C. pen. Anterior Codul penal din 1968 C. pr. pen. Anterior Codul de procedură penală din 1968 CEDO Convenție Curtea Europeană a Drepturilor Omului… [604671]

ABREVIERI

alin.
art. alineat
articol
C. pen. Anterior Codul penal din 1968
C. pr. pen. Anterior Codul de procedură penală din 1968
CEDO
Convenție Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Convenția pentru apărarea drepturil or omului și a
libertăților fundamentale (Convenția europeană a
drepturilor omului)
dec.
Ed.
ed.
ibidem
ICCJ
lit.
M. Of.
CP
CPP
O.U.G.
op. cât.
P-
par.
pct.
pp.
s.pen..
urm.
vol. decizia
Editură
ediția
același autor, aceeași lucrare
înalta Curte de Casație și Justiție literă
literă
Monitorul Oficial al României, Partea I noul
Cod penal
Cod de procedură penală
Ordonanța de urgență a Guvernului
opera citată
pagina
paragraful
punctul
paginile
secția penală
următoarele
volumul

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

1
ARGUMENT

Am ales ca temă de studiu pentru lucrarea de licență ―Nulitatea
Absolută‖ deoarece este o temă care este considerată ca fiind ceea mai
importantă sancțiune procedurală.
Actualul Cod de procedură penală, reglementează nulitatea în
două categorii distincte, și anume nulitatea absolută și nulitatea relativă,
față de vechile coduri unde nulitatea era reglementată sub forma unui
singur articol, acest fapt se datorează doctrinei, unde nulitatea era deja
separată în aceste două categorii de dinaintea adoptării ac estui cod.
Nulitatea a fost definită ca „fiind acea sancțiune care suprima, în
măsura stabilită prin hotărârea judecătorească, efectele actului juridic,
potrivnice scopului urmărit de dispozițiile legale referitoare la condițiile
sale de valabilitate.
Capitolul I prezintă câteva informații introductive urmate de un
scurt istoric, conceptul de nulitate procedurală penală și un studiu de
drept comparat, între nulitatea absolută din România și alte Coduri de
procedură penală din străinătate. Nulitatea este p rezentată și în codurile
din străinătate cu o importanță destul de ridicată.
Capitolul al doilea din lucrare cuprinde analiza nulităților în vechile
reglementări ale Codurilor anterioare de procedură penală din România.
Această analiză a fost necesară pe ntru a se vedea că Codul actual de
procedură penală reglementează nulitatea mult mai amplu față de cele
anterioare.
Următorul capitol reprezintă studiul nulității în sine, tot aici găsindu –
se informații mai amănunțite despre nulitatea absolută, cât și e fectele
produse de către această. Putem vedea că în acest capitol se găsesc
foarte multe informații despre cum apare nulitatea absolută, găsim
informații despre încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului
de judecată, încălcarea dispozițiilor p rivind prezența suspectului sau a
inculpatului, etc.
Lucrarea continuă cu câteva exemple în care s -a aplicat legea
nulității absolute.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

2
CAPITOLUL I
SCUR T ISTORIC ȘI ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

1.1 Considerații introductive

Etimologia termenului ,,nulitate‖ provine de la termenul latin
,,nullitas‖ și de la termenul franțuzesc ,,nulitatea‖, având trei sensuri:
primul se referă la o lipsă totală de valoare său talent, al doilea la o
persoană fără competenta iar al treilea la ineficacitatea unui act juridic
din pricina nerespectării unei condiții de fond sau de forma.
În capitolele II, III, V și VI din Titlul VI din Codul de Procedură
Penală, intitulat „Acte pr ocesuale și procedurale comune‖, sunt
reglementate instituții care nu sunt acte procesuale sau procedurale în
sine, dar care sunt strâns legate de acestea, în capitolul II sunt
reglementate termenele în procesul penal, în capitolul III sunt
reglementate ch eltuielile judiciare, În capitolul V sunt reglementate
nulitățile și în ultimul capitol (VI) este reglementată amenda judiciară.
În cele ce urmează vom învedera succint legăturile existente între
actele procesuale și procedurale, pe de o parte, și institu țiile menționate
mai sus.
Termenele sunt intervale de timp în care sau după trecerea cărora
organele judiciare sau părțile pot să exercite un drept procesual. Cu alte
cuvinte, organele judiciare, subiecții procesuali principali sau părțile
trebuie să -și manifeste voința de a exercita un anumit drept în intervalul
prevăzut de lege; or, manifestarea voinței prin care organele judiciare,
subiecții procesuali principali sau părțile dispun în limitele drepturilor lor
constituie tocmai acte procesuale cu privire la desfășurarea procesului
penal.
De asemenea, în cadrul procesului penal, prin manifestarea lor de
voință, organele judiciare pot dispune luarea unei măsuri procesuale pe
un anumit termen. în acest fel, termenele apar strâns legate atât de
actele proces uale, cât și de măsurile procesuale.
Legătura termenelor cu actele procesuale și procedurale este
relevată și prin dispozițiile art. 270 privind actele considerate ca făcute în
termen. Actele vizate prin acest text de lege nu sunt altceva decât acte
proce suale sau procedurale materializate într -un act procedural
constatator. Astfel, potrivit art. 270 alin. (1) combinat cu art. 410 alin. (1),
cererea de apel, ca act procesual, poate fi depusă la administrația locului
de deținere în termenul fixat de lege, a pelul astfel declarat producându -și
efectele prevăzute de lege.
Cheltuielile judiciare sunt sume de bani necesare desfășurării
activității judiciare penale.
În art. 272 alin. (1) se arată că cheltuielile judiciare sunt sume de
bani necesare pentru efectu area actelor de procedură, administrarea

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

3
probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile
avocaților etc.
Din însăși formularea textului de lege menționat mai sus rezultă
legătura cheltuielilor judiciare cu actele procesuale, această legăt ură
implicând -o însă și pe aceea cu actele procedurale, deoarece acestea
sunt mijloacele prin intermediul cărora se aduc la îndeplinire sarcinile ce
decurg din actele procesuale. Spre exemplu, în cadrul administrării
probelor, dispoziția de a cita un marto r constituie actul procesual, iar
ascultarea martorului este actul procedural. Dar, potrivit art. 273 alin. (1),
martorii au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreținere,
locuință și a altor cheltuieli necesare prilejuite de chemarea lor în fața
organelor judiciare; aceste sume de bani constituie cheltuieli judiciare
care sunt consecința actului procesual, și anume a chemării acestor
persoane pentru a fi ascultate de către organele judiciare.
Nulitățile sunt sancțiuni ale actelor procesua le și procedurale
efectuate cu încălcarea legii. Așadar, aceste instituții sunt strâns legate
de actele procesuale și procedurale deoarece au menirea de a le
invalida pe acestea din urmă în condițiile prevăzute de lege.
Amenda judiciară este o sancțiune a dministrativă, atipică,
imperfectă, care se aplică anumitor persoane în cazul în care acestea
săvârșesc unele abateri judiciare legate de actele procedurale și, implicit,
de actele procesuale. Astfel, potrivit art. 283 alin. (1) lit. a), constituie
abatere judiciară și se sancționează cu amendă judiciară de la 100 lei la
1.000 lei neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greșită ori cu
întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale.
Or, așa cum am văzut1, procedura de c itare implică existența unui act
procesual (dispoziția de citare) și actul procedural al transmiterii citației.
lată câteva considerații care justifică, în opinia noastră, introducerea
instituțiilor termenelor, cheltuielilor judiciare, nulităților și amenz ii judiciare
în titlul privind actele procesuale și procedurale comune.

1.2 Scurt Istoric

Actele procesuale nu reprezintă un scop în sine, iar obiectivul
procesului penal nu poate fi îndeplinit decât cu respectarea condițiilor
impuse de lege pentru finaliza rea întregii suite de forme procesuale care
converg către adoptarea hotărârii judecătorești care statuează asupra
drepturilor și obligațiilor procesuale ale părților.
Fiecare act de procedură are o finalitate proprie; într -o primă
evaluare însă, într -un p lan general, de ansamblu, toate actele de
procedură, în succesiunea lor rânduită de lege, contribuie la

1 A se vedea § 2. Acte procedurale comune,2.1. Procedura citării din acest capitol.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

4
determinarea cât mai exactă a raporturilor și onorarea obligațiilor cu
consecința justei rezolvări a conflictului de drept.
Sancțiunile instituite de l egiuitor au menirea de a realiza, în deplin
acord cu legea, scopul urmărit prin actele de procedură.
Nerespectarea condițiilor cerute de lege pentru fiecare act de
procedură determină imposibilitatea satisfacerii obiectivului său imediat,
însă, deopotriv ă, afectează și realizarea scopului întregului proces,
context în care nu se poate constata corecta înfăptuire a actului de
justiție.
Ignorarea legii, încălcarea formelor și a cerințelor prescrise pentru
aducerea Ia îndeplinire a actelor de procedură a im pus reglementarea
sancțiunilor procedurale, dintre care cea mai importantă, prin conținutul
și efectele sale, este nulitatea.
Având rolul de a asigura realizarea scopului vizat prin actele de
procedură, sancțiunea severă a nulității amenință cu însăși li psirea
actului juridic de eficacitate.
În reglementarea nulităților se pot concepe mai multe sisteme. în
concepția cea mai formalistă, orice încălcare a legii de procedură penală
trebuie să atragă nulitatea și refacerea actului în condițiile legii.
Legisl ațiile moderne nu au primit această concepție, deoarece s -ar
crea mari dificultăți în finalizarea activităților de sancționare penală a
infractorilor. 0 concepție opusă admite nulitatea numai în cazul acelor
încălcări ale legii de procedură penală pentru c are se prevede în mod
expres nulitatea actului; practica a dovedit că intervenția nulității poate fi
necesară și în alte cazuri decât cele prevăzute expres de lege2.
Dintr -o combinare a acestor două concepții, legiuitorul a consacrat
reglementarea care fu ndamentează atât norme a căror înfrângere este
sancționată de lege în mod expres cu nulitatea – așa-numitele nulități
exprese -, cât și nulitățile intitulate virtuale, care se raportează la ipoteza
încălcării celorlalte dispoziții ale legii, cu întrunirea anumitor cerințe.
Codurile noastre anterioare de procedură au recunoscut nulitățile
exprese și virtuale prin reglementarea selectivă a unor dispoziții, indicate
în cuprinsul legii într -o manieră expresă, limitativă, prin a căror încălcare
se atrăgea nulit atea. Această categorie consacra nulitățile exprese și
absolute deopotrivă.
Situația încălcării celorlalte dispoziții legale era rezolvată prin
recunoașterea nulităților virtuale și relative, care operau însă cu
satisfacerea unor condiții, cum ar fi: dacă s-a produs o vătămare care nu
putea fi înlăturată decât prin anularea actului nelegal, invocarea lor
realizându -se în anumite împrejurări.
Vechiul Cod de procedură penală (art. 197) consacra atât condițiile
generale ce se impuneau a fi satisfăcute pentru existență nulităților, cât

2 Gr. Th eodoru, Drept procesual penal. Parte generală. Curs tipărit, op. cit, p. 489

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

5
și pe cele care caracterizau categoria de nulități procesuale, respectiv
nulități absolute, precum și o categorie cu o structură eclectică, ce poate
fi numită aceea a nulităților mixte sau intermediare3 (această ultimă
categorie nu mai este reglementată de actual Cod de procedură penală).
Astfel, reglementarea consacra nulitățile absolute ca fiind exprese,
anume prevăzute în art. 197 alin. (2) C. pr. pen. anterior, în timp ce
nulitățile relative și cele mixte erau, de regulă, vir tuale.
În intenția de a consolida instituția nulității în sensul că acestea să
constituie principalul mijloc de control al regularității actelor de procedură
și de sancționare a acelor acte efectuate contrar normelor și cu
nerespectarea formelor prescrise , prin înlăturarea acestora, în tot sau în
parte, sub condiția producerii unei vătămări, de neînlăturat altfel,
legiuitorul actual a reglementat expres extinderea (iradierea) efectelor
nulităților.
Codul de procedură penală în vigoare (art. 280 -282) își p ropune
reformarea materiei nulităților, însă, surprinzător, nu prin procedeul
sporirii exigenței în ceea ce privește aplicarea strictă a legii, prin
asigurarea garanțiilor preeminenței principiului legalității asupra
oportunității justificative, ci prin re ducerea cazurilor de nulitate absolută și
suplimentarea condițiilor care trebuie îndeplinite pentru a se putea
invoca nulitățile relative4.
Iradierea efectelor nulităților [art. 280 alin. (2) CPP], reglementată
explicit în noul Cod de procedură penală, co nferă posibilitatea constatării
nulității și acelor acte concomitente sau subsecvente cu actul nul, sub
satisfacerea condițiilor existenței unei legături directe între cele două
acte. Astfel, spre exemplificare, conturarea, dincolo de orice îndoială, a
unei stări de incompatibilitate a judecătorului constituie o nulitate care
atrage după sine nulitatea actelor efectuate ulterior (la fiecare termen de
judecată). Dispozițiile legale prevăd că situația în care nulitatea unui act
generează și nulitatea actelor anterioare efectuării acestuia – spre
exemplu, neîntocmirea minutei într -o cauză – atrage și nulitatea actelor
anterioare, impunând că instanța de control judiciar să dispună trimiterea
cauzei spre rejudecare.
De altfel, normele noului Cod de procedură pe nală în materia
efectelor nulităților au confirmat concepția dominantă îmbrățișată de
doctrină5 potrivit căreia nulitatea va avea efecte și asupra actelor
anterioare, concomitente sau posterioare, însă sub condiția existenței
unei strânse legături între ac estea. Anterior, în lipsa unei reglementări

3 N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 481.
4 www.ministeruljustitiei.ro – proiect Codul de procedură penală – expunere de motive.
5 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, op. cit, voi. I, p. 412.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

6
exprese, aprecierea efectului extensiv se făcea în fiecare caz concret, în
raport de legătura cauzală dintre actul nul și celelalte acte6.
Codul de procedură penală din 1936 a constituit un prim pas în
sistemati zarea materiei sancțiunilor procedural penale în cadrul căreia
un loc important îl ocupau nulitățile, iar Codul de procedură penală din
1948 a introdus principiul potrivit căruia nulitățile se pronunță de către
instanță numai în cazul în care s -a adus părț ii care invocă nulitatea, o
vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia.
Nulitățile relative exprese specifice urmării penale au fost însă
înlăturate de legiuitor prin Legea nr. 3 din 1956, prin care s -au adus
modificări Codului de pro cedură penală din 1948, iar Codul de procedură
din 1968 nu a mai consacrat nulitățile relative exprese în nici o fază a
procesului penal, înfăptuind o reglementare mult simplificată a întregului
sistem de sancțiuni procedural penale.
Codul de procedură pe nală din 1968, ca și Codul anterior, a
combinat concepția cea mai formalistă, potrivit căreia orice încălcare a
legii de procedură penală trebuie să atragă nulitatea și refacerea actului
în condițiile legii, cu concepția opusă care admite nulitatea numai î n
cazul acelor încălcări ale legii de procedură penală pentru care se
prevede în mod expres că acestea atrag nulitatea actului, consacrând
reglementarea potrivit căreia se pot prevedea anumite dispoziții a căror
încălcare este sancționată de lege în mod ex pres cu nulitatea (nulitățile
exprese), dar sancțiunea nulității poate fi aplicabilă și în cazul încălcării
celorlalte dispoziții ale legii dacă sunt întrunite anumite condiții (nulitățile
virtuale).
Actualul cod de procedură penală a reformat materia nul ităților,
aducând modificări în conținutul dispozițiilor ce reglementează regimului
acestora, precum:
– stabilirea expresă a principiului că actele ulterioare celui declarat nul,
care au o legătură directă cu acestea, sunt la rândul lor lovite de nulitate;
– scoaterea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor
privind sesizarea instanței, efectuarea anchetei pentru minori,
competența materială și după calitatea persoanei a organului de
urmărire penală, competența materială și după cali tatea persoanei a
instanței ierarhic superior celei legal competente;
– instituirea unor nulități absolute care pot fi invocate până la un anumit
termen procesual, și nu în orice stadiu al procesului;
– eliminarea dreptului instanței de a invoca din oficiu nulitățile relative (cu
unele excepții) și de a le lua în considerare în orice stadiu procesual.

6 I. Neagu, op. cit., p. 389.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

7
Iradierea efectelor nulităților [art. 280 alin. (2) CPP], reglementată
explicit în noul Cod de procedură penală, conferă posibilitatea constatării
nulității și acelor acte concomitente sau subsecvente cu actul nul, sub
satisfacerea condițiilor existenței unei legături directe între cele două
acte. Astfel, spre exemplificare, conturarea, dincolo de orice îndoială, a
unei stări de incompatibilitate a judecătorul ui constituie o nulitate care
atrage după sine nulitatea actelor efectuate ulterior (la fiecare termen de
judecată). Dispozițiile legale prevăd că situația în care nulitatea unui act
generează și nulitatea actelor anterioare efectuării acestuia – spre
exem plu, neîntocmirea minutei într -o cauză – atrage și nulitatea actelor
anterioare, impunând că instanța de control judiciar să dispună trimiterea
cauzei spre rejudecare7.
Așa cum a fost subliniat și în doctrină, existența nulităților în dreptul
procesual pe nal român este strâns legată de existența unei vătămări
procesuale, vătămare care trebuie să se fi produs prin efectuarea unui
act în condiții nelegale.
De altfel, normele noului Cod de procedură penală în materia
efectelor nulităților au confirmat concep ția dominantă îmbrățișată de
doctrină8 potrivit căreia nulitatea va avea efecte și asupra actelor
anterioare, concomitente sau posterioare, însă sub condiția existenței
unei strânse legături între acestea. Anterior, în lipsa unei reglementări
exprese, apre cierea efectului extensiv se făcea în fiecare caz concret, în
raport de legătura cauzală dintre actul nul și celelalte acte9.

1.3 Conceptul de nulitate procedurală penală

Termenul de nulitate este definit în Dicționarul explicativ al limbii
române ca fiind însușirea, caracterul lucrului nul, sancțiune a actului
juridic care suprimă, în principiu și pentru trecut, acele efecte ale actului
care sunt potrivnice dispozițiilor legale, lipsa totală de valoare, de
capacitate, de merit a cuiva.
Dicționarul juridic definește nulitatea ca fiind sancțiunea care
constă în lipsirea actului juridic civil de efectele sale firești, întrucât
acesta a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale imperative
sau cu încălcarea condițiilor de validitate ale actului respect iv.
În plan procesual penal, nulitatea reprezintă sancțiunea ce poate fi
dispusă de un organ judiciar care are drept scop și urmare desființarea
totală sau parțială (lipsirea de efecte juridice, lipsa de eficacitate) a
actelor procesuale sau procedurale e fectuate prin nerespectarea
dispozițiilor legale care reglementează derularea procedurilor penale
atunci când s -a produs o vătămare care poate fi dovedită sau doar

7 M. Iordache, Nulitățiile în noul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, 2015 , p. 489
8 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, op. cit ., voi. I, p. 412.
9 91. Neagu, op. cit., p. 389.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

8
prezumată, semnificativă și substanțială a drepturilor ori a intereselor
legitime ale părțil or ori ale subiecților procesuali principali sau a altor
garanții procedurale prevăzute de lege, ce nu poate fi înlăturată decât
prin anularea actului nelegal10.
Având o natură juridică proprie, un conținut specific și generând
efecte proprii, sancțiunea n ulităților reprezintă, alături de celelalte
sancțiuni, un instrument real în verificarea regularității actelor de
procedură și totodată o pârghie funcțională în sancționarea acelor acte
efectuate cu nesocotirea normelor de procedură și a formelor prescrise
de lege.
Așadar, nulitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine
ulterior efectuării actului, având efect retroactiv.
Din definiția dată nulității se desprind și trăsăturile caracteristice
acestei sancțiuni procedurale.
O primă observație e ste aceea că prin conținutul, efectele sa e
nulitatea constituie o principală consecință a aplicării principiului
legalității în procesul penal, ea nefiind de conceput decât în contextul
încălcării unor dispoziții legale în derularea acțiunii judiciare.
Prin încălcarea unei dispoziții legale referitoare la desfășurarea
procedurilor penale se impune a se înțelege atât normele care vizează
faza urmăririi penale, procedura de cameră preliminară, a judecătorului
de drepturi și libertăți, judecata în primă inst anță ori în cai e de atac
(ordinare sau extraordinare], cât și cele referitoare la executarea
pedepsei. înfrângerea legii se poate realiza atât prin acțiunea, cât și prin
inacțiunea organului judiciar.
Pentru a opera nulitatea este necesar ca prin încălca rea
dispozițiilor legale specifice să se fi produs o vătămare procesuală
urmare a efectuării unui act procesual sau procedural nelegal, cu alte
cuvinte, actul nelegal trebuie să aducă atingere normalei desfășurări a
procesului penal, caracterului echitabil al procedurii, în concret,
modalității de exercitare a drepturilor procesuale ale părților sau
subiecților procesuali principali, manifestăm libertăților lor fundamentale.
Precum se va constata la momentul analizei condițiilor prevăzute
de lege, pentru a opera nulitatea, vătămarea procesuală ce se cere ah
produsă trebuie să întrunească anumite exigențe. În primul rând, natura
sa este pur procesuală, în sensul că izvorăște din violarea legii, explicit a
normelor de organizare, de competența și de procedura propriu -zisă.
Prin urmare, actul procesual sau procedural întocmit cu încălcarea
cerințelor impuse exclusiv de normă de procedura ori actul procesual
cerut de lege și neîndeplinit (în sensul omisiunii de respectare a legii]
constituie rațiuni pentru aplic area sancțiunii nulității.

10 M. Udroiu, op. cit., p. 649.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

9
În esență, vătămarea procesuală constituie acea aptitudine –
prezumată legal sau stabilită de organul judiciar – de încălcare a
dispozițiilor care reglementează desfășurarea procesului penal, de a
prejudicia aplicarea principiil or fundamentale ale procesului penal sau
garantarea drepturilor procesuale ale părților, creându -se astfel
posibilitatea soluționării greșite a cauzei11.
Cu privire la existența unei vătămări procesuale – așa cum s -a
arătat în doctrină și în jurisprudență -, deși trebuie în principiu dovedită
de către cel care o invocă, uneori ea poate rezulta, cu evidență, chiar din
circumstanțele cauzei12 (cazul nulității relative).
O altă caracteristică a nulității constă în aceea ca vătămarea
procesuală cauzată printr -un act procesual sau procedural nelegal să nu
poată fi înlăturată altfel decât prin însăși anularea actului viciat. Altfel
spus, dacă există posibilitatea însănătoșirii actului în sensul păstrării și
producerii efectelor acestuia, a acoperirii ori asanării sale, sancțiunea
nulității nu operează, întrucât anularea unor asemenea acte care pot
ființa în continuare și genera efecte juridice ar constitui dovada unui
formalism excesiv, nejustificat și cu consecințe negative în desfășurarea
procesului penal din per spectiva asigurării celerității procedurii.
Prin urmare, anularea unui act efectuat cu încălcarea normelor de
procedură trebuie să -și dovedească eficiența, utilitatea în contextul
respectării principiului legalității caracterului echitabil.

1.4 Elemente de d rept comparat

În Codul de Procedură Penală Moldovenesc, intrat în vigoare la
data de 12.06.2003, nulitatea actelor procedurale se găsește în Capitolul
V, art. 251.
Față de Codul nostru penal, Codul de Procedură Penală
Moldovenesc nu împarte nulitățile î n două categorii.
Aici este specificat că încălcarea prevederilor legale care
reglementează desfășurarea procesului penal atrage nulitatea actului
procedural numai în cazul în care s -a comis o încălcare a normelor
procesuale penale ce nu poate fi înlătur ată decât prin anularea acelui
act. Aliniatul al doilea specifică că încălcarea prevederilor legale
referitoare la competența după materie sau după calitatea persoanei, la
sesizarea instanței, la compunerea acesteia și la publicitatea ședinței de
judecată, la participarea părților în cazurile obligatorii, la prezența
interpretului, traducătorului, dacă sunt obligatorii potrivit legii, atrage
nulitatea actului procedural.
Nulitatea prevăzută în alin.(2) nu se înlătură în nici un mod, poate fi
invocată în o rice etapă a procesului de către părți, și se ia în considerare

11 A. Vasiliu, Teoria generală a actelor de procedură penală, op. cit, p. 223.
12 V. Dongoroz ș.a., op. cit., p. 409.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

10
de instanță, inclusiv din oficiu, dacă anularea actului procedural este
necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.
Iar în ultimul aliniat din acest articol găsim că înc ălcarea oricărei
alte prevederi legale decât cele prevăzute în alin.(2) atrage nulitatea
actului dacă a fost invocată în cursul efectuării acțiunii – când partea
este prezentă, sau la terminarea urmăririi penale – când partea ia
cunoștință de materialele d osarului, sau în instanța de judecată – când
partea a fost absentă la efectuarea acțiunii procesuale, precum și în
cazul în care probă este prezentată nemijlocit în instanță.
Din câte se poate vedea, acest cod simplifică foarte mult nulitatea,
aceasta nef iind împărțită în mai multe ramuri.

Codul de Procedură Penală Italian, intrat în vigoare la data de 22
septembrie 1988 cu ultimele modificară aduse.
Informații despre nulitate găsim la art. 177 până la art. 186.
Nulitatea Absolută se regăsește în art . 179, articol care la rândul
său se împarte în două aliniate.
În primele articole 177 – 178 găsim informații generale despre
nulități.
Articolul în sine este foarte simplificat față de Codul de Procedură
Penală român.
Conform art. 179 alin. 1 nulitat ea absolută este recunoscută din
oficiu în orice etapă a procesului dacă se respectă cerințele de art. 178
alin. 1.
Se poate observa o primă diferență între Codul de Procedură
Penală Italian și cel românesc, și anume că în cel românesc nulitatea
absolută se constată din oficiu sau la cerere.
Aliniatul al doilea al acestui articol (art. 179) face referire că
nulitatea absolută poate să mai apară și în anumite condiții speciale.
Articolul 281 din Codul de Procedură Penală este mult mai detaliat,
multe ch estiuni care se află în cuprinsul acestui articol, în Codul de
Procedură Penală italian, aceste informații găsindu -se la alte articole din
acel capitol.

În Codul Penal de Procedură franceză informații despre nulități
găsim 170 – 174-1.
Aici găsim o sc himbare destul de mare, nulitatea nu este separată
în două, nulitate relativă și nulitate absolută, ci în toate articolele ne sunt
prezentate informații despre cum apare nulitatea.
În art. 170 găsim informații despre cine poate constata nulitatea.
Art. 171 face referire că există nulitate când este încălcată una sau
mai multe dispoziții din acest cod.
În art. 172 găsim informații cum că o parte care a cerut nulitatea
poate renunța la acesta, dar doar în prezența unui avocat.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

11
Art. 173 se referă la cau ze speciale când poate apărea nulitatea,
de exemplu
în cazul în care una dintre părți, un martor asistat consideră că o nulitate
a fost comisă, el se referă la camera de investigare prin depunerea unei
cereri motivate cameră care la rândul său trimite o co pie judecătorului de
instrucție care transmite dosarul la președintele de instrumentare a
camerei.
Articolul 174 prezintă ce trebuie să facă președintele de
instrumentare a camerei când primește o cerere făcută de una din
pârtiile care se regăsesc la art. 173.
Acest cod se poate observa că stă la baza Codului de Procedură
Penală din România, dar nu actualul cod, ci codul din 1986, cod care a
fost revizuit și actualizat în 2010.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

12
CAPITOLUL II
NULITĂȚILE ABSOLUTE

2.1 Prevederile din Codurile de Procedură Penală române

Informații despre nulitatea au apărut încă din primul Cod de
Procedură Penală din anul 1864, dar erau foarte generale și imprecise.
O mai amplă abordare a nulităților o cuprinde viitorul Cod de Procedură
Penală.
Codu l de Procedură Penală din 1936 a constituit un prim pas în
sistematizarea materiei sancțiunilor procedural penale în cadrul căreia
un loc important îl ocupau nulitățile, iar Codul de procedură penală din
1948 a introdus principiul potrivit căruia nulitățil e se pronunță de către
instanță numai în cazul în care s -a adus părții care invocă nulitatea, o
vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia.
Nulitățile relative exprese specifice urmării penale au fost însă
înlăturate de legiuitor prin Legea nr. 3 din 1956, prin care s -au adus
modificări Codului de procedură penală din 1948, iar Codul de procedură
din 1968 nu a mai consacrat nulitățile relative exprese în nici o fază a
procesului penal, înfăptuind o reglementare mult simplificată a într egului
sistem de sancțiuni procedural penale.
Codul de Procedură Penală din 1968, ca și Codul anterior, a
combinat concepția cea mai formalistă, potrivit căreia orice încălcare a
legii de procedură penală trebuie să atragă nulitatea și refacerea actului
în condițiile legii, cu concepția opusă care admite nulitatea numai în
cazul acelor încălcări ale legii de procedură penală pentru care se
prevede în mod expres că acestea atrag nulitatea actului, consacrând
reglementarea potrivit căreia se pot prevedea anu mite dispoziții a căror
încălcare este sancționată de lege în mod expres cu nulitatea (nulitățile
exprese), dar sancțiunea nulității poate fi aplicabilă și în cazul încălcării
celorlalte dispoziții ale legii dacă sunt întrunite anumite condiții (nulitățile
virtuale).

În Codul de Procedură Penală din 1936 nulitățile le găsim la Titlul
VI – Diferite acte și măsuri procedurale la Capitolul III sub titlul de nulități.
Acest cod este foarte simplificat față de actualul cod deoarece nu
împarte nulitatea în dou ă categorii. Conține doar două articole, art. 110 și
art. 111 în care sunt specificate următoarele:

Articolul 110
Actele și hotărârile judecătorești pot fi date publicității, afară de
acelea a căror publicare este interzisă de lege.Instanța este obliga tă să
prevadă în actele judecătorești interzicerea publicării acelor acte care ar
putea vătăma morala, ordinea sau interesul public.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

13
Articolul 111
Judecătorul de instrucție sau președintele instanței de fond pot
autoriza, în timpul procesului sau după te rminarea lui, eliberarea de copii
sau extrase de pe actele a căror publicare e interzisă de codul penal,
acelora care ar dovedi că au un interes legitim să le obțină.De asemenea
instanța autoriza publicarea în extras a hotărârii de achitare, în orice
mater ie, în cazul când cel achitat dovedește că are interese serioase
pentru aceasta.În cazul când este un denunțător, instanța fixează suma
necesară publicării și îl obliga la plata sumei.

În Codul de Procedură Penală din 1968 nulitățile se găsesc la Titlul
V, titlu sub denumirea „Acte procesuale și procedurale‖. Nulitățile apar la
Capitolul IV sub forma unui singur articol, art. 197.

Articolul 197
Încălcările dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea
procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s -a adus o
vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.
Dispozițiile relative la competenta după materie sau după calitatea
persoanei, la sesizarea instanței, la compunerea acesteia și la
publicitatea ședinței d e judecată sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.
De asemenea, sunt prevăzute sub sancțiunea nulității și dispozițiile
relative la participarea procurorului, prezenta învinuitului sau a
inculpatului și asistarea acestora de către apărător, când sunt obli gatorii,
potrivit legii, precum și la efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu
infractori minori.
Nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în nici un mod.
Ea poate fi invocată în orice stare a procesului și se ia în considerare
chiar din oficiu. Încălcarea oricărei alte dispoziții legale decât cele
prevăzute în alin. 2 atrage nulitatea actului în condițiile alin. 1, numai
dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă
sau la primul termen de judecată cu pr ocedura completă când partea a
lipsit la efectuarea actului. Instanța ia în considerare din oficiu încălcările,
în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru
aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. În situațiile prevăzut e în
alin. 1 și 4, în cazul în care refacerea actului anulabil se poate face în
fața instanței care a constatat, prin încheiere, încălcarea dispozițiilor
legale, aceasta acordă un termen scurt pentru refacerea imediată a
actului.
În actualul Cod de Proced ură Penală, nulitatea a suferit o vastă
modificare, aceasta fiind împărțită în două categorii, și anume, nulitatea
absolută și nulitatea relativă. Aceste modificări se datorează foarte mult
doctrinei deoarece aceasta avea o mare influență și asupra vechilo r

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

14
coduri, deci în concluzie putem spune că doctrina a participat la
formarea nulităților relative și absolute care se regăsesc în actualul cod.
2.2 Conținutul art. 281 în Codul de Procedură Penală
Este de necontestat faptul că legiuitorul actualului Cod de
procedură penală și -a propus reformarea materiei nulităților și era de
așteptat sporirea exigenței în ceea ce privește consolidarea pârghiilor
necesare aplicării stricte a legii (preeminența principiului legalității).
Precum se va putea constata însă, înt r-o manieră surprinzătoare,
legiuitorul a înțeles să reducă acele cazuri de nulitate absolută,
suplimentând totodată cerințele ce se impun a fi satisfăcute pentru
invocarea nulităților relative.
În speranța de a nu da studiului nostru o notă specific dida ctică,
redăm în continuare Capitolul V, intitulat „Nulitățile", al Titlului VI – „Acte
procesuale și procedurale comune", mai exact articolul 281:

Art. 281
Nulitățile absolute
Determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor
privind:
a) compunerea completului de judecată;
b) competența materială și competența personală a instanțelor
judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță
inferioară celei legal competente;
c) publicitatea ședinței de judecată;
d) partici parea procurorului, atunci când participarea sa este
obligatorie potrivit legii;
e) prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea
sa este obligatorie potrivit legii;
f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului,
precu m și a celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie.
(2) Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere.
(3) Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. a) -d)
poate fi invocată în orice stare a procesului.
(4) Încălc area dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. e) și f)
trebuie invocată:
a) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă
încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura
camerei preliminare;
b) în orice stare a pro cesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul
judecății;

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

15
c) în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a
intervenit încălcarea, când instanța a fost sesizată cu un acord de
recunoaștere a vinovăției.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

16
CAPITOLUL II I
STUDIUL NULITĂȚILOR ABSOLUTE

3.1. Noțiune

În doctrină sunt cunoscute două concepții care a influențat
conținutul reglementării nulităților, ca sancțiuni procesuale penale.
Sancțiuni procesuale tipice, nulitățile invalidează actele procedurale
existente, ca re au luat ființă prin nerespectarea dispozițiilor legale, prin
omisiunea sau violarea formelor prescrise de lege13.
Mutațiile sunt cele mai importante sancțiuni procedurale și intervin
ori de câte ori un act procesual sau procedural, ori o activitate
procesuală s -a realizat fără stricta respectare a legii.
Trebuie subliniat faptul că în dreptul procesual penal român
existența nulităților ca sancțiuni procedurale este strâns legată de
existența unei vătămări procesuale, vătămare care trebuie să se fi
produs prin efectuarea unui act în condiții nelegale. în acest sens, în art.
282 alin. (1) se arată că încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor
prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin
nerespectarea cerinței legale s -a adus o vătămare drepturilor părților ori
alor subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel
decât prin desființarea actului14.
În legislațiile procesuale penale inițiale opera principiul conform
căruia nerespectarea formelor procedura le atrage obligatoriu nulitatea
actului și refacerea acestuia cu respectarea dispozițiilor legii. Potrivit
acestei concepții, nulitatea intervenea a orice încălcare a formelor
prevăzute de lege, indiferent de gravitatea și consecințe e acesteia.
Ulterior au fost promovate opinii în sensul atenuării acestei concept
considerată de un formalism excesiv15. Fără a exagera formalismul, noua
teo încălcarea formală a legii determină nulitatea actului, ci vătămarea
determinată de această încălcare, care poate avea r eflexii în respectarea
dreptului la apărare, a principiului aflării adevărului sau a celui al
legalității16. Așadar, nulitatea va fi aplicată dacă încălcarea normelor
prevăzute de lege pentru efectuarea actului procesual au determinat o
vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea
actului.

13 I. Ionescu+Dolj, op. Cit., p. 190.
14 I. Neagu, în Tratat de procedură penaă Partea Generălă, Editia a II -a, Ed. Universul Juridic, 2015,
p.719.
15 N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 478.
16 Instituția nulității are aceeași abordare și în alte legislații, de exemplu, potrivit art. 171 CPP francez,
există nulitate î n cazul în care încălcarea unor formalități substanțiale prevăzute de lege a adus
atingere intereselor unei părți din proces. Partea astfel vătămată poate să renunțe a se prevala de
acest fapt, regularizând neregulile procedurale. Renunțarea trebuie să fie însă expresă și nu poate fi
exprimată decât în prezența avocatului.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

17
Prin scop, nulitățile au aceeași funcție ca și celelalte sancțiuni
procesuale, întrucât prin aplicare lor se urmărește respectarea legalității
procesului penal, însă, deosebit de acestea, au un mod specific de
manifestare, dat de condițiile care le determină aplicabilitatea și de
efectele lor. Dacă celelalte sancțiuni impun lipsirea de efecte a actului și
împiedicarea reluării lui ulterioare, nulitatea nu constă numai în aplicarea
unei sancțiuni , în cele mai multe cazuri este un remediu procesual,
întrucât presupune refacerea actului viciat.
Considerată drept cea mai importantă sancțiune procesuală
penală, nulitatea privește actele procesuale și procedurale întocmite cu
încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea
procesului penal, în cazurile în care a fost produsă o vătămare care nu
poate fi înlăturată decât prin desființarea actului viciat și refacerea
acestuia, dacă este posibil17.
Sistemul nostru procesual penal a adoptat această concepție, în
care vătămarea procesuală este o condiție de existență generală a
nulităților, atât în reglementările anterioare, cât și în actualul cod. Potrivit
art. 197 alin. (1) CPP 1968, „încălcarea dispozițiilor legale care
reglementează desfăș urarea procesului penal atrage nulitatea actului,
numai atunci când s -a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât
prin anularea acelui act".
De asemenea, din examinarea dispozițiilor actualului Cod de
procedură penală reiese că nulitatea operează dacă sunt îndeplinite
următoarele condiții procesuale: este constatată o încălcare a
dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal,
încălcarea să fi produs o vătămare procesuală participanților la proces,
iar vătămarea să nu poată f i înlăturată decât prin desființarea actului
nelegal întocmit (art. 281 -282 CPP). Acestea sunt condiții generale de
existență a nulităților, care prezintă forme specifice de exprimare în
funcție de felul nulității (absolută sau relativă).
Prima condiție s e referă la existența unui act (procesual sau
procedural) întocmit cu încălcarea dispozițiilor care reglementează
desfășurarea procesului penal. Aplicarea sancțiunii poate interveni în tot
cursul procesului, indiferent de faza sau etapa procesuală, întrucâ t
nerespectarea normelor procesuale poate fi constatată și poate influența
desfășurarea acestuia atât în faza urmăririi penale, în procedura camerei
preliminar cât și în faza judecății (la judecata în primă instanță, în căile
de atac ordinare sau extraordi nare).
Nulitatea intervine atât pentru actele procesuale, cât și pentru cele
procedurale. întrucât prin actul procedural se îndeplinește dispoziția
cuprinsă într -un act procesual, nulitatea acestuia din urmă impune, de
regulă, și nulitatea actului de exec utare. în alte cazuri, există o anumită

17 N. Giurgiu, op. cit., p. 43.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

18
autonomie între cele două acte, iar nulitatea unuia dintre ele nu atrage
automat și anularea celuilalt (de exemplu, anularea actului procedural al
comunicării copiei de pe minută nu atrage și nulitatea actului proces ual
luat în urma deliberării, care constă în soluția adoptată de completul de
judecată18.
Cea de -a două condiție constă în existențo unei vătămări,
determinată de încălcarea dispozițiilor legale care disciplinează
desfășurarea procesului penal. Vătămarea e ste de natură procesuală,
întrucât constă în lezarea unui drept său interes procesual, ca urmare a
încălcării dispozițiilor legale cu ocazia îndeplinirii unui act procesual sau
efectuării unui act procedural. Dreptul procesual încălcat trebuie să fie
prevă zut de lege, invocat de titularul său, iar dacă vătămarea nu este
evidentă, urmează a fi dovedită de cel care o invocă19.
Întrucât legea nu definește „vătămarea", având în vedere și
jurisprudența, în doctrină s -a apreciat că determinarea în concret a
conți nutului noțiunii se va face prin estimarea atingerii aduse atât
interesului general (social), cât și interesului părților, întrucât ambele pot
fi lezate în procesul penal20.
În literatura de specialitate s -a susținut că vătămarea presupune că
încălcarea di spozițiilor privind desfășurarea procesului penal să poată
afecta nu numai exercitarea drepturilor sau garanțiilor procesuale ale
celor prezenți în proces, dar și posibilitatea soluționării corecte a
cauzei21. Așadar, ideea de vătămare nu se limitează doar la
prejudicierea intereselor legitime ale participanților la proces, ea are în
vedere și o posibilă soluționare greșită a cauzei. în acest context,
vătămarea va fi dovedită dacă se demonstrează posibilitatea influențării
soluționării cauzei într -un anumit fel, în situația în care actul viciat ar fi
fost întocmit cu respectarea drepturilor prevăzute de lege22.
Întrucât Codul de procedură penală conține prevederi importante
prin care se acordă participanților la proces drepturi procesuale, se
presupune că num ai exercitarea lor așa cum sunt prevăzute în lege, fără
a fi încălcate, garantează respectarea intereselor legitime ale acestora,
cât și soluționarea justă a cauzei. Faptul că o persoană este împiedicată
să își exercite drepturile procesuale sau să benefic ieze de garanții
procesuale constituie o vătămare, întrucât se limitează astfel posibilitățile
de exprimare a intereselor procesuale în cauză23. De exemplu, inculpatul
are dreptul de a beneficia gratuit de un interpret atunci când nu înțelege,
nu se exprima bine sau nu poate comunica în limba română [art. 83 lit. f)
CPP]. Invocând absența interpretului, inculpatul poate susține faptul că

18 Gr. Theodoru, op. cit., p. 492.
19 V. Dongoroz șii Colab., op. cit., vol. V, p. 407.
20 Gr. Theodoru, op. cit., p. 429.
21 N. Giurgiu, op. cit., p. 86.
22 Ibidem
23 Gr. Theodoru, op. cit., p. 430

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

19
nu a avut posibilitatea să înțeleagă acuzația formulată împotriva sa și să
comunice apărările sale cu privire la fapta reț inută în sarcina sa,
încadrarea juridică etc., ceea ce constituie o vătămare pe plan
procesual.
Nulitatea actelor poate fi însă acoperită dacă nu a fost invocată de
persoana interesată în termenul prevăzut de lege sau aceasta a renunțat
în mod expres la i nvocarea ei (cazul nulităților relative).
Încălcările dispozițiilor procedurale nu aduc toate, în aceeași
măsură, atingere drepturilor și garanțiilor procesuale prevăzute de lege,
premisele acestor atingeri fiind în mod logic mai mari în cazul încălcării
unor dispoziții majore, care garantează respectarea regulilor de bază în
desfășurarea procesului penal. Nerespectarea regulilor esențiale, care
asigură legalitatea, aflarea adevărului va limita considerabil respectarea
drepturilor procesuale, dar și perspe ctiva unei soluții corecte și va
influența negativ desfășurarea procesului penal.
Având în vedere aceste distincții, legiuitorul a prevăzut dispozițiile
a căror încălcare aduce în mod esențial atingere regulilor de bază privind
desfășurarea procesului pen al. în aceste cazuri, sancțiunea este
nulitatea absolută, iar dispozițiile a cărorîncălcare determină aplicarea ei
sunt indicate în art. 281CPP. întrucât încălcarea acestor dispoziții
creează în mod considerabil premisele unei soluții greșite, legea instit uie,
în cazul lor, o prezumție de vătămare procesuală. în cazul încălcării
dispozițiilor prevăzute în art. 281 alin. (1) CPP, cel care o invocă nu
trebuie să demonstreze vătămarea procesuală, întrucât aceasta
presupune o atingere gravă a garanțiilor fundam entale ale actului de
justiție, ceea ce va afecta în mod considerabil posibilitatea unei soluții
juste. în cazurile de nulitate absolută, vătămarea există în baza acestei
prezumții legale, care face necesară nulitatea și justifică aplicarea
sancțiunii prin aptitudinea sa efectivă de a crea premisele soluționării
greșite a cauzei.
Ultima condiție, și anume ca vătămarea să nu poată fi înlăturată
decât prin anularea actului, impune organelor judiciare obligația de a
analiza dacă vătămarea nu poate fi înlătura tă și în alt mod, de exemplu,
prin exercitarea altui drept procesual, care să asigure o reparație a
dreptului încălcat.
Ca un rezumat nulitatea este sancțiunea procesuală ce poate fi
dispusă de un organ judiciar, care are drept urmare desființarea totală
sau parțială (lipsirea de efecte juridice, lipsa de eficiență) actelor
procesuale sau procedurale efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale
ce reglementează desfășurarea procedurilor penale, în cazul în care s -a
produs o vătămare (dovedită sau prezumată ) semnificativă și
substanțială a drepturilor ori a intereselor legitime ale părților ori ale

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

20
subiecților procesuali principali sau a altor garanții procedurale prevăzute
de lege, ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului nelegal24.

3.2. Clasificare a nulităților

În lumina reglementărilor procesuale în vigoare, nulitățile pot fi
clasificate având în vedere, în principal, două criterii, și anume: modul de
exprimare în norma juridică și modul de aplicare și efectele pe care le
pot produce.
Având în ve dere modul de exprimare în norma juridică, nulitățile pot fi
exprese și virtuale.
Nulitățile exprese sunt acelea care se aplică în cazul nerespectării
unor norme procesuale individualizate în lege.
Sunt nulități exprese sancțiunile care sunt aplicate în cazul
încălcării normelor prevăzute în art. 281 alin. (1). în lege se arată expres
că sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, între altele, dispozițiile
referitoare la competența după materie sau după calitatea persoanei, la
compunerea completului de jude cată, la publicitatea ședinței de judecată
etc.
Spre deosebire de nulitățile exprese, nulitățile virtuale rezultă din
reglementarea generală privind respectarea legii în desfășurarea
procesului penal. Bază legală a nulităților virtuale o constituie art. 2 și art.
282.
După modul de aplicare și efectele pe care le produc, nulitățile pot
fi absolute și relative.
Nulitățile absolute intervin în cazurile expres prevăzute de lege.
Acestea se constată din oficiu sau la cerere, putând fi invocate, în
principiu, în orice stare a procesului penal, cu excepțiile prevăzute în
lege25.
Vătămarea procesuală este prezumată absolut și nu poate fi
înlăturată altfel decât prin anularea actului, prin urmare, în cazul nulității
absolute trebuie dovedită numai încălcarea disp ozițiilor strict și limitativ
prevăzute de lege26.
Este sancționată cu nulitate absolută încălcarea dispozițiilor legale
referitoare la:

a) compunerea completului de judecată

Sunt avute în vedere dispozițiile privind numărul de judecători din
complet, exis tența și semnarea minutei, cazurile de incompatibilitate sau

24 M. Udroiu, în Procedură penală Partea generală, Editia 3, Ed. C.G. Beck, 2016, p. 832.
25 I. Neagu, în Tratat de procedură penaă Partea Generălă, Editia a II -a, Ed. Universul Juridic, 2015,
p.720.
26 M. Udroiu, în Proc edură penală Partea generală, Editia 3, Ed. C.G. Beck, 2016, p. 833.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

21
cele referitoare la asigurarea continuității completului care deliberează
asupra cauzei penale.
Nu vor fi avute în vedere prevederile legale privind completele
specializate.

b) competența materia lă și competența personală a instanțelor
judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o
instanță inferioară celei legal competente

Potrivit CPP, acest caz de nulitatea absolută vizează numai
încălcarea dispozițiilor referitoare la competența m aterială sau personală
a instanțelor judecătorești și numai când actele sunt efectuate de o
instanță ierarhic inferioară celei legal competente; nu va exista așadar un
caz de nulitate absolută în ipoteza în care judecată este efectuată de o
instanță ierarh ic superioară celei competente material sau personal să
judece cauza, putându -se reține însă existența unei nulități relative dacă
sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 282 CPP.
Potrivit CPP, nu mai este sancționată cu nulitatea absolută
încălcare a normelor referitoare la competența materială sau personală a
organelor de urmărire penală; în privința acestora din urmă se poate
reține incidența nulității relative dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute
de art. 282 CPP.
Nu va fi incidență sancțiun ea nulității absolute în situațiile în care
activitățile procesuale sunt efectuate de alte organe judiciare decât cele
cărora le -ar reveni competența potrivit legii în ipoteza reținerii unei situații
de prorogare de competență determinată de schimbarea înc adrării
juridice sau de schimbarea calității persoanei sau a calificării faptei.

c) publicitatea ședinței de judecată

Numai încălcarea exigenței de publicitate a ședinței de judecată
atrage nulitatea absolută, nu și judecarea în ședință publică a unei cauz e
care potrivit legii trebuie soluționată în condiții de nepublicitate; prin
urmare, încălcarea prevederilor legale referitoare la soluționarea unor
cauze în camera de consiliu, ședință secretă ori nepublică poate atrage
numai sancțiunea nulității relative dacă sunt îndeplinite și celelalte
condiții prevăzute de lege.
Când în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, dintre care unii
minori și alții majori, instanța judecă după procedură obișnuită. Aceasta
înseamnă că, în atare situație, ședința de judecată este publică, iar
nerespectarea publicității este sancționată cu nulitatea absolută.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

22
d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este
obligatorie potrivit legii

Participarea procurorului la judecată sau la alte proceduri penale
este, în pri ncipiu, obligatorie; neparticiparea acestuia poate îmbrăca fie
forma absenței fizice efective de la judecată, fie omisiunea acestuia de a
pune concluzii în cauza la judecarea căreia este prezent.
Dacă instanța dispune disjungerea judecării unei cauze pena le sau
disjunge numai acțiunea civilă de acțiunea penală, participarea
procurorului este obligatorie și în cauza disjunsă.

e) prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când
participarea sa este obligatorie potrivit legii

Este obligatorie prezența la judecata în primă instanță sau în căile
de atac a inculpatului aflat în stare de deținere (arestat preventiv în
cauză sau în altă cauză său aflat în executarea unei pedepse);
CPP prevede o serie de proceduri penale în care prezența
inculpatului este obli gatorie (de pildă, la luarea măsurii controlului
judiciar);
Tot astfel prezența celui deținut este obligatorie la judecarea
contestației în anulare (după admiterea în principiu) sau a contestației la
executare formulată de acesta.

f) asistarea de către avoc at a suspectului sau a inculpatului,
precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este
obligatorie.

Asistența juridică este obligatorie în cazurile prevăzute de art. 90
CPP, respectiv art. 93 alin. (4) și (5) CPP.
Încălcarea dispozițiilor referit oare la asistarea de către avocat a
persoanei vătămate atunci când asistența este obligatorie, nu atrage
incidența sancțiunii nulității absolute, putând fi reținută nulitatea relativă
în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 282 CPP.
În cazul în care asistența juridică a inculpatului este obligatorie,
încălcarea dispozițiilor relative la asistarea acestora de către apărător, ca
persoană care a dobândit calitatea de avocat în condițiile legii, se
sancționează cu nulitatea absolută. Nu este incidență sancțiunea nulității
absolute dacă inculpatul a fost asistat de persoana care a dobândit
calitatea de avocat în condițiile legii, indiferent dacă această calitate era
suspendată pentru neplata taxelor și a contribuțiilor profesionale
(I.C.C. J., secția penală, decizia nr. 2054 din 18 mai 201127.

27 M. Udroiu, în Procedură penală Partea generală, Editia 3, Ed. C.G. Beck, 2016, p. 835.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

23
Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere; spre
deosebire de vechiul Cod, CPP nu mai stipulează că toate cazurile de
nulitatea absolută pot fi invocate oricând; astfel, numai cazurile de
nulitate absolută prevăzute la lit. a) -d) pot fi invocate în orice stare a
procesului.
În schimb cazurile de nulitate absolute prevăzute la lit. e) și f)
trebuie invocate:
 până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă
încălcarea a intervenit î n cursul urmăririi penale sau în procedura
camerei preliminare;
 în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul
judecății;
 în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a
intervenit încălcarea. când instanța a fost sesizat ă cu un acord de
recunoaștere a vinovăției.
În cursul urmăririi penale nulitatea absolută poate fi invocată de
părți ori subiecții procesuali principali pe calea cererii ori a plângerii sau
poate fi constatată din oficiu; procurorul constatând că actele d e urmărire
penale efectuate de organele de cercetare penală sau chiar de el însuși
sunt nelegale va dispune infirmarea lor și, pe cale de consecință,
refacerea acestora cu respectarea exigențelor de legalitate.
Nulitatea actelor de urmărire penală poate f i invocată pe calea
plângerii formulată în temeiul art. 340 CPP, în fața judecătorului de
cameră preliminară în vederea obținerii unei soluții de reluare a urmăririi
penale.
În procedurile desfășurate în fața judecătorului de drepturi și
libertăți/judecăt orului de cameră preliminară nulitățile absolute pot fi
invocate oricând inclusiv pe calea contestației.
În cursul judecății, nulitatea absolută poate fi invocată din oficiu de
instanță sau de persoana vătămată sau de părți ori de procuror prin
formularea de excepții ori prin exercitarea căilor de atac.
Chiar dacă se constată existența unor cazuri de nulitate absolută
după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, acestea nu mai pot fi
invocate, cu excepția situației în care motivele de nulitatea co nstituie
temeiuri pentru promovarea unei căi extraordinare de atac (de pildă, se
poate formula cerere de revizuire a hotărârii penale pentru săvârșirea
infracțiunii de fals intelectual în actele de urmărire penală efectuate de
procuror, care pe cale de con secință atrag nulitatea actelor procesuale
sau procedurale viciate de fals).
Spre deosebire de vechiul Cod, CPP nu prevede drept cazuri de
nulitate absolută:

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

24
 sesizarea instanței – nerespectarea dispozițiilor referitoare la
sesizarea instanței prin rechizi toriu vor fi avute cu ocazia evaluării
efectuate de judecătorul de cameră preliminară, iar atunci când nu poate
fi stabilit obiectul sau limitele sesizării se va dispune restituirea cauzei la
parchet.
 efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infrac torii minori în
cursul judecății, când acesta nu a fost efectuat în cursul urmăririi penale.
În principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită; CPP prevede și
unele cazuri de excepție, când nulitatea absolută este acoperită:
 Dacă declinarea a fost d eterminată de competența materială sau
după calitatea persoanei, instanța căreia i s -a trimis cauza poate
menține, motivat, probele administrate, actele îndeplinite și măsurile
dispuse de instanța care și -a declinat competența [art. 50 alin. (2) CPP].
 atunci când este admisă o declarație de abținere sau o cerere de
recuzare a judecătorului, instanța care se pronunță asupra incidentului
procedural poate menține actele efectuate de judecătorul incompatibil
[art. 68 alin. (6) CPP]28.
Nulitățile relative sunt, de regulă, cele virtuale și sunt incidente în
cazul încălcării oricărei alte dispoziții legale decât cele prevăzute în art.
281.

3.3. Nulitatea absolută

O primă categorie a nulităților, consecință a aplicării criteriului
regimului juridic în departajarea ac estor sancțiuni, o reprezintă nulitățile
absolute, caracterizate prin prezumarea într -o modalitate absolută a
cauzării unei vătămări procesuale prin încălcarea prevederilor legii, care
nu poate fi înlăturată altfel decât printr -o unică procedură, respectiv
anularea actului procesual ori procedural nelegal.
Precum arătam în precedent, singura dovadă care trebuie făcută în
ipoteza nulității absolute constă în demonstrarea încălcării unor dispoziții
strict, limitativ și restrictiv prevăzute de lege, celelal te cerințe fiind
considerate existente ope legis.
În reglementarea Codului de procedură penală, nulitățile absolute
sunt, în același timp, și nulități exprese, prevăzute în art. 281 alin. (1), și
intervin în cazul încălcării unor dispoziții legale care au o importanță
deosebită în desfășurarea procesului penal29.

28 M. Udroiu, în Procedură penală Partea generală, Editia 3, Ed. C.G. Beck, 2016, p. 836.
29 I. Neag u, în Tratat de procedură penaă Partea Generălă, Editia a II -a, Ed. Universul Juridic, 2015,
p.720.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

25
Nulitățile absolute intervin în cazul încălcării dispozițiilor legale
privind:
– compunerea completului de judecată;
– competența materială și competența personală a instanțelor
judecătorești atun ci când judecata a fost efectuată de o instanță
inferioară celei legal competente
– publicitatea ședinței de judecată;
– participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie
potrivit legii
– prezența suspectului sau a inculpatului, atunc i când participarea sa
este obligatorie potrivit legii;
– asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a
celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie.

3.3.1. Trăsături specific

Conținutul procesual al nulităților este deter minat nu numai de
condițiile necesare existenței lor, dar și de trăsăturile lor esențiale30. Prin
intermediul acestor trăsături se exprimă în concret conținutul procesual
al nulităților și se observă diferențele dintre diferite forme de nulități.
Din anali za dispozițiilor art. 281 CPP rezultă următoarele trăsături
specifice nulităților absolute:
Nulitatea absolută nu poate fi înlăturată în niciun mod. Această
trăsătură este în legătură directă cu faptul că vătămarea procesuală este
prezumată iuris etde iur e în cazul nulităților absolute, existența unei
vătămări procesuale, având în vedere afectarea regulilor esențiale ale
procesului penal, este prezumată în mod absolut, n aceste cazuri, există,
așadar, o prezumție legală absolută, nefiind acceptată o probi contrară31.
Cu toate că nu mai este precizată expres în vechiul cod, în art. 197 alin.
(2 și (3), se menționa faptul că nulitățile absolute nu puteau fi înlăturate
în niciun mod existența acestei trăsături reiese din redactarea art. 281
alin. (1) CPP, unde se prevede în mod imperativ faptul că încălcarea
dispozițiilor prevăzute în acest articol determină întotdeauna aplicarea
nulității.
De altfel, inadmisibilitatea înlăturării nulității absolute constituie
criteriul esențial1 care o deosebește de nulitatea relativă [de regulă,
nulitatea relativă poate fi acoperită prin voința părților art. 282 alin. (5)

30 N. Giurgiu, op. cit., p. 112.
31 Gr. Theodoru, op. cit., p. 431. Sunt însă situații în care legea permite totuși acoperirea nulității
absolute, de exemplu , în cazul declinării de competență, determinată de competența materială sau
după calitatea persoanei – conform art. 50 alin. (2) CPP, „Dacă declinarea a fost determinată de
competența materială sau după calitatea persoanei, instanța căreia i s -a trimis ca uza poate menține,
motivat, probele administrate, actele îndeplinite s măsurile dispuse de instanța care și -a declinat
competența".

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

26
CPP], altfel nu ar mai fi justificată o reglementare separată în cod pentru
cazuri diferite de încălcare a legii.
Nulitatea absolută, de regulă, poate fi i nvocată în orice stare a
procesului. Poate fi invocată în orice stare a procesului încălcare a
dispozițiilor privind:
– compunerea completului de judecată;
– competența materială și competența personală a instanțelor
judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță
inferioară celei legal competente;
– publicitatea ședinței de judecată;
– participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie.
Încălcarea dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. e) și f) (privind prezența
suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este
obligatorie potrivit legii, respectiv asistarea de către avocat a suspectului
sau inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este
obligatorie) trebuie invocată:
– până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a
intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei
preliminare;
– în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul
judecății;
– în orice stare a procesului, indif erent de momentul la care a intervenit
încălcarea, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a
vinovăției.
Aceste deosebiri privind momentul până la care pot fi invocate sunt
determinate de prezența în actuala structură a procesului penal a
camerei preliminare, obiectul procedurii constând chiar în verificarea
legalității sesizării instanței de judecată, a legalității administrării probelor
și a efectuării actelor de urmărire penală.
Totodată, se observă că nulitățile prevăzute la art. 281 alin. (1) lit.
a)-d) CPP privesc doar faza judecății și sunt incidente doar în această
fază, chiar dacă se precizează că pot fi invocare în orice stare a
procesului [art. 281 alin. (3) CPP]. Numai în situația încheierii acordului
de recunoaștere a vinovă ției dispozițiile care prevăd că nulitatea poate fi
invocată în orice stare a procesului au aplicație totală.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

27
în codul anterior, această trăsătură nu avea limitări, întrucât toate
cazurile de nulitate absolută puteau fi invocate oricând, adică în orice
stare a procesului.
Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere. Din
formularea art. 281 alin. (2) CPP rezultă că poate fi invocată de cei care
cunosc încălcarea dispozițiilor care atrag nulitatea absolută, adică de
către subiecții procesuali pri ncipali, părți, procuror, din oficiu de către
instanță. întrucât nulitatea absolută se constată la cerere, invocarea
acesteia în fața organului judiciar competent să o constate se face prin
mijlocul procesual prevăzut de lege (plângere, excepție).
Nulitat ea absolută poate fi sesizată și din oficiu de organul judiciar
competent să ia decizii în cauză la momentul constatării (procuror,
judecător de drepturi și libertăți, judecător de cameră preliminară,
instanță de judecată). Totodată, nulitatea absolută se cere a fi
constatată, ceea ce presupune din partea organului judiciar efectuarea
activităților necesare pentru dovedirea cazului de nulitate32.

3.3.2. Încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului
de judecată

Nulitatea absolută va interveni întotdeau na, în acest caz, fie în
ipoteza în care judecarea cauzei a fost efectuată de un complet de
judecată având o compunere greșită, față de dispozițiile legii, fie, în cele
mai multe cazuri, atunci când nu se poate verifica respectarea
dispozițiilor legale în materia alcătuirii completului de judecată.
Astfel, în practica instanțelor de judecată s -a apreciat că
nesemnarea minutei de către unul dintre judecătorii primei instanțe, chiar
și în condițiile în care sentința a fost semnată de către aceștia, atrage
sancțiunea nulității absolute a hotărârii, neexistând garanția soluționării
cauzei în conformitate cu dispozițiile legale privitoare la compunerea
completului de judecată33. Aceeași concluzie se desprinde și cu privire la
cazurile în care se constată lipsa mi nutei din dosar34 sau neconcordanța
dintre conținutul minutei și cel al dispozitivului hotărârii judecătorești35.
Încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată
se poate invoca în orice stare a procesului.

32 A. Crișu, în Drept Procesual Penal, Partea Generala, Editia a 2 –a, Ed. Hsmangiu, 2017, p. 536.
33 T. jud. Timiș, dec. pen . nr. 949/1969, în R.R.D. nr. 2/1970, p. 161; în același sens, a se vedea: T.
jud. Hunedoara, sent. pen. nr. 158/1969, în R.R.D. nr. 6/1969, p. 168; T. jud. Bistrița -Năsăud, dec.
pen. nr. 332/1969, în R.R.D. nr. 7/1970, p. 187; T.S., s. pen., dec. nr. 4419 /1971, în R.R.D. nr.
11/1972, p. 171; T. mun. București, s. a ll -a pen., dec. nr. 955/1972, în R.R.D. nr. 12/1972, p. 163;
T.S., s. pen., dec. nr. 167/1981, în Neagu V, p. 417.
34 C. Apel București, s. a ll -a pen., dec. nr. 118/1997; C. Apel București, s. a ll-a pen., dec. nr.
84/A/1997; C. Apel București, s. a ll -a pen., dec. nr. 222/1997; C. Apel București, s. I pen., dec. nr.
176/1998; T. București, s. I pen., dec. nr. 609/A/1998; C.S.J., s. pen., dec. nr. 395/1999; C. Apel
București, s. a ll -a pen., dec. nr. 1495/1999, toate în Neagu V, p. 417.
35 C. Apel București, s. a ll -a pen., dec. nr. 78/1997, în Neagu V, p. 418.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

28
Spre deosebire de reglementar ea anterioară, în care legiuitorul
avea în vedere „compunerea instanței de judecată" [art. 197 alin. (2) C.
pr. pen. anterior], actuala reglementare vizează, prin conținutul ei,
aspecte legate de numărul judecătorilor care compun completul de
judecată, caz urile de incompatibilitate sau cele referitoare la asigurarea
respectării principiului continuității completului care deliberează asupra
cauzei penale.
Folosirea sintagmei „complet de judecată" este potrivită și menită a
semnala în mod evident că, în cazu l acestei nulități, dispozițiile avute în
vedere sunt cele referitoare exclusiv la modalitatea de compunere a
completului de judecată (număr judecători), starea fiecăruia dintre ei în
raport cu exigențele de compatibilitate, precum și îndeplinirea cerințel or
care să asigure continuitatea completului care deliberează asupra
cauzei.
În împrejurarea în care accepțiunea termenului de „instanță de
judecată" nu conducea în mod direct, implicit la completul de judecată,
știut fiind că noțiunea de instanță de jude cată este una mai largă și cu
multiple valențe (printre care și complet de judecată) apreciem că
reglementarea actuală este una superioară din acest punct de vedere.
Într-o primă constatare, va fi lovită de nulitate absolută judecarea
unei cauze penale de către un complet de judecată format dintr -un
număr de judecători diferit de cel cerut de lege. Pentru a opera nulitatea
absolută nu va fi necesar ca procesul penal, în faza judecății, să se
deruleze într -o compunere nelegală (număr de judecători), ci doar
anumite acte (act) procesuale să fie efectuate în asemenea context
procesual.
Chestiunea necompatibilității judecătorului prezintă o deosebită
importanță, știut fiind că art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamenta le garantează dreptul la un proces
echitabil, statuând, printre altele, că orice persoană are dreptul la
judecarea cauzei sale de către o instanță imparțială, care va hotărî
asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa.
Curtea Europe ană, încă din hotărârile sale de început, a analizat cu
mare atenție problematică legată de imparțialitatea unui judecător și a
unei instanțe de judecată și, consecință a semnificației ei aparte, a
conceput un mecanism de evaluare a imparțialității instanț elor bazat pe
două elemente distincte care impun o examinare diferită în raport cu
două criterii individuale și care implică, de asemenea, o abordare diferită,
și anume criteriul subiectiv și criteriul obiectiv.
Astfel, textul subiectivității are drept sc op a determina dacă
excluzând conduita personală a judecătorului se pot identifica anumite
fapte din care să rezulte îndoieli, dubii asupra imparțialității, sens în care
semnificativ este elementul încrederii pe care instanța, în concret
judecătorul (judec ătorii] într -o societate democratică, trebuie și este de

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

29
dorit să o inspire publicului larg, beneficiar până la urmă, al actului de
justiție36.
Reluând fidel argumentele pe care le înfățișam în lucrarea citată,
arătam că în sfera subiectivă, imparțialitate a denotă absența prejudecății
ori a părtinirii, existența sau inexistența acestora putând fi percepută pe
diverse căi, așa încât o instanță este prezumată a fi imparțială până la
proba contrară, care poate viză, cu titlu exemplificativ, ostilitatea sau
reaua intenție manifestată de judecător, din motive personale, convingeri
intime ale acestuia.
Astfel, în cauza Kyprianou c. Belgiei, Curtea a constatat că din
conduita procesuală a instanței care a culminat cu motivarea hotărârii
interne se putea desprinde lipsa unei imparțialități, ținând cont de
inițierea unei proceduri sumare, de dialoguri purtate între judecător și
petent, cuvintele uzitate în motivarea deciziei, toate acestea evidențiind
eșecul detașării judecătorilor de situația existentă (cererea nr. 73797/01,
Hotărârea din 15 decembrie 2005).
Testul obiectivității urmărește să stabilească dacă în afara
conduitei procesuale a judecătorului există fapte dovedite de natură a
ridica îndoieli, suspiciuni în ceea ce privește imparțialitatea acestuia,
privință în care chiar și aparențele pot căpăta semnificație.
Precum afirmăm (în lucrarea citată), ceea ce este în discuție
reprezintă încrederea pe care un tribunal al unei societăți demo eratice
trebuie să o sădească în rândul publicului, rațiune pentru care un
judecător asupra căruia planează o frică și bănuială legitimă de
imparțialitate este necesar a fi retras din cauză.
Jurisprudența instanței europene statuează că justiția nu trebuie
doar făcută, ci trebuie a fi văzută că este făcută, context în care c hiar și
aparențele pot căpăta o anumită importanță.
Pornind de la astfel de principii, exigențe pe care jurisprudența
europeană le -a consacrat în materia imparțialității și raportându -ne într -o
manieră exclusivă la testul obiectivității, din perspectiva r olului dual al
judecătorului, dar și a aparențelor care capătă valențe în ceea ce
transpare prin înfăptuirea actului de justiție, este de necontestat că
imparțialitatea judecătorului reprezintă o regulă esențială a unui proces
echitabil.
Astfel, imparțial itatea magistratului judecător pune în valoare două
interese distincte, dar de natură a converge spre atingerea aceluiași
ideal – înfăptuirea actului de justiție de calitate și în deplină legalitate
reflectat deopotrivă în interesul justițiabilului de a fi judecat fără
parțialitate și, respectiv, interesul judecătorului de a fi respectat în funcția
sa și perceput întocmai, drept singurul chemat să spună dreptul.

36 M. Iordache, Judecata în cazul recunoașterii învinuirii, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 173.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

30
Rezultă că, în situația în care judecătorul se află într -unul dintre cazurile
prevăzute expres că fiind stări de incompatibilitate, generează nulitate absolută
în accepțiunea art. 281 alin. (1) lit. a) CPP. Se poate observa că, pe lângă
ipotezele limitativ prevăzute de legiuitor ca reprezentând incompatibilități
constând în calități pe care judecăto rul cauzei le -a exercitat (reprezentant sau
avocat al unei părți ori al unui subiect procesual principal, chiar și în altă cauză,
expert, martor, în cauză) ori le exercită (rudă sau afin, până la gradul al IV -lea
inclusiv) cu una dintre părți, cu un subiec t procesual principal, cu avocatul său
reprezentantul acestora sau membru de familie cu aceștia în sensul art. 177 CP
ori în efectuarea în cauză a unor acte de urmărire penală sau participarea sa în
calitate de procuror, la orice procedură desfășurată în f ața unui judecător sau a
unei instanțe de judecată, s -a reglementat și ipoteza existenței unei suspiciuni
rezonabile că imparțialitatea judecătorului este afectată [art. 64 alin. (1) lit. g)
CPP]. Asupra acestei ultime ipoteze de incompatibilitate am făcut cuvenitele
precizări în precedent37.
În deplin acord cu exigențele teoretice și îndeosebi cu cele de natură
jurisprudențială dezvoltate de Curtea Europeană, legislația noastră internă
recunoaște starea de incompatibilitate a completului de judecată compus de
judecători care sunt soți, rude sau afini între ei, până la gradul al IV -lea inclusiv,
ori se află într -o altă situație dintre cele stabilite prin art. 177 CP. Rațiunea unui
asemenea caz de incompatibilitate rezidă, fără îndoială, în relațiile cu totul
speciale care există între membrii unui asemenea complet de judecată, în
prezumția deloc de neglijat potrivit căreia tocmai natura raporturilor dintre
judecători, soți, rude, afini între ei (până la gradul al IV -lea inclusiv) poate
genera o influențare re ciprocă, dincolo de procesul firesc al deliberării, cu
consecințe negative nedorite asupra înfăptuirii corespunzătoare a actului de
justiție.
Consacrând principiul separării funcțiilor judiciare în procesul penal,
legiuitorul român a creat cadrul normativ pentru exercitarea, în mod distinct, de
către autorități judiciare diferențiate, respectiv de către părțile implicate în
procesul penal, a celor patru funcții judiciare, stabilindu -se că îndeplinirea unei
funcții este incompatibilă cu exercitarea unei alt e funcții judiciare, cu excepțiile
prevăzute de lege în această materie.
Subliniam în cuprinsul unei alte lucrări38 că problema incompatibilității
exercitării diferitelor funcții judiciare în aceeași cauză s -a pus în jurisprudența
CEDO în special cu privir e la imparțialitatea instanței de judecată desemnate
pentru soluționarea pe fond a cauzei, în cazurile în care judecătorul a dispus
asupra arestării preventive a inculpatului sau asupra trimiterii acestuia în
judecată, nefiind însă stabilite cu claritate n iște repere.

37 M. Iordache, Nulitățiile în no ul Cod de procedură penalp, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p.
134.
38 M. Iordache, Camera preliminară în noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București,
2014, p. 39.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

31
Introducerea în categoria principiilor procesului penal a acestui principiu este de
natură a rezolva o serie de dispute doctrinare și îndeosebi a contribui la
unificarea practicii judiciare.
Înțelegem însă să reluăm aici argumentele pe care l e-am înfățișat anterior
(lucrarea citată) în legătură cu aspectul că în mod excepțional funcția de
verificare a legalității trimiterii în judecată devine prin voința legiuitorului [art. 3
alin. (2) CPP] compatibilă cu funcția de judecată. în concret, exerc itarea
atribuțiilor de către judecătorul de cameră preliminară nu determină
incompatibilitatea acestuia de a participa la judecată.
O privire atentă asupra efectelor pe care le generează în jurisprudență
exercitarea de către același judecător a două funcț ii judiciare distincte ridică o
serie de îndoieli, întrebări cu privire la respectarea principiului separării
funcțiilor judiciare în procesul penal.
Se poate afirma că menținerea unei asemenea incompatibilități ar fi ridicat
serioase probleme în practică , în împrejurarea în care judecătorul de cameră
preliminară și cel învestit cu judecată ar fi ajuns la concluzii diferite în legătură
cu legalitatea probelor administrate în cursul urmăririi penale. Dintr -o asemenea
perspectivă, s -ar putea susține că posib ilitatea conferită de legiuitor ca
judecătorul care a evaluat și verificat în procedura camerei preliminare
legalitatea probelor să beneficieze și de atributul jurisdicțional se înscrie în
limitele unei corecte aplicări a principiului limitat.
Consecvenți ideilor expuse anterior, arătam încă o dată că devine greu de
înțeles cum actualul legiuitor permite întrunirea în persoana aceluiași judecător a
funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată și a funcției de judecată,
cu atât mai mult cu câ t un asemenea context procesual conceput de legiuitor
vine în contradicție evidentă cu proclamata preocupare pentru asigurarea
garanțiilor necesare respectării principiului separării funcțiilor judiciare în
procesul penal, în condițiile în care funcția ver ificării legalității trimiterii în
judecată ori netrimiterii în judecată a fost ridicată la rang de funcție judiciară
distinctă, autonomă și s -a dorit a fi tocmai expresia acestui principiu,
judecătorului de cameră preliminară rezervându -i-se un rol proces ual distinct în
acest sens.
Afirmam că, dacă la nivelul organelor judiciare cu rol preliminar în
derularea procedurii penale pornite împotriva unei persoane s -ar putea admite, în
extremis , o limitată suprapunere, intersectare a competențelor, atribuțiilor , o
asemenea situație devine de neacceptat atunci când în discuție sunt prerogative
care vizează activitatea de judecată propriu -zisă, în care operează pe deplin
principiile oralității, nemijlocirii, publicității și contradictorialității.
Susținem în cont inuare că nu poate fi conceput ca judecătorul de cameră
preliminară, exercitând atribuții specifice funcției de verificare prealabilă a
legalității urmăririi penale, a actului de trimitere în judecată și pronunțându -se

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

32
printr -o încheiere care tranșează cu caracter definitiv aspectele de nelegalitate
invocate și care prezintă, astfel, o opozabilitate, fie ea și limitativă, asupra
judecății fondului, să poată rezolva fondul cauzei.
Perspectiva conferită de legiuitor prin eliminarea acestei stări de
incompati bilitate înfrânge, în opinia noastră, dezideratul separației și autonomiei
titularilor funcțiilor de verificare prealabilă a urmăririi penale și actului de
trimitere în judecată și, respectiv, de judecată.
Concluzionăm, așa cum am mai făcut -o, cu privire la aspectele
incompatibilității, subliniind caracterul neconstituțional al procedurii camerei
preliminare, în împrejurarea în care legiuitorul a permis ca judecătorul care a
efectuat procedura preliminară să participe la judecata în fond a cauzei.
Nulitat ea absolută fundamentată pe încălcarea dispozițiilor privind
compunerea completului de judecată vizează și acele norme care
asigură continuitatea completului care deliberează asupra cauzei penale.
Principiul continuității este în strânsă legătură cu princi piul nemijlocirii și
presupune că judecata cauzei să se facă de la început până la sfârșit de
aceiași judecători într -o singură ședință, care se finalizează prin
deliberarea judecătorilor și pronunțarea hotărârii.
Aceasta înseamnă că principiul continuită ții presupune și implică
respectarea cumulativă a două cerințe, și anume: pe de o parte,
unicitatea completului de judecată, respectiv soluționarea întregului
proces de către aceiași judecători, și, pe de altă parte, continuitatea
ședinței de judecată, res pectiv soluționarea cauzei într -o singură ședință.
Din motive obiective, pe deplin justificate în lumina normelor de
procedură, procesul penal nu se poate finaliza cu pronunțarea unei
hotărâri la primul termen de judecată, întrucât, în chip rațional,
desfășurarea procedurii este condiționată de respectarea unor principii,
precum cel al contradictorialității, al dreptului la apărare, principiul aflării
adevărului etc.
De aceea, în cadrul procesului penal român, principiul continuității
are o aplicare limit ată, în sensul că hotărârea trebuie să fie pronunțată
de aceiași judecători care au format completul în fața căruia a avut loc
dezbaterea.
Rezultă că eventuală schimbare în competența completului de
judecată poate intervenii ca termen -limită, până la înc eperea
dezbaterilor, pe acest moment procesual orice modificare generând
nulitatea absolută prevăzută în art. 281 alin. (1) lit. a] CPP.
Desigur, un proces penal desfășurat cu respectarea deplină a
drepturilor și garanțiilor procesuale ale tuturor partici panților, cu
satisfacerea exigențelor echitabilității și legalității ar impune ca toate
actele procesuale și procedurale ce dau conținut actului de judecată să
se efectueze în fața aceluiași complet de judecată din perspectiva
compunerii sale.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

33
Principiul continuității presupune că aceiași judecători vor face
parte din completul de judecată (stabilit, de regulă, aleatoriu) la toate
termenele de judecată într -o anumită fază procesuală (prima instanță,
apel, căi extraordinare de atac) până la dezînvestirea pr in pronunțarea
soluției în cauză.
Excepțiile de la acest principiu trebuie să fie expres prevăzute de
lege, iar aplicarea lor trebuie să se facă prin interpretarea strictă a
normelor juridice (excepțio est strictissimae interpretationis). Astfel,
schimbar ea componenței completului de judecată poate fi urmarea unor
incidente procedurale (incompatibilitatea judecătorilor), a unor măsuri
pentru bună desfășurare a justiției (conexarea dosarelor), dar și a unor
cauze de ordin administrativ (excludere din magist ratură, pensionare).
Principiul continuității reprezintă una dintre garanțiile la un proces
echitabil din prisma accesului la o instanță independentă și imparțială. în
jurisprudența CEDO s -a reținut că, pentru a stabili dacă un tribunal poate
fi considera t „independent" în sensul art. 6 par. 1 din Convenția
europeană a drepturilor omului, trebuie ca, printre altele, procedura de
numire a membrilor săi și durata mandatului să asigure garanția
împotriva presiunilor externe și să prezinte aparența de independ ență39.
în acest sens, Curtea Europeană a statuat că revine fiecărei
autorități naționale rolul de a decide procedurile interne în scopul bunei
administrări a justiției, iar dreptul nostru intern satisface exigențele și
standardele jurisprudenței europene (Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare,
dispozițiile Codului de procedură penală).
Nemijlocirea presupune stabilitatea completului de judecată pe tot
parcursul fazei judecății, până la dezînvestirea p rin soluționarea cauzei
(prima instanță, apel, cale extraordinară de atac). Alcătuirea completului
de judecată „instanța de judecată" – expresie folosită frecvent într -un
asemenea context având accepțiunea completului de judecată constituit
și compus potri vit legii, care judecă o cauză penală cu care a fost învestit
– diferă prin raportare la activitatea de judecată (judecata în fond,
judecata în apel).
Rezultă că schimbări în componența completului de judecată,
determinate de cauze obiective și circumscri se legii, pot interveni până la
începerea dezbaterilor, orice modificare intervenită după acest moment
atrăgând reluarea dezbaterilor. Pronunțarea unei hotărâri prin
nerespectarea acestor dispoziții, respectiv de către un complet ai cărui
membri (membru) n u a fost prezent la dezbateri va genera nulitatea
absolută a soluției, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor privind
compunerea completului de judecată.

39 CEDO, cauza Findlay c. Regatului Unit, 25 februarie 1997, par. 73.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

34
Invocarea încălcării dispozițiilor referitoare la compunerea completului de
judecată se poate produce în orice stare a procesului, legiuitorul
neînțelegând să restricționeze în vreun fel, prin stabilirea unui termen –
limită, acest drept procesual, așa încât, oricând se descoperă nulitatea
absolută, trebuie să se acționeze pentru anularea actului efectuat cu
încălcarea esențială a legii.
în cazul în care legiuitorul a dorit să facă unele derogări de la această
trăsătură a nulității absolute, le -a prevăzut în mod expres [art. 281 alin.
(4) CPP].
Această nulitate absolută poate fi invocată, prin cererea oricăr ei
părți din proces, participant în procesul penal, de Ministerul Public și se
poate lua în considerare din oficiu de instanța de judecată (completul de
judecată).
0 asemenea posibilitate acordată în extenso participanților la
procesul penal reflectă, pri ntre altele, că vătămarea cauzată și
prezumată absolut aduce atingere principiilor fundamentale ale
procesului penal și, într -o astfel de situație, este firesc ca toți cei
interesați în aflarea adevărului și la respectarea legii să poată invoca
nulitatea a bsolută și să determine anularea actelor lovite de nulitate,
creând premisele necesare refacerii lor în deplină conformitate cu legea.

3.3.3. Încălcarea dispozițiilor privind competența materială și
competența personală a instanțelor judecătorești , atunci când
judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.
în ceea ce privește dispozițiile privitoare la competența după materie și
calitatea persoanei, subliniem că acestea sunt atât cele care
reglementează competența instanțelor de judeca tă, cât și cele care
reglementează competența organelor de urmărire penală.
Pentru invocarea nulității absolute, în condițiile actualului Cod de
procedură penală, este necesar a se constata încălcări ale normelor
relative la competența materială sau perso nală a instanțelor de judecată.
Din această perspectivă, notăm prima diferență față de reglementarea
anterioară, prin consacrarea regulii că numai necompetența materială
sau personală a instanțelor de judecată este aptă să determine nulitatea
absolută, în vreme ce necompetența organelor de urmărire penală nu
are această însușire.
În al doilea rând, nu toate încălcările competenței materiale sau
personale a instanței de judecată fac posibilă invocarea nulității absolute,
fiind exceptate, prin voința legii, cazurile în care se încalcă competența
materială și competența personală a instanțelor judecătorești, atunci
când judecata a fost efectuată de o instanță superioară celei legal
competente.
Spre aceeași concluzie conduc, de altfel, și prevederile art. 47,
excepțiile de necompetență materială sau după calitatea persoanei

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

35
având regim diferit în privința invocării. Astfel, excepția de necompetență
materială sau după calitatea persoanei a instanței inferioare celei
competente potrivit legii poate fi invocată în tot cursul judecății, până la
pronunțarea hotărârii definitive, în timp ce excepția de necompetență
materială sau după calitatea persoanei a instanței superioare celei
competente potrivit legii poate fi invocată până la începerea cercetării
judecătorești.
Nulitatea absolută intervine și în cazul încălcării competenței
funcționale a instanței superioare, deoarece aceasta, fiind o modalitate
de organizare a competenței după materie sau după calitatea persoanei,
se include, după caz, în una dintre cele două forme de competență,
urmând regimul juridic corespunzător acestora40.
Încălcarea dispozițiilor privind competența materială și competența
personală a instanțelor judecătorești, atunci când judecata a fost
efectuată de o instanță inferioară celei legal comp etente, se poate invoca
în orice stare a procesului.
Astfel în practica instanțelor de judecată s -a arătat că, în cazul în
care participarea procurorului este obligatorie la ședința de judecată,
orice act de cercetare judecătorească, indiferent de locul d e desfășurare,
trebuie efectuat în prezența acestuia. Astfel, în aceste condiții,
participarea procurorului la efectuarea unei cercetări la fața locului
dispusă de instanța de judecată este obligatorie, în caz contrar
intervenind sancțiunea nulității absol ute41.
Încălcarea dispozițiilor privind participarea procurorului, atunci când
aceasta este obligatorie potrivit legii, se poate invoca în orice stare a
procesului.
0 privire comparativă a actualelor prevederi cu dispozițiile Codului
de procedură penală anterior permite observația că legiuitorul a restrâns
sfera de incidență a acestei nulități, în contextul în care dispozițiile
anterioare făceau trimitere la „competența după materie sau după
calitatea persoanei" [art. 197 alin. (2}], fără a distinge refer itor la instanța
de judecată. Pe de altă parte, nulitatea absolută operează în prezent
numai în ipoteza în care judecată ar fi fost efectuată de o instanță
inferioară celei legal competente.
Așadar, dacă vechiul Cod de procedură penală statua că nulitatea
absolută se constată în caz de necompetență după materia și calitatea
persoanei, a organului de urmărire penală (art. 206, art. 208), a
procurorilor (art. 209) și a instanței de judecată (art. 25 -29, art. 40 -41), în
caz de încălcare a normelor vizând pror ogarea instanței în ipoteza
indivizibilității și conexității (art. 32 -37), schimbarea încadrării juridice a
faptei de către instanța ierarhic superioară (art. 41) și chestiuni prealabile

40 N. Giurgiu, op. cit., p. 195; Volonciu I, p. 128.
41 C. Apel Galați, dec. pen. nr. 41/R/1999, în R.D.P. nr. 3/2000, pp. 137 -138.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

36
(art. 44), legiuitorul actualului Cod de procedură penală a înțeles s ă
limiteze semnificativ sfera de cuprindere a acestei nulități.
Potrivit Codului de procedură penală, acest caz de nulitate privește
numai încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială sau
personală a instanței judecătorești și are în veder e exclusiv situația în
care actele procesuale și procedurale au fost efectuate de către o
instanță ierarhic inferioară celei legal competente. Prin urmare, nu va
exista caz de nulitate absolută atunci când judecata a fost efectuată de o
instanță ierarhic s uperioară celei competente material ori din punctul de
vedere al criteriului persoanei să judece cauza.
Interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor ce reglementează
materia nulității (art. 281 și art. 282 CPP) conduce la constatarea că
încălcarea normelor referitoare la competența materială sau personală a
organelor de urmărire penală generează nulități relative, în condițiile în
care sunt satisfăcute exigențele prevăzute de art. 282 alin. (1) CPP,
adică în discuție sunt norme care excedează celor prevăzute expres în
art. 281, prin nerespectarea cerinței legale aducându -se o vătămare
drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi
înlăturată altfel decât prin desființarea actului.
În concret, este eliminată, dintre cazurile de nulitate absolută,
nerespectarea de către parchet a dispozițiilor referitoare la competența
materială și după calitatea persoanei. De exemplu, trimiterea în judecată
a unui general în exercitarea funcției de către Parchetul de pe lângă
Judecăto ria X pentru săvârșirea infracțiunii de trădare ar putea fi, în
contextul actualelor reglementări, sancționată cu nulitatea relativă, dar
numai dacă cel care o invocă demonstrează, justifică o vătămare a
drepturilor sale și un interes procesual propriu în respectarea dispozițiilor
legale încălcate, potrivit art. 282 alin. (2) CPP.
Deși exemplul înfățișat pare greu de imaginat în jurisprudență,
actuala reglementare permite și o asemenea situație. Fără a ne propune
acum să evidențiem disfuncționalitățile, im perfecțiunile pe care noile
norme le prezintă, se impune să subliniem că reformarea materiei
nulităților trebuia să -l conducă pe legiuitor la concluzia sporirii exigenței
în ceea ce privește aplicarea strictă a legii, însă, surprinzător, legiuitorul
a ales calea reducerii cazurilor de nulitate absolută și a suplimentării
cerințelor în invocarea nulităților relative.
În raport cu cazul de nulitate absolută examinat, sunt necesare
câteva precizări care constituie, în opinia noastră, tot atâtea argumente
în s prijinul ideii că actuala reglementare nu răspunde întru totul
exigențelor respectării depline a legalității și nu dă valența cuvenită
preeminenței dreptului.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

37
Competența materială sau după calitatea persoanei prezintă, în
raport cu fazele procesului penal , tot atâta importanță precum
competența materială a organelor de cercetare penală, ale urmăririi
penale sau cea a acelorași organe în raport cu criteriul calității
persoanei. în condițiile în care competența reprezintă instituția de drept
procesual penal prin care se recunoaște, prin lege, aptitudinea unui
organ judiciar (organ de urmărire penală, judecător de drepturi și libertăți,
judecător de cameră preliminară, instanță de judecată) de a urmări,
respectiv de a judeca o anumită cauză penală sau de a se pronunța cu
privire la cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte
sesizări cu privire la actele și măsurile ce restrâng drepturile și libertățile
fundamentale ale persoanei ori asupra legalității actului de trimitere în
judecată, a pro belor pe care se bazează acesta ori a actelor efectuate în
cursul urmăririi penale, precum și asupra legalității soluțiilor de
netrimitere în judecată, considerăm că nu se poate pune problema
vreunei ierarhii a competențelor organelor judiciare. 0 asemenea
ierarhizare din perspectiva consecințelor ce decurg ca urmare a
încălcării dispozițiilor referitoare la competență, în funcție de organul
judiciar (organ de urmărire penală, judecător de drepturi și libertăți,
judecător de cameră preliminară, instanță de judecată), nu este benefică,
ci, dimpotrivă, creează posibilitatea înfrângerii unor norme esențiale în
bună derulare a procesului penal, fără ca legiuitorul să ofere sancțiunea
corespunzătoare.
Cu alte cuvinte, se poate susține, în acord cu noua reglement are,
că nerespectarea regulilor de competență în faza urmăririi penale, dar și
cu privire la judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de cameră
preliminară, nu prezintă aceeași semnificație precum înfrângerea
acelorași norme (competența material ă și competența după calitatea
persoanei) în cazul instanței de judecată, așa încât actele procesuale și
procedurale efectuate cu încălcarea legii, în faza urmăririi penale, în
celelalte proceduri, până la judecata propriu -zisă, se bucură de mai
multă forț ă, putere, atâta vreme cât invalidarea lor ar trebui să urmeze
pașii nulității relative. Mai mult decât atât, precum orice nulitate relativă,
încălcarea normelor privind competența materială și după calitatea
persoanei va fi acoperită dacă persoana interes ată nu a invocat -o în
termenul prevăzut de lege ori persoana interesată a renunțat în mod
expres la invocarea nulității.
Competența materială (după materie sau ratione materne) este
formă de competență determinată de obiectul cauzei penale ce se
impune a fi rezolvat, prin raportare la care legiuitorul a stabilit care dintre

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

38
organele judiciare de grad diferit pot urmări sau judeca o anumită cauză
penală. Tot obiectul cauzei penale este cel care determină instanța la
care funcționează judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de
cameră preliminară care urmează să exercite atribuțiile specifice acestor
prevederi.
Legiuitorul a înțeles să recunoască numai dispozițiilor procedurale
care reglementează competența materială a instanțelor judecătorești
caracterul de norme imperative, însă și în această materie a avut o
abordare extrem de restrictivă, în sensul de a consfinți că va exista caz
de nulitate absolută exclusiv în ipoteza în care se vor încălca norme de
competență prin judecarea cauzei de o insta nță inferioară în grad
instanței competente material. Per a contrario, judecarea cauzei de o
instanță superioară în grad celei competente material nu va atrage
nicidecum o nulitate absolută, ci, eventual, o nulitate relativă, acoperibilă
în condițiile art. 282 alin. (5) CPP.
Competența personală (după calitatea persoanei sau ratione
personae) reprezintă forma de competență generată de o anumită
calitate a subiectului activ al infracțiunii, prin care se stabilește,
derogându -se de la regulile competenței ma teriale, care dintre organele
judiciare pot urmări sau judeca o anumită cauză penală, respectiv care
este instanța la care funcționează judecătorul de drepturi și libertăți și
judecătorul de cameră preliminară care urmează să se pronunțe potrivit
competenț elor atribuite prin Codul de procedură penală.
Similar competenței materiale, dispoziții procedurale care
reglementează competența personală a instanței judecătorești sunt
norme imperative și numai încălcarea lor atrage sancțiunea nulității
absolute, potr ivit art. 281 alin. (1) lit. b) CPP, în timp ce înfrângerea
prevederilor procedurale ce reglementează competența personală a
organului de urmărire penală va putea genera numai sancțiunea nulității
relative, dacă se vor constata satisfăcute exigențele art. 282 alin. (1)
CPP.
Actuala configurare a nulității absolute determinate de
nerespectarea dispozițiilor referitoare la competența materială și cea
personală conduce la concluzia că nu va fi incidență această sancțiune
nici în situațiile în care activitățile procesuale sunt efectuate de alte
organe judiciare decât cele cărora le -ar reveni competența, potrivit legii,
în caz de prorogare de competență determinată de schimbarea încadrării
juridice sau de schimbarea calității persoanei sau a calificării faptei.
Instituția de drept procesual penal a prorogării de competență
presupune posibilitatea legală ca, în anumite cazuri strict și limitativ
prevăzute de lege, prin extinderea competenței materiale sau teritoriale,
un organ de urmărire penală sau o instanță de judecată să

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

39
instrumenteze o cauză penală cu care a fost legal sesizată, deși aceasta
nu intra în competența obișnuită.
Prorogarea de competență operează în ipoteza reunirii cauzelor
(art. 45 CPP), chestiunilor prealabile (art. 52 CPP), schimbării încadrăr ii
juridice a faptei sau a calificării faptei (art. 49 CPP), schimbării calității
inculpatului (art. 48 CPP).
Prin urmare, dacă schimbarea calificării faptei – prevederea de
către lege a unei fapte ca infracțiune prin incriminarea ei în legea penală
– intervine printr -o lege nouă în cursul urmăririi penale, iar noua calificare
juridică atrage competența materială a altui parchet, efectuarea actelor
procesuale și procedurale de alt parchet decât de cel căruia i -ar reveni
competența potrivit legii nu va atra ge nulitatea absolută. Situația este
similară în cazul în care prorogarea de competență s -ar ivi drept o
consecință a schimbării încadrării juridice a faptei.
În ceea ce privește faza de judecată; schimbarea calificării faptei
printr -o lege nouă nu va atr age necompetența materială a instanței de
judecată sesizate, cu excepția cazului când prin legea prin care a fost
schimbată calificarea s -ar dispune altfel [art. 49 alin. (2) CPP].
Referitor la instituția schimbării încadrării juridice a faptei din perspec tiva
incidenței sancțiunii nulității absolute în cazul efectuării de acte
procesuale de către altă instanță decât cea competentă potrivit noii
încadrări juridice, se impun următoarele precizări:
Încadrarea juridică a faptei constituie dispozițiile din cup rinsul legii
penale aplicabile faptei concrete săvârșite de inculpat (suspect), în fapt,
corespondența dintre incriminare și conținutul concret al faptei ilicite.
Schimbarea încadrării juridice intervine atunci când între conținutul legal
al incriminării ș i conținutul concret al faptei nu mai există congruență, iar
în plan procesual reprezintă actul prin care procurorul, în cursul urmăririi
penale, sau instanța de judecată, în timpul judecării cauzei, schimbă
încadrarea juridică dată inițial faptei de care este acuzat suspectul sau
inculpatul într -o altă infracțiune sau altă formă a infracțiunii ce face
obiectul procesului penal.
Schimbarea încadrării juridice a faptei constituie atributul organului
de urmărire penală și al instanței de judecată, neputând f i obiect al
preocupării judecătorului de drepturi și libertăți ori al judecătorului de
cameră preliminară, o asemenea atribuție excedând competențelor
acestora.
Dacă în cursul urmăririi penale procurorul schimbă încadrarea
juridică a faptei, iar noua înca drare juridică atrage competența materială
a altui parchet, încălcarea dispozițiilor privind noua competență nu va
determina sancțiunea nulității absolute. Cu alte cuvinte, faptul că în
cauză nu se va dispune declinarea competenței în favoarea parchetului

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

40
competent material nu va genera nulitatea absolută, ci, cel mult, o
nulitate relativă.
Este de remarcat însă că legalitatea fazei de urmărire penală
inclusiv din perspectiva competenței efectuării actelor specifice urmăririi
penale este atributul exclusiv al judecătorului în procedura de cameră
preliminară (art. 342 CPP), iar prin hotărârea acestuia de începere a
judecății, urmărirea penală este prezumată absolut că îndeplinește
exigențele de legalitate.
De altfel, asupra acestor aspecte vom reveni în det aliu la
momentul la care vom analiza caracteristicile nulităților relative.
în faza de judecată, prorogarea de competență funcționează numai în
favoarea instanței ierarhic superioare, astfel încât instanța sesizată cu
judecarea unei infracțiuni rămâne comp etentă să o judece chiar dacă
după schimbarea încadrării juridice infracțiunea este de competența
instanței inferioare.
În ipoteza în care noua încadrare juridică va atrage competența
materială a instanței ierarhic superioare, se va proceda la declinarea
competenței de judecare a cauzei la instanța superioară. în caz contrar,
prin judecarea cauzei de către instanța inferioară celei legal competente
se va constata incidența sancțiunii nulității absolute.
Nulitatea absolută prevăzută în art. 281 alin. (1) li t. b) CPC se
constată din oficiu sau la cererea oricărei părți din proces, a Ministerului
Public ori a subiecților principali procesuali, putând fi invocată în orice
stare a procedurii judiciare, fiind firesc ca, odată ce vătămarea
prezumată absolut aduce atingerea principiilor fundamentale care
călăuzesc desfășurarea activității judiciare, cei interesați direct în aflarea
adevărului și respectarea legii să o poată invoca.

3.3.4. Încălcarea dispozițiilor privind publicitatea ședinței de
judecată.

Publicitate a ședinței de judecată, alături de oralitate, nemijlocire și
contradictorialitate, reprezintă unul dintre principiile specifice fazei de
judecată. Prin publicitatea ședinței de judecată se înțelege faptul că orice
persoană care nu are calitate procesuală î n cauza respectivă are
asigurat accesul liber în sala de judecată. Nu are relevanță dacă la locul
de judecată nu se afla nicio persoană, în condițiile în care accesul era
neîngrădit.
În acest fel, publicitatea ședinței de judecată reprezintă o
importantă garanție privind obiectivitatea și imparțialitatea judecății.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

41
În practica instanțelor de judecată s -a stabilit că, în ipoteza în care
din încheierea de ședință nu rezultă cu certitudine că judecata a avut loc
în condiții de publicitate (spre această concl uzie conducând modificările
și ștersăturile prezente atât în încheiere, cât și în cuprinsul minutei), se
consideră că principiul publicității a fost încălcat. în aceste condiții,
sancțiunea care intervine este nulitatea absolută42.
Încălcarea dispozițiilor privind publicitatea ședinței de judecată se
poate invoca în orice stare a procesului.
De altfel, acest caz de nulitate absolută este printre puținele asupra
căruia legiuitorul noului Cod de procedură penală nu a operat modificări,
așa încât atât vechea reglementare, cât și actualele prevederi se referă
strict la „publicitatea ședinței de judecată".
S-au avut în vedere, la configurarea acestei nulități absolute,
numai ipotezele de încălcare a exigenței de publicitate a ședinței de
judecată, fiind excluse de la reglementare acele situații în care judecarea
s-a produs în ședință publică într -o cauză care, potrivit legii, trebuia
soluționată în condiții de nepublicitate.
Așadar, procedeul instanței de a judeca în ședință publică, deși
cerința legii era ca s oluționarea cauzei să se facă în camera de consiliu,
în ședință secretă ori nepublică, nu va putea atrage după sine decât
sancțiunea nulității relative dacă se vor îndeplini toate exigențele cerute
de lege pentru constatarea unei asemenea sancțiuni.
Prin art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului
sunt statuate elementele unui proces echitabil și deopotrivă „garanțiile
unei bune justiții", dintre care se desprinde, distinct, ca o coordonată a
echitabilității, publicitatea, fiecare persoan ă având dreptul la judecarea
sa în mod public. CEDO constituie un îndreptar pentru instanțele din
România referitor la obligarea lor de a se conforma, în activitatea lor,
principiului publicității.
Așadar, prevederile legale interne stabilesc publicitatea ca principiu
specific al ședinței de judecată, desemnând posibilitatea pe care o are orice
persoană – fie ea interesată ori neinteresată – de a asista la desfășurarea
activităților procesuale și procedurale ale judecății. Judecata se desfășoară, de
regulă „cu ușile deschise", excepțiile de la acest principiu vizând caracterul
nepublic al acesteia.
Caracterul public al ședinței de judecată consacră accesul liber la justiție,
în mod concret, fiecare persoană ce nu are calitate procesuală în cauza ce se
judecă putând fi prezentă la locul de judecată, iar ședința de judecată devenind
publică și în condițiile în care nu se află nicio persoană la locul judecății.

42 C. Apel Cluj, dec. pen. nr. 27/1999, în Neagu V, p. 399.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

42
Publicitatea ședinței de judecată apare, în mod firesc, ca o reacție
împotriva caracterului secret al procesului inchizitorial, creând garanțiile
necesare instituirii unui control real și efectiv pe care publicul să -l exercite
asupra modului în care se înfăptuiește actul de justiție43.
De asemenea, publicitatea ședinței de judecată contribuie semnificat iv la
îndeplinirea scopului educativ, dar și intimidant asupra celor predispuși, înclinați
a comite fapte antisociale, infracțiuni.
Consacrat constituțional, principiul publicității își are asigurată
respectarea sub sancțiunea nulității absolute în consid erarea faptului că ea
asigură posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea
judecății, dând expresie garanției instituționale prin care se demonstrează că
administrarea justiției este subiect al examinării de către public.
CEDO a subliniat în nenumărate rânduri în jurisprudența sa importanța
aparte a acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor
organelor judiciare la care face referire art. 6 par. 1 din Convenția europeană are
drept scop protejarea justițiabil ilor împotriva unei „justiții secrete".
Prin transparența pe care o asigură administrării justiției, publicitatea
dezbaterilor judiciare contribuie la atingerea obiectivului esențial – derularea
unui proces echitabil în deplină concordanță cu principiile f undamentale
specifice oricărei societăți democratice, fundamentată pe statul de drept.
În peisajul procesual penal, principiul publicității (art. 352 CPP]
realizează, alături de alte principii, administrarea justiției penale, semnificația sa
reflectându -se în art. 281 alin. (1] lit. c) CPP, care instituie sancțiunea nulității
absolute pentru ipotezele de nerespectare a publicității ședinței de judecată.
Având valoare atât de drept individual al acuzatului, cât și de garanție
procesuală, publicitatea susțin e totodată un mecanism prin care se realizează
conștientizarea de către publicul larg a consecințelor pe care le implică
înfrângerea normelor de drept.
De la acest principiu, legiuitorul a recunoscut o serie de excepții, respectiv
o publicitate mediată, r eprezentativă sau simbolică, restrânsă la o anumită
categorie de persoane, opusă publicității largi, populare, care este generală și
nelimitată.
Urmare a trăsăturii lor derogatorii, aceste situații sunt întotdeauna
menționate expres în dispozițiile legale , neputând fi deduse pe cale de
interpretare, excepțiile având fie un caracter de generalitate, fie limitându -se la
anumite domenii.
Astfel, se poate constata că, în scopul asigurării protecției unor interese de
stat, moralei, demnității sau vieții intime a unei persoane, a intereselor minorilor
sau ale justiției, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu, se poate declara
ședința nepublică pentru tot cursul său pentru o anumită parte a judecării cauzei.

43 M. Iordache, Judecata în primă instanță în noul Cod de proced ură penală, Ed. Universul Juridic,
București, 2014, p. 38.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

43
De asemenea, instanța poate declara ședința nepublică la solicitarea unui martor,
în împrejurarea în care prin audierea sa în ședință publică s -ar aduce atingere
siguranței ori demnității sau vieții intime a acestuia ori a membrilor familiei
sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate s au a părților, în ipoteza în
care o audiere în public ar pune în pericol confidențialitatea unor informații.
Declararea ședinței nepublice se produce în cadrul ședinței publice, după
ascultarea părților prezente, a persoanei vătămate și a procurorului, di spoziția
instanței în acest sens având caracter executoriu.
Remarcăm (în lucrarea citată) că, spre deosebire de reglementarea
Codului de procedură penală anterior, excepția de la trăsătura publică a ședinței
de judecată privește numai situația ședinței ne publice, fără ca actualul legiuitor
să mai reglementeze ipoteza ședinței secrete.
Ne exprimăm opinia că, deși legiuitorul folosea în prevederile art. 290 C. pr.
pen. anterior sintagma „ședință secretă", atâta vreme cât dispozițiile procedurale
admiteau că în sala de ședință sunt prezente părțile, reprezentanții acestora,
apărătorii și alte persoane chemate de instanță în interesul cauzei, se putea
afirma, argumentat, că o asemenea ședință de judecată este doar nepublică, și nu
secretă.
De asemenea, constat am că precizările făcute de legiuitor în cuprinsul noii
reglementări, în contextul în care conceptele de „ședință nepublică" și „ședință
secretă" nu fuseseră clar delimitate, ci, dimpotrivă, prezentau elemente de
identitate, sunt binevenite și de natură, î n măsură a înlătura orice interpretări
diferite, eventuale controverse.
În concret, un singur act de judecată prezintă caracter secret în
accepțiunea termenului, și anume actul deliberării, moment procesual la care iau
parte numai membrii completului de j udecată în fața căruia au avut loc
dezbaterile. Desigur, o asemenea opinie se fundamentează pe aspectul că
momentul deliberării s -ar circumscrie judecății. Observând însă așezarea
sistematică a normelor care reglementează judecata în primă instanță, se
constată că secțiunea deliberării și hotărârii instanței (Secțiunea a 2 -a din
Capitolul II – judecata m primă instanță”} este distinctă de cea care privește
desfășurarea judecării cauzelor (Secțiunea 1 a aceluiași capitol). Rezultă că actul
deliberării, act s ecret prin excelență, nu poate fi considerat un act procesual de
judecată, el înscriindu -se într -un moment în care judecata s -a epuizat, ceea ce
mai are de rezolvat instanța, în compunerea sa, fiind a delibera asupra
chestiunilor de fapt și de drept, pentr u a soluționa conflictul de drept penal
dedus.
În cazul inculpaților minori, ședința de judecată este nepublică, iar, cu
încuviințarea instanței, la desfășurarea judecății pot asista, în afara persoanelor
chemate la judecarea minorilor, și alte persoane [ art. 509 alin. (2), art. 508 CPP].
Când în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, dintre care unii minori și
alții majori, instanța va judeca după procedură obișnuită, adică va respecta
principiul publicității, în caz contrar devenind incidență sancțiune a nulității
absolute.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

44
Nulitatea absolută privind încălcarea dispozițiilor referitoare la
publicitatea ședinței de judecată poate fi constatată din oficiu sau la cerere, în
orice stare a procesului.
3.3.5. Încălcarea dispozițiilor privind participarea procurorul ui,
atunci când aceasta este obligatorie potrivit legii.

Potrivit art. 363 alin. (1), participarea procurorului la judecată este
obligatorie, indiferent că judecata se desfășoară în primă instanță, în
apel sau în cadrul căilor de atac extraordinare. De asemenea, din
dispozițiile Părții generale a Codului de procedură penală rezultă că
procurorul participă obligatoriu la toate activitățile prin care, în cursul
urmăririi penale, judecătorul de drepturi și libertăți soluționează cererile,
propunerile, plâ ngerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind
măsurile preventive, măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu
caracter provizoriu etc.
Este de remarcat, pentru început, că vechea reglementare prin art. 315 C.
pr. pen. anterior stabilea că pr ocurorul este obligat să participe la ședințele de
judecată ale judecătoriilor în cauzele în care instanța de judecată este sesizată
prin rechizitoriu, în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită
pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare ori în cauzele în care unul dintre
inculpați se află în stare de detenție ori în vreuna dintre situațiile prevăzute în
art. 171 alin. (2) din același cod, precum și în cazul în care se dispune
înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii. La ședințele de judecată
privind alte infracțiuni, legiuitorul prevedea că procurorul participă când
consideră necesar, iar la ședințele de judecată ale celorlalte instanțe
participarea acestuia este obligatorie în toate cazurile.
Însă o analiză sumară a cazuisticii p enale care implică participarea
procurorului la ședința de judecată, precum și din perspectiva modului de
sesizare a instanței penale ne -a permis că constatăm, sub imperiul
vechiului Cod de procedură penală, că în mod covârșitor ședințele de
judecată impun eau, în desfășurarea lor, participarea procurorului (a se
vedea lucrarea citată].
Actuala reglementare în materie nu mai face vreo distincție în ceea
ce privește participarea procurorului la judecată, statuând imperativ, în
cuprinsul art. 363 alin. [1] CP P, că participarea sa este obligatorie.
Desigur, se impune a face distincția între ipotezele participării
procurorului la judecată, în sensul de judecată propriu -zisă în cadrul unui
proces penal tipic – urmărire penală, judecata în camera preliminară,
judecată -, și situația altor proceduri penale, care, în sens larg, presupun
și implică desfășurarea unei activități judiciare.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

45
Astfel, în cadrul unor numeroase proceduri judiciare, altele decât
judecata propriu -zisă, participarea procurorului este obligator ie. Spre
exemplu, art. 128 CPP, care reglementează dispunerea măsurii de
protecției martorului în cursul judecății, prevede participarea procurorului
că fiind obligatorie.
De asemenea, în procedura de emitere a mandatului de
supraveghere tehnică (art. 140 CPP), în procedura de emitere a
mandatului de percheziție domiciliară (art. 158 CPP), percheziția
informatică (art. 168 CPP], dispunerea efectuării expertizei medico –
legale psihiatrice în condițiile legii (art. 184 CPP], soluționarea tuturor
cererilor, pr opunerilor, plângerilor, contestațiilor privind măsurile
preventive (art. 204, art. 205, art. 212, art. 214, art. 219, art. 220, art.
225, art. 235, art. 241 etc.], în procedura camerei preliminare sau în
exercitarea atribuțiilor de către judecătorul de dr epturi și libertăți, precum
și în cazurile de audiere anticipată (art. 308 CPP], de suspendare a
judecății în situația de extrădare activă (art. 368 CPP], prezența
procurorului este obligatorie, iar exemplele ar putea continua.
Participarea procurorului l a judecată ori la alte proceduri penale
este, așadar, în principiu, obligatorie, ipoteza contrară legii, a
neparticipării acestuia, putând îmbrăca fie alternativa absenței fizice
efective la judecată (lipsa reprezentantului Ministerului Public la ședințele
respective), fie omisiunea acestuia de a participa activ, prin punerea de
concluzii în cauza la care se constată prezența sa fizică. Astfel, deși
prezența procurorului la judecată (în sens larg, adică la o judecată
propriu -zisă, ori în cadrul unor procedu ri penale precum cele expuse în
precedent) nu poate fi contestată, în ipoteza în care acestuia nu -i este
asigurată exercitarea atribuțiilor specifice – a lua cuvântul, a susține
argumente, cereri, a pune concluzii – în desfășurarea activității judiciare,
refuzându -i-se, de pildă, cuvântul la cercetarea judecătorească ori în
dezbaterile judiciare, aceasta echivalează, în fapt, cu încălcarea
prevederilor legale în legătură cu participarea procurorului, atunci când
este obligatorie potrivit legii.
Reiese astf el că participarea procurorului la judecată ori la orice
alte proceduri care impun prezența sa presupune și implică asigurarea
cadrului procesual adecvat în care acesta să participe efectiv, să -și
exprime opinia, argumentele, concluziile în cauza penală re spectivă.
Simpla prezență a procurorului, fără exercitarea concretă a atribuțiilor
sale în cadrul judecății sau al procedurilor penale echivalează cu
înfrângerea dispozițiilor legale și conturează sancțiunea nulității absolute.
O asemenea concluzie este p e deplin îndreptățită în condițiile în
care, în cursul judecății, dar și al celorlalte proceduri penale, procurorul
exercită rol activ în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

46
legale, prin formulare de cereri, ridicare de excepții și pu nere de
concluzii, cererile și concluziile trebuind să fie motivate.
Neconstituirea instanței cu procuror și neparticiparea acestuia
reprezintă în toate situațiile caz de nulitate absolută a judecății, ce poate
fi constatată la cerere sau din oficiu și po ate fi invocată în orice stare a
procesului.

3.3.6. Încălcarea dispozițiilor privind prezența suspectului sau
a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie
potrivit legii.

În vederea garantării dreptului de apărare al suspectului sau
inculpatul ui, sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute dispozițiile
privind prezența învinuitului sau a inculpatului atunci când participarea să
este obligatorie.
Din economia dispozițiilor procesual penale se desprinde concluzia
obligativității asigurării participării suspectului sau inculpatului la
desfășurarea anumitor activități probatorii sau la luarea unor măsuri
procesuale. De asemenea, sunt reglementate ipoteze legale în care
inculpatul participă în mod obligatoriu la judecata în primă instanță ori î n
apel, la rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de
revizuire etc.
Astfel, potrivit art. 159 alin. (11), inculpatul arestat va participa la
efectuarea percheziției domiciliare în mod obligatoriu, exceptând cazurile
în care nu poate fi a dus. în același sens, cu excepția unor situații expres
prevăzute în lege, inculpatul participă obligatoriu la soluționarea
propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare, în condițiile art. 184
alin. (9), la soluționarea propunerii de arestare preven tivă, potrivit art.
225 alin. (4), la soluționarea contestațiilor împotriva încheierilor prin care
se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, potrivit
art. 204 alin. (7), la soluționarea contestațiilor împotriva încheierilor prin
care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul procedurii de
cameră preliminară, potrivit art. 205 alin. (7) etc. De asemenea, potrivit
art. 364 alin. (1) teza finală, aducerea inculpatului aflat în stare de
deținere la judecarea cauzei în primă insta nță este obligatorie, regula
fiind de aplicare și pentru desfășurarea judecății în apel, în calea de atac
extraordinară a contestației în anulare sau a revizuirii.
Încălcarea dispozițiilor privind prezența suspectului sau a
inculpatului, atunci când parti ciparea sa este obligatorie potrivit legii,
trebuie invocată, potrivit art. 281 alin. (4):
– până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a
intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei
preliminare;

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

47
– în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul
judecății;
– în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit
încălcarea, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a
vinovăției44.
O asemenea concluzie este pe d eplin îndreptățită în condițiile în
care, în cursul judecății, dar și al celorlalte proceduri penale, procurorul
exercită rol activ în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor
legale, prin formulare de cereri, ridicare de excepții și puner e de
concluzii, cererile și concluziile trebuind să fie motivate.
Neconstituirea instanței cu procuror și neparticiparea acestuia
reprezintă în toate situațiile caz de nulitate absolută a judecății, ce poate
fi constatată la cerere sau din oficiu și poate fi invocată în orice stare a
procesului.
Suspectul este subiectul procesual principal, persoana cu privire la
care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă
că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (art. 77 CPP).
Inculpatul este persoana împotriva căreia s -a pus în mișcare
acțiunea penală, devenind astfel parte în procesul penal (art. 82 CPP].
În ceea ce privește drepturile suspectului, legiuitorul a prevăzut că
acesta are aceleași drepturi ca și inculpatul, dacă legea nu prevede
altfel.
În chip natural, o primă coordonată prin care se asigură exercitarea
drepturilor procesuale de către suspect și de către inculpat o reprezintă
posibilitatea acestora de a compărea în fața organelor judiciare, de a
participa efectiv și activ la procedurile penale derulate cu privire la cauză,
de a-și construi apărări, prin formulare de cereri, excepții, solicitări probe,
punere concluzii.
Distinct de posibilitatea pe care legea a oferit -o suspectului,
inculpatului de a participa la proc eduri, urmare a importanței deosebite a
unor anumite acte procesuale ori a poziției aparte a suspectului,
inculpatului în cadrul procedurilor, legiuitorul a reglementat ipoteze în
care prezența acestora devine obligatorie, apreciindu -se că astfel
garanțiil e procesuale sunt respectate.
Astfel, este obligatorie prezența la judecată în primă instanță sau în
căile de atac a inculpatului aflat în stare de deținere/arestat preventiv în
cauză sau în altă cauză ori aflat în executarea unei pedepse. De
asemenea, Co dul de procedură penală reglementează o serie de
proceduri penale în care prezența inculpatului este obligatorie (în materia
măsurilor preventive, de pildă) și, în materia căilor extraordinare de atac
– contestație în anulare (art. 426 -432 CPP) -, legiuito rul a prevăzut că
procedura de judecare a contestației după faza admiterii în principiu nu

44 I. Neagu, în Tratat de procedură penaă Partea Generălă, Editia a II -a, Ed. Universul Juridic, 2015,
p.725

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

48
poate avea loc decât în prezența inculpatului, când acesta se află în
stare de deținere.
Un alt exemplu îl constituie rezolvarea contestației la executare
(art. 597 -599 din același cod) în situația în care condamnatul aflat în
stare de detenție ori internat într -un centru educativ este adus la
judecată.
Referitor la calitatea de suspect (categorie a subiecților procesuali
principali) introdusă prin Codul de procedur ă penală, se impun
următoarele precizări:
Conform dispozițiilor legale (art. 307 CPP), persoanei care a
dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoștință, înainte de prima
sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată,
încadrarea ju ridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83
din Cod, încheindu -se în acest sens un proces -verbal.
Rezultă că la acest moment procesual prezența suspectului este
obligatorie \n considerarea faptului că ia la cunoștință de calitatea
proce suală atribuită în raport cu care își va exercita dreptul și își va
îndeplini obligații, află acuzațiile, atât în fapt, cât și în planul încadrării
juridice. Justa interpretare a dispozițiilor evocate determină concluzia că
audierea suspectului nu se va pu tea realiza în condițiile legii decât
ulterior consumării aducerii la cunoștință a calității de suspect, a
drepturilor de care acesta se bucură, iar procesul -verbal întocmit este
dovada respectării cerințelor legale.
Încălcarea dispozițiilor, în sensul de a se proceda la audierea
suspectului fără ca în prealabil să i se aducă la cunoștință calitatea, fapta
pentru care este suspectat, încadrarea juridică a acesteia, drepturile
procesuale reglementate în art. 83 CPP, prin încheierea unui proces –
verbal în aces t sens, constituie nulitate absolută în accepțiunea art. 281
alin. (1) lit. e) CPP.
Noțiunea de suspect (categorie nouă de participanți introdusă în
noul Cod de procedură penală, subiecții procesuali principali fiind
persoana vătămată și suspectul) este s trâns legată de conceptul de
persoană împotriva căreia a fost formulată o acuzație în materie penală
în sensul autonom dat acestei noțiuni de jurisprudența Curții Europene.
Astfel, după începerea urmăririi penale în rem procurorul poate dispune
continuarea efectuării acesteia față de suspect în condițiile art. 305 alin.
(3) CPP.
Instituția suspectului nu este similară cu cea a învinuitului din
vechiul Cod de procedură penală, nefiind posibilă începerea urmăririi
penale direct cu privire la suspect. Pe de a ltă parte, drepturile
suspectului sunt semnificativ crescute față de drepturile procesuale ale
învinuitului, iar suspectul, spre deosebire de învinuitul din fosta
reglementare, nu poate fi arestat preventiv. Acordarea calității de

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

49
suspect se realizează pri n dispoziția procurorului de continuare a
efectuării urmăririi penale începută în rem.
Ținând cont de poziția procesuală de acuzat, în contextul existenței
indiciilor rezonabile că a săvârșit fapta pentru care s -a început urmărirea
penală, suspectul are î n principiu aceleași drepturi ca și inculpatul în
scopul garantării unui drept la apărare concret și efectiv, însă el nu poate
fi arestat preventiv, arestat la domiciliu ori supus măsurii controlului
judiciar sau pe cauțiune și nici nu poate fi trimis în j udecată.
În mod firesc, calitatea procesuală de suspect este specifică fazei
de urmărire penală, acesta neputând fi parte în procesul penal în sensul
art. 32 CPP, întrucât împotriva să nu s -a exercitat o acțiune judiciară
(acțiune penală), așa încât suspe ctul nu va ajunge niciodată în fața
instanței de judecată, dar nici nu va fi participant la procedura camerei
preliminare.
Precizăm în precedent că, pe lângă clasificarea făcută de însuși
legiuitor, în cuprinsul legii de procedură, nulităților (în nulităț i absolute și
relative), se poate lesne observa că sancțiunea nulității mai cunoaște o
departajare, în funcție de momentul la care aceasta intervine, respectiv
în faza de urmărire penală ori pe parcursul judecății.
Examinând dispozițiile a căror încălcare atrage sancțiunea nulității
absolute, prevăzută de art. 281 CPP, se constată că cele intervenite în
cursul judecății pot fi invocate în orice stare a procesului penal. Astfel,
încălcarea prevederilor vizând compunerea completului de judecată,
competența m aterială și competența personală a instanței judecătorești,
atunci când judecata a fost efectuată de instanță inferioară celei legal
competente, publicitatea ședinței de judecată, participarea procurorului,
atunci când participarea acestuia este obligatori e potrivit legii, prezența
inculpatului, când participarea sa este obligatorie potrivit legii, asistarea
de către avocat a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când
asistența este obligatorie, reprezintă nulități absolute ce pot fi invocate î n
orice stare a procesului penal.
În cea de -a doua categorie se includ încălcările care privesc faza
de urmărire penală referitoare la prezența suspectului sau a inculpatului,
atunci când participarea sa este obligatorie, potrivit legii, și asistarea de
către avocat a suspectului sau inculpatului, precum și a celorlalte părți,
atunci când asistența este obligatorie. Asemenea nulități absolute pot fi
invocate până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă
încălcarea a intervenit în cursul urmărir ii penale, sau în procedura
camerei preliminare.
În cursul urmăririi penale, nulitatea absolută poate fi invocată de
părți ori subiecți procesuali principali pe calea cererii sau a plângerii ori
poate fi constatată din oficiu. Constatând că actele specifi ce urmăririi

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

50
penale au fost efectuate de organele de cercetare penală ori chiar de
către procuror cu încălcarea dispozițiilor legale, acesta din urmă va
dispune infirmarea lor și, pe cale de consecință, refacerea acestora cu
respectarea deplină a exigențel or de legalitate.
Astfel, dispozițiile art. 304 CPP prevăd că, atunci când procurorul
constată că un act sau o măsură procesuală a organelor de cercetare
penală nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale sau este
neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei
interesate, același fiind procedeul și în cazul verificării efectuate de către
procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic
inferior.
Nulitatea actelor de urmărire penală poate fi invocată și p e calea
plângerii, formulată, în temeiul art. 340 CPP, în fața judecătorului de
cameră preliminară, în vederea obținerii unei soluții de reluare a urmăririi
penale.
Astfel, persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau
renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a
fost respinsă conform art. 339 din Cod poate face plângere, în termen de
20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la
instanța căreia i -ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în
primă instanță.
Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termen de 20 de zile cel mult
de la primire, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după
împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluționată plângerea,
dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de
rezolvare.
Prin urmare, actele procesuale și procedurale efectuate în cursul
urmăririi penale, în condițiile de nerespectare a legii, pot fi contestate de
cei interesați (părți) subiecți procesua li principali ori constatate din oficiu
de procuror, dar și de către judecătorul de cameră preliminară în cadrul
instituției plângerii împotriva soluțiilor de neîncepere a urmăririi penale
sau netrimitere în judecată.
Însă nulitatea absolută rezultată pri n încălcarea dispozițiilor privind
prezența suspectului sau a inculpatului; atunci când participarea sa este
obligatorie potrivit legii, poate fi invocată și în cadrul procedurilor
desfășurate în fața judecătorului de drepturi și libertăți și a judecătorul ui
de cameră preliminară, oricând, inclusiv pe calea contestației.
Astfel, în exercitarea funcției de dispoziție asupra drepturilor și
libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală,
judecătorul de drepturi și libertăți este chemat a s e pronunța și cu privire
la eventuale nulități absolute legate de încălcarea prevederilor vizând
prezența inculpatului atunci când participarea sa este obligatorie conform
legii, acesta având, de asemenea, posibilitatea de a se pronunța asupra

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

51
acestor nuli tăți (la cerere ori din oficiu) în contextul procesual al
verificării, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității
sesizării instanței, precum și al verificării legalității administrării probelor
și a efectuării actelor de către organul de urmărire penală.
Precum afirmam, în cursul judecății, nulitatea absolută poate fi
invocată din oficiu de instanță sau de persoana vătămată sau de părți ori
de către procuror, prin formularea de excepții ori prin exercitarea căilor
de atac.
Chiar dacă se constată existența acestui caz de nulitate absolută
după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, acestea nu mai pot fi
invocate, cu excepția situației în care motivele de nulitate constituie
temeiuri pentru promovarea unei căi extraordinare de atac45.
Regimul acestei nulități absolute (ca și cel al nulității absolute
privind încălcarea dispozițiilor referitoare la asistarea de către avocat a
suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când
asistența este obligatorie [art. 28 1 alin. (1) lit. f) CPP], este diferit de al
celorlalte [art. 281 alin. (1) lit. a), b), c) și d) CPP] din perspectiva
posibilității de invocare. Dacă primele patru nulități absolute
analizate pot fi invocate în orice stare a procesului, încălcarea
preved erilor referitoare la prezența suspectului sau a inculpatului, atunci
când participarea sa este obligatorie, potrivit legii, poate fi invocată în
anumite limite, cu respectarea unei anumite durate de timp, atunci când
pretinsa nulitate s -ar fi produs în cu rsul urmăririi penale.
A reieșit din cele expuse că, dacă încălcarea a intervenit în cursul
judecății, ea poate fi invocată în orice stare a procesului, pe când
nulitatea din cursul urmăririi penale se poate ridica până la închiderea
procedurii de cameră p reliminară.
Același regim are și încălcarea dispozițiilor privind prezența
inculpatului, atunci când participarea lui este obligatorie, conform legii, în
procedura de cameră preliminară.
Legiuitorul a înțeles însă să reglementeze, cu titlu de excepție de la
aceste reguli, o situație atipică, stabilind că încălcarea dispozițiilor legale
prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. e) CPP, indiferent de momentul la care a
intervenit încălcarea, poate fi invocată în orice stare a procesului, când
instanța a fost ses izată cu un acord de recunoaștere a vinovăției.
Introducerea în cuprinsul textului de lege ce reglementează regimul
nulităților absolute a dispoziției referitoare la sesizarea instanței cu un
acord de recunoaștere a vinovăției [art. 281 alin. (4) lit. c) CPP] suscită
anumite interpretări și iscă anumite controverse.
Prevederea permite ca încălcarea normelor privind prezența
suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este

45 M. Udroiu, op. cit, p. 652.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

52
obligatorie potrivit legii, și, respectiv, asistarea de către avocat a
suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când
asistența este obligatorie, să poată fi invocată în orice stare a procesului,
indiferent de momentul la care a devenit incidență înfrângerea legii, când
instanța este sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției.
Reglementat drept o procedură specială în Titlul IV, Capitolul I,
acordul de recunoaștere a vinovăției (art. 478 -487 CPP) reprezintă o
instituție nouă în peisajul procesual penal menită a asigura celeritatea
procesul ui penal în condițiile respectării drepturilor și garanțiilor
procesuale.
În concret, acordul de recunoaștere a vinovăției constituie actul de
sesizare a instanței încheiat între procuror, singurul în măsură să decidă
în legătură cu încheierea sa, și incu lpat, în ipoteza în care inculpatul
înțelege să -și manifeste conduita procesuală în sensul de a recunoaște
faptele de care este acuzat într -o manieră necondiționată și de a accepta
încadrarea juridică dată acestora de către procuror, fiind de acord cu o
anumită pedeapsă și o anumită modalitate de individualizare a sancțiunii.
Fără a ne propune o analiză detaliată a acestei instituții inedite de drept
procesual penal, se impune să constatăm că după încheierea acordului
de recunoaștere a vinovăției, în condiț iile legii, cu respectarea
exigențelor, respectiv punerea în mișcare a acțiunii penale, inculpatul
major și asistat juridic, infracțiunea pentru care a fost pusă în mișcare
acțiunea penală să fie sancționată cu pedeapsa amenzii sau pedeapsa
închisorii de p ână la 7 ani, alternativ ori nu cu pedeapsa amenzii, probele
să demonstreze cu caracter suficient existența faptei pentru care s -a pus
în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului, să existe
avizul prealabil și scris al procurorului i erarhic superior prin care acesta
să fie de acord cu limitele acordului, în fine, procurorul de caz și
inculpatul să agreeze obiectul acordului – instanța căreia i -ar reveni
competența să judece în fond este sesizată cu acest acord, însoțit de
dosarul de u rmărire penală.
În cadrul acestei proceduri speciale, completul de judecată va
efectua o verificare preliminară a elementelor de formă, în sensul de a
constata îndeplinite cerințele referitoare la mențiunile obligatorii pe care
trebuie să le cuprindă acor dul (art. 482 CPP), precum și existența în
dosarul de urmărire penală a actelor specifice urmăririi penale la care se
raportează faptele și persoanele care au constituit obiectul acordului de
recunoaștere a vinovăției, dar și a atașării eventualei tranzacț ii, acord de
mediere (când e cazul] încheiat pe latura civilă a cauzei între inculpat și
partea civilă și partea responsabilă civilmente.
Legiuitorul a înțeles ca procedura în fața instanței să fie una
necontradictorie cu privire la conținutul acordului ș i la soluționarea
acțiunii civile în temeiul tranzacției sau al acordului de mediere, context

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

53
procesual în care inculpatul, în apărarea sa, nu va putea trece peste
elementele acordului, solicitând aplicarea unei pedepse mai mici decât
cea rezultată în urma negocierii ori a unei alte modalități de
individualizare a executării pedepsei.
Ședința de judecată este publică, desfășurându -se cu citarea
inculpatului, a celorlalte părți, asigurându -se asistență juridică acestuia,
dacă nu are apărător din oficiu, cân d asistența este obligatorie, nefiind
însă obligatorie audierea inculpatului și, de asemenea, în cadrul acestei
proceduri nefiind posibilă administrarea ori readministrarea probelor.
Dispozițiile art. 485 CPP reglementează soluțiile pe care le are la
dispoziție instanța de judecată, în urma analizării acordului, iar
examinarea acestora permite concluzia că, în principal, instanța are
opțiunea admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției, cu consecința
condamnării, renunțării la aplicarea pedepsei ori a amânării aplicării
pedepsei, cu mențiunea că soluția pronunțată nu poate fi mai grea decât
cea prevăzută în acord, și, respectiv, opțiunea respingerii acordului și
trimiterii dosarului în vederea continuării urmăririi penale în urma
constatării că neîndep linite a condițiilor prevăzute de lege pentru
încheierea acestuia.
Legiuitorul a înțeles ca încălcarea dispozițiilor legate de prezența
părților și asistența lor juridică, atunci când este obligatorie, potrivit legii,
să atragă sancțiunea nulității absolu te, care poate fi invocată în orice
stare a procesului, în ipoteza în care instanța este sesizată cu un acord
de recunoaștere, spre deosebire de celelalte situații (tipice), când o
asemenea nulitate absolută trebuie invocată până la închiderea
procedurii d e cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul
urmăririi penale sau a procedurii în cameră preliminară.
Este lesne de observat că o astfel de dispoziție generează un
tratament discriminator, în sensul că normele în discuție favorizează
suspec tul, inculpatul, celelalte părți, participanți în procedura prealabilă a
acordului de recunoaștere a vinovăției, în celelalte cazuri impunând,
pentru invocarea celor două nulități absolute prevăzute de art. 281 alin.
(1) lit. e) și f) CPP, un termen -limită .
Pe bună dreptate, în doctrină s -a afirmat că nu se identifică
rațiunea introducerii acestei dispoziții și în acest sens s -a înfățișat, ca
exemplu, o cauză în care sunt cercetați doi inculpați, unul major și unul
minor. Potrivit art. 90 CPP, asistența ju ridică este obligatorie când
suspectul sau inculpatul este minor. De asemenea, dispozițiile art. 480
din același cod prevăd, printre altele, că, la încheierea acordului de
recunoaștere a vinovăției, asistența juridică este obligatorie. Să ne
imaginăm că pr ocurorul omite să delege apărător din oficiu pentru cei doi
inculpați ai cauzei, în schimb, inițiază acordul de recunoaștere doar

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

54
pentru inculpatul major deoarece, conform art. 478 alin. (6) CPP,
inculpații minori nu pot încheia acord de recunoaștere a vin ovăției.
Potrivit art. 281 CPP, inculpatul minor trimis în judecată va putea
invoca lipsa de apărare până la închiderea procedurii în cameră
preliminară, pe când inculpatul major care a recunoscut faptele și
beneficiază de reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă poate invoca
lipsa de apărare oricând în cursul procesului penal46.
Cu alte cuvinte, apărarea inculpatului minor, manifestată în scopul de a –
și demonstra nevinovăția, este limitată în sensul respectării unui termen
în a invoca această încălcare a l egii – dreptul la apărare – pe când
posibilitatea de a se apăra a inculpatului major care a recunoscut
necondiționat faptele, acceptând încadrarea lor juridică, se va manifesta
plenar, pe întreg parcursul procesului penal.
Se cuvine însă a constata că pro cedura specială a acordului de
recunoaștere a vinovăției reflectă un proces penal în forma sa atipică,
caracterizat printr -un parcurs concentrat, într -o durată mult mai scurtă de
timp decât procedura clasică și cu o finalitate imediată în rezolvarea
acțiun ii penale exercitate în cauză. Astfel, în cursul urmăririi penale,
după punerea în mișcare a acțiunii penale, inculpatul și procurorul au
posibilitatea ca în condițiile legale să încheie un acord, urmare a
recunoașterii vinovăției de către inculpat, iar ul terior, instanța de
judecată, odată sesizată cu un asemenea acord, are posibilitatea, după
parcurgerea unei proceduri necontradictorii în ședință publică, după
ascultarea procurorului, a inculpatului și avocatului acestuia, precum și a
părții civile, dacă e prezentă, să consfințească sau nu acel acord.
Rezultă că, atât în faza urmăririi penale, cât și în fața instanței,
procedura se derulează cu rapiditate, iar faza de cameră preliminară nu
mai există.
Considerăm că într -o asemenea ipoteză specială legiuit orul a avut
în intenție a asigura un cadru procesual adecvat respectării drepturilor și
garanțiilor procesuale ale părților, iar dispozițiile din art. 281 alin. (4) lit. c)
CPP au tocmai acest scop.
Astfel, încălcările dispozițiilor legale privind prezenț a inculpatului,
atunci când participarea acestuia este obligatorie, conform legii, în cursul
judecății, precum și încălcarea acelorași prevederi vizând suspectul ori
inculpatul, indiferent de momentul la care a intervenit nerespectarea legii
– în timpul ur măririi penale și, desigur, al judecății -, când instanța este
sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției, vor putea fi invocate
în orice stare a procesului penal.

46 S. Siserman, Instituția juridică a nulităților în reglem entarea noului Cod de procedură penală, pe
www.fiatiustitia.ro.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

55
3.3.7. Încălcarea dispozițiilor privind asistarea de către avocat
a suspectului sau a inc ulpatului, precum și a celorlalte
părți, atunci când asistența este obligatorie.

Asistența juridică asigurată de avocat subiecților procesuali
principali sau părților pe parcursul procesului penal reprezintă cea mai
importantă modalitate de exercitare a dreptului la apărare.
Constituind un aspect de noutate față de reglementarea anterioară
și, în același timp, fiind un exemplu de evoluție pozitivă a dreptului la
apărare, în actualul cod au fost puse pe același plan, în mod firesc,
încălcarea dispozițiil or privind asistența juridică a suspectului sau
inculpatului și viciile de procedură decurgând din nerespectarea
normelor relative la asistența juridică a celorlalte părți.
Elementul criticabil însă pentru actuala reglementare îl reprezintă
faptul că legi uitorul omite a avea în vedere și ipoteza încălcării normelor
relative la asistența juridică a persoanei vătămate. De lege ferenda, se
impune completarea cadrului legal instituit în materia sancțiunii nulității
absolute, în ceea ce privește persoana vătăma tă.
Încălcarea dispozițiilor privind asistarea de către avocat a
suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când
asistența este obligatorie, trebuie invocată, potrivit art. 281 alin. (4):
– până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a
intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei
preliminare;
– în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul
judecății;
În orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a
intervenit încălcarea, când instanța – a fost sesizată cu un acord de
recunoaștere a vinovăției.
Dreptul la apărare, ca valoare socială, este indispensabil oricărui
mediu socio -uman și cu atât mai mult în cadrul procesului penal, dând
expresie obligativități i respectării garanțiilor esențiale pe care le implică
dreptul fiecărei persoane acuzate de a avea parte de un proces echitabil.
Principiul garantării dreptului la apărare consacrat încă în dreptul
roman care înscria regula conform căreia nimeni nu poate fi judecat, nici
măcar sclavul, fără a fi apărat, se constituie deopotrivă într -o cerință, dar
și o reală garanție, ambele fiind esențiale în realizarea și menținerea
unui echilibru atât de necesar între interesele persoanei și cele ale
societății.
Conven ția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale arată în art. 6 par. 3: „ Orice acuzat are , în

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

56
special dreptul: a) să fie informat , în termenul cel mai scurt, într -o limbă
pe care o înțelege și în mod amănunțit, despre natura și cauza acuzației
aduse împotriva sa ; b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare
pregătirii apărării sale ; c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un
apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare
remunerării unui apărăto r, să poată fi asistat gratuit de un avocat din
oficiu, atunci când interesele justiției o cer; d) să audieze sau să solicite
audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor
apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; e) să fie asistat gratuit
de un interpret ; dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la
audiere ".
Reglementarea dreptului la apărare în tratatele internaționale
specializate în materia drepturilor omului este de natură a reflecta
semnificația deosebit ă pe care o are acesta în cadrul unui proces
echitabil, specific oricărei societăți democratice și oricărui stat de drept.
într-o accepțiune largă, dreptul la apărare cuprinde ansamblul
drepturilor și regulilor procedurale care conferă oricărei persoane
posibilitatea de a se apăra împotriva acuzațiilor formulate împotriva sa,
de a beneficia de mijloacele de a contesta învinuirile, de a -și demonstra
lipsa de vinovăție strâns legat de prezumția de nevinovăție. Astfel,
dreptul la apărare capătă conținut și se ns numai în contextul în care principiul
prezumției de nevinovăție este garantat. Printre coordonatele dreptului la
apărare se regăsește și asistarea de către avocat a suspectului sau
inculpatului, a celorlalte părți, când asistența este obligatorie.
Prin urmare, alături de dreptul de a fi informat cu privire la natura și
cauzele acuzației, de a beneficia de asistența unui interpret, dacă nu
înțelege limba folosită la ședința de judecată, dreptul acuzatului de a se
apăra singur sau de a fi apărat prin inte rmediul unui avocat ales sau din
oficiu reprezintă un element esențial al conceptului de drept la apărare.
Dreptul la apărător se aplică ansamblului procedurii privitoare la acuzat,
Curtea Europeană reținând că însăși noțiunea de „proces echitabil"
impune că acuzatul să beneficieze de asistența unui avocat încă din
primele ore ale acuzării de către organele de cercetare penală. Totodată,
dispozițiile internaționale arată că, dacă acuzatul nu are mijloace pentru
a remunera un apărător, se poate recunoaște dr eptul la asistență juridică
gratuită, asistență ce va fi asigurată de un avocat numit din oficiu.
Astfel, Convenția europeană a statuat dreptul acuzatului de a fi
asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu atunci când interesele
justiției o cer, disti ngând această necesitate în ipoteze legate de
gravitatea infracțiunilor imputate acuzatului și severitatea sancțiunii
prevăzute de legea națională, complexitatea cauzei, personalitatea
acuzatului.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

57
Statele membre au propriile lor legislații care stabilesc î n ce mod se
realizează asistența juridică în procedurile penale, statuând, printre
altele, și cu privire la situațiile în care asistența juridică este obligatorie.
În dreptul nostru procesual penal, asistența juridică are caracter
obligatoriu în cazurile reglementate expres și limitativ de art. 90 CPP, cu
privire la suspect sau inculpat, respectiv de art. 83 alin. (4) și (5) din
același cod, în privință persoanei vătămate, a părții civile și a părții
responsabile civilmente.
Prin urmare, încălcarea disp ozițiilor referitoare la asistarea de către
avocat a suspectului sau a inculpatului, a părții civile și a părții
responsabile civilmente atunci când asistența este obligatorie determină
nulitatea absolută, ce poate fi constatată din oficiu ori la cerere,
invocarea sa urmând regimul nulității absolute examinate anterior,
respectiv al încălcării dispozițiilor privitoare la prezența suspectului sau a
inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii. Din
această perspectivă își mențin v alabilitatea pe deplin considerațiile
înfățișate în precedent vizând împrejurările în care această nulitate poate
fi invocată în termenul -limită.
De remarcat este că încălcarea dispozițiilor referitoare la asistarea
de către avocat a persoanei vătămate (s ubiect procesual principal,
alături de suspect, fără însă a fi parte în procesul penal), atunci când
asistența este obligatorie, nu va atrage incidența sancțiunii nulității
absolute în accepțiunea art. 281 CPP, ci va putea fi reținută ca nulitate
relativă în contextul întrunirii cerințelor prevăzute în art. 282 din același
cod. 0 asemenea concluzie se desprinde cu ușurință din interpretarea
art. 281 alin. (1) lit. f) CPP, care face referire strictă la asistarea
suspectului sau a inculpatului, precum și a ce lorlalte părți (parte civilă și
parte responsabilă civilmente), fără a exista vreo trimitere la calitatea de
persoană vătămată.
Examinarea în continuare a nulităților relative ne va permite să
constatăm că, în concret, ultimele două nulități absolute, con sacrate în
art. 281 alin. (1) lit. e) și f) CPP, prezintă în planul regimului lor juridic o
serie de asemănări cu sancțiunea nulităților relative, din perspectiva
modalității de invocare, a termenului până la care se pot invoca.
Apreciem că se impune ca î n finalul analizei cu privire la nulitățile
absolute, din prisma conținutului lor, a invocării acestora, să procedăm la
o prezentare a rațiunilor care, în opinia noastră, au determinat legiuitorul
a renunța la anumite cazuri de nulitate absolută în viziune a Codului de
procedură penală intrat în vigoare la 1 februarie 2014.
Considerăm util un asemenea demers în contextul în care
reconfigurarea cazurilor de nulitate absolută are numeroase implicații în
plan jurisprudențial.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

58
Dispozițiile art. 197 alin. [2) C . pr. pen. anterior prevedeau, printre
încălcările care atrag nulitatea [cu caracter absolut), și dispozițiile relative
la sesizarea instanței, legiuitorul având în vedere normele care vizau atât
sesizarea primară prin rechizitoriu (art. 262 -264 C. pr. pen . anterior) ori
prin plângerea prealabilă a părții vătămate [art. 279 alin. (2) lit. a) din
același cod], cât și sesizarea complementară.
Astfel, prin sintagma „sesizarea instanței‖, în doctrină, dar și în
sfera jurisprudențială, se înțelegea și sesizarea din cursul judecății prin
extinderea acțiunii penale și extinderea procesului penal pentru alte fapte
sau alte persoane (art. 335, art. 336, art. 337), sesizarea neoriginală sau
atipică, cum era în cazul desființării hotărârii cu trimitere în apel [art. 3 79
alin. (2)], casarea cu trimitere din recurs (art. 38515), declinarea de
competență (art. 42), hotărârea de rezolvare a conflictelor de
competență [art. 43 alin. (9)], strămutarea cauzei penale [art. 55 alin.
(2)], sesizarea în cadrul procedurilor judici are, cum este sesizarea pentru
prelungirea arestării preventive etc.
Existau situații în care legiuitorul Codului de procedură penală
anterior admitea acoperirea acestei nulități, dacă actul de sesizare era
neregulat întocmit, respectiv ipoteza reglementa tă în art. 300 privitor la
verificarea sesizării instanței, când, dacă se constată că sesizarea nu era
făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu putea fi înlăturată de îndată și
nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituia
organu lui care a întocmit actul de sesizare în vederea refacerii acestuia.
O a doua ipoteză se referea la posibilitatea ca cererea de apel
nesemnată ori neatestată să fie confirmată în instanță de parte ori de
reprezentantul ei [art. 366 alin. (3) C. pr. pen. an terior].
Acest caz de nulitate nu se mai putea regăsi în noua configurare,
în împrejurarea în care legiuitorul a înțeles să introducă procedura
camerei preliminare (Titlul II din Partea specială – art. 342 -348 CPP),
lăsând în atributul exclusiv al judecăt orului desemnat a parcurge această
procedură sarcina de a verifica, după trimiterea în judecată, competența
și legalitatea sesizării instanței, dar și legalitatea administrării probelor și
a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
În cup rinsul unei alte lucrări47 se afirmă că, pentru a înțelege mai
bine intenția legiuitorului de a introduce această instituție cu caracter
parțial inovator, trebuie să pornim de la dispozițiile art. 3 CPP, anume
separarea funcțiilor judiciare în procesul pena l, principiu ce și -a aflat
consacrarea legislativ și prin care s -a făcut o delimitare precisă a
funcțiilor, atribuțiilor și prerogativelor organelor judiciare.
Una dintre funcțiile judiciare care se exercită în procesul penal este
aceea de verificare a le galității trimiterii în judecată, instituție de sine
stătătoare – sui-generis – care nu face parte nici din faza de urmărire

47 M. Iordache, Camera preliminară în noul Cod de procedură penală, op. cit., p. 87.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

59
penală, nici din cea de judecată, aspect care rezultă din sistematizarea
materiei. Constatăm, fără putință de tăgadă, că judecătoru l de cameră
preliminară nu efectuează acte de urmărire penală, dar el nici nu judecă,
instituția nefăcând parte din niciuna dintre fazele procesului penal, faze
deja consacrate, ceea ce a impus necesitatea introducerii noului
principiu care să separe, expressis verbis, funcțiile procesuale.
Fără a contesta utilitatea procedurii camerei preliminare în peisajul
procesual și fără a ne propune aici o analiză a acestei instituții, se
impune a face însă anumite precizări din perspectiva evaluării efectuate
de ju decătorul de cameră preliminară în privința respectării dispozițiilor
referitoare la sesizarea instanței.
Aspectele privitoare la verificarea actelor de urmărire penală și
îndeosebi a legalității sesizării instanței, dar și a legalității administrării
probelor și a înfăptuirii actelor de către organul de urmărire penală
reprezintă o activitate semnificativă în asigurarea accederii la judecata în
fond a cauzelor bine documentate și susținute prin probatoriu solid.
Plasată după trimiterea în judecată, proced ura de cameră preliminară
verifică sesizarea instanței, în vederea învestirii acesteia. Obiectul noii
proceduri are corespondență cu verificarea sesizării instanței (art. 300 C.
pr. pen. anterior) și cu rezolvarea chestiunilor incidente (art. 302 din
acela și cod).
Reiese că nerespectarea dispozițiilor referitoare la sesizarea
instanței prin rechizitoriu va fi avută în vedere cu ocazia analizei realizate
de judecătorul de cameră preliminară, iar toate aspectele legate de
obiectul judecății ori limitele sesi zării vor fi tranșate în această etapă.
Fără a relua aici criticile pe care le -am înfățișat în cuprinsul unei
alte lucrări, dedicată exclusiv procedurii de cameră preliminară, trebuie
să reiterăm că această procedură, marcată de evidente nuanțe
neconstitu ționale, instituție modificată în urma intervenției instanței de
contencios constituțional, nu constituie încă un real „filtru" pentru
apărarea drepturilor inculpatului și a egalității de arme, pentru garantarea
drepturilor celorlalte părți. Deși voința le giuitorului a urmărit realizarea
unui control mai aspru asupra probelor în acuzare strânse de procuror,
din nefericire, instituția camerei preliminare, din perspectiva obiectului
său, este limitată doar la a verifica legalitatea rechizitoriului, a probelor și
a legalității actelor de urmărire penală, fără însă a consfinți controlul
temeiniciei, prerogativă ce aparține în continuare procurorului.
Referitor la neregularitățile care vizează sesizarea instanței,
respectiv actul de trimitere în judecată care in tră sub cenzura
judecătorului de cameră preliminară, se impun următoarele precizări:
Este important de făcut distincția între situația în care actul de
sesizare a fost întocmit neregulamentar și cea care poartă numai asupra
unor anumite neregularități.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

60
Prin urmare, nu orice neregularitate constatată în legătură cu
rechizitoriul și pe care procurorul nu a remediat -o în termenul prevăzut
de art. 345 alin. (3) CPP (în 5 zile de la comunicarea pe care judecătorul
de cameră preliminară o face acestuia în urma pronunțării cu privire la
cererile, excepțiile ridicate ori din oficiu) atrage restituirea cauzei la
parchet. Legiuitorul a prevăzut că soluția restituirii cauzei la parchet –
sancțiune procesuală gravă având drept consecință întoarcerea cauzei
penale într -o fază anterioară, reluarea unei proceduri de natură a afecta
considerabil celeritatea procesului – devine incidență numai în ipoteza în
care nu poate fi stabilit obiectul judecății ori limitele învestirii instanței de
judecată.
Rezultă că judecătorul de cameră preliminară va restitui cauza la
parchet în împrejurarea verificării legalității sesizării instanței numai în
situația în care întocmirea neregulamentară a rechizitoriului rezidă în
imposibilitatea stabilirii obiectului sau a limitelor judecății, i ar o asemenea
neregularitate constatată de judecătorul de cameră preliminară și adusă
la cunoștință procurorului nu a fost remediată de acesta [art. 346 alin. (3)
lit. a) CPP].
Este de necontestat că statuarea clară a obiectului și limitelor
judecății rep rezintă un aspect semnificativ pentru justa rezolvare a
acțiunii penale, eventual și a celei civile adiacente, iar eliminarea din
categoria nulităților absolute a celei referitoare la încălcarea dispozițiilor
privitoare la sesizarea instanței este pe depli n justificată prin atribuțiile pe
care judecătorul de cameră preliminară le exercită în această materie și
prin soluția pe care legiuitorul a pus -o la îndemâna acestuia în condițiile
în care observă existența neregularității ce atrage imposibilitatea stabi lirii
exacte a obiectului sau limitelor judecății.
O altă nulitate cu caracter absolut care nu se mai regăsește în
actuala reglementare o reprezintă încălcarea dispozițiilor privind
efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori [art. 197
alin. (2) C. pr. pen. anterior].
Astfel, respectarea prevederilor care statuează asupra necesității
efectuării referatului de evaluare a minorului [art. 506 CPP) va constitui
obiect al preocupării judecătorului de cameră preliminară, în procedura
spec ifică, cu precizarea că actualele dispoziții prevăd pentru procuror
[organul de urmărire penală) posibilitatea de a solicita, atunci când
consideră necesar, efectuarea unui asemenea referat de către serviciul
de probațiune competent [art. 506 alin. [1) CPP ]. Legiuitorul a prevăzut
că instanța de judecată are obligația să dispună efectuarea referatului de
evaluare de către serviciul de probațiune, iar în ipoteza în care
întocmirea referatului a fost făcută în cursul urmăririi penale, dispunerea
acestuia de c ătre instanță devine facultativă. în configurarea noului cadru
al nulităților absolute, prin care este facil a observa că nu a sporit

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

61
exigența în ceea ce privește stricta aplicare a legii, ci, într -o manieră
surprinzătoare, au fost reduse cazurile de nulit ate și s -au suplimentat
cerințele în vederea invocării nulităților relative, eliminarea efectuării
referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori nu mai poate
surprinde, atât timp cât nici măcar regulile de competență a instanței,
după materie sau calitatea persoanei, nu au rămas sacrosante [nulitatea
absolută intervenind doar în anumite circumstanțe – art. 281 alin. [1) lit –
b)].

3.4. Efectele nulității absolute

Un prim caz care determină întotdeauna aplicarea nulității în
reprezintă încălcarea disp ozițiilor privind compunerea completului de
judecată. Această nulitate absolută se constată din oficiu sau la cerere și
poate fi invocată în orice stare a procesului.
Nulitatea actului, în cele mai multe cazuri, nu este rezultatul unei
activități procesua le declanșate din oficiu, ea trebuie invocată de partea
interesată în fața organului judiciar competent să o constate. Fiind o
încălcare a dispozițiilor legale, poate fi invocată printr -o excepție de
nulitate, după cum legea permite, în cursul urmăririi pe nale, al camerei
preliminare și al judecății în primă instanță, iar în cazul nulității absolute,
ca temei al căilor de atac.
Cea de -a doua nulitate absolută, care are regim identic din punctul
de vedere al invocării și efectelor pe care le produce cu cea referitoare la
compunerea completului de judecată, constă în încălcarea prevederilor
privind competența materială și competența personală a instanței
judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță
inferioară celei legal competente. Am s ubliniat în precedent că
restrângerea sferei de acțiune a acestei nulități absolute, în lumina
actualului Cod de procedură penală, este criticabilă, așa încât nu vom
reveni asupra acelor aspecte.
Organul judiciar sesizat cu cazul de nulitate urmează să co nstate
îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege și să dispună nulitatea sau
anulabilitatea actului48.
încălcarea normelor privind publicitatea ședinței de judecată se
înscrie în categoria nulităților absolute ce pot fi constatate din oficiu ori la
cerere în orice stare a procesului. Menționând orientarea legislativă
anterioară, dar și jurisprudența consolidată în această materie, legiuitorul
actualului Cod de procedură penală a configurat această nulitate
absolută în sensul că numai încălcarea exigenței d e publicitate a ședinței

48 Distincția între efectele nulității absolute și cele ale nulității relative în doctrină se observă și în
terminologia utilizată, actele fiind nule în cazul nulității absolute și anulabile pentru nulitatea relativă.
Pentru detalii, a se vedea N. Giurgiu, op. cit., p. 147.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

62
de judecată atrage nulitatea absolută, nu și judecarea în ședință publică
a unei cauze care potrivit legii trebuie soluționată în condiții de
nepublicitate. Astfel, prin nerespectarea prevederilor legale vizând
soluționarea anumito r cauze în ședința camerei de consiliu ori nepublică
se va genera o nulitate relativă, desigur, cu satisfacerea și a celorlalte
exigențe specifice acestei categorii de nulități.
Actele procesuale și procedurale efectuate cu încălcarea
principiului publici tății ședinței de judecată vor fi nule, așa încât refacerea
lor se va produce în condiții de publicitate, deoarece actele efectuate cu
încălcarea prescripțiilor legale privind publicitatea nu se pot bucura de
valabilitate juridică.
Fiind suficientă consta tarea întocmirii actelor procesuale ori
procedurale în ședință nepublică, fără nevoia de a se demonstra vreo
vătămare întrucât aceasta este prezumată absolut prin lege, consecința
va fi invalidarea acelor acte nule și refacerea lor cu respectarea legii.
În motivarea actului prin care se constată nulitatea trebuie să se
indice îndeplinirea condițiilor cerute de lege, și anume încălcarea
dispozițiilor privind desfășurarea procesului penal, vătămarea produsă și
faptul că vătămarea nu poate fi înlăturare decât prin anularea actului.
Indiferent de modalitatea absolută sau relativă a nulității, aceasta,
odată constatate lipsește de efecte juridice actul anulat, din momentul
efectuării lui (ex tune), și nu d – momentul constatării nulității (ex nune).
Potrivit a rt. 280 alin. (2) CPP, actele întocmite ulterior actului care a
fost declara: nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o
legătură directă între ele și actul declarat nul. Prin această formulare,
legiuitorul reia dispozițiile art. 109 C PP 193649, însă într -o formulare mai
restrânsă, întrucât efectul de iradiere al nulități operează doar față de
actele ulterioare actului anulat (efectele nu se extind și la actele
anterioare și concomitente actului declarat nul).
Pentru ca nulitatea să ope reze și cu privire la aceste acte, legătura
dintre actul nul și cel aflat în legătură directă cu acesta trebuie să fie
foarte strânsă, și nu una generică, determinată de apartenența lor la
aceeași activitate procesuală desfășurată în cauză. Legătura dintre acte
trebuie să fie atât de intensă, încât să nu se poată remedia efectele
nulităților „decât prin extirparea tuturor actelor ce au fost sau sunt în
contact direct și intim cu actul anulat"50.

49 Conform dispozițiilor art. 109 CPP 1936, când un act era declarat nul, el atrăgea și nul itatea actelor
anterioare, concomitente sau posterioare față de care această nulitate se impunea prin legătură
cauzală. Judecătorul care pronunța nulitatea putea ordona repetarea sau refacerea actelor anulate
dacă era necesar și posibil, dispunând pe lângă aceasta ca ele să fie executate pe cheltuiala
funcționarului judecătoresc sau administrativ, când nulitatea era imputabilă acestora pentru doi sau
culpă gravă în îndeplinirea serviciului.
50 Tr. Pop, op. cit., voi. I, p. 87.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

63
Deși Codul de procedură penală anterior nu conținea dispoziții
privind reglementarea prorogării efectelor nulității de la actul declarat nul
către celelalte acte aflate în legătură cu acesta, în doctrină au existat
comentarii privind posibilitatea ca nulitatea unui act să poată atrage și
nulitatea actelor anterioare, concomitente sau posterioare față de care
nulitatea actului declarat se impune prin legătură cauzală51.
Prin dispozițiile din actualul cod, regimul juridic al nulităților se
apropie de tradiția reglementărilor anterioare, și anume că efectele
nulităților nu privesc doar actul declarat nul, ci se extind și la actele în
legătură cu acesta52.
Totuși, este posibil că efectele nulității să fie extinse și la actele
îndeplinite anterior celor întocmite cu încălcarea legii. De exemplu, în
cazul nerespectării dispo zițiilor privind deliberarea și pronunțarea
hotărârii, nulitatea actelor întocmite va atrage și invalidarea
dezbaterilor53.
Va exista o extindere a efectelor nulității în funcție de existența
unei vătămări și pentru actele întocmite concomitent cu actul de clarat
nul. De exemplu, în cazul nerespectării dispozițiilor privind asistența
juridică obligatorie pentru suspect sau inculpat, nulitatea poate fi
invocată cu privire la actele întocmite fără ca acesta să fi fost asistat de
avocat în timpul efectuării lor .
Într-adevăr, cazurile de transmitere a efectelor nulității sunt
înregistrate de cele mai multe ori la actele ulterioare, consecutive celui
întocmit cu nerespectarea legii, însă limitarea doar la aceste cazuri poate
genera dificultăți în practica judicia ră.
Efectul extensiv al nulității este reglementat în mod diferențiat și în
legislațiile altor state. Astfel, Codul de procedură penală italian consacră
pe deplin efectul extensiv asupra actelor întocmite în legătură cu actul
viciat, în timp ce în legisla ția franceză este consacrat numai efectul
extensiv al nulității actelor ulterioare actului viciat.
Potrivit art. 280 alin. (3) CPP, atunci când constată nulitatea unui
act, organul judiciar dispune, când este necesar și dacă este posibil,
refacerea actulu i cu respectarea dispozițiilor legale. Așadar, funcția
nulității în procesul penal nu constă numai în invalidarea actului întocmit
în condiții nelegale (ceea ce îi stabilește natura de sancțiune
procesuală), acțiunea acesteia nu încetează după constatare, continuă

51 V. Dongoroz, I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol. IV, Ed. Curierul Judiciar,
București, p. 486, apud I. Neagu, op. cit., p. 487.
52 A. Ciobanu, Nulitățile absolute în Codul de procedură penală. Analiză succintă comparativă între
reglementări, în A.U.B. 2014, p. 241 și urm.
53 Potrivit art. 392 CPP, la deliberare participă doar membrii completului în fața căruia a avut loc
dezbaterea, reglementarea constituind o consecință a respectării principiului continuității completului
de judecată. Faptul că hotărârea a fost pro nunțată de un alt complet constituie caz de contestație în
anulare, potrivit dispozițiilor art. 426 lit. c) CPP, iar în caz de admitere, nulitatea actelor întocmite
nelegal va atrage și invalidarea dezbaterilor.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

64
prin impunerea refacerii sau remedierii actelor viciate54. De aceea,
nulitatea nu este doar o sancțiune procesuală, constituie în egală
măsură și un remediu procesual55.
Așadar, aplicarea nulității creează în același timp și premisele
refacerii sau remedierii actelor procesuale sau procedurale, care nu sunt
însă aceleași pentru toate formele de nulitate. Dacă în cazul nulității
absolute, având în vedere trăsăturile sale specifice, refacerea are de
regulă caracter obligatoriu, în cazul nulității rela tive, obligația este mult
diminuată, întrucât invocarea și, implicit, constatarea acesteia sunt
subsumate atitudinii persoanei interesate [potrivit art. 282 alin. (2) CPP,
nulitatea relativă poate fi invocată de subiecții procesuali prevăzuți de
lege, atun ci când au un interes procesual propriu în respectarea
dispozițiilor legale încălcate]. în aceste cazuri, remedierea sau refacerea
actului are caracter relativ, întrucât persoana care are un interes
procesual propriu poate renunța la invocarea cazului de î ncălcare a legii,
ceea ce face inaplicabile nulitatea și, implicit, refacerea actului.
În acest sens, s -a motivat, argumentat că prevederea cu caracter
de organizare judiciară din textul de lege evocat, nefăcând trimitere la
dispozițiile Codului de proc edură penală, nu extinde aplicarea art. 480 –
493 C. pr. pen. anterior, privind procedura de judecată în cauzele cu
infractori minori, la acelea în care minorii sunt victime.
Și în legătură cu compunerea completului de judecată în ipoteza
specifică în care la judecarea apelului nu s -a putut întruni acordul celor
doi membri asupra soluției, fiind necesară reluarea judecării

54 N. Giurgiu, op. cit., p. 78.
55 De exemplu, dacă judecătorul de cameră preliminară sancționează cu nulitatea actele de urmărire
penală întocmite cu încălcarea legii ori dacă exclude o parte din probele administrate, comunică
încheierea prin care dispune aceste măsuri procurorului, care va remedia n eregulile actului de
sesizare în termen de 5 zile.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

65
CAPITOLUL IV
PRACTICĂ JUDICIARĂ

Drept procesual PENAL. Nulitatea încheierii judecătorului de
camera preliminară. Publicitatea șe dinței de judecată. Citarea părților.
Trimiterea cauzei spre rejudecare
Hotărâre 109 din 23.09.2015
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
DREPT PROCESUAL PENAL.Nulitatea încheierii judecătorului de
camera preliminară. Publicitatea ședinței de judecată . Citarea părților.
Trimiterea cauzei spre rejudecare
Art. 205 Noul Cod procedura penală
În contestația formulată de C.M.S. în aplicarea deciziei Curții
Constituționale nr. 166/2015 publicată în Monitorul Oficial al României nr.
264/21.04.2015, s -a desfi ințat încheierea atacată ca urmare a constatării
nulității acesteia prin soluționarea cauzei în camera de consiliu și fără
citarea contestatorului C.M.S. [art. 281 alin. (1) lit. c) Cod de procedura
penală și art. 282 Cod de procedura penală] și s -a trimis cauza spre
rejudecare la Tribunalul S. M.
Judecătorul de camera preliminară din cadrul Curții de Apel O. a
constatat că dezbaterea solicitării Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de
Crimi nalitate Organizată și Terorism de confiscare a unor bunuri a avut
loc în fața judecătorului de camera preliminară din cadrul Tribunalului S.
M. la data de 25 mai 2015 în ședința de camera de consiliu și fără
citarea persoanelor ale căror drepturi și inter ese legitime pot fi afectate.
Prin urmare, față de considerentele deciziei Curții Constituționale
procedura prevăzută de art. 5491 Cod de procedura penală a devenit
începând cu data de 21.04.2015 o procedură contradictorie, în ședința
publică, cu citarea persoanelor ale căror drepturi și interese legitime pot
fi afectate și participarea obligatorie a procurorului.
Necitarea contestatorului C.M.S. în fața judecătorului de camera
preliminară din cadrul Tribunalului S. M. precum și necomunicarea copiei
minut ei încheierii nr. 30/JCP/25.05.2015 pronunțate de judecătorul de
camera preliminară din cadrul Tribunalului S. M. în dosarul nr.
942/83/2015, conduce la concluzia exercitării în termen a căii de atac a
contestație în data de 03.07.2015 după ce contestatoru l aflase cu două
zile în urma despre soluția dispusă în cauză.
Soluționarea propunerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de
Criminalitate Organizată și Terorism de confiscare a unor bunu ri la data
de 25 mai 2015 în ședința de camera de consiliu și fără citarea
persoanelor ale căror drepturi și interese legitime pot fi afectate atrage
incidenta atât a cazului de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1)

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

66
lit. c) Cod procedura penală (lipsa de publicitate a ședinței de judecată)
cât și a cazului de nulitate relativă prevăzut de art. 282 Cod procedura
penală față de necitarea persoanelor ale căror drepturi și interese
legitime pot fi afectate.
În această ultimă privința judecătorul de camera preliminară din
cadrul Curții de Apel O. apreciază că drepturile persoanelor ale căror
drepturi și interese legitime pot fi afectate au fost vătămate prin necitare,
iar aceasta vătămare nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea
încheierii pr onunțate în procedura necontradictorie.
Nulitatea are ca efect desființarea actului efectuat cu încălcarea
dispozițiilor procedurale (actul nelegal este lipsit de efecte juridice). Actul
este nul din momentul întocmirii lui în mod nelegal (efectul retroac tiv al
nulității).
Prin urmare, încheierea nr. 30/JCP/25.05.2015 pronunțată de
judecătorul de camera preliminară din cadrul Tribunalului S. M. în
dosarul nr. 942/83/2015 este nulă.
Chiar dacă, dispozițiile art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) Cod
procedura penală prevăd ca motiv de trimitere spre rejudecare numai
incidenta nelegalei citări în fața primei instante, judecătorul de camera
preliminară din cadrul Curții de Apel O. a opinat ca și ipotezele
referitoare la încălcarea principiului publicității ședin ței de judecată care
atrag nulitatea absolută – vătămarea procesuală fiind prezumata absolut
(iure et de iuris) sunt apte să conducă la trimiterea cauzei spre
rejudecare față de dispozițiile art. 280 Cod procedura penală referitoare
la efectele nulității.
În condițiile constatării nulității a încheierii primei instante, instanță
de control judiciar se afla în imposibilitate să analizeze legalitatea și
temeinicia soluției pronunțate cu privire la dispunerea măsurii confiscării
speciale, singurul remediu pro cesual apt ca garanteze și dublul grad de
jurisdicție fiind cel al trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea
dezbaterii, cu respectarea dispozițiilor procedurale, a propunerii
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de
Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism de
confiscare a unor bunuri.
Curtea de Apel Oradea, Secția penală
Încheierea nr. 109/CCP/ 23.09.2015; Dosar nr. 942/83/2015
Prin încheierea nr. 30/JCP/25.05.2015 pronunțată de judecătorul
de camera preliminară din cadrul Tribunalului S. M. în dosarul nr.
942/83/2015 în baza art. 5491 alin. (3) lit. b) raportat la art. 315 alin. (2)
lit. c) Cod procedura penală a fost admisă sesizarea Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justi ție – Direcția de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și în consecință în
baza art.107, art.108 lit.e) și art.112 alin.1 lit.f) Cod penal s -a dispus
confiscarea specială a următoarelor bunuri: 15.000 de pachete țigări

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

67
marca C., 56.340 pachete țigări marca R., 1.500 pachete țigări marca C.,
700 de pachete de țigări M., 60.000 pachete țigări marca C., având
aplicat timbru ucrainean, 47.330 pachete țigări marca C., (25.000
pachete C. R. și 22.330 C. B.), 24.090 pachete țigări m arca C., 1.500
pachete țigări marca J. L. și 500 pachete țigări marca L. și 19.924
pachete țigări marca R., 27.500 pachete țigări marca C., toate având
aplicate timbru ucrainean și a autovehiculelor „M. 207 D" cu nr. de
înmatriculare YY XX YYY ss xxxxxxxxx xxxx (aparținând lui F. I.), „C. J."
ss YYYYXYXYXYYXXXXXX (neînmatriculat în România), „N. T." ss
YYXYYYYXXYXXXXXXX, (aparținând lui B. P.) și „O. F." ss
YYYXXYYYXYYXXXXXX (radiat din G. și neînmatriculat în România) + o
semiremorcă confecționată artizanal , „M. B. S.", ss
YYYXXXXXXXYXXXXXX, (aparținând lui C. M. S.) și M. V., ss
YYYXXXXXXXXXXXXXX (radiat din G., neînmatriculat în România).
În motivarea acestei încheieri judecătorul de camera preliminară
din cadrul Tribunalului S. M. a constatat că este com petent să
soluționeze propunerea de confiscare specială, ca ordonanța de clasare
emisă la data de 21.01.2015 de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de
Criminalitate Organizată și Terorism în dosarul nr. 56/D/P/2008 nu a fost
atacată de către suspecți în termenul prevăzut de lege și ca raportat la
starea de fapt reținută în ordonanța se impune confiscarea specială a
bunurilor descrise în ordonanță, acestea constând în țigări având aplicat
timbrul ucrainean, bunuri care conform art.112 lit.f) Cod penal c onstituie
în bunuri a căror deținere este interzisă de legea penală iar în ceea ce
privește autovehiculele M. xxxY cu nr.de înmatriculare YY -XX-YYY, C.
J., N. T. și O. F., precum și semiremorca confecționată artizanal și
autoutilitarele M. B. S. și M. V. s unt bunuri care au fost folosite la
săvârșirea infracțiunilor de contrabandă.
Împotriva acestei încheieri a formulat contestație petentul C. M. S.
care a solicitat repunerea în termenul de exercitare a căii de atac întrucât
a aflat despre măsura dispusă l a data de 01.07.2015 când a fost
contactat de organele de poliție în vederea punerii în executare a măsurii
confiscării speciale. Deopotrivă, contestatorul a arătat că nu a fost citat
în fața judecătorului de camera preliminară din cadrul Tribunalului S. M .
și nici nu i s -a comunicat ordonanța de clasare. De asemenea, a arătat
că nu este proprietarul bunului cu privire la care s -a dispus confiscarea.
Analizând actele și lucrările dosarului judecătorul de camera
preliminară din cadrul Curții de Apel O. a re ținut următoarele:
Judecătorul de camera preliminară din cadrul Curții de Apel O. a
constatat că dezbaterea solicitării Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de
Criminalitate Organizată și T erorism de confiscare a unor bunuri a avut
loc în fața judecătorului de camera preliminară din cadrul Tribunalului S.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

68
M. la data de 25 mai 2015 în ședința de camera de consiliu și fără
citarea persoanelor ale căror drepturi și interese legitime pot fi afec tate.
Prin decizia Curții Constituționale nr. 166/2015 publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 264/21.04.2915 a fost admisă excepția de
neconstituționalitate și s -a constatat că dispozițiile art.5491 alin.(2) din
Codul de procedura penală sunt necon stituționale, ca soluția legislativă
cuprinsă în art.5491 alin.(3) din Codul de procedura penală, potrivit
căreia judecătorul de camera preliminară se pronunța „în camera de
consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la
alin.(2)‖, este neconstituțională și ca soluția legislativă cuprinsă în
art.5491 alin.(5) din Codul de procedura penală, potrivit căreia instanță
ierarhic superioară ori completul competent se pronunța „fără
participarea procurorului și a persoanelor prevăzute la al in.(2)‖, este
neconstituțională.
În motivarea deciziei pronunțate instanță de contencios
constituțional a reținut următoarele: „(…) Curtea apreciază că
argumentele pe care s -a fundamentat soluția pronunțată de Curtea
Constituțională în Decizia nr.641 din 11 noiembrie 2014, prin care s -a
constatat neconstituționalitatea dispozițiilor referitoare la procedura
urmată de judecătorul de camera preliminară în exercitarea atribuțiilor
care nu vizează soluționarea fondului cauzei, sunt cu atât mai mult
aplicabile spetei deduse analizei prezente cu cât, așa cum s -a reținut
mai sus, aceasta privește procedura de soluționare a unor probleme de
fond: desființarea unui înscris falsificat, respectiv confiscarea specială.
45. Astfel, Curtea observa că, potrivit art.5491 din Codul de
procedura penală, procedura desfășurată în fața judecătorului de camera
preliminară în această materie prevede o judecată sumară, pe baza
notelor scrise depuse de către persoanele ale căror drepturi sau interese
legitime au fost afectate, fără respectarea principiilor oralității și
contradictorialității, potrivit cărora procurorul și părțile din proces au
dreptul de a lua cunoștință de toate piesele și observațiile prezentate
judecătorului și de a -și putea expune susținerile în fața acestuia.
46. În plus față de argumentele reținute în decizia menționată, în
ceea ce privește procedura referitoare la luarea măsurii de siguranță a
confiscării speciale sau a desființării unui înscris în caz de clasare sau
renunțare la urmărirea penală, Curtea cons tata și înfrângerea principiului
publicității procesului, întrucât atât fondul cauzei, cât și contestația
împotriva soluției pronunțate, conform art.5491 alin.(3) și (5) din Codul
de procedura penală, se soluționează într -o ședință republică.
(…) 48. Porn ind de la aceste premise și ținând seama că
procedura de soluționare a cererilor privind desființarea unui înscris
falsificat, respectiv confiscarea specială a unui bun antamează fondul
cauzei, Curtea Constituțională observa lipsa unei rațiuni care să just ifice
absenta publicității ședinței de judecată în procedura supusă controlului

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

69
de constituționalitate și, prin urmare, constata că dispozițiile art.5491 din
Codul de procedura penală contravin prevederilor constituționale ale
art.21 alin.(3) privind drept ul la un proces echitabil.
49. Pe de altă parte, în procedura analizată, deși judecătorul de
camera preliminară decide cu privire la fondul cauzei, și anume cu privire
la elementele esențiale ale raportului de conflict — fapta, persoană și
vinovăție —, persoanele vătămate în interesele lor și procurorul nu au
dreptul de a solicita administrarea unor mijloace de probă, de a folosi
aceste mijloace de probă și de a invoca excepții pentru a -și argumenta
poziția. Or, din perspectiva dreptului la apărare garanta t de art.24 din
Constituție, o atare situație este inacceptabilă. Curtea considera că
dreptul la apărare conferă oricărei părți implicate într -un proces și
indiferent de natura acestuia (civil, penal, comercial, administrativ, litigiu
de muncă) posibilitat ea de a folosi toate mijloacele prevăzute de lege
prin care pot fi invocate situații sau împrejurări ce susțin și probează
apărarea. Acesta include participarea la ședințele de judecată,
posibilitatea de a folosi orice mijloc de probă, de a solicita admini strarea
unor probe și de a invoca excepții procedurale ce îi pot sprijini poziția.
50. Distinct de cele expuse în prealabil, cu privire la procedura
confiscării speciale, Curtea apreciază că, pe lângă textele constituționale
și convenționale constatat a f i încălcate, trebuie respectate și garanțiile
prevăzute de art.6 paragrafele 2 și 3 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aceasta deoarece,
potrivit Codului penal, măsura confiscării speciale este o măsură de
siguranță, care se poate lua fata de o persoană care a comis fapte
prevăzute de legea penală, conform art.2 alin.(1) din Codul penal.
Măsurile de siguranță au, în sfera categoriilor juridice, caracterul de
sancțiuni de drept penal, în conformitate cu prevederi le art.2 din Codul
penal, deoarece pot fi dispuse numai față de persoanele care au săvârșit
fapte penale, chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, conform
art.107 alin.(2) și (3) din Codul penal. De altfel, și Curtea Constituțională
a statuat ca incidenta aplicării lor nu este determinată de existența stării
de pericol relevată de acea faptă (Decizia nr.78 din 11 februarie 2014,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.273 din 14 aprilie
2014).
(…) 52. Așa fiind, Curtea apreciază ca procedura desfășurată în
fața judecătorului de camera preliminară care decide cu privire la fondul
cauzei, respectiv cu privire la elementele esențiale ale raportului de
conflict — fapta, persoană și vinovăție — în ceea ce privește aplicarea
măsurii de siguranță a confiscării speciale, nu întrunește garanțiile
prevăzute de art.6 paragrafele 2 și 3 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, așa cum acestea au fost
dezvoltate în jurisprudența instanței europene.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

70
53. În fine, în ceea ce privește dispozițiile art.5491 alin.(1) și (4) din
Codul de procedura penală, care reglementează competenta
judecătorului de camera preliminară de a soluționa sesizările având ca
obiect luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale sau a desființării
unui înscris, respectiv cu privire la depunerea contestației împotriva
soluției date, Curtea constata că acestea nu sunt afectate de vicii de
neconstituționalitate, constituind expresia aplicării prevederilor art.126
alin.(2) din Consti tuție, potrivit cărora „Competenta instanțelor
judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege‖.
54. În altă ordine de idei, Curtea considera că opțiunea legiuitorului
de a atribui judecătorului de camera preliminară competenta de a decide
cu privire la confiscarea specială sau la desființarea unui înscris, soluție
diferită de cea reglementata de Codul de procedura penală din 1968, nu
este de natură să încalce prevederile constituționale atâta timp cât, în
cadrul acestei proceduri, ex ista posibilitatea administrării de probe, în
ședința publică, în condiții de contradictorialitate și oralitate, cu
respectarea garanțiilor constituționale și convenționale referitoare la
dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare. Însa legiuitor ul are
obligația de a respecta normele de tehnica legislativă menite să asigure
sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul
și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Curtea observa
că, potrivit art.308 din Codu l de procedura civilă, „În cazul în care, potrivit
legii, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare ori nu poate continua,
cercetarea falsului se va face de către instanță civilă, prin orice mijloace
de probă‖. Or, clasarea sau renunțarea la urmărirea pe nală, ipoteze în
care devin incidente dispozițiile art.5491 din Codul de procedura penală,
reprezintă situații în care „acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare ori
nu poate continua‖, conform art.16 și art.17 alin.(1) din Codul de
procedura penală, și care atrage astfel și incidenta art.308 din Codul de
procedura civilă. Într -o atare împrejurare, legiuitorul nu și -a respectat
obligația de a adopta norme clare, predictibile și neechivoce, care să
elimine orice confuzie în procesul de interpretare și apli care a acestora.‖
Prin urmare, față de considerentele deciziei Curții Constituționale,
procedura prevăzută de art. 5491 Cod de procedura penală a devenit
începând cu data de 21.04.2015 o procedură contradictorie, în ședința
publică, cu citarea persoanelor ale căror drepturi și interese legitime pot
fi afectate și participarea obligatorie a procurorului.
Necitarea contestatorului C. M. S. în fața judecătorului de camera
preliminară din cadrul Tribunalului S. M. precum și necomunicarea copiei
minutei închei erii nr. 30/JCP/25.05.2015 pronunțate de judecătorul de
camera preliminară din cadrul Tribunalului S. M. în dosarul nr.
942/83/2015, conduce la concluzia exercitării în termen a căii de atac a
contestației în data de 03.07.2015 după ce contestatorul aflase cu două
zile în urma despre soluția dispusă în cauză.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

71
Soluționarea propunerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de
Criminalitate Organizată și Terorism de confiscare a unor bunuri la da ta
de 25 mai 2015 în ședința de camera de consiliu și fără citarea
persoanelor ale căror drepturi și interese legitime pot fi afectate atrage
incidenta atât a cazului de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1)
lit. c) Cod procedura penală (lipsa d e publicitate a ședinței de judecată)
cât și a cazului de nulitate relativă prevăzut de art. 282 Cod procedura
penală față de necitarea persoanelor ale căror drepturi și interese
legitime pot fi afectate.
În această ultimă privința judecătorul de camera p reliminară din
cadrul Curții de Apel Oradea a apreciat că drepturile persoanelor ale
căror drepturi și interese legitime pot fi afectate au fost vătămate prin
necitare, iar aceasta vătămare nu poate fi înlăturată altfel decât prin
anularea încheierii pronu nțate în procedura necontradictorie.
Nulitatea are ca efect desființarea actului efectuat cu încălcarea
dispozițiilor procedurale (actul nelegal este lipsit de efecte juridice). Actul
este nul din momentul întocmirii lui în mod nelegal (efectul retroactiv al
nulității).
Prin urmare, încheierea nr. 30/JCP/25.05.2015 pronunțată de judecătorul
de camera preliminară din cadrul Tribunalului S. M. în dosarul nr.
942/83/2015 este nulă.
Chiar dacă, dispozițiile art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) Cod
procedura pen ală prevăd ca motiv de trimitere spre rejudecare numai
incidenta nelegalei citări în fața primei instante, judecătorul de camera
preliminară din cadrul Curții de Apel O. a opinat ca și ipotezele
referitoare la încălcarea principiului publicității ședinței de judecată care
atrag nulitatea absolută [vătămarea procesuală fiind prezumata absolut
(iure et de iuris)] sunt apte să conducă la trimiterea cauzei spre
rejudecare față de dispozițiile art. 280 Cod procedura penală referitoare
la efectele nulității.
În condițiile constatării nulității încheierii primei instante, instanță de
control judiciar s -a aflat în imposibilitate să analizeze legalitatea și
temeinicia soluției pronunțate cu privire la dispunerea măsurii confiscării
speciale, singurul remediu procesu al apt ca garanteze și dublul grad de
jurisdicție fiind cel al trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea
dezbaterii, cu respectarea dispozițiilor procedurale, a propunerii
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de
Investi gare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism de
confiscare a unor bunuri.
Pentru aceste motive, judecătorul de camera preliminară din cadrul Curții
de Apel O. a admis contestația formulată de C. M. S. împotriva încheierii
nr. 30/JCP/25.05. 2015 pronunțate de judecătorul de camera preliminară
din cadrul Tribunalului S. M. în dosarul nr. 942/83/2015.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

72
În aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 166/2015 publicate în
Monitorul Oficial al României nr. 264/21.04.2915 s -a desființat încheiere a
atacată ca urmare a constatării nulității acesteia prin soluționarea cauzei
în camera de consiliu și fără citarea contestatorului C. M. S. [art. 281
alin. (1) lit. c) Cod de procedura penală și art. 282 Cod de procedura
penală] și a trimis cauza spre rej udecare la Tribunalul S. M.
Cheltuielile judiciare în contestație au rămas în sarcina statului.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

73
CAPITOLUL IV
CONCLUZII

Construcția noului Cod de procedură penală a avut drept obiectiv
major crearea cadrului unui pr oces penal echitabil, desfășurat într -un
termen rezonabil prin consacrarea unor principii noi care, alături de cele
clasice, să oblige organele judiciare la înfăptuirea unei justiții penale
independente și imparțiale, iar într -un asemenea demers legiuitoru l nu
putea trece cu vedea materia nulităților.
În cuprinsul lucrării au fost analizate informații generale despre
nulitate, conceptul de nulitate procedurală, diferențe între Coduri de
procedură penală străine și cel din România, diferențe între codurile de
procedură penală anterioare și cel actual, cât și un studiu amănunțit
despre nulitatea absolută.
Analiza efectuată în cuprinsul lucrării la diferențe între Coduri de
procedură penală străine și cel din România putem trage ca o concluzie
că nulitatea î n general este prezentată asemănător și în alte state, chiar
dacă în unele din acele coduri , nulitatea nu era separată în două
(nulitate absolută și nulitate relativă), acolo nulitatea fiind prezentată
foarte mult sub forma care se găsea în vechiul Cod de procedură penală
românesc, mai exact art. 197 din CPP din anul 1968.
Putem trage concluzia, că legiuitorul actualului Cod de procedură
penală, ca o inspirație pentru noua reglementare în privința nulităților a
fost doctrina.
Din câte se poate observa d in cuprinsul lucrării absolută intervine
tocmai în împrejurarea în care actele specifice activității judiciare se
înfăptuiesc cu nesocotirea legii, determinând astfel necesitatea invalidării
lor, a lipsirii lor de conținut și consecințe juridice.
Analiza instituției nulităților permite constatarea aspectelor
imperfecte ale reglementării, a vulnerabilităților, impunând eventuale și
viitoare intervenții legislative.
Se poate constata că nulitățile absolute sunt expres limitativ
prevăzute de lege, orice adă ugare fiind de neconceput în această
materie.
Prin efectele lor, nulitățile absolute operează în virtutea constatării
încălcării arătate în mod expres în cuprinsul art. 281 alion. (1) lit. a) -f)
Cod procedură penală, nemaifiind necesară întrunirea altor cerințe, care
sunt considerate existente ope legis, vătămarea procesuală având
valoarea de prezumție legală.
Am abordat în prezentul studiu un spirit analitic și constructiv
nulităților absolute, permite observația că, în nouă viziune, legiuitorul a
restrâns rolul nulităților în asigurarea desfășurării în legalitate a
procesului penal, limitând astfel sfera de incidență a acestora și creând
un cadru mult mai permisiv în efectuarea actelor procesuale și

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

74
procedurale, în sensul de validare a acestora, în î mprejurarea în care
dispozițiile legale au fost încălcate sau nesocotite.

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

75
BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, cursuri, monografii

1. Ciobanu, Nulitățile absolute în Codul de procedură penală. Analiză
succintă comparativă într e reglementări, în A.U.B. 2014;
2. Crișu, Drept procesual penal Partea Generală, conform noului Cod
de procedură penală, Ediția a 2 -a, revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu,
2017;
3. Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Parte generală. Curs tipărit,
Ed. Hamangi u, București, 2013;
4. Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu,
București, 2007;
5. Ionescu+Dolj, Curs de procedură penală română, Ed. Socec SA,
București, 1940;
6. M. Iordache, Camera preliminară în noul Cod de procedură penală,
Ed. Univers ul Juridic, București, 2014;
7. M. Iordache, Judecata în cazul recunoașterii învinuirii, Ed.
Universul Juridic, București, 2014;
8. M. Iordache, Nulitățiile în Noul cod de procedură penală, Ed.
Universul Juridic, București, 2015;
9. M. Udroiu, Procedură penală Part ea generală, Ed. C.G.
Beck,București, 2014;
10. M. Udroiu, Procedură penală Partea generală, Ediția 3, Ed. C.G.
Beck,București, 2016;
11. M. Udroiu, Procedură penală Partea generală, Ediția 3, Ed. C.H.
Beck, București, 2016;
12. N. Giurgiu, Cauzele de nulitate în proc esul penal, Editura Științifică
și Enciclopedică, București, 1974;
13. N. Volonciu, Noul Cod de procedură penală comentat, ed. a 2 -a,
Ed. Hamangiu, București, 2015;
14. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Academiei Române,
București, 1988;
15. Neagu, M. Damaschi n, Tratat de procedură penală Partea
Generală, Ediția a ÎI –a, Ed, Universul Juridic, București, 2015;
16. Neagu, Tratat de procedură penaă Partea Generală, Ediția a ÎI -a,
Ed. Universul Juridic, 2015;
17. S. Siserman, Instituția juridică a nulităților în reglemen tarea noului
Cod de procedură penală;
18. Tr. Pop, Drept procesual penal, Partea generală, vol. III, Ed.
Tipografia Națională SĂ, Cluj, 1946;
19. V. Dongoroz Curs de procedură penală, ed. a 2 -a, 1943;
20. V. Dongoroz și colab., Explicații teoretice ale Codului penal r omân,
vol. III, Ed. Academiei Române, București, 1971;

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

76
21. V. Dongoroz, I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală,
vol. IV, Ed. Curierul Judiciar, București;
22. V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.
Stănoiu, Explicații teoretice a le Codului de procedură penală român.
Partea generală, Ed. Academiei, București, 1975;
23. Vasiliu, Teoria generală a actelor de procedură penală, Ed. All
Beck, București, 2003;

II. Legislație

1. Constituția României;
2. Codul penal al României republicat În M.Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997;
3. Codul de procedură penală al României republicat în M. Of. nr. 78 din
30 aprilie 1997;
4. Codul penal al României publicat în M. Of., partea I nr. 510 din 24 iulie
2009;
5. Codul penal italian din 09.10.1967;
6. Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală , publicată
în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010, în vigoare din 1 februarie
2014.

III. Site-uri de Internet și baze de date consultate

1. www.ministeruljustitiei.ro – proiect Codul de procedură penală –
expunere de motives
2. www.fiatiustitia.ro
3. www.juridice.ro
4. http://www.scribd.com
5. www.legalis.ro

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

77
CUPRINS

ABREVIERI ………………………….. ………………………….. ………………………. 0
ARGUMENT ………………………….. ………………………….. ……………………… 1
CAPITOLUL I ………………………….. ………………………….. ……………………. 2
SCURT ISTORIC ȘI ELEMENTE DE DREPT COMPAR AT ………………. 2
1.1 Considerații introductive ………………………….. ………………………….. . 2
1.2 Scurt Istoric ………………………….. ………………………….. ……………….. 3
1.3 Conceptul de nulitate procedurală penală ………………………….. …… 7
CAPIT OLUL II ………………………….. ………………………….. …………………. 12
NULITĂȚILE ABSOLUTE ………………………….. ………………………….. …. 12
2.1 Prevederile din Codurile de Procedură Penală române …………….. 12
2.2 Conținutul art. 281 în Codul de Procedură Penală …………………… 14
CAPITOLUL III ………………………….. ………………………….. ………………… 16
STUDIUL NULITĂȚILOR ABSOLUTE ………………………….. …………….. 16
3.1. Noțiune ………………………….. ………………………….. …………………….. 16
3.2. Clasificarea nulităților ………………………….. ………………………….. ….20
3.3. Nulitatea absolut ă ………………………….. ………………………….. ……… 24
3.3.1. Trăsături specific ………………………….. ………………………….. …….. 25
3.3.2. Încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de
judecată ………………………….. ………………………….. ………………………….. .27
3.3.4. Încălcarea dispozițiilor privind publicitatea ședinței de judecată. 40
3.3.5. Încălcarea dispozițiilor privind participarea procu rorului, atunci
când aceasta este obligatorie potrivit legii. ………………………….. ………… 44
3.3.6. Încălcarea dispozițiilor privind prezența suspectului sau a
inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii. ….46
3.3.7. Încălcarea dispozițiilor privind asistarea de către avocat a
suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când
asistența este obligatorie. ………………………….. ………………………….. ……55

Nulitatea absolută Cîlțea Claudia Iuliana

78
3.4. Efectele nulității absolute ………………………….. …………………………. 61
CAPITOLUL IV ………………………….. ………………………….. ……………….. 65
PRACTICĂ JUDICIARĂ ………………………….. ………………………….. ……. 65
CAPITOLUL IV ………………………….. ………………………….. ……………….. 73
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. …………………….. 73
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ……………….. 75