C a p i t o l u l 4 [620363]

1
C a p i t o l u l 4
S I S T E M U L B A N C A R Î N E C O N O M I A D E P I AȚ Ă
4.1. O SCURTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIE
Instituția băncii își are sorgintea în activitatea za rafilor din Europa Evului Mediu.
Aceștia erau în acele timpuri strict indispensabili, dat ă fiind marea varietate a monedelor
aflate în circulație (ca tipuri, forme și valori in trinseci) și posibil a fi utilizate de către
comercianți. Zarafii – într-un număr limitau și auto rizați de diferite autorități de stat (regi,
conți și seniori) participau la bâlciurile și târgur ile importante unde își expuneau
multitudinea de tipuri de monede pe o masă sau pe o b ancă – de unde numele viitoarei
instituții precum și numele de “bancheri” care li se d ădea zarafilor. Activitatea acestora
însă nu s-a limitat doar la operația de schimb, ci a inclus operațiuni de “depozite” și de
“viramente”. Depozitele (păstrarea sumelor de bani î ncredințate de clienți) se formau de
obicei din motive de prudență determinate de riscuri le unor călătorii lungi ale negustorilor.
“Bancherul” se angaja să restituie depunătorilor, la cerere, în aceeași monedă sau în
echivalentul acesteia, sumele încredințate spre păstra re. Operația de restituire putea fi
făcută direct clientului, sau altei persoane desemnat ă de client. De asemenea
“bancherul”, la cererea clientului (depunătorului), mai putea efectua și operații de transfer
(virament) unui alt bancher a sumei încredințate. În acest ultim caz, primul bancher
efectua plate nu în numerar, ci printr-o scrisoare de virament adresată celuilalt bancher
care urma să ramburseze suma clientului.
Pe baza observațiilor făcute într-o perioadă lungă de timp, bancherii și-au putut da
seama că, în mod normal, cererile de restituire (ram bursare) ale clienților nu depășeau
1/3 din totalul sumelor pe care “bancherul” le prime a în depozit (primii care au sesizat
posibilitatea acestui gen de operații financiare au fost “bancherii” genovezi încă înainte de
anul 1200), cea ce însemna că restul de 2/3 rămânea la dispoziția sa. Erau sume pe care
putea să le folosească fie prin investire într-o afacer e comercială fie prin împrumutarea
clienților săi – ceea ce însemna profit rezultat din dobânzile percepute. Paralel, bancherii
căutau ca prin dobânzile pe care le acordau pentru sum ele păstrate în depozit, să atragă
fonduri cât mai mari pentru a fi utilizate în manie ra arătată. Atât tipul de bancă de
depozite și de virament, cât și cel de bancă de inv estiți au apărut în cursul sec. al XII-lea
la Genova.
Jean-François Melon, în lucrarea sa “ Essai politique ” (1735), vorbind despre
bancă, spunea: “O bancă bună este aceea care nu plăte ște” adică cea care nu emite
bilete. Băncile care se formează în state italiene și mai apoi cea de la Amsterdam
răspund acestui ideal. “Aici totul «se preschimbă în î nscrisuri». Depunătorul
reglementează plățile prin virament, utilizând o mo nedă fictivă, numită monedă de bancă
sau de cont, beneficiind, în raport de moneda curent ă de un agio care este în medie de
5% la Amsterdam și de 20% la Veneția.
Cele mai importante bănci, în ordinea apariției lor , au fost cele din Amsterdam
(1600-1819), care au constituit modelul de organizar e și pentru celelalte; Hamburg (1619-
1873), Nürnberg (1621) și Veneția (1637-1797), acea sta din urmă introducând moneda
de hârtie precum și remiterea de recipise pentru depozitele primite.
Pasul următor în urma transformării “certificatului d e depunere” în “bilete la
purtător” (meritul îi revine lui Johan Palmstruch, un comerciant suedez de origine letonă,

2
fondatorul Băncii Suediei – 1656) îl constituie apar iția băncilor de emisiune, care vor
reprezenta nucleul sistemelor bancare naționale. Dint re momentele înființării băncilor
naționale amintim: 1694 – Anglia, 1695 – Scoția, 17 65 – Germania, 1791 – SUA, 1800 –
Franța, 1814 – Olanda, 1817 – Austria, 1828 – Greci a, 1850 – Belgia, 1856 – Spania, 1860-
Rusia, 1880 – România.
În ceea ce privește țara noastră “capitalul român de bancă se dezvoltă în două
serii istorice deosebite”. La început bancherii de la noi sunt străini (perioadă cuprinsă
între 1830 și 1880). De la 1880 începe “al doilea pr oces istoric; acela de naționalizare a
capitalului, de întemeiere a unui capital românesc ală turi de capitalul străin.
Sistemul nostru național de credit s-a născut și matu rizat greu. Deși Regulamentul
Organic (1831) a propus pentru prima dată întemeier ea unei “Bănci Naționale”, lucru
cerut și de revoluționarii de la 1848, prima institu ție de acest fel a apărut abia în 1856 sub
numele de “Banca Națională a Moldovei” funcționând sub diferite forme până în 1877. Pe
teritoriul locuit de români, după “Unirea mică” insti tutele de credit au început să se
înmulțească – Casa de Economii și Consemnațiuni (1864) , Banca “Albina” de la Sibiu
(prima bancă românească – 1871), Creditul Financiar Rural (1873), Banca “Aurora” din
Năsăud (1873), Creditul financiar urban (1874) – pr ocesul culminând cu întemeierea
Băncii Naționale a României în 1880. Cu toate acestea , “până la avântul industriei
naționale, băncile noastre păstrează încă un caract er de camătă, împrumutând mai mult
pentru consumare decât pentru producție și capitaliza re.
Dezvoltarea economiei românești după 1864 și reușita în 1873 a primei Societăți
de Credit financiar fără aport de capital străin a d emonstrat că în România erau create
condițiile pentru înființarea Băncii Naționale cu pro priile mijloace financiare. Având ca
model Banca Națională a Belgiei, noua instituție va fi – potrivit Legii din 17/29 aprilie 1880
– o întreprindere pe acțiuni cu capital subscris în p roporție de 2/3 de acționari particulari;
restul de 1/3 sunt deținute de stat. Prin participarea statului la formarea capitalului, legea
îi conferea acestuia dreptul de control asupra tuturor operațiunilor și de a se opune
oricăror măsuri contrare legii.
Rolul istoric al Băncii Naționale a fost acela de regu lator al vieții economice; “ea a
fost pârghia care a dat economiei române înfățișarea ei modernă, creând prin aceasta
condițiile de naștere ale uni capitalism bancar națion al”.
După 1880, numărul și importanța instituțiilor de c redit a cunoscut o creștere
permanentă, ridicându-se de la numai cinci, în perio ada 1881-1890, la 197 cu un an
înainte de primul război mondial. În fruntea acesto ra din urmă se situau: Banca
Românească, Banca de Scont, Banca Agricolă și Banca Co merțului din Craiova, toate cu
capital autohton, și Banca Marmorosch Blanc &Co., Banca de Credit Român, Banca
Generală Română, Banca Comercială Română și Bank of R omania cu participarea
capitalului extern.
Creșterea și mai pronunțată a numărului băncilor du pă primul război mondial, este
urmată în perioada consecutivă crizei economice din 19 29-1933, de reducerea simțitoare
a numărului acestora ca urmare fie a falimentului, fie a fuzionării. Un moment important în
organizarea și desfășurarea activităților bancare l- a constituit Legea pentru organizarea și
reglementarea comerțului de bancă (8 mai 1934, repub licată cu modificările ulterioare în
M.O. nr. 116/23 mai 1938).
Urmărind disciplinarea comerțului de bancă, legiuito rul a introdus o serie de
dispoziții derogatorii de la cele privitoare la exer citarea comerțului în general, dintre care

3
cele mai importante erau: a) comerțul de bancă putea fi exercitat numai de întreprinderi
constituite sub formă de societăți comerciale, denumi te de legiuitor societăți bancare; b)
pentru constituirea unei societăți bancare era necesară o autorizație care trebuie dată de
un Consiliu Bancar (organ deliberativ funcționând pe lângă Banca Națională); c) pentru a
se constitui ca societăți trebuie să se facă dovada exi stenței unui minim de capital care
varia după felul societății și după localitate.
Acum, când economia românească face eforturi pentru a se integra în concertul
european al economiilor de piață, cu instituții de c redit solide și eficiente, este firească
primenirea care are și va mai avea loc în domeniul cr editului și al instituțiilor bancare.
Pentru că, așa cum spunea Șt. Zeletin acum aproape 70 ani: “Oriunde pătrunde
burghezia europeană ea nu tolerează instituții înap oiate care pot îngreuna sau primejdui
comerțul”. Transpuse în termenii zilei, cuvintele ami ntite relevă că pentru așezarea
economiei noastre, pe bazale capitalismului de tip occi dental contemporan, în mod
riguros profesionist, pe lângă o viață politică norm ală, sunt necesare instituții moderne, de
genul celor din țările dezvoltate economic, protejate de o legislație fermă și coerentă.
4.2. CONȚINUTUL , ATRIBUȚIILE ȘI VERIGILE SISTEMULUI BANCAR
Sistemul bancar al economiei de piață reprezintă tot alitatea băncilor care
funcționează în economie într-o anumită perioadă. Ac este bănci sunt privite ca fiind
întreprinderi specializate în circulația capitalului de împrumut și care au drept mobil al
activității obținerea unui profit.
Este alcătuit din două subsisteme: sistemul băncii cen trale și sistemul băncilor de
credit.
Calitatea de sistem decurge din legăturile ce se nasc între cele două subsisteme.
Aceste relații îmbracă forma relațiilor de cont coresp ondent, înțelese în dublu sens:
a) în condițiile în care resursele de creditare ale băncilor de credit prisosesc
nevoilor lor de creditare, surplusul respectiv este lu at de banca centrală;
b) în condițiile în care nevoile de credite ale bănc ilor de credit sunt superioare
resurselor pe care acestea le au, banca centrală complet ează aceste resurse, acordând
împrumuturi băncilor de credit.
Atribuțiile sistemului bancar pot fi împărțite în do uă categorii: atribuții comune
tuturor băncilor sau mai multor bănci și atribuții specifice anumitor categorii de bănci.
În cele comune intră:
1) Atribuțiile pe care le îndeplinesc băncile în cali tatea lor de mijlocitoare ale
creditului în economie, în care sens ele organizează ș i realizează procesul de formare a
mijloacelor de lucru, precum și procesul de îndrumar e a acestor mijloace de lucru, pentru
acoperirea anumitor necesități ale economiei. În ace astă calitate băncile elaborează
strategii de creditare și metodologia de creditare.
2) Atribuțiile ce decurg din calitatea băncilor de m ijlocitoare ale plăților în
economie, în care sens băncile organizează și realizea ză mișcarea banilor în conturi.
3. Atribuțiile ce decurg din calitatea băncilor priv ind colaborarea cu alte organisme
bancare internaționale. În această calitate băncile d intr-o țară pot să acorde garanție
pentru creditele luate în străinătate sau să primească garanții pe care băncile străine le
iau de la băncile din acea țară.
Atribuțiile specifice mai importante sunt:

4
1) cele îndeplinite de banca centrală, în calitatea e i de casier al statului, calitate în
care banca centrală primește, păstrează, eliberează mij loacele bugetare, realizând
execuția de casă a bugetului statului;
2) cele realizate de banca centrală, pe linia dirijă rii operative a mișcării numerarului
în circulație;
3) cele pe care unele bănci le realizează în calitat ea lor de emitente de titluri de
credit (de bancnote sau înscrisuri funciare);
4) Atribuții pe care le realizează casele de economii î n îndeplinirea rolului lor de
atragere a veniturilor și economiilor populației;
5) Atribuții realizate de banca centrală în îndeplin irea rolului valutar pe care ea îl
are, privind stabilirea cursului schimbului monedei re spective și privind organizarea
efectivă a acestui schimb valutar.
Sistemul bancar al economiei de piață cuprinde următo arele categorii de bănci:
banca centrală și băncile de credit, care pot fi: b ănci comerciale, bănci specializate și
bănci de afaceri.
4.3. BĂNCILE DE EMISIUNE (CENTRALE ) ȘI FUNCȚIILE ACESTORA
În cadrul sistemului bancar banca de emisiune are un rol major.
Prin funcțiile îndeplinite, prin legăturile multila terale cu celelalte bănci, și prin
aceasta cu economia, banca de emisiune reprezintă o pl acă turnantă a sistemului
bancar, afirmându-și pe deplin cea de-a doua denumi re sub care este cunoscută, ca
bancă centrală .
Substanța funcționalității băncii de emisiune se man ifestă prin cinci funcții
principale:
– de emisiune;
– de creditare;
– de centru valutar;
– de bancă a băncilor;
– de bancă a statului.
Așa cum se va vedea, la rândul lor, fiecare din aceste funcții au sfere de acțiune
distincte, dar, prin natura lor, interdependente și intercorelate.
A) Funcția de emisiune a băncii centrale
Originea băncilor de emisiune este strâns legată de cre șterea rolului bancnotelor
în circulația monetară, fenomene specifice climatulu i de dezvoltare economică, specific
revoluției industriale.
Înființarea unor bănci de emisiune, de regulă prin desprinderea lor de băncile
comerciale, a fost un prim pas al autonomizării și d ezvoltării emisiunii care a avut loc la
date diferite în țările avansate, funcție de evoluții le istorice, economice și sociale diferite
(Banca Angliei la 1694, Banca Franței la 1800, bănc ile naționale în 1863, în Statele
Unite).
În momentele respective, în fiecare din aceste țări, e ra evidentă discrepanța dintre
cerințele tot mai ample de monedă și posibilitățile restrânse de satisfacere, funcție de
efectivul și producția curentă de metal monetar, Astf el, s-a impus satisfacerea majoră a
cererii de monedă pe baza emisiunii de bancnote, a că ror rol devine primordial în
activitatea economică.

5
Istoria arată că această primă etapă a evoluției băncil or de emisiune nu a rezolvat
satisfăcător problema. În toate țările au apărut cu ti mpul crize, desincronizări și fenomene
negative, determinate de excesul cantitativ al emisiun ii, fie din diletantism sau rea
credință, fie din lipsa unor reglementări.
Astfel că, în mod necesar, etapa hotărâtoare a dezvoltă rii băncilor de emisiunea a
fost etapa reglementării de către statul de drept a sistemului de emisiune , adesea
concomitent cu instituirea monopolului asupra emisiunii.
Desăvârșirea sistemului de emisiune în țările dezvolt ate este o expresie a
procesului de consolidare a piețelor naționale, o em isiune reglementată și care are girul
statului, reprezentând unul din stâlpii de rezistență al eșafodajului economiei naționale.
În general în marea majoritate a țărilor, activitat ea băncii de emisiune se
desfășoară sub reglementarea și girul statului, în con dițiile în care aceasta, banca de
emisiune este considerată autonomă, independentă.
Uniunea între stat și banca de emisiune se statuează pe temeiul privilegiului de
emisiune pe care statul îl conferă pe baza dreptului regalian, atribut al suveranității
statale.
În prezent, aproape peste tot în lume se aplică princ ipiul unicității băncii centrale:
există o singură banca a Angliei, o singură Bancă a F ranței, o singură Bancă a Italiei, o
singură Bancă a Germaniei, o singură Bancă a Belgie i, Danemarcei, Suediei, României
etc. Cazul SUA, unde există douăsprezece așa-zise “Bănci de Rezerve”, nu constituie, de
fapt, decât o excepție aparentă, deoarece aceste dou ăsprezece stabilimente bancare
sunt subordonate unui singur organ central – Sistemu l Rezervelor Federale -, care se
comportă ca o instituție unică. Situația este asemănăt oare în cazul altor state federale, în
care, chiar dacă fiecare stat al federației sau fiecare provincie are propria sa bancă
centrală, acestea sunt supuse controlului unui organism central.
Modul în care banca centrală creează monedă nu se deo sebește esențial de cel a
unei bănci comerciale. Crearea de monedă rezultă și în acest caz din achiziționarea de
active nemonetare, tranzacție pe care banca centrală o reglează prin asumarea unui
angajament de natură monetară.
Activele nemonetare pot fi obținute de la băncile com erciale, de la trezoreria
statului și, prin excepție, de la sectorul nebancar. Monetizarea activelor nemonetare
conduce la cele două forme monetare deja amintite: 1 ) monedă liberă sau definitiv creată;
2) monedă de credit.
Emisiunea de monedă liberă, exogenă sau definitiv cre ată, rezultă din
achiziționarea de către banca centrală a unor active reale sau valute (devize). Dintre
aceste două posibilități teoretice, actualmente doa r cea din urmă are, într-adevăr,
consistență statistică. Să presupune, că există un expo rtator, X, care deține valută
(devize) și care, într-o primă fază, cedează această valută (devize) unei bănci comerciale,
care, la rândul său, o vinde băncii centrale. Această i ntermediere de către banca
comercială este impusă de amintita organizare pe două niveluri a sistemului bancar. Cele
două operațiuni se prezintă astfel:

6
X BANCA COMERCIALĂ
ACTIV PASIV ACTIV PASIV
Valute
(devize)
– 100 mil. u.m. Valute
(devize)
+ 100 mil. u.m. Cont curent X

+ 100 mil. u.m.

BANCA COMERCIALĂ BANCA CENTRALĂ
ACTIV PASIV ACTIV PASIV
Valute (devize)
– 100 mil. u.m.
Cont curent la
banca centrală
+ 100 mil. u.m. Valute
(devize)
+ 100 mil. u.m. Cont curent al băncii
comerciale
+ 100 mil. u.m.

Se observă că banca centrală operează exact aceeași monetiza re a valutelor
(devizelor) în folosul băncii comerciale pe care aceasta din urmă o efectuează pentru X,
subiect economic nebancar.
Tradițional, monetizarea valutelor (devizelor) este cons iderată o modalitate de
emisiune monetară sănătoasă. Cu toate acestea, creația mo netară internă bazată pe
monedele altor țări (valute) sau pe creanțele asupra str ăinătății (devizele) a fost pusă în
cauză în repetate rânduri în cursul istoriei monetare a acestui secol, adversarii săi
încercând să limiteze emisiunea monetară a băncii centrale exclusiv la forma bazată pe
aur. În cadrul acestor discuții, s-a susținut că valutele ș i, în general, creanțele asupra
străinătății (materializate sau nu în titluri – devizele ) pot fi asimilate cu activele reale.
Adevărul este că lucrurile nu stau chiar așa, deoarece exi stă numeroase motive pentru
care poate fi preferabilă deținerea unui bun, nu a u nei creanțe, emise destul de ușor de
către debitor, chiar dacă aceasta este o bancă centrală a unei țări. În consecință,
însemna că singura bază sănătoasă pentru emisiunea monedei libere a băncii centrale
este aurul (activ real).
Însă există și o altă modalitatea de creație definiti vă de monedă, și anume cea
făcută de banca centrală în folosul statului. Într-adevăr , îndeosebi în perioade dificile,
statul poate constrânge banca centrală să monetizeze active reprezentând o
recunoaștere a unei datorii definitive a statului. În e conomiile contemporane, această
putere exorbitantă care, dacă se ignoră faptul că statu l este ansamblul tuturor
cetățenilor, poate fi considerată chiar scandaloasă – est e rar utilizată.
Emisiunea de monedă de credit, legată de un comportame nt de asumare a
datoriilor de către beneficiarul său, rezultă din cred itele acordate de banca centrală
băncilor comerciale și, respectiv, trezoreriei statului. D upă cum am mai menționat, în
economiile contemporane, relațiile de credit directe între banca centrală și subiecții din
sectorul nebancar sunt limitate. Așadar, și în această p rivință, regula este intermedierea
de către băncile comerciale.
Principiul pe care se bazează această formă de creație m onetară este simplu:
băncile comerciale și, respectiv, trezoreria statului vând b ăncii centrale fie o creanță pe
care o au asupra sectorului nebancar (efecte comerciale, ef ecte publice etc.), fie un titlu
de credit tras asupra lor însele, adică o recunoaștere a unei datorii față de banca

7
centrală. Primul proces este cunoscut sub denumirea uzuală de “rescont” (scont de
gradul doi, care intervine după cel efectuat de banca comercială cu un subiect
nebancar), iar al doilea sub denumirea de “credit (avan s) în cont curent”.
În ceea ce privește destrucția monetară operată de banca ce ntrală, aceasta
corespunde operațiunii inverse, adică cedării activelor nem onetare deținute de banca
centrală. Cu alte cuvinte, reducerea cantității de mon edă a băncii centrale este
determinată de diminuarea activelor externe ale aceste ia și de rambursarea datoriilor pe
care le au față de banca centrală băncile comerciale și trezoreria statului.
B. Funcția de creditare a băncii de emisiune
Funcția de creditare decurge direct din funcția de emisiu ne.
Funcția bancnotelor, ele însele, titluri de credit, înse amnă creația de mijloace de
plată , fapt ce creează băncii un potențial specific. În procesu l distribuirii acestor
disponibilități se pune la dispoziția agenților economi ci putere de cumpărare, capacitate
de plată.
Procesul de distribuire și redistribuire a acestor mijloa ce de plată în economie se
realizează prin sistemul bancar; băncile de diferite ti puri, dar în special băncile
comerciale, reprezentând intermediarii de bază între a genții economici și banca de
emisiune, care prin bancnotele emise, este izvorul principal al creditului în economie.
Mecanismul scontului și rescontului cambiilor, ca formă pri mară, devenită
clasică, a creditării prin emisiune este grăitoare. Să recurgem la un exemplu în acest
sens.
În acest cadrul agentul economic K, beneficiar și dețină tor al unei cambii de
10.000 se adresează (pasul 1) unei bănci comerciale pen tru scontare și obține valoarea
actuală a cambiei, decurgând din relația: valoarea actu ală- scont (10.000 – 300 = 9.700)
La rândul său, banca comercială având nevoie de resurse se adresează băncii de
emisiune, cedându-i, transferându-i titlul de credit prin operația de rescont (pasul 2).

Oferta de rescont este considerată diferit de cele dou ă bănci. Pentru banca
comercială este o operațiune pasivă, de formare a resurs elor, în timp ce pentru banca
de emisiune este o operație activă, de plasament (de fa pt de plasament a resurselor
procurate prin emisiune). Chiar dacă se produce în aceea și zi cu scontarea, cedarea
cambiei de către banca comercială și preluarea ei de căt re banca de emisiune, se
efectuează la un nivel de dobânzi mai scăzut, prilejuind p rofitul implicit intermediarului.
Astfel că putem presupune că operația de rescont s-a efectu at la nivelul sumei de
9.800.
Temeiul efectuării acestei operațiuni este tocmai emisi unea. Banca de emisiune,
cu această ocazie, a pus în circulație 98 de bancnote a 10 0 u.m. (pasul 3). Mobilul său,
ca instituție de credit, este de a obține la scadență, od ată cu rambursarea sumei
acordate și dobânda cuvenită pentru aceste operații de cr edit. K Banca comercială Banca de emisiune
9.700
10.000 scontare 9.800 rescontare 9.80 0 Emisiune

8
Deci, la rambursare, Banca de emisiune va primi de la de bitor 100 bilete a 100
u.m, reprezentând, pe de o parte, restituirea sumei ava nsate (9.800) și dobânda
cuvenită (200).
Privite contabil, operațiile de emisiune, reprezentân d o creștere de pasive,
permite creșterea similară a activelor. De asemenea, ramb ursarea, presupunând o
scădere de active prin diminuarea creditelor în vigoare, înseamnă implicit o reducere de
pasive, scăderea emisiunii.
Rezultă din exemplul de mai sus că fiecare proces de credit are, recreditare, are
o durată în timp, care influențează și termenele de u tilizare a titlurilor de credit aferente.
Rambursarea creditului în condițiile exemplului de mai sus înseamnă, pe de o
parte, încetarea firească a angajamentului din cambie și decăderea implicită a cambiei
din calitatea de titlu de credit.
Concomitent bancnotele, care fuseseră emise pe baza existen ței și circulației
cambiei, sunt înapoiate băncii de emisiune și își încete ază, pentru raportul de credit
respectiv, funcțiile îndeplinite până atunci. Rezultă ast fel o concluzie semnificativă și
esențială pentru funcțiile bancnotelor și pentru circul ația monetară în economie: atâta
timp cât procesele de creditare se desfășoară normal și se a sigură rambursarea la
scadență a creditelor , funcționează temeiul circulației temporare a bancnotelor, în raport
de relația de credit de care este legată emisiunea lor . Dacă acordarea creditului de
către banca de emisiune, prin rescontare, înseamnă emisiu nea de bancnote, restituirea
creditului de către debitor permite băncii de emisiune retragerea unor bancnote de
egală valoare .
Astfel, în condiții de normalitate, volumul bancnotelor puse în circulație
corespunde nevoilor de credite ale economiei, în dimen siune și durată. Este de datoria
băncilor să asigure normalitatea prin acordarea de cred ite pentru obiecte selectate,
aferente unor procese economice viabile, care să se închei e la termenul convenit, și
care să permită astfel reconstituirea resurselor angajate , rambursarea creditului și
retragerea din circulație a părții aferente din emisi unea monetară.
Decurgând din raportul de credit și servind distribuire a și redistribuirea creditului
în economie, emisiunea de bancnote are o durată strâns l egată de ciclul proceselor de
creditare în economie, fiind stric determinată și legat ă de desfășurarea lor.
Scontarea și respectiv, rescontarea nu sunt singurele căi de derulare a operațiilor
de credite efectuate de banca de emisiune. Preponderen t inițial, ele s-au diminuat, în
timp, atât ca volum cât și ca importanță.
Astăzi banca de emisiune derulează operații de credit în semnate bazate pe
deținerea și circulația hârtiilor de valoare. Astfel, operațiile de lombardare, de acordare
de credite pe gaj, de hârtii de valoare au o pondere semnificativă în multe țări.
O altă operațiuni activă, primordială a băncilor de e misiune este achiziția de
obligațiuni și bonuri de tezaur ale statului , operații desfășurate de regulă în raport cu
băncile și instituțiile de credit care înseamnă de fapt recreditare .
În principalele operațiuni active specifice băncii de em isiune aceasta își afirmă
rolul său esențial ca factor important al procesului de recreditare din economie, postură
în care se manifestă ca ultim creditor .
În fapt, în activitatea băncilor creditarea este o star e inițială, adesea de scurtă
durată, a procesului de creditare. Oricare din angajam entele de credit ce se mențin în

9
sistemul bancar, sunt, în mare majoritate, acoperite din resursele provenite din
recreditare.
Recreditarea este o funcție specifică a sistemului bancar . În foarte puține cazuri
creditul inițial rămâne angajat în raportul de credit până la scadență, până la
rambursare. Pentru o mare majoritate a creditului se r ecurge la resurse de recreditare,
de regulă prin transferul de creanțe.
Recreditarea este o stare normală a sistemului bancar, a tâta timp cât resursele
se formează în condiții specifice și sunt mobilizate și cor elate de agenți specializați, în
timp ce necesitățile de creditare se satisfac prin angajare a altor verigi specializate ale
sistemului de credite.
Raporturile de creditare ca expresie a capitalurilor d isponibile și a altor resurse
specifice în economie include, în mod necesar, ca o latur ă esențială a funcției sale,
procesele de recreditare.
Banca de emisiune, prin potențialul său de a gestiona o resursă specifică,
emisiunea, prin poziția sa în raport de celelalte bănci, are un rol major în procesele de
recreditare în economie, apărând adesea ca ultim credito r.

C. Banca de emisiune – centru valutar
Trecerea de la etalonul aur-monede la etalonul aur-d evize, într-o mare parte a
țărilor avansate, a însemnat implicit încetarea funcțion ării mecanismului de reglare
spontană a circulației monetare internaționale și a tr ansferat băncii de emisiune o parte
importantă a responsabilității pentru echilibrarea schimburilor cu străinătatea .
Dacă în condițiile funcționării etalonului aur-monede schimburile internaționale se
echivalau pe baza circulației internațional libere a au rului, ceea ce însemna că soldurile
necompensate din schimbul de mărfuri și servicii se plătea u prin aur, în noile condiții de
convertibilitate acest lucru nu mai este posibil.
Desfășurarea normală a schimburilor între două țări este posibilă în cadrul
funcționării etalonului aur-devize, numai dacă fluxur ile de mărfuri, servicii și capital se
echilibrează. În acest cadru capătă importanță echilibrare a printr-un instrument specific
de previziune și execuție. “Balanța de plăți” a cărei urmărire și bună desfășurare, în
majoritatea țărilor, este dată în sarcina băncii de e misiune.
În îndeplinirea acestui mandat băncii îi sunt încredin țate atribuții autoritare de a
aplica sistemul de restricții valutare pe care statul le decide și le aplică, între care:
contingentarea și controlul asupra plăților în devize, preluarea în favoarea statului a
unor plăți din încasările valutare, efectuarea și contr olul schimburilor valutare etc.
În condițiile convertibilității valutare, statul se îng rijește de constituirea de rezerve
valutare care de regulă se formează și se administrează ca rezerve al e băncii de
emisiune.
Rezervele valutare reprezintă temeiul intervenției bă ncii de emisiune pe piața
valutară în scopul asigurării stabilității cursurilor valutare .
După cum este cunoscut, sistemul flotării libere a cursuril or ce se aplică astăzi,
ca formă generalizată a convertibilității, presupune sta bilirea cursurilor pe piață, funcție
de cererea și oferta agenților economici. Aceste condiții sunt specifice variate “flotării
pure” declarată și aplicată întocmai în multe țări.
Dar, S așa cum realitatea o demonstrează, statele sunt nevo ire să-și apere
politica lor privind nivelul cursului valutar, adesea, p rin intervenția directă pe piață, prin

10
influențarea, după nevoie, a cererii sau ofertei (prin suplimentări ale acestora) așa cum
interesele lor, în contextul dat, le-o cer.
Apărarea cursului valutar este o sarcină majoră, de o d eosebită importanță
pentru economia națională, ce revine băncii de emisiun e.
Un curs valutar defavorabil pentru moneda națională po ate determina un curs de
revenire nerecuperatoriu pentru mărfurile naționale ș i, în ultimă instanță, determină un
export de venit național fără echivalent.
Dimpotrivă, un curs echitabil, asigură competitivitatea mărfurilor naționale și,
totodată, recuperarea cheltuielilor și obținerea de profit la nivelul standardelor
internaționale.
Banca de emisiunea exercită un rol deosebit în domeniu l valutar ca
reprezentantă legitimă a statului în relațiile internaționale, interstatale, interban care, și
cu alte instituții monetare internaționale, Fondul Mo netar Internațional și Fondul
European de Cooperare Monetară sau cu instituții bancar e: Banca Mondială, Banca
Reglementelor Internaționale, băncile regionale de dezvoltare economică etc.
Participarea ca membri, în oricare din aceste organizaț ii, înseamnă acceptarea
unor norme de conduită în domeniul monetar și de credi t, atât în susținerea
mecanismelor ce acționează pe plan internațional, cât ș i în cadrul național.
D. Banca de emisiunea – bancă a băncilor
Expresia bancă a băncilor implică două interpretări, ambele valabile. Pe de o
parte, ea se afirmă în lumea băncilor cu calități deo sebite care decurg, atât din atribuțiile
sale distincte, cât și din raporturile pe care le implică cu celelalte bănci, ceea ce
facilitează aprecierea de “mamă a băncilor” sau bancă a băncilor expresie a
superlativului. Pe de altă parte banca de emisiune este o bancă care joacă efectiv, față
de celelalte bănci, rolul de bancă, privind depozite și mai ales acordând credite.

Să examinăm calitatea de bancă a băncilor urmărind ce le două căi ale relațiilor
reciproce între bănci și banca de emisiune: constituirea de resurse și distribuirea
acestora către bănci.
Principala motivație a constituirii de depozite de către înseși băncile comerciale
este prudența, necesitatea de a asigura lichiditate. P rimind depozite la vedere, băncile
au perspectiva perpetuă de solicitare a restituirii, din partea depunătorilor, perspectivă
cu ritmuri și desfășurare imprevizibile, astfel că în mod firesc nu trebuie să angajeze, în
scopul acordării de credite, toate resursele, și să păstrez e, chiar la o altă bancă,
rezerve.
Experiențele nefericite care au culminat în perioada 1929-1933, perioadă de
intensă criză bancară, care a condus, numai în SUA, la fal imentul a peste 9.000 de
bănci, au determinat statuarea obligativității depozitelor la banca de emisiune, prin
rezervele minime obligatorii, fapt care aduce băncii de emisiune un aflux de resurse,
adesea neremunerate.

11
O altă motivație principală a depozitelor la bănci es te determinată de necesitatea
circulației monedei scripturale în desfășurarea căreia intervine, ca un moment necesar ,
compensarea creanțelor reciproce între bănci.
Așa cum este cunoscut, prin “bancarizarea” avansată, car acteristică sfârșitului secolului
XX, contul bancar și desfășurarea amplă a plăților pr in conturile bancare sunt fenomene
atotcuprinzătoare.
În aceste condiții plățile între persoane devin plăți î ntre bănci. Dacă A plătește lui B o
sumă, această operațiune se efectuează prin două bănci c orespondente. Plata lui A
către B, devine plata băncii lui A (BA) către banca lu i B (BB), așa cum se vede în figura
12.
În aceeași zi banca lui A (BA) înregistrează o serie de plăți către banca lui B (BB) și o
altă serie de încasări decurgând din ordinele de plată ale altor clienți ale aceleiași bănci.
Evident relații de aceeași natură au fiecare din bănc ile A și B cu numeroase alte bănci.
Implicit, în economie, existența a numeroase bănci mult iplică relațiile de plăți reciproce
și amplifică fluxul monetar determinat.
Decurgând din aceste realități, din timpuri mai vechi s-a u instituit case de compensare
interbancare care au fost puse ulterior sub tutela băn cii de emisiune.
Prin compensare o parte mare a plăților reciproce se stin g. Rezidiul compensării
presupune însă plăți de la bănci către bănci, pentru so ldurile plăților reciproce
necompensate. Evident, acest lucru devine posibil la banca băncilor, acolo unde toate
băncile își au deschise conturi și unde efectuarea propri u-zisă a plăților devine posibilă
prin trecerea sumelor dintr-un cont în altul (vezi Fi gura 12.).

12
Figura 12
Relații de plăți între bănci
Banca A

Banca B

Banca C

Banca D

Banca E A Banca de emisiune P
A B
BA BB
A B

13
E. Banca de emisiune – bancă a statului
Atribuirea calității de bancă a statului pentru banca de emisiune poate avea trei
motivații principale:
– decurgând din forma de proprietate;
– exprimând raporturi de credit, în special în calita te de creditoare a statului;
– ca instrument de promovare a politicii economice a stat ului.
În multe țări principalii acționari sunt băncile (SUA, Italia, Uniunea Sud-
Africană). De subliniat că în Statele Unite capitalul S istemului Federal de Rezervă,
banca de emisiune a țării, se completează, și azi, prin su bscrierea obligatorie de 3%
din profit, cu care contribuie băncile membre ale sistemu lui.
În unele țări, statul a fost inițiatorul și stăpânul a bsolut al băncii de emisiune sau
a avut, de la început, o contribuție importantă la capi tal. După cel de-a doilea război
mondial se manifestă fenomene semnificative de preluare a băncii de emisiune de
către stat prin naționalizare, între care exemplele Fran ței și Angliei (1945) sunt
grăitoare.
O analiză mai atentă a semnificației modului de acțiune a băncii de emisiune ne
arată cu claritate că nu forma de proprietate este cea care determină rolul băncii în
economie, ci, mai ales, sistemul legislativ care i-a confe rit, cu timpul funcții și atribuții
deosebit de importante și a făcut, prin lege, din ban ca de emisiune, instrumentul
statului.
Statul reprezintă pentru banca de emisiune unul din p rincipalii beneficiari de
credite .
În unele țări (în Franța de exemplu) se prevedea prin lege avansul acordat
statului ca o destinație specială a unei părți din em isiunea monetară.
În unele țări (SUA de pildă) titlurile de credit sau hârtiile de valoare (bonuri de
tezaur și obligațiuni ale statului) reprezintă de fapt o parte principală a activelor
băncilor de emisiune.
În Anglia, în mod special, banca de emisiune are în atr ibuții administrarea
datoriei publice, inclusiv efectuarea emisiunilor de tit luri.
Astfel banca de emisiune reprezintă în țările dezvoltate o sursă permanentă a
statului căreia îi sunt puse la dispoziție o parte din s umele provenite din emisiune ca
sursă perpetuă.

14
4.4. BILANȚUL BĂNCII CENTRALE
Având în vedere cele arătate, este posibilă acum întocmir ea unei scheme de
bilanț a băncii centrale, ceea ce permite formarea u nei viziuni sintetice asupra activității
monetare a acesteia. Astfel, după cum rezultă și din fig ura 13, în pasivul bilanțului
băncii centrale figurează toate angajamentele monetare ale acesteia față de sectorul
nebancar (bilete, monede și, prin excepție, unele depo zite) și față de sectorul bancar și
de trezoreria statului (depozite în conturile curente al e băncilor comerciale și ale
trezoreriei). În activ, figurează toate activele nemonet are achiziționate de banca
centrală: aur, valute (devize), precum și creditele acor date băncilor comerciale și
trezoreriei statului sub formă de rescont de efecte și de credit în cont curent (avansuri).

ACTIV PASIV
Aur
Valute (devize)
Portofoliu de efecte
Credite acordate Bilete și monede
Conturi curente creditoare ale:
– băncilor
– trezoreriei

Figura 13
Schema de principiu al bilanțului unei bănci centrale

Realitatea este, desigur, mai complexă, însă nu contra zice această schemă de
principiu. Redăm în figura 14, pentru exemplificare , bilanțul (simplificat) al Băncii
Naționale a României la data de 31 decembrie 1998.
Posturile 1) și 3) reprezintă activele în aur și valu te (devize). Principala
componentă a poziției 1) este aurul monetar, care dețin e aproximativ 93%, la care se
adaugă stocurile de argint și de alte monede prețioase , precum și alte valori. În ceea ce
privește poziția 3), aceasta cuprinde disponibilul în va lută la băncile străine și la
organismele financiar-monetare internaționale, cotele -părți de capital subscrise și
vărsate de statul român la organismele financiar-moneta re internaționale (F.M.I.,
B.I.R.D., B.E.R.D., M.I.G.A., C.F.I., B.R.I.) și ti tluri ale Trezoreriei S.U.A., reprezentând
plasamente ale rezervei valutare oficiale.
Poziția 2) cuprinde creditele acordate de Banca Național ă băncilor comerciale
sub formă de linii de credit, credit de licitație și cre dit pentru descoperit de cont
(overdraft). Valoarea mare a acestui post reflectă depe ndența mare a sistemului bancar
comercial față de creația monetară a băncii centrale – semn al slabei dezvoltări a pieței
creditului.
Poziția 4) reprezintă creditele acordate de Banca Nați onală statului român, în
principal sub formă de credite de plăți dispuse prin contul general al Trezoreriei Statului
și de regularizări din diferențele nefavorabile de curs valutar care revin în sarcina
statului.
Pozițiile 5), 6), 7) și 8) reflectă activitatea finan ciară proprie Băncii Naționale.

ACTIV SUME
1. Metale prețioase și alte valori
2. Refinanțarea societății bancare, alte credite 1.744.791
2.342.610

15
3. Mijloace bănești și creanțe din operațiuni valut are
4. Creanțe asupra statului
5. Decontări și debitori
6. Mijloace fixe (valoare rămasă)
7. Alte active, mijloace și cheltuieli pentru investi ții
8. Vărsăminte din profit 2.898.110
3.510.577
422.934
41.446
52.186
993.677
TOTAL ACTIV 12.006.331
PASIV SUME
1. Fonduri proprii
2. Bilete de bancă și monedă metalică în circulație
3. Disponibilități ale societăților bancare și ale al tor titulari
4. Resurse din operațiuni valutare
5. Fonduri extrabugetare ale Ministerului Muncii și Protecției
Sociale și alte decontări ale bugetului statului
6. Decontări și creditori
7. Fondul mijloacelor fixe
8. Alte pasive și surse pentru investiții
9. Profit 237.016
2.397.753
848.866
6.435.739
641.740

55.084
41.446
355.011
993.677
TOTAL PASIV 12.006.331
Sursa: raportul anual 2xxx al B.N.R.

Figura 14
Bilanțul (simplificat) al Băncii Naționale a României la data de
31 decembrie 2xxx (cifre exemplificative, ca ponderi)

Astfel, Banca Națională a României are un activ care poa te fi regrupat în trei
posturi: aur și valute (devize), credite acordate băncilor comerciale și credite acordate
statului.
În pasiv figurează moneda emisă, care îmbracă în principal două forme: a)
biletele de bancă și moneda metalică în circulație (pozi ția 2); și b) moneda scripturală,
reprezentată prin depozitele existente în conturile cure nte ale băncilor și instituțiilor
financiare române (poziția 3) și străine (poziția 4), pr ecum și în contul unor agenți
nebancari (ca, de exemplu, Ministerul Muncii și Protecției Sociale) și, desigur, în
diverse conturi de decontări cu bugetul statului.
În plus, în pasiv se găsește capitalul social, al cărui propr ietar este statul
român, precum și alte fonduri proprii: fondul de reze rvă, fond de participare la profit
etc. (poziția 1). Restul pozițiilor din pasiv – 6), 7), 8 ) și 9), reflecta, de asemenea,
activitatea proprie a băncii.
În modul acesta, pasivul Băncii Naționale a României poa te fi și el regrupat în
cele două mari posturi menționate: 1) bilete și monede în circulație; și 2) conturi
curente creditoare ale băncilor și trezoreriei.

16
4.5. BĂNCILE COMERCIALE – VERIGĂ DE BAZĂ A SISTEMULUI BANCAR
4.5.1. Originea și temeiurile existenței băncilor d e depozit
Apariția băncilor moderne este strâns legată de dezvolta rea comerțului cu cetățile
îndepărtate și acumularea capitalului monetar în spec ial pe această bază, expresie a
dezvoltării producției manufacturiere și a expansiunii g enerale a economiei. Legate de
nevoile comerțului și desfășurând principalele operațiu ni prin intermediul efectelor
comerciale, în mod firesc băncile au primit atributul d e comerciale .
În apariția băncilor, tradiția și literatura de speci alitate acordă un loc important zarafului ,
prețuitor al monedelor și intermediar al circulație i monetare.
Agenții economici deținători ai monedelor aveau în mo neda bătută un sprijin important
în desfășurarea schimburilor și în dezvoltarea economică, d ar utilizarea banilor
presupunea și aspecte deficitare pentru aceștia.
Astfel deplasarea banilor la locurile de utilizare impl ică costuri de transport asociate cu
riscul, respectiv cheltuielile de prevenire a furturilor. De asemenea, deosebit de
negativă pentru proprietarii monedelor era faptul că deținerea în sine nu aduce nici un
profit.
Toate acestea au orientat pe deținătorii de capital s ub forma de monede să încredințeze
acest depozit unui intermediar, zaraful sau altei perso ane, în scopul păstrării sigure, și
al unei remunerări sub formă de dobândă, decurgând di n folosirea depozitului de către
intermediar ca resursă de creditare.
Astfel neajunsurile deținătorilor de capital monetar su nt înlăturate și se creează făgașul
unui continue și ample valorificări a capitalului monet ar aparținând agenților economici.
Trebuie să remarcăm, de asemenea, că resursele din depozit e constituie temeiul
redistribuirii capitalurilor prin credite acordate de b ănci. Noii intermediari, ce se afirmă,
satisfac cerințe, de pregnantă utilitate, pentru întrea ga viață economică și hotărâtoare
pentru progresul ei.
Momentul istoric al apariției băncilor marchează un pas major pentru științele
economice. Crearea contabilității în condițiile în care bancherul, cu filiație din zarafi,
manufacturieri sau mari proprietari, s-a văzut în situaț ia de a deține bunuri, respectiv
monede provenite din obligații față de terți, a const atat că vechiul sistem de
administrație și evidență simplă a propriilor bunuri nu mai corespunde. Necesitatea
considerării paralele a bunurilor, care acum nu mai era u în întregime proprii, ci
aparțineau și terților, față de care se creau obligaț ii speciale, a fost pasul necesar spre
reprezentarea în partidă dublă a patrimoniului, obie ct al noii științe sau arte,
contabilitatea.

17
4.5.2. Rolul și funcțiile băncilor comerciale în si stemul bancar
În epoca contemporană locul și rolul băncilor în econo mie este strâns legat de calitatea
lor de intermediar principal în relația economii – investiții , relație hotărâtoare în creșterea
economică.
Conceptele moderne privind dezvoltarea economică consideră ca un rezultat necesar al
evoluției societății, obținerea de economii ale agenților economici sau persoanelor,
reprezentând venituri neconsumate în perioada curentă și destinate unei utilizări
viitoare. În cadrul acelorași concepte investițiile , reprezentând achiziția de instalații și
echipament, structuri, mașini și inventar, destinate dezvol tării producției reprezintă o
altă realitate a economiei și expansiunii ei ce afectea ză pe agenții economici.
Aceștia, agenții economici, își găsesc resursele necesare real izării investițiilor, fie prin
propriile economii, fie recurgând la credite ce le sunt acordate prin bănci, în procesul de
reciclare și valorificare a capitalurilor monetare în e conomie.
Se creează astfel condițiile unei ample redistribuiri a capitalurilor, pe măsura evoluției
istorice, tot mai mari, vehiculate de o largă rețea de intermediari, care în exclusivitate, la
început, au fost băncile comerciale sau de depozit.
Locul și rolul băncilor în economie, structura lor, sunt determinate și de creația
monetară factor specific al funcționalității băncilor în economi e.
Băncile s-au afirmat esențial ca instituții monetare, ca intermediari monetari , a căror
caracteristică esențială este posibilitatea de a pune în circulație creanțe asupra lor
înseși care sporesc masa mijloacelor de plată, volumul circulație i monetare.
Caracteristica semnificativă a acestor intermediari este transformarea activelor
nemonetare în monedă .
Emisiunea de bancnote, funcție inițial deschisă tuturor băncilor și restrânsă ulterior
numai la banca de emisiune, reprezintă forma principa lă a creației monetare și cadrul
primordial prin care are loc expansiunea masei moneta re.
Băncile comerciale tipice au și ele un aport de pondere în creația monetară
transformând activele nemonetare (cambii, obligații), f ără putere liberatorie, în
instrumente de plată. Înscrierea în conturile de la ban că a creditelor acordate
(fundamentate sau garantate pe activele pe care le mon etizează) constituie momentul
creației unei monede adiționale specifice, moneda scrip turală.
În cadrul sistemului bancar s-au inclus în timp și intermediarii nemonetari care au ca
funcții principale: colectarea de economii sau acordarea de credite pe termen mijlociu
și lung , direct către beneficiari (pentru investiții, ipotecă, comerț exterior, consum) sau
prin angajarea de capitaluri pentru recreditare (prin titlurizare sau prin alte forme).

18
Deși statutul acestor intermediari nemonetari este adese a foarte apropiat de cel al
băncilor (și uneori ele funcționează sub această denumi re), acestea nu creează
monedă ci utilizează capitalurile pe care le colectează, sa u care le sunt puse la
dispoziție. În Anglia, Franța, SUA și altele, o mare parte a băncilor de depozit făceau și
operații de emisiune, fapt ce, un timp, n-a creat prob leme.
Cu timpul însă, multiplicarea centrelor de emisiune a cr eat condiții de încălcare a
normelor de emisiune și încărcarea canalelor circulației cu bancnote emise, cu, sau fără
justificare economică. Este suficient a preciza că, în ajun ul reglementării acestei
chestiuni în 1913, în SUA, băncile naționale împutern icite să emită bancnote erau în
număr de peste 7.500.
Astfel că, în momente istorice diferite, funcție de condi țiile proprii, toate țările dezvoltate
au trebuit să delimiteze net funcțiile băncii de emisiu ne, acestea concentrându-se de
regulă la o singură bancă, banca centrală. Același l ucru s-a petrecut și în SUA, unde,
deși există 12 bănci federale de emisiune, acestea acțio nează ca un tot unitar sub
egida unei unice autorități monetare.
Specializarea băncilor a fost o tendință care s-a manifestat în sânul băncil or o întreagă
epocă și, deși în descreștere, continuă să caracterizeze lum ea băncilor. Separarea și
independența băncilor specializate este și momentul de limitării sferei de competență și
activitate a băncilor de depozit.
La începutul afirmării tendințelor de specializare, ace stea erau adesea declarative,
propagandiste, fără a obliga la exclusivitate sau int erziceri.
Criza economică din anii 1929-1933, care a bântuit în t oate țările dezvoltate, dar a făcut
ravagii în SUA prin crahul bancar de proporții (36% d in bănci fiind declarate în stare de
faliment) a impus o reglementare severă a regimului bă ncilor, care să acționeze în
scopul protejării deponenților. Astfel că, în mod necesar , statutul băncii de depozit a
trebuit să fie bine conturat, instituindu-se un regim limitativ de control asupra instituțiilor
de credit ce primesc depuneri și asupra modului de folo sire a acestor resurse în
procesul creditării.
În acest cadru s-a delimitat, mai exact, accepțiunea de ba ncă comercială, sau de
depozit, în opoziție, sau spre deosebire, de celelalt e bănci.
Deși structurile naționale ale sistemelor bancare sunt fo arte diferite, purtând amprenta
evoluțiilor anterioare, sau a unor tradiții ce se perpe tuează, și fiind deopotrivă supuse
suflului înnoirilor, totuși pretutindeni în lume s-a delimitat cu claritate la un moment dat:
– băncile de depozit și
– băncile specializate.

19
Băncile comerciale sau băncile de depozit (acceptate ca regulă fără o ase menea
calificare expresă, deci cunoscute numai cu apelativul de bănci) sunt caracterizate prin
aceea că efectuează toate tipurile de operațiuni bancare . Deci au o activitate
diversificată care se poate modifica liber în funcție de cerințe, posibilități și propria
orientare.
Totuși operațiile de bază sunt reprezentate de constituirea de depozite și utilizarea lor în
scopul acordării de credite agenților economici.
Ele sunt organizate ca societăți comerciale și urmăresc obț inerea unui profit.
Băncile specializate includ o sferă largă de instituții de credit, cu o gam ă largă de
diferențieri și implicit cu statute deosebite de la ța ră la țară.
Băncile specializate efectuează, în ansamblul lor, total itatea operațiilor bancare. Fiecare
din ele sunt supuse, fie unor limitări privind funcționalitatea lor, fie că își asumă în
exclusivitate anumite operațiuni.
Limitările se referă la raza de implantare (teritorială, sau de ramură) sau la statutul lor
social particular (acționând ca bănci cu caracter cooperativ sau mutual).
Între băncile specializate un loc deosebit ocupă instituțiile de credit specializate cărora
le-a fost încredințată o misiune de interes public; cred itarea pe termen mijlociu și lung a
unor ramuri (frecvent agricultura), sprijinirea acțiuni lor de credit ipotecar imobiliar;
creditarea colectivităților locale etc.
Societățile financiare , în fapt societăți de credit, sunt prezențe important e în activitatea
economică în toate țările dezvoltate. Sunt instituții de credit care, pe de o parte, nu sunt
autorizate să primească depozite , iar, de pe altă parte, nu pot efectua decât operaț iunile
pentru care au fost abilitate prin lege sau convenție .
Principalele lor orientări sunt: leasing-ul, factorin g-ul, acordarea și garantarea de credite
pe termen mijlociu și lung pentru întreprinderi, cred itarea mărfurilor cu plată în rate;
creditarea locuințelor cu garanții ipotecare; gestiunea mijloacelor de plată, în special
prin cărți de credit etc.
Unele din băncile specializate acționează ca intermedia ri în anumite ramuri sau domenii
de activitate, desfășurând activități de mobilizare a r esurselor, cât și de distribuire a
creditelor în sfera lor specifică, în cadrul unui echili bru relativ între operațiunile pasive și
active proprii.
O mare parte din băncile specializate sunt însă unități profilate unilateral , fie primordial
pentru mobilizarea de resurse , fie preponderent pentru acordarea creditelor din resurse
ce-i sunt puse la dispoziție.

20
În acest cadrul alte instituții, de regulă băncile comer ciale, în special, joacă rolul de
intermediar. Astfel băncile comerciale își exercită rol ul lor de intermediar nu numai între
agenții din afara sistemului bancar, ci au un rol majo r în reciclarea și valorificarea
capitalului, în mobilizarea de resurse și distribuirea de credite în însuși sistemul bancar,
deci intermediază între verigile bancare.
În acest proces se afirmă și se detașează ca principale funcții ale băncilor comerciale
cele două laturi ale intermedierii:
– mobilizarea resurselor ;
– distribuirea creditelor .
Latura directă cu mii și milioane de agenți economici, titulari de cont, în legătură cu
constituirea și utilizarea depozitelor, conferă băncilo r în general, băncilor comerciale în
special, o altă principală funcție în economia modernă, aceea de centru de efectuare a
plăților între titularii de cont, și prin aceasta băncile deter mină și controlează fluxurile
circulației monetare scripturale.
4.5.3. Operațiunile băncilor comerciale
O bancă comercială mărește sau diminuează circulația propri ei sale monede fie prin
conversiunea în această monedă a monedei altor bănci c omerciale, fie invers, prin
monetarizarea sau demonetarizarea activelor nemonetare. Astfel, în primul rând, o
bancă comercială poate profita de afluxul de active mone tare provenite de la alte bănci
– bănci comerciale concurente, banca centrală sau trezorer ia statului. Invers, ea poate
suferi “fuga” activelor monetare spre restul sistemului bancar. Această conversie
monetară, adică această transformare internă a sistemul ui bancar, a unei forme
monetare în altă formă monetară, afectează volumul de pozitelor la vedere existente la
banca în cauză și, deci, modifică amploarea circulației monedei sale. În al doilea rând, o
bancă comercială își poate spori (reduce) volumul depozi telor la vedere prin
monetarizarea (demonetarizarea) activelor nemonetare provenite de la sectorul
nebancar. În acest din urmă caz, are loc o creație monet ară, spre deosebire de primul
caz, în care moneda deja creată nu face altceva decât să-și schimbe forma.
Conversia monedei unei bănci comerciale într-o altă for mă monetară (sau invers) se
realizează în două moduri: 1) prin schimbul reciproc: mo nedă a băncii comerciale
contra monedă a băncii centrale: și 2) prin schimbul re ciproc: monedă a băncii
comerciale contra monedă a altei bănci comerciale (sau a trezoreriei).
Prima preschimbare reciprocă amintită (monedă comercială contra monedă a băncii
centrale) are loc în situațiile în care banca comercială furnizează clienților săi sau
încasează de la aceștia din urmă moneda băncii centrale. Î n mod concret, aceasta se

21
realizează prin operațiuni de depunere și de retrager e efectuate de clienții băncii în
cauză.
De exemplu, dacă un client, X, al unei bănci comercia le depune la ghișeul acesteia
suma de 10 milioane u.m. sub formă de bilete, situația se prezintă astfel:

X BANCA COMERCIALĂ
ACTIV PASIV ACTIV PASIV
Bilete
– 10 mil. u.m.
Cont curent la bancă
+ 10 mil. u.m. Bilete
+ 10 mil. u.m. Cont curent X
+ 10 mil. u.m.

Figura 15
Conversia monedei băncii centrale în monedă a băncii come rciale
În ipoteza că banca comercială depune, la rândul său, a ceste bilete la banca centrală,
ea transformă biletele respective în disponibilități în contul său deschis la banca
centrală, astfel:

BANCA COMERCIALĂ BANCA CENTRALĂ
ACTIV PASIV ACTIV PASIV
Bilete
– 10 mil. u.m.
Cont curent la banca
centrală
+ 10 mil. u.m. Bilete
– 10 mil. u.m.
Cont curent al băncii
comerciale
+ 10 mil. u.m.

Figura 16
Conversia monedei băncii comerciale în monedă a băncii cen trale

22
În final, situația este următoarea:

X BANCA
COMERCIALĂ BANCA
CENTRALĂ
ACTIV PAS
IV ACTIV PASIV ACT
IV PASIV
Bilete
– 10 mil.
u.m.
Cont
curent la
banca
comercial
ă
+ 10 mil.
u.m. Cont
curent la
banca
centrală
+ 10 mil.
u.m. Cont
curent X
+ 10 mil.
u.m. Bilete
– 10 mil.
u.m.
Cont curent
al
băncii
comerciale
+ 10 mil.
u.m.

Figura 17
Situația finală rezultată în urma conversiunilor mone tare din interiorul sistemului bancar

Se observă că, prin operațiunea de depunere pe care o e fectuează, sectorul
nebancar transformă o cantitate de numerar de 10 milio ane u.m. în depozite la vedere
de aceeași valoare. Așadar, masa monetară pe care o dețin e sectorul nebancar nu se
modifică, iar lichiditatea economiei rămâne aceeași. Se ctorul bancar comercial obține
însă o cantitate de numerar de 10 milioane u.m., pe ca re o poate deține ca atare sau o
poate depune în cont la banca centrală. În modul acesta , lichiditatea sectorului bancar
comercial se îmbunătățește. Amintita modificare a structur ii unei mase monetare
constante influențează, deci, trezoreria băncilor comerci ale.
Operațiunea de retragere a biletelor de la ghișeul unei bănci comerciale este exact
inversă. Efectul său este diminuarea părții scripturale a masei monetare totale, precum
și diminuarea lichidității bancare, deși masa monetară totală rămâne constantă.
A doua preschimbare reciprocă amintită (moneda unei bă nci comerciale contra monedă
a altor bănci comerciale) nu diferă prea mult de cea p recedentă. Ea conduce la
modificarea structurii masei monetare totale, punând pr obleme de lichiditate băncilor

23
care înregistrează ieșiri active monetare, însă nu modifi că mărimea masei monetare
totale.
Să presupunem că X, client al băncii A, are de făcut o p lată către Y, client al Băncii B.
Pentru a efectua plata, X remite lui Y un cec tras asup ra băncii sale, A. Aflat în posesia
cecului, Y depune acest cec la banca sa, B, care creditează contul pe care Y îl are la
această din urmă bancă. Astfel, banca B ajunge în posesi a unui cec tras asupra băncii
A, căreia îi cere să onoreze cecul respectiv. Pentru aceasta, singura formă monetară pe
care o poate folosi banca A este moneda băncii centrale, deoarece moneda băncii
centrale este singura formă de monedă pe care o posedă băncile comerciale. Prin
urmare, faptul că X îi plătește lui Y o anumită sumă sub formă de monedă scripturală
implică o plată în moneda băncii centrale, și anume a băncii comerciale A către banca
comercială B. Această idee este ilustrată cât se poate de clar în figura 17.

BANCA A BANCA B
ACTIV PASIV ACTIV PASIV
Cont curent la
banca centrală

– 10 mil. u.m.

Cont curent X

– 10 mil. u.m. Cont curent la banca
centrală

+ 10 mil. u.m.
Cont curent Y

+ 10 mil.
u.m.
X Y
ACTIV PASIV ACTIV PASIV
Cont curent la banca A

– 10 mil. u.m.
Datorii față de Y

– 10 mil. u.m. Creanțe asupra lui X
– 10 mil. u.m.

Cont curent la banca B
+ 10 mil. u.m.

Figura 18
Conversia monedei unei bănci comerciale în moneda altei bănci comerciale

24
Se observă că banca A, ale cărei depozite se diminuează, se află în aceeași situație ca
o bancă de la care clienții retrag biletele, iar banca B, spre care se îndreaptă depozitele,
ca o bancă la care se depun bilete.
Cele două cazuri posibile de conversie monetară au, a șadar, același efect: modificarea
cantității de monedă a băncii centrale deținute de bă ncile comerciale.
Prezentarea de mai sus a operațiunilor băncilor comercia le s-a făcut în conexiune cu
valențele creatoare de monedă ale acestora.
Din punct de vedere al managementului bancar, operaț iunile băncilor comerciale se
clasifică în operațiuni pasive și operațiuni active .
4.5.3.1. Operațiunile pasive ale băncilor comercial e
Operațiile pasive reprezintă pentru bănci operațiile de constituire a resurselor.
În activitatea băncilor comerciale au fost preponderen te, vreme îndelungată, ca
operațiuni pasive: depozitele, rescontul și operațiuni le similare și capitalul propriu.
Constituirea și utilizarea depozitelor bancare reprezintă una din principalele funcții ale
băncilor, în general și a celor de depozit, în special.
Depozitele bancare au un dublu caracter. Pe de o parte depozitele bancare constituie
obligații ale unor bănci față de depunători, rezult ate din mobilizarea capitalurilor
temporar disponibile, căi importante de constituire a r esurselor de creditare ale băncii.
Pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă, pen tru depunători, creanțe creditoare
față de bancă, mijloace de plată pe care aceștia le pot utiliza în orice moment, cu
precădere pentru efectuarea plăților către terți, prin operarea în cont.
Depozitele bancare reprezintă astfel o formă de existență a banilor , respectiv a banilor
de cont, sau scripturali .
Pe de altă parte, așa cum s-a arătat, depozitele banca re reprezintă o formă principală
de mobilizare a capitalurilor și economiilor temporar disponibile .
De natura și termenul acestor depozite depinde și modu l în care banca va valorifica
aceste resurse de creditare.
Astfel, depozitele la vedere sunt caracterizate prin elasticitate, având în vedere că
depunătorii pot dispune în orice moment utilizarea l or pentru plățile în cont sau retrageri
din cont, potrivit intereselor lor, ceea ce poate acți ona spre eventuala lor diminuare
abruptă.
Evoluția disponibilităților din depozitele la vedere se caracterizează în mod necesar
printr-o anumită variație a sumei soldurilor, în care se delimitează un anumit sold mediu

25
permanent care exprimă posibilitățile de fructificare a depozitelor de către bancă prin
folosirea lor ca resurse de creditare.
Utilizarea sumelor provenite din depozitele la vedere n ecesită însă prudență, întrucât
angrenarea resurselor din depozite în proporții exag erate ar putea crea dificultăți
băncilor, în cazurile în care deponenții ar solicita, în ritmuri și volume neprevăzute,
disponibilitățile din conturi.
Depozitele reprezintă cea mai stabilă resursă a băncilo r comerciale.
Depozitele la termen . Potrivit convenției între deponent și bancă privin d termenele și
celelalte condiții de depunere (dobânzi, etc.) creează o bază sigură de fructificare în
procesul de creditare, pe termene corelate cu natura și durata acestor resurse.
Pentru băncile comerciale forma principală de atrager e o reprezintă conturile de depozit
de investiții .
Rescontul – reprezintă o modalitate de procurare de resurse no i, prin cedarea
portofoliului de efecte comerciale, provenit din scontar e, unei alte bănci, băncilor de
scont sau, de regulă, băncii de emisiune.
Banca de depozit recurge la rescontare în funcție de in teresele sale de a obține
disponibilități (adesea în scopul unei valorificări mai bune). Esențial este că, dacă se
recurge la rescontare, chiar în aceeași zi în care s-a ef ectuat scontarea, banca de
depozit are un profit, rezultat din diferența dintre dobânda la care se scontează (mai
mare) și taxa scontului, dobânda practicată de banca de emisiune.
Similar rescontului sunt operațiunile de lombardare , operațiuni de împrumut pe
garanții de efecte publice: obligațiuni și bonuri de tezaur, operațiuni prin care banca de
depozit obține de la banca de emisiune resurse pe term en scurt, valorificându-și astfel
deținerile de hârtii de valoare.
Rescontul și lombardarea sunt operațiuni concrete prin care are loc recreditarea , un
proces de amplă extindere și în continuă evoluție în e conomia modernă. aceste
operațiuni sunt utilizate cu necesitate pentru echilibr area bancară, pentru asigurarea
operativă a acoperirii necesităților de credite prin a tragerea surselor dispersate în
economie.
Capitalul propriu și fondurile de rezervă constituite din profitul brut au un aport relativ
redus în formarea resurselor de creditare a băncilor, pr in definiție intermediari în
reciclarea și valorificarea capitalurilor. În marea lo r majoritate societăți pe acțiuni,
băncile își formează capitalul propriu prin emisiunea ș i subscrierea de acțiuni.

26
4.5.3.2. Operațiunile active ale băncilor comercial e
Operațiunile active ale băncilor comerciale sunt operați unile în care băncile își
angajează resursele în vederea îndeplinirii funcțional ităților statuare și a obținerii de
profit.
Operațiunile active se grupează, în principal, în:
– operațiuni de creditare a firmelor;
– operațiuni de creditare a persoanelor particulare;
– operațiuni de plasament.
A. Operațiunile de creditare a firmelor
Băncile comerciale și-au diversificat tehnicile de credit are pentru a răspunde solicitărilor
întreprinderilor și pentru a face față cerințelor dezvo ltării acestora, în funcție de profilul
lor și posibilitățile lor de creditare. Așa cum se va ved ea, băncile comerciale au renunțat
la o serie de operațiuni specifice pe care le-au cedat unor instituții specializate.
1. Creditarea necesităților de capital fix
Prin natura lor nevoile principale de capital fix al e întreprinderilor se satisfac de către
acestea prin recurgerea la piața de capital; emisiuni d e acțiuni și obligațiuni.
Întreprinderile se adresează uneori băncilor pentru creditarea echipamentelor ,
operațiune practicată mai puțin de către băncile comercia le și în mai mare măsură de
către băncile de creditare pe termen mijlociu și lung, băncile de ramură.
2. Creditarea cheltuielilor de exploatare a întreprind erilor
Nevoile întreprinderilor privind acoperirea cheltuieli lor de exploatare se satisfac de către
bănci pe două căi:
a. prin creditarea creanțelor comerciale;
b. prin acordarea de credite de trezorerie.
a. Creditarea creanțelor comerciale . Creditarea creanțelor comerciale înseamnă
pentru bănci a prelua, contra monedă, creanțele comer ciale pe care întreprinderile
furnizoare le au asupra clienților lor.
Cea mai veche tehnică cunoscută și folosită ca atare este operațiunea de scontare.
Scontarea – ca formă de bază a operațiunilor cambiale, – reprez intă cesiunea cambiei
către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a cam biei . Necesitatea scontării

27
cambiei se creează în condițiile în care beneficiarul camb iei, care (în perspectivă, la
scadență, urmează să încaseze valoarea integrală a creanței ), având nevoie urgentă de
bani, cedează acest drept, de regulă, băncii. El este î ndreptățit să primească valoarea
actuală a cambiei (Va) respectiv:

S Vn Va−=
în care:
Vn = valoarea nominală;
S = scontul, respectiv dobânzile pentru perioada de la scontare până la scadență.
Scontarea este o operațiune caracterizată prin următoar ele trăsături:
– cedarea cambiei, prin scontare, are caracterul de act de vânzare – cumpărare , în
sensul că se cedează și se preia dreptul de a beneficia d e suma prevăzută în cambie;
– scontarea cambiei este o vânzare specială, în sensul că fie care din beneficiarii care au
recurs la scontare și deci a cedat proprietatea cambiei rămâne obligat la plata sumei din
cambie în condițiile în care trasul sau alți participanți la procesul cambiei n-au putut
plăti. Se manifestă astfel o caracteristică specifică, răspunderea solidară a tuturor
semnatarilor cambiei la plata sumei respective;
– scontarea cambiei este o operațiune de creditare , atât prin faptul că se referă la
transferul unui instrument de credit, cât și prin aceea că determină plasarea resurselor
de creditare a unei bănci pe un anumit termen, cu asi gurarea încasării dobânzii
aferente.
Scontarea este actul prin care creditul comercial , consacrat de cambie, se transformă în
credit bancar . Prin scontare, beneficiarul iese (în limitele prec izate mai sus) din raportul
de credit anterior, obligația trasului de a plăti fii nd înlocuită prin banii efectivi, pe care
bancherul îi avansează. Pe de altă parte, trasul, angaj at inițial într-o operație
comercială, de vânzare a mărfurilor pe credit, devine, ca urmare a scontării, debitor al
băncii comerciale.
Scontarea angajează banca în raporturi cambiale specifice . Devenind beneficiară a
cambiei, fie în mod definitiv, fie ca intermediar, în cazul în care recurge la rescontare,
banca își asumă, în calitate de cosemnatară a cambiei, ob ligația de a plăti în caz de
necesitate, respectiv riscul de a participa la acoperirea sumei de plată.
Pentru a evita riscul de a deveni participanți la proce sul cambiei, băncile efectuează alte
operațiuni cambiale: pensiunea și împrumutul pe gaj de efecte comerciale.

28
Pensiunea este operațiunea prin care banca preia cambiile pe car e le vinde
beneficiarul, cu condiția răscumpărării lor de către ace sta la termenele convenite.
Aceste operațiuni se desfășoară, în mod frecvent, în rela țiile băncilor cu firmele mari și
îndeosebi între bănci. Efectele ce fac obiectul pensiunii rămân, de regulă, la beneficiar,
iar banca cumpărătoare primește angajamentul de răscump ărare, emis de beneficiar, și
borderoul efectelor respective.
Împrumutul pe efecte comerciale în gaj se acordă în cazurile în care banca apreciază
pozitiv solvabilitatea beneficiarului de cambii, dar ar e rețineri cu privire la capacitatea de
plată a celorlalți semnatari. Împrumutul acordat acoper ă, de regulă, parțial valoarea
nominală a cambiilor depuse în gaj.
Deși nu se încadrează expres în categoria studiată de noi , dar având ample similitudini
cu aceasta ne vom referi și la operațiunile de lombard, sursă frecventă și de ample
dimensiuni în gama creditelor obținute de întreprinde ri.
Împrumuturile pe gaj de efecte publice și acțiuni (denumite și operațiuni de lombard)
au o pondere deosebită în Anglia, SUA, Germania. Imp ortanța acestor operațiuni
trebuie explicată și de abundența titlurilor de împ rumut, a bonurilor de tezaur, îndeosebi,
ce constituie o parte importantă a patrimoniului între prinderilor și persoanelor.
În cazurile când au însă nevoi temporare de bani, dețin ătorii, preferând să mențină
titlurile de proprietate (și deci să obțină în contin uare dobânzile aferente), recurg la
împrumuturi pe gaj și renunță astfel, numai parțial l a venitul realizat, prin plata
dobânzilor pentru creditul de care beneficiază.
Împrumuturile pe gaj de efecte publice și acțiuni consti tuie o modalitate preferată pentru
obținerea de resurse pentru finanțarea speculațiilor de bursă .
b. Creditele de trezorerie . Creditele de trezorerie sunt credite pe termen scurt, în
general până la un an, având drept scop acoperirea nece sităților monetare legate de
ciclul de fabricație și comercializare. Ele au două form e principale:
– avansul în cont curent;
– creditele specializate.
1. Avansurile în cont curent reprezintă o formă predominantă a creditelor în An glia și
SUA, având ponderi importante și în alte țări.
Avansurile în cont curent se acordă de către bancă prin pl ata cecurilor emise de titularii
de cont și în cazul în care aceștia nu au disponibilităț i în cadrul unei limite convenite,
confirmate (overdraft).

29
Deși, în principiu, creditul acordat este pe termen scurt , în fapt soldurile debitoare ale
conturilor curente se mențin de-a lungul vremii, ceea ce implică creditarea curentă, de
către bancă, a activității întreprinderilor respective, reprezentând o modalitate de
angajare în susținerea lor, cu exceptare de la formele și precauțiile tradiționale: temei
material, utilizare, garanție etc.
De fapt cuantumul creditului este “flotant” deoarece sum a de acoperit variază în funcție
de evoluția soldului contului curent. Când încasările fi rmei sunt predominante creditul se
restrânge, iar când plățile întreprinderilor preponde rează creditul se majorează.
2. Creditele specializate . Creditele specializate sunt destinate a acoperi o serie de
necesități legate de desfășurarea producției cum ar fi:
– creditele de campanie care au drept scop să acopere chel tuielile de fabricație și de
stocare pentru unități cu activitate sezonieră din agricu ltură și activități anexe (industria
alimentară îndeosebi) din industria de confecții și în călțăminte, jucării etc.
– creditele pentru stocuri (garantate prin warant) pen tru acoperirea mărfurilor
susceptibile de a fi gajate și în general depozitate î n docuri sau aflate în curs de
transport.
B. Operațiunile de creditare a persoanelor particul are
Categoriile de cheltuieli ale populației pe care se ax ează creditele acordate de băncile
comerciale sunt:
– locuințele;
– bunurile de folosință îndelungată;
– cheltuielile curente.
1. Creditele pentru locuințe . Creditele pentru locuință îmbracă o gamă largă de forme
implicând intervenția unor verigi sub forma unor instit uții de credit ipotecar, care
efectuează recreditare și care-și procură resursele pe o p iață specială de capital (vezi
paragraful 3.3.4.).
2. Creditele pentru bunuri de folosință îndelungată . Creditele pentru bunuri de
folosință îndelungată se acordă cu ample facilități de către băncile comerciale,
bucurându-se de o dublă garanție, prin gajarea bunuri lor de referință și implicit prin
regularitatea veniturilor debitorului, care asigură î n general sursa de rambursare la
scadență a ratelor datorate.
În Franța asemenea credite se acordă pe termene de la 6 -21 luni.

30
În unele țări marile întreprinderi producătoare de bunuri durabile (automobile, aparatură
electronică și electrotehnică) organizează bănci sau societă ți financiare ad-hoc care
efectuează creditarea cumpărătorilor de asemenea bunuri , procurându-se resursele, pe
piețele creditului, prin recreditare.
Existența unor asemenea organisme asigură realizarea int egrală a prețului de către
furnizor, la livrarea mărfurilor și degrevează pe furn izor de preocupări legate de
încasarea prețului. Pe de altă parte organismul funcțio nează ca atare și este remunerat
prin dobânzi și comisioane de către cumpărător, benefi ciar de credite.
3. Creditarea cheltuielilor curente . Băncile au dezvoltat forme specifice necesităților
persoanelor particulare sau familiilor.
Împrumuturile personale cu termene de la 3 luni la 2 ani sunt acordate în Fra nța în
dimensiuni ce nu depășesc veniturile titularului (de regu lă din salariu) pe 3 luni.
Veniturile persoanelor trebuie să fie domiciliate la bancă, iar ratele de rambursare sunt
lunare sau trimestriale.
Împrumuturile pe baza cărților de credit se pot acorda în condiții diferite:
– fie prin admiterea efectuării ulterioare a plățilo r scadente în funcție de cumpărături,
pentru termene de 15 zile până la o lună. Acest proced eu care înseamnă amânarea sau
întârzierea plăților permite titularului o echilibra re mai elastică a veniturilor familiale cu
cheltuielile;
– fie că are loc acordarea unui credit pe mai multe lu ni, obtenabil prin achiziția de
mărfuri și servicii cu ajutorul cărților de credit.
Creditele astfel acordate au de regulă regimul credite lor personale.
C. Operațiunile de plasament
Achiziția de efecte publice și acțiuni constituie o cale de plasare a resurselor băncilor în
vederea obținerii de profituri.
Legile de organizare bancară prevăd în majoritatea țăr ilor, ca modalitate obligatorie de
asigurare a lichidității deținerea de active ușor lichida bile, de regulă bonuri de tezaur,
titluri de împrumuturi de stat etc.
Imobilizarea activelor bancare în titluri, reduce posibil itățile de creditare a economiei;
dimpotrivă reducerea activelor în titluri sporește capa citatea de creditare a
întreprinderilor de către bancă.

31
Stimularea vânzării și achiziției bonurilor de tezaur d e către bănci, prin oferte
avantajoase făcute de banca de emisiune la piața liberă (Open market), constituie una
din politicile monetare și de credit, frecvent în utiliza tă astăzi.
4.5.4. Bilanțul băncilor comerciale
În principiu, bilanțul unei bănci comerciale cuprinde în pasiv toate creanțele asupra
băncii în cauză deținute de utilizatorii de monedă, a dică ansamblul depozitelor (la
vedere și la termen) sectorului nebancar, respectiv ansamb lul angajamentelor (la
vedere și la termen) băncii față de sectorul nebancar. Activul cuprinde toate creanțele
băncii asupra altor agenți economici, adică creanțele asu pra întreprinderilor și
populației, născute cu ocazia acordării de credite econom iei, la care se adaugă
creanțele asupra statului și creanțele asupra băncii cent rale, materializate în bilete
(monedă) sau în soldul creditor al contului curent al bă ncii comerciale deschis la banca
centrală.
Creanțele asupra băncii centrale reprezintă amintitul disponibil în moneda băncii
centrale, pe care băncile comerciale trebuie să-l posed e pentru a asigura conversia
monedei scripturale în monedă legală. Este de notat că satisfacerea acestei necesități
generează un anumit “cost” pentru băncile comerciale, de oarece – spre deosebire de
creanțele asupra economiei și asupra statului – creanțele asupra băncii centrale nu sunt,
de regulă, remunerate sau sunt remunerate foarte slab . Or, o bancă este o întreprindere
ca oricare alta, care încearcă să obțină un anumit prof it și, deci, să efectueze volumul
maxim posibil de operațiuni; în speță, să acorde volumu l maxim de credite pe care îl
poate acorda. Imobilizarea unei părți din activ sub form ă de disponibil în monedă a
băncii centrale înseamnă, deci, renunțarea la o posib ilitate de câștig, iar ca urmare,
banca va încerca să limiteze cât mai mult imobilizarea re spectivă. În practică, se
constată că, în cazul băncilor moderne, rezervele monetar e amintite nu depășesc, de
regulă, 5% din volumul depozitelor la vedere primite. Nivelul redus al acestei “acoperiri”
se explică prin diverse rațiuni. Prima este că raportul cantitativ între moneda legală și
moneda scripturală este stabil, chiar dacă evoluează lent în favoarea celei din urmă. A
doua rațiune – esențială – este că o bancă comercială poa te reconstitui rapid stocul său
de monedă a băncii centrale. Într-adevăr, ea poate pl asa o parte însemnată din
depozitele primite, și anume prin plasamente în active lichide (active care pot fi vândute
ușor pe piața financiară) sau în active mobilizabile la banca centrală (active care pot fi
vândute ușor băncii centrale), ceea ce îi permite să se d isperseze practic de stocul de
monedă a băncii centrale. Însă, în ultimele decenii , majoritatea băncilor centrale au decis
să impună băncilor comerciale un coeficient de reze rve obligatorii în moneda băncii
centrale, rezerve deținute, de regulă, sub formă de disponibil în cont la aceasta din urmă. În
România, de exemplu, acest coeficient a oscilat în ultimul timp în jurul nivelului de 20%.
Introducerea rezervelor obligatorii a determinat bă ncile comerciale să-și sporească

32
deținerile de monedă a băncii centrale, deoarece li chiditatea lor este reprezentată, de fapt,
doar de disponibilitățile existente peste nivelul r ezervelor obligatorii.
În rezumat, bilanțul unei bănci comerciale se prezintă astfel:

ACTIV PASIV
1. Creanțe asupra agenților economici și asupra
statului:
a) Credite pe termen scurt, mediu și lung
acordate economiei;
b) Creanțe pe termen scurt, mediu și lung
asupra trezoreriei statului.
2. Creanțe asupra băncii centrale:
a) Bilete (monede);
b) Cont curent cu sold debitor.

Angajamente față de sectorul
nebancar:
a) Depozite la vedere;
b) Depozite la termen.

Figura 19
Schema de principiu a bilanțului unei bănci comerciale

Desigur, bilanțul unei bănci comerciale este în realita te mult mai complex. Pentru
ilustrare, redăm în figura 20 bilanțul (simplificat) al Băncii Comerciale Române la data
de 31 decembrie 2xxx.
Se observă că, și în cazul băncii luate spre exemplificare , în activ figurează două mari
categorii de creanțe:
1. Creanțe neremunerate sau remunerate asupra băncii centrale, reprezentate în
principal de numerarul în casieriile băncii și de di sponibilitățile în cont la banca centrală.
Ele reprezintă 4,66% din valoarea activului. Or, depo zitele la vedere reprezintă 11,40%
din pasiv, ceea ce înseamnă că rata lichidității Băncii Co merciale (active
lichide/depozite la vedere) este la data bilanțului d e 41%.
2. Creanțe remunerate asupra altor agenți economici, grupate în funcție de natura
operațiunilor și de beneficiarii împrumuturilor. Pr incipalul post este reprezentat de
creditele acordate sectorului neguvernamental (55,70% d in activ), la care se adaugă
creditele acordate statului (2,88% din activ).

33
În activ figurează, de asemenea, valoarea averii proprii a băncii – cum este și firesc -,
precum și creanțele asupra străinătății. În fine, este de semnalat postul numit “active
interbancare”, care cuprinde, de fapt, creanțele Bănci i Comerciale Române asupra
restului sistemului bancar.
– mii lei –
ACTIV SUME
1. Numerar în casieriile băncii
2. Disponibilități în cont la banca centrală
3. Active externe
4. Credite interne acordate sectorului neguvernamental
5. Credite interne acordate sectorului guvernamental
6. Active interbancare
7. Alte active. 86.785
99.214
356.815
2.224.421
114.761
710.508
397.788
TOTAL ACTIV 3.990.292
PASIV SUME
1. Depozite ale sectorului neguvernamental
2. Depozite ale sectorului guvernamental
3. Credite primite de la banca centrală
4. Pasive interbancare
5. Depozite în valută ale rezidenților
6. Pasive externe
7. Fonduri proprii
8. Alte pasive 1.071.713
776.402
271.188
458.599
401.794
18.312
243.747
748.537
TOTAL PASIV 3.990.292
Figura 20
Bilanțul (simplificat) al Băncii Comerciale Române la d ata de 31 decembrie 2xxx

34
Pasivul cuprinde depozitele la vedere primite de la înt reprinderi și de la populație (41%
din pasiv), depozitele la termen, precum și fondurile proprii (capital statuar, fond de
rezervă și fond de risc).
Bilanțul prezentat mai sus are avantajul că reflectă legă tura existentă între banca
comercială și banca centrală, legătură rezultată din fa ptul că banca comercială este
nevoită să dețină o anumită cantitate de monedă a bănc ii centrale.
Totuși, el are inconvenientul că nu arată căile prin car e băncile comerciale se pot
aproviziona cu monedă a băncii centrale, monedă care le este necesară pentru a
asigura conversia propriei lor monede. În principiu, ex istă două posibilități de procurare
a monedei băncii centrale: 1) refinanțare de pe piaț a monetară și 2) refinanțare de la
banca centrală.
4.5.5. Lichiditatea băncilor comerciale
Lichiditatea bancară constituie una dintre cele mai im portante probleme din activitatea
băncilor. O asemenea importanță a lichidității decu rge din necesitatea corelării strânse
dintre operațiile pasive și cele active pe care acest e bănci le realizează. Privită prin
prisma conținutului ei, lichiditatea bancară poate fi definită ca fiind capacitatea băncilor
comerciale de a face față, în orice moment, pretenții lor clienților lor privind restituirea
depozitelor efectuate anterior de către aceștia.
În abordarea problemei lichidității bancare se pleacă de la două premise:
a) Se consideră că operațiile pasive ale băncilor comer ciale, adică cele prin care ele își
formează mijloacele de lucru, constituie operații de ba ză. Ca atare, operațiile pasive vor
constitui baza de comparație a celor active;
b) Operațiile active, la rândul lor, trebuie considera te ca fiind limitate obiectiv, la cel mult
nivelul operațiilor pasive.
În asigurarea și realizarea activității bancare își adu c contribuția doi factori cu acțiune
contradictorie. Primul factor este legat de interesul bă ncii de a acorda un volum cât mai
mare de împrumuturi, pentru că din asemenea operații va rezulta un profit ridicat, ca
urmare a sumei absolute a dobânzii percepute de bancă pentru aceste împrumuturi. Cel
de al doilea factor este legat de interesul privind as igurarea restituirii depozitelor
clienților atunci când aceștia o cer.
Primul factor determină un grad mare de angrenare a resurselor băncilor în
împrumuturi, deci un profit ridicat, dar pe linia li chidității, acțiunea acestui factor duce la
un grad scăzut al acesteia. Cel de al doilea factor deter mină un grad sporit de
lichiditate, dar profituri mai reduse.

35
Problema care se pune este găsirea unor puncte convergen te în acțiunea celor doi
factori, din corelarea lor asigurându-se un profit cor espunzător și o lichiditate adecvată.
Asigurarea și realizarea lichidității bancare determină necesitatea formulării pentru
acestea a anumitor cerințe:
a) Necesitatea asigurării unui raport optim între na tura, caracterul și durata de
constituire a resurselor bancare și destinația creditelor . În asigurarea lichidității,
resursele bancare cu caracter temporar, provenind din dep uneri la vedere, conform
acestei cerințe, ar trebui îndrumate în împrumuturi pe termen scurt. Durata de utilizare a
resurselor băncilor va fi corelată cu durata pentru care sunt îndrumate aceste resurse.
În condițiile unor resurse cu caracter de durată sau perm anente, cerința privind
asigurarea lichidității ar fi ca o asemenea resursă să fie îndrumată în credite pe termen
mijlociu și lung;
b) Angrenarea parțială în împrumuturi a resurselor p rovenite din depunerile la vedere.
Băncile nu vor îndruma în totalitate aceste resurse în î mprumuturi, ci numai în parte,
menținând în formă lichidă partea rămasă neangrenată, sub forma rezervei de
lichiditate.
În ultimii ani, mergându-se pe ideea asigurării și re alizării lichidității bancare, băncile
centrale din diferite țări au obligat băncile comerci ale să consemneze o parte din
depunerile la vedere în conturi curente deschise la banc a centrală, sub forma rezervei
minime obligatorii. Prin aceasta, banca centrală reali zează în numele statului o politică
monetară și de credit cu acest nume.
4.5.5.1. Posibilități de exprimare a lichidității b ancare
Lichiditatea băncilor comerciale poate fi exprimată fo losind o serie de indicatori, printre
care:
a) coeficientul lichidității bancare;
b) coeficientul de utilizare a resurselor stabile;
c) alți indicatori.
a) Coeficientul lichidității bancare se poate exprim a astfel:

AvAumAlKLB+=
în care:

36
Al – active lichide (numerar în casierie, bani în cont , la banca centrală);
Aum – active ușor mobilizabile (aur, devize, hârtii de valoare);
Av – angajamente la vedere ale băncii față de depone nții pe termen scurt.
Când KLB > 1, el reflectă un grad ridicat de lichidit ate. O asemenea situație este
neavantajoasă pentru bancă, pentru că păstrând în formă lichidă, o parte a depozitelor
la vedere nu se asigură un profit corespunzător băncii.
Când KLB < 1, banca nu are capacitatea de a face față obligațiilor privind restituirea
depozitelor și deci lichiditatea este necorespunzătoare.
În practica internațională se apreciază că un coeficien t între 0,4 și 0,6 este optim,
asigurând băncii o lichiditate corespunzătoare, dar și un profit suficient de mare.
b) Coeficientul de utilizare a resurselor stabile se ex primă prin relația:
RsCTL CTMKurs+=
unde:
CTM – credite pe termen mediu;
CTL – credite pe termen lung;
Rs – resurse stabile (capitalul propriu plus depunerile p e termen realizate de clienți).
c) Alți indicatori:
– Ponderea activelor lichide în total active;
– Raportul dintre active curente și pasive curente;
– Raportul dintre pasivele volatile și activele genera toare de venit, reflectă măsura în
care plasamentele unei bănci se bazează pe pasivele volatil e, adică pe disponibilitățile
atrase, care, cel mai probabil, vor fi retrase sau nu vo r mai fi rulate după data scadenței,
în cazul în care banca întâmpină greutăți financiare.
4.6. PROFITUL BANCAR , PERFORMANȚE ȘI RISCURI BANCARE
Profitul bancar reprezintă mobilul înființării și fu ncționării unei bănci. Privit la modul
general, profitul bancar apare ca diferență între veni turile și cheltuielile unei bănci.
Veniturile provin, în principal, din următoarele sur se: din dobânzile percepute la
creditele pe care banca le acordă diferitelor persoane f izice și juridice; din taxele pe
care le percep pentru diferite operații realizate de bănci; din operațiile comerciale pe
care le desfășoară banca.

37
Cheltuielile sunt concretizate în costuri bancare, care sunt de două feluri: costuri legate
de formarea resurselor și costuri de exploatare (de fu ncționare).
Costurile legate de formarea resurselor constau în dobâ nzile pe care banca le bonifică
deponenților sau din dobânzile pe care banca le plăte ște altor bănci mai mari, în
condițiile în care primește împrumuturi de la acestea.
Costul de funcționare este legat de cheltuielile de ex ploatare și de amortisment, de
cheltuielile cu personalul, de sarcinile sociale, de impo zitele și taxele plătite și de alte
cheltuieli.
Prin deducerea impozitului pe profit din profitul bru t rezultă profitul net, care este supus
în final unor repartizări legale.
Calitatea activității bancare se materializează în ulti mă instanță în performanțele
obținute de bănci prin funcționarea lor. Performanțe le bancare pot fi apreciate prin
prisma mai multor indicatori, printre care menționăm:
a) rata veniturilor, exprimată ca raport între difere nța dintre dobânzile încasate și plătite
de bancă și activele valorificate;
b) rata profitului, exprimată ca raport între profit ul net și venituri;
c) rata utilizării activelor exprimată ca raport între venituri și active;
d) rata rentabilității economice, exprimată ca raport între profitul net și active;
e) rata rentabilității financiare, exprimată ca rapo rt între profitul net și capitalul băncii;
Toți acești indicatori se exprimă în procente.
f) efectul de pârghie, calculat ca raport între active și capital.
Între acești indicatori se stabilesc două corelații:
– rata rentabilității economice = rata profitului × r ata utilizării activelor;
– rata rentabilității financiare = rata rentabilită ții economice × efectul de pârghie.
Riscurile bancare reprezintă fenomene ce pot să se producă și care să genereze
anumite implicații asupra activității bancare. Ele pot să îmbrace mai multe forme:
a) riscul lichidității, ce rezulta din raportarea resurse lor ușor mobilizabile la depozitele
bancare (obligațiile pe care banca și le asumă privind restituirea acestor depozite);
b) riscul ratei dobânzii, rezultă din raportarea activel or sensibile (credite cu dobânzi
flotante) la pasivele sensibile;
c) riscul creditului este acel risc ce se manifestă prin ace ea că dobânzile sau sumele
împrumutate să nu poată fi plătite, respectiv restituite . Se stabilește ca raport între
împrumuturile de calitate medie și activele băncii;
d) riscul capitalului, exprimă măsura în care activele risca nte sunt acoperite de capital.
În categoria activelor riscante se includ împrumuturile c u risc foarte mare (creditul
personal, creditele la care garanția materială nu este satisfăcătoare).