c. Teledetectia pasiva, teledetectia activa Termenul „teledetecție” provine din limba engleză (remote sensing) sintagmă care se traduce ca detectare… [622470]

1. Teledetectie:
a. Notiuni generale
b. Principii
c. Teledetectia pasiva, teledetectia activa

Termenul „teledetecție” provine din limba engleză (remote sensing) sintagmă care se
traduce ca detectare de la distanță .
Teledetecția se definește ca domeniul tehnic care se ocupă cu detectarea, măsurarea,
înregistrarea și vizualizarea sub form a unor imagini, a radiațiilor electromagnetice care sunt
emise de obiecte le, dar și fenomenele, de pe suprafața Pământului sau din Univers, de la
anumite distanțe, fără ex istența unui contact real sau direct cu acestea (Fig. 1.1).

Teledetecția poate fi privită și ca un complex de tehnici și metode care pot conduce
la obținerea unor informații , de la diverse distanț e, cu privire la suprafața Pământului pe baza
înregistrărilor captate în diverse benzi ale spectrului electro magnetic prin intermediul
platformelor de teledetecție, aeriene sau spațiale .

De asemenea, teledetecția poate fi definite și ca un ansamblu al cunoștințelor și
tehnicilor utilizate în vederea determinării caracteristicilor fizice și biologice ale obiectelor prin
intermediul măsurătorilor efectuate la distanță, fără un contact real cu acestea .

Fig. 1.1. Principiul colectării datelor de teledetecție

La baza colectării informațiilor este principiul interacțiunii dintre materie și radiație
(Fig. 1.2 ), conform căruia toate mediile și obiectele din natură emit, reflectă, transmit și absorb
radiații în mod selectiv , înregistrate cu ajutorul unor captatori, senzori sau detectori, care intră
în componența unor instalații și echipamente complexe.

Fig. 1.2. Principiul schimbului de energie din natură

Un sistem de teledetecție este compus din totalitatea platformelor care transportă
captori dotați cu senzorii de teledetecție, dar și a mijloacelor tehnice de control, recepție,
prelucrare și difuzare către diverși utilizatori a datelor de teledetecție, cu privire la suprafața
terestră ( Fig. 1.3 ).

Orice Sistem de teledetecție are următoarele component e principale :

– centrul misiunii spațiale unde se stabilesc misiunile zilnice ale sateliților, a navelor
spațiale și a stației de control

– stațiile de control care au rolul de supraveghe re, verificare și control a deplas ării
pe orbită a unui vehiculului spațial de pe orbit a respectivă (satelit, navă spațială, laborator
spațial);

– stațiile de recepție , repartizate pe tot globul, au rolul de a colecta datele transmise
de către sateliți și nave spațiale.

– centrul de prelucrare a datelor , are roul de a colecta date brute de la stații de
recepție, pe care le corectează din punct de vedere radiometric și geometric, în scopul
distribuirii lor către utilizatori;

– vehicule l spațial e (sateliți , navă spațială, laborator spațial) care este echipat cu
instrumentele de teledetecție;

– utilizatorii , compuși din instituții, intreprinderi, firme private, , instituții de
învățământ etc.

Fig. 1.3. Schema unui Sistem de teledetecție

••• Fundamentals of Remote Sensing, Natural Resources, Canada, online
Mihai B. A., Teledetecție, Introducere în procesarea digitală a imaginilor, Vol I, Editura
Universității din București, 2007
Mihai B. A., Teledetecție, Noțiuni și principii fundamentale, Vol II, Editura Universității din
București, 2009
Pope scu C.A., Copăcean L., Herbei M. V., Teledetecție. Fundamente teoretice, Ed.
Eurostampa, Timișoara, 2015

Un sistem de teledetecție are în componență următoarele programe :

– program de determinări spațiale , care utilizează senzorii de pe platforme le
orbitale;
– program de determinări aeropurtate , pentru diverse înățșimi ( mari, medii și mici);

– un program de determinări de teren (pentru eșantionare) corelat cu programele
anterioare , folosind analize de laborator și de teren, dar și analize teoretice a le ansamblului
determinărilor.

Statele lumii care dispun de tehnică satelitară au creat difierite sisteme de
teledetecție, îmbunătățite și modernizare permanent pentru a se plia pe necesitățile și
cerințele utilizatorilor.

Structura unui sistem de teledetecție poate fi concepută cu mai mulți sateliți (sau
nave spațiale) care sunt plasați pe orbite diferite astfel încât să acoper e diverse zone de interes
de pe Pământ care urmează a fi cercetate.

La bordul sateliților sau a navelor spațiale sunt instalate mai multe sisteme de captori
cu senzori c are pot acționa în diverse zone ale spectrului electromagnetic, în zona radiațiilor
termice sau în zona ultrasunetelor.

În acest fel, fiecare zonă studiată și înregistrată este văzută prin mai multe strat uri
sau ferestre , care corespund lungimilor de undă în care lucrează senzorii utilizați.

Radiațiile recepționate de sistemul de înregistrare aflat de la bordul satelitului sau a
navei spațiale sunt convertite în anumite semnale electrice care pot varia în funcție de
intensitatea care este măsurată în fiecare bandă.

Semnale le electrice (analogice) sunt convertite în tr-o formă digitală și sunt transmise
către stațiilor de recepție de la sol unde sunt înregistrate pe benzi magnetice în vederea
prelucr ării lor.

Aplicațiile teledetecției.

Domeniile de aplicabilitate a teledetecției sunt multiple, dar cea mai mare utilizare a
teledetecției este în domeniul studiului resurselor naturale ale Pământului.
Altfel spus, teledetecția studiază comportamentul suprafeței Pământului în
interacțiune cu radiațiile electromagnetice, studiază mijloacele tehnice care sunt utilizate în
vederea recepționării acestor radiații și, nu în ultimul rând, studiazî metodele de analiză a
datelor brute recepționate.
Instrumentele optice furnizează imagini multispectrale, la rezoluții ridicate și care
conțin o multitudine de informații ce pot fi interpretate în diverse scopuri.
Instrumentele radar furnizează informații atât pe timp de zi, cât și de noapte,
indiferent de acoperirea cu nori, față de instrumentele optice care sunt dependente atât de
starea atmosferică cât și de iluminarea directă a soarelui.

Tipuri de senzori.
Utilizarea senzorilor instalați la bordul aeronavelor sau a sateliților constituie, în
prezent, instrumentul pentru colectarea informațiilor necesare monitorizării, controlului și
administrării mediului.

Din punct de vedere al tipului de energie utilizat, senzorii se impart în 2 categorii:
 Senzori Pasivi – care sunt platforme dotate cu senzori relectivi ca re
inregistreaza radiatia solara reflectata de spatiul obiect sau radiatia emisa de catre acesta.
 Senzori Activi – sunt cei care detectează răspunsurile reflectate de obiecte care
sunt iradiate de la surse de energie artificiale (ex.: radarul ).

Pe baza senzorilor pasivi și active pot fi definite noțiunile de teledetecție pasivă ,
respective teledetecție active .

Teledetectia pasiva se bazează pe inregistrarea imagini lor de la distanta ale
obiectelor sau fenomenelor de pe Pământ , pe baza radiațiior electromagnetice emise de
acestea , ca de exemplu:
 înregistrarea radiației solare reflectate de că tre obiecte (teledetectia cu senzor optic);
 înregistrarea radiației calorice din zona infraro șu termal (teledetectia prin scanare
termica).

Fig. 1.4. Sis tem de teledetecție PASIV

Teledetectia activă utilizeaza radiatiile electromagnetice generate artificial cu
ajutorul diferitelor instrumente in vederea exploatarii si inregistrarii sub forma de imagini a
obiectelor si fenomenelor de pe suprafata terestra. Teledetectia cu mijloace active ofera
posibil itatea de a obtineimagini exacte ale obiectelor, folosind radiatii ce se pot propaga in
conditii diferite de cele utilizate in teledetectia pasiva. Principiile cele mai cunoscute ale
teledetectiei active sunt legate de folosirea microundelor ( radar ), lumin ii polarizate sau
laserului ( LiDAR ), respective undelor sonore ( sonarul ).

Fig. 1.5. Sistem de teledetecție ACTIV

1. PRINCIPIILE TELEDETECȚIEI PASIVE

Teledetecția pasivă se bazează pe înregistrarea imaginilor obiectelor și fenomenelor de
la distanță utilizând doar radiațiile electromagnetice emise de acestea.
Teledetecția pasivă se bazează pe 4 principii, și anume:
 Principiul televiziunii satelitare ;
 Principiul scanării multispectrale ;
 Principiul radiometriei ;
 Principiul scanării termice .

a) Principiul televiziunii satelitare

Folosește ca senzori came rele de televiziune de construcț ie specială (engl.
vidicon), care capteaz ă și înregistrează de la distanț ă, radiaț iile luminoase emise de către
corpuri, în mod selectiv, în mai multe intervale ale spectrului radiaț iilor. Televiziune a
se bazează pe conversia radiaț iilor luminoase în imagini vizualizate pe tuburi catodice
și care pot fi transmise p rin diferite mijloace la distanț ă. Camera de televiz iune primește
radiaț ia luminoas ă pe care o transformă în curenți electrici, proiectaț i apoi sub formă de
fascicule de electroni pe ecranul unui tub catodic. Imaginea rezultă din combinarea
punctelor luminoase și întun ecate de pe ecran și, deși este neunitară din punct de vedere
tehnic, este percepută de către ochiul uman ca unitară, datorită inerției acestuia.
Teledetecț ia satelitară prin televiziune utilizează sisteme de mai multe camere
speciale, mobile în raport cu direcț ia de zbor orbital, care pot înregistra simultan aceeași
imagine în mai multe benzi sau intervale spectrale. Înregistrarea imaginilor prin
televiziune se poate realiza în două moduri: imagine -cadru, când imaginea în care
punctele și liniile ce o comp un sunt înregistrate simultan și rezultă o imagine relativ
unitară, și prin baleiere, când înregistrarea imaginii se face punct cu punct și linie cu
linie.
Imaginile rezultate prin principiul televiziunii satelitare sunt imagini alb -negru
diferite sub rapo rt spectral deoarece ele sunt complementare la niv elul lungimilor de
undă. Aplicația a fost folosită la sateliț ii meteorologici sovietici și americani, la unel e
stații spaț iale din anii 60 și 70 (experimental) și s -a consacrat la primele trei misiuni din
programul Landsat, numite ERTS A, B și C. Acestea au folosit sistemul de camere RBV
(Return Beam Vidicon) în trei și mai târziu în cinci intervale spectrale din vizibil și
infraroșu. Sistemul a fost abandonat, la următorii sateliț i, datorită problemelor teh nice
destul de frecvente.

b) Principiul scanării multispectrale

Este unul dintre cele mai folosite principii pentru că obț ine imagini de bună
calitate la nivelul rezoluției spectrale și spațiale. Principiul, perfecț ionat în ultimele trei
decenii, se bazează pe faptul că în natură orice obiect sau fenomen emite radiații
electromagnetice, în funcție de proprietăț ile fizice și chimice, prin intermediul cărora
acestea pot fi înregistrate, descrise și analizate
Scanarea multispectrală utilizează radiaț iile luminoase cu diferite lungimi de
undă emise d e către corpurile de pe suprafața terestră. Aceste radiații sunt defapt,
radiaț iile solare reflectate de către obiecte. Imaginile obț inute prin acest principiu sunt
numite multispectrale și sunt reprezentate pr in mai multe înregistrări ce corespund câte
unui interval spec tral. Legate de acestea sunt noț iunile de bandă spectrală, respectiv
scenă satelitară.
Banda spectrală reprezintă un interval din spectrul căreia îi corespunde o
imagine în cazul unei înregistră ri multispectrale. Înregistrarea imaginilor se realizează
întotdeauna pe principiul baleierii, adică punct cu punct și linie cu linie. Fiecărei benzi
spectrale îi corespunde o imagine alb -negru .
Scena satelitară (imaginea satelitară primară) reprezintă o s uprafață limitată de
teren cu dimensiuni bine precizate, de formă pătrată sau dreptunghiulară în limitele
căreia se înregistrează o imagine în mai multe benzi spectrale, prin scanare
multispectrală și nu numai. Dimensiunile acesteia sunt bine calculate în funcție de
acoperire spațială, rezoluție spațială, timp de scanare, corelat cu viteza satelitului (peste
11 km/s), altitudinea, viteza de rotație a Pământului cât și poziția Soarelui pe boltă.
Înregistrarea se realizează în timpul parcurgerii orbitelor ce au parametrii cunoscuți, de
la altitudini de sute de km la ore exacte, la intervale de timp egale.

c) Principiul radiometriei

Principiul radiometriei se bazează, asemeni scanării multispectrale pe detectarea
simultană și selectivă a radiațiilor electromagne tice emise de corpuri, în diferite zone
ale spectrului, de la ultraviolet fotografic la vizibil, infraroșu reflectat și chiar infraroșu
termal. Sistemele de senzori sunt însă speciale și se numesc radiometre. Radiometrele
sunt sisteme complexe sau instrume nte de teledetecție pasivă care măsoară radiațiile
electromagnetice emise de corpuri sau medii (apa mărilor, soluri, vegetație, roci etc.)
prin compararea lungimii de undă specifică acestora cu lungimi de undă standard ale
unor radiații generate artificia l.

d) Principiul scanării termice

Utilizează lungimile de undă ale in fraroșului termal în vederea obținerii de
imagini ale potenț ialului caloric al obiectelor din teren. Imaginile în infraroșu termal se
obțin în cazul oricărui corp cu o temperatură mai mare de 1șK.

2. PRINCIPIILE TELEDETECȚIEI ACTIVE

Teledetecția activă folosește radiaț iile electromagnetice generate artificial, cu
ajutorul diferitelor instrumente, în vederea explorării și înregistrării sub formă de
imagini a obiectelor ș i fenomenelor de pe suprafața terestră. Teledetecț ia cu mijloace
active, determină posibilitatea de a obț ine imagini exacte ale obiectelor, folosind radiații
ce se pot propaga în condiț ii diferite de cele utilizate în teledetecția pasivă (ex.
microundele folosite de siste mul radar). Imaginile au aplicaț ii variate în analiza mediilor
geografice, fiind complementare imag inilor fotografice sau celor obținute
neconvenț ional.
Principiile cele mai cunoscute sunt
 Principiul microundelor ( radar ),
 Principiul luminii polarizate sau laserului ( Lidar ),
 Principiul undelor sonore ( sonarul ).

a) Radarul
Principiul radarului (de la engl. Radio Detection and Ranging) se aplică de peste c inci
decenii în domeniul navigaț iei aeriene și maritime sau fluviale. Imaginea radar permite sesizare
pe monitoare, în timp util, a obstacolelor exi stente în câmpul sau raza de acț iune a sistemului.
Acesta utilizează microundele, mai exact o parte a acestora, cu lungimi de undă mai mari d e
0,5 cm, deoarece aceste radiaț ii, vecine în spectru cu undele radio, au o bună rată de transmisie
atmosferică. Mai mult, microundele se pot propag a indiferent de condiț iile atmosferice și sunt
reflect ate diferit de obiecte în fiuncț ie de expunerea lor la fluxuri de undă și de caracteristicile
suprafeț ei lor.
În teledetecț ie, sistemele radar sunt de 2 tipuri, în funcție de posibilitățile obț inerii de
imagini de emisie verticală. În primul caz, cel al radarului cu emisie verticală, rezultă o imagine
îngustă, similară unui profil topografic al terenului. Aplicația este utilă mai ales navigaț iei
aeriene, în diferite misiuni de fotografiere aeriană, deoarece se impune cunoașterea exactă a
plafonului de zbor.
Al doilea sistem este radarul lateral aeropurtat, cu acronimul SLAR (engl. Side Looking
Airborne R adar), cea mai utilizată aplicaț ie de acest tip. Acesta permite emiterea de microunde
cu ajutorul unor antene mobile amplasate oblic pe fuselajul avionului, de o parte și de cealaltă
a acestuia sau lateral și perpendicular față de direcția de zbor. În aceste condiț ii, rezultă o m ult
mai bună acoperire a terenului, ce crește în funcție de plafonul de zbor.

b) Principiul lidarului

Este un mijloc activ de a obț ine imagini, similar până la un punct radarului, însă mai
nou, fiind apărut și perfecț ionat după anii 60. Lidarul (de la engl. Light Detection and Ranging)
folosește în locul microundelor lumina polarizată numită și laser.
Principiul utilizează scan area sau baleierea unor suprafeț e situate lateral în raport cu
direcț ia de zbor, prin coordonarea perfectă cu viteza de zbor a avionu lui sau elicopterului ce
transportă instrumentul. La contactul cu obiectele din teren, semnalul incident, cu parametri
cunoscuț i este reflectat, o parte a luminii este absorbită, difuzată, astfel încât intensitatea

răspunsului este captată, măsurată și înr egistrată sub forma unei imaginii alb -negru. Explorarea
terenului se realizează prin baleiere sau scanare cu fasciculul monocromatic generat la bordul
avionului, elicopterului sau satelitului iar coordonarea vitezei de deplasare cu cea de scanare se
face c u ajutorul unui sistem special GPS. Radiaț iile luminoase cu alte lungimi de undă,
provenite de la diverse surse, sunt e liminate prin filtrare în condițiile recepț iei semnalului de
răspuns cu antena specială.

c) Principiul sonarului
Sonarul (de la engl. Sound navigation and ranging), numit și ecosondă, utilizează undele
sonore generate în limitele unor parametri cunoscuți de sisteme speciale. Aplicaț iile sunt legate
aproape exclusiv de mediul marin, de bazinele acvatice, deoarece prop agarea sunetului, a
ultrasunetelor este optimă prin apă și mult mai dificilă în at mosferă.
Principiul este destul de apropiat de cel al radarului sau lidarului. Undele sonore sunt
emise de generatoare submerse asemeni unor antene fixe sau mobile de pe nav e sau submarine,
în direcț ia fun dului apei marine, unde interacț ionează cu diferite medii cu structuri și rugozităț i
diferite, expuse diferit în raport cu flux sonor incident. Sistemul explorează obiectelo tot prin
scanare sau baleiere, în limitele razei d e acț iune.

Comparatie senzori active –pasivi
Senzorii pasivi detecteaza radiatia electromagnetica reflectata sau emisa de surse
naturale. Senzorii activi detecteaza raspunsul reflectat de obiecte iradiate de surse artificiale
de energie, cum ar fi radarul. Fiecare din aceste doua categorii se pot clasifica mai departe in
sisteme cu sacanare sau fara scanare.
Un senzor functionand dupa o combinatie de metode pasive, fara scanare si fara
imagerie este un tip de inregistrator de profile, ex. un radiome tru de microunde. Un senzor
functionand dupa o combinatie de metode pasive, fara scanare si cu imagerie este ceea ce
numim o ”camera”, cum se afla de exemplu la bordul satelitului rusesc COSMOS
Senzorii functionand ca si combinatii de imagerie pasiva cu s canare se pot clasifica in
continuare in senzori cu scanare planara de tip imagine (camere TV sau scanere cu
semiconductori) si senzori cu scanare planara de tip obiect (cum ar fi scanerele multispectrale
(opto -mecanice) si radiometre de microunde cu scana re
Ca exemplu de senzor activ fara scanare si fara imagerie este orice inregistrator de
profile, cum ar fi un spectrometru cu laser sau un altimetru cu laser. Un senzor activ, cu
scanare si imagerie este radarul, ex. un radar cu apertura sintetica (SAR), c are poate produce
imagerie de inalta rezolutie, atat ziua cat si noaptea, chiar si sub acoperire de nori.

Cei mai raspanditi senzori folositi in teledetectie sunt camerele, scanerul cu
semiconductori, scanerul multispectral. Senzorii cu laser au inceput re cent sa fie folositi
pentru monitorizarea poluarii aerului cu spectrometre laser si pentru masurarea distantelor
in altimetre cu laser.

2. Imagistica aplicata in agricultura
a. Spectrul electromagnetic
b. Cub spectral
c. Sisteme de culori
d. Conversii

Spectrul electromagnetic.
Spectrul electromagnetic reprezintă totalitatea radiațiilor electromagnetice existente
în univers. Aceste radiații au frecvențe cuprinse între aproximativ 1023 herți și 0 herți.
Teledetecția utilizează radiațiile electromagnetice din intervalul cuprins între ultraviolet și
microunde.
Mărimea cea mai des măsurată de sistemele de teledetecție actuale este energia
electromagnetică emanată sau reflectată de obiectul studiat. Aceasta pentru că elem entele
constitutive ale scoarței terestre (rocile, solurile), vegetația, apa, cât și obiectele care le
acoperă au proprietatea de a absorbi, reflecta sau de a emite energie. Cantitatea de energie
depinde de:
 caracteristicile radiației (lungimea de undă și intensitatea acesteia),
 proprietatea de absorbție a obiectelor,
 orientarea acestor obiecte fața de soare sau fața de sursa de radiație.

Cantitatea de energie depinde de caracteristicile radiatiei (lungimea de unda si
intensitatea acesteia), de proprietatatea de absorbtie a obiectelor si de orientarea acestor
obiecte fata de soare sau fata de sursa de radiatie si de polarizare.
Lungimea de undă reprezintă distanța parcursă de radiația electromagnetică pe
durata unei perioade de repetiție
Toate obiectele din natură, cu condiția ca temperatura lor sa fie superioara lui zero
absolut, emit o cantitate specifică de radiație electromagnetică din care, o parte, poate fi
percepută de instrumente specializate.
Toate obiectele din natura, cu conditia ca t emperatura lor sa fie superioara lui zero
absolut emit o cantitate specifica de radiatie electromagnetica din care, o parte, poate fi
perceputa de instrumente specializate.
Toate categoriile de obiecte de la suprafata Terrei au proprietatea de absorbi o pa rte
a radiatiei electromagnetice, in functie de aceasta fiind definita semnatura spectrala a
obiectului respectiv. Pe baza cunostintelor referitoare la categoriile de radiatii cu lungimi de
unda absorbite si reflectate este posibila analizarea si interpret area imaginilor de teledetectie.
Elementele care stau la baza acestor analize sunt urmatoarele :

• lungimea de unda;
• intensitatea radiatiei incidente;
• caracteristicile obiectelor si elementelor (in particular caracteristici de absorbtie) ;
• orientare a acestor obiecte si elemente in raport cu pozitia soarelui sau a sursei de
iluminare

O unda electromagnetică este caracterizată prin:
 lungimea de unda (sau frecvență),
 polarizare,
 energia sa specifică.
Independent de caracteristicicile enumerate mai sus, toate undele electromagnetice
sunt de natura esențial identică.
Particularitățile diferitelor domenii ale spectrului au condus la clasificarea în:
 unde radio,
 microunde,
 infraroșu,
 vizibil,
 ultraviolet,
 raze X,
 raze gamma,
 raze cosmice.

Spectrul electromagnetic cuprinde radiațiile electromagnetice, de la cele mai scurte
(radiațiile cosmice) până la cele mai lungi (undele radio).
În ordinea crescândă a lungimii de undă și descrescândă a frecvenței, zonele de
radiații electromagnetice principale sunt: radiațiile gama γ, razele X (Roentgen), radiațiile
ultraviolete, spectrul vizibil, radiațiile infraroșii, microundele și ultima zonă – undele radio.
Zonele cele mai utilizate în teledetecție sunt: ultravioletele, spectrul vizibil, infraroșu
și radar. Pentru înregistrările fotografice, spațiul de înregistrare se compune din ultravioletul
apropiat, zona vizibilului și infraroșu apropiat .
Cele patru zone utilizate mai des de către senzorii de teledetecție sunt: UV, vizibil, IR
si radar. Atât zona radiațiilor ultraviolete a spectrului, cât și cea a radiațiilor infraroșii este
împărțită în trei sectoare: apropiat, mediu și îndepărtat.

Zona vizibilului . Dintre toate culorile spectrului vizibil doar trei sunt culori de bază:
albastru cu λ = 0,4358 μm, verde cu λ = 0,5461 μm și roșu cu λ = 0,7000 μm, din combinația
cărora se obțin toate celelalte culori.

Zona infraroșului . Radiațiile infraroș ii se situează de la limita roșie a spectrului vizibil
până către undele ultrascurte, cu frecvența cuprinsă între aproximativ 1011 și ceva mai puțin
de 1015 Hz, iar lungimea de unda între 0,750 și 1000 μm (1 mm).
Zona se împarte în 3 sectoare: infraroșul apropiat (0,750 – 3 μm), infraroșul mediu (3
– 30 μm) și infraroșul îndepărtat (30 – 1000 μm).
Înregistrările termice utilizează domeniul de radiații infraroșii pentru a cerceta un
obiect sau fenomen (însușirile și modificările acestuia) prin evidențierea temperaturii
superficiale sau din profunzime.

Zona ultravioletului . Zona ultravioletului se întinde de la limita inferioară a radiațiilor
vizibile 0,400 μm (4 000 Å) și până la 100 Å lungime de undă, cu frecvența cuprinsă între
aproximativ 1015 și ceva ma i mult de 1016 Hz.
Zona ultravioletului se împarte în 3 sectoare: ultravioletul apropiat (4000 –3200 Å),
ultravioletul mediu (3200 –2000 Å) și ultravioletul îndepărtat (2000 –100 Å).

Domenii spectrale Lungimi de undă Aparate de
teledetec ție
Ultraviolet 290-400 nm Scanner ultraviolet

Vizibil Violet 400 -430 nm

400-750 nm Scanner multispectral
(fotografii
multispectrale alb –
negru și color) Indigo 430 -495 nm
Albastru 495 -505 nm
Verde 505 -590 nm
Galben 570 -590 nm
Orange 590 -620 nm
Roșu 620 -750 nm

Infraro șu IR apropiat 750 -3000 nm
750-14000 nm Scanner infraro șu și
termograf infraro șu IR mediu 3000 -8000 nm
IR termic 8000 -14000 nm

Radar
Microunde
HF K 0.75 -2.4 cm

0.75 -136 cm

Radar
Scanner HF
Radiometru HF X 2.4-3.75 cm
C 3.75 -7.5 cm
S 7.5 -15 cm
L 15-30 cm
UHF 30 -100 cm
P 100 -136 cm

În teledetecție se utilizează, însă, numai o porțiune a spectrului electromagnetic (de
la microunde până la ultraviolet). Fiecare domeniu este observat cu ajutorul unor
captori/senzori adecvați în funcție de natura obiectelor și fenomenelor supuse cercetării.
Toate categoriile de obiecte de la suprafața Terrei au proprietatea de absorbi o parte
a radiației electromagnetice, în funcție de aceasta fiind defini tă semnătura spectrală a
obiectului respectiv. Pe baza cunoștințelor referitoare la categoriile de radiații cu lungimi de
undă absorbite și reflectate este posibilă analizarea și interpretarea imaginilor de teledetecție.
Elementele care stau la baza acesto r analize sunt următoarele :
 lungimea de undă;
 intensitatea radiației incidente;
 caracteristicile obiectelor și elementelor (în particular caracteristici de
absorbție);
 orientarea acestor obiecte și elemente în raport cu poziția soarelui sau a sursei
de iluminare.
Teledetecția aerospațială se bazează pe înregistrarea radiației electromagnetice cu
ajutorul senzorilor special concepuți în acest scop, utilizând radiația lum inii, de la ultraviolet
la microunde, folosind ca formă de stocare a datelor imagini numerice sau analogice. Acest
spectru nu este disponibil în totalitate, atmosfera acționând ca un filtru de absorbție și de
difuzie, rămânând la dispoziție câteva ferestre de transparență. Acestea sunt zonele spectrale
utilizate pentru teledetecție, senzorii instrumentelor de captare a semnalului fiind calate în
aceste lungimi de undă.

Rolul culorilor în analiza datelor de teledetecție.

Lumina este o formă de energie care se propagă în spațiu sub forma undelor
(oscilațiilor) electromagnetice, fiind un caz particular al energiei radiante, mai precis este acea
parte a energiei radiante care este capabilă să producă ființei umane și altor organisme
superioare, senzații vi zuale.
Energia emisă de soare cuprinde o largă gamă de radiații electromagnetice. Dintre
acestea, la suprafața Pamântului, după trecerea prin atmosfera terestră (care acționează ca

un filtru), ajunge doar o mică parte, care cuprinde radiațiile vizibile pre cum și radiații din
zonele învecinate (ultraviolet și infraroșu). Toate acestea alcătuiesc zona optică a spectrului.
Dintre componentele spectrului radiațiilor electromagnetice, doar acelea aparținând
unui domeniu foarte îngust, plasat aproximativ în mijlo cul acestuia, având valorile eșalonate
între 380 și 760 nm, produc senzații luminoase. Ele constituie zona vizibilă a spectrului,
prezența lor simultană în cantități egale, provocând unui observator senzația luminii albe.
Ochiul răspunde simultan tuturor r adiațiilor pe care le captează. O radiație de o
anumită lungime de undă nu poate fi distinsă dintre celelalte, cu excepția cazului în care este
captată separat. De exemplu, ochiul identifică cu ușurință culoarea verde în spectrul vizibil,
dar nu este capab il să izoleze această senzație din lumina albă în care acest verde este prezent.
Înseamnă că ochiul nu conține o infinitate de categorii de elemente sensibile la culoare,
corespunzătoare tuturor radiațiilor aparținând domeniului vizibil al spectrului. Expe riența
demonstrează că totul se petrece ca și cum ar exista doar trei categorii de astfel de elemente,
mai precis de conuri corespunzând, în mare, celor trei zone ale spectrului care grupează
radiațiile albastre (380 -500 nm), verzi (500 -600 nm) și roșii (6 00-760 nm). Este suficient astfel
să se amestece în mod judicios fascicole de lumină având culorile roșu, verde, respectiv
albastru (numite culori primare), pentru a realiza sinteza luminii albe. Această teorie este
confirmată de faptul că orice culoare po ate fi reprodusă printr -un amestec potrivit de trei
fascicole de lumină, fiecare corespunzător culorilor primare.
În cazul corpurilor opace culoarea rezultă din interacțiunea luminii cu un obiect.
Receptorul (în acest caz ochiul) analizează, iar creierul i nterpretează fracțiunea de semnal
reflectat în direcția sa.

Culoarea corpurilor opace Culoarea corpurilor transparente

O culoare obținută prin excitarea ochiului cu o radiație luminoasă de o anumită
lungime de undă sau de o bandă foarte îngustă de lungimi de undă (sub 5 nm) se numește
culoare monocromatică, iar radiația care îi dă naștere este denumită radiație monocromatică.

În realitate, culorile uzuale sunt departe de a fi pure așa cum sunt culorile
monocromatice ale spectrului. De fapt, culoril e folosite în teledetecție corespund radiației
acoperind un interval continuu de lungimi de undă care integrează o infinitate de unde
monocromatice. De aceea, procesarea de imagini are ca obiect și caracterizarea spectrală a
culorii corpurilor.
Noțiunea de culoare include în sine doi factori:
 unul obiectiv (radiația luminoasă),
 unul subiectiv (senzația de culoare care se naște în creierul uman, ca urmare a
excitării ochiului de această radiație).

Geneza culorilor în natură
Toate senzațiile de culoare pe care le încercăm rezultă din modificarea selectivă a
luminii albe în natură. Principalele fenomene fizice care stau la originea acestor modificări sunt
absorbția, difuzia, interferența, dispersia și fluorescența.
Absorbția. Majoritatea fenomenelor absorb s electiv o parte din lumina care le
întâlnește, în sensul că absorbția variază cu lungimile de undă ale radiațiilor componente. Ca
urmare, lumina care părăsește materialul (prin reflexie sau transmisie) are o compoziție
spectrală diferită de cea incidentă ș i, fiind percepută de ochi, produce senzația unei anumite
culori. Un obiect dat va apărea, deci, colorat în culoarea luminii reflectate sau transmise de el.
Difuzia. Culorile în care apare cerul la răsăritul sau la apusul soarelui rezultă datorită
aceluiaș i fenomen care conferă cerului senin culoarea sa albastră: difuzia selectivă a radiațiilor
luminoase reflectate în toate direcțiile de către moleculele gazelor care alcătuiesc atmosfera.
Acționând asupra radiațiilor luminoase, moleculele de aer au influenț ă în primul rând asupra
celor cu lungime de undă mică și destul de puțin asupra celorlalte. Difuzate prin reflexie,
undele luminoase cu lungime de undă mică dau cerului culoarea albastră.
Proporția de unde scurte difuzate este atât de mare încât observator ul nu mai
primește decât o cantitate foarte mică din acestea: fluxul luminos este compus în principal din
unde mai lungi, astfel încât soarele apare galben, portocaliu și, în anumite cazuri, în funcție de
puritatea atmosferei, chiar roșu.
Interferența pe s traturi transparente subțiri este rezultatul interacțiunii dintre
radiațiile reflectate pe ambele fețe ale acestora, având ca efect diminuarea, intensificarea sau
anularea reflexiei în funcție de faza în care acestea se întâlnesc. În lumina albă interferen ța

are ca rezultat atenuarea selectivă a unor radiații în funcție de raportul dintre lungimile lor de
undă și grosimea stratului. Din acest motiv baloanele de săpun și petele de ulei de pe suprafața
apei, care reprezintă variante ale straturilor transparen te subțiri, prezintă un aspect
multicolor.
Dispersia. Formarea culorilor poate proveni din diferențele de refracție suferite de
radiațiile având lungimi de undă diferite. Lumina albă este astfel dispersată în elementele sale
componente, etalate sub forma u nui spectru colorat.
Fluorescența. Radiațiile ultraviolete, deci invizibile, care, absorbite de anumite
substanțe, sunt transformate în radiații de diferite lungimi de undă din domeniul vizibil, având
culori strălucitoare vizibile în plină obscuritate pro voacă fenomenul de fluorescență. Imaginea
color de televiziune, dar și, foarte important pentru procesarea de imagini de teledetecție, cea
obținută pe ecranul monitoarelor calculatoarelor, se reconstituie cu ajutorul unor luminofori
a căror excitare este p rodusă nu de radiații electromagnetice ci de fascicole de electroni.

Reproducerea culorilor

Teoria tricromatică a vederii este confirmată de faptul că orice culoare poate fi
reprodusă (sintetizată) prin amestecul judicios a trei fascicole de lumină colorate în albastru,
verde și respectiv roșu, numite culori primare, reprezentând, fiecare, aproximativ cât o treime
din spectrul vizibil.

Sinteza aditivă a culorilor (amestecul aditiv)
Atunci când amestecul a trei fascicule de lumină colorată se obține prin adunare
spunem că au fost sintetizate culorile prin aditivare. Procedeul se poate realiza într -o cameră
obscură, proiectând pe un ecran alb fascicolele de lumină provenind de la trei surse coerente
de lumină, prevăzute fiecare cu câte un filtru având culorile roșu, verde, respectiv albastru.
Suprapunând în diferitele moduri cele trei proiecții, se obțin următoarele rezultate:

 la intersecția fascicolului roșu cu cel verde se obține o suprafață galbenă
=> (R+V=G);
 fascicolul roșu combinat cu cel albastru generează culoarea magenta (purpuriu)
=> (A+R=M);
 fascicolul albastru combinat cu cu cel verde generează prin suprapunere
culoarea cyan (azurie)
=> (V+A=C)
 la intersecția celor trei fascicole colorate, se obține o suprafață albă:
(R+V+A => alb)
Trecând în această egalitate pe rând, fiecare culoare în dreapta, putem scrie:
(R+V = alb -A) ; R+A = alb -V și V+A = alb -R
dar R+V, R+A și V+A reprezintă culorile Galben, Magenta și respectiv Cyan.
Rezultă că: galbenul și albastrul, verdele și magenta, respectiv cyan ul cu roșul,
alcătuiesc, în amestec de cantități egale, culoarea albă. Din acest motiv, culorile galben,
magenta și cyan se numesc complementarele culorilor albastru, verde și respectiv roșu
deoarece amestecate în proporții corespunzătoare dau o culoare ne utră (alb sau cenușiu). De
exemplu, culoarea complementară pentru galben este violet, pentru roșu este verde –
albăstrui, iar pentru albastru este portocaliu. Așezate alături aceste culori au proprietatea de
a se întări reciproc. În legătură cu culorile comp lementare, trebuie făcute două remarci
interesante:
 culoarea magenta nu se găsește în spectrul vizibil; ea rezultă prin amestecul
culorilor spectrale roșu și albastru;
 dacă în culorile cyan (albastru+verde), magenta (roșu+albastru) simțim într -o
oare care măsură prezența componentelor, în galben (roșu+verde) componentele amestecului
își pierd complet individualitatea.

Fig. Sinteza aditiv ă și Sinteza substractivă a culorilor

Fig. Cercul culorilor

Rolul filtrelor în teledetecție
La ora actuală specialiștii consideră că filtrul este unul dintre cele patru elemente
fundamentale ale captării imaginii și înregistrării ei, alături de lumină, sistemul optic și
materialul fotosensibil, sau, în cazurile fotogrammetriei digitale și a teledetecție i, senzorul
digital. Astfel, un filtru optic permite, în funcție de caracteristicile sale, reproducerea optimă
a realității, fie redarea acesteia potrivit intențiilor analistului, de unde și necesitatea utilizării
în teledetecție.
În prezent, la dispoziția celor care captează imaginea există o mare diversitate de
filtre. Alegerea aceluia care produce modificarea potrivită și exactă a iluminării, pentru a

furniza către elementul fotosensibil informații optime, presupune stăpânirea un or cunoștințe
strict necesare din domeniul opticii fizice și fiziologiei din partea utilizatorului imaginii.
Cu alte cuvinte, filtrul este un element care transmite parțial radiațiile
electromagnetice incidente, fie reducând în aceeași proporție component ele sale, fie
reducând diferit radiațiile, în funcție de lungimea lor de undă. Majoritatea filtrelor folosite
absorb în mod preferențial unele radiații, fiind numai selective și având de obicei un aspect
colorat. În fotografie se folosesc și filtre care au o acțiune uniformă asupra diferitelor radiații,
indiferent de lungimea lor de undă. Acestea se numesc neselective și au un aspect gri.
Principiul acțiunii unui filtru colorat este următorul: el transmite radiațiile având
aceeași culoare cu a sa și le reți ne prin absorbție pe cele de culoare complementară. O
excepție o reprezintă filtrele interferențiale, la care o parte din radiația incidentă este
reflectată, datorită fenomenului de interferență pe straturi subțiri, și o altă parte, de culoare
complementar ă este transmisă. Trebuie precizat că, de fapt, filtrul are o anumită culoare,
tocmai datorită faptului că din lumina albă incidentă, permite trecerea doar a radiațiilor care
îi conferă acea culoare. Principiul acțiunii filtrelor este identic, indiferent d e tipul materialului.

Caracteristicile imaginilor digitale de teledetecție.
Imaginea digitală este compusă din puncte cărora le sunt asociate valori care descriu
parametri semnificativi referitori la suprafața terestră:
• reflectivitatea radiației elector -magnetice,
• emisivitatea obiectelor,
• temperatura de suprafață,
• conținutul de vapori de apă,
• elemente topografice de altitudine
Fiecărui pixel îi este asociat un număr care descrie radiația medie a obiectului sau
părților de obiecte care se regăsesc în suprafața de teren corespunzătoare pixelului respectiv.
Acest număr reprezintă un nivel de gri, iar valorile atribuite sunt etalate de la 0 la 255, adică
256 de valori (în cazul informației codate pe 8 biți).
Cu cât suprafața acoperită de un pixel este mai mică cu atât peisajul este păstrat și
reprezentat cu mai multă precizie (din punct de vedere geometric). De fapt, aceasta arată că
dimensiunea scăzută a pixelului are ca efect reproducerea mai precisă a eleme ntelor din
natură
Fiecare pixel este identificat cu ușurință printr -o referință imagine unică
(linie/coloană). Pe lângă coordonatele imagine, reprezentarea tip raster conține și o valoare
numerică ce poate fi după caz: valoarea radiometrică (pentru imagin ile de teledetecție),
nivelul de gri pentru imaginile scanate, sau, în cazul imaginilor clasificate, un cod numeric
corespunzător unui atribut descriptiv.

Suprafața de teren care este acoperită de un pixel din imagine, aferentă mărimii celor
mai mici obie cte identificabile cu mijloacele tehnice respective, caracterizează imaginea din
punct de vedere al rezoluției.
Nu înseamnă, însă, că fiecărui pixel îi corespunde un singur obiect deoarece
distribuția areală implică cumularea la nivelul detectorului a mai multor semnale cu
proprietăți diferite: căi de comunicații, păduri, sol descoperit, vegetație de talie mică, etc..
Aceasta înseamnă că datele de teledetecție trebuie folosite numai până la nivelul de precizie
proiectat, adică rezoluția imaginii să corespun dă preciziei impuse la scara planului sau hărții.
Imaginile provenite de la sateliții de teledetecție pun la dispoziție o cantitate mare de
informație, de obicei suficientă, pentru a putea produce un document cartografic complet.
Relațiile spațiale dintr e obiectele din imagine sunt implicite, conectivitatea fiind o
proprietate inerentă a acestui mod de reprezentare.
Integrarea informațiilor cosmice în sistemele informaționale este tentantă și
necesară dar realizarea acestui deziderat nu se face fără probleme. Într -adevăr, soft -ware -ul
pentru procesare de imagini și Sistemele Informaționale Geografice s -au dezvoltat în direcții
diferite, dar, în ultimii ani, datorită progresului industriei hard marii producători au fost
capabili să depășească bariere c are păreau insurmontabile.

Operațiuni pregătitoare efectuate asupra imaginilor de teledetecție.
Scopul principal al preprocesarii este eliminarea erorilor radiometrice si geometrice
din imagine si imbunatatirea imaginii pentru prelucrarile ulterioare.
Aceasta etapa presupune aplicarea corectiilor radiometrice si geometrice si aplicarea
unui proces de „reparare” a imaginii prin utilizarea metodelor de imbunatatire a imaginii, de
modificarea a contrastului acesteia si de filtrare.
Aplicarea corectiilor radio metrice si geometrice se aplica de regula de catre institutia
furnizoare de imagini satelitare, iar aplicarea procesului de restaurare a imaginii se face de
catre utilizator sau de catre firma furnizoare.
a) Corectii radiometrice –se aplica pt eliminarea ero rilor provocate de catre
senzorul de teledetectie si de mediul inconjurator.
1. Corectii pentru inlaturarea erorilor produse de catre senzor. Aceste corectii se
pot aplica sistemului de colectare a datelor, sistemului de baleiere sau in cazul erorilor
produse de perturbatii ale sistemului de detectare, inregistrare si transmitere a datelor.

2. Corectii ale variatiilor peisajului si a mediului inconjurator. Acestea corecteaza
variatiile de iluminare si cele atmosferice.
3. Corectii de intarire a imaginii care constau in efectuarea unor filtrari a imaginii
(Eliminarea unor perturbatii sau zgomote), in modificari de densitate atunci cand acestea au
constrast slab.
4. Corectii de calibrare radiometrica care se aplica la conveetirea valorilor datelor
in unitati fizice.
5. Indep artarea dungilor. Acestea apar in imagine din cauza raspunsului inegal al
detectorilor in cazul inregistrarilor multispectrale. Se elimina prin prelucrarea histogramei
imaginii.
6. Indepartarea zgomotului (aparut din cauza interferentei instrumentelor
invecinate sau erorilor in transmiterea datelor) -se face cu ajutorul unor filtre de eliminare a
perturbatiilor din imagine.
7. Corectia de eliminare a variatiei in timp a luminii solare se aplica analogic sau
analitic, prin calcul pentru fiecare pixel al imag inii.
8. Corectii de eliminare a erorilor produse de atmosfera se aplica analogic sau
analitic pe baza unor algoritimi de calcul.
b) Corectii geometrice care se aplica in scopul eliminarii erorilor ce deformeaza
geometria imaginilor. Se aplica urmatoarele corec tii:
1. De eliminare a influentei reliefului, a inclinarii imaginii si a altor distorsiuni, in
vederea compararii mai multor imagini (Se aplica prin procesul de redresare)
2. de corespondenta in vederea compararii imaginilor aeriene cu imaginile
satelitare
3. de re gistratie in vederea efectuarii corelatiei dintre inregistrarile succesive
repetitive, respectiv intre inregistrarile multicanal
4. de eliminare a distorsiunii panoramice care apar din cauza neverticalitatii axei
optice a statiei
5. de distorsiune din cauza rota tiei Pamantului
c) Eliminarea zgomotului din imagine
Imaginea digitala satelitara poate fi considerata ca fiind un camp stohastic
bidimensional peste care se suprapune un semnal perturbator numit zgomot de camp, aparut
ca rezultat al imperfectiunii aparatelor de inregistrat, cat si influentei factorilor de m ediu.

Acest semnal perturbator este inregsitrat in imaginea satelitara prin anumite nuante de gri
sau culoare care se suprapun peste nuanta de gri sau culoare a detaliilor planimetrice
inregistrate.
Exista programe care pot detecta acest zgomot in continut ul imaginii si il pot elimina,
fara a afecta imaginea.
Aceste operațiuni sunt obligatorii pentru a putea corecta erorile si limitările specifice
sistemului de senzori, pentru a diminua efectele atmosferice, dar și pentru a corecta și adapta
geometria imagi nii astfel încât, ulterior, în faza de utilizare, aceasta să poată fi integrată într –
un sistem informațional prin utilizarea unor parametri geografici compatibili cu sistemul
cartografic stabilit de utilizator. Numai după îndeplinirea acestor condiții, se poate trece la
analiza și interpretarea corectă a datelor în vederea extragerii pe baza clasificării a
informațiilor tematice corespunzător fiecărui domeniu de utilizare.

Procesarea imaginilor digitale.
Prelucrarea imageriei multispectrale se bazează pe analiza caracteristicilor spectrale
si spațiale ale obiectelor omogene având ca scop identificarea obiectelor de pe suprafața
Pământului și interpretarea semnificației pe care aceste obiecte o au în contex tul peisajului
din care fac parte.
Prelucrarea statistica a imaginilor multispectrale permite obținerea informațiilor
necesare stabilirii claselor de obiecte care interesează un domeniu sau altul ținând insa seama
ca in cadrul procesului tehnologic se ape lează in primele etape la prelucrări relativ simple
monocanal, urmând ca pentru clasificările de detaliu să se aplice metodele digitale multicanal.
Prin analiză logică, informațiile conținute de imaginile de teledetecție sunt detectate,
identificate, clasificate prin măsurarea și evaluarea obiectelor naturale și antropice din punct
de vedere al:
• semnificației fizice,
• trăsăturilor/structurilor,
• relațiilor spațiale cu vecinătățile.

 Izolarea plajelor de valori într -un domeniu monospectral (histograma)
Histograma este un grafic (diagramă) care reprezintă prin dreptunghiuri o distribuție
statistică (matematică), sau, altfel spus construit dintr -un sistem ortonormat din
dreptunghiuri care au ca baza amplitudinea unei clase de elemente similare.
Histograma este un instrument grafic folosit in statistica descriptiva cu ajutorul căruia
este vizualizată o distribuție de frecventa. Distribuția de frecv ență are ca semnificație numărul
de evenimente statistice pe clase (grupe) de evenimente. Într -o histogramă clasele reprezintă
intervale de numere reale separabile prin proprietăți ale subiectelor analizate. Pe axa
orizontala se înserează punctele de separ are între clase, iar pentru fiecare clasa se ridica pe
direcția verticala un dreptunghi cu înălțimea proporționala cu frecventa de apariție (absoluta
sau relativă) a clasei respective.
Limitările de rezoluție spectrală și/sau geometrică ale imaginilor de t eledetecție nu
permit separarea strictă prin praguri absolute a două clase vecine din punct de vedere
radiometric. În cazul teledetecției, trebuie ținut seama de faptul că subiectele sunt
obiecte/fenomene caracterizate printr -o variabilitate specifică peis ajului analizat influențată
în foarte mare măsură de condițiile mediului natural în momentul înregistrării.
In procesarea datelor satelitare, histogramele reprezintă frecvența de apariție a
valorilor radiometrice ale pixelilor care compun o imagine exprima te prin nivele de gri
corespunzătoare plajelor de valori specifice modului de codificare a informației (de exemplu
2, 8, 16, 24, 32 …). O clasă este identificată prin gruparea valorilor vecine care definesc cel mai
corect obiectele/fenomenele respective.
În practica procesării de imagini de teledetecție, pot fi generate histograme pentru a
estima funcțiile de probabilitate pentru fiecare clasă. Astfel, este posibilă utilizarea acestora
pentru repartizarea datelor similare cu identitate necunoscută, pe baza măsurătorilor
spectrale, în clase distincte

Rezoluția în teledetecție
Folosirea imaginilor provenite de la sateliții de observare a Pământului ține cont de
caracteristicile proprii fiecărui satelit utilizat, mai precis de cei trei parametri fundamentali:
• rezoluția spațială,
• rezoluția spectrală,
• repetitivitatea spațio -temporală.

Un factor foarte important de care trebuie să se țină cont în teledetecție este
alegerea celei mai convenabile soluții de compromis în ceea ce privește dimensiunea scenei
(implicit a mărimii fișierului imagine) și rezoluția spațială specifică. Evident, nu trebuie neglijat
nici aspectul financiar strict dependent de rezoluția geometrică a produsului utilizat.
Termenul “rezoluție” are un înțeles destul de larg fiind utilizat în practică pentru a
descrie :
– numărul de pixeli pe care utilizatorul îi are la dispoziție în cazul unui periferic de
afișare (de exemplu monitorul unui calculator);
– suprafața de la sol pe care o reprezintă un pixel.
Rezoluție: precizia cu care este re dată poziția și forma unui element geografic pe o
reprezentare oarecare;
Rezoluție: dimensiunea celor mai mici detalii care pot fi detectate sau reprezentate
în plan.
Particularizând, în teledetecție trebuie să fie luate în considerare, simultan, datele
tehnice ale sistemului de achiziție care se referă la:
• Rezoluția spectrală,
• Rezoluția spațială,
• Rezoluția radiometrică,
• Rezoluția temporală
Rezoluția spectrală este determinată de intervalele specifice de lungime de undă
descrise de pragurile minime și maxime între care un senzor este sensibil (se referă la un
anumit interval de lungime de undă din spectrul electromagnetic în care poate înregistra un
senzor).
Intervalele largi din spectrul electromagnetic corespund unei așa numite rezoluții
spectrale brute, iar benzile înguste unei rezoluții spectrale fine.
Cu cât intervalul spectral este mai îngust cu atât puterea de discriminare este mai
mare, dar numărul de obiecte identificabile scade.

Rezoluția spațială – reprezintă dimensiunea celui mai mic obiect ce poate fi sesizat
pe imaginea înregistrată de senzor și este definită prin aria reprezentată de fiecare pixel (altfel
spus: suprafața de la sol reprezentată de un pixel).

Trebuie subliniat faptul că, î n cea mai mare parte a cazurilor, pe o platformă satelitară
sunt instalați senzori cu rezoluție diferită aparținînd mai multor categorii geometrice. De
exemplu, Pe platforma satelitului SPOT 5 au fost instalate instrumente care permit generarea
de imagini cu rezoluții VHR (Supermode 2,5 m), și achiziția HR (Pancromatic 5m, multispectral
10m), dar și LR (Vegetation 1,15 km). De fapt, conceptul pus în aplicare odată cu lansarea
primului satelit din seria SPOT care a permis combinarea geometriei superioare a c analului

pancromatic (10 m) cu multispectralitatea celorlalte canale (20 m în verde, roșu și infraroșu
apropiat) este utilizat și în prezent pe platformele VHR și HR.
Rezoluție radiometrică – se referă la domeniul dinamic al înregistrării, adică la
numărul posibil de valori de gri pentru înregistrarea răspunsului radiometric.
Aceasta are legătură cu numărul de biți pe care este reprezentat răspunsul spectral
al senzorului. De ex: în datele reprezentate pe 8 biți domeniul dinamic este reprezentat pe
interva lul 0 -255. Odată cu perfecționarea sistemelor de stocare și transmitere a infirmației –
imagine, cât și a senzorilor, datele de teledetecție sunt codate pe 11 biti (valori de gri de la 0
la 2047), 12 biți (valori de gri de la 0 la 4095) sau 16 biți (valori d e gri de la 0 la 65535).

Fig. Imagine pe 2 bit vs. Imagine pe 8 bit

Rezoluția temporală – reflectă posibilitatea de revenire (revizitare) a aceleiași
suprafețe de la sol cu un senzor de același tip și indică la ce interval de timp un senzor poate
să obțină informații despre aceeași zonă terestră.
Pentru sateliții Landsat TM rezoluția temporală are valoarea de 16 zile, adică după
acest interval satelitul va observa aceeași zonă a globului

How Digital Images are Analyzed

Pre-processing

Combinatii benzi spectrale

Classification

Detecting Change to Solve Problems