Ca spirit, ca viziune poetică, Nichita este un romantic d e factură modernă care poate fi [602889]

1

CAPITOLUL 2. METAMORFOZELE IUBIRII LA NICHITA STĂNESCU

Ca spirit, ca viziune poetică, Nichita este un romantic d e factură modernă care poate fi
înțeles dincolo de imanența cuvintelor, deoarece fondul latent al po eziei sale este o bogăție ce se
lasă în afara timpului, explorată.
Poezia sa este un li mbaj ce se dezvoltă în același t imp cu viața sa,pornind de la o
exprimare metaforică, spre o tot mai profundă abstractizare, către apogeul vieții sale. Dacă am
dori să citim în lirica stănesciană doar o descriere a lumii, a realității obiective, atunci e a proape
exclus ca la primul contact să nu ne simțim șoca ți și chiar frustrați. (De aici opacitatea unei părți
a criticii literare, într-o primă etapă, î n fața poeziei stănesciene). Nu lumea se caracterizează prin
transparență și vibrație sonoră, ci el este acela care prin gestică , privire și mai ales prin elanul
interior, împrumută existe nță vie unui univers care pare în sine indiferent, lipsit de inițiativ ă.
Lumea exterioară este constrâ nsă să se plieze voințe i de explorare lucidă a unuia care face
abstracție de ea ca univers afectiv, posibil; el este cel care o dăruiește cu sentimente, cu
emoții,violându -i construirile sau î nsuflețindu -le, potrivit impulsurilor imperioase ale ființei. O
voință de spargere a universului dat, știut (observată deja de E.Papu.Viața românească nr.3,
1966) ne întâmpină,ca și o vizionare lucidă a sentimentului concomitent cu trăirea lui. Nu
sentimentul trăit nediferențiat îl exprimă poet ul(iubirea;ca atare), ci sensul iubirii; altfel spus,
dinamica interioar ă a sentimentului conștient, ipostazele sale, motivul său.
Obsesiile personale, care îl vor însoți aproape toată viața, își fac simțită prezența în toate
poeziile sale. Caii apar murind, stările de conștiință sunt un timp oprit (pădure arsă), l inii, uneori
frânte, o peisagistică ,când terestră ,când acvatică ,ploaia ,lei i,iubirea care îmbracă toate lucrurile
și se manifestă prin ele, ca în poemul "O viziune a păcii" (" Eu te iubesc cu dragostea ochiului/
Pentru ochiul lui geamăn,/ Cu dragostea m âinii pentru cealaltă mână,/ Cu dragostea
gândurilor/ Pentru cuvintele în care se scufundă întocmai…" ), corpul uman, asexuat, zidurile,
somnul, forme geometrice și astrale pseudo -științifice, toate sunt teme și motive, pentru care
Nichita își va frânge în mijlocul inimii, de multe ori, propriile neliniști sau bucurii nesperate.
Resimțim sonorități romantice sau simboliste (" Cădeau fulgi negri/ Ardea orașu -n
depărtări de fum/ Ardea sub avioane rugu -i rece/ De ce te -au ars, pădure -n fald de scrum/ Și
peste tine luna nu mai trece?/ Pădure arsă" ), dar curând poemele se personalizează și ceea ce

2
este acum numai un joc la nivel stilistic, o căutare a cuvântului poetic metaforizat, care să
elibereze entuziasmul exuberant și adolescentimea al celui ce a zărit „pământul” poeziei, între
ape numai ea era pământ, nu trădează încă profunzimea ideatică și nici viziunea aproape
„ascetică” (din punct de vedere stilistic) de mai târziu,dar anunță obsesia matematizării,
atomizării sau a geometrizării limbajului ("Doar zorii albi se rote sc liniștit, idolatru/ Și gândul
crește -n cercuri/ Sonorizând copacii/ Câte doi/ Câte patru/ Cântec de iarnă/ O, prin fereastra
deschisă aud/ Sirenele locomotivelor cum și -aruncă/ Săgețile paralele/ Pentru liniștea,
somnului/ Tăcerea se izbește de trunchiuri, se-ncrucișează / Soarele rupe orizontul în două/
Soarele saltă din lucruri, strigând/ Clatină muchiile surde și grave/ O călărire în zori").
Metafora își caută concretețea inefabilului,a realită ții interioare,care îș i cere cu înfrigurare
cuvântul pereche, care își caută cuvânt în care să existe, să-și permanentizeze și în conștiință
realitatea prea vie,c a o exagerare a sentimentului până la hiperbolizarea eului.
Ceea ce se putea numi, în Sensul iubirii , urmărindu -se modul specific de structurare a
lumii obiectelor, poetică a reverberației ori a răsfrîngerii luminoase, e continuat și dezvoltat în O
viziune a sentimentelor , dar cu unele semnificative deplasări de accent. Modelul nației dinamice
interobiectu ale rămâne fundamental același, adică ordonâ ndu-se pe schema: impuls initial
(lovire, izbire, șoc,etc.) al unui obiect sursă de energie către un alt obiect pus în stare vibratorie,
care își propagă, la râ ndul său, unele dinamizînd spațiul ambiant, sau le î ntoarce spre sursa
inițială cu un efect ampli ficat. Eul poetic câ știgase deja o poziți e centrală căci odată trezit de o
atingere exterioară într -o lume cu elementele de rezonanță, el devine esențialul nucleu ce
concentrează , generează ori primeș te spre amplificare vibrațiile, reflexele și ecourile uni versului
obiectual.
Adeseori, încă în prima carte, inițiativa aparținea chiar subiectului, încât sintagme de
tipul : „c -un gind foșnesc toți arborii mai puri,sau:„și gîndul crește -n cerc uri sonorizînd copacii;
puteau fi reținute ca exemplare pentru definir ea acestei relații.
O viziune a sentimentelor accentuează tocmai asupra ipostazi erii eului în poziție centrală,
subiectul afirmându -se ca focar de energie afectivă și ca atar e, agent decisiv în procesul genetic
al viziunii. E interesant de observat că, la fel ca în cele câ teva poeme reprezentative din primul
volum, momentul descoperirii de sine în univers este iarăși cel al trezirii, provocată însă, de data

3
aceasta, nu atâ t de un impuls din afară, ci de brusca revelație a lumii lăuntrice într -o clipă
privilegiată, cu adevărat inaugurată, trăită de aceea cu uimire, ca o surpriză :

"Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubește
și iată, m -am trezit
că lucruril e sunt atâ t de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.
E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
și iată -mă, fără să dorm
aievea văd zeii de fildeș . . ."
(Vârsta de aur a dragostei)

Nu altfel stau lucrurile în Leoaică tînără, iubirea unde caracterul instantaneu al
manifestării sentimentului capătă o pregnantă expresie metaforic -emblematică:
„Leoai că tâ nără, iubirea
Mi-a sărit în față.
Mă pâ ndise -n încordare
Mai demult,
Colții albi mi i -a înfipt în față,
M-a muș cat leoaica azi de față".
Și tot așa, de exemplu în îmbrățișare , mișcarea inițială e echivalentă din nou cu o at ingere
aici a privirilor cu un șoc ce marchează o schimbare radicală,un nou început:
„Cînd ne -am zărit,aerul dintre noi
Și-a aruncat dintr -o dată imaginea
copacilor,indiferenți și goi,
Pe care -o lăsa să -l străbată.

4
Vibrația, ecoul, reflexia luminoasă din prima carte apar î n noul spațiu poetic ca efecte,
aproape în exclusivitate, ale mobilizării afective a subiect ului sau a cuplului. Acea clipă de
excepție, întemeietoare a unei noi durate, se definește ca moment pozitiv perturbator al ordinii
spațio -temporale constituite, inaugurând un timp și un spațiu al absolutei disponibilități, făcînd
posibilă ipostazierea cva si-demiurgică a eului.
Forță acaparatoare, dominantă, cu imense capacități de transfigurare, erosul a duce și
menține ființa în permanentă stare de grație. El provoacă, odată cu mișcarea metamorfozelor
lăuntrice (orientată î n unicul sens al purificării,al eliberării de ine rția materiei și de capacitatea
ei) și o dinamică a metamorfozelor cosmice, modelată conform a celei geometrii circulare și în
trepte , schițată deja în Sensul iubirii ,m ișcare al cărei centru generator este eul și care se
transmite în unde succesive, mai intense ori mai slabe în funcție de tăria impulsurilor interioare,
printr -o declanșare bruscă, cu consecințe imediate asupra exteriorului:
„Și deodată în jurul meu, natura
Se făcu un cerc de -a dura,
Când mai larg,când mai aproape,
Ca o strângere de ape.
Și privirea -n sus țâșni,
Curcubeu tăiat în două,
Și auzul o -ntâlni,
Tocmai lângă ciocâ rlii.”
În câteva rînduri, funcția transfiguratoare a emoție i este direct tradusă, printr -o
metaforizare sumară, ca o emanație materială, colorând în momente diverse lumea
înconjurătoare ori deformâ nd-o, printr -o mișcare ritmic -alternativă, contrastantă, urmând
diagrama acelorași impulsuri succesive, momentane ce osci lează între puncte de maximă și
minimă intensitate :
„O emoție plutea
Peste plajă, peste mine.
Colora,decolora
Cu cinci feluri de lumine
Bărcile, lovind în scoici ”.

5
sau:
„lăsai în voie să -mi plutească -n jururi
Emoția cea schimbătoare de contururi,
Mereu crescâ ndă, descrescâ ndă pururi. ”
Asemenea versuri schematizează la extrem însăși ideea unui univ ers ca „viziune a
sentimentelor” un univers ce există pentru a fi necontenit obiectul unui asediu sui generis al
tensiunilor spirituale și afective ale subiectului: o lume văzută pr in sentiment, impregnată de
afectiv itate, asimilată și modelată de o dinamică decisă de eros.
Nichita Stănescu este astfel în egală măsură un poet al acț iunii transfiguratoare a lumii, al
preschimbării ei cum spunea Rilke în „ inima nevăzută “ , în noi înșine și al spectacolului unui
univers ce se confundă cu acel spațiu lăuntric făc ut vizibil prin forța verbului.
Poezia sa nu va fi aproape niciodată un discurs despre ceea ce este dat, ci unul prin care
subiectul include pe sine în univers și include universul în sine, pentru a -l reda altfel, după ce
din incidența și interferența celor două spații rezu ltă o realitate ambiguă, în care „subiectul" și
„obiectivul", „realul" și „irealul" fac corp comun. S-ar putea spune chiar că demersu l
fundamental, descifrabil și în o viziune a sent imentelor, este unul anabasic, de înaintare, de
expansiune și treptată cucerire , anexare a exteriorului, de marc are a lui de către prezența
modelatoare a eului.
Lumea există at ât câ t poate fi cuprinsă între f rontierele mereu mișcătoare ale
subiectivității:
„Mă gîndeam pînă la orizont
Și chiar izbuti sem să mă gîndesc pâ nă la soare …”
ori în strînsă dependență de tensiunea lăuntrică :
„Eram atît de atent
Încît se strîngea -n cupole amia za,
Iar sunetele înghețau în jurul meu
Prefăc \ndu-se-n stîlpi răsuciți ”.
O poezie precum "Lauda omului" propune chiar la nivel oa recum programatic, o
pluralitate a perspectivelor cunoașterii și interpretării lumii ca asimi lare substanțială, dependentă

6
de punctul de ved ere al subiectului contemplator, c eea ce în ca rtea de recitire, poetul va numi
„cedarea reciprocă a specificului ", ca mișcare definitorie pentru poezie:
„Din punctul de vedere al copacilor,
Soarele -i o dungă de căldură,
Oamenii o e moție copleșitoare….
Din punctu l de vedere al pietrelor,
Soarele -i o piatră căzătoare,
Oamenii -s o lină apăsare..
Din puncul de vedere al aerului,
Soarele -i un aer plin de păsări".
Dar, dincolo de aceste luări de poziție mai mult sau mai pu țin explicite, mai semnificativă
ni se pare o anume structurare a spațiului vizionar, organizat aici, în majorita tea poemelor, ca
spațiu desfășu rat între doi poli de tensiune. Nu e nevoie să căutăm prea mult pentru a observa că
poetul își c onstruiește câmp ul viziunii sub semnul unei tensiuni bipolare: tensiune a
sentimentelor vizualizate, linii de forță pornind dinspre extremele reprezentate de membrii
cuplului un eu și un tu conjug ându-și fluxurile de energie într -un spațiu de întâ lnire și
confruntare ce c oncentrează u n maximum de intensitate, generând acea „ scânteie revelatoare"
capabilă să producă mutațiile cele mai surprinzătoare, o adevărată alchimie interioară și a lumii
din afară. Poetul numește el însuș i evenimentul revelator ca pe o iluminare: în fa ța obiectelor
enigmatice ale universului se produce, printr -o încordare a tuturor forțelor spiritului, acea
„revelație de o clipă a invizibilului ” .Eul devine atunci un fel de oglindă a lumii întregi, organ al
unui auz extins la scară cosmică, nucleu, încă o dată, de energii luminoase și sonore :
"Mă uit in dreapta și -n stângă,
cu mine însumi mă uit,
folosindu -mă ca o privire".
În final, această exclamație marchează clipa descoperirii, depășirea enigmaticului, totala
permea bilitate la înțelesur ile lumii:
„Voi,lucruri,sfinxuri mișcătoare,
Și tu ,iluminare"

7
Cu atât mai mult „iluminarea"câ știgă în intensitate în spaț iul pe care l -am numit bipolar,
intersubiectiv. Dublul impuls erotic are drept conseci nță dinamizarea în profunzime a
„substanței" spațio -temporale, eliberarea de inerție, provocarea uno r radicale mutații în structura
realului:
"Când ne -am vă zut, aerul dintre noi
și-a aruncat dintr -odată
imagin ea copacilor indiferenți și goi
pe care -o lăsa să -l străbată.
Oh, ne -am zvârlit, strigâ ndu-ne pe nume,
unul spre celălalt, și-atât de iute,
că timpul s e turti -ntre piepturile noastre
și ora, lovită ,se sparse -n minute."
(Îmbrățișarea)
Unei identice scheme de geometrizare a spațiului poe tic i se supune poemul "Poveste
sentimentală" , unde câ mpul tensional intersubiectiv este din nou unul al transfigurării, de data
aceasta prin cuvânt, prin discursul purtător al energiilor erosului, ce reactualizează tocmai în
virtutea forței sale de purificare, un timp și un spațiu al ob ârșiilor universului:
„Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine a orei, tu
La cealaltă,
Ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
Înainte și înapoi.
Vîrtejul lor putea fi aproape zărit. . .
Cuvintele se roteau,se ro teau între noi,înainte și înapoi
Și,cu cât ne iubeam mai mult,cu atât
Repetau,într -un vârtej aproape văzut,
Structura materiei de la -nceput".
sau aceste versuri ce nu fac excepție nici ele de la modelul amintit:
„Doar chipul tău prelung,iubito,

8
Lasă -l,așa cum este răzimat
Între două bătăi ale inimii mele,
Ca între tigru și elefant".
(Sunt un om viu).
În ultimă instanță,timpul și spațiul,stăpînite și dinamiza te de eros printr -o radioscopie sui
generis a obiectelor ce le populează câ știgă, așada r, dimensiuni le și atributele unui spațiu și timp
edenice. Nichita Stănescu repune astfel în circulație, cu mijloace specifice, mitul vârstei d e aur a
omenirii, care este în poezia sa „vârsta de aur a dragostei".
Ceea ce frapează î n acest univers ca și paradisiac este luminozitatea, limpezimea,
transparența. Relația interobiectuală se manifestă de altfel ca tensiune, ca flux de energie afectivă
(luminoasă,sonoră) străbătând lucruril ,sau cum ar spune Bacovia „sonorizând orice atom d ar și
iluminându -l". De aceea „paradisul " lui Ni chita Stănescu este în primul rând un loc al iluminării
interne a materiei, al profundei ei dinamizări. Iar dacă am vorbi t aici despre o declanșare a
procesului de metamorfoză sub acțiunea erosului (ca lumină și sunet), aceasta are loc, practic,
într-un singur sens: acela al eliberării de material și opac, al realizării imponderabilității și
transparenței, iar în celălalt plan al reprezentărilor preferate de poet, efect al sonorizării
armonioase, al muzicaliză rii lucrurilor.
La fel ca în poemul "Dimineață marină" („Mă ridicam din somn ca din mare . . . ") și în
atâtea alte texte din Sensul iubirii , în noua carte regăsim mișcarea ascensional ă asociată cu
distanțarea de adâncul marin,de mediul acvatic .
Lirica lui Nichita Stănescu refuză dintru înce put dependența față de cosmosul elementar,
impunâ nd libera inițiativă a eului: un eu fără trecut, ce nu se înscrie deci într -un continuu
temporal în creștere organică, ci trăiește în mutația brus că, marcată de întreruperi, de fluxuri și
refluxuri, de plinuri și goluri, a instantaneului.
Edenul viziunii sentimentelor circumscrie tocma i un asemenea spațiu și timp al
metamorfozelor, provocate cum am încercat să arătăm de i mpulsurile transfiguratoare ale
erosului , în câmpul tensional inter -subiectiv, tensiune în primul râ nd a privirii, emanație de
fluide luminoase și muzicale, având drept rezultat „iluminarea".
"Și viața mea se iluminează
sub ochiul tău verde la amiază,

9
cenușiu ca pamântul,la amurg.
Oho, alerg și salt și curg".
(Viața mea se iluminează)

sau:
„Când vorbeai ,glasul tău ucidea fantome
Și bătaia inimii mele îți dădea ocol
Ca o planetă ce -ntârzie.
De fiecare dată este vorba însă de o „ întâmplare bi necuvîntată" de momentul de excepție,
revelator. Desfășurată pe asemenea coordonate, reveria lui Nichita Stănescu nu poate fi
imaginată decâ t ca moment posterior acțiunii ofensive a subiectului,inițialului șoc asupra
obiectelor. Și, de altfel, plenitudinea vizionară e atinsă întotdeauna doar între fron tierele celor
două euri intrate în rezonanță:
„E un dans iubito, al sentimentelor,
Zeițe ale aerului dintre noi doi"
(Vîrsta de aur a dragostei).
sau, în "Poetul și dragostea" , unde privirea realizează acea „ radiografie" a obiec telor,
generatoare de „ viziuni":
"Și prelungi privirile î ți trec
chiar prin zidul greu și prin l acale,
și se-opresc la piatra unui chip mereu,
cu sprâncenele -mbinate.
Se petrec atunci întreceri, lupte
și răpiri imaginare,
ora se înclină ,bate
cu secunde tot mai rare…"
Dar poate că poemul cel mai caracteristic pentru definirea specificului viziunii
sentimentelor este Amfion constructorul . Mitul antic al câ ntărețul ui întemeind cetatea prin forța
verbului este aici modelat după tiparul pe care am încercat să -l degajăm până acum. Discursul

10
poetic se constituie în raza tensiunii afective, ca expresie a unei dinamici spiritual -imaginative
declanșa te de eros lume lăuntrică invadând lumea dată și impunându -i propria mișcare:
„Cele mai tainice
Și mai adevărate cuvinte de dragoste
Ti le spun înainte de -a te zări.
Bat aerul cu toate valurile mării,
Sfichiul lor răsucește copacii,
Și sepiile și rechinii,
Într-un dans de oglinzi".
E un univers -emanație a subiectului rostitor, reactualizând imaginea poetului ce
întemeiază o lume prin forța magică a Logosului da r care la Nichita Stănescu este văzut sub
semnul infinitelor metamorfoze în jocul cărora ființa proteic desfășurată (aidoma unei zeități
indice) aproape că se anulea ză, cuprinsă de o adevărată f renezie a ofrandei:
„Din umerii mei și din întreaga mea putere
Tîșnesc două pantere,nemaivăzute pantere,
Pe ape s -aștern, curcubee,
Si se fa c viaducte și poduri,curînd,
Peste căi ferat e lucind,peste trenuri trecînd.
Din pieptul meu arămiu,
vărgat în părți de vițe mușchiuloase,
Aidoma vor țîșni mai tîrziu
Leii cu coame flocoase, în friguri,
Ca niște explozii de aur vor țîșni
Si vor bate aerul și se vor prăbuși,
Si se vor face temelii/Si terasamente și diguri…"
Însăși poezia este angajată astfel în procesul mutațiil or structurale ale universului
capabile altăda tă să refacă structura materiei. De la început cuvintele cântecului de dragoste sunt
investite cu o funcție magic -creatoare, pri m-pas către asimilare a de mai târziu a limbajului cu
realul. Nu e lipsit de semnificație în această ordine de idei, faptul că însuși mecanismul viziunii
poate fi definit la poetul nostru în directă relație cu această coborâ re a limbajului în real. Mai

11
exact , un procedeu predi lect și în multe privințe decisiv, este aici ceea ce am putea numi
interpretarea literală a metaforicului: mișcările sufleteșt i capătă concretețe obiectuală, sensul lor
figurat fiind tratat și dezvoltat în regimul sensurilor proprii. De exemplu, metafora verbală a
iluminării vieții în prezența iubitei ( „ Viața mea se iluminează/Sub ochiul tău verde la amiază
etc.) e transcrisă în sensul său propriu: privirea iubitei emite unde luminoase, cu efecte diverse,în
funcție de diferitele momente ale zilei. Un caz ș i mai simplu dar și mai puțin expresiv al acestei
răsturnă ri a funcției metaforice îl întâ lnim în versurile citate mai sus, care vorbesc despre emoția
care este colora sau decolora obiectele ambianței „cu cinci feluri de lumini" au cel în care tot
emoția e „schimbătoare de contururi ".
Tot așa, „ leoaică tînără" care e, în primă instanță, expresia metaforică a iubirii, comport
ulterior o dezvoltare în concret ce o transfor mă într -o prezență palpabilă având un rol definit în
economia poemului.Se de schide prin aceasta un orizont deose bit de fertil pentru lirica lui Nichita
Stănescu,în sensul modernității ei: realitatea realului e asim ilată realității (irealității). Libertatea
de mișcare între concret și abstract , real și imaginar , devine maximă.
"Leoaică tânără, iubirea " se integrează în volumul " O viziune a sentimentelor " ( 1964 ),
care aparține primei etape de creație a lui Nichita Stănescu. Este volum ul unui univers oniric,
ancorat într-o veșnică vârstă edenică (adolescența). În prim -plan se situ ează „starea erotică a
poeziei” (Daniel Dimitriu), pentru că poetul vede lumea prin eros și toto dată vede „lumea
limbajului prin eros." În ciuda raportării insistente la cel iubit, la tu, se produce o
supradimensionare a acelui eu care i ubește. Eu este creația lui tu și devine mai proeminent decât
tu.
„A-ți mărturisi dragostea, a vorbi despre persoana adorată înseamnă a te autodefini într –
o ipostază privilegiată, a trăi un moment al iluminării,al inițierii” (D. Dimitriu). Come ntatorii au
remarcat o cosmicizare a dragostei,o transformare a poeziei erotice „într -o meditație de spre
univers, despre artă ,despre cuvânt, despre om” ( Al. Andriescu).
Titlul volumului " O viziune a sentimentelor " poate fi pus în relație cu do uă sensuri:
viziune ar putea însemna apariție,manifestare sau părere proprie (viziune personală) despre
sentimente. Prin iubire, se cunoaște și se cucerește realitatea, prin limbajul po etic se fixează
intuiții esențiale. Poezia devine spațiu al cunoaș terii de sine și al comunicării de sine.

12
"Leoaică tânără, iubirea " este o poezie despre dragoste. Titlul (alcătuit dintr -un
substantive comun însoțit de un epitet adjectival și explicat printr -o apoziție) sugerează puterea
de seducție, agresivi tatea unui sentiment care poate conduce la pierderea identității. Asocierea
leoaică – iubirea nu este posibilă decât într -un spațiu imaginar, în car e pot fi materializate
elemente abstracte (sentimentul se concretizează într -o leoaică tânără).
Textul poetic se organizează în câteva secvențe care ilu strează nașterea sentimentului,
modificarea percepției lumii obiective,nerecunoașterea lumii subi ective, identificarea sinelui cu
universul.
Incipitul conturează imaginea vizuală a „leoaic ei-iubire”, caracterizată de agresivitate:
„Leoaică tânără,iubirea
Mi-a sărit în față.
Mă pândise -n încordare
Mai demult.
Colții albi mi i -a înfipt în față,
M-a mușcat,leoaica,azi de față.”
„Leoaică” se asociază cu verbe de mișcare, care define sc un anumit mod de a exista: mi-a
sărit, mă pândise, a înfipt, a mușcat. Apariția bruscă a sentimentului în viața celui care se
confesează l iric este sugerată de versul al doilea („mi -a sărit în față” devine sinonim, în context,
cu „a apărut înaintea mea” ) amintind de un celebru vers eminescian: „Când deodată tu răsăriși
în cale -mi”(Odă). În față poate avea și un alt sens, desemnând individualul, eul sens sugerat în
versul al cincilea („ Colții albi mi i -a înfipt în față” ). Ultimul vers modifică uș or sintagma și
dezvăluie alte conotații ( „m-a mușcat, leoaica,azi de față”) ,pentru că „azi de față” poate fi
interpretat în două moduri: dacă se face o pauză de intonație după azi („azi, de față”), sensul
poate fi pus în relație cu acela din versul al cincilea (desemnând eul liric); dacă nu se face această
pauză, sensul expresiei devine „prezentă aici, acum”,sugerând eternitatea sentimentului.Condiția
umană,subordonată unor sentimente universale, care îi copleșesc existența, este sugerată în
versurile: „Mă pândise -n încordare/Mai demult” care transmit, dincolo de ideea de așteptare
încordată a „victimei”, ideea existenței iubirii de la începuturile lumii („mai demult”). Mușcătura
nu provoacă durere (deși sentimental e ilustrat prin aspectul agresiv: „Colții albi”, „m -a
mușcat”), ci metamorfoza eului (intrare în sfera abstractului).

13
Următoarea secvență poetică ilustrează pregnant metamorf oza interioară a celui copleșit
de sentimentul erotic. Primul semn al acesteia este ilustrat prin modificarea mo dalităților de
percepere a planului obiectiv
„Și deodată în jurul meu, natura
Ne făcu un cerc,de -a dura,
Când mai larg,când mai aproape
Ca o strângere de ape.”
Cercul este un motiv frecvent în poezia lui Nichita Stănescu, sugerând perfecț iunea
universului abstract.Cercurile concentrice, surprinse într-o imagine dinamică, simbolizează
posibilitatea de c unoaștere a sinelui prin iubire dar și posibilitatea de cunoaștere a lumii prin
iubire. Eu se situează în centrul cercului („în jurul meu”), iar natura simbolizează universul care
va fi supus demersului cognitiv. Metafora „ strângere de ape” trimite la imaginea apelor
primordial , sugerând ideea că iubirea naște în interiorul sinelui lumi și oferă posibilitatea
comunicării sinelui („ în jurul me u…/Se făcu un cerc…/Când mai larg, când mai aproape”).
Metamorfoza interioară se manifestă pregnant în privire, simbol al sufletului care aspiră spre
absolut:
„Și privirea -n sus țâșni,
Curcubeu tăiat în două,
Și auzul o -ntâlni
Tocmai lângă ciocârlii.”
Verbul asociat privirii ( „țâșni”) poate fi pus în relație cu verbul asociat leoaicei ( „mi -a
sărit”).Metafora „curcubeu tăiat în două”,apoziție pentru privire ilustrează abaterea de la funcția
inițială a privirii (de a aduna imagini). Ruperea c ercului privirii, a arcului,simbolizează eliberarea
sufletului din matca originară,determinată de intensitatea sentimentului. Sinestezia care asociază
privirea cu auzul subliniază modificarea modului de percepție a universului. Privirea nu mai
rămâne simpl u instrument de cunoaștere,ci stabilește relații între lume și sine.
A treia secvență poetică se constituie dintr -o succesiune de metafore care susțin ideea că
metamorfoza implică abaterea de la funcția primordială a simțuri lor,care se detașeaz ă de trupul
purtător:
„Mi-am dus mâna la sp rânceană,

14
La tâmplă și la bărbie,
Dar mâna nu le mai știe.”
Cunoașterea senzorială ( „mâna”) este inutilă în circumstanțele da te,pentru că senzațiile
inedited care ilustrează metamorfoza subiectivului nu pot fi recunoscut e – sprânceană, substitut
pentru ochi,ar putea simboliza cunoașterea; tâmplă – meditația; bărbie – posibilitatea de
comunicare, întreruptă:„nu le mai știe”. Nu mai este posibilă, în aceste condiții, nici cunoașterea
(re-cunoașterea) si nelui, nici c omunicarea acestor metamorfoze.
Ultima strofă ilustrează, prin recurența motivului inițial al„ leoaicei -iubire ”, eternitatea
sentimentului:
„Și alunecă -n neștire
Pe-un deșert în strălucire
Peste care trece -alene
O leoaică arămie
Cu mișcările viclene,
Încă-o vreme
Și-ncă-o vreme…”
Metamorfoza completă a eului sugerată prin metafora „deșert în strălucire ” susține
inten sitatea maximă a sentimentului. „Deșert în strălucire ” poate semnifica și frumusețea pură a
iubirii (pu stiu sufletesc luminos). Imperfectul (aluneca), asociat cu imaginea „ leoaică arămie ”
(care sugerează o maturizare a sentimentului, creșterea intensității acestu ia) și repetiția „încă -o
vreme/și -ncă-o vreme… ” dau impresia de început de lume, de eternitate a sentimentului t răit ca
în timpuri primordiale.
Pentru ultimele versuri a fost propusă interpretarea po trivit căreia iubirea („ leoaică
arămie ”) este un joc periculos care conduce la pierderea sinelu i prin intervenția în existența
umană ș i la imposibilitatea regăsirii acestuia. Repetiția finală ar ilustra, în această situație, o
acceptare a condiției proprii. Între secvențele poemului se creează câteva relații de si metrie, prin
reluarea motivului leoaicei, asociat cu alte sensuri, de fieca re dată. Modernitatea structurilor
poetice, susținută la nivel formal de elementele de prozodie: măsură inegală a versurilor, ritm
neunitar, vers alb, accentuează mesajul transmis. Pluralitatea sensurilor, abstractizarea, lirismul

15
reflexiv, asocierea mai m ultor teme (iubirea și cunoașterea lumii) sunt elementele ca re
încadrează acest text poetic în tendința neomodernistă.
Ceea ce nu se poate nega este faptul că în poezia lui N ichita Stănescu,iubirea este un
sentiment asociat unor trăiri complexe . Șansă de salvare din infernul copilăriei, dragostea aduce,
în „vârsta de aur”, posibilitatea depășirii sinelui prin cunoaște rea lumii. Asociată unui demers
cognitiv,iubirea este un sentiment primordial,care are puterea de a metamorfoza sinele. Între sine
și lume se stabilește o legătură prin iubire. Pustiirea sufletea scă (pierderea sinelui) nu este
sinonimă însă cu o condiție tragică (așa cum se întâmplă în Oda eminesciană: „ Ca să pot muri
liniștit, pe mine / Mie redă -mă!”), ci cu acceptarea sentimentului ca atare, cu trăirea intensă a
acestuia. În ultimă instanță, i ubirea înseamnă, în primul rând, cunoaștere.
O inaugurare pe care o aduce volumul " O viziune asupra iubirii" este aceea a imaginii
veșnicului îndrăgost it pe care Nichita și -o creează cu mult ă frenezie și cu mare risipă de fantezie
dar și de dragoste. Cred că de aceea se și considera romantic,ca structură (dar n u și ca limbaj), ca
viziune poetică a lumii prin ochii iubirii, ai îndrăgostirii de orice și de iubirea însăși iubirea
naște și „nașterea e poezie ". “Născându -mă mi -am devenit mie însumi cuvânt ”,spune poetul.
Descoperirea poeziei interioare se înscrie în acest sens pe care îl impune iubirea, care
presupune sete de căutare ne \ncetată, de aflare de sine. Iubirea înseamnă, la rândul ei,
corporalizare a tot ce există ("Leoaică tinără, iubirea/Mi -a sărit in față" ) și cuvântul este, în mod
spontan de-a dreptul corp ; el este leu alerg ând (Povestea sentimentală).
Iubirea e cum am văzut, leoaică, iar cuvântul ce o ex primă, leu – o pereche semantică de o
frumusețe sălbatică și biblică a unității sentiment -cuvânt. Sentimentul frenetic de iubire e smuls
din cadrul indiferent al naturii și unicizat; imaginea cuplului de îndrăgost iți nu admite decorul
naturii decât ca pe o concesie:
"Când ne -am zărit, aerul dintre noi
Și-a aruncat dintr -odată
Imaginea copacilor,ind iferenți și goi,
Pe care -o lăsa să-l străbată ”
(Îmbrățișare).

16
Dialogul îndrăgostiților e o descoper ire a corporalității propriilor cuvinte, o întemeiere de
cuvânt ce se î ntrupează prin sim pla strigare a numelui, devenind prezență imediată, oprind
timpul î n loc:
"Oh, ne-am zvâ rlit,strâgîndu -ne pe nume,
Unul spre celălalt și-atât de iute
Că timpul se turtise -ntre piepturile no astre
Și ora lovită,se sparse -n minute. ”
Lipsa narcisism ului presupune dispariția unei ] ntregi problematici poetice cu care ne
obișnuiseră î naintașii lui Nichita Stănescu: lipsesc dublul romantic,du elul în oglindă, imaginea
frum useții iubitei tratată plastic etc. Le iau locul lupta cu sentimentul, la propriu, sau starea
exprimată palpabil.Abia î n lipsa oglinzii se poate descoperi trupul concret, mișcările, elanurile
tactilitatea, durerea, setea, foamea, greutatea propri e și mai ales acțiunea directă, constructivă a
acestor elanuri:
"Din umerii mei și din întreaga mea putere
Tâșriesc două pantere, nemaivăzute panter e”
(Amfion,constructorul).
Eventua lul ochi care vede acestea este situat ] napoia conștiinței , ca pură funcție
biologică, vitală,a vederii,dubl ând-o , ridicâ nd-o la o uriașă putere, punând -o încă o dată ca
subiect, nu ca obiect. Este o conștiință ce se vede (sau mai degrabă se simte) pe sine acționând,
fiind î n mișcare, în evoluție. Dată fiind lipsa re flectării propriu -zise (a oglinzii obiect ive), tot ce
se prezintă eului, și în primul râ nd propri a ființă, este nemaivăzut, nemaiî ntilnit, neasem uit
minune, întamplare (ca în cîntec unde î ndrăg ostiții se surprind a fi două cântece nemaivăzute,
două culori ce nu s -au văzut niciodată). Nu există în sfera de receptare a acestei ființe poetice
total noi, analogie și nici repetare propriu -zisă,ci numai aprox imare în grade a trăitului,
exprimare ce recurge ca atare la grade de comparație a unor adjective cu ele î nsele, cu sensul lor
noțional: una foarte de sus, aproape ruptă etc. Compa rația, analogia se transformă în consecuție
sau î n cauzalitate, simultaneitate sau succesiune (nefi ind posibilă decât în timp). În locul
reflectării lumii, întâlnim trăire î n succesi unea mome ntelor temporale ale ființei și stratificare a
întamplărilor ei mereu inedite, cimentate abia apoi într -o experiență ce se poate generaliza î n
idee.

17
Iubirea se prezintă ca un sentiment dulce ( Vârsta de aur a dragostei ), dar și ca o
conștientizare dușmănoasă a timpului, deoarece timpul este o co nstantă care depășește chiar și
absoluta efemeritate a dragostei.
Nichita lasă în mod terapeutic sentimentele năvalnice să iasă la suprafață, dar converge
sensul lor, îndoindu -le ca pe tendoanele luminii (Cântec ), controlâ nd acest univers în expansiune
(Sunt un om viu ) care este el însuși și căutând ideea care se nașt e din stăpânirea, din sublimarea
dansului rotund al stărilor de spirit ( Cântec ), căutând în acelaș i timp iubirea sau sen timentul,
dulce flaut – adică cel care face să se nască poezi a – și frate geamăn cu iubirea.
Barbianismul expresiei nu este dec ât evidențierea unei alte etape poetice pe care a
depășit -o în tradiția lirică românească. Nichita pa re atras de miturile antice, de orfismu l iubirii și
chiar de androginismul platonic ("De ce te -oi fi iubind, femeie ginga șă/ Ca firul de iarbă ce taie
în două/ Luna văratică azvârlind -o în ape,/ Despărțită de ea însăși/ Ca doi îndrăgostiți,după
îmbrățișare ?… " – e ușor de întrevăzut aici mitul platonic al androginului ), dar multe din
metaforele lui Nichita sunt acum programatice, sunt o materializare chiar și titlurile volumelor a
unor idei vechi și care nu își găsesc î ncă veșmânt de cuvinte potrivit dar s e vor contopi cu timpul
în poezie, adică p asiunile își vor topi substanța în materia rece a cuvântului și totuși
incandescentă în idealismul ei.
Acum se face cu ușurință disocierea între idee și senti ment, între cuvânt și conținutul
cuvâ ntului, dar ceea ce trebuie este ca poezia să devină unitară în si ne și nu divizată în termeni și
concepte, să fie egală cu sine și să se exprime fără a apela la nim ic exterior ei. Atunci ea ajunge
la o concentrare maximă, la o comprimare de idei și sentim ente indi vizibile prin solidaritatea lor
interioară care îi dau ga ranția realității și a valorii.
La Nichita nu revii mereu la același sentiment recitind o poezie, ci el vrea ca poezia să
semene cu un izvor mereu născător. De aceea nu te plic tisești nici odată, pentru că nu poți să spui
niciodată cu certitudine că ai surprins def initiv un sentiment sau o idee. Ele se nasc între ele și se
schimbă de la o lectură la a lta. De aceea nu -l poate epuiza critica literară. Nichita a făcut poezia
sa erme tică nu numai lin gvistic ci ermetismul de limbaj protejează figurile poeziei,car e se
schimbă perpetu u, geometric.
Rogvaiv -ul sentimental al lui Nichita naște mereu n oi și noi culori într-o gamă de
sentimente care poate deveni proprie oricui, se poate personaliza în oricine. De aceea poezia lui

18
Nichita e o lectură care nu se termină și nu se epuizează și mai ale s este cu atât mai abstractă cu
cât se vrea mai umană.
Iubirea ne i ntroduce înlăuntrul fenomenelor după cum s emințele sunt î n ele însele iar
Nichita își dorește a fi sămânță pentru a se naște în tărâmul care poar tă numele primăverii.
Tentația nichitiană spre zona misticului poate fi concluzia acestui i mportant reper poetic
al vieții sale. Încercând să caute resortur ile ultime ale propriului eu, Nichita conștientizează
faptul că realitatea ultimă este transcendentă d ar și imanentă în același timp.
Iubirea ne cizelează concepția despre lume, conșt iința de sine dar și„bunul -simț
empiric” , pentru a ne situa, într-un raport simplu și norma l cu noi înșine și cu ceilalți.
Iubirea stri vește mândria de leu a poetului făcându-l să vadă secundele…până la albastru,
adică până la starea în care dorul de iubi tă este mai mare decât moartea.