Căbălău Crina -Cosmina [611093]

Universitatea Al. Ioan Cuza, Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice
Politici Publice și Management Instituțional

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific:
Lector univ. dr. Bogdan Constantin Mihăilescu
Absolvent: [anonimizat] – 2018

Universitatea Al. Ioan Cuza, Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice
Politici Publice și Management Instituțional

Deficit democratic și politici publice

Coordonator științific:
Lector univ. dr. Bogdan Constantin Mihăilescu
Absolvent: [anonimizat] – 2018

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………

Capitolul 1 . Deficit ul democratic – clarificări conceptuale……………………………..

Capitolul 2. Politici Publice – definiții, clasficări, procesualitate……………………………….

Capitolul 3. Democrație și percepție………………………………………………………………………..

Capitolul 4. Cum contribuie politicile publice la reducerea deficitului democratic……..

Concluzii…………………………………………………………………………………………………….. ………. ….

Bibliografie…………………………………………………………………………………………. ………………. ….

Capitolul 1
Deficit ul democratic – clarificări conceptuale

Încă din primele decenii ale apariției formelor de civilizație, oamenii au simțit nevoia
de organizare. Fie că ne gândim la polis -urile specifice Greciei Antice, fie că ne referim la
marile imperii coloniale, sau la marile monarhii absolutiste, putem vorbi fără îndoială de forme
de organizație specifice societăților ce s -au născut, evoluat sau conservat de -a lungul istoriei.
Democrația poate fi definită ge neric ca referindu -se la cârmuirea populară sau la
suveranitatea populară, la guvernământul reprezentativ, sau la o guvernare participativă
directă, sau chiar la guvenământul de tip republican, sau constituțional, altfel spus la
guvernământul conform legii .1
Sensul etimologic al democrației îl putem regăsi în Grecia Antică, acesta însemnând
domnia sau puterea poporului: domnia majorității. Bineînțeles, sensul conceptului de
democrație a suferit numeroase schimbări căpătând diferite forme pe parcursul istoriei, dar
esența conceptului a rămas neschimbată.
În diferitele sale forme, putem observa democrația cu aspectele sale teoretice așa cum
le găsim în modelul clasic atenian, în ideile lui Rousseau, sau ale lui Marx sau putem observa
democrația așa cum este ea prezentă în variantele contemporane la Schumpeter, la Dahl, la
Hayek sau Sartori. De menționat este faptul că la ultimii autori intervine și influențează puternic
gândirea politică de tip liberal , teoria democrației căpătând astfel o serie de implicații majore.
De fapt, seria de garanții instituționale adesea utilizată pentru a oferi o definiție
operațională își are originea într -o abordare care tinde să reducă analiza regimului democratic
la o analiză a procesului de democratizare. Atribuind democrației statu tul de ideal și definind
„poliarhia” ca regim ce tinde către democrație, Dahl arată că democrațiile reale „pot fi
concepute ca fiind niște regimuri relativ (dar incomplet) democratizate.”2
Traseul democratic este la fel de însemnat ca și ansamblul trăsăturilor ce definesc
democrația, cele două dimensiuni esențiale ale acțiunii democratice, contestarea publică și
participarea politică, descriind tipuri dis tincte ale democratizării, în funcție de ponderea lor.
Problema democrației în filosofia politică este strâns legată de cea a legitimității.
Într-un stat național, legitimitatea autorităților este dată de alegerea acestora prin vot

1 Enciclopedia Blackwell a gândirii politice , Editura Humanitas, București, 2006, p. 153.
2 Robert Dahl, Poliarhiile. Participare și opoziție , Institutul European, Iași, 2000, p. 29.

democratic. După anii 1980 încep să se contureze discuțiile despre deficitul democratic al
diverselor construcții politice și se caută soluții de reformă instituțională pentru diminuarea
acestuia .
Comparată cu alternativele ei, istorice și actuale, poliarhia reprezintă una dintre cele
mai uimitoare realizări ale omului. Cu toate acestea, ea este departe de a îndeplini procesul
democratic. Din punct de vedere democratic, se ridică multe semne de într ebare legate de
condițiile democrației pe scară largă în statul -națiune așa cum există ele astăzi.
Poliarhiile oferă condițiile necesare, dar nu și suficiente, ale evoluției spre democrație.
Elementul esențial fiind crearea unor centre de putere multiple, ceea ce minimizează
probabilitatea concentrării puterii și controlării agendei publice de către un număr restrâns de
persoane.3
Dahl și Lindblom au readus în actualitate conceptual mai vechi de poliarhie, care a
devenit ulterior piesa centrală a teoriei d emocratice a lui Dahl. Așa cum spunea Giovanni
Sartori, strategia fundame ntală a lui Dahl este să păstreze termenul democrație pentru un sistem
ideal și să utilizeze poliarhia ca o aproximare a democrației, ca un regim relativ (dar incomplet)
democratizat.4
Democrația este un regim politic care se bazează pe voința poporului. Principiile de
bază ale democrației sunt votul universal și suveranitatea națiunii. De esența democrației
moderne ține respectarea drepturilor omului (egalitatea în fața legii, dreptul la opinie
etc.), pluripartidismul , limitarea ș i separarea puterilor în stat.5
În ziua de astăzi, termenul este, de cele mai multe ori, folosit c u sensul de democrație
liberală, dar există multe alte varietăți, iar metodele de a guverna pot diferi. Cu toate că
termenul democrație este utilizat, de obicei, în contextul unui stat politic, principiile sale sunt
aplicabile și altor organisme sau entită ți, cum ar fi universitățile, sindicatele, companiile
publice sau organizațiile civice. Pe plan politic, democrația se definește ca regimul politic
fundamentat pe principiul suveranității naționale (națiunea conduce statul prin reprezentanții
săi aleși, pe principiul separării puterilor în stat și pe principiul egalității tuturor în fața legii.
Democrația este inseparabilă de respectarea drepturilor omului și ale cetățeanului.
Democrația modernă are la bază trei modele istorice din sec. XVII -XVIII (englez, american,
francez) . Un element important al democrației este constituția . Acest document, votat de către
popor prin referendum organizat în mod liber, reglementează drepturile și libertățile individului

3 Ibidem , p. 27 -30.
4 Giovanni Sartori, Teoria democrației reinterpretată , Editura Polirom, Iași, 1999, p. 94 -95.
5 Ibidem , p. 48.

într-un stat și definește limitele puterii conducătorilor aflați în diferite funcții din stat și
din guvern , definește politicile fundamentale și stabilește struct ura, datoria și puterea
guvernului.6

Un deficit democratic (sau deficit de democrație) apare atunci când organizațiile sau
instituțiile, în mod evident, democratice nu îndeplinesc principiil e democrației în practicile sau
operațiunile lor în care integritatea parlamentară reprezentativă devine larg discutată.
Deficitul democratic reprezintă un nivel insuficient al democrației în instituțiile și
procedurile politice în comparație cu un ideal teoretic al unui guvern de mocratic.
Expresia deficitului democratic poate fi folosită pentru a desemna absența sau
subdezvoltarea unor instituții democratice cheie, dar poate fi folosită și pentru a descrie
diferitele moduri în care aceste instituții ar putea să nu funcționeze core ct (de exemplu lipsa de
transparență și responsabilitate, luarea deciziilor tehnocrate, participarea necorespunzătoare a
cetățenilor la elaborarea politicilor).
Evaluările privind nivelul deficitului democratic se concentrează asupra aspectelor
procedural e ale democrației, reflectate în mecanismele de reprezentare și luare a deciziilor. Prin
urmare, noțiunea de deficit democratic cuprinde distorsiuni în fluxul de influență de la cetățeni
la guvern. Ca atare, este strâns legată de chestiunea legitimității d emocratice.7
Sintagma deficitului democratic este citată ca fiind folosită inițial de către tinerii
federaliști europeni în Manifestul lor din 1977, elaborat de Richard Corbett. Această expresie
a fost folosită și de David Marquand în 1979, referindu -se la Comunitatea Economică
Europeană de atunci, precursorul Uniunii Europene .
În primul rând, ne referim la sprijinul public pentru sistemul politic al țărilor din
întreaga lume – inclusiv în democrațiile stabilite. Naționalismul menține identificarea cu statul-
națiune, iar încred erea în guvern nu scade uniform.8
În al doilea rând, însă, în multe state de astăzi, satisfacția față de performanța
democrației diferă din aspirațiile publice. S -a crezut că este mult mai probabil să înflorească
undeva unde există un echilibru între aspirațiile cetățenilor pentru democrație (măsurate prin
modul cum mulți oameni apreciază idealurile democratice și resping alternativele autocratice)

6 Robert Dahl, Despre democrație , Editura Insti tutul European, 2003, p. 107 -109.
7 Pippa Norris, Critical Citizens: Global Support for Democratic Governance , University Press, New York,
1999, p.
8 Ibidem, p.3.

și oferta sa percepută (monitorizată de satisfacția publicului față de performanța de mocratică a
țării lor) .9
Noțiunea de "deficit democr atic" a apărut pentru prima dată în dezbaterile privind
legitimitatea Uniunii Europene . Instituțiile centrale de luare a deciziilor din SUA au fost luate
în considerare de unii comentator i, care consideră că respectarea standardelor de răspundere
democratică și transparență există la nivel național în fiecare dintre statele membre.10 Ideea
inițială a judeca t legitimitatea proceselor de luare a deciziilor în cadrul Uniunii Europene
împotriva standar delor democratice ale statelor naționale europene. Erau a șteptări privind o
anumită agenție sau instituție din sectorul public, regimul colectiv , acordurile constituționale
care reglementează statul -națiune sau agențiile guvernanței globale organizațiile m ultilaterale,
inclusiv Uniunea Europeană și Organizația Națiunilor Unite.11
Ideea d e deficit democratic se bazează, de asemenea, pe munca desfășurată cu mai mult
de un deceniu în urmă, care a identificat pentru prima dată fenomenul „cetățenilor critici ”12.
Acest grup de cetățeni aspiră la democrație și la forma lor ideală guvern, dar în același timp
rămân profund sceptici în propria lor țară.
În al treilea rând, deficitul democratic poate fi explicat prin interacțiunea așteptărilor în
creștere, știri nega tive și performanță nereușită, f iecare dintre componentele interdependente
propuneri care pot fi testate î mpotriva dovezilor empirice.
Teoriile legate de cerere se concentrează asupra schimbărilor culturale durabile între
cetățenii de masă. Teoriile de m odernizare a societății atribuie aspirațiilor democratice pe
termen lung procese de dezvoltare umană, în special niveluri în creștere de alfabetizare,
educație și cognitive, conducând la valori emancipative. Dacă este corect, atunci publicul care
trăiește în afluent, societățile post -industriale, în special sectoarele mai tinere și mai bine
educate, ar trebui să afișeze cel mai puternic aviz pentru valorile democratice .
Conturile intermediare subliniază rolul comunicațiilor politice , democrația și
performanța regimului. Teoriile cognitive ale învățării sociale se uită la mass -media ca una
dintre agențiile primare pentru învățarea despre democrație, alături de educație și moștenirea
politicului istoric , tradiții.

9 Ibidem , p. 4.
10 Andrew Moravcsik, In defence of the 'democratic deficit: Reassessing legitimacy in the European Union,
Journal of Common Market Studies , nr. 40, 2008.
11 Victor Bekkers, Geske Dijkstra, Arthur Edwards, and Menno Fenger, Governance and the Democratic Defici t:
Assessing the Democratic Legitimacy of Governance Practices, Editura Ashgate, 2007.
12 Pippa Norris, Critical Citizens: Global Support for Democratic Governance , University Press, New York, 1999,
p. 6.

Teoriile privind pregătirea și încad rarea mediilor de performanță guvernamentală se
referă la faptul că dacă o dezamăgire mai puternică apare în regimul democratic , lucrările de
guvernare ar trebui corelate cu știrile negative .
Teoria deficitului democratic se referă la aspectul opoziției d intre criteriile de apreciere
instituționale și criteriile societale; deși sunt create mecanismele și instituțiile democrației
(separația puterilor, pluripartidismul, alegeri libere etc.), totuși democrația nu funcționează.
Din perspectiva acestei teorii, acest lucru nu este determinat de instituții, ci de lipsa criteriilor
de merit pe baza cărora ar trebui să funcționeze instituțiile. În așa -numitele democrații
moderne, executivul exercită din ce în ce mai multă putere în detrimentul legislativului, dacă
ținem seama de faptul că membrii executivului nu sunt aleși pe baza unor merite, ci numiți pe
criterii politice, vom înțelege mai bine de ce democrația este lipsită de democratism. Deși
legislativul, instituție politică, are obligația de a exprima voința al egătorilor, totuși ea deleagă
guvernului, instituție executivă, sarcina reglementării relațiilor sociale.
Așadar, este evident faptul că deficitul de democrație provine din faptul că cetățenii nu
recunosc legitimitatea unei instituții pentru că nu le rep rezintă voința. Mai mult o parte a
cetățenilor care au meritul de a fi votat cu partidele din opoziție se situează în dezacord cu
politicile guvernamentale și, ca atare, nici nu le sprijină. Deficitul democratic poate fi ilustrat
și prin faptul că executiv ul nu răspunde față de cetățeni, iar răspunderea față de legislativ este
doar ipotetică, pentru simplul fapt că guvernul este susținut de parlamentul care l -a investit.13
Faza fundamentală a oricărei democrații este capacitatea cetățenilor de a schimba
guvernele și guvernele sunt supuse electoratului lor. Potrivit lui Follesdal, democrația se
caracterizează prin proceduri stabilite instituțional care reglementează concurența pentru
controlul autorității politice pe baza deliberării. Aproape toți cetățenii adulți au voie să participe
la alegerile reprezentanților politici care constituie un răspuns guvernamental pentru
majoritatea poporului.14

Pe scurt, deficitele democratice decurg din creștere aspirații, știri negative și
performanțe nereu șite. Argumentele logice și dovezile empirice susținând fiecare dintre aceste
explicații și cum se potrivesc împreună ca un puzzle complex de jig -saw, cu o examinare atentă
și o examinare sistematică.15

13 Anton P. Parlagi, Filosofia meritului, Editura Id eea Europeană, București, 2017, p. 167 -169.
14 Follesdal, A. and Hix, S., Why there is a democratic deficit in the EU , European Governance Paper, 2005, p.
14-15.
15 Ibidem , p. 12.

Capitolul 2
Politici Publice – definiții, clasficări, procesualitate

Domeniul de cercetare al politicilor publice reprezintă un domeniu de graniță între mai
multe discipline clasice precum știința politică, sociologia, psihologia socială, știința juridică
sau economi că. Studiul politicilor publice ar reprezenta branșa cea mai recentă a științei
politice. În ceea ce privește tehnicile și metodele de cercetare, acestea sunt împrumutate din
diverse discipline sociale și adaptate nevoilor de instrumentar pentru fiecare studiu în parte.
Până prin anii `60 ș tiința politică nu era interesată în mod special de studiul a ceea ce se
întâmplă în interiorul guvernului și de studiul mecanismelor guvernării.16
Din anii `80 începe să se discute tot mai mult în termeni de reformă a guvernării,
accentul căzând pe crește rea performanței în gestionarea banului public, pe îmbunătățirea
relației între Stat și Cetățean, între Guvern și Societatea Civilă.
Termenul de politică publică a pătruns în studiile de specialitate și în limbajul curent
din România destul de târziu (la sfârșitul anilor ’90) și există în continuare numeroase
ambiguități la nivelul simțului comun asupra sferei de cuprindere a acestei noțiuni. O posibilă
explicație ar putea fi aceea că termenul a fost împrumutat din limba engleză – policy –, dar nu
există o traducere specifică în limba română, alta decât aceea de politică. Politica înseamnă cu
precădere activitatea partidelor politice, a instituțiilor legitimate prin mecanisme democratice
(Parlament, Guvern și aparatele proprii de lucru ale acestora), decla rații politice, campanii
electorale etc., de aici și tentația de contaminare la nivel terminologic.
Ca urmare, România a preferat utilizarea termenului din literatura franceză, și anume
cel de politică publică (politiques publiques).
O politică publică e ste o rețea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor,
a mijloacelor și a resurselor alocate pentru atingerea lor (n.n. – a obiectivelor) în situații
specifice .17
În sensul comun, termenul de politică se consideră de obicei că se aplică la ceva mai
mare decât deciziile particulare, dar la ceva mai mic decât mișcările sociale generale. Așadar,
politica, în termenii nivelului de analiză, este un concept plasat la mijloc. Un al t element, și

16 Ion Vida, Puterea executivă și administrația publică, Editura Regia Autonomă, Monitorul Oficial, București
1994, p. 30.
17 Adrian Miroiu, Introducere în analiza politicilor publice , Editura Paideia, București, 2001, p. 8 -10.

anume unul esențial, este că pentru cei mai mulți aut ori termenul trimite la un scop de un anumit
fel.18
Dacă politica reprezintă un domeniu al activității umane care vizează relațiile,
manifestările și orientările între păturile, grupurile sociale și alte organizații active dintr -un stat
sau dintre acestea ș i cetățeni în confruntările pentru cucerirea, consolidarea, dezvoltarea și
menținerea puterii și pentru controlul funcționării ei dar și faptul că orice politică reflectă
orientările cetățenilor ce formează anumite grupuri (față de altele) în interiorul un ei țări, dar și
ale unei țări față de alte țări, în legătură cu promovarea intereselor lor, în luptă pentru putere,
atunci vom consideră că politica publică exprimă manifestările și orientările definite de
autoritățile statului, că puteri publice, centrale sau locale, pentru domenii sau activități esențiale
ce se desfășoară la nivel național, fie la niveluri teritorial -administrative .19
Conceptul de politică publică cunoaște o serie întreagă de definiții, pornind de la cea
mai simplistă – ceea ce guvernele aleg să facă sau să nu facă20 –, până la cea instrumentalistă:
un curs al acțiunii cu un scop precis, urmărit de un actor sau un grup de actori în abordarea unei
probleme.21 David Easton definește politicile publice ca fiind alocarea de autoritate a valori lor
pentru întreaga societate.22
Pornind de la definiția dată de Easton, Thomas Dye ajunge la concluzia că numai
guvernele pot să aloce cu autoritate valori pentru întreaga societate și, prin urmare că politica
publică este tot ceea ce decid guvernele să f aca sau să nu facă , așa cum am precizat și mai sus .
Una dintre consecințele pe care Dye le desprinde din această definiție este aceea ca
inacțiunea guvernului este la fel de importantă și poate sa aibă un impact la fel de mare asupra
societății ca și acțiunea guvernamental ă. 23
Unul dintre aspectele pe care trebuie să le înțelegem despre procesul de elaborare a
politicii (policy making) este faptul că el poate fi văzut atât ca un proces analitic (rezolvarea
unei probleme), cât și ca un proces politic.
În consecință, diferiți autori au abordat în lucrările lor una sau alta dintre aceste
perspective.
Din prima perspectivă, cea a rezolvării problemelor, policy making reprezintă căutarea
de soluții pentru problemele existente, făcând apel la raționalitate î n vederea îndeplinirii

18 Ibidem , p.7.
19 Luminița Gabri ela Popescu , Politici publice , Editura Economică, București, 2005, p. 84 -85.
20 Thomas Dye, Understanding Public Policy , Englewood Cliffs, Prentice Hall, 1992, p. 17.
21 James Anderson, Public policy making , Princeton, Houghton Mifflin, 1994, p. 26.
22 David Easton, A Framework for Political Analysis , Editua Prentice -Hall, New Jersey, 1965, p. 7.
23 Thomas Dye, Understanding Public Policy , Englewood Cliffs, Prentice Hall, 1992, p.18.

scopurilor publice. În acest caz, cheia procesului de elaborare a politicii constă în definirea
corectă a problemei, identificarea și analiza unui set de soluții adecvat, selectarea alternativei
care rezolvă cel mai bine problema. 24
Consecventă în această abordare este ideea conform căreia suntem de acord cu
rezolvarea problemei. De asemenea, legat de ea este și utilizarea tehnicilor analitice pentru a
genera cele mai bune soluții și pentru a face cele mai bune alegeri. În acest sens, se pot utiliza
tehnici precum analiza cost -beneficiu, analiza cost -eficacitate, programarea lineară și alte
tehnici de optimizare. În final, vom ști că am reușit atunci când problema a fost rezolvată sau
când sporesc beneficiile obținute de pe urma progra mului public.
Mai mult decât abordarea analitică a procesului de elaborare a politicii este important
setul de activități și abordări pe care Deborah Stone le numește rationality project, care în SUA,
dar și în alte țări, a reprezentat un lung proces de r aționalizare a politicilor publice, prin
maximizarea realizării obiectivelor publice. Dezvoltarea funcției publice a fost parte a
proiectului raționalității care a urmărit să înlocuiască favoritismele politice cu competența
profesională.25
Dacă avem în vede re cea de a doua perspectivă, și anume procesul de elaborare a
politicii văzut ca proces politic, atenția cade asupra conflictelor și dezacordurilor, asupra
luptelor pentru a controla procesul de luare a deciziei, urmărind propriul interes și pe eforturile
de a defini scopurile publice. Politica ocupă un loc central în procesul politic deoarece noi
suntem diferiți în ceea ce privește valorile, credințele și sentimentele.

Analiza de politici publice este „o disciplină aplicată a științelor sociale care folo sește
metode multiple de cercetare și argumentare pentru a produce și transforma informațiile
relevante pentru politica publică, care pot fi folosite în medii politice pentru a rezolva probleme
de politici publice.26
Spre deosebire de cercetarea academică, care are ca obiectiv dezvoltarea acelor teorii
ce contribuie la o mai bună înțelegere a societății, urmărind relațiile dintre o gamă largă de
variabile comportamentale, cercetarea politicilor publice27 se concentrează asupra relațiilor

24 Edward T. Jennings Jr ., Martin School of Public Policy and Administration , University of Kentucky, suport
curs, p. 65.
25 Deborah Stone, Policy Paradox: The Art of Political Decision Making , Revised Edition, 2002, p. 12.
26 L. Weimer, David și Vinning, R. Aidan, Analiza politicilor publice – concepte și practică, editia a III -a,
Editura Arc, București, 2004, p. 31.
27 Cercetarea politicilor publice, extinsă pentru a include studiul procesului politicilor publice, este numită
uneori știință a politicilor publice, conform Lasswell, D. Harold, The Emerging Conception of the Policy
Sciences , p. 31.

dintre variabile care reflectă probleme sociale și alte variabile care pot fi controlate prin
politicile publice. Produsul dorit al cercetării politicilor publice este o ipoteză mai mult sau mai
puțin verificată, de forma: dacă Guvernul întreprinde acțiunea X, atunci va rezult a Y.
Heinz Eulau și Kenneth Prewit au definit politicile publice ca fiind decizii ferme
caracterizate prin consistență comportamentală, atât din partea celor ce le fac, cât și din partea
celor care le respectă.28

Politicile publice sunt realizate de către subsisteme administrative, alcătuite din actori
care se confruntă cu o problemă publică.29 Termenul de actor include atât actori din sfera
socialului, cât și actori din structurile de stat, unii fiind mai mult implicați în procesul
administrativ, în timp ce alții sunt simpli spectatori.30
Unul dintre termeni i în studiul politicilor este cel al autorilor acestora (policy –
makers). Acesta are rezonanța clară și se referă la un grup cunoscut de decidenți care determină
cursul unei acțiuni în mod intenționat și urmărind anumite finalități. Dar aceasta nu este, în
mod necesar, și maniera în care văd lucrurile cei care sunt considerați ca fiind autori ai politicii.
Actorii implicați în procesul politicilor publice pot fi atât indivizi, cât și grupuri.
Numărul lor variază în funcție de țară, sector sau domeniu și se poate modifica de -a lungul
timpului. Desigur, literatura de specialitate oferă multiple clasificări ale participanților în
procesul politicilor publice.
Kingdon distinge între participanții din interior ul și exteriorul sistemului politico –
administrativ următoarele categorii: guvernul, înalții funcționari, Parlamentul, grupurile de
interese, universitarii, cercetătorii și consultanții, mediile de comunicare în masă, partidele
politice și opinia publică, d ar afirmă că această distincție este în parte artificială.31 La rândul
lor, Howlett și Ramesh împart actorii politici în următoarele cinci categorii: oficialii aleși (pot
fi, la rândul lor, divizați în două categorii – membri ai executivului și ai legislati vului – rolul
acestora din urmă fiind însă mult mai redus), oficialii numiți în funcție (funcționarii), grupurile
de interese, grupurile de cercetători și mass -media. Primele două categorii aparțin statului, iar
celelalte trei, societății.32

28 V. Junjan, R. Bere, Elaborarea politicilor locale, Revista transilvană de Științe Administrative , nr. 8, 2002, p.
164.
29 Lance de Haven Smith, Carl van Horn – Subgovernement Conflict in Public Policies, Policy Studies Journal ,
1984.
30 M. Howlett, M. Ramesh , Studiul politicilor publice: Cicluri și subsisteme ale politicilor , Editura Epigraf,
Chișinău, 2004, p. 63.
31 J.W. Kingdon, Agendas, Alternativas and Public Policies , Editura HarperCollins, New York, 1984, p.38.
32 M. Howlett, M. Ramesh , Studiul politicilor publice: Cicluri și subsisteme ale politicilor , Editura Epigraf,
Chișinău, 2004, p. 64.

Rolul acestor a în ciclul politicilor publice este diferit: executivul, Guvernul sau
cabinetul – rolul acestuia în procesul politicilor publice este de departe cel mai important, el
intervenind în toate etapele ciclului politicilor (elaborarea, implementarea, evaluarea) . Puterea
de care dispune variază însă în funcție de regimul politic existent în țara respectivă. În sistemele
parlamentare, guvernele trebuie să dispună de o majoritate confortabilă în cadrul parlamentului
pentru ca propunerile pe care le înaintează acest uia să fie aprobate și să rămână în forma lor
inițială, în timp ce în regimurile prezidențiale, executivul are deseori sarcina dificilă de a
convinge Congresul să -i accepte propunerile. Evident însă, guvernul prin funcția sa de
conducere a organelor admini strației publice deține un rol semnificativ și în faza de
implementare.
Legislativul – acesta are un rol secundar, în sensul că, în general, el nu este cel care
inițiază propuneri de politici, deși acest lucru nu este exclus. El are însă rolul de a aprob a
proiectele de legi înaintate de executiv, ocazie cu care poate aduce amendamente acestora, dar
și de a finanța implementarea acestora. În sistemele parlamentare, dacă guvernul dispune de
majoritate în cadrul parlamentului, procedura legiferării este mai mult formală, în schimb, în
situația în care executivul are o slabă reprezentare, organele legislative pot influența în mod
mai consistent propunerile guvernului.33
Capacitatea de influențare a Parlamentului este limitată însă de caracterul uneori prea
tehnic al propunerilor, parlamentarii neavând uneori expertiză suficientă pentru a analiza aceste
propuneri din punct de vedere tehnic. La aceasta se poate adăuga, dacă ar fi să luăm exemplul
României, abundența prea mare de proiecte de legi și mai ales de propuneri care trebuie
aprobate prin procedură de urgență.
Grupurile de interese pot pune la dispoziția oficialilor guvernamentali atât expertiză și
informații, cât și importante resurse financiare. Modalitatea în care guvernele fac acest lucru
variază d e la angajamentele ocazionale, prin care oficialii chemau grupuri de interes
reprezentative să -și exprime opinia, până la aranjamente aproape formale, în care grupuri de
interese sunt chemate să facă parte din anumite comitete sau comisii guvernamentale.34

33 M. Howlett, M. Ramesh , Studiul politicilor publice: Cicluri și subsisteme ale politicilor , Editura Epigraf,
Chișinău, 2004, pp. 65 -72.
34 Grupuri le de interese reprezintă grupuri organizate de cetățeni, unul din scopurile lor fiind acela de a se
asigura că statul urmează anumite politici. În statele contemporane, există un număr foarte mare de grupuri de
interese, care urmăresc diferite scopuri, în să existența lor nu este incompatibilă cu democrațiile și societățile
deschise Ele pot reprezenta interesele de afaceri, industriale, organizațiile muncitorești, sindicatele, asociațiile
profesionale, dar și interesele consumatorilor sau de protecție a med iului – W.P. Shively, Power Choice, An
Introduction to Political Science, nr. 5, McGraw -Hill, 1987.

Capacitatea de a face politici publice (policymaking) poate aparține mai multor
categorii de actori din sfera publică sau privată care trebuie să dezvolte o serie de aptitudini
specifice în acest sens. Există chiar autori în domeniu care aseamănă procesul politicilor
publice cu chirurgia: nimeni nu judecă performanțele unui chirurg după cunoștințele sale, ci
după modul în care reușește să facă operația, timpul rezonabil în care acționează și rezultatele
(reușite) ale acesteia.35
În aceeași manieră, un spec ialist în domeniul politicilor publice trebuie să aibă
capacitatea de a propune soluții viabile la probleme reale din societate, urmărind în egală
măsură ca aceste soluții să fie puse în aplicare și măsurând impactul (efectele) pe care
măsura/măsurile prop use îl au la nivelul societății/segmentului social, economic etc. asupra
căruia acționează.

Literatura de specialitate sugerează o varietate mare de clasificări posibile ale politicilor
publice . Astfel, politicile publice pot fi caracterizate în funcție de criterii formale sau
instituționale: politici naționale, politici locale și politici interguvernamentale sau în funcție de
grupurile de cetățeni cărora le sunt adresate. Totuși, experiența ne arată că nu există nicio
tipologie bună în sine. Totul depind e de utilizarea dată de analist. Tipologiile utilizate cele mai
frecvent sunt cele care clasifică acțiunea publică în funcție de teoria schimbării sociale care o
structurează. O astfel de clasificare este cea elaborată de Lowi și completată de Ripley și
Franklin (1991) și care se bazează pe un parametru, și anume natura coerciției pe care o politică
publică o induce între stat și destinatarii politicii respective.36

Ciclul unei politici este șirul acestor stadii sau etape ale procesului de înfăptuire a
politicii respective. Ideea că putem realiza această decupare a procesului oricărei politici
provine din primele lucrări dedicate analizei politicilor.
Stabilirea agendei privește procesu l prin care problemele ajung în atenția publicului și
a instituțiilor guvernamentale; formularea politicilor privește procesul prin care sunt definite,
evaluate, acceptate sau respinse politici alternative de soluționare a unei probleme aflate pe
agendă; luarea deciziilor este procesul prin care instituțiile guvernamentale adoptă o anumită
alternativă pentru soluționarea unei probleme; implementarea este procesul prin care instituțiile

35 Eoin Young și Lisa Quinn, Writing effective public policy documents , A Guide for Policy Advisers in Central
and Eastern Europe, Open Society Institute, 2 002, p. 16.
36 Theodore Lowi, American Business, Public Policy, Case Studies and Political Theory, World Politics , 1964,
pp. 667 -715.

guvernamentale aplică politica, fac trecerea de la decizie la practică; iar evaluarea este procesul
prin care rezultatele politicilor sunt monitorizate și evaluate, rezultatele sale putând consta în
reconceptualizarea problemei și a soluțiilor propuse.37
Problema de politică publică este o condiție sau o situație care generează nevoi ori
insatisfacții, pentru a căror corecție este necesară intervenția guvernamentală. Dacă o anumită
situație este considerată ca normală, inevitabilă sau o responsabilitate individuală, nicio acțiune
guvernamentală nu va fi inițiată, deoarece situaț ia respectivă nu este problematică. Nu orice
problemă poate ajunge să primească o soluție printr -o măsură de politică publică, tocmai de
aceea procesul de stabilire a agendei este unul selectiv, în care diverși actori instituționali
încearcă să aducă probl emele în atenția guvernanților.

Un prim element fundamental pentru o politică publică de succes îl reprezintă definirea
corectă a problemei și identificarea cauzelor acesteia, deoarece tot parcursul ulterior al
procesului politicii publice depinde invaria bil de acest moment. Atunci când nu avem o
imagine clară asupra problemei, este bine să provocăm discuții cu toți potențialii actori
(stakeholderi) implicați, să analizăm datele disponibile (cantitative și calitative). O problemă
slab structurată sau ale c ărei cauze nu au fost corect depistate poate duce la un eșec al politicii
publice. De regulă, prin decizie se înțelege rezultatul procesului prin care se realizează o alegere
între două sau mai multe posibilități de acțiune alternative care pot conduce la îndeplinirea
aceluiași obiectiv. Întregul proces prin care se ajunge la această concluzie este cunoscut sub
numele de proces de luare a deciziei.38
Herbert A. Simon consideră că „elaborarea deciziei este sinonimă cu întregul proces
managerial. De fapt, func țiile managementului reprezintă serii de decizii înlănțuite. Abordarea
principală, care a fost luată în considerare în studierea proceselor de luare a deciziilor, a folosit
analogia dintre luarea deciziei și procesul general de rezolvare a problemelor.

Odată ce s -a obținut acordul tuturor factorilor decizionali asupra variantei optime de
soluționare a problemei, aceasta trebuie făcută cunoscută tuturor celor implicați, pentru a se
stimula crearea unei legitimități asupra soluției. În anumite cazuri, este n evoie ca în etapa de
implementare a politicii publice, decidentul să procedeze la acumularea de noi resurse

37 Michael Howlett , M. Ramesh , Studying Public Policy: Policy Cycles and Policy Subsystems, Oxford
University Press, 1995, p.11.
38 Herbert A. Simon, The New Science of Management Decisi on, Editura Englewood Cliffs, Prentice Hall NJ,
1977, p. 23.

(negocieri, concretizarea unor parteneriate, angajarea de personal nou) și/sau să modifice
anumite structuri organizaționale – să creeze organizații noi, să modifice/sporească
responsabilitățile vechilor organizații.

Este demonstrat faptul că implementarea politicilor rareori implică doar superiori și
subordonați din aceeași ierarhie organizațională, cel mai probabil, fiind necesară și cooperarea
altor persoane, care pot face parte din altă organizație guvernamentală (membri ai aceleiași
structuri ierarhice) sau din organizații nesubordonate guvernului, sau care nu fac parte din nicio
organizație. Atât formularea politicii, cât și punerea ei în aplic are vor implica mai mulți
participanți, cu moduri diferite de a înțelege problema pe care politica încearcă să o rezolve și
obiectivele politicii.39

Execuția reprezintă faza procesului politicii prin care trebuie să se atingă obiectivele
stabilite. În cadrul acestei etape, deciziile adoptate devin executorii și trebuie să fie puse în
practică. Implementarea reprezintă acea fază a unei politici publice pe durata căreia sunt
generate acte și efecte pornind de la un cadru normativ de intenții, texte sau di scursuri
politice.40

Monitorizarea și evaluarea sunt două tipuri de acțiuni ce se derulează simultan cu
implementarea politicii publice. Practic, monitorizarea asigură corespondența obiectivelor
stabilite cu acțiunile propuse spre implementare, iar evalua rea cuantifică rezultatele obținute în
urma implementării și furnizează bazele următorului ciclu de politici publice – după cum se
poate vedea din modelul circular, o problemă poate fi repusă oricând pe agendă, într -o altă
formă, în funcție de evoluția pol iticii publice inițiale. Monitorizarea și evaluarea privesc atât
mijloacele folosite în procesul de implementare, cât și rezultatele ca atare.

Concret, ciclul politicilor publice reprezintă în fapt un proces logic deductiv, unde
actorul decizional urmăreș te un parcurs etapizat pentru a găsi soluția la o problemă reală din
societate. Așa cum am arătat de la început, procesul politicii publice este un ciclu mai mult sau
mai puțin închis. Evaluarea rezultatelor, oricare ar fi forma pe care o ia, precede faza de

39 M. Howlett, M. Ramesh, Studiul politicilor publice: Cicluri și subsisteme ale politicilor , Editura Epigraf,
Chișinău, 2004, p. 96.
40 M. Potůček, L. Vass, Dimensions of Public Policy: Values, Pr ocesses, Implementation and Results, Public
Policy CEE: Theories, Methods, Practices , NISPAcee, 2003, p. 59.

rezolvare a problemei. Dar și sfârșitul poate fi un început. Evaluarea, mai degrabă decât să ducă
la terminare, poate declanșa o întoarcere înapoi: problema este considerată nerezolvată și se
fac ajustări prin retroacțiune, fie printr -o nouă formulare a problemei inițiale, fie printr -o
gestionare mai satisfăcătoare a etapei de implementare a programului. Procesul este deschis
oricăror tipuri de retroacțiune.
Pe de altă parte, o etapă nu urmează neapărat etapei precedente: ele pot fi intercalate,
ordinea lor cronologică poate fi inversată sau chiar anumite activități funcționale pot să nu mai
apară deloc în cadrul procesului. De exemplu, o politică poate dispărea, deoarece nu este
niciodată implementată sau poate fi desfășurată, fără ca nimeni să nu se gân dească să o lege de
rezultate. Apoi, există decizii luate de o autoritate publică și care nu au fost precedate de nicio
activitate de formulare a soluțiilor sau care nici nu răspund unei solicitări politice sau unei
probleme identificate anterior: abia ex post, după luarea unei decizii, se identifică sau se
raționalizează problema și se elaborează studii pentru justificarea alegerii.
Procesul este deci caracterizat de fenomene care merg în diferite sensuri: o activitate
care din punct de vedere logic este anterioară o condiționează pe următoarea, o etapă care din
punct de vedere logic este posterioară condiționează și precede o etapă care în mod normal ar
trebui să fie anterioară. Se poate chiar să nu existe relații semnificative între diversele etapele
care se succed, ceea ce se întâmplă la un moment dat, neavând nicio legătură cu ceea ce se
petrece la un alt moment.41
Inexistența acquis -ului comunitar în domeniu a determinat cadre instituționale specifice
la nivelul administrațiilor țărilor din Uniunea Euro peană – acest cadru instituțional este
reprezentat de proceduri de luare a deciziei, dar și de organizații publice la nivel central,
însărcinate cu monitorizarea implementării procedurilor specifice ale unei politici publice.
Modul de formulare a politicil or publice este strâns legat de tradiția administrativă a
respectivelor țări și nu poate fi separat modul de organizare al administrației de sistemul de
formulare a politicilor publice.
Nivelul de dezvoltare al unei societați este stâns legat de angajamen tul membrilor săi
ca orice individ să beneficieze de instrumente elementare de dezvoltare și de supraviețuire.
Transpunerea în practică a acestor angajamente cu privire la bunăstarea membrilor societății se
realizează prin intermediul politicilor publice.42 Educație, sănătate, asistență socială, transport
în comun, drumuri naționale, acestea sunt câteva aspecte care formează contextul social în care

41 Marius Constantin Profiroiu, Elena Iorga, Manual de politici publice , Editura Economică, București, 2009, p.
43-44.
42 Florin Bondar, Politici publice si administrație publică, Editura Polirom, București, 2007, p. 20.

ne desfășuram viețile. În lipsa lor, viața ar fi, cu siguranța, insuportabilă, privind din perspectiva
privile giată în care ne situăm ca beneficiari ai acestor avantaje.

Conform politologului Charles O. Jones: „Afirm că scopul special de studiu al
politologilor este procesul politic și modul său de funcționare. Interesul lor legat de substanța
problemelor și politicilor, constă în investigarea modului de interacțiune al acestora cu procesul
și nu neapărat în substanța însăși a problemei. Acest lucru sugerează că multe remedii pentru
sistemul social tind să fie legate de varietatea procesului – un mai mare acce nt pentru un interes
sporit, furnizând critici și opoziții, decizii de publicare și modul în care sunt luate aceste
decizii”.

Capitolul 3
Democrație și percepție

Cum funcționează democrația? Putem încerca să răspundem cercetând bibliografia de
specialitate, locuind, studiind și/sau lucrând în statele respective. Știm sau credem că știm cum
funcționează democrația, de multe ori nu știm cum să o facem să funcționeze la noi. Ceea ce
nu știm și ceea ce nu au știut până acum cei care s-au ocupat ori, trebuiau să se ocupe de
consolidarea democrației este înțelegerea condițiilor particulare ale țării. Astfel pot fi găsite
unele soluții și proiecte care să se potrivească situației autohtone și să reducă deficitul
democratic.
În privința perspectivelor de consolidare în urma unor tranziții prin înlocuire,
Huntington arată că noile elite vor fi curând divizate în privința naturii regimului ce urmează a
fi construit, precum și în perspectiva distribuției puterii. Soarta democratizării depind e de
raportul de forțe între moderați și extremiștii antidemocratici sau – în situații precum cea din
România – de capacitatea diverselor grupări de opoziție de a cădea de acord asupra arhitecturii
noului regim democratic.
După îndelungatul drum al tranziț iei către democrația liberală, două teze domină
literatura de specialitate: România nu se mai află în tranziție și tinde spre consolidarea
democrației. Conform datelor din raportul fundației americane Freedom House România este
o democrație semiconsolidată .
Evaluarea proceselor de consolidare democratică relevă câteva constatări empirice și
sugestii explicative, care diferențiază regimul democratic din România de nivelul și trăinicia
atinse de consolidarea democratică din alte țări central și est -europene. Procesul consolidării
democratice din România începe cu o întârziere notabilă, abia în 1997, când țările la care ne
raportăm atinseseră deja un grad semnificativ de consolidare, care le situa deja în rândul noilor
democrații liberale. Procesul este confrun tat cu incoerențe și manifestări contradictorii:
presiunea și influența factorilor internaționali, asociate cu perspectiva începerii negocierilor de
aderare la UE acționează favorabil asupra angajamentului actorilor politici în direcția
dezvoltării cadrulu i și reformelor democratice; în vreme ce factorii interni predispun noua clasă
politică la comportamente obstrucționiste, atât în ceea ce privește instituționalizarea cât și
fortificarea legitimității noii democrații. Odată cu orientarea strategică spre ad erare la UE și
integrarea în NATO, riscul prăbușirii subite a democrației electorale dispare, fiind înlăturat de
condițiile impuse de aceste organisme privind respectarea criteriilor politice ale aderării.

Consolidarea instituțiilor politice, funcționarea mecanismelor responsabilității
democratice a autorităților publice din partea executivului au întâmpinat puternice obstacole în
procesul de apropiere de profilul caracteristic democrației liberale (consolidate). Democrația
românea scă nu s -a eliberat încă d e incertitudinile acceptării și în consecință, ale respectării
regulilor jocului democratic de către actorii politici, chiar dacă forțele ostile democrației au
cunoscut un declin electoral. Statul de drept și independența justiției rămân încă verigile cele
mai slabe în sistemul instituțional al regimului, ceea ce nu favorizează progresul consolidării
democratice.
Dacă statele din centrul Europei au trecut mai ușor la o democrație consolidată, o serie
de state care fac parte din estul Europei, se află la gra nița dintre tranziția democratică și
consolidarea democratică, fiind mai degrabă produsul unor dezvoltări de tip experimental, în
care actorii politici prin instituții politice și strategii de inginerie socială au accelerat
schimbarea de regim politic.
Ideea de democrație stă la baza societății moderne, astfel încât oricare alt sistem politic
este cel puțin considerat mai “rău”, dacă nu este combătut pe față în numele dreptului tuturor
popoarelor la libertate și la autodeterminare. Puțini sunt cei care își dau seama de importanța
rolului celor ce administrează informația, de importanța acestora în formarea convingerelor și
percepției opiniei publice asupra realității. Dacă este evidentă importanța atribuită propagandei
și manipulării informației într -un reg im totalitar, ideea de democrație pare a vrea să interzică
orice formă de dezinformare și minciună în raportul dintre putere și cetățean, transformând
canalele de informare în locuri idilice unde Adevărul este suveran. Nu este însăși esența
contractului so cial garanția că puterea lucrează în numele binelui colectiv? Nu face parte din
ideea de suveranitate populară convingerea că cine se ocupă de administrarea lucrului public
trebuie să o facă “în numele și pentru” cei care au desemnat respectivii administra tori în
respectivele funcții? Răspunsul la aceste întrebări ar trebui să coincidă cu idealurile societății
noastre: nu există libertate acolo unde nu există un raport onest și transparent între Stat și
cetățean, acolo unde Puterea își justifică comportamen tul prin intermediul minciunii de
liberate.43
Unul dintre pilonii de bază ai democrației e fără îndoială libertatea de informație.
Aceasta din urmă reprezintă o valoare absolută, indiscutabilă, o consecință logică a exigenței
ca fiecare cetățean să fie în stare să își formeze o opinie autonomă asupra realității. Informația,
și în mod special informația liberă, este v ăzută în societatea modernă ca un drept, un simbol al

43 Remus Tănasă, Democrația modernă și manipularea , Națiunea, octombrie 2010.

unui presupus rol activ în interiorul Sistemului, ca o garanție a libertății de gândire ș i de
participare la viața publică. Într -un sistem democratic, unde oricare cetățean are posibilitatea
să participe la viața politică și socială, informația liberă coincide, sau ar trebui să coincidă cu
esența însăși a democrației. Și totuși astăzi, informa ția nu este așa liberă precum unii dintre noi
ar vrea să creadă, sau mai bine spus, cum unii ar vrea ca noi să credem. Și asta pentru că
organele de informare, sau mai concret mass -media, decide ceea ce trebuie să aflăm, ceea ce
nu trebuie să aflăm și modu l în care trebuie să aflăm.44
Conceptul modern de democrație se bazează pe o definiție care presupune suveranitatea
populară drept principiu fundamental; dar suveranitatea populară se află în stransă legatură cu
opinia publică, cele două completându -se reciproc. Dacă opinia publică nu stă la originea
oricărei autorități atunci democrației îi lipsește substanța. Se înțelege că pentru a exercita ceea
ce este considerat un drept, adică suveranitatea, opinia publică trebuie să fie în stare să cunoască
adevărul în legătură cu variantele disp onibile și din cadrul cărora trebuie să aleagă prin
intermediul reprezentanților săi. În lipsa unui astfel de drept și unei astfel de garanții, puterea
este de fapt exercitată de grupuri private care se concep ca elite și, în numele acestei
“superiorități” se substituie opiniei publice prin abuzuri ce implică în special deformarea
realității prin intermediul “măsluirii” informațiilor. În realitate rolul individului, cetățeanului,
este cel de spectator, dimensiunea participativă care l -ar transforma în prota gonist fiind doar
un vis. Individul nu este decât un element pasiv în interiorul masei care trebuie să fie dirijată,
făcut să creadă că are rol decizional și pus să accepte variante și decizii cu convingerea că
acționează autonom. În realitate individul es te dirijat de un adevărat bombardament de stimuli
și sugestii impuse de alții. 45
Edward Louis Bernays înca din 1928 accentua importanța unei manipulări inteligente
a opiniilor și obiceiurilor maselor, pentru o mai bună funcționare a unei societăți democra tice.
Conform lui Bernays rezultatul este acela de a oferi maselor idei stereotip, sub pretenția
autonomiei intelectuale ascunzându -se de fapt un deliberat proiect de orientare a imaginarului
și gândirii colective. Ceea ce noi știm, sau credem că știm, ne face să acceptăm realitatea în
mod acritic, să acceptăm proiecții de evenimente al căror unic scop este transformarea Istoriei
după exigențele Puterii.

44 Ibidem.
45 Gabriela Rățulea , De la omul natural la mașina politică: suveranitatea și puterea la Thomas Hobbes , Editura
Informaket, Brașov, 2006, p.84.

Deși teoretic libertatea de informație este un stindard al democrației, sunt evidente
manipulările asoc iate transmiterii de informații de către mass media în dorința lor de a susține
un sistem, care lepădându -se de haina sa democratică, este preocupat de a se autoconserva.
Un fapt interesant, caracteristic democrațiilor moderne, este ideea conform căreia
minciuna poate să aibă caracter altruist, că minciuna este utilă uneori pentru comunitate. Astfel
minciuna este justificată moral pentru a legitima acțiuni de camuflare și manipulare a realității,
depășind astfel limitele mandatului oferit de către cetățeni . Minciuna în folosul comunității
elaborată de către media, scoate în evidență natura raportului dintre sistemul democratic, mass –
media și opinia publică. Acest raport, funcționează într -un mod nu foarte diferit de cel
caracteristic regimurilor totalitare; scoate în evidență faptul că minciuna este folosită și de
regimurile democratice pentru a păstra consensul maselor și pentru a se legitima, dezinformarea
opiniei publice fiind în realitate un mod exclusiv de a păstra anumite forme de control asupra
vieții politice, sociale și economice.
În practică mass -media reprezintă principalul instrument prin care se falsifică realitatea,
se creează stereotipuri, concepții despre lume, stiluri de viață și linii de gândire, așa încât să
genereze comportamente publice cât mai conforme cu obiectivele sistemului politic, obiective
care nu sunt neapărat în avantajul cetățenilor.46
Cum am putea deci să recunoaștem “buna credință” a unor structuri care în numele
binelui colectiv își acordă dreptul de a minți, de a modifica r ealitatea și de a o construi în așa
fel încât să inducă în eroare pe aceeași cetățeni care ar trebui să fie esența respectivelor
structuri; cum am putea fi de acord cu o putere care prin intermediul informațiilor “măsluite”
vrea să se legitimeze; cum să nu rămânem perplecși în fața concubinajului dintre putere și
organismele creatoare de informație, adica între sistemul democratic și mass -media.
Presa trebuie să fie în serviciul guvernaților și nu în cel al guvernanților. Puterea
guvernului de a cenzura pr esa a fost abolită pentru ca presa să fie liberă de a cenzura guvernul.
Doar o presa cu adevărat liberă poate să denunțe eficient un abuz al guvernului. Printre
responsabilitățile unei prese libere cea mai importantă este de a impiedica guvernul să mintă
cetățenii.
În ziua de azi informația înseamnă putere. Cine are acces la informații de calitate poate
pretinde să ia parte la jocul puterii, căci este adevărat că și în politică sau economie, cine are
mai multe informații verosimile, va avea întotdeauna un avantaj care de obicei este suficient
pentru a câstiga partida. Și totuși sistemele actuale democratice se laudă că informația este un

46 Remus Tănasă, Democrația modernă și manipularea , Națiunea, octombrie 2010.

bun public la care oricine poate avea acces liber, dar există multe dovezi care ne demonstrează
că sistemele de putere în cearcă să interzică accesul liber, sau dacă nu, creează confuzie prin
impunerea de multe informații fără valoare , astfel că practic, informația importantă să fie
posedată aproape exclusiv de minoritatea guvernativă și de amicii lor. Majorității guvernate i
se lasă un procent scăzut de informații esențiale astfel încât jocul să poată continua.
Astăzi prin intermediul Internetului, care a cunoscut în ultimii zece ani o dezvoltare
impresionantă, procesul de dezinformare, manipulare și camuflare în defavoarea omului de
rând a crescut într -un mod alarmant. În interiorul panoramei informative globale o multitudine
de site -uri care se declară a fi pro sau contra unei cauze, unei idei, nu sunt altceva decât emanații
ale acelorași aparate de „intelligence” care „lucrează” pentru a apară sistemul „democratic ”,
rezultând astefel de aici o percepție publică asupra de democrației.

Ca și concept al științei politice, cultura politică va fi definită pentru prima dată în mod
explicit de către Almond și Verba în The Civic Culture in Five Nations (1963), apoi în The
Civic Culture Revisited (1980), astfel: „Un ansamblu de cunoștințe, percepții, evaluări,
atitudini și dispoziții care permit cetățenilor să ordoneze și să interpreteze instituțiile și
procesele politice, precum ș i propriile lor relații cu aceste instituții și procese.”
Cultura politică este analizată de Almond și Verba din perspecetiva unei tipologii care
este determinată de atitudinea cetățenilor față de societatea politică (guvernanți, instituții
politice, etc . – pe care autorii le numesc “obiecte politice”). Avem astfel trei tipuri de cultură
politică , pe care le voi prezenta în continuare.
Cultura politică de tip parohial, care se definește prin inexistența unei relații de
reciprocitate între guvernanți și g uvernați. Acest tip de cultură politică se regăsește în
societățile tribale, în care guvernații nu contestă nici forma politică de organizare, nici
guvernanții sau acțiunile lor.
Cultura politică de tip dependent, care se definește ca o cultură politică a societăților
moderne și premoderne. Cetățenii au informații despre sistemul și instituțiile politice, dar nu
participă al viața politică.
Cultura politică de tip participativ, în care cetățeniii se angajează în procesul decizional.
Aceasta este cultura p oltică a democrațiilor. În realitate, culturile politice ale diferitelor
societăți sunt mixaje între aceste trei tipuri ideale de cultură politică.
O definiție asemănătoare celee date de Almond și Verba culturii politice propune Ph.
Braud: „Cultura politi că este constituită dintr -un ansamblu de cunoștințe și credințe ce permit

indivizilor să dea sens experienței cotidiene, a propriilor lor raporturi cu puterea care îi
guvernează și cu grupurile care le servesc drept referințe identitare”.
Așa cum se obse rvă, conceptul de cultură politică intră în raporturi directe cu cel al
definiției savante a ideologiei. Am ândouă se referă la credințele sociale cu conținut politic, în
sensul de ordine politică. Diferența dintre cele două concepte se referă la accentul p us pe relația
cu lumea socială. De exemplu, ideologia trimite la credințe politice angajante,
mobilizatoare care urmăresc schimbarea și transformarea sau menținerea unei anumite ordini
politice. C ând vorbim despre cultură politică, ne situăm într -un spațiu analitic, neangajant, într –
o zonă ce trimite la neutralitate.
Fiecare sistem politic este ancorat într -o cultura politică, ne anunța D. Kavanagh,
reluând una dintre concluziile părinților fondatori ai conceptului de cultură politică, Verba și
Almond. În varianta originar ă, termenul de cultur ă politic ă se referea la „…orient ările politice
specifice – atitudini fa ță de sistemul politic și diferitele sale p ărți, precum și atitudini fa ță de
rolul binelui în sistem. Vorbim despre o cultur ă politic ă exact a șa cum putem vorbi despre o
cultur ă economic ă sau o cultur ă religioas ă”.47
În acest sens, cultura politic ă poate fi definit ă ca un set de orient ări față de un set special
de obiecte și procese sociale. Autorii propun ca aceste atitudini, sentimente, credin țe politice,
cunoa șterea despre sistemul politic, s ă fie asociate fiec ărei na țiuni în parte. Putem astfel vorbi
de o cultur ă politic ă a națiunii, precum și de un tip aparte de cultura politic ă – cultura civic ă,
aceasta din urm ă fiind nimic altceva dec ât cultura politic ă a democra țiilor.
Relația dintre cultura politic ă și fiecare na țiune în parte se justifica prin tipuri de
orientare politic ă, definite prin felul în care diferitele na țiuni internalizeaz ă și asimileaz ă clasele
de obiecte și rela ții poli tice. Avem astfel de -a face cu orientarea cognitiv ă – cunoa șterea despre
credin ța cu privire la sistemul politic, rolurile sale și deținătorii acestor roluri , orientarea
afectiv ă – sentimentele privind sistemul politic, rolurile sale, personalul și perform anța;
orientarea evaluativ ă – judec ățile și opiniile cu privire la obiectele politice care în mod tipic
implic ă o combinare a standardelor și criteriilor de valoare cu informa ția și sentimentele.
Înțelegerea conceptului de cultur ă politic ă presupune, asa cum se observ ă, o abordare
bidimensional ă. Pe de o parte, avem de -a face cu o dimensiune cognitiv ă, referirea la
cunoa șterea ideilor, doctrinelor, programelor diferitelor partide politice, Constitu ția statului,
structura și mecanismele de func ționare etc.

47Nicolae Frigoiu, Politologie si doctrine politice , Editura Economică, București, 2010, p. 107.

Al doilea aspect este se refera la partea emo țional -afectiv ă și valoric ă a rela ției dintre
cetățeni și politica. Aceasta înseamn ă că cetățeanul aflat în fa ța urnelor opteaz ă pentru un partid
sau altul, de exemplu, și prin intermediul credin țelor, sentime ntelor, opiniei acreditate în cadrul
diferitelor grupuri de care apar ține, toate acestea alc ătuind acel fond necritic de raportare la
politic ă.48
Cultura politica a primit în numai 13 ani de la lansarea sa cel pu țin 30 de defini ții, ne
anun ța G. Patrick la Congresul mondial al Asocia ției Interna ționale de Științe Politice ținut la
Edinburg în 1976.
În 1989 J.R. Gibbins încerca sa ordoneze diferitele defini ții care s -au dat culturii
politice, propun ând o tipologie a acestora: a. defini ții psihologice – cele centrate pe individ și
percep țiile individuale ale politicului; b. defini ții sociologice – cele referitoare la percep țiile
colective ale lumii politice, asociate cu cele de tip individual; c. defini ții obiective, care pun
problema cul turii politice în termenii normelor sociale și valorilor consensuale; d.defini ții
euristice, care ofer ă un tip ideal, cu rol de explicare a unor fenomene par țiale (comportament,
credin țe, etc); e. defini ții lingvistice – un discurs cu în țelesuri pentru un grup determinat; și
f. defini ții care fac referin ță la cultura na țional ă, ideologii politice sau ideologia dominant ă.
În 1994, revista Sfera Politicii va avea ca tema cultura politic ă, oferind cititorilor o
analiz ă aplicat ă a conceptului la spa țiul române sc. Cristian Pîrvulescu întrege ște cadrul teoretic
de validitate al termenului, pun ând în discu ție dimensiunea religioas ă a acestuia. Izol ând spa țiul
românesc din perspectiva rela ției dintre cultura politica și religie, acesta afirma c ă „Inexisten ța
confli ctului dintre puterea temporala și puterea spiritual ă, specific crestinismului occidental și
care a avut at ât de mare importan ță în ini țierea procesului democratic, a f ăcut ca, în cazul
românesc, religia s ă nu contribuie la formarea unor op țiuni democratice. Într -un asemenea
spațiu rolul liderului politic de tip charismatic este important, dezv ăluind un model mitic de
raportare la putere”.
Daca accept ăm ipoteza universaliilor politice și a imaginarului politic în care înt âlnim
forme general -umane de raportare la politic, observ ăm că aceast ă raportare mitologic ă la Putere
nu este deloc una specific româneasc ă. Puterea politică, oricare ar fi ipostazele în care aceasta
se întrupeaz ă, în societ ăți cu un regim totalitar și în regimuri poliarhice deopo triva, are nevoie
de spectacolul în care este angajat ă o întreaga mitologie politic ă prin care ea se autolegitimeaz ă
în fața unui social care are el însu și nevoie de acest spectacol și de mitologia care îl întemeiaz ă.

48 Ibidem , p. 110.

Astfel, oameni politici, partide, gru pări politice și electorat deopotriv ă au nevoie de
acest tip mitologic de rela ție cu lumea socială.
Vorbind despre originile culturii politice românesti, C. R. Pîrvulescu consider ă că
determinan ții majori care au dus la modelarea unui anumit tip de cultur ă politic ă în spa țiul
românesc au fost elementul na țional și dimensiunea rural ă a civiliza ției române ști, lumea
occidental ă având drept spa țiu de cristalizare a culturii politice lumea urban ă. Aceste
determinatii au dus la o dinamica specifica a culturii politice românesti. Astfel, continu ă
autorul, afirma ția potrivit c ăreia jum ătate de secol de domina ție comunist ă a modificat în
profunzime mentalitatea, nu se justific ă întru totul, c ăci, realitatea este c ă regimul comunist a
folosit baza mental ă preexiste ntă, ale c ărei elemente precum ideea egalit ății în ob ște, refuzul
economiei de pia ță, respingerea capitalismului ca imoral au fost locuri comune. Aranjamente
economice de tip feudal, care exprimau obisnuin țe mentale, rezistau înca prin anii ’30 ai
secolulu i nostru în mediul rural. Capitalismul abia începuse s ă-și facă simțită prezen ța la sate.
Dezbaterea democratic ă și ideea de conflict implicat ă de aceasta nu f ăceau parte din orizontul
civiliza ției rurale, obi șnuintele politice , create de regimul comunist românesc integr ându-se
unui sistem de valori și tradi ții anterior.49
Ipoteza rezisten ței la schimbare a societ ății române ști în perioada de tranzi ție este
argumentat ă prin sondaje de opinie succesive de unde reiese ca scorurile cele mai mari le aveau
institu țiile consensului – Armata și Biserica, iar Parlamentul – ca institu ție a conflictului (în
sensul de dezbatere democratic ă) neav ând aprecieri pozitive mai mari de 2 4%. Concluzia pe
care o trage autorul este aceea ca scorurile ob ținute de cele trei institu ții sunt determinate
inclusiv de tipul de cultur ă politic ă româneasc ă, văzut ca unul care privilegiaz ă mai degrab ă
institu ții ale consensului dec ât institu ții ale co nflictului.
Desi este discutabila ipoteza inexisten ței culturii politice de tip democratic în România ,
ideea referitoare la un tip specific de cultur ă politic ă româneasc ă în perioada de tranzi ție poate
fi absorbit ă în cadrul teoretic pe care îl circumscri u termenii de imaginar politic și cultur ă
civic ă. Din aceasta perspectiv ă, putem explica rezisten ța la schimbare a culturii politice
române ști prin rezisten ța la schimbare a imaginarului politic românesc modelat de ideologia și
propaganda comunist ă.
Zoltan Rostas ofer ă și el o analiz ă interesant ă a conceptului de cultur ă politic ă prin
aplicare la spa țiul românesc, în Capcanele culturii politice . Autorul pleaca de la confuzia
aproape general ă manifestat ă în opera ționalizarea acestui concept în spa țiul românesc, la

49 Gabriel Almond, Sidney Verba, The Civic Culture Revisited, Little Brown, Boston, 1980, p. 340.

nivelul clasei politice și a elitei mass -media în mod special: “Ca și conceptul de societate civila ,
de care este legat ă – sintagma cultura politica, cultura politic ă nu a f ăcut o carier ă prea stralucita
în ce ea ce prive ște acurate țea științifică maifestat ă în utilizarea termenului.
Din multitudinea de articole ap ărute în presa ultimilor ani vom lua în considerare doar
serialul de interviuri “Sondaj: Toamna politic ă văzută de politicieni” din numerele din aceasta
vară ale cotidianului Curierul Na țional ; vom putea observa o confuzie aproape general ă, atât la
ziariști cât și la politicieni. Din cincisprezece politicieni de frunte numai Adrian Nastase și
Stelian T ănase s -au apropiat – cât le-a permis spa țiul oferit de int erviu – de accep țiunea corect ă
a culturii politice.
În continuare, autorul observ ă că accep țiunea acreditat ă pentru acest termen în spa țiul
românesc se refer ă la cuno ștințe obținute prin lectur ă, prin instruc ție. Nu e de mirare, de altfel,
pentru c ă aceasta este accep țiunea cea mai la îndem ână, venit ă pe filiera unuia dintre idolii
sociali care asociaz ă cultura cu „a ști”, „a cunoaște”.50

În cadrul studiului democrației, conceptul de consolidare democratică prezintă o foarte
mare improtanță. Acest concept reprezintă, totodată, o țintă politică vitală spre un cadru
referen țial pentru noile democrații. Majoritatea autorilor au ajuns la o înțelegere comună a
consolidării democratice ca fiind un proces vizibil p rin care regulile, instituțiile și
constrângerile democrației ajung să fie the only game in town, singurul cadru legitim de
urmărire și de exercitare a puterii politice, singurul joc acceptat.
O problemă cu mult mai complexă decât tranziția, problemă cu ca re se confruntă noile
democrații pe termen mediu și lung este ceea ce politologii numesc consolidarea democratică .
Ambiguitatea conceptuală decurge din faptul că autorii preocupați de acest aspect al
democratizării utilizează noțiunea pentru a acoperi o re alitate empirică diversă, dar constrânsă
să evolueze într -o direcție comună.
Democrațiile stabile trebuie să continue promovarea democrației și a drepturilor omului
acolo unde lipsesc și să -i sprijine pe cei care se opun în mod democratic regimurilor autor itare.
Totuși, în acest moment accentul trebuie pus pe consolidarea democratică. Tema dominantă nu
ar trebui să fie nașterea unor noi regimuri democratice, ci consolidarea democrațiilor mai
recente, precum și încheierea tranzițiilor către democrație, aflat e în desfășurare.

50 Zoltan Rostas, Capcanele culturii politice, (The Traps of political culture) , Sfera Politici , nr. 21, ocombrie
1994, p. 4 -7.

Linz și Stepan oferă un cadru conceptual pentru consolidarea democrației, cadru ce a
dobândit deja o largă influență. Ei afirmă „existența unor dimensiuni comportamentale,
atitudinale și constituționale ale procesului de consolidare, dime nsiuni prin care democrația
capătă rutină și se internalizează adânc în viața socială, instituțională și chiar psihologică,
precum și în calculele politice de obținere a succesului. Linz și Stepan argumentează că în
demcorațiile consolidate poate exista un conflic intens, însă actorii politici sau sociali
importanți nu încearcă niciodată să -și atingă obiectivele prin mijloace ilegale, neconstituționale
sau antidemocratice.”51
Conceptele de „tranziție” și „consolidare” democratică au fost construite pornind d e la
distincția între schimbare și ordine în viața politică, însă, în timp, au ajuns să sintetizeze de o
manieră mai complexă chestiunile asociate procesului schimbării de regim.
Caracteristicile noii democrații nu pot fi studiate fără a se recurge la teor ii dezvoltate
pentru analiza democrațiilor mai vechi. Aceasta nu înseamnă că democrațiile emergente pot fi
asimilate acestora din urmă, ci doar că procesele de instituționalizare – dacă ele se vor
concretiza, dacă nu vor apărea factori care să ducă la bloc area evoluției sau chiar la revenirea
la un regim nedemocratic – vor face ca noile democrații să semene, în măsuri diferite, cu cele
vechi. Problema gradului de consolidare este abordată, de asemenea, prin prisma proceselor
similare traversate de democrați ile mai vechi. Comparația va lua, în mare măsură, forme
diacronice, iar un reper indispensabil îl vor constitui definițiile operaționale ale democrației, a
căror elaborare a fost influențată la rândul ei de cercetările asupra democrațiilor occidentale.
Conceptul de consolidare democratică este definit în literatura politologică sub diverse
fațete. Dar cu greu se poate degaja o delimitare clară între cerințele invariante și șansele
consolidării democratice, în general, și realizarea efectivă a acestora în co ntexte istorice și
instituționale specifice. Prin urmare, cum sunt și acelea cu care se confruntă consolidarea
democratică posttotalitară, unde democratizarea are de luptat, în plus, cu sechelele structurale
și culturale ale totalitarismului comunist.
De asemenea, consolidarea democrației este definită prin reducerea substanțială a
incertitudinii, fiind vorba despre instituționalizarea unui grad de certitudine relativ ridicat
printr -un set comun de reguli (atât formale, cât și informale), de roluri poli tice larg înțelese și
de arene politice relativ bine delimitate.
Astfel, o democrație consolidată înseamnă „un sistem în care forțele politice relevante
își supun valorile și interesele acțiunii incerte a instituțiilor democratice și se adaptează

51 Larry Diamond, Cum se consolid ează democrația , Editura Polirom, Iași, 2004, p. 20.

efectelor procesului democratic. Democrația este consolidată acolo unde majoritatea
conflictelor sunt rezolvate prin intermediul instituțiilor democratice, unde nimeni nu poate
controla rezultatele expost și unde acestea nu sunt determinate exante, ele au importanț ă în
limite previzibile și presupun conformarea forțelor politice importante.”52
„Democrația este consolidată când în anumite condiții politice și economice un anumit
sistem de instituții devine singurul joc imaginabil. […] Democrația este consolidată când
devine autoimpusă, adică atunci când toate forțele politice implicate consideră că cel mai bine
este să continue să -și supună interesele și valorile interacțiunii nesigure a instituțiilor.”53
Consolidarea democratică este favorizată de un număr de schimbări instituționale, de
politici și de comportamente. Multe dintre acestea îmbunătățesc în mod direct guvernarea prin
întărirea capacității statului, prin liberalizarea și raționalizarea structurilor economice, prin
asigurarea ordinii sociale și politice simu ltan cu păstrarea libertăților de bază, prin
îmbunătățirea responsabilității orizontale și a domniei legii și prin controlarea corupției. Alte
schimbări reglează funcțiile de reprezentare ale guvernării democratice prin întărirea partidelor
politice și a legăturilor acestora cu grupurile sociale, reducând fragmentarea din sistemul de
partide, sporind capacitatea de autonomie și responsabilitatea publică a legislativelor și
guvernelor locale și nu în ultimul rând revigorând societatea civilă.
Totuși la baza acestor provocări specifice se află o legătură strânsă între învățarea
democrației și consolidarea sa. Unele dintre tinerele democrații s -au consolidat în timpul celui
de-al treilea val, dar niciuna dintre democrațiile electorale născute în timpul cel ui de -al treilea
val nu a reușit încă să devină o democrație consolidată. Pentru a ajunge la această etapă ele
trebuie să devină mai democratice prin: înregistrarea mai multor progrese în protejarea
drepturilor omului, asigurarea domniei legii, reprezentar ea intereselor cetățenilor, includerea
grupurilor marginalizate, instituționalizarea responsabilității orizontale care să funcționeze
între diverse niveluri de conducere și eliminarea domeniilor rezervate de putere de care se
bucură armata și alte forțe s ociale și politice care nu sunt responsabile direct sau indirect în fața
electoratului.54
La nivelul elitei, consolidarea democratică poate fi deslușită din tiparele
comportamentale și interacțiunile mutuale, gesturile simbolice, retorica publică, documente le
oficiale și declarațiile ideologice ale liderilor, partidelor și organizațiilor. La nivelul maselor e

52 Adam Przeworski , Democrația și economia de piață: reformele politice și economice în Europa de Est și
America Latină , Editura All, București, 1996, p. 57.
53 Ibidem , p. 33.
54 Ibidem, p. 22.

nevoie de sondaje de opinie publică, nu numai pentru a evalua gradul de suport pentru
legitimitatea democrației, dar și pentru a determina amplitudinea și rezistența sa în timp.
Defini ția lui Linz și Stepan asupra consolidării democratice este definită privind trei
mari factori esențiali: „ Comportamental, un regim democratic pe un teritoriu este consolidat
atunci când nici un actor semnificativ național, social, economic, politic sau instituțional nu
folosește resurse semnificative încercând să -și îndeplinească obiectivele prin crearea unui
regim nedemocratic sau prin recursul la violență sau intervenție străină. […] Atitudinal, un
regim democratic este c onsolidat atunci când o majoritate puternică a opiniei publice susține
convingerea că procedurile și instituțiile democratice sunt cel mai potrivit mod de a guverna
viața colectivă într -o societate precum a lor și când susținerea față de alternative antisi stem este
foarte mică sau mai mult sau mai puțin izolată în raport cu forțele prodemocratice. […]
Constituțional, un regim democratic este consolidat atunci când forțele guvernamentale, ca și
cele neguvernamentale, de pe tot teritoriul statului devin supus e și se obișnuiesc cu rezolvarea
conflictelor în cadrul legilor, procedurilor și instituțiilor specifice, sancționate de noul proces
democratic.”55
Pentru a stabili dacă într -o țară există sau nu o democrație consolidată trebuie înainte
de toate să stabilim o demarcație clară care să separe democrațiile de nondemocrații.
Consolidarea este un concept important pentru studiul democrației și un scop politic esențial
pentru noile democrații. Acest punct depinde evident de modul în care definim democrația.
Dific ultățile de care se lovesc noile democrații includ probleme moștenite de la predecesoarele
lor autoritare, precum și probleme carcateristice democrației, în general și societăților aflate în
proces de democratizare. Democrația reprezintă soluția împotriva tiraniei, însă chiar procesul
de democratizare poate, de asemenea, crea sau exacerba alte probleme cu care noile democrații
vor trebui ulterior să se lupte.56

Unii spun că dat fiind că politicenii au intuit slaba pregătire a electoratului în ceea ce
privește cultura și participarea politică (conform datelor The Economist – Index Democracy
cultura polit ică și participarea politică sunt în România deficitare, având cel mai mic nivel din
întreaga Uniune Europeană) au apelat la un discurs lipsit de esență, po pulist, care să surprindă
și să șocheze opinia publică, doar, doar vor fi mai cunoscuți iar votantul de rând își va aduce

55 Juan J. Linz și Alfred Stepan, Drumul spre o democrație consolidată, în Larry Diamond, op.cit., p. 54 -55.
56 Samuel Huntington, Democrație pe termen lung, în Larry Diamond, op.cit ., p. 43.

aminte de ce a spus și nu ce a făcut în ziua alegerilor, punând ștampila pe cel care îi înțelege
frustrările și nemulțumirile.
Evolu ția gândirii occidentale și a tehnologiilor de răspândire în masă a informațiilor așa
cum sunt presa, radioul și televiziunea a permis apropierea cetățeanului de spațiul politic. Astfel
s-a dezvoltat un nou spațiu public, în care relația dintre cetățean și omul poltic este mediată de
media tradițională. Demosul acționează politic în funcție de tehnicile de influențare oferite de
marketingul politic.
Așa cum remarcă Giovanni Sartori odată cu apariția radioului, a televiziunii, se remarcă
depărtarea omului politic de demos și totodată o creștere a sărăcirii înțelegerii sistemului politic
și a cunoașterii prin îndepărtarea de cuvântul scris. Cunoașterea nu este echivalentă cu
informarea, cu faptul că individul este la curent cu ceea ce se întâmplă în comunita te, ci
înseamnă poate în primul rând asimilarea conștientă a unor concepte. „O cunoaștere prin
imagini nu e o cunoaștere în sensul cognitiv al cuvântului … aceasta, în loc să răspândească
cunoașterea, mai mult îi erodează premisele.”57 Continuând, același a utor spune că
„televiziunea excelează într -o privință: ea recreează, amuză, distrează. Dar televiziunea
pătrunde în viața noastră și se afirmă ca un demiurg. Ea influențează poporul prin informare.
Informându -i în primul rând prin știri, (mai mult decât pr in noțiuni), adică oferind știri despre
ceea ce se întâmplă în lume. Problema care se pune este că grosul acestor știri nu provin din
zona politică, informații despre polis. Ceea ce este grav, deorece viața politică este cea care ne
influențează viața de z i cu zi.”58
Pe lângă faptul că televiziunea se constituie ca o video -crație ce golește de conținut
democrația prin fabricarea opiniei dirijate, unii cercetători sunt de părere că prin aducerea în
prime time a știrilor senzaționale în goana după rating, creează o așa numită spirală a
cinismului. Acest fenomen este datorat știrilor negative care duc la diminuarea participării
politice a cetățenilor. Cu toate acestea Pippa Norris constată că în ciuda cinismului de care dau
dovadă știrile, faptul că cetățeni i sunt interesați, urmăresc și citesc știri la TV, în ziare sau presa
online putem spune că publicul este deja mai informat cu privire la sistemul politic și ca atare
va fi mai activ în viața politică decât cei care nu consumă astfel de știri.59

57 Giovanni Sartori, Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune și post -gândirea , Editura Humanitas,
București, 2005, p. 37.
58 Ibidem, p. 49.
59 Pippa Norris, Democratic Phoenix: Reinventing Political Activism , Cambridge University Press, New -York,
2002 .

În Români a la capitolul cultură politică și participare politică nici în 201 7 nu am reușit
să trecem de 4,5 puncte (din totalul de 10). Cât privește funcționarea guvernului, datele nu ne
situează deloc favorabil – 6,07. În schimb procesul electoral este evaluat ca fiind corect .
O analiză sumară arată că România este o democrație electorală, participarea politică
fiind cea mai scăzută din întreaga Uniune Europeană pe fondul dezamăgirilor crescânde la
adresa liderilor politici, a partidelor și a instituțiilor local e și centrale. Lipsa culturii politice
vine și pe fondul unui sistem de educație deficitar, ce nu încurajează în destulă măsură
participarea publică, nu creează atitudini și comportamente cetățenești. La acestea se adaugă și
mass -media care în goana după s enzațional adâncește polarizarea în rândul societății, incită la
ură. Astfel cu ușurință în România își pot face loc lideri politici populiști, antiintegrare, lipsiți
de programe politice și soluții viabile pentru probleme curente.
Previziunile sunt destu l de sumbre pentru viitorul democrației în România așa că
întrebarea “este democrația consolidată o cauză pierdută pentru România?” ar trebui să fie un
semnal de alarmă atât pentru politicieni, societate civilă cât și cetățeni pasul următor fiind
găsirea ș i implementarea unor măsuri care să dezvolte valorile democratice atât la nivel
individual cât și instituțional. În lipsa unei societăți civile mobilizatoare (căci partidele am
văzut cum acționează) și a unui cetățean interesat de bunul mers al comunității democrația cu
greu poate înflori. Însă zic să nu ne pierdem speranța.
Conceptualizarea democrației și dezvoltarea sa în direcția întrunirii atributelor
democrației consolidate constituie cadrul de analiză și evaluare aplicabil consolidării regimului
democ ratic din România. Democrația românească a fost clasată începând cu anii 2001 -2002
între democrațiile liberale, potrivit unor indici de măsurare a drepturilor și libertăților politice
și civile (Freedom in the World). 60
România se clasează printre țările c u o democrație semiconsolidată, independența
justiției și cea a presei fiind principalele probleme ale țării, potrivit raportului Freedom House
Națiuni în Tranziție pe 2015, care analizează situația din mai multe state. Cu un indice de 3,46
pe o scară de l a 1 la 7, în care 1 reprezintă cel mai mare progres democratic, iar 7 cel mai
scăzut, România se clasează pe locul 10 în acest raport, fiind devansată de Ungaria (3,18, locul
8) sau Bulgaria (3,29, locul 9). Singura țară membră a Uniunii Europene care se c lasează în
spatele României este Croația, cu un indice de 3,68 (locul 11).

60 Freedom in the World — raport al fundației americane Freedom House, care evaluează starea globală a
libertății, ca exercițiu al drepturilor individuale, în cadrul fiecărui stat și teritoriu antonom, stabilind rating -ul
drepturilor politice și separat al l ibertăților civile, precum și statutul țării, www.freedomhouse.org .

În raport este menționat că din 1989 România a făcut pași impresionanți în înființarea
unor instituții politice și economice responsabile și a unei societăți civile libere. Cu toate
acestea, unii piloni ai guvernanței democratice, între care independența justiției și a presei,
rămân slabi, subliniază raportul. Guvernanța la nivel național a fost partizană și deseori
instabilă, iar corupția politică este prevalentă.
În pofida unor îmb unătățiri la nivel economic, populația este nemulțumită de Guvern și
de înclinația acestuia de a guverna prin ordonanțe de urgență, prin care ocolește procesul de
consultare. Criticii au văzut sprijinul Guvernului pentru unele legi controversate drept o
încercare de a ajuta politicienii corupți. O propunere care a atras criticile ar fi oferit
parlamentarilor imunitate în cazul urmăririi judiciare pentru corupție. O altă propunere ar putea
incrimina investigațiile jurnalistice.
Cu toate acestea, instituțiile care se ocupă de combatarea corupției, în condițiile în care
Direcția Națională Anticorupție (DNA) a pus sub acuzare mai mulți miniștri în scandaluri de
corupție și trafic de influență din patru guverne successive este un lucru bun, după cum se arată
în raportul Freedom House.
O contrapunere pragmatică a dimensiunilor consolidării democratice cu realitatea
empirică din România, degajă mai degrabă incertitudini în ceea ce privește acumularea și
rutinizarea mecanismelor exercitării democratice a puterii și instaurarea domniei legii, precum
și tentații regresive îngrijorătoare ale unor actori majori ai regimului în aproape toate
domeniile.
Sub alte aspecte, România se aproprie de țările din Balcanii de Est, cu care împărtășește
dificultățile și slăbiciunile f actorilor interni, în raport cu impactul extern asupra perspectivelor
democratizării. Deși ruptura de regimul totalitar comunist a necesitat o acțiune violentă,
calificată și intrată în mentalul colectiv ca revoluție (din decembrie 1989), tranziția pe care
aceasta a declanșat -o nu a condus direct la instaurarea unui regim democratic propriu -zis.
România este o democrație tânără aflată încă în procesul spre consolidarea democratică.

Capitolul 4
Cum contribuie politicile publice la
reducerea deficitului democratic

De două decenii, fostele state socialiste din Europa se află în fața unor multiple
provocări de ordin social și politic. Poate cea mai puțin vizibilă dintre ele este aceea a
comunicării între clasa politică și soci etatea civilă, subsumându -i acesteia întreg țesutul social,
de la individ până la cele mai largi organizații sau instituții sociale. Spunem că este una dintre
cele mai puțin vizibile provocări cărora statele post -comuniste trebuie să la facă față, deoarece ,
după căderea cortinei de fier, guvernele, sub evidenta presiune a societății civile emergente, și –
au structurat mecanisme de dialog social și chiar de negociere politică, având ca scop tocmai
schimbul de informații între societate în ansambul ei și facto rii de putere.
Așadar, cel puțin la nivel formal, problema comunicării este rezolvată, dezbaterile
despre modalitățile de a o soluționa nu mai ocupă spațiul public. Cum se derulează însă
comunicarea, ce finalitate are schimbul informațion al între politicieni și membrii societății, ce
putere de facto au cetățenii atunci când negociază cu guvernele și, nu în ultimul rând, cum pot
schimba oamenii politica? Toate aceste întrebări reprezintă deocamdată o latură prea puțin
explorată nu numai a m ecanismelor de dialog și negociere, ci chiar a înseși realității sociale din
Europa de Est.
Desigur, „modernizarea este procesul prin care societățile dobândesc trăsăturile pe
care le considerăm astăzi semne ale modernității, trăsături prin tre care un rol determinant îl
posedă secularizarea, industrializarea, sau chiar democratizarea, în calitate de aspect al
modernizării politice.”61 În acest context, interpretarea efectului regimurilor autoritare cu
veleități modernizatoare, precum cele comuniste, nu este lipsită de riscuri. Deși unii autori
consideră că guvernele comuniste au contribuit adesea la modernizarea multor zone geografice
înapoiate, datorită caracterului eminamente modern al ideologiei care le ghida și datorită
contextului propice, alții consideră că acest tip de organizare nu este autentic, în sensul că nu
posedă trăsăturile tipice întâlnite în perimetrul originar al Euro pei Occidentale. Din acest punct
de vedere regimurile comuniste nu pot fi decât „anti -moderne” în ciuda similarităților ce țin de
complexitatea lor și de relativa lor eficiență. Spre deosebire de modelul weberian al statului

61 Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer , Democrația și altenativele , Institutul European, Iași, 2003,
p.148.

modern, statul comunist este op ac și lipsit de canale de comunicare adecvate, este bântuit de
incertitudine, îi lipsește exercițiul respectului față de lege, acesta fiind înlocuit cu „rigiditate
temperată de favoritism sau arbitrariu”62.
În România, guvernele post -decembriste au purtat dialoguri cu asociații profesionale,
sindicate și ONG -uri și au încercat, prin efort comun cu societatea civilă, instituționalizarea
unor proceduri de comunicare între autoritățile statului și cetățeni. Câtă reprezentativitate, cât
randament au însă aceste proceduri, acestea sunt aspecte pe care le poate clarifica numai o
cercetare amplă a interacțiunii sociale contemporane.
Termenul democrație naște controverse mai ales în țările care vin din s isteme
totalitare, în primul rând din cauza problemelor create de procesul de tranziție care a împiedicat
și întârziat în multe locuri, materializarea promisiunilor democrației dar și din cauza asocierii
și confuziei între cele două schimbări majore care a u venit simultan: democrația politică și
economia de piață. Începuturile economiei de pia ță în multe din țările foste comuniste, au fost
marcate de abuzuri, corupție, lipsă de transparență, care au favorizat procese de imbogățire
rapidă a celor din cercuri le puterii, au condus la creșterea sărăciei și accentuarea inegalităților.
Dicționarele definesc democrația ca fiind guvernarea de către popor, care deține
puterea supremă și pe care și -o exercită în mod direct sau prin reprezentanții lor, aleși prin vot
liber exprimat asigurat de sistemul electoral. Fraza lui Abraham Lincoln, a rămas ca una din
cele mai simple și relevante definiții: democrația este guvernarea poporului, făcută de de popor
și pentru popor. Dicționarele de teorii politi ce definesc diferite abordări și forme ale democrație
în funcție de diversele ideologii: democrație liberală, democrație populară, democrația
reprezentativă sau indirectă, democrație directă sau participativă, social -democrația. Dacă
vrem să simplificăm, p utem spune că democrația se poate reduce la două categorii de bază:
democrația directă și democrația reprezentativă.63
În democrația directă, toți cetățenii, fără intermediari aleși sau numiți, pot participa
la procedul de luare a deciziilor publice. Însă este evident că acest sistem este practic aplicabil
doar pentru un număr relativ mic de cetățeni, cum ar fi în cadrul un ei organizații sindicale
locale, când membrii se pot întâlni să discute și să voteze prin consens sau majoritate. Modelul
democrației reprezentative / reprezentării politice se bazează pe existența liderilor și organizații

62Guillermo O`Donnell, Philippe Schmitter , Transitions from Authoritarian Rule. Tentative Conclusions about
Uncertain Democracies, The John Hopkins University Press, Blatimore and London, 1986, p. 6 .
63 Constantin Nica, Liberalismul din România: Democrația reprezentativ -parlamentară , Editura Institutului de
științe politice și relații internaționale, București, 2005 , p. 62.

care au rolul de a reprezenta int eresele societății în sistemul politic. Gama diversă de interese
este reprezentată în procesul de luare a deciziilor, iar rezultatul procesul de negociere la care
participă reprezentanții acestor interese reprezintă interesul public. 64
Democra ția este definită ca proces de negociere în care toate interesele
semnificative din societate sunt reprezentate în mod formal. Asigurarea reprezentării
intereselor celor care riscă să nu fie auziți, pentru că nu au capacitate de organizare sau nu au
un reprezentant oficial se face de organizații care își asumă această misiune în mod expres .
Sistemele democratice sunt conduse de majoritatea care votează și totdeauna apar grupuri
minoritare care nu reușesc să beneficieze de mecanismele democrației. Milio ane de oameni nu
votează niciodată într -o democrație. Milioane de oameni nu cunosc sistemele electorale,
drepturile lor de cetățeni și contribuabili, obligațiile lor de membri ai statului respectiv.
Milioane de oameni formează o zonă gri a democrațiilor, a rareori li se aude vocea și constituie
potențial spațiu de manevră pentru extremiști, șarlatani și cabotini fără substanță. Cuvintele
libertate și democrație sunt deseori folosite unul în loc de altul, dar nu sunt sinonime.
Democrația este într -adevăr un set de idei și principii despre libertate, dar înseamnă
și un set de practici și proceduri care s -au dezvoltat și clarificat în timp. Putem spune simplu
că democrația este instituționalizarea libertății. Democrația este mai mult decât u n set de reguli
și proceduri constituționale care determină cum funcționează guvernarea. Democrația se
bazează pe principiul că guvernele există ca sa -i servească pe cetățeni. Într -o societate
democratică, guvernarea este doar unul dintre elementele care c oexistă în țesătura societății
care include instituții diverse, partide politice, organizații și asociații ale societății civile.
Această diversitate este denumită pluralism și presupune existența unor grupuri
organizate și instituții, ind ependente de guvernare, care au legitimitate și autoritate proprie. Cu
alte cuvinte, putem spune că democrația este prezentă și inflorește când cetățenii și grupurile
organizate ale societății civile: se implică și își utilizează dreptul de participare la viață socială
și politică, făcându -și auzită vocea în dezbateri publice – o societate democratica sănătoasă face
gălăgie , îi percep pe cei alesi ca fiind responsabili în față cetățenilor de acțiunile lor, acceptă
nevoia de toleranță, recunosc drepturile mi norității și principiul egalității de sanse. Libertatea
de asociere este, alături de dreptul la libera exprimare, o caracteristică fundamentală a
sistemelor democratice. 65Dacă nu au dreptul de asociere și mijloacele de a forma grupuri
organizate, cetățenii sunt izolați și vulnerabili, putând deveni victime ale tiraniei autorității sau

64 John Stuart Mill, Despre guvernarea reprezentativă , Editura All, București, 2006, p. 57.
65 Cătălin Zamfir, O analiză critică a democrației , Editura Polirom, Iași, 2004, p. 36.

a sectorului privat. Formele de asociere ale societății civile au menirea de a echilibra modul de
exercitare a puterii de către instituțiile statului. Monarhia din Franța, de dinaintea revoluției era
descrisă de Tocqueville ca un regim tiranic, care centralizase puterea și atomizase individul,
interzicându -i dreptul la asociere și inaintare de petiții în numele unui grup. In societățile unde
există un istoric al libertății de a sociere, al libertății de exprimare și informare, cetățenii
desfăsoară activități independente de cele guvernamentale, nu de puține ori ajungând chiar în
situații conflictuale cu cei care dețin puterea politică sau economică. Ei sunt educați și informați
atât despre la drepturile pe care le au, cât și despre responsabilitățile puterii pe care au ales -o
pentru a -i guverna, și sunt conștienți că sfera politicilor publice depășeste cadrul partidelor
politice și a instituțiilor statului.
Oricar e ar fi însă rațiunea asocierii și modul de formare a grupurilor și organizațiilor
neguvernamentale, faptul că sunt create prin asocierea indivizilor cu probleme, interese și
obiective comune, le conferă acestora rolul de intermediar între cetețean și inst ituțiile publice
sau private, pentru a reprezenta și a servi aceste interese comune intr -un mod articulat. Peste
tot in lume participarea individuală la procesul de elaborare a politicilor publice ar fi extrem de
limitată dacă nu ar exista organizații negu vernamentale care să faciliteze reprezentarea
intereselor și să asigure promovarea acestor interese prin influențarea deciziilor publice. În
societățile democratice, organizațiile neguvernamentale constituie mecanismele eficiente prin
care cetățenii sunt r eprezentați și participă la guvernare.
Când se analizează problemele critice ale unei societăți, totdeauna se constată că
apare un proces de segmentare a populația. Din totalul publicului o parte ia contact cu un
fenomen. Din cei care au experiențe personale cu un fenomen, o parte îl identifică drept
problemă critică. Din cei care îl identifică drept problemă critică, o parte încearcă să o înțeleagă.
Din cei care încearcă să o înțeleagă o parte se mobilizează în vederea schimbării. Partici pare
înseamnă așa cum am mai menționat libertate, responsabilitate, responsabilizare, dar și
legitimitate, percepția asupra puterii autorității și a puterii proprii. Participarea este în același
timp un principiu și un instrument de a include câți mai mulț i cetățeni în procesul de influențare
a politicilor publice și promovarea schimbărilor. Participare înseamnă aprecierea și respectul
pentru diversitate, toleranță și solidaritate socială. 66
Chiar într -o societate democratică există întotdea una grupuri sociale dezavantajate
care nu beneficiază de valorile democrației, de redistribuirea resurselor financiare și de șanse
egale de dezvoltare. Experiența unor societăți mai bogate și mai stabile dec ât a noastră ne arată

66 Idem, p. 46 -48.

că statul are forțe și resu rse limitate. Administrația publică centrală și locală abia rezolvă, cu
resurse niciodată suficiente, problemele colective fundamentale: apărarea, securitatea internă,
serviciile publice naționale de educație și sănătate, reglementarea vieții sociale, poli tice,
economice, protecția socială a pensionarilor și șomerilor și alte responsabilități constituționale.
Desigur că fenomenele negative care apar in democrație și în economia de piață, generate și de
mentalități opace pot într -adevăr să fie analizate și uneori rezolvate de chiar autoritatile publice
Societatea civilă, are rolul de a atrage atenția statului asupra neglijării unora dintre îndatoririle
sale, asupra încă lcării cu sau fără intenție a unor drepturi legitime ale cetățenilor săi, mai ales
ale celor aparținând grupurilor dezavantajate . Organizațiile societății civile sunt cele care pot
contribui la creșterea nivelului de notorietate a problemelor colectând dat e, informații,
mobilizând resursele necesare, propunând soluții de rezolvare a acestor probleme și influențând
autoritățile publice în formularea politicilor publice și selectarea soluțiilor adecvate.
Participarea este instrumentul cel mai important in inițierea, informarea și
promovarea schimbărilor. Dacă politicile publice doresc să influențeze guvernarea pentru a
rezolva problemele critice și a crește nivelul de notorietate a problemelor, atunci ar putea să
includă activități care urmăres c construirea și consolidarea mecanismelor care asigură
participarea cetățenilor și stimularea implicării active și directe a acestora cum ar fi de exemplu:
– Dezvoltarea componen ței de participare a beneficiarilor și cetățenilor din cadrul cadrul
strateg iei de influențare a guvernării ;
– Dezvoltarea de programe de instruire, informare și motivare pentru exprimarea opiniilor care
vizează schimbarea modului în care cetățenii/ beneficiarii percep puterea și rolul lor în relație
cu aceasta și increderea în f orțele proprii ;
– Inițierea sau implicarea în activități de colectare date, consultare polulație, cercetare și
elaborare studii privind problemele existente și oportunitățile de dezvoltare ;
– Implicarea mass -mediei in programele de educare și informare sau dezbaterile publice .67
Consolidarea democrației este un proces continuu. Politicile publice pot integra in
programele de influențare a guvernării următoarele tipuri de activități:
– Programe de monitorizarea democrației și bunei guvernări ;
– Programe care să urmărească creșterea transparenței procesului de luare a deciziilor de interes
public și asumarea raspunderii privind deciziile de interes public ;

67 Nicolae Rață, Advocacy și influențarea politicilor publice , Un ghid pentru organizațiile neguvernamentale,
p. 12.

– Inițierea și implicare în procese participative care urmăresc îmbunătățirea calității și
legitimității deciziilor publice prin elaborarea de soluții și propuneri cu implicarea diectă a
reprezentanților societății civile și a cetățenilor ;
– Studii de evaluare a impactului diverselor decizii, programe sau politici publice și analiza
exante a pr opunerilor de programe /politici .68

Într-o societate democratică, guvernarea este doar unul dintre elementele care
coexistă în țesătura societății care include instituții diverse, partide politice, organizații și
asociații ale societății civile. Democrație a adus libertatea de exprimare a id eilor și diferențelor,
libertatea de dezvoltare individuală, încurajarea creativității și competiției, ceea ce înseamnă
conflicte și diferențe. În Romania și societățile aflate în tranziție, la aceste conflicte se adaugă
cele moștenite din perioada comunis tă și cele create de schimbările tranziției, adică mai multe
diferențe între indivizi și grupuri .
Democrația este prezentă și înflorește când cetățenii și grupurile organizate ale
societății civile: se implică și își utilizează dreptul de pa rticipare la viață socială și politică,
făcându -și auzită vocea în dezbateri publice – o societate democratica sănătoasă face “gălăgie”
o îi percep pe cei alesi ca fiind responsabili în față cetățenilor de acțiunile lor, acceptă nevoia
de toleranță, recunos c drepturile minorității și principiul egalității de șanse
Gabriel Almond, ne precizeaza în unul din capitolele lucr ării sale modul în care
oamenii particip ă la via ța politica ă. El considera ă că rolul ceta țenilor este de doua feluri: de
supunere și cel parohial , rareori el foloseste rolul de ce tățean ca fiind prioritar în politica. „Tot
ceea ce este necesar pentru salvare este con ținut în dou ă virtu ți, credin ța în Christos
și supunerea față de lege”.
În urma unor sondaje, Almond a constatat c ă politica nu reprezint ă o importan ță
deosebit ă în via ța oamenilor, deoarece la o întrebare general ă ce le -a fost adresat ă, despre ce
îi preocup ă, despre grijile lor, majoritatea oamenilor au men ționat probleme de familie,
economice, slujbe și mai putin politice.
Ca și om supus competen ța lui variaz ă, dar va r ămâne tot o „competen ța supus ă”.69 El
nu va incerca sa schimbe sau sa influen țeze deciziile guvernamentale dar va încerca s ă
mediteze, daca a fost tratat ă cum se cuvine odat ă ce decizie a fost luat ă. Pentru a putea influen ța

68 Idem , p. 13 -14.
69 Gabriel A. Almond , Sidney Verba, Cultura civica, Editura DuStyle, Bucure ști, 1996, p. 143.

anumite decizii, cet ățenii trebuie sa fie competen ți prin informa ție, pentru a ști ce trebuie să
facă. .
Chiar dacă cet ățenii particip ă pentru facerea, schimbarea unei legi, asta nu înseamn ă că
ei nu trebuie s ă se supun ă legii, ci dimpotriv ă se supune pentru că el are obliga ția de a se supune
tocmai din pricina particip ării sale. Mul ți cetățeni consider ă că dacă plătesc taxele fa ță de stat,
merg la vot atunci c ând sunt chema ți sunt și cetățeni buni, dar acest lucru este total greșit, un
bun cet ățean trebuie s ă se implice activ în via ța politic ă, să participe la dezbateri, la luarea
deciziilo r locale c ât și la cele guvernamentale. Un ingredient esen țial al unei democra ții
satisf ăcătoare este c ă o propor ție considerabil ă a cetățenilor ar trebui sa contribuie la experien ța
particip ării active , la ocupa țiile grupurilor mici ce se autoguverneaz ă, fie în conexiune cu
guvern ământul local, sindicate, cooperative, fie în alte forme de activitate. Cea mai înalta form ă
a particip ării democratice o reprezint ă votul cet ățenilor și tot cet ățeanul joac ă un rol influent în
luarea deciziilor.70
Democra ția participativ ă este definit ă ca relația dintre alegatori (c etățeni) și ales
(reprezentant, consilieri, politicieni). Democra ția participativ ă înseamn ă apropierea
autorit ăților de cet ățeni pentru o consultare mai eficient ă în luarea anumitor decizii, proiecte,
legi, etc.71
Giovanni Sartori aproprie democra ția participativ ă de alte no țiuni mai clare :
democra ția direct ă, democ rația prin referendum, democra ția electoral ă, democra ția
reprezentativ ă. Democra ția participativ ă const ă în consultarea cet ățenilor de fiecare dat ă când
este necesar ă luarea unei decizi. Cet ățenii ar trebui întreba ți de problemele cu care se confrunt ă,
și să participe la luarea deciziilor, nu doar la vot.
Un document al Consiliului Europei a arătat că implicarea cet ățenilor la via ța
comunit ății locale și democratice exist ă dacă pe cet ățeni îi afectez ă în mod direct o problem ă
sau dac ă cred c ă este necesar ă interven ția lor. Particip ările cet ățenilor sunt diferite de la o țară
la alta, iar aceste tendin țe relev ă că este necesar ca fiecare stat s ă supravegheze calitatea
particip ării și să aduc ă programe destinate s ă răspund ă nevoilor cet ățenilor .72
Un astfel de exemplu de democrație participativă se întâlnește într -unul din orașele
României și anume în Cluj. Cluj -Napoca este primul ora ș din Romania care vine mai aproape
de cet ățeni folosind tehnologia online. Mai exact, Prim ăria Cluj -Napoca i și propune s ă

70 James Bryce, Modern Democracies , New York, 1921, I, p. 132.
71 Institutul pentru Democra ție Participativ ă Euro Qvorum , www. qvorum.ro .
72 Horia Irimia , Consultarea cet ățenilor și democra ția local ă, Editura Mirton, Timosoara, 2005, p.126.

implementeze bugetarea participativ ă cu ajutorul tehnologiei (online). Astfel, clujenii vor
decide cum vor fi cheltui ți o parte din banii pe care i -au achitat prin impozite și taxe locale.
Consiliul local Cluj -Napoca va aloca o sum ă de bani, în tre 1 milion și 4 milioane de
euro, pentru proiecte pe care cet ățenii s ă le propun ă în vederea dezvolt ării și moderniz ării
orașului, pe diverse domenii: parcuri/spa ții verzi/ locuri de joac ă; străzi/alei/trotuare; puncte
gospod ărești/deșeuri; spa ții public e; clădiri publice și modernizarea de școli etc.73
Tendin țele care marcheaz ă participarea cet ățenilor sunt legate de i mpactul noilor
tehnologii de informare și de comunicare , internet, televiziune prin cablu sau satelit, telefonie
mobil ă etc. Ele furnizeaz ă cetățenilor informa ții astfel ca ei s ă se poat ă pronun ța într-un mod
obiectiv asupra unor dezbateri sau a unor decizii parlamentare, sau s ă facă propuneri
pentru modificarea unor acte normative . Mijloacele tehnologice pot influen ța modul de
acțiune a cet ățenilor în procesul de aleger e, impactul schimb ării structurilor de pia ță a
muncii și creșterea economic ă, economia modern ă solicit ă o for ță de munc ă mai instruit ă, o
mai mare participare a femeilor la via ța profesional ă. Marshall precizează că o rice discu ție
despre cet ățenie este implicit o discu ție despre egalitate și inegalitate politic ă.
Biroul de Democrație Participativă Locală face parte din cadrul Centrului de Informații
pentru Cetățeni/ Direcția Transparență Deciz ională și Relații Publice. Cadrul legislativ
aplicabil activităților specifice biroului este reprezentat de: Legea nr.52/2003 privind
transparența decizională, O.G. nr.27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a
petițiilor . Biroul Democrație Participativă Locală – centrele de cartier a fost înființat în anul
2006, după modelul francez de la Villeneuve d’Ascq, oraș înfrățit cu Municipiul Iași. Atributul
principal al biroului este încurajarea democrației participative. Înființarea centrelor de cartier
face parte dintr -o strategie de implicare a cetățenilor în viața comunității, în găsirea de soluții
optime pentru îmbunătățirea serviciilor publice. Atribuțiile principale ala centrelor de cartier
vizează aducerea administrației cât mai aproape de cetățean, reprezentând un exemplu de
descentralizare a serviciilor dar în același timp și de eficiență și promptitudine.
Biroul de democrație participativă locală de la nivelul Primăriei Iași are următoarele
atribuții:
– informarea și asistarea cetățenilor în mod direct, în scris, prin telefon, pe email și prin
materiale informative pentru rezolvarea problemelor ce țin de administrația publică locală (în
conformitate cu prevederile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de inter es
public);

73 Primăria Cluj -Napoca, http://www.primariaclujnapoca.ro/ .

– primirea, înregistrarea și monitorizarea petițiilor (conform O.G. nr. 27/2002);
– aplicarea prevederilor Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională;
– îndrumarea cetățenilor spre instituțiile și organizațiile abilitate să -i ajute, pen tru probleme ce
nu sunt sub controlul autorității locale;
– operarea unui telefon dedicat sesizărilor și reclamațiilor cetățenilor din cartierele arondate
centrului, gestionarea apelurilor și rezolvarea urgentă a problemelor cetățenilor cu sprijinul
celorl alte departamente ale primăriei;
– primirea, gestionarea și monitorizarea propunerilor stabilite de consiliul de cartier;
– asigurarea înscrierii la audiențele primarului, viceprimarilor și secretarului municipiului;
– încasarea taxelor și impozitelor loca le.74

În toate domeniile din societate, ritmul schimbărilor, amplitudinea acestora, precum și
imprevizibilitatea absolută a problemelor cu care se confruntă omenirea impun dezvoltarea și
cultivarea competențelor și abilităților care să permită celui supu s provocărilor să fie capabil
de permanentă adaptare. Internetul, computerele, tabletele, telefoanele inteligente, Facebook –
ul, Twitter -ul, Youtube -ul, site -urile comerciale, de educație sau de socializare au transformat
cultura și economia întregii lumi. Educația este chemată astăzi să șlefuiască talentul personal
al celui școlit, să -i transfere valorile de referință pentru consolidarea caracterului, să -i dezvolte
capacitățile creative. Inteligența mamă este cea mai importantă resursă a țării, în același t imp
singura inepuizabilă. Lumea este modelată de inteligența mamă prin ideile dezvoltate prin
cultură, prin creația științifică și tehnică, prin capacitatea umană de a înțelege, a interpreta și a
crea lumea în care trăim.
Educația trebuie să fie: captiva ntă, continuă și coerentă. Captivantă poate sa devină
pentru cei școliți prin contactul cu lumea reală, centrată pe „a face”, în totală concordanță cu
„a ști”, pentru a motiva și a interesa elevul și studentul aflat în procesul de învățare. Continuă
— păstrarea interesului și a motivației pe toată durata școlarizării, de la ciclul primar și până la
finalizarea studiilor superioare. Coerentă — prin viziunea care să asume un mesaj consistent la
nivel național, să asigure o abordare integrată, cu infrastructur ă bazată pe tehnologiile moderne,
la toate nivelurile de învățământ, și să aibă o abordare de tip antreprenoriat, cu accent pe
creativitate și inovare. Nu în ultimul rând, trebuie să stimuleze și să asigure continuitatea
abordărilor și prin activitățile ex tracurriculare și interdisciplinare relevante. Implementarea
principiului egalității de șanse în educație, îmbunătățirea performanțelor educaționale,

74 Primăria Municipiului Iași , www.primaria -iasi.ro .

abilităților și competențelor tuturor copiilor și tinerilor, prin accesul la un sistem de educație
de cali tate, relevant și incluziv, sunt cheia pentru creștere economică și prosperitate. În
condițiile unui declin demografic accentuat, reducerea abandonului școlar, care a atins cote
îngrijorătoare și este în creștere, a devenit crucială pentru dezvoltarea sust enabilă a României,
permițând valorificarea potențialului fiecărui copil. Crearea de noi locuri de muncă, creșterea
gradului de ocupare, mai ales în rândul tinerilor, astfel încât aceștia să poată avea o viață
profesională și personală împlinită, pot fi r ealizate numai printr -un învățământ ancorat în
realitățile pieței muncii, care, pe lângă competențele profesionale, pune accent pe spiritul
antreprenorial și competențele socio -emoționale, precum și prin promovarea învățării pe tot
parcursul vieții.
Nu în ultimul rând, avem în vedere creșterea prestigiului internațional al României, prin
valorificarea potențialului domeniului educației și cercetării, spre exemplu, prin sprijinirea
tinerilor care pot face performanță, precum și prin internaționalizarea un iversităților românești.
Este absolut necesară creșterea alocărilor bugetare, pe măsura importanței domeniilor educației
și cercetării științifice pentru dezvoltarea României moderne, astfel încât să poată fi atinse
obiectivele propuse. Eficiența intervenț iilor, în ceea ce privește atât rezultatele obținute, cât și
resursele investite, nu poate fi atinsă decât prin elaborarea unor politici publice integrate, între
domeniul educației, sănătății și cel social75
În decursul ultimelor decenii toate țãrile europ ene au încercat s ă răspund ă la noile
provoc ări și exigențe prin reforme ale sistemelor educative la sca ră național ă, căutând un
echilibru just între principiile de calitate, eficacitate, diversitate, echitate, precum și între
competențele administrației ce ntrale și celei locale și autonomia fiec ărei instituții de
învățământ . .76
Toate aceste reforme s -au axat pe c âteva direcții specifice, care se pot rezuma la
următoarele: reorientarea programelor și obiectivelor educației spre rezultatele așteptate în
cadrul diverselor procese educative, în termeni de cunoștințe, competențe și capacit ăți;
egalitatea de șanse în materie de acces la educație și inserția activ ă în sistemul educativ;
descentralizarea și autonomia instituțiilor educative; orientarea instituțiilor educative c ătre
exigențele mediului lor specific; ameliorarea calit ății educației, elaborarea modalit ăților de
evaluare a fiecãrui elev sau student, cadr u didactic, a instituției de învãțãmînt, precum și a
sistemului în ansamblu (la scarã naționalã) și redefinirea rolului inspecției; statutul și formarea

75 Ciprian Fartușnic, Nicolae Toderaș, Ana -Maria Stăvaru , Dezvoltarea politicilor pub lice în domeniul
învățământului superior – ghid, Higher Education Evidence.
76 EXTRAS DIN MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, PARTEA I, Nr. 496/29.VI.2017 .

cadrelor didactice, avînd în vedere cã acestea sînt factorii esențiali ai promovãrii reformelor;
finanț area educației și instruirii sub diferitele sale forme.
Politicile educaționale reprezintă direcțiile strategice de dezvoltare a sistemului
educațional și cuprind legi și normative aplicate în practică prin metodologii, controlate și
monitorizate, iar în final evaluate prin studiu de impact. Politicile educaționale sunt strategii
coerente, realizate pe baza unor studii de analiză, sinteză, diagnoză și prognoză specifice
mediului educațional de la toate nivelele.
Multe din politicile educaționale adopta te de Ministerul Educației, Cercetării,
Tineretului și Sportului se înscriu în programe de anvergură europeană sau mondială, înscriind
țara noastră pe coordonatele globalizării, mai ales după aderarea României la Uniunea
Europeană. Din 2007 și până în prez ent, Ministerul Educației Naționale a implementat mai
multe tipuri de politici educaționale, cum sunt: strategia postaderare, implementarea strategiilor
de educație permanentă, strategia privind dezvoltarea învătământului preuniversitar în perioada
2001 -2004, cu replanificarea prospectivă până în 2010, strategia națională pentru învățământ
terțiar 2015 – 2020, strategia de descentralizare a învățământului și altele. Aceste documente de
politici au fost dezbătute în ședințe de guvern, adoptate prin ordine de ministru, au fost
implementate prin documente strategice și aplicate sub formă de planuri de acțiune pe termen
mediu sau lung. Cadrul legislativ este esențial atât pentru adoptarea acestor direcții de
dezvoltare ale sistemului, cât și pentru implementarea și corelarea cu altele aflate deja în
derulare. La nivelul Ministerului Educației Naționale există organisme care au ca obiect de
activitate aceste politici educaționale: Direcția de Politici și Strategii Educaționale, Direcția
Generală de Management a Înv ățământului Preuniversitar și Institutul de Științe ale Educației,
care are următoarele domenii de expertiză – strategii de stimulare a participării la educație,
strategii de dezvoltare a resurselor umane, evaluarea sistemului de educație, educația grupuri lor
dezavantajate și educația în mediul rural. 77
Pentru ca impactul acestor politici educaționale să fie cât mai bun, adunând astfel
informații privind reacția la implementare, s -a decis ca pentru unele strategii să se acționeze
doar în anumite zone sau u nități școlare, astfel au fost selecționate județele pilot și școlile pilot.
Sistemul de învățământ românesc , democrația reprezentativă se află în continuă
schimbare și îmbunătățire pe diversele domenii și nivele, în conformitate cu schimbările de
ordin e conomic, social, politic și cultural din societate , măsuri și schimbări ce se realizează
pentru a modifica în bine comportamentul cetățeanului .

77 Programul de Guvernare 2017 -2020 , București, 2017.