. Kant neagă până și posibilitatea de existență și de acceptare a unei legi care să oblige la sacrificiul de sine pentru binele mai multor persoane.

Sacrificarea unei singure persoane este la fel de gravă ca și sacrificarea a 5, Kant nefăcând o diferență morală bazată pe numere. Actul de ucidere este la fel de grav. Prin urmare nu există criterii morale de alegere a uneia dintre cele două variante singulare disponibile. Pentru Kant nu există nici o diferență morală între a ucide și a lăsa pe cineva să moară, deci nu putem folosi nici acest criteriu de alegere. Orice variantă am alege nu este una autonomă după limitările impuse de model, deci nu poate fi una morală. O acțiune este morală dacă este rezultatul poruncilor liber alese ale unei voințe autonome. În acest caz, voința agentului își suspendă provizoriu potențialul de decizie independentă în raport cu cele două grupuri. Singura alege este de a ucide forțat, împotriva voinței proprii, de a ucide unul din grupuri pentru salvarea celuilalt, chiar dacă agentul nu vrea să nu ucidă pe nimeni. Mărginirea autonomiei prin coerciție externă reduce controlul rațional asupra deciziilor. Prin urmare, o astfel de decizie constrânsă, cu voința frântă, nu este una morală.

Singura alegere rațională posibilă în aceste condiții este una pragmatică, adică judecând după criteriul care dintre cele două acțiuni are repercusiuni mai bune, aceasta în condițiile în care nici că uciderea și nici salvarea oricăruia dintre cele două grupuri nu este o datorie sau o obligație morală și nici că e o interdicție morală. Putem afirma în schimb că, în condițiile dilematice impuse, de necesitate fizică, alegerea este indiferentă moral, adică este indecidabilă pe criterii etice. Uciderea unuia pentru salvarea a cinci este pragmatic preferabilă. Evaluarea se face astfel după criteriul maximizării bunăstării. În această situație, orientarea se realizează după imperative ipotetice, după compararea consecințelor celor două fapte. În acest mod, este rațională, chiar dacă nu și morală, uciderea unui singur om pentru salvarea altor 5. Intuiția morală a publicului larg confirmă cele spuse, atât timp cât 95% consideră morală sacrificarea unuia pentru a salva 5. Există doar câteva diferențe care pot fi relevate doar din prisma teoriei, și anume faptul că acest răspuns este, strict vorbind, unul greșit. În circumstanțele date, corect este să spunem că, este prudent, nu moral să ucizi o persoană pentru salvarea a cinci, deoarece alegerea nu este una morală.

Kant invocă un principiu din dreptul roman: neminem laede – nu face rău nimănui chiar în condiții de forță majoră, când nu ai de ales, ca o normă ideală. Tot el susține că: este o datorie supremă aceea de a nu lua viața altei persoane care nu mi-a adus nici prejudicii și nu m-a făcut să-mi pun în pericol viața. Totuși el admite că dascălii de drept civil permit astfel de măsuri luate în caz de pericol – jus necessitatis. Exemplul folosit de el este acela a doi naufragiați care supraviețuiesc agățați de o scândură, care însă nu îi poate salva pe amândoi. În aceste condiții în care unul din ei va muri oricum, este permis, blamabil, dar nu și pedepsibil ca unul din cei doi să îl împingă pe al doilea în apă. În astfel de cazuri de necesitate sub imperativul forței, unei persoane îi este permis să încalce o regulă de drept prin acțiunea sa proprie. Permis nu este însă echivalentul cu obligatoriu, deoarece necesitatea nu cunoaște legea.

Concluzionând, pentru un kantian, alegerea de a ucide un om pentru a salvarea altor cinci este justificată, însă justificarea nu ține de zona moralității, ci de cea a prudenței, deoarece crește bunăstarea tuturor. Cu alte cuvinte, din perspectivă kantiană, în situația prezentată, este rațional să schimbi macazul, dar este imoral, este de condamnat, dar nu de pedepsit.

Din perspectiva utilitaristă se disting două interpretări cea a utilitarismului acțional simplu și cea a utilitarismului binivelar, millian.

Conform primei interpretări utilitariste aceasta este o situație în care nu putem maximiza bunăstarea decât prin comiterea unei crime. Evaluând consecințele celor două alternative acționale (a schimba sau nu macazul) și comparând diferențele consecințelor (dintre cantitățile de plăcere / durere produse), cinci vieți salvate sunt preferabile uneia. Ceea ce maximizează utilitatea generală este moral, corect și trebuie să fie îndeplinit. Este morală uciderea unei persoane nevinovate dacă astfel sunt salvate altele cinci. Aici se încadrează judecata majorității oamenilor de rând atât timp cât nu sunt ei înșiși direct implicați în situație.

Conform utilitarismului millian, mai întâi agentul va evalua obligațiile pe care le are. În acest caz însă, prin orice alegere care i se permite, încalcă obligația de a nu cauza moartea unei persoane fără vină, o regulă care reprezintă unul dintre pilonii ordinii sociale. Dacă însă prin încălcarea acestei obligații (prin uciderea unei persoane) sunt salvate cinci vieți, se justifică moral în vreun fel uciderea acelei persoane? Răspunsul este negativ deoarece uciderea persoanelor nevinovate nu sporește utilitatea pe ansamblu, adică într-un mare număr de cazuri, adică dacă este privită ca și practică socială, în ciuda faptului că în exemplul considerat în prezenta lucrare o face.

Ar fi justificată uciderea acelui om doar dacă, pe principii utilitariste, s-ar fi fundamentat un drept la sacrificarea unor persoane pentru binele altor persoane sau o datorie a propriului sacrificiu dacă acesta ar conduce la binele mai multor oameni. Așa ceva însă nu există căci ar da cale liberă abuzurilor și chiar dictaturii. În acest sens, Mill vorbește despre recunoscuta inechitate de alegere și sacrificare a unui individ, fără încuviințarea acestuia, pentru beneficiul altora (V, 28). Pentru unii dintre utilitariști, numărul contează, deci cu cât ar fi mai mulți cei salvați, cu atât alegerea ar fi mai ușoară. În concluzie, din perspectiva utilitaristă milliană alegerea ar fi tot pentru omorârea unei persoane pentru salvarea celor 5, deși gestul nu se justifică moral atât timp cât datoriile morale interzic omorul; însă, în conjunctura prezentă, privită ca acțiune individuală, ea poate fi considerată oportună, adică maximizează utilitatea generală, deși este imorală.

Din perspectivă aristotelică se disting două tipuri de acțiuni: cele săvârșite sub imperiul forței și acțiuni constrânse. În primul tip, agentul nu contribuie cu nimic la săvârșirea acțiunii. Al doilea tip se subîmparte în alte două aspecte:

Privit în sens absolut, adică fără alte fără alte clarificări, ca regulă juridică, nici un agent (virtuos) nu ar dori săvârșirea acestei acțiuni și nu ar face-o fără să fie forțat în acest sens (deci ar face-o doar în mod involuntar).

Privit ca acțiune făcută aici și acum, relativ la condițiile constrângerilor prezente (doar 2 acțiuni disponibile), ea este totuși o acțiune benevolă, deoarece agentul, fie și constrâns fizic, are disponibilă opțiunea de a nu ucide persona singură, cu riscul sacrificării celor 5. Aceste acțiuni mixte sunt involuntare în sine, dar sunt alese liber totuși în aceste circumstanțe specifice.

Așadar, o acțiune poate fi involuntară când este privită în sens absolut sau fără alte clarificări, și în același timp voluntară când este privită în legătură cu anumite scopuri și împrejurări specifice.

Înțelesul acțiunilor mixte – uciderea unei persoane pentru salvarea altor 5 – s-ar putea explica și în felul următor:

cauza ultimă eficientă a acțiunii de ucidere a persoanei de pe ruta alternativă, într-o oarecare măsură, în afara agentului (în exemplul de față în împrejurările naturale care îl forțează să dorească uciderea ei, lucru pe care în alte condiții nu l-ar face, deoarece alternativa ar fi să lase să moară cinci oameni);

agentul poate însă să nu ucidă persoana singură de pe ruta alternativă – o trăsătură particulară actelor voluntare – însă poate face acest lucru cu greu, deoarece nesacrificarea acestei persoane ar însemna să lase să moară cinci persoane. În consecință, este probabil ca agentul să ucidă persoana singură și, cu toate că în această situație săvârșește un rău, el va fi iertat sau poate chiar compătimit pentru asta.

În exemplul cu macazul, acțiunile mixte s-ar putea interpreta și în felul următor:

Din punct de vedere al principiului acțiunii – uciderea persoanei singure – acesta se află în agent, deoarece el alege uciderea ei când putea refuza să-l ucidă cu prețul sacrificării celor cinci. Așadar agentul ucide în mod voluntar în împrejurările date.

Din alt punct de vedere, agentul săvârșește această acțiune constrâns de împrejurările fizice, deci acționează involuntar, nu în sensul în care el nu își poate alege liber acțiunea, ci în sensul că nu își poate alege liber scopul, acesta fiind fixat din exterior de către împrejurările fizice (scopul este un rău intrinsec: fie uciderea persoanei singure pentru a salvarea grupul de 5, fie uciderea celor cinci pentru salvarea persoanei singure; orice ar alege agentul este tot un rău).

Sunt făcute sub constrângere nu doar acțiunile în care agentul nu poate alege complet liber acțiunea pe care o face, ci și acțiunile în care agentul nu își poate alege liber scopul pentru care realizează acțiunea. În interpretarea aceasta, fraza următoare capătă sens: asemenea acțiuni sunt mixte, însă ele par mai cu seamă voluntare deoarece sunt alese liber în momentul săvârșirii lor, iar scopul lor reflectă circumstanțele fizice. Cu alte cuvinte, o acțiune mixtă, ca cea din exemplul macazului, are scopul fixat din exterior, de împrejurări, iar agentul poate alege între scopuri fixate de împrejurări: uciderea unei singure persoane și uciderea a 5; el nu poate alege ceea ce și-ar dori, adică a nu ucide. Deci puterea agentului de liberă alegere între a ucide și a nu ucide (semnul faptului că principiul acțiunii se află în el) este anulată de împrejurările fizice ce depășesc capacitatea de rezistență a naturii umane. Drept urmare a constrângerii fizice, alegerea refuzului de a ucide persoana singură nu mai stă doar în puterea agentului, ci depinde și de circumstanțele externe. Cu cât refuzul de ucidere a persoanei singure depinde mai puțin numai de dorința agentului căci altfel ar atrage uciderea altora, putem afirma că agentul acționează mai involuntar, deoarece acțiunea este propriu-zis voluntară dacă se află total la latitudinea omului să o facă sau nu. Aristotel nu exclude din discuție un involuntar gradual: o acțiune este cu atât mai involuntară cu cât constrângerea este mai puternică – un om pare să acționeze sub constrângere și involuntar într-o mai mare măsură când o face pentru evitarea unei dureri severe decât atunci când este vorba despre o durere mică”. Tocmai această gradualizare induce ambiguitatea.

Cazul acțiunilor mixte este cel al realizării constrânse a unor acțiuni cu scop rău pe care în condiții normale nu trebuie și nu ar fi făcute de nimeni, acțiuni care într-un sens sunt voluntare, iar constrângerea este de așa natură încât, de obicei, disculpă (de exemplu: atingerea unui țel de o extraordinară noblețe, o durere care depășește capacitatea naturii umane de rezistență). Este vorba despre acțiuni prin care trebuie ales între două rele; răul nu poate fi evitat refuzând acțiunea.

Categoria acțiunilor mixte, constrânse este una aparte, ambiguă, însă ține mai degrabă de voluntar. Unele dintre aceste acțiuni sunt reproșabile, altele nu, funcție de împrejurări. Aristotel afirmă că este neclar și greu de decis dacă astfel de acțiuni sunt sau nu voluntare, blamabile sau nu. Totul depinde de detaliile împrejurărilor:

există situații în care poți fi chiar lăudat pentru astfel de acțiuni ca atunci când suporți ceva dureros sau rușinos pentru obținerea unui rezultat nobil;

poți fi blamat în cazul în care suporți ceva dureros sau rușinos pentru un rezultat pozitiv, dar modest;

poți fi compătimit în condițiile în care constrângerea este copleșitoare, greu de suportat pentru orice om;

alteori ești blamabil cu severitate, ca în situațiile în care nici o constrângere nu e prea dură pentru a justificarea uciderii propriei mame.

Așadar, dacă o acțiune forțată este neimputabilă, acțiunile constrânse sunt imputabile în unele cazuri, însă deoarece în cazul lor agentul de referință nu fixează el însuși scopul acțiunii (pe care nici nu-l dorește în mod rațional, nu dorește încălcarea unei legi), ci acesta este fixat din exterior, de natură și atât timp cât în acțiunile virtuoase /vicioase scopul bun, moral este fixat de agentul de referință și dorit în mod rațional, rezultă că acțiunile îndeplinite în urma constrângerii nu pot fi nici ele virtuoase / vicioase. Suntem lăudați sau blamați după modul în care rezistăm sau nu constrângerii exterioare.

În cazul din exemplul nostru, Aristotel răspunde în mod indirect: orice act de omor, în orice împrejurare, este rău în sine și pedepsibil, fără a mai lua în calcul nici un fel de medie. Dacă cineva a fost forțat să recurgă la uciderea altcuiva pentru a face un bine mai mare (să salveze 5), înseamnă că nu a acționat în mod voluntar (ci forțat de împrejurări sau de către o altă persoană), prin urmare acțiunea nu este nici virtuoasă, nici vicioasă și agentul poate fi cel mult tratat cu compasiune pentru ea. Dacă a fost săvârșită însă de bunăvoie (a ales uciderea unui om pentru a salva 5), dar neavând de ales (constrâns fizic), acțiunea nu este nici virtuoasă, nici deoarece scopul nu a fost fixat de către agent (scopul de a omorî cu orice preț nu este fixat de către agent, scopul său fiind să nu omoare).

În concluzie, orice acțiune dintre cele două disponibile încalcă o datorie morală. Alegerea nu se face pe criterii morale, ci pe criterii de oportunitate, pe bază înțelepciunii practice. Dintre cele două variante de acțiuni imorale, omorârea unui om pentru salvarea celor cinci este oportună, adică maximizează fericirea generală.

Soluțiile date de cele trei curente filosofice – aristotelian, kantian și millian – sunt similare. Situația descrisă este un impas moral din care nu se poate ieși decât optând pentru calea unei strategii de evaluare extra-morală.

Analizând varianta grăsanului de pe pod, realizăm că este vorba despre aceeași problemă morală: dacă este justificabilă din punct de vedere moral omorârea unei persoane nevinovate, contrar voinței ei, pentru salvarea altor cinci persoane. Comparativ cu primul caz diferența constă în acțiunile alese: a determina în mod indirect moartea a cinci oameni, prin pasivitate, respectiv salvarea acestora omorând în mod direct un om nevinovat, sau, mai simplu, în a ucide un om pentru a salva cinci sau a-i lăsa să moară pe cei cinci.

Dacă majoritatea oamenilor care se bazează pe bunul simț moral (95%) ar alege varianta schimbării macazului pentru a determina în mod indirect moartea unui om nevinovat și a salva alte cinci vieți, în această variantă a modelului teoretic original, aceștia nu ar omorî în mod direct un om nevinovat pentru salvarea celor cinci. Diferența nu este etică, ci psihologică. Cei care au cunoștințe de filozofie, sau care au studiat teorii etice răspund contrar, gândind în termeni de norme morale obiective, lăsând sentimentele deoparte. Controversa filosofică a omorî / a lăsa să moară nu este însă dezbătută, deși cei mai multi dintre ei susțin teza neechivalenței: este mai grav moral să omori decât să lași să moară, chiar dacă avem exact aceleași consecințe. În realitate însă, aici nu avem aceleași consecințe, prin urmare această schemă de raționare morală nu este utilă în acest caz.

Din perspectiva kantiană această distincție morală nu funcționează. Nu există varianta de a trece mai departe peste pod fără implicarea în această poveste întrucât exemplul presupune că implicarea personală și determinarea evenimentelor. Răspunsul la întrebarea ce este moral să facem? pare evident, deoarece ambele acțiuni disponibile conduc la crimă. Alegerea, în condiții de necesitate, a uciderii unui singur om pentru a salva cinci nu este o opțiune morală. În acest exemplu teoretic nu se poate face o alegere morală, adică liberă. Trebuie căutate alte fundamente raționale decât cele morale pentru ieșirea din impas. Împingerea grăsanului este mai pragmatică din punct de vedere al urmărilor, cu toate că, din punct de vedere psihologic, este mai greu de realizat. Soluția rațională în condițiile date este de a face cel mai mic rău. Soluția morală kantiană a celor două dileme este exact aceeași.

Făcând abstracție de exemplu, din punct de vedere kantian nu este justificată moral omorârea grăsanului de pe pasarelă pentru salvarea altor 5 vieți. Kant nu acceptă nici extremele cazuri de sacrificare a unei vieți nevinovate pentru salvarea omenirii, motivând că justificarea morală a unei singure crime ar reprezenta sfârșitul justiției, nemaiexistând nici măcar o valoare pentru care oamenii să trăiască pe acest pământ. Aceasta în condițiile în care ai putea să nu omori.

Din perspectiva milliană, a utilitarismului binivelar evitarea încălcării datoriei de a nu ucide este de asemenea supusă eșecului. Oricare ar fi alegerea făcută, se comite o imoralitate, întrucât nu este morală uciderea unei persoane, cu toate că rezultatul este salvarea altor cinci vieți. Și pentru un utilitar millian acțiunea se va baza tot pe temeiuri de oportunitate, adică va trebui să aleagă dintre două rele pe cel mai mic – omorârea grăsanului și salvarea celor cinci. În acest fel, însă, utilitarianul se va face vinovat de crimă și va fi pedepsibil cu toate că a salvat cinci vieți. Un utilitarian ar trebui să se ghideze după considerente de moralitate și juridice, acestea fiind în general superioare celor de oportunitate. Unii utilitariști consideră că luarea unei vieți nevinovate ar trebuie interzisă în mod desăvârșit, indiferent de potențialele efecte benefice pe care le-ar putea avea deoarece în caz contrar, viața ar deveni de o nesiguranță exasperantă. Alți utilitariști consideră că, în unele situații, precum eutanasia voluntară, ar trebui permisă uciderea persoanei nevinovate în prag de moarte, care își dorește acest lucru, pentru a-i curma suferința și a-i face un bine. Se vorbește de asemenea și despre o clauză de catastrofă în care uciderea unei persoane nevinovate ar putea fi permisă moral pentru evitarea catastrofei. Nu există însă un consens unanim. Mill rezolvă problema în mod elegant: toate cazurile de omor care sunt interzise de lege sunt în același timp și imorale. Însă în anumite situații, cum este cea prezentă, de acțiune sub imperiul forței – unele variante de acțiune pot fi oportune. Rămân de discutat condițiile în care argumenele de oportunitate le pot întrece pe cele de moralitate și de dreptate. Aceste condiții trebuie convenite de societate, întrucât, și aici părerile vor fi diverse.

Aplicând matricea utilitarismului preferențial al lui Hare, problema ar trebui supusă inițial unei evaluări la nivel intuitiv: omorul grăsanului este imoral, la fel ca și uciderea indirectă a celor cinci deoarece încalcă o datorie a codului moral. Pe baza principiului utilității preferențiale a acestor două acțiuni, la nivel critic, vom observa că balanța înclină per ansamblu spre împingerea grăsanului, salvând astfel cele cinci vieți, diferența fiind făcută nu de numărul de persoane salvate, ci de gradul satisfacerii propriei preferințe a agentului, care este de a ucide cât mai puține persoane, de preferat nici măcar una. Ignorând elementul emoțional, testul consecințelor arată că omorârea unei persoane este oportună pentru salvarea altor cinci, în cazul în care ești forțat să ucizi pe cineva, cu toate că este imoral.

Din punctul de vedere al consecințialismului normativ, Brad Hookerconsideră că este morală sacrificarea unei persoane nevinovate când se poate preveni un dezastru prin aceasta, ca de exemplu un război nuclear. Nu se justifică însă acest sacrificiu când binele produs în urma sacrificării unui om nevinovat aste doar puțin mai mare, ca în exemplul nostru. Părerile însă sunt împărțite.

Elizabeth Anscombe apreciază că tot din motive consecinționiste jertfirea unei persoane pentru evitarea unei catastrofe nu este justificată moral, printre altele, deoarece implică introducerea datoriei auto-sacrificiului pentru binele celorlalți, fapt care deschide calea spre abuzuri și insecuritate.

Kant analizează și el cazurile extreme ca martiriul voluntar (de exemplu auto-sacrificarea voluntară pentru salvarea omenirii) și concluzionează că acesta este sau un fel de sinucidere, care trebuie interzis, sau este diferit de sinucidere și poate fi permis, dacă agentul nu are de ales. În rest, nu suntem îndreptățiți să ne sacrificăm viața chiar și pentru salvarea întregii omeniri, deoarece demnitatea umană nu este nici comparabilă și substituibilă.

Mai există și alte forme de utilitarism care încorporează principiul respectării autonomiei persoanei. J. Glover pune problema în felul următor: cine ia decizia privitoare la viața și la moartea unei persoane după calcularea consecințelor? Respectul autonomiei înseamnă a prioritiza o decizie pe care cineva o ia cu privire la viitorul propriu din prisma felului în care înțelege prezentul, chiar dacă este predictibil că viitorul nu va fi așa sau dacă societatea consideră că această alegere nu e în favoarea persoanei respective. Alegerea privitoare la propria soartă este prioritară, însă acest principiu ar trebui ponderat de cel utilitarist, în concepția lui Glover, în caz contrar sinuciderile de bună voie în masă ar putea deveni o practici acceptabile moral. Independența nu joacă nici un rol în exemplul luat în discuție în acest sens.

În ambele exemple au fost ridicate două întrebări ce nu trebuie confundate:

Este morală sacrificarea unui om pentru a salva alte cinci persoane?

Există vreo bază extra-morală pentru uciderea unei persoane pentru a salva alte cinci?

Kantianul răspunde că datorită rigorilor exemplului, un caz de acțiune neliberă, problema nu este una morală, ci este pragmatică, și poate fi decisă prin evaluarea consecințelor.

Utilitaristul acțional este singurul care răspunde că sacrificarea unei persoane pentru salvarea celor cinci este o faptă morală.

Utilitaristul binivelar consideră omorârea unui om pentru a salvarea altor cinci ca imorală, dar oportună în exemplele folosite.

Este evidentă schimbarea de judecată a publicul larg în funcție de sentimente: dacă nu este implicat emoțional în mod direct (cazul macazului), el judecă din prisma consecințelor și în proporție de 95% susține că este moral să omori o persoană pentru a salva cinci. În cazul grăsanului, când există implicarea directă, publicul larg uită de consecințe și consideră că este moral ca cele cinci persoane să fie lăsate să moară, dacă asta presupune uciderea directă a cuiva.

Evaluarea pe baza teoriilor prezintă avantajul evitării unor astfel de fluctuații subiectiviste aleatorii.

Ambele cazuri pot fi tratate și din prisma principiului dublului efect: nu se poate face un bine (salvarea cuiva) decât făcând un rău (omorând pe altcineva).

Principiul dublului efect este un principiu consecinționist pentru cazurile speciale în care fericirea nu se poate maximiza fără producerea prejudiciilor, fie ele chiar sub formă de crimă. Conform acestui principiu este moral să îndeplinești o acțiune cu consecințe previzibil bune, dar și rele, justificând moral producerea unui rău, prin îndeplinirea a cinci condiții:

acțiunea să nu fie rea în sine;

consecința bună să fie intenționată, iar cea rea neintenționată, dar previzibilă;

consecința rea să nu fie un mijloc în producerea celei bune;

să există o bază serioasă pentru acceptarea consecinței rele;

consecința bună prevăzută să fie egală sau mai mare decât cea rea prevăzută.

Prin urmare, în evaluarea etică a situațiilor, în afara cantității de fericire, trebuie luate în seamă de multe ori și alte elemente, cum ar fi relația cauzală dintre consecințe sau existenta intenției, care diferă de prevederea consecințelor. Principiul dublului efect arată că este întotdeauna imoral să faci un act rău pentru producerea consecințelor bune, dar ca este din punct de vedere moral permis să faci un act bun cunoscând apariția colaterală și a efectelor rele.

Evaluând cazul din exemplu pe baza celor cinci condiții mai sus menționate, vom distinge punctual următoarele:

crima este rea în sine;

consecința bună – salvarea celor cinci persoane – este intenționată, iar cea rea – uciderea directă a altei persoane – este tot intenționată;

consecința rea – uciderea grăsanului – este un mijloc în obținerea celei bune salvarea celorlalți 5;

baza serioasă pentru acceptarea consecinței rele este discutabilă

consecința bună este într-adevăr mai mare decât cea rea.

Per ansamblu, condițiile principiului dublului efect nu sunt satisfăcute, deci nu este justificată moral uciderea directă a unei persoane pentru a salvarea altor 5.

Cele trei cadre de evaluare au același răspuns: în exemplul luat în discuție, nu este justificată moral uciderea unui om nevinovat, contrar voinței sale, pentru salvarea altor 5 persoane, în ciuda intuiției populare comune și a utilitarismului acțional simplu. Publicul larg nu distinge însă diferența dintre judecarea morală a situației și judecarea acesteia pe alte criterii pentru a lua în cele din urmă o decizie. Marea masă populară consideră că luând o decizie de oportunitate sau de prudență a luat, în principiu, o decizie morală. În acest exemplu, doar decizia extra-morală este aplicabilă, întrucât decizia pe criterii morale este constant negativă deoarece valoarea vieții fiecărui om este incomensurabilă. Nimeni nu are nici un drept să hotărască problemele de viață și de moarte ale altei persoane în locul acesteia. Punctul de vedere al publicului larg este contrar. Dovada este că omul de rând gândește fără îndoială ca un utilitarist acțional simplu. Totodată, el gândește emoțional: uciderea indirectă este mai puțin culpabilă moral decât a omorârea directă. În realitate, omul de rând nu a realizat că a avut de-a face cu aceeași problemă morală pusă însă în două contexte diferite și nici că a dat răspunsuri contrare. Emoțiile trezite de posibilitatea implicării directe în crimă au dereglat raționamentul moral. În cele din urmă, decizia de a acționa nu este una morală, ci una pragmatică, de oportunitate sau prudențială.

Avantajul abordării dilemelor cu ajutorul teoriilor este că problema se pune într-un cadru explicativ sistematic iar răspunsul nu este improvizat. Se oferă un fundament rațional soluției date. O propoziție morală este o propoziție în legătură cu întrebarea de ce? capătă coerență. De ce a schimba macazul este o acțiune imorală? Alegerea pe baza bunului simț moral este mai aproape de o judecată de gust, însă morala nu e chestiune de gust. Avantajul utilizării teoriilor etice este reprezentat de diminuarea arbitrariului subiectivist.