. Bursa de Marfuri Ca Forma de Piata. Situatia Si Rolul Pietelor Bursiere In Romania

INTRODUCERE

Bursa de mărfuri a apărut cu mai multe secole în urmă, fiind urmarea evoluției în timp a comerțului internațional. De atunci a avut loc atât o creștere, cât și o diversificare a produselor bursiere (categorii de contracte) și a nomenclatorului de mărfuri care formează obiectul schimburilor pe piața bursieră (acest nomenclator numărând în prezent, după unele aprecieri peste 60 grupe de mărfuri).

Este mai important de subliniat de subliniat însă că, odată cu creșterea volumului de contracte, a sporit mult rolul burselor de mărfuri în economia contemporană, îndeosebi în țările dezvoltate cu economie de piață, țări ce dispun de numeroase burse de mărfuri dintre care unele cu o mare vocație internațională.

În condițiile tranziției României la economia de piață, bursa de mărfuri și-a reluat activitatea după o întrerupere de aproape cinci decenii. În ciuda unui început ezitant și a unor oscilații în activitatea ei, bursa de mărfuri își consolidează poziția în mecanismul economiei de piață, urmând să joace un rol tot mai important în viitor.

Pornind de la această realitate, am considerat oportună analiza acestei teme în cadrul prezentei lucrări de diplomă.

CAPITOLUL I.

Bursa de mărfuri: noțiune, istoric

1.1. Noțiune, apariția și dezvoltarea burselor

Termenul întâlnit cu cea mai mare frecvență desemnează o instituție a economiei de piață, bursele fiind piețe specializate unde se pot vinde și cumpăra public, valute și hârtii de valoare, mărfuri, aur și alte metale prețioase, servicii care funcționează după anumite proceduri sub supravegherea și controlul statului.

Deci în esență bursa reprezintă locul de întâlnire a negustorilor și oamenilor de afaceri. în sensul unui spațiu de concentrare a cererii și ofertei. Acest conținut rezultă și din definițiile date în literatura de specialitate. Într-o lucrare din domeniul dreptului se apreciază că „bursele sunt instituții unde se negociază valori mobiliare sau mărfuri, după o procedură anume și numai de către anumiți intermediari, sub supravegherea unor autorități”.

O altă definiție, provenind de data aceasta din doctrina financiar – monetară, arată că bursa este „una din piețele caracteristice țărilor cu economic de piață, pe care se oferă și se desfac, după o procedură specială, mărfuri sau valori fungibile”.

Iată și câteva definiții recente de dicționar: bursa este o instituție unde se negociază hârtii de valoare și valute străine sau unde se desfășoară tranzacții cu mărfuri (DEX); bursă (bourse) este reuniunea periodică a persoanelor care se adună pentru a realiza operațiuni cu valori mobiliare și mărfuri – termenul indică și locul unde aceste persoane se întâlnesc (Micro Robert); bursa (exchange) este o piață organizată sau un centru pentru tranzacții cu titluri financiare sau mărfuri (Webster’s).

Despre bursă, istoricul francez Fernand Broudel spunea că este ultimul etaj al unei piețe dar al unei piețe care nu se mai închide.

În raport de felul activelor care fac obiectul operațiunilor bursiere, putem distinge între bursele de valori (unde se tranzacționează titluri financiare) și bursele de mărfuri (în care se tranzacționează titluri reprezentative asupra mărfii). Cum subiectul lucrării de față îl constituie bursele de mărfuri. voi încerca în cele ce urmează să arăt desfășurarea cronologică a procesului economic ce a culminat cu formarea acestor piețe aproape perfecte, care sunt bursele de mărfuri.

Cu mii de ani în urmă triburile africane făceau schimb de alimente într-o manieră care aduce cu negocierile de astăzi. Ciobanii din Mesopotamia, în locuri organizate schimbau turme de oi pentru grâne. Libienii, fenicienii, assirienii și cartaginezii introduc în mijlocirea mărfurilor măsurătorii de valori – bani – transmițând urmașilor o întreagă organizare a schimbului de mărfuri.

Grecii îmbogățesc istoria comerțului cu noi legi, unele premergătoare creditului. Legile lui Solon, care permiteau camăta, au dus la crearea în Atena antică a unei profesiuni speciale a împrumutului cu dobândă prin banca „Trapeza”. La Roma, organiza(iile profesionale ale negustorilor (conegia mercantorum) stabileau reguli în ceea ce privește comerțul.

După o lungă perioada de restrângere a activității comerciale asistăm la o „explozie” a acesteia în epoca Renașterii. Târgurile ce se țineau totdeauna în locurile și orele fixate au devenit de-a lungul vremii locuri importante și dorite de negustorii din întreaga lume. Astfel, târgurile din Reims, Châlons, Paris, Lyon, Besançon, Geneva, Medina del Campo, Piacenza, Frankfurt, Leipzig, Nijni-Novgorod, atrăgeau lume din multe țări și țineau câteva săptămâni (unele păstrează și astăzi tradiția).

Una din importantele premise ale apariției burselor de mărfuri este concentrarea schimburilor comerciale. Această concentrare se realizează prin reunirea în același loc a negustorilor, bancherilor, industriașilor, intermediarilor, a tuturor celor interesați în afaceri (bursele începând astfel să înlocuiască târgurile periodice).

Prima bursă este considerată a fi cea din Anvers, fondată în 1531. O dezvoltare timpurie cunosc piețele bursiere în orașele italiene (Veneția, Genova, Florența), promotoare ale spiritului negustorese pe plan internațional. Adevărata afirmare a bursei în lumea comercială și fnanciară se realizează odată cu crearea burselor din Londra (Royal Exchange, creată de Thomas Gresham în 1551), din Amsterdam (1608) precum și cea de la Paris (1639). În primii ani ai secolului al XVI-lea se înființează o bursă la Toulouse, port și centru comercial. Urmează alta la Rouen. Spre sfârșitul veacului al XVII-lea se înființează o bursă la Montpenier. În Germania se înființează burse la Augsburg, Nürnberg și Hamburg (pe la jumătatea secolului al XVI-lea); urmează cea din Lübeck (1605); din Königsberg (1613); din Frankfurt (1615), Leipzig (1635). Bursa din Berlin a fost creată în 1685, când Marele Principe Elector a ordonat ca, pentru încurajarea comerțului, antrepozitele și magaziile pentru mărfuri să fie transformate într-o bursă.

Alte burse s-au înființat la Viena (1761), Basel (1699), Bruxenes (1801), Milano (1831), Roma (1827), Madrid (1831), Geneva (1850), Genova și Tokyo (1855). Depășind perioada de pionierat, bursele încep să-și scoată în evidență funcțiile economice.

Bursele se bucură de interes în lumea afacerilor în măsura în care asigură un cadru organizat pentru realizarea tranzacțiilor și un sistem de principii și norme care să garanteze includerea și executarea contractului în condiții de corectitudine și exactitate. Se conturează, deci, o a doua premisă importantă ce a dus la impunerea burselor în viața comercială: reglementarea tranzacțiilor.

Originea acestor reglementări datează din antichitate. La Roma, „conegia mercantorum” aveau rolul de stabilire a uzanțelor de comerț, în scopul facilitării și creșterii siguranței schimburilor. Codul comercial medieval avea aceeași funcție pe care astăzi o îndeplinește regulamentul bursei.

Dematerializarea schimbului este a treia premisă care a stat la baza formelor pe care bursele de mărfuri le îmbracă astăzi. Tendința de „dematerializare” a mărfurilor este generată de necesitatea asigurării operativității tranzacțiilor comerciale. De la bunuri corporale determinate s-a trecut mai întâi la mostre (eșantioane reprezentative pentru calitatea mărfii). Pe măsura consacrării uzanțelor comerciale, procesul înaintează; de la eșantioane se trece la tipuri și denumiri uzuale, adică la calități abstracte de marfă, pe baza cărora se încheie contractele comerciale. Rezultatul obținut astfel este o simplificare la maximum a activității de tranzacționare, reducându-se negocierea la elementele sale esențiale: sensul operațiunii (vânzare/cumpărare), marfa, cantitatea, prețul, termenul de livrare.

Bursa devine din piață originară (pe care se vând și se cumpără mărfuri fizice) o piață derivată (pe care se vând și se cumpără titluri asupra mărfii). Dovada existenței mărfurilor se face cu un document unanim acceptat de comercianți: recipise de depozit (pentru mărfurile aflate în antrepozite), conosamentul (pentru mărfurile încărcate pe vas) etc. Transferul proprietății asupra mărfii (executarea obligației de livrare) se realizează prin transmiterea documentelor respective. Bursa își asumă rolul de realizare a tranzacției în forma sa „pură” – mișcarea mărfurilor are loc în afara acestei piețe. Bursa devine „dispecerul” circulației mărfurilor și, pe un plan mai general, o placă turnantă a schimbului în economie.

Dematerializarea mărfii a creat premisele tehnice de dezvoltare a tranzacțiilor cu „bunuri viitoare” – bunuri prezente la încheierea contractului doar sub formă de eșantioane sau prin imaginea lor abstractă, ca tipuri de marfă. În acest. fel, tranzacțiile tradiționale (vânzare cu livrarea imediată a mărfii și plata prețului) este dublată de formula executării contractului la un anumit termen de la încheierea acestuia.

Între începutul secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, în unele țări europene, dar mai ales în Olanda și Anglia, „comerțul spot” devenise deosebit de important pentru materii prime, produse agroalimentare și industriale, proces accelerat de afirmarea revoluției –industriale. Acest interval de timp este considerat momentul transformării „comerțului spot” în „comerț la termen”, adică s-a trecut de la comerțul cu livrarea imediată a mărfurilor, după încheierea contractului, la comerțul cu livrarea ulterioară, la termen (forward).

Primele manifestări ale unui asemenea tip de comerț, în sensul în care se practică astăzi la bursele de mărfuri, au fost cunoscute în Japonia secolului al XVII-lea (practica emiterii „tichetelor de orez” – hârtii ce încorporau drepturi asupra unor anumite cantități de orez).

Dezvoltarea comerțului la termen are loc totuși la Chicago și nu, cum era de așteptat, la centrele din Europa. În acel moment, Chicago devenise capitala mondială a cerealelor. În acest context fermierii din Vestul Mijlociu, vindeau cerealele comercianților locali, care le revindeau la Chicago unor engrosiști la preț fix și cu livrarea în primăvară, după dezghețul râurilor. În aceste condiții, comercianții locali, pe lângă prețul sigur obținut, garantat, puteau primi și credite de la cumpărătorii din Chicago sau din partea băncilor, cu care puteau să-i plătească pe furnizorii de cereale. Un astfel de comerț s-a derulat bine atât timp cât comercianții au fost în măsură să coteze la termen prețuri fixe pentru negustorii din țară.

Declanșarea războiului civil i-a determinat pe comercianți să nu mai fie în stare să procedeze la fel. Mai mult se constată apariția mai multor speculatori interesați în cumpărarea sau vânzarea drepturilor asupra. cerealelor fără intenția de a prelua în realitate marfa. În vederea reglementării unei astfel de „comerț pe hârtie” (paper trade) au fost necesare impunerea și totodată adoptarea unor reguli referitoare la: proceduri în cazul unor livrări deficitare standardizarea normelor de livrare; condițiile plății finale și condițiile unor garanții sau diferențe. Plecându-se de la aceste reguli au putut fi definite și, în același timp, făcute diferențierile corespunzătoare între comerțul „spot”, „forward” și „futures”.

În Europa, consacrarea acestui tip de contracte are loc odată cu avântul comerțului la distanță, între Orient și statele europene. Treptat. distanța (idee asociată cu cea de profit) se convertește în durată (de la comerțul cu produse din Indii trecându-se la comerțul cu bunuri viitoare).

Extinderea creditului a făcut ca bursele de mărfuri să fie ceea ce sunt azi. Noile contracte departajează momentul livrării mărfii de cel al plății prețului, apărând necesitatea remunerării celui ce a acordat creditul.

Așa cum realitățile o demonstrează, la începutul secolului al XX-lea în majoritatea țărilor dezvoltate ale lumii existau una sau mai multe burse. Ca rezultat al dezvoltării producției de mărfuri, a adâncirii diviziunii naționale și internaționale a muncii, creșterea scirii diviziunii naționale și internaționale a muncii, creșterea schimburilor de mărfuri a făcut ca, la un moment dat, pe piața unor mărfuri, servicii sau devize, instituțiile bursiere să devină omniprezente și să capete caracter de piețe specifice ale economiei capitaliste.

Există o diferență netă între operațiunile cu produse fizice și operațiunile de bursă. În primul caz, contractanții convin să vândă sau să cumpere o anumită cantitate de marfă de o calitate determinată, la o dată stabilită, în timp ce în al doilea caz ei negociază „drepturile” asupra mărfurilor specifice. Aceste drepturi pot fi negociate la o bursă și ele trebuie să fie clar definite și standardizate pentru ca vânzările și cumpărările să concorde; diferența de preț se reglează în numerar. Dacă contractele nu sunt lichidate înainte de scadență, sunt date dispoziții pentru a asigura livrarea mărfurilor.

O privire de ansamblu asupra burselor evidențiază faptul că nu toate au aceeași importanță, unele au funcții locale și deservesc comerțul într-o anumită zonă, altele au importanță națională, în timp ce există și burse internaționale, cum ar fi cele din Londra, New York, Chicago, Paris și altele.

Caracterul internațional al burselor de mărfuri face ca acestea să reflecte situația ofertei și cererii pentru o marfă în orice moment, determinând prețul la data respectivă. În prezent, numărul burselor care funcționează în lume trece de 100, din care 18 în SUA, 11 în Anglia, 8 în Germania, 7 în Franța, dar cu adevărat importante sunt numai o parte a acestora..

Bursa sau „piața la termen” constituie o prelungire a comerțului fizic a cărei apariție a avut ca obiectiv central protejarea cumpărătorilor și vânzătorilor împotriva fluctuațiilor excesive ale prețurilor în perioada dintre încheierea tranzacției și data livrării efective, perioadă în care evoluția prețurilor nu poate fi prevăzută cu exactitate datorită factorilor care influențează raportul dintre cerere și ofertă.

În practica bursieră producătorii și consumatorii nu se întâlnesc în mod concret. Continuitatea operațiunilor la bursă se face de către acei care vând sau cumpără în scopul obținerii de profituri și care se numesc speculatori. Aceștia participând la operațiunile de bursă acceptă riscul în scopul obținerii unui profit. Fără aceste personaje, comerțul la termen nu numai că nu ar avea continuitate dar bursa ar furniza numai servicii intermitente.

Bursa, ca instituție specifică economiei de piață, odată apărută, funcționează într-o asemenea manieră încât oferă participanților, prin activitatea sa, informațiile necesare cu privire la nivelurile de preț înregistrate la bursă, ca și tendința prețurilor cel puțin pentru o perioadă relativ scurtă de timp. Acest aspect face ca activitatea bursei să fie considerată ca un indicator al situației economice și un mijloc de influențare a prețurilor mondiale, ceea ce permite celor angajați în producția de mărfuri să ia decizii corecte, să știe cum să beneficieze de facilitățile oferite de bursele de mărfuri când se recurge la serviciile acestora.

1.3. Dezvoltarea comerțului și istoricul bursei de mărfuri în România

Apariția la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului XX a burselor de mărfuri în câteva mari orașe românești se sprijină pe îndelungate și bogate tradiții comerciale.

În secolele VII – IV î.e.n., odată cu dezvoltarea metalurgiei fierului și, în general, a culturii lor materiale, triburile geto-dace intră în contact cu lumea scitică, greacă și celtică. Punctul de plecare al acestei perioade înfloritoare îl constituie apariția în secolul al VII-lea î.e.n. pe litoralul Mării Negre a coloniilor grecești (mai importante fiind Histria, Tomisul și Calatisul). Principala îndeletnicire a colonilor greci fiind negoțul, întreaga dezvoltare a coloniilor respective a fost condiționată de relațiile cu populația autohtonă. Descoperirile arheologice pun în evidență bogăția orașelor grecești de pe țărmul românesc ai Mării Negre ceea ce demonstrează intensitatea remarcabilă a schimburilor comerciale cu populația geto-dacă înconjurătoare.

O nouă perioadă fastă a comerțului se înregistrează după cucerirea Daciei de către Traian. În această epocă are loc și o diversificare a legăturilor comerciale atât datorită marilor bogății ale solului și subsolului, cât și datorită poziției geografice favorabile a Daciei. Mărfuri provenind din Dacia iau cele mai diverse drumuri ale Europei, ajungând chiar până dincolo de Mediterană, în Egipt.

Perioada de prosperitate durează însă puțin, Dacia fiind așezată în drumul populațiilor migratoare. În aceste vremuri de continue războaie, legăturile comerciale tradiționale se restrâng, cele mai importante schimburi având loc în răstimp de pace între populațiile locale și națiile migratoare.

Întemeierea celor două state românești, Țara Românească și Moldova, creează cadrul necesar pentru realizarea unei intense activități economice, pentru dezvoltarea schimbului.

Țările române, prin poziția lor geografică erau locuri importante de tranzit pe unde își purtau mărfurile comercianții străini din Cracovia și Lemberg spre Constantinopol. Germanii, armenii, venețienii treceau, de asemenea, pe aceste meleaguri. Drumurile se întretăiau, unii se îndreptau spre Transilvania prin vadul Giurgiului, alții treceau prin portul Brăila, urmând valea Siretului spre Polonia, sau prin Hotin, Tighina, Cetatea Albă spre tătărime.

Frecvența tot mai mare a negustorilor străini a dat naștere la târguri și iarmaroace care, într-un anumit fel putem spune că marchează primul moment de existență a burselor noastre de mărfuri.

Bâlciurile, ca și bursele de mai târziu, aveau ca scop principal să apropie pe vânzători de cumpărători pentru a încheia afaceri îndeosebi asupra mărfurilor expuse. În aceste bâlciuri era o întreagă organizație, care se conducea după o anumită jurisdicție urmărită de șoltuzi (Moldova) și județi (Muntenia ), ajutați de sfatul bătrânilor. Misiunea acestora era de a sprijini încheierea afacerilor în condiții corecte pentru ambele părți și de a urmări pe străini în caz că aceștia nu-și respectau obligațiile asumate la încheierea afacerilor. Primele întâlniri ale comercianților pe pământ românesc, după unele izvoare istorice, au avut loc încă din secolul al XIII-lea, la adăpostul cetăților constituite de Cavalerii Teutoni în Țara Bârsei și în Carpații Moldovei. „Târgul Neamțului, orășel în nordul Moldovei, ne indică un asemenea loc de întâlnire. Târgurile acestea se numeau nedei – de la slavonescul „nedelia” (duminică) – și după cum acest nume ne indică, aveau loc duminica”.

Schimburile de mărfuri în această perioadă, atât între oamenii locului, cât și cu zone mai îndepărtate, capătă proporții însemnate datorită bâlciurilor. Unele dintre bâlciuri devin adevărate mozaicuri negustorești, atât în ceea ce privește originea negustorilor care aduceau mărfuri, cât și în ceea ce privește varietatea mărfurilor comercializate. La plata produselor apare tot mai des noțiunea de credit (bineînțeles în forma lui de început). Privilegiul din Hârlău al domnului Alexandru Lăpușneanu prevedea că negustorii vor putea să înțeleagă pentru a-și amâna plata de la un iarmaroc la altul.

În apropierea bâlciurilor, în marile orașe aflate pe principalele rute comerciale, iau ființă hanuri, unde negustorii veniți din depărtări puteau să fie găzduiți în siguranță împreună cu mărfurile lor. Negustorii păstrau marfa în magaziile hanului, iar în timpul zilei o expuneau pentru cei cu care încheiau afaceri. Istoria consemnează un număr însemnat de hanuri în marea majoritate a orașelor țării, unele dintre acestea (Hanul lui Manuc – București, Hanul Ancuței – drumul Roman – Piatra Neamț) păstrându-și celebritatea până în zilele noastre.

La sfârșitul secolului al XVII-lea era vestit în București Hanul lui Șerban Vodă, iar puțin mai târziu, Marele Han Constantin Vodă, clădire cu două etaje și peste 200 de camere, construită din porunca domnitorului Constantin Brâncoveanu. Pe la 1810 existau în București 43 de hanuri, din care 15 erau socotite mari.

Exemplul Bucureștilor este luat și de celelalte mari orașe ale Țării Românești și Moldovei, cum ar fi: Craiova, Ploiești, Târgoviște, Brăila, Bacău, Iași, Vaslui etc. Se poate spune că cea mai însemnată parte a comerțului din acele timpuri gravita. în jurul acestor hanuri, ele constituind și punctul de întâlnire cu negustorii străini aflați în tranzit pe teritoriul românesc și cu care se stabilesc trainice relații de schimb.

Mărfurile care se importau în Țara Românească erau cele deficitare economiei și pe care populația avută se obișnuise să le găsească în mod curent în băcăniile orașelor, uneori și în cele de la sate.

Din Turcia se importau piper, șofran, orez, lămâi, smochine, săpun, stafide, anason, tămâie, bumbac, mărfuri pe care, în secolul al XV-lea se plăteau sume importante la un raport de transformare de 1 la 3 față de prețurile care se practicau pe piețele de origine. Mai târziu, în secolul al XVIII-lea, paleta produselor importate din Turcia se mărește, la cele devenite tradiționale adăugându-se untdelemn, cafea, migdale, arahide și altele.

Din mărfurile importate, cantități însemnate de piper se revindeau apoi în multe părți pentru bucătăria picantă devenită la modă în acea perioadă. Din Levant, arăta abatele Mably în lucrările sale despre drepturile statelor europene, în secolul al XVIII-lea se tranzitau prin Muntenia și Ardeal o serie de mărfuri de lux ca: mătase, păr de capră și de cămilă, bumbac, ceară, ceai, cafea, curmale, multe alte articole de coloniale.

Din Breslau și Lipsca se aduceau de către negustorii greci și bulgari în Ardeal și în Muntenia articole de galanterie, îmbrăcăminte, postavuri, coloranți, cosmetice și alte produse fine, din care o parte își continua drumul până în Turcia, după ce se plăteau cuvenitele taxe de tranzit și depozitare.

Volumul schimbului de mărfuri obligă pe negustori la îmbunătățirea formelor de comerț, la vânzarea mărfurilor pe credit, la înființarea de reprezentanțe străine pe teritoriul românesc care să poată fi receptive la cererile pieței. În raportul lor din 27 aprilie 1792, Leveaux d'Avul și Trautvetter, reprezentanți ai negustorilor silezieni pentru Țara Românească, Moldova și Turcia arătau că negustorii din Iași au cumpărat pe credit cantității importante de zahăr și piper care au adus pagube mari negustorilor din Breslau și Lipsca. De asemenea raportau despre invazia negustorilor greci, care cumpărau pentru export toate mărfurile din Breslau și Lipsca.

Pentru produsele alimentare, legile vamale ale Țării Românești și Moldovei precum și legile de comerț intern în orașe și târguri, prevedeau unele facilități, așa cum rezultă din conținutul următorului text: „Băcănia, care trebuie să se îngrijească de toate cele ale mâncării obștești, era ramura cea mai răspândită a comerțului. În timpuri grele, ca și în cele de belșug, articolul mâncării trebuia să se găsească în prăvălia băcanului. De aceea vedem o mulțime de orânduieli ce se iau de către domni în diferite timpuri, ca comerțul de băcănie să nu sufere împiedicarea spre paguba și lipsa locuitorilor. Ei sunt mereu ținuți, ba chiar li se impune să aibă untdelemn și alte lucruri suficiente pentru trebuința obștii. Pentru câștigul mai mare al băcanilor, toptangiii care aduceau din străinătate în cantități mari mărfuri, nu aveau voie să vânză marfa decât vreunei băcanii”.

În anul 1854 prin portul Galați au intrat în Iară produse alimentare și produse manufacturate în valoare de 1415 mii taleri (zahăr, smochine, untdelemn, piper, rom, icre și alte produse).

După anul 1831 (desființarea monopolului turcesc) asistăm la o dezvoltare economică rapidă a țărilor române. Transformările economice au ca fenomen prevestitor apariția unui „mare comerț”.

Spațiile comerciale devin neîncăpătoare, afacerile se încheie în stradă, în cafenele și în restaurante, după multe din regulile care vor deveni mai târziu articole în legea burselor de mărfuri și valori din România.. Multe cafenele de pe străzile Lipscani, Academiei, Galeriile Blanduziei, au rămas vreme îndelungată, chiar după înființarea burselor, locuri unde se adunau negustorii pentru încheierea afacerilor, în mare parte fără controlul autorităților.

„În legătură cu înaintările ce le-a făcut Țara Românească cu pas urieșesc în anii cei din urmă, sprijinit pă drepturile ce le-a hărăzit pământenilor Regulameutul Organic se ivi la 1831 ideea unei burse la București și Brăila”.

În 1840 apare la Brăila ziarul „Mercur”, în paginile căruia se vorbea pe larg de codul comercial francez introdus în Muntenia în 1846 și în Moldova în 1864. Articolele 71 – 90, care tratau despre burse, agenții de schimb și curtieri, constituie surse de inspirație pentru primul proiect românesc de lege asupra burselor, elaborat în 1865, din inițiativa Ministerului de Finanțe. Acest proiect de lege nu are însă decât un efect teoretic, deoarece nu a fost aprobat. În 1868 se pregătește un nou proiect de lege a burselor, convenit în ședința din 12 decembrie a Camerei de Comerț, dar care nici acesta nu este aprobat.

În 1880, Camera de Comerț și Industrie din București pune pe masa Ministerului Agriculturii, Comerțului și Lucrărilor Publice un memoriu prin care prezintă dezvoltarea din ultimul timp a comerțului cu efecte publice. Prin același memoriu se cere înființarea unei burse care ar putea pune stavilă fluctuațiilor arbitrare ale cursurilor monedelor și efectelor.

La 1 ianuarie 1881 se supune Senatului un proiect de lege a burselor, iar la 4 iunie al aceluiași an, după aprobare, ia naștere „Legea asupra burselor, mijlocitorilor de schimb și mijlocitorilor de mărfuri”. La câteva luni de la apariția legii, la 14 ianuarie 1882, cu mare solemnitate se inaugurează „Bursa de Comerțiu din Iași”, iar în decembrie se anunță „deschiderea Bursei de Comerciu de pe lângă Camera de Comerciu a circumscripției V, cu reședința în București”.

Prin legea din 1881 se pun astfel bazele organizării regulate a burselor de comerț din România. După o experiență nu prea lungă de aplicare, rezultatele obținute nu au fost mulțumitoare. Două elemente atrag atenția: în primul rând natura operațiunilor și legalitatea acestora și, în al doilea rând, misiunea agenților însărcinați cu încheierea lor. Nu era de loc ușor ca din cafenea, din stradă sau din casele particulare, să introducă bursa într-un sediu al ei, iar modul de realizare a afacerilor sub oblăduirea autorităților să lipsească de mari câștiguri pe samsarii care până mai ieri nu dădeau socoteală nimănui.

În 1886 s-au adus unele modificări modului de organizare al afacerilor la bursă, dându-se un caracter mai comercial operațiunilor încheiate în clădirea bursei, în concordanții cu principiile noi ale comerțului.

În anii 1888, 1889 și 1897, Camerele de Comerț au cerut noi modificări legislației bursei, dar nu s-a putut lua nici o hotărâre pentru îndepărtarea relelor din vechea lege. Practic se poate considera o absență aproape totală de activitate la bursă de la 1881 la 1904, când s-a votat o nouă lege a burselor, căreia i s-au adus unele modificări neesențiale în 1905, 1913, 1918, 1929. Legea burselor din 1904 reușește să conțină elemente de utilitate practică care să atragă lumea negustorilor la o activitate organizată, renunțând în mare parte la incertitudinile create de tranzacțiile încheiate în stradă sau prin cafenele.

Din 1904 până în 1914, bursa din București a cunoscut o activitate susținută. Avântul luat de bursă cu maximele și minimele sale în cei 10 ani a fost întrerupt la 18 iunie 1914, ca urmare a haosului financiar ce cuprinsese țările europene. Lumea era dezorientată, punându-și o mie de întrebări – care hârtii trebuie vândute, care trebuie oprite, care valută nu-și va schimba cursul? Nimeni nu mai putea da un răspuns acestor întrebări, singura soluție fiind închiderea bursei. Unele operațiuni bursiere au continuat să se facă de către bănci, dar și acestea au fost întrerupte prin intrarea țării noastre în război, în 14 august 1916.

În octombrie 1918, bursa de efecte, acțiuni și schimb a fost redeschisă. Au urmat apoi aproape 10 ani de frenezie. Samsarii (agenți de schimb) nu mai pridideau. Nu se mai puteau distinge strigătele: „dau” și „iau” se confundau. S-a ales formula „cumpăr/vând”. Starea de euforie de la bursă a ajuns până acolo încât în aceeași zi cursul format într-o parte a sălii era de multe ori deosebit de cel din partea opusă.

În fapt însă, inflația monetară rapidă a dezorientat activitatea bursieră, transformând-o în speculă fără limite. Când a început degringolada, lucru care era de așteptat, în suferință imediată și fără tămăduire au intrat speculatorii de ocazie.

Reorganizarea burselor de mărfuri pe baza legii din 1929 conduce la o oarecare activizare a tranzacțiilor, aceasta și ca urmare a creșterii numărului orașelor în care funcționau astfel de instituții. În 1936, pe teritoriul României își desfășurau activitatea burse de mărfuri în 18 centre urbane mai importante, dintre toate detașându-se, desigur, cea din București. Alte orașe care dispuneau de burse de mărfuri erau Brăila (a doua ca mărime după cea din București, având în vedere totalul operațiunilor), Botoșani, Cluj, Constanța, Craiova, Focșani, Galați, Iași, Oradea, Ploiești și Timișoara. Volumul total al tranzacțiilor la aceste burse de mărfuri se ridica, în acel an, la aproape 6 miliarde de lei, față de circa 1,3 miliarde în 1929. Principalele mărfuri comercializate la bursa au fost cerealele, făina și oleaginoasele.

Conducerea și Administrarea bursei au fost încredințate unui comitet ales pe 4 ani, format din reprezentanți ai bursei și ministerelor, ai Uniunii Camerelor de Comerț, ai Camerei de Comerț și Industrie și ai Băncii Naționale a României.

Primul comitet al Bursei din București a fost format din: Ion Răducanu, Nicolae Moroianu. Gh. I. Boambă și Constantin I. Zamfirescu. Mijlocitorii oficiali de schimb au fost Gh. I. Boambă, Dinu Hurmuz, Theodor A. Müler, Nicolae Kirilov, Iacob Cobilovici și C.I. Bărbulescu. Mijlocitorii de mărfuri: Toma Ghiorghiade, Sache Ionescu și Barbu Voicescu. În desfășurarea activității sale, Comitetul bursei organiza ședințe ori de câte ori era nevoie, dar cel puțin o dată pe lună. Comitetul se considera valabil constituit cu jumătate din numărul membrilor componenți.

Atribuțiile comitetului erau de a urmări aplicarea legilor bursei, de administrare a averii bursei, de a aproba sau respinge de la cota bursei, de a stabili programul bursei și multe alte măsuri, care trebuiau să conducă la o activitate cât mai corectă a acesteia.

Alte personaje de bază ale Bursei, cu atribuții identice cu cele ale practicanților activității bursiere din țările cu economie de piață de azi, erau agenții oficiali, remizierii, sindicul bursei, comisarul guvernului, secretariatul bursei.

Câteva aspecte de fond ale legii din 1929 a burselor din România.

Conform acestui act normativ:

bursele sunt instituții publice care au fost create pentru a reuni pe comercianți, industriași, bancheri, producători, armatori și asiguratori cu scopul de a purta negocieri asupra valorilor publice și private, monedelor, devizelor, mărfurilor, închirierii vaselor și acoperirii riscurilor de tot felul;

tranzacțiile de valori sau mărfuri încheiate în orele oficiale ale bursei prin strigări ale agenților oficiali sau de către membrii bursei, înregistrate în cotă, sunt operațiuni de bursă. De asemenea se socotesc operațiuni de bursă și acele afaceri, care s-au încheiat în afara bursei de către mijlocitorii oficiali și sunt înscrise în cotă până cel târziu a doua zi. Precizăm că legea din 1929 pune ordine în organizarea bursei de valori separat de cea de mărfuri;

operațiunile de bursă sunt de două feluri: „pe bani gata” și „la termen”. Operațiuni pe bani gata sunt socotite toate negocierile ce se lichidează în ziua în care au fost încheiate sau nu mai târziu de a doua zi, pentru care părțile au depus, odată cu ordinul de negociere, bani sau oferte. Sunt socotite opțiuni la termen toate negocierile în care părțile au convenit termene de lichidare ale acestora;

operațiunile la termen se puteau efectua ferm sau cu primă. Operațiunile ferme sunt cele ce trebuie să se deruleze în condițiile în care s-au încheiat. Operațiunile la termen cu primă sunt acelea la care una din părți are dreptul să renunțe înainte de termenul de lichidare, bonificând celeilalte părți prima cuvenită;

„cota” oficială a bursei se întocmește în fiecare zi de bursă, de o comisie pe baza cursurilor încheiate la bursă, rezultate din strigăturile agenților oficiali. Cota, cuantumul acțiunilor care pot forma un curs, se determină pe baza inventarului – declarațiilor scrise de către agenții oficiali – al tuturor operațiunilor încheiate la bursă, pentru care se preciza cantitatea de acțiuni și cursul fiecărei operațiuni;

agenții de schimb sunt acei mijlocitori care au în atribuțiile lor „târgul valorilor și mărfurilor din ordinul a două persoane cu interese opuse”. Deci agentul de schimb este un intermediar cu drepturi sau mai bine zis cu privilegii, și fără nici o obligație după încheierea operațiunilor la bursă. Pentru fiecare operațiune la bursă agentul de schimb primește plata serviciului denumită curtaj. El își în casează curtajul chiar dacă părțile nu-și îndeplinesc obligațiile.

Clienții, în ordinele lor de vânzare/cumpărare pe care le dau agenților de schimb, trebuie să exprime clar sensul operațiunii, cantitatea, denumirea efectelor sau mărfurilor ce trebuie negociate, cursul și modul de executare, scadența, durata ordinului. Acestea, de regulă, trebuiau să se transmită în scris.

CAPITOLUL II

Bursa de mărfuri ca formă de piață. Trăsăturile și formele

Deci, după cum am văzut, bursele de mărfuri sunt piețe caracteristice economiei de piață unde se tranzacționează mărfuri, după o procedură specială care se desfășoară potrivit unui program prestabilit, într-un loc cunoscut, în prezența vânzătorilor și a cumpărătorilor sau a reprezentanților acestora, sub supravegherea unei autorități. Bursele actuale sunt rezultatul unei evoluții istorice îndelungate și reflectă, cu particularități zonale sau naționale, modelul general al pieței libere.

2.1. Trăsături definitorii

Natura specifică a bursei de mărfuri este dată de o serie de caracteristici:

A. Piața de mărfuri. Bursele de mărfuri sunt locuri de concentrare a cererii și ofertei pentru mărfuri. Dacă la începutul lor piețele bursiere erau organizate pentru tranzacționarea în egală măsură a mărfurilor și valorilor, ulterior s-a produs o separare între cele două mari categorii de burse; deși mecanismul de funcționare se bazează pe un model comun, propriu oricărui tip de tranzacție bursieră, bursele de mărfuri și respectiv cele de valori au funcții radical diferite într-o economie.

Astfel, bursele de mărfuri sunt centre ale vieții comerciale, (cu funcții pe care le vom analiza mai târziu), pe când bursele de valori sunt centre ale vieții financiare, unde se fac vânzări/cumpărări de hârtii de valoare (acțiuni, bonuri de tezaur etc.) sau tranzacții cu valute, metale prețioase sau efecte de comerț. Bursele de valori îndeplinesc funcții majore în circulația capitalurilor în economie, constituind un indicator general al climatului de afaceri din spațiul economic (național și internațional) în care își exercita influența.

B. Piața simbolică. La bursele de mărfuri nu se negociază asupra unor bunuri fizice individualizate și prezente ca atare la locul contractării (ca în cazul licitațiilor clasice), ci pe baza unor documente reprezentative („hârtii”) care consacră dreptul de proprietate asupra mărfii și constituie imaginea comercială a acestora (o anumită cantitate de marfă de o anumită calitate). Bursa este, prin urmare, o piață dematerializată unde se realizează contractele dintre părți, identificarea și circulația mărfurilor realizându-se în afara acestei piețe.

Caracterul specific al pieței bursiere este relevat și de importanța tranzacțiilor la termene, în care caz executarea contractelor se poate face nu numai prin predarea/primirea efectivă a mărfii, ci și prin plata unei diferențe în bani. În acest caz operațiunea bursieră nu este urmată de o mișcare efectivă de mărfuri; ea are un caracter pur financiar, bănesc (deci simbolic). Din acest punct de vedere se vorbește despre bursele de marfă fizică (acolo unde contractele se execută în mare măsură cu livrare/primire efectivă de marfă), cum este cazul Bursei de Materiale din Londra (London Meta1 Exchange – LME), în funcțiune din 1877, și „bursele de hârtii” (acolo unde cea mai mare parte a tranzacțiilor se lichidează prin plata unei diferențe bănești), cum este cazul celei mai mari burse de mărfuri din lume pentru contracte futures, cea de la Chicaho (Chicago Board of Trade – CBOT), înființată în 1848.

Procesul de „simbolizare” a tranzacțiilor, reflectat de apariția și dezvoltarea bursei de mărfuri, răspunde unor cerințe obiective izvorâte din evoluția vieții da afaceri, cum sunt următoarele: creșterea operativității și siguranței în tranzacții; sporirea activității pieței prin oferirea de multiple posibilități de câștig; posibilitatea luării unor decizii comerciale și financiare cu caracter anticipativ; facilitarea circulației mărfurilor și a factorilor de producție în economie.

C. Piață liberă. Bursele sunt piețe libere, în sensul că asigură confruntarea directă și deschisă a cererii și ofertei care se manifestă în mod real în economie. Prin urmare, nu pot fi tranzacționate la bursă decât acele mărfuri pentru care există o concurență liberă, adică un număr suficient de mare de ofertanți și cumpărători astfel încât să nu apară posibilitatea unor concentrări în scopul manipulării prețului; bursa este opusă, prin esența sa, ideii de monopol.

Menirea bursei este de a pune în valoare jocul liber al forțelor de pieței, „mâna invizibilă” – cum l-a numit părintele științei economice, Adam Smith – excluzând orice intervenție extraeconomică, precum și orice tendință venită din afara sau interiorul pieței, de manipulare a variabilelor pieței, în speță a prețului. De aceea s-a și spus că bursa este mecanismul care se apropie cel mai mult de modelul teoretic al pieței pure și perfecte, asigurând formarea prețurilor pe baza raporturilor ce se stabilesc în fiecare moment între cerere și ofertă și reflectând în permanență realitatea economică.

În acest sens, pentru ca o marfă să poată face obiectul tranzacțiilor la bursă, trebuie să fie îndeplinite o serie de condiții: oferta trebuie să fie amplă și să provină de la un număr suficient de mare de ofertanți; cererea trebuie să fie solvabilă și relativ constantă; prețurile nu trebuie să facă obiectul unor măsuri administrative de control; trebuie să fie asigurată transparența informațiilor privind piața.

D. Piață organizată. Bursa de mărfuri este o piață organizată, în sensul că tranzacțiile se realizează conform unor principii, norme și reguli cunoscute și acceptate de participanți. Aceasta nu înseamnă administrarea pieței ci reglementarea sa în scopul de a crea sau prezenta condițiile pentru desfășurarea concurenței libere, deci un sistem de garantare a caracterului liber și deschis al tranzacțiilor comerciale. Organizarea piețelor bursiere se realizează atât prin cadrul legal stabilit în fiecare țară pentru activitatea bursieră, cât și prin regulamentele bursiere – expresie concentrată a normelor și uzanțelor consacrate în lumea afacerilor. Totodată, tranzacțiile bursiere se efectuează întotdeauna prin forme specializate (societăți de bursă) și prin intermediul unui personal specializat în acest scop (agenți de bursă), care asigură stabilirea contactului între cererea și oferta ce se manifestă pe piață.

Importanța organizării pieței bursiere derivă din posibilitatea apariției unor factori de deformare a raporturilor dintre cerere și ofertă, a unor tendințe de manipulare a acestora în scopuri frauduloase. Istoria bursei cunoaște, de altfel, numeroase astfel de „excese”, de perioade de raliuri susținute, urmate de crahuri răsunătoare. Prin reglementări se urmărește de fapt asigurarea uneia din condițiile esențiale de viabilitate a bursei: credibilitatea acesteia, garanția de seriozitate pe care o oferă tuturor participanților la tranzacții.

E. Piața reprezentativă. Bursa de mărfuri este o piață reprezentativă servind drept reper pentru toate tranzacțiile care se efectuează cu acele mărfuri pentru care ea constituie piață organizată. La bursă se stabilește prețul pentru mărfuri negociindu-se așa-numitul curs al bursei – element esențial pentru toate tranzacțiile comerciale care se desfășoară în țara respectivă, iar în cazul marilor burse, în întreaga lume.

De altfel, funcția centrală a bursei este tocmai de a stabili zilnic nivelul prețului, adică punctul de echilibru al pieței, acel preț care asigură – în condițiile date – volumul maxim de tranzacții. Prin această funcție a sa, bursa devine un reper al întregii activități economice, sursă a informațiilor de bază pentru comercianți. Mai mult, prin funcționare permanentă, spre deosebire de licitații, care au un caracter periodic, bursa exprimă chiar conținutul proceselor economice, caracterul neîntrerupt al tranzacțiilor comerciale. Bursa se deosebește deci, de tranzacțiile particulare, efectuate întâmplător, prin negociere între părți determinate; ea reprezintă tranzacția în genere, dincolo de modul particular în care ea se realizează.

În concluzie, bursa este piața prin excelență.

2.2. Mărfurile care fac obiectul tranzacțiilor

După cum am arătat, obiectul tranzacțiilor la bursele de mărfuri îl reprezintă mărfurile. Însă nu toate mărfurile pot fi tranzacționate la bursă de aceea va trebui să vedem care sunt acele caracteristici ce fac ca mărfurile tranzacționabile la bursă să fie diferite de cele netranzacționabile.

Astfel, pentru a putea fi tranzacționate la bursă, mărfurile trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Bunuri generale. Sunt bunuri (mărfuri) generice acele bunuri care se individualizează prin măsurare, numărare sau cântărire.

Bunuri fungibile. Sunt fungibile acele mărfuri care pot fi înlocuite unele prin altele.

Mărfuri cu caracter standardizabil. Deoarece tranzacțiile bursiere au loc fără ca părțile să aibă în față mărfurile respective, ci numai documentele care atestă existența lor, este indispensabil ca marfa să se preteze la o standardizare precisă sub aspectul calității, astfel încât să existe garanția indiscutabilă că între ceea ce s-a negociat în contract și ceea ce se va livra și recepționa nu există nici o deosebire. Astfel, în timp ce grâul se pretează la o standardizare calitativă și constituie o marfă de bursă, tutunul se diferențiază foarte mult după soi, an de recoltă și alte calități apreciate subiectiv (organoleptic), din care motiv nu se tranzacționează la bursă.

Mărfuri depozitabile. Îndeplinirea acestei condiții permite executarea la o anumită perioadă de la încheierea contractului de bursă. Unele produse alimentare sunt perisabile într-o perioadă de timp scurtă și necesită verificări calitative repetate pentru a se vedea dacă se încadrează în standardul stabilit, ceea ce le face improprii pentru tranzacționarea la bursă. Desigur, dezvoltarea tehnologică a îngustat acțiunea restrictivă a acestui fenomen, mărind capacitatea de păstrare a mărfurilor. Ca urmare a tehnologiei moderne de depozitare au apărut bursele de carne (de exemplu bursa de vite de măcelărie de la Chicago).

Grad redus de prelucrare. Îndeplinirea acestei condiții este necesară pentru menținerea caracterului de produs de masă, nediferențiat, omogen. Produsele prelucrate și, în special, cele înalt prelucrate au particularități esențiale care țin de producător și, în consecință nu pot fi imediat și irevocabil comparabile. Mașinile, utilajele, bunurile industriale de consum nu se pot comercializa la bursă, de asemenea produsele alimentare prelucrate (de exemplu semifabricatele de bucătărie). Având atâtea particularități, un produs prelucrat este la dispoziția firmei producătoare care își poate impune într-un fel sau altul, punctul de vedere asupra prețului.

În ultimul rând, pentru ca o marfă să poată fi negociată la bursă, trebuie să fie produsă și comercializată în condițiile unei concurențe libere. Numai dacă există un număr relativ mare de producători independenți și un număr suficient de mare de comercianți și cumpărători finali, se exclude posibilitatea ca un individ sau un număr restrâns de indivizi să influențeze în mod hotărâtor prețul și condițiile de tranzacționare. În cazul unor produse de bază există un grad înalt de monopolizare a producției și, deci, este imposibilă funcționarea mecanismului pieței. Țițeiul este un exemplu în acest sens (existând o „piață liberă” a țițeiului la Rotherdam, care funcționează conform principiilor bursiere, dar acesta joacă un rol marginal în tranzacții).

Principalele mărfuri ce îndeplinesc aceste condiții sunt următoarele: metalele (cupru rafinat, zinc, cositor, aur, argint etc.), cerealele (grâu, porumb, soia etc.), cauciucul natural, zahăr, cafea, cacao, semințe și uleiuri vegetale, bumbac, carne, lână etc. În afară de produsele tradiționale, în ultimii ani pe piețele bursiere se schimbă produse petroliere, suc de portocale, placaj pastă de ouă congelate și altele care nu au nici o înrudire cu mărfurile de origine. Se pretinde, în general, că nu se pot negocia la bursă decât produse omogene.

În realitate, calitatea unui produs cum ar fi, spre exemplu, zahărul brut, barele de cupru sau lingourile de staniu este mai puțin uniformă decât ar fi tentați să creadă mulți profesioniști.

Mărfurile se determină pe loturi sau partizi. Dacă mărfurile nu sunt identice, se stabilește o calitate tip, iar prin uzanțe și regulamentul bursei se prevăd devierile posibile și diferențele de preț.

Iată în continuare principalele burse de mărfuri, pe categorii de produse tranzacționabile:

Mărfuri de origine vegetală

Chicago Board of Trade – grâu, porumb, boabe de soia, făină de soia, ulei de soia, placaj;

Mid – America Commodity Exchange – grâu, porumb, boabe de soia, ovăz;

Chicago Merchantile Exchange – cartofi roșii, lemn, cherestea;

N.Y. Cofee, Sugar and Cocoa Exchange – cafea, cacao, zahăr brut;

N.Y. Cotton Exchange – suc de portocale congelat, bumbac;

N.Y. Merchantile Exchange – cartofi albi;

Kansas City Board of Trade – grâu, porumb, semințe de soia;

Mineapolis Grain Exchanges – grâu, semințe de floarea soarelui;

New Orleans Commodity Exchange – orez alb, orez brun;

Hong Kong Commodity Exchange – făină de soia, zahăr brut, bumbac;

Kuala Lumpur Commodity Exchange – ulei de palmier;

Baltic Exchange – grâu, cartofi albi, orez;

Bourse de commerce du Havre – cafea;

Bourse de commerce de Paris – cafea, cacao, zahăr rafinat;

Minnipeg Commodity Exchange – grâu;

Amsterdam Terminal Market – cartofi albi;

London Commodity Exchange – făină de soia, cacao, cafea, zahăr brut, cauciuc.

Mărfuri de origine animală

Chicago Merchantile Exchange – cornute vii, porci vii, carcase de porc congelate, ouă proaspete, pui, vite îngrășate;

Chiago Board of Trade – pui congelați;

N.Y. Merchantile Exchange – carne de vită slabă;

Mid – America Commodity Exchange – cornute vii, porci vii;

N.Y. Cotton Exchange – lână;

Sydney Futures Exchange – cornute vii, carne de vită dezosată, lână;

Amsterdam Terminal Market – ouă proaspete, carne de porc;

Bourse de commerce de Roubaix – Tourcoin – lână;

London Commodity Exchange – lână.

Mărfuri de origine minerală

N.Y. Commodity Exchange – cupru, aur, zinc, argint;

N.Y. Mercantile Exchange – aur, paladiu, platină, combustibil casnic;

Mid – America Commodity Exchange – aur, argint;

Chicago Merchantile Exchange – cupru, aur;

C.B.O.T. – aur, argint;

N.Y. Cotton exchange C.I.T. and Petroleum – propan;

Sydney Futures Exchange – aur;

International Petroleum exchange London –benzină;

Hong Kong Commodity Exchange – aur;

L.M.E. – plumb, cositor, nichel, cupru, aluminiu, zinc, argint.

2.3 Clasificarea burselor de mărfuri

Bursele de mărfuri pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii.

În funcție de gama și varietatea tranzacțiilor încheiate, bursele de mărfuri pot fi împărțite în două mari grupe:

Burse generale, care tranzacționează cele mai variate mărfuri, precum și titluri de proprietate. Astfel de burse sunt, de exemplu, cele din Amsterdam, Lima, Rio de Janeiro etc., ele purtând denumirea simplă de bursă.

Bursele specializate, care, spre deosebire de cele generale, se ocupă cu o gamă determinată de mărfuri, uneori chiar cu o singură marfă. Astfel de burse au menționat în denumirea lor și specificul activității pe care o desfășoară: „London Metal Exchange” (Bursa de metale din Londra), „New York Cotton Exchange” (Bursa de bumbac de la New York).

Ca urmare a ponderii ridicate a tranzacțiilor încheiate la unele burse de mărfuri în cadrul comerțului cu unele produse acestea se numesc burse caracteristice. Ele dau nota dominantă atât în ceea ce privește cantitățile de mărfuri oferite, cât și în ceea ce privește stabilirea prețurilor. Activitatea acestor burse se desfășoară în zonele producătoare sau în zonele de mare consum, unde îndeplinesc și rolul de redistribuitor al acestor mărfuri.

Din punctul de vedere al formei de organizare se disting următoarele tipuri de burse:

Burse private, înființate și organizate de particulari, de multe ori sub formă fie societăți pe acțiuni, de asociații comerciale sau de camere de comerț constituite pe baza unor statute de funcționare adaptate de către fondatori. Constituirea bursei și funcționarea ei se face cu aprobarea statului pe teritoriul căruia își desfășoară activitatea. De exemplu, bursa din Londra – Royal Exchange – funcționează pe baza unei aprobări regale, denumită „charter”.

Burse înființate și administrate de stat.

În funcție de criteriul de administrare a participanților există:

Burse la care participarea este nelimitată, cu condiția de a se respecta dispozițiile interne specifice. De la această regulă legea prevede excepții în sensul interzicerii participării la bursă a persoanelor care au comis infracțiunea de înșelăciune. Accesul este gratuit sau contra unei taxe de frecventare.

Burse la care accesul este limitat numai membrilor acestora sau care au obținut autorizații speciale din partea conducerii burselor.

După rolul pe care îl joacă în cadrul relațiilor comerciale, bursele se clasifică în:

burse de importanță locală;

burse de importanță națională;

burse de importanță internațională.

2.4. Funcțiile burselor de mărfuri

Bursele de mărfuri. ca piețe caracteristice economiei de piață și forme de organizare a comerțului internațional, îndeplinesc anumite funcții economice cu implicații profunde asupra dezvoltării vieții economice contemporane.

Principalele funcții. economice ale burselor de mărfuri sunt următoarele:

I. Exercitarea unei influențe determinante asupra comerțului internațional cu produse de bază. Cotațiile „la disponibil” („spot”) și „la termen” („forward”) se află la baza majorității contractelor realizate în comerțul cu cereale, bumbac, cafea, zahăr, cornute vii, lână, zinc, cositor, aluminiu, metale prețioase, placaj, etc.

II. Funcția de informare a participanților la burse asupra disponibilităților de marfă. ca și a cererilor din lumea întreagă. Legătura care se stabilește între diferitele piețe ale produselor face să fie cunoscute operativ cotațiile burselor. prețurile mondiale fiind influențate de cotațiile principalelor burse din lume.

Bursele de mărfuri, prin promovarea și publicarea unor informații diverse. permit evaluări pentru perioade curente cât și viitoare, pentru perioade la termen. Informațiile referitoare la prețurile la termen interesează deopotrivă pe toți cei care fac uz de bursă: comercianți, producători, fermieri și chiar pe speculatorii care folosesc cotațiile la termen pentru vânzări la termen și cotațiile „spot” pentru vânzări de mărfuri disponibile pentru livrare. Aceste informații constituie un adevărat ghid în programarea acțiunilor viitoare.

III. Funcția de stabilizare și destabilizare a prețurilor chiar dacă aceasta din urmă are loc pe perioade scurte de timp.

Destabilizarea se realizează prin intermediul operațiunilor la termen ce facilitează la rândul lor operațiunile speculatorii. Fenomenul nu trebuie supraestimat întrucât el are loc pe perioade scurte de timp (câteva zile, săptămâni, în decursul a câtorva ani) în timp ce influența stabilizatoare are un caracter continuu.

IV. Funcția de stabilire de prețuri reprezentative pentru produsele de bază, care reflectă toți factorii de influență: raportul cerere-ofertă, modificarea cursurilor de schimb, evoluția prețurilor pe piața respectivă, evoluția unor evenimente politice sau sociale mai importante, care pot să afecteze, într-o măsură sau alta, atitudinea vânzătorului și cumpărătorului.

În legătură cu această funcție s-au făcut numeroase critici din partea politicienilor, consumatorilor și producătorilor întrucât evoluția prețurilor nu concordă cu opinia lor despre realitate. Obiectul acestei critici este confundat, deoarece nu bursa este aceea care decide prețurile, ci interacțiunea dintre ordinele de a cumpăra sau de a vinde care ajung pe piață (prin intermediul brokerilor) venind din toată lumea, bursa fiind doar un barometru.

Concentrarea comenzilor pe una sau două piețe la termen pentru o marfă este vitală pentru ca prețurile să reflecte fidel situația ofertei și cererii mondiale. Dacă piețele sunt fragmentate, apare șansa unui membru de a câștiga o poziție dominantă, iar acest lucru distorsionează prețurile și are drept urmare atrofierea micilor piețe din cauza lipsei de activitate comercială.

V. Funcția de favorizare a liberei concurențe. Bursele de mărfuri se apropie de idealul concurenței perfecte. Prin metoda de comercializare specifică burselor, care are loc după un program anumit pe baza strigărilor libere, este imposibil ca un individ sau un grup să exercite o influență negativă asupra prețurilor.

VI. Funcția de asigurare împotriva riscurilor. Bursele de mărfuri oferă facilități pentru operațiuni de „hedging” împotriva fluctuațiilor prețurilor, ceea ce permite comerțului cu mărfuri să se desfășoare fără riscuri.

VII. Funcția de a oferi indicații asupra nivelului prețurilor unor mărfuri la un anumit termen. În vederea stabilirii unui preț corect și rezonabil care să reflecte toți factorii de influență este necesară existența unui punct de întâlnire unde să se vândă și să se cumpere o marfă, chiar dacă și numai pe hârtie-prețurile fiind influențate nu numai de raportul cerere-ofertă, ci și de alți factori (inflația, modificările cursurilor valutare, grevele și altele).

Analiza funcțiilor economice ale burselor de mărfuri dezvăluie. în același timp, importanța economică a acestora în comerțul internațional care poate fi redată succint prin următoarele: constituie o piață caracteristică pe care o concentrează cererea și oferta privind anumite genuri de mărfuri, unde operațiunile sunt efectuate pe baza unor condiții bine determinate; exercită o influență determinantă asupra comerțului mondial cu produse de bază; influențează nivelul prețurilor ce se formează în afara burselor; constituie locul în care se concentrează informațiile cu caracter economic și politic; tranzacțiile la bursă înlătură o parte din riscul comercial; ele sunt folosite și de alte organisme de piață pentru încheierea tranzacțiilor.

CapitoluL III

Bursa ca instituție: regim juridic, structură și funcționare

3.1. Organizarea burselor de mărfuri

Punerea la punct a burselor de mărfuri a fost un proces de durată care s-a conturat de-a lungul timpului. Și în prezent există o serie de deosebiri în ceea ce privește statutul intern al diferitelor burse de mărfuri din lume. dar principiile de funcționare sunt asemănătoare.

Bursele de mărfuri sunt găzduite în clădiri special construite în acest scop. Parterul cuprinde, de regulă, o sală suficient de mare unde se desfășoară activitatea propriu zisă a bursei. De aici și denumirea de „parterul” sau „ringul” bursei, respectiv „corbeille”, desemnând locul unde se hotărăște soarta tranzacțiilor. Sala de la parter poate fi împărțită în mai multe spații de negociere fiecare destinat unui produs. Tradiția ringului s-a născut la London Metal Exchange (LME), unde sala de tranzacții era o cameră încăpătoare fără mobilier. În momentul în care un membru al bursei desena cu creta pe podea un arc mare și striga „ring-ring”, membrii bursei care doreau să tranzacționeze ocupau locuri în jurul cercului.

Ringurile de astăzi au de obicei forma circulară și reprezintă locuri foarte aglomerate și deosebit de zgomotoase. In perimetrul circular cu diametrul de circa 10 metri al ringului sunt masați .aproape 40 de brokeri, negociind cu voce tare sau prin semne ale mâinii asupra cererilor și ofertelor. În zilele cu activitate febrilă -și acestea sunt mai numeroase- se derulează cu repeziciune sute și mii de contracte la prețuri variabile, în creștere sau în scădere.

La bursa de la Chicago, cea mai mare bursă de mărfuri din lume, în sala imensă de la parter există 7 ringuri care funcționează concomitent. Brokerii sunt așezați în jurul ringului pe trepte, în funcție de luna pentru care încheie tranzacția.

În vederea organizării și desfășurării cu rezultate bune a activității bursiere trebuie îndeplinite o serie de condiții cum sunt:

1. Existența unor oscilații mari și adesea imprevizibile în balanța cererii și a ofertei și deci în prețul mărfii. Fără oscilații mari de preț nu ar mai fi necesar „hedgingul”. iar fără „hedging” nu ar mai exista o piață „futures”, o piață a „promisiunilor”.

2. Proprietatea unor produse de a fi standardizate. Produsul trebuie să se preteze la o standardizare precisă sub aspectul calității. astfel încât să existe garanția indiscutabilă că între ceea ce s-a negociat în contract și ceea ce se va livra și recepționa nu există nici o deosebire.

3. Piața trebuie să fie atractivă pentru speculatori.

4. Existența unei piețe mari de marfă fizică pentru produsul respectiv. Marfa, pentru a putea fi negociată la bursă. trebuie să fie produsă și comercializată în condițiile unei concurențe relativ libere. Acest lucru este posibil numai în condițiile existenței unui număr suficient de mare de comercianți și cumpărători finali.

5. Un produs trebuie să fie depozitabil (excepție fac ouăle proaspete, cornutele vii și altele, care se livrează fără a fi depozitate).

6. Apariția unei burse de mărfuri trebuie să fie legată de existența dorinței principalilor comercianți, trăinicia burselor de mărfuri fiind determinată de mărimea volumului de tranzacții care se încheie prin intermediul lor, ceea ce înseamnă că prin mecanismul bursei să se copteze cel puțin o parte din fluxurile principale de schimb.

3.2. Regimul juridic

Bursele de mărfuri își desfășoară activitatea pe piețe cunoscute, anume organizate, denumite „TERMINAL MARKET” sau „FUTURES MARKET”. Din punct de vedere al regimului juridic, bursele de mărfuri sunt societăți comerciale constituite, în general, sub forma societăților pe acțiuni. Ele prezintă dări de seamă publice, iar capitalul social stabilit prin statut este împărțit într-un anumit număr de acțiuni, denumite și certificate. Fiecare membru al bursei trebuie să posede, cel puțin un astfel de certificat. Acționarii (membri) bursei sunt, de regulă, persoane fizice sau juridice specializate în comerțul cu produsele respective. Capitalul propriu de funcționare al bursei se constituie din aporturile membrilor și din alte contribuții stabilite prin statutul de participare și regulamentul de funcționare.

Statutul (în engleză „Charter” sau „Constitution”) este actul constitutiv al instituției bursiere și stabilește. în principal drepturile și îndatoririle membrilor bursei, managementul și organizarea internă a instituției, principiile funcționării bursei precum și soluționarea litigiilor care pot să apară între participanții pe piață.

Regulamentul (în engleză „Rules and Regulations”) precizează în detaliu modul de realizare a activității bursei. Astfel, regulamentul definește cu precizie moneda în care se stabilește prețul și se încheie tranzacțiile (de regulă moneda țării pe teritoriul căruia se găsește bursa), obiectul comercializării, drepturile și obligațiile participanților la bursă, admiterea și modalitatea admiterii acestora, drepturile și obligațiile membrilor bursei, reglementarea activității agenților, unitatea de măsură în tranzacții. modalitatea și termenele de cotare, lichidarea operațiunilor, obligațiile financiare pentru participanți, condițiile standard ale contractului de vânzare-cumpărare, precum și toate celelalte reguli economice, administrative și de conduită etică a membrilor, modul de arbitrare în caz de litigiu. De precizat că la statutul și regulamentul bursei aderă toți membri bursei necondiționat în mod obligatoriu.

3.3. Structura burselor de mărfuri. Membrii bursei

Dreptul de a tranzacționa la bursă îl au în mod exclusiv membrii acesteia, fiecare având unul sau mai mulți reprezentanți – brokeri – la parter, în ring. Cei care doresc să opereze la bursă fără a fi membri, o pot face numai prin intermediul unui membru care are un broker pe ring. În ceea ce privește posibilitatea de acces la calitatea de membru, există două categorii de burse. În cazul celor închise, numărul de locuri este limitat și un terț nu poate dobândi calitatea de membru decât dacă obține un loc din partea unui titular (prin moștenire, cumpărare, închiriere etc.). în cazul burselor deschise, numărul de locuri nu este limitat prin actele constitutive, iar membrii se împart de regulă, în membri fondatori (cei care au participat la înființarea instituției) și membri asociați (cooptați ulterior).

Rolul cel mai important în desfășurarea operațiunii la bursă îl dețin intermediarii sau mijlocitorii. Mijlocitorii care sunt folosiți în burse sunt denumiți brokeri sau dealeri. Brokerii nu au independență decizională, fiind funcționari ai firmelor pe care le reprezintă (membrii bursei). Ei primesc ordine de la persoane din afara bursei. Deși reprezentant al mandatului, brokerul nu figurează ca parte în contractul încheiat între acesta și terț, deoarece nu are nici posesie și nici controlul cu privire la mărfurile asupra cărora se negociază. Perfectarea tranzacției marchează finalizarea rolului brokerului, părți contractante fiind numai vânzătorul și cumpărătorul. Remunerația sa consta din comisionul pe care îl încasează în urma tranzacției efectuate și care poarta numele de „brokerage”.

Dealerul, numit și jobber, încheie operațiuni și pe cont propriu și el are legătură directă cu conducerea bursei, (comitetul), de regulă prin intermediul brokerului. Ei execută ordinele primite telefonic și răspund despre modul de îndeplinire a lor. Dacă brokerului îi revine un comision, câștigul dealerului constă în diferența de curs (preț).

Participanții la burse sunt, de regulă, oamenii de afaceri, comercianții, producători și consumatori care vând sau cumpără mărfuri cu livrarea imediată și plata cash; producători, consumatori, comercianți, bănci care investesc în mărfuri ce urmează să fie livrate la termen; comercianții, consumatorii și producătorii care folosesc bursele de mărfuri pentru a încheia operațiuni de hedging în scopul evitării fluctuațiilor de preț între data contractării și cea a livrării mărfurilor; speculatorii, care își riscă banii în vederea obținerii de profituri.

Între participanții permanenți și membrii bursei sunt deosebiri care decurg din uzanțele existente. Membrii bursei au drepturi și obligații ce derivă din calitatea de acționari ai bursei, precum și aderarea la statutul și regulamentul bursei. Dintre drepturi amintim pe acela de a frecventa bursa, de a alege și a fi ales în conducerea bursei, în Comisia de arbitraj, mai mult, încheierea afacerilor este o funcție a membrilor bursei, care joacă rolul de intermediari profesioniști la realizarea operativă de vânzări – cumpărări de mărfuri la burse. Se poate observa că dreptul de tranzacționare la bursă este monopolizat de membrii săi, fiecare membru având pe ringul bursei cel puțin un reprezentant (broker). Dintre obligațiile amintim pe acele de a respecta dispozițiile în vigoare la bursa respectivă, depunerea unei cauțiuni, adică o anumită sumă de bani pentru garantarea obligațiilor pe care le încheie la bursă; achitarea cotizației anuale și a celei speciale pe care o plătește odată cu obținerea calității de membru.

În vederea obținerii calității de membru se au în vedere o serie de condiții: frecventarea anterioară a bursei în decursul unei perioade anumite, deținerea unei firme proprii sau exercitarea unei anumite activități, recomandarea unui anumit număr de membri ai bursei și garantarea acestora pentru solicitant.

3.4. Managementul burselor de mărfuri

Conducerea și organizarea burselor se realizează diferit de țară la țară și chiar de la bursă 1a bursă, în funcție de cadru legislativ general, statutul juridic al instituției precum și rolul pe care aceasta este chemată să-l joace în viața economică. Totuși, din experiența internațională actuală se poate desprinde un model general al managementului bursei, care include următoarele tipuri organe: de conducere, de control și de consultanță.

Organele de conducere

Organul suprem de conducere a bursei este format în principal, din totalitatea membrilor plini ai instituției și poartă diferite denumiri: adunare generală, asociația bursei etc.

Adunarea generală, care se întrunește periodic în ședințe ordinare (cel puțin o dată pe an) sau ori de câte ori este nevoie, în ședințe extraordinare, ia decizii strategice necesare în vederea realizării obiectului de activitate al bursei, veghează la respectarea cadrului normativ care definește instituția respectivă. În acest sens, printre atribuțiile sale se numără: elaborarea și modificarea statutului bursei; aprobarea regulamentului de funcționare; desemnarea organelor de conducere permanente, a comitetelor bursei; supravegherea și controlul general al activității bursei; supravegherea și controlul general al activității bursei; supravegherea și controlul general al activității bursei; adoptarea oricăror alte decizii care îi sunt conferite, în exclusivitate, prin statut.

Organul de conducere permanentă stabilește direcțiile de bază ale desfășurării activității bursiere și poartă, în diferite țări denumiri cum sunt: Consiliul directorilor, comitetul guvernatorilor, Consiliul bursei, Comitetul bursei, etc.

Comitetul bursei este compus dintr-un anumit număr de membri și se întrunește, în principiu, lunar. Conducerea zilnică a bursei se face de către administrația bursei în frunte cu un director, ajutat de mai multe comitete cum ar fi: Comitetul pentru stabilirea cotaților bursei, Comitetul tehnic, Comitetul pentru operații cu noi produse bursiere, Comitetul de etică bursieră, etc. comitetul bursei are sarcina de a menține ordinea la bursă, supraveghează respectarea uzanțelor și regulamentul bursei, având și calitatea de a reprezenta bursa față de terți.

Alte sarcini pe care Comitetul bursei le îndeplinește în mod curent. sunt: exercitarea controlului asupra agenților, fixează orele de lucru, aprobă accesul la bursă. numește salariații bursei, convoacă și conduce adunările generale ale membrilor bursei, administrează fondurile bursei. constată și publică cursurile oficiale, alcătuiește comisia de arbitraj, procură materiale informative și comunică informații instituțiilor oficiale.

Organele de control

Controlul intern asupra întregii activități a bursei este încredințată unor organe specializate. În general, acestea sunt formate din cenzori sau revizori contabili, specialiști recunoscuți pentru competența și probitatea lor. Organele de control lucrează în strânsă colaborare cu comitetul de supraveghere precum și cu comitetul de etică și răspund în fața adunării generale pentru activitatea lor.

Casa cliring

Casa de cliring are un rol esențial în desfășurarea operațiunilor de bursă. „Casa de cliring” (International Commodity Clearing House) este constituită din o parte din membrii bursei, bănci, societăți de asigurare, societăți de transport, alte firme cu renume în domeniul respectiv. Ea garantează executarea în bune condiții a tuturor obligațiilor, asumate de membrii bursei prin contractele încheiate. Totodată, Casa de Cliring, după ce verifică exactitatea datelor, se substitue în cealaltă parte în toate contractele, deci cumpărător sau vânzător nu mai este brokerul care a confirmat contractarea pe ring, și Casa de Cliring. Capacitatea Casei de Cliring de a garanta respectarea tuturor obligațiilor asumate de membrii bursei se bazează pe lichidarea membrilor Casei de Cliring și pe funcționarea corespunzătoare a unui mecanism de percepere de fonduri de garanție („deposits”) sau diferențe („margins”), primele depunându-se la încheierea contractului, ultimele percepându-se zilnic.

În ultimii ani, International Commodity Clearing House, în vederea îndeplinirii ireproșabile a rolului său în conducerea și derularea operațiunilor la burse, a înființat un sistem de Cliring direct, respectiv „On – Line Clearing Sistem”, al cărui acronim este INTERCOM (pentru „International Enquiry Response System for Commodity Markets”). Acest sistem are și un moto „Când” și „Unde” (When and Where) este nevoie de informații.

Cum este folosit sistemul INTERCOM în conducerea burselor de mărfuri? Funcția acestui sistem de cliring este aceea de a furniza informații de management, acordă avantaje membrilor și clienților lor prin extinderea facilităților în accesul rapid la informații chiar din birourile lor și asigură o legătură directă cu sistemul propriu de depozitare a datelor.

Asociația (Comitetul) bursei și Casa de Cliring au obligația de a proteja interesele membrilor lor, în timp ce guvernele statelor pe al căror teritoriu se găsesc bursele au sarcina de a proteja interesele marelui public, rezervându-și dreptul de a interveni în afacerile bursei și de a verifica și cerceta dacă sunt respectate interesele părților. În acest scop au fost înființate agenții guvernamentale cu drept de control la bursă: „Commodity Futures Trading Comision”, în S.U.A., și „Bank of England”, în Marea Britanie.

Unitatea de măsură

Unitatea de măsură în tranzacțiile la bursă. Tranzacțiile la bursă se efectuează în unitățile fizice stabilite, numite contracte sau loturi, ele sunt încheiate numai pentru unitatea de măsură sau un multiplu al acesteia. Unitatea de măsură pentru cantitățile vândute și cumpărate în baza contractului de bursă are scopul de a uniformiza cantitatea mărfurilor comercializate la bursa. Ea diferă de la o bursă la alta: 10 tone de boabe de cacao pentru un lot la bursa din Londra sau 50 tone pentru bursa de zahăr din Paris și altele.

Fiecare contract ia caracterul unei tranzacții separate, deoarece decontarea dintre părți se face pentru fiecare în parte. Uniformizarea cantităților permit transferul operativ al contractelor în cazul tranzacțiilor la termen.

Obiectul tranzacțiilor

Obiectul tranzacțiilor este constituit dintr-o singură marfă (zahăr brut, cafea, cacao boabe, soia, cartofi, uleiuri comestibile, cereale, semințe) sau din mai multe produse (de exemplu LME), caz în care pentru fiecare dintre ele se folosește un contract de sine stătător, iar operațiile se desfășoară în mod independent. În mod obligatoriu, la desemnarea mărfurilor se indică în termeni neechivoci soiurile și obligațiile admise a se comercializa.

Moneda de plată

Statutul bursei definește moneda în care se stabilește prețul și se încheie tranzacțiile, precum și unitatea de măsură pentru care se face cotația respectivă. În SUA, la bursele de cereale prețurile (cotațiile) sunt date în cenți per bushel, iar la cele de cafea, cacao și zahăr în cenți per libră. La bursele din Europa, cotațiile sunt date în unități monetare per tonă metrică.

În limbajul bursier, modificările de preț sunt date în „puncte”. Un punct reprezintă o sutime din unitatea monetară în care este exprimat prețul. Dacă prețul este cotat în cenți per libră, un punct este egal cu o sutime de cent.

Calitatea mărfurilor

Calitatea produselor comercializate constituie un element bine stabilit în regulamentul bursei și în contractele tip vânzare/cumpărare. Se definesc clar caracteristicile calitative și metodele de verificare ale acestora, făcându-se referire la standardele stabilite de societățile profesionalede specialitate.

Dacă sunt incertitudini privind calitatea mărfii livrate, Casa de Cliring desemnează un grup de experți autorizați care apreciază în ce măsură marfa întrunește sau nu condițiile calitative cerute. De regulă se permit anumite abateri de la calitatea standard, în care caz se stabilesc rabaturi de preț. Dacă se comercializează mărfuri perisabile (de exemplu cartofi), vânzătorul trebuie să prezinte, alături de alte documente, și un certificat recent (3 – 5 zile) asupra calității mărfii, eliberat de organele îndreptățite.

Contractul bursei

Contractul bursei. La toate bursele din lume, în vederea simplificării la maximum a activității bursiere, sunt elaborate contracte de tip vânzare/cumpărare care conțin clauze standard privind marfa și condițiile de livrare de transport și asigurare.

Prin contracte tip toate elementele activității bursiere sunt uniformizate și standardizate. Menționăm că, în cazul activității tranzacționale, singurele elemente pe care trebuie să le indice brokerului un participant la bursă sunt: calitatea, termenul, limita de preț.

Un contract de cumpărare la termen reprezintă intenția de a cumpăra o cantitate de marfă, la un preț dinainte stabilit, într-un anumit moment viitor numit „zi” sau „lună finală”. Asemenea tip de contract poate fi anulat de cumpărător prin onorarea unui contract de vânzare în aceleași condiții. Astfel, un investitor poate să nu fie implicat în comerțul fizic de mărfuri, ci poate opera livrări prin intermediul cifrelor.

În acest caz există trei calități față de bursa de mărfuri: acelea de investitor, de producător (vânzător) și de comerciant care trebuie să-și cumpere prime de pe viață.

3.5. Bursa Română de mărfuri

Bursa Română de Mărfuri (BRM) reprezintă efortul finalizat de a construi. printr-o inițiativă particulară, după aproape jumătate de secol de economie centralizată, un instrument important al economiei de piață.

Bursa reprezintă în esență o piață de schimb pentru mărfuri și servicii, guvernată strict de legea cererii și ofertei, tradusă în mecanismul de stabilire a prețului prin apropieri succesive, până la atingerea optimului.

Bursa Română de mărfuri reprezintă cadru organizat de asociere și funcționare a mai multor Agenții de Intermediere (membrii bursei) care au acceptat, spre interesul lor și al clienților virtuali pe care îi reprezintă, să tranzacționeze după anumite reguli dictate de un cod specific.

Organizată în temeiul Legii nr. 31/1990, B.R.M. funcționează ca o societate pe acțiuni nominative. Valoarea unei acțiuni este de 250.000 lei. Posesia a 20 de acțiuni conferă dreptul la un loc de broker. Acționarii, numiți și membri, indiferent de numărul de acțiuni aflate în posesie, pot deține până la maximum de 5 locuri de brokeri și, în mod corespunzător, până la maximum 100 de voturi în Adunarea Generală. Este o limitare firească în situația în care bursa funcționează ca o instituție bazată pe concurență, apariția oricăror forme incipiente de monopol dăunând formării unui preț real. În momentul de față nici unul dintre membri nu poate deține mai mult de 2,7 % din valoarea capitalului social. Acesta însumează 948.750.000 lei, depuși de 89 acționari, dintre care: 6 bănci comerciale, 46 mari producători de stat din industrie și agricultură aflați în curs de privatizare, 37 societăți comerciale private.

Ca la orice societate comercială, acțiunile sunt purtătoare de dividende. Principalul avantaj al acționarilor BRM este acela că, posedând mai mult de 20 de acțiuni, ceea ce le conferă calitatea de membru plin, pot să desfășoare activități de brokeraj. La bursele din întreaga lume, clienții nu negociază direct în ring. Aceasta atât datorită numărului lor, cât și disciplinei riguroase, modului de comunicare specific. Este vorba atât de însușirea unui cât și de valorificarea unor calități naturale: percepția, viteza de decizie și de reacție, stăpânirea de sine. Toate acestea au impus apariția unei meserii de spectaculoase, aceea de broker.

În ring se acționează numai prin brokeri, singurii obligați de clienți să-i reprezinte, într-o marjă de prețuri confidențială. Dată fiind valoarea operațiunilor bursiere, a complexității acțiunilor impuse de reprezentarea unui număr mare de clienți, brokerii ca persoane reprezintă doar angajații, pentru lucru în ring, ai Agențiilor de Intermediere Bursieră (AIB). Este privilegiul membrilor bursei să se constituie în Agenți de intermediere, cu un număr de locuri de brokeri corespunzător acțiunilor deținute.

B.R.M. implementează trei tipuri de piață, primele două cu ringuri specifice și distincte. În funcție de numărul de oferte și de volumul tranzacțiilor, B.R.M. își stabilește și anunță tipurile de piață și ringurile care vor fi găzduite în fiecare zi.

În piața întâi se negociază, după specific bursier, un număr redus de mărfuri, dar de cea mai mare circulație, vitale activității economice. Este vorba de mărfuri fungibile (în primul rând standardizate). Fiecare dintre aceste mărfuri admite standardizarea și pe subclase, după cotele înregistrate de anumite caracteristici. Corespunzător, tranzacțiile se execută separat. În același timp, pentru fiecare există o scală de deplasări, pentru calități substituibile, cunoscută și de vânzător și de cumpărător. Dacă, la livrare, marfa nu se încadrează în condițiile de calitate standard, dar nu iese din scală, deficitul de calitate este compensat de o scădere corespunzătoare a prețului conform scalei, fără ca marfa să poată fi refuzată de client.

Dacă marfa este mai bună decât cea garantată de condițiile standard, prețul nu se modifică. Ceea ce se negociază prin anunțurile brokerilor nu sunt cantități, ci un număr de contracte. Contractul reprezintă o cantitate specifică fiecărei mărfi și este stabilit de bursă. El reprezintă aproximativ cantitatea de marfă corespunzătoare valorii bănești minime admise în bursă la acest tip de piață. Se pot tranzacționa pe această piață mărfuri agroalimentare, metale, produse chimice și petroliere, materiale de construcții.

În piața a doua se negociază, după specific bursier, un număr mare de mărfuri fungibile, care nu reprezintă însă aceiași continuitate tranzacțională ca cele de pe prima piață. Nu se mai strigă de către brokeri contracte, ci cantități. în același timp, mărfurile. având o mare diversitate tipo – dimensională, implică indicarea de către brokeri a caracteristicilor lor. Pentru a putea fi totuși tranzacționate operativ și a ușura anunțurile, aceste mărfuri sunt codificate. Este vorba de mărfuri agroalimentare, fire și fibre textile, produse metalurgice, produse chimice, materiale de construcție etc.

Piața a treia este o piață de licitație în care, deși nu se mai poate respecta specificul pur bursier, clienții sunt reprezentanți tot de brokeri iar ședința este condusă de un șef de licitație. Este o licitație numai de vânzare, cu preț de rezervă anunțat, care coincide cu prețul de deschidere. Se pot tranzacționa toate mărfurile neprinse în piețele I și II, precum și servicii.

Valoarea contractului minim în primele două piețe este la nivelul echivalentului în lei la cursul zilei a 5.000 de dolari iar pentru piața a treia a 1.000 de dolari.

B.R.M. asigură nu numai operațiunile specifice ce-i revin de drept în controlul preparativelor tranzacțiilor, efectuarea licitațiilor și finalizarea contractelor, ci se implică autorizat și imperativ atât în expertizarea mărfurilor cât și în mijlocirea depozitării lor temporare.

Pentru a putea funcționa la parametri optimi, B.R.M. și-a dezvoltat o logistică performantă. Nucleul este constituit din ringul propriu-zis, cu locurile pentru brokeri, cu podiumul pentru șefii de licitație, cu o electronică modernă specifică: tabela de afișaj, monitoare color care preiau tabela spre a o face vizibilă din orice colț al sălii, cabine telefonice pentru fiecare A.I.B. prin care se poate stabili o legătură operativă între broker și sediul său, camere de luat vederi ce înregistrează ședințele, spre a putea fi judecate eventualele situații litigioase. Cel mai spectaculos este însă faptul că toate segmentele de activitate, atât cele care țin de specificul pur bursier, cât și cele proprii oricărei instituții, sunt cuprinse într-un vast sistem informatic, bazat pe două rețele de calculatoare. Se asigură astfel rapiditatea și concentrarea operațiunilor, strict algoritmizate, dar se și dezvoltă în același timp, o bogată și foarte importantă bază de date. Mai importantă decât logistica este structura aferentă B.R.M. Ea constă într-un flux operațional și decizional care transpune în practică Regulamentul de organizare și funcționare, în asigurarea de personal înalt calificat, dintre care o parte aparține bursei în sine, iar alta – brokerii – Agențiilor de Intermediere Bursieră.

CAPITOLUL IV

Mecanismul bursei de mărfuri. Tipuri de tranzacții și contracte

În ciuda ușurinței și rapidității cu care pot fi obținute informațiile cu privire la activitățile desfășurate la burse, mecanismul lor de funcționare continuă să rămână un mister pentru multe persoane.

În realitate, mecanismul operațiunilor de bursă este simplu și funcționarea lui se aseamănă în mare parte cu cel al mecanismului burselor de valori.

Acest mecanism are trăsături și componente comune indiferent de țara, dar el este reglementat prin acte normative proprii fiecărei țări.

Bursele de mărfuri sunt „publice”, în sensul că oricine poate utiliza bursa de mărfuri dacă, în prealabil, a convenit cele necesare cu un broker, membru al bursei. Astfel, nu este obligatoriu să lucrezi în comerțul cu bumbac, cereale sau șroturi furajere pentru a avea dreptul de a cumpăra sau vinde bumbac, grâu sau boabe de soia de la burse.

Bursele de mărfuri sunt, totodată, „internaționale”, deoarece ordinele de vânzare sau cumpărare vin nu numai din țările în care sunt localizate bursele, ci din toată lumea.

Cu toată asemănarea dintre mecanismul burselor de mărfuri și al celor de valori, există câteva trăsături caracteristice, a căror înțelegere este necesară utilizatorului burselor de mărfuri. Iată câteva din aceste trăsături:

Prețurile mărfurilor ce se negociază la bursă sunt mult mai sensibile față de o serie de factori economici și extra-economici și înregistrează oscilații mult mai mari și mai frecvente, decât cele de la bursele de valori. Astfel, orice modificare a previziunilor unei recolte determinată de secetă, inundații, dăunători sau boli de plante, se reflectă imediat în nivelul de preț la care se negociază o marfă la bursă. Același efect îl au și evenimentele provocate de om: războaie, greve, acte de guvernământ, etc. La rândul ei, cererea suferă modificări importante datorită unor factori economici și politici, cum sunt scăderea de cumpărare, inflația etc.

Potențial, profitul din capitalul investit în mărfuri de bursă este mai mare și se obține mai rapid decât cel din capitalul investit în acțiuni, condiționat însă de analize și concluzii comerciale corecte. Dacă analizele și concluziile sunt greșite, atunci riscurile pot scăpa controlului și cel mai practic lucru este limitarea pierderii prin lichidarea promptă a operațiunii pe baza unui „stop – loss order” (dispoziție de lichidare a unei poziții dată de un speculator brokerului în vederea limitării pierderii la un produs la care scade prețul).

Factorii și evenimentele care influențează schimbările de preț la mărfurile de bursă nu sunt din categoria „informațiilor interne” ce oferă avantaje numai unor participanți la activitățile bursei, ci „publice”, valabile pentru noi toți, în același timp.

Nivelul comisionului perceput pentru operațiunile ce se încheie la bursele de mărfuri este mai mic sau chiar foarte mic comparativ cu profitul potențial.

„Diferențele” (margins) solicitate în cazul unor evoluții nefavorabile de preț sunt de asemenea, relativ mici, respectiv între 10 și 20% din valoarea mărfii negociate, uneori chiar mai mici.

Facilitățile oferite de bursele de mărfuri au evoluat de-a lungul anilor și le regăsim în actuala organizare a acestor instituții. Grație telecomunicațiilor moderne și computerizării, ordinele la bursă pot fi plasate, executate și raportate în aceeași secundă, dar poate mai important decât acesta este încasarea rapidă a prețurilor, a diferențelor (margins) inițiale și adiționale, respectiv funcționarea ireproșabilă a mecanismului de protecție împotriva modificărilor dramatice de preț. De asemenea, un alt avantaj atribuit burselor de mărfuri este înalta calificare profesională a personalului executiv. Începând cu președintele de pe ringul bursei care reprezintă în cele 2 – 3 sesiuni zilnice comentarii și evaluări oficiale ale pieței, tranzacțiilor încheiate și ale mișcării prețurilor, continuând cu operatorii, ce transpun pe ecranele sistemelor video ofertele și contraofertele, prețurile și cantitățile contracte, și terminând cu brokerii care primesc și execută ordinele, tot personalul beneficiază de o pregătire maximă în domeniile lor de activitate.

4.1. Cotațiile (prețurile) bursiere

O mare importanță în activitatea bursieră o au cotațiile bursiere.

Cotațiile se stabilesc pe baza prețurilor cu care se încheie operațiunile de vânzare/cumpărare de mărfuri în cadrul bursei. Cotațiile se calculează zilnic pentru fiecare fel de marfă și se publică în liste numite „cota oficială a bursei”.

Ca mod de calcul, cotațiile se stabilesc ca o medie a prețurilor cu care au fost încheiate tranzacțiile la bursă în ziua respectivă. Câteodată, se stabilesc și ca o medie a prețurilor reprezentative, fără să se includă deci în calcule prețurile tuturor operațiunilor încheiate.

Între prețurile care se formează la bursă și cotații este o deosebire esențială. Prețurile se stabilesc pentru fiecare operațiune de vânzare/cumpărare de bunuri, iar cotațiile reprezintă o medie a acestora sau numai a unei părți din operațiunile încheiate zilnic la bursă.

Cotațiile se deosebesc de prețuri și prin modul de stabilire a acestora. Prețurile se negociază în ringul bursei prin „strigare publică” de către brokeri. Cotațiile se stabilesc de către o subcomisie a bursei pe baza prețurilor operațiunilor încheiate în ziua respectivă. Dacă în anumite zile nu se încheie operațiuni pentru unele mărfuri datorită absenței ofertei/cerere, la stabilirea cotațiilor se iau în calcul prețul la ultimele tranzacții care au fost definitive în sesiunea de închidere.

Calcularea cotațiilor a apărut din necesitatea de a informa oamenii de afaceri asupra nivelului și evoluției prețurilor de tranzacționare practicate în cadrul bursei.

Din punct de vedere al operațiunilor, al prețurilor care se iau în calcul și a modului de determinare, cotațiile se pot clasifica astfel:

cotațiile la disponibil și la termen;

cotațiile efective și nominale;

cotații medii la deschiderea și închiderea tranzacțiilor;

cotațiile de lichidare.

Cotațiile la disponibil se stabilesc pentru operațiunile cu termen imediat de executare. Ele se numesc și cotații „spot”. Aceste cotații se stabilesc pe baza prețurilor privind vânzările și cumpărările efective. Acest gen de operațiuni reprezintă circa 30 – 40% din volumul tranzacțiilor care se comercializează la burse.

Cotațiile la termen se determină pentru tranzacțiile cu livrarea după un anumit interval de timp, stabilit în contractul încheiat. În general, nivelul cotațiilor la disponibil diferă de acela al cotațiilor la termen. Cotațiile pentru operațiunile la termen sunt în general mai mari decât cele pentru operațiunile cu livrare promptă. De data aceasta, prețul cuprinde cheltuielile legate de creditarea mărfii între momentul contractării și cel al livrării, precum și costurile de depozitare, asigurare etc.

Cotațiile medii la deschidere și închidere au la bază prețurile stabilite în ringul bursei în acele momente. Pot fi luate în calcul toate operațiunile care s-au efectuat la închidere și deschidere sau numai cele cu prețuri reprezentative. Ele au ca scop să scoată în relief modul în care evoluează prețurile și operațiunile care se încheie în cele două momente. De data aceasta, se iau în calcul atât operațiunile „spot” cât și cele la termen.

Cotațiile de lichidare se stabilesc de casele de cliring. Acestea pot să difere de cele care se calculează de subcomisia bursei, deoarece prețurile se majorează cu diverse taxe și comisioane în momentul lichidării operațiunilor respective.

Prin caracteristicile și sensul lor, cotațiile de bursă reprezintă o primă etapă de formare a prețului mondial la anumite mărfuri. Utilizarea lor în practică a reușit să reducă sau să evite discrepanțele dintre prețurile folosite de diverși comercianți din diverse țări, realizându-se astfel o apropiere a prețurilor identice, comercializate în aceleași condiții pe plan internațional.

4.2. Rolul casei de cliring

Așa cum am mai arătat, casele de cliring reprezintă instituții cheie ale piețelor bursiere, mai ales acolo unde se tranzacționează contracte futures. Casele de compensație (cliring) îndeplinesc două funcții principale: asigură integritatea financiară a tranzacțiilor futures prin garantarea obligațiilor contractuale de către membrii caselor de cliring și oferă posibilitatea compensării („offset”), ca mecanism convenabil de lichidare a obligațiilor contractuale.

Termenul de cliring (în engleză: „clearing”) descrie un set de activități realizate de casele de compensație (cliring.). În primul rând, membrii unei burse transmit zilnic casei de cliring asociate rapoarte conținând detaliile tuturor tranzacțiilor futures tranzacții pe care casa de cliring le înregistrează: în momentul înregistrării, casa de cliring se interpune, în mod legal, în toate aceste tranzacții, devenind, așa cum am mai arătat, cumpărător față de vânzător și vânzător față de cumpărător. Practic, între comerciantul care cumpără contractul futures și cel care vinde contractul futures respectiv, nu se stabilesc raporturi juridice directe.

În al doilea rând, operațiunile futures presupun colectarea și plata zilnică de: fonduri (marje) de la și către părțile inițiatoare ale acelor tranzacții. Casa de cliring calculează zilnic, pentru fiecare din membrii săi profitul sau pierderea netă a pozițiilor futures, rezultate în urma schimbărilor de preț. Ulterior, colectează sumele aferente pierderilor nete de la membrii săi aflați în această situație, plătindu-le membrilor care înregistrează profituri nete la sfârșitul zilei de tranzacționare.

Capacitatea caselor de compensație de garantare a executării întocmai a tuturor obligațiilor asumate de membrii bursei se bazează pe:

Lichidarea membrilor săi, care de regulă sunt mari firme comerciale, societăți de asigurări și transport, bănci cu renume, deci cu capitaluri, și alte firme de prestigiu a căror putere financiară luată separat, dar cu atât mai mult luată împreună, este foarte mare.

Funcționarea ireproșabilă a unui mecanism de percepere de „deposits” (fonduri de garanție), de margins (diferențe), „variation margins” (diferențe variabile) sau de „additional margins calls” (diferențe adiționale) la fiecare contract sau operațiune.

Rezervele suplimentare și fondurile tampon.

Responsabilitatea solidară a tuturor membrilor casei de cliring pentru afacerile încheiate într-o anumită perioadă de timp.

Casele de cliring mai îndeplinesc și funcția de distribuire a ceea ce se numește „notice of delivery” – prin care vânzători (cei care sunt „short”) își fac cunoscută dorința de a livra marfa către acei cumpărători (cei care sunt „long”) care notifică aceleiași case de cliring intenția de a prelua cantitatea de marfă cumpărată.

4.3. Operatorii de bursă și modul lor de acțiune

Operatorii la bursă încheie tranzacții prin intermediul agenților (brokeri), cărora li se plătește un comision. Brokerii acționează pe baza unui mandat, primind ordine de vânzare/cumpărare, aceste valori sunt de mai multe feluri, în funcție de interesul clientului, și anume:

ordine „de piață” („market orders”) sunt ordine ce se execută pe loc, la cel mai bun preț obtenabil în momentul în care ordinul a ajuns la bursă;

ordine cu limită de preț („limited orders”), când clientul instruiește pe broker să cumpere sau să vândă dacă prețul pieței atinge o anumită limită;

ordine de stopare a pierderii („stop loss orders”). care acționează oarecum în sens contrar ordinului cu limită de preț, cu scopul limitării riscurilor sau pierderilor.

În general, ordinelor de bursă le sunt asociate și alte instrucțiuni pentru brokeri:

instrucțiunea „la zi” („day order”) înseamnă că ordinul este valabil numai pentru ședința de bursă din ziua respectivă, dacă nu se specifică altfel, toate ordinele sunt considerate „la zi”;

instrucțiunea „bun până la anulare” („good till canceled”) sau „ordin deschis” („open order”) înseamnă că ordinul rămâne valabil până când clientul îi anulează sau până când tranzacția a fost efectuată, în acest sens, ordinul poate fi dat pentru o săptămână, pentru o lună sau până la o anumită dată, iar în cazul în care el nu a putut fi executat – la prețul stabilit de client – va fi anulat de broker;

instrucțiunea „ totul sau nimic „ („all or none”) exprimă dorința clientului de a cumpăra/vinde un volum important de contracte la anumit preț și într-o perioadă precizată, ordinul este executat numai dacă piața oferă atât condițiile de cantitate, cât și cele de preț;

instrucțiunea „execută sau anulează” („fill or kill”) ordonă cumpărarea/vânzarea imediată și completă a unui volum de contracte, ori renunțarea la executare;

instrucțiunea „ la deschider” („at the opening”) înseamnă că ordinul trebuie executat imediat ce bursa a fost deschisă (de exemplu, în primele 30 de secunde);

instrucțiunea „la închidere” („at the close”) înseamnă că ordinul trebuie executat imediat înaintea ședinței de bursă (de exemplu, în ultimele 30 de secunde).

Executarea unei tranzacții la bursa de mărfuri este o operațiune rapidă și eficientă. Iată cum se desfășoară această operațiune:

Să presupunem că un comerciant din SUA dorește să cumpere zece contracte de bumbac. Prima măsură pe care o ia comerciantul este deschiderea unui cont cu care să poată opera brokerul ales pentru executarea ordinului. La rândul lui, brokerul va cere clientului să semneze o proformă corespunzător prevederilor CFTC – Commodity Futures Trading Commission – cu privire la segregarea fondurilor utilizate în comercializarea la bursă a mărfurilor aflate sub control guvernamental. Dacă între comerciant și broker nu au existat anterior relații de afaceri, atunci brokerul, înainte de a începe executarea propriu – zisă a ordinului, poate să propună semnarea unui „margin agreement”, precum și depunerea de fonduri în garanție.

După deschiderea unui cont curent sau depunerea de garanții, se transmite brokerului ordinul de cumpărare a zece contracte de bumbac. Ordinul va fi executat în spațiul destinat comercializării („trading floor” sau „Cotton Pit”) din incinta bursei New York, unde brokerul ales cumpără și vinde continuu bumbac la termen. Pentru activitatea de brokeraj la bursele de mărfuri se plătește un comision care este de 100% pentru nemembrii bursei, 50% pentru membrii bursei, în timp ce membrii Casei de cliring sunt scutiți de plata comisionului

Standardizarea condițiilor contractuale permite efectuarea unui mare volum de afaceri într-un minimum de timp. Astfel, convorbirea prin care brokerul primește un ordin are loc într-un limbaj cu adevărat telegrafic, de regulă printr-un circuit telefonic particular direct, în „wire room”. Vânzările sau cumpărările se fac prin strigări pe „ring”-ul sau în „pit”-ul bursei, prețurile fiind preluate și raportate instantaneu.

La marea majoritate a burselor de mărfuri activitatea începe dimineața, cu „strigările” deschiderii pentru fiecare lună care cotează, sesiunea fiind deschisă pentru toate categoriile de activități: oferte, cereri de oferte, ordine ferme, vânzări sau cumpărări. „Ring”-ul sau „pit”-ul bursei este un loc gălăgios unde toți brokerii negocciază cu glas tare și în același timp. În această atmosferă, pentru mai multă siguranță, au fost elaborate și o serie de semne cu mâna sau cu capul, de fapt adevărate coduri. Astfel, palma întoarsă către persoana care negociază înseamnă ordin de cumpărare, iar cea întoarsă spre afară înseamnă ofertă.

Ordinul de închidere a unei tranzacții obișnuite de piață este dat brokerului tot de către comerciant. Să spunem că a trecut o lună de la transmiterea telefonică a „ordinului de piață” pentru cumpărarea celor zece contracte, cu livrarea în decembrie, la cel mai bun preț obtenabil. Ordinul a fost executat de broker, prețul a fost înregistrat printr-un operator central și transmis în sute de aparate telegrafice. Dacă peste o lună comerciantul constată că prețurile au crescut, el poate să decidă închiderea operațiunii, prin vânzarea celor zece contracte. Ordinul d închidere, respectiv de vânzare, va trece prin aceeași filieră, brokerul de pe „ring” fiind obligat să vândă la cel mai bun preț al zilei.

Când tranzacția este complet închisă, brokerul va transmite o confirmare scrisă în forma unui memorandum „P and S” („purchase and sale” – cumpărare și vânzare), în care sunt prezentate ambele laturi ale tranzacției, respectiv profitul și pierderea.

4.4. Tipuri de contracte

Piețele bursiere cunosc o mare diversitate de operațiuni, existând o serie de diferențieri între bursele americane și cele europene, ca și numeroase particularități de la o bursă la alta. Totuși, modelul de bază al operațiunilor este similar, iar modelul de definire a tranzacțiilor bursiere se înscrie într-una din următoarele orientări:

Concepția prohibită consideră operațiuni de bursă contractele care se încheie în incinta bursei, în timpul ședințelor oficiale, de intermediari autorizați – agenții de bursă – și în conformitate cu regulamentul și uzanțele bursiere;

Concepția restrictivă lărgește sfera de cuprindere a tranzacțiilor de bază, incluzând și operațiunile încheiate în afara bursei, dar cu condiția ca acestea să fie realizate între membrii bursei și prin intermediul agenților de bursă recunoscuți;

Concepția liberală definește ca tranzacție bursieră orice afacere încheiată, fie în bursă, fie în afara acesteia, de intermediere abilități, cu condiția de a înregistra operațiunea respectivă la bursă.

Evidențierea caracteristicilor definitorii ale tranzacțiilor bursiere se poate face prin prezentarea tipologiei operațiunilor de bursă. Un prim principiu în acest sens îl constituie natura contractului, din acest punct de vedere existând deosebiri semnificative între bursele americane și cele europene.

La bursele americane se utilizează două mari categorii de contracte: contractele cash și cele futures.

Contractele cash sunt simple contracte de vânzare/cumpărare cu toate clauzele negociate direct de părțile contractante sau de reprezentanții lor, faptul că sunt încheiate în bursă prin intermediarii autorizați, nu ține de esența tranzacțiilor cash, ci numai de natura lor. Tranzacțiile cash pot fi pentru livrare imediată (sau „spot”) sau pentru livrare ulterioară („cash forward”).

Contractele „viitoare” (futures) sunt contracte reprezentative de bursă. În esență, ele reprezintă un acord de a cumpăra/vinde o anumită cantitate (volum) dintr-o marfă, la o dată viitoare și la un preț stabilit în momentul încheierii contractului. Specific este faptul că persoana care se obligă în calitate de vânzător (poziție „scurtă” sau „short”) sau cumpărător (poziție „lungă” sau „long”) poate să facă executarea în natură sau să-și acopere poziția printr-o operațiune de sens contrar (cel cu poziție short să cumpere, iar cel cu poziție lng să vândă).

La bursele europene se practică, de asemenea, două categorii de contracte:

Contractele cu bani gheață (au comptant), la fel ca tranzacțiile cash, nu sunt considerate, contracte de bursă propriu-zise, cu toate că se încheie în incinta bursei, ele au ca obiect mărfuri fungibile și sunt executate în câteva zile de la încheierea lor, pe bani gheață.

Contractele la termen sunt contracte tipice de bursă, făcute cu respectarea regulamentului și a uzurilor bursiere, stipulând o lună viitoare de livrare și de plată a prețului (convenit la data contractării), părțile având facultatea să execute în natură sau prin plata unei simple diferențe de preț (între prețul contractului și prețul pieței la data executării).

Contractele la termen pot fi, la rândul lor, ferme, atunci când obligațiile părților sunt irevocabile și executabile la termenul convenit, așa cum au fost contractate, sau condiționale, atunci când ele sunt reziliabile prin plata unei prime.

De cele mai multe ori, în special la produsele agroalimentare, prețurile spot sunt mai mici decât cele la termen (situație denumită în limbajul de bursă „contago”). Contago se explică cel puțin prin două fenomene:

costurile de depozitare și asigurare a mărfii în perioada de 3 – 6 – 12 luni de valabilitate a contractului la termen se adaugă la prețul spot, rezultând un preț la termen mai ridicat;

la produsele agroalimentare cotațiile spot sunt stabilite, în multe cazuri, în perioada de recoltare, când oferta de marfă este mai mare și prețurile au tendința de scădere.

Ca urmare a cheltuielilor de depozitare și asigurare, prețurile la termene mai îndelungate sunt, de regulă, mai mari decât cele la termene mai apropiate.

Pot apărea situații în care prețurile la termen sunt mai mici decât prețul spot, în limbajul de specialitate spunându-se că există o piață inversă – „inverted market” sau „ backwardation”. Situația de backwardation, respectiv inversul lui contago, apare când au loc blocări temporare ale livrărilor de marfă datorită grevelor, calamităților naturale sau sociale etc. Un indicator clar care privește situația de backwardation este scăderea stocurilor de marfă la bursă sau în centrele consumatoare sub nivelul critic.

Este de menționat faptul că în ultimii ani contractele futures au fost introduse și la principalele burse europene, evidențiindu-se o tendință de consacrare a acestora și de limitare a importanței contractelor 1a termen. În același timp, operațiunile cu opțiuni tind să înlocuiască contractele la termen cu primă.

Un alt criteriu de clasificare a tranzacțiilor bursiere – scopul acestora – permite delimitarea a trei mari categorii de operațiuni: speculative, de arbitraj și de acoperire (hedging).

Referindu-ne la piețele europene, operațiunile speculative la termen sunt de două feluri: „à la hausse” (la creștere) și „à la baisse” (la scădere).

Speculația „à la hausse” constă în faptul că inițiatorul ei cumpără marfa la o anumită dată (t0), iar livrarea (plata se face ulterior) (t1), el speră că în intervalul t0 – t1 (de la cumpărare până la vânzare) prețul va crește. Dacă previziunea se realizează, el revinde marfa în momentul livrării (t1) la prețul mai mare al zilei, înregistrând un câștig.

Speculația „à la baisse” constă în aceea că speculantul vinde marfa la o anumită dată (t0) cu termen de livrare ulterior (t1), el estimează o scădere a prețului în acest interval. Dacă previziunea se îndeplinește, speculantul va câștiga, întrucât se poate aproviziona cu marfă la prețul mai mic în perioada livrării (t1).

Speculatorul care la scadență nu-și vede îndeplinită previziunea inițială, are posibilitatea de a efectua și alte tipuri de operațiuni.

Astfel, operațiunea de report inițiată de cumpărătorul „à la hausse”, presupune preluarea mărfii la termenul stabilit și punerea ei în gaj pentru obținerea de credite pentru plată sau mobilizarea propriilor fonduri, speculantul așteptând în continuare creșterea prețurilor. „Deportul” este operațiunea inversă reportului fiind inițiată de vânzătorul „à la baisse”.

Operațiunea „stellage” presupune existența a două poziții diferite: cea a vânzătorului de stelaj, care mizează pe stabilitatea prețurilor între două limite fixate în prealabil, și a cumpărătorului de stelaj, care preia stelajul presupunând o variație a prețului în sensul creșterii sau al scăderii lui. La scadență, cumpărătorul poate alege într-o cumpărare la prețul cel mai mare prevăzut de stelaj.

O altă categorie de operațiuni prin care se urmărește obținerea de profit o constituie arbitrajul, care constă în alegerea pieței și a termenului cel mai avantajos, ținând seama de studierea cotațiilor. Aceste operațiuni se compun dintr-o cumpărare și o vânzare simultană, în scopul folosirii diferenței de preț dintre două termene de livrare sau dintre două piețe. De exemplu, spreading-ul constă în adaptarea pe piață șa termen a unei poziții de cumpărare (long) la un anumit termen de livrare, concomitent cu adoptarea în compensație a unei poziții echivalente de vânzare (short) la un alt termen de livrare. Operațiunea se poate realiza pentru același produs la aceeași bursă, pentru două produse diferite la aceeași bursă, pentru același produs la două burse diferite sau pentru două produse la două burse diferite. Aceste operațiuni sunt inițiate pentru a realiza un câștig din evoluția prețului unei mărfi la termene de livrare diferite, deoarece prețurile unei mărfi pot să scadă sau să crească pentru un anumit termen mau mult decât pentru alt termen.

Operațiunea de „hedging” sau de acoperire” este o tranzacție la termen, al cărei scop este de a oferi atât vânzătorilor cât și cumpărătorilor posibilitatea de a se proteja împotriva fluctuațiilor mari ale prețurilor. Operațiunea constă în îmbinarea unor tranzacții de sens opus (vânzare/cumpărare) în scopul reducerii sau eliminării riscului de preț și presupune stabilirea unei poziții viitoare la bursă, poziție inversă celei deținute de piața fizică, dar pe aceeași bază de preț. Deci, dacă printr-o cumpărare de marfă livrabilă fizic apare riscul unei pierderi ca urmare a scăderii prețului, se efectuează o vânzare la bursă pentru termenul de livrare a mărfii cumpărate, la prețul de cumpărare, vânzare din care va rezulta un câștig ce contracarează pierderea de la operațiunea cu marfă livrată fizic.

4.5. Tranzacțiile futures

Un contract futures este un acord de a cumpăra/vinde o cantitate determinată dintr-o marfă, valută sau activ financiar la un preț stabilit în momentul încheierii contractului dar cu lichidarea tranzacției la o dată viitoare. El prezintă câteva caracteristici distinctive:

condițiile contractuale sunt standardizate (calitate, cantitate,. termen etc.):

prețul este stabilit la bursă prin procedura specifică de negociere și contractare a acestei piețe organizate;

contractul este zilnic „marcat la piață” (marked to market), astfel încât pierderile uneia dintre părțile contractante sunt transferate, ca venituri. celeilalte părți.

Deci în contractele forward cât și în cele futures executarea are loc la un termen viitor, cele două categorii de operațiuni se deosebesc substanțial.

Într-un contract forward, cumpărătorul se obligă să cumpere o anumită marfă la un preț stabilit în momentul încheierii contractului, la o scadență fixă. Acest contract va fi deci lichidat numai la scadență, iar valoarea lui la acel moment depinde de cursul zilei (spot rate) în momentul expirării contractului.

Contractul futures presupune, la fel, o cumpărare pentru o scadență viitoare, dar, spre deosebire de primul, valoarea lui este adaptabilă zilnic la piață (marked to market). Dacă valoarea lui crește, cumpărătorul primește în contul său de la broker o sumă corespunzătoare cash, dacă valoarea lui scade, o anumită sumă este dedusă din acel cont.

Tranzacțiile futures cu marfă presupun angajamentul părților de a livra/prelua o anumită marfă la o dată viitoare (maximum 18 luni), la un preț convenit în momentul contractării.

Executarea contractului se poate face oricând în cursul lunii de livrare și poate avea loc fie în natură (prin predarea documentelor reprezentative), fie prin lichidarea contractului înainte de scadență printr-o operațiune în sens contrar. Astfel, cel care a vândut pentru o lună viitoare poate să-și acopere poziția short printr-o cumpărare cu aceeași scadență, invers, cumpărătorul futures va lichida tranzacția printr-o vânzare cu aceeași scadență. Cea mai mare parte a tranzacțiilor se derulează prin lichidarea contractului înainte de scadență.

Operațiunile speculative futures sunt realizate în scopul obținerii unui profit din diferențele de curs între momentul încheierii contractului și momentul lichidării acestuia. În aceste operațiuni ceea ce contează nu este marfa propriu – zisă, ea fiind aici reprezentată de un titlu. ci evoluția cotației acesteia la bursă, operatorul își asumă riscul evoluției prețului, mizând pe opusul acestei atitudini – câștigul.

În acest sens, sunt posibile două situații:

speculatorul la scădere (bear) mizează pe o scădere a cursului în bursă pentru marfa cotată. E1 va da un ordin de vânzare futures, luând deci o poziție „short” pentru ca în cazul în care prețul scade până la scadență, să-și acopere poziția printr-o cumpărare cu aceeași scadență (long) câștigând diferența dintre cele două prețuri.

speculatorul la creștere (bull) anticipează o creștere a cursului și dă un ordin de cumpărare futures (long). Dacă până la scadență cursul crește, el va face o nouă operațiune pentru același termen, de vânzare (poziție short), câștigând diferența de preț.

Desigur, în ambele cazuri, dacă piața invalidează așteptarea speculatorului, el va înregistra o pierdere cu atât mai mare cu cât evoluția inversă a prețului va fi mai mare.

Operațiunile de acoperire (hedging) sunt motivate de dorința operatorului de a se proteja împotriva riscului rezultat din modificările prețului în bursă, de aici și denumirea operatorului – „hedger”.

În cazul hedgingului short cel care vinde futures la bursă dispune de marfa respectivă în momentul efectuării operațiunii sau urmează să o primească până la scadența contractului din bursă. În cazul în care prețul la marfa respectivă scade, el înregistrează o pierdere la marfa fizică, în schimb câștigă la bursă, deoarece are o poziție short și piața a scăzut. Câștigul de la bursă compensează pierderea de pe piața fizică.

În cazul hedgingului long, cel care cumpără futures la bursă se bazează pe o vânzare ulterioară pe piața comercială. Dacă prețul mărfii fizice crește, ceea ce înseamnă o pierdere pentru vânzător (la încheierea contractului el a stabilit prețul la un nivel inferior celui la care a ajuns piața), el va câștiga la bursă (are o poziție long și piața a crescut), compensându-și pierderea de la marfa fizică.

4.6. Tranzacțiile options

Privită ca tehnică generală „opțiunea” poate fi definită ca un acord prin care una dintre părți, vânzătorul opțiunii (option seller – writer) acordă celeilalte părți, cumpărătorul (option buyer – holder) dreptul, dar nu și obligația de a cumpăra o marfă de la el sau de a-i vinde lui o marfă, în anumite condiții (un preț, un termen de valabilitate).

Principalele caracteristici ale tranzacțiilor cu opțiuni în bursă sunt următoarele:

Contracte – tip. Se încheie contracte într-o formă standardizată, stabilită de regulă de asociațiile de brokeri (dealeri) și acceptată de bursă. Obiectul contractului (opțiunii) îl reprezintă titluri financiare (la bursele de valori) sau instrumente financiare și contracte futures (la bursele de mărfuri).

Durata opțiunii. Este vorba de perioada înăuntrul căreia opțiunea poate fi exercitată, data finală pentru exercitarea opțiunii se numește data expirării (expiration date). În practică, opțiunile se vând pentru perioade de 30, 60, 90 de zile, precum și pentru 6 luni (cele mai frecvente) și un an.

Prețul de executare a opțiunii. Acest preț este stabilit de părți în momentul încheierii contractului de opțiune, reprezentând un preț fixat (de aici denumirea de „striking price”) la care se poate exercita dreptul pe care-l conferă opțiunea (de aici – „exercise price”). În principiu, acesta este cursul pieței pentru titlurile la care se referă opțiunea în momentul încheierii contractului. Pe piețele americane deținătorii de opțiuni au dreptul să le exercite oricând până la expirare, pe piețele europene, exercitarea are loc doar la data expirării.

Prețul opțiunii. În schimbul dreptului care i se conferă prin opțiune, cumpărătorul acesteia trebuie să plătească vânzătorului o primă (premium) numită și prețul opțiunii.

Valoarea opțiunii. Este determinată de cursul de piață al activului asupra căruia poartă opțiunea. În cazul opțiunilor americane se face distincție între valoarea intrinsecă și valoarea în timp. Valoarea intrinsecă, numită și valoare paritară sau de executare, este câștigul care îl primește deținătorul opțiunii în cazul exercitării acesteia, pe care îl suportă vânzătorul opțiunii. Valoarea în timp este valoarea suplimentară, peste cea intrinsecă a unei opțiuni care poate fi exercitată până la expirare (numai la opțiunile americane).

Lichidarea opțiunii. Este o operațiune prin care, într-un anumit moment înainte de expirare, cumpărătorul unei opțiuni, își acoperă poziția prin vânzarea unei opțiuni identice, respectiv vânzătorul unei opțiuni cumpără o opțiune identică. Lichidarea poziției este principala cale de fructificare a valorii unei opțiuni (singura, până la data expirării, pe piețele europene).

Prin urmare, opțiunea poate fi negociată separat la bursă și ea are un preț variabil, în funcție de condițiile pieței pentru activul la care se referă.

La bursă există două mari tipuri de contracte cu opțiuni: de „cumpărare” („call”) și de „vânzare” („put”) – și mai multe combinații ale acestora.

Opțiunile call (de cumpărare)

Opțiunea „call” este un contract, în formă negociabilă, care dă dreptul cumpărătorului ca, într-o anumită perioadă de timp, să cumpere de la vânzătorul opțiunii o anumită cantitate de marfă la un preț stabilit prin contract. Pe de altă parte, vânzătorul opțiunii „call” își asumă obligația de a vinde, în condițiile precizate mai sus, marfa respectivă cumpărătorului opțiunii. Astfel, în perioada următoare încheierii operațiunii, cumpărătorul urmărește evoluția prețului mărfii pe piață. Dacă prețul crește, el va fi avantajat, exercitându-se opțiunea. Dacă privim lucrurile din punctul de vedere al vânzătorului de call, situația se prezintă exact simetric: el câștigă numai atunci când cursul scade sub prețul de exercitare, dar câștigul său este limitat la primirea primei, când prețul crește, el înregistrează o pierdere.

Opțiunile put (de vânzare)

Opțiunea „put” este un contract care dă dreptul cumpărătorului opțiunii să vândă vânzătorului opțiunii o anumită cantitate de mărfuri la un preț stabilit, dacă opțiunea se exercită într-un anumit interval de timp. Pe de altă parte, vânzarea unei opțiuni „put” înseamnă asumarea obligației de a cumpăra marfa în condițiile stabilite de la cumpărătorul acesteia. Situația vânzătorului de put este similară cu cea a vânzătorului de call: câștigă doar prima și pierde nelimitat, dar în sens diferit față de acesta.

**************

Pentru a arăta etapa în care se află bursele de mărfuri din România, iată, în cele ce urmează, etapele pe care un client trebuie să le parcurgă pentru a tranzacționa în ringul Bursei Române de Mărfuri (B.R.M.) (ținând seama că toate operațiunile actuale sunt spot, dar că se pregătește pentru viitorul imediat lansarea pe piață a contractelor futures).

Un comerciant care intenționează să tranzacționeze la B.R.M. trebuie întâi să contracteze un Agent de Intermediere Bursieră (A.I.B.). Odată ales un A.I.B., dacă se dorește o colaborare de durată, se semnează un contract cadru de reprezentare a clientului de către acesta. Valoarea comisionului perceput de A.I.B. este negociabilă cu clientul și nu este impusă de regulamentul bursier, plafonul ei putând fi un element concurențial în câștigarea clienților virtuali. Înainte de tranzacționare, clientul, fie el vânzător sau cumpărător. trebuie să depună într-un subcont al B.R.M. – S.A. deschis la B.C.R. – S.M.B., în numele A.I.B.-ului care îl reprezintă, cel puțin 10% din valoarea contractului pe care intenționează să-l realizeze prin Bursă. Plata poate fi făcută prin cec, dispoziție de plată sau o scrisoare de garanție bancară transmisă prin telex la B.C.R. – S.M.B., de la orice filială din țară.

Un A.I.B. nu poate tranzacționa într-o zi o valoare mai mare decât de 10 ori totalul garanțiilor însumate „cash” și valoarea corespunzătoare din subcontul de garanții al B.R.M. Aceasta din urmă este confirmată în fiecare dimineață bursieră de către B.C.R. – S.M.B. sistemului informatic al Bursei.

În cazul în care clientul urmărește operațiuni de vânzare, el va trimite comanda în scris A.I.B.-ului care îl reprezintă. Acesta o va înainta ca ordin spre avizare serviciului competent al B.R.M. Ordinul va fi însoțit de documente care să reflecte, pe propria răspundere a clientului, că marfa respectivă este în proprietatea sa, nu este grevată de nici o altă obligație, nu va recurge la o astfel de grevare și nu o va înstrăina pe perioada cât oferta sa se află în derulare la Bursă.

Oferta va fi publicată în presă cu 3 zile înainte de tranzacționare, contra unei taxe (taxa acoperă 3 apariții în presă). Sunt considerate confidențiale identitatea A.I.B.-ului și a clientului, prețul de vânzare.

Cererile de cumpărare complementare ofertei nu mai trec prin serviciul de avizare și dacă beneficiază de garanții financiare, pot fi anunțate direct în ring în ședința de tranzacționare corespunzătoare.

Procedura este similară când un cumpărător solicită achiziționarea unei mărfi neprogramate pentru tranzacționare. O ofertă și o cerere formulate pentru aceeași marfă la același preț reprezintă o tranzacție încheiată.

Pentru primele clUnăl laicțc ziua de tranzacții. corespunzătoare unui ring conține trei părți clasice: deschiderea, perioada tranzacțiilor libere, închiderea.

În cursul deschiderii, șeful de licitație va începe să numească, pentru o categorie de marfă, poziție cu poziție, cererile/ofertele publicate. Brokerul care reprezintă cererea/oferta anunță prețul cerut. Brokerii următori anunță la rândul lor prețurile, care trebuie să fie mai bune decât cele anterioare.

În perioada tranzacțiilor libere, brokerii, ori de câte ori doresc, pot anunța îmbunătățiri ale prețurilor la orice categorie de marfă.

Este la latitudinea șefului de licitație să dedice o perioadă de timp numai unei categorii de marfă, dacă se observă o efervescență tranzacțională în jurul ei, pentru a obține o clasificare a anunțurilor. Dacă doi brokeri (vânzător/cumpărător) au ajuns la o coincidență a prețurilor, contractul se adjudecă și pozițiile lor, dacă au atins cantitatea maximă anunțată, se șterg de pe afișaj.

Este perioada de negociere specific bursieră, când prin scăderea prețurilor de vânzare și creșterea prețurilor de cumpărare, se tinde și se ajunge la o apropiere, apoi la coincidență.

Perioada de închidere repetă procedura perioadei de deschidere. Brokerii au ultimul prilej ca, prin îmbunătățirea prețurilor anunțate, să realizeze contractul. Chiar și în perioada de închidere pot să apară anunțuri de cumpărare din partea unui broker care nu a participat la celelalte două faze.

Pentru piața a treia, mecanismul de tranzacționare este asemănător cu acela de licitație, cu preț de pornire anunțat.

Livrarea mărfii este considerată Franco Depozit Furnizor.

După confirmarea executării contractului de către cele două A.I.B.-uri implicate, Bursa comandă deblocarea garanțiilor financiare.

CAPITOLUL V

Situația și rolul piețelor bursiere în România de azi

5.1. Conturarea cadrului actual internațional

Încă de la apariția lor, bursele de mărfuri s-au bucurat de un interes deosebit din partea marelui public, reprezentând pentru unii o speranță de îmbogățire rapidă, iar pentru alții, refugiul în căutarea unei certitudini asupra viitorului apropiat.

După cum am arătat deja, bursele moderne de mărfuri sunt organizații al căror scop constă în facilitarea tranzacționării contractelor futures (contracte „viitoare”), prin asigurarea cadrului instituțional și a condițiilor fizice necesare pentru executarea și procesarea acestor tranzacții. De altfel, denumirea de burse de mărfuri a devenit improprie, odată cu apariția la mijlocul deceniului 8 a piețelor financiare futures, de aceea, în prezent, atât literatura de specialitate, cât și practica internațională grupează aceste instituții sub denumirea de burse „futures” (engleză) sau „terminböise” (germană).

În prezent, piețele futures reprezintă cele mai competitive și eficiente piețe existente în practică, îndeplinind două funcții economico-sociale prioritare: transferul riscului de preț și identificarea prețului activului respectiv.

Piețele futures permit transferul riscului de preț de la cei care nu doresc să și-l asume (hedgeri) către speculatori. Deși această funcție este realizată și de piețele forward (la termen), piețele futures reprezintă un instrument mai eficient în acoperirea riscului de preț, datorită gradului înalt de accesibilitate în încheierea tranzacțiilor, lichidității sporite și, în final, datorită costului scăzut al tranzacției.

Capacitatea piețelor futures de a identifica prețul de echilibru al activului de bază reprezintă o componentă integrală a unui sistem economic eficient. Tranzacțiile futures au loc exclusiv în cadrul burselor. Contractele futures asupra aceleiași mărfi, dar cu termene de livrare diferite, se tranzacționează simultan. Aceasta are ca rezultat formarea de prețuri futures diferite pentru aceeași marfă, la momente diferite din viitor. Toate aceste prețuri reflectă nivelul cererii și al ofertei pentru marfa respectivă, atât în prezent, cât și in viitor.

Două motive stau la baza importanței cunoașterii prețurilor futures. În primul rând, în cazul mărfurilor depozitabile pe timp îndelungat, aceste prețuri determină deciziile societăților comerciale referitoare la mărimea stocurilor, prețuri futures scăzute vor determina reducerea stocurilor curente, iar prețuri futures ridicate vor determina creșterea acestora. Astfel, prin determinarea mărimii stocurilor, ca răspuns la diferențele temporale dintre cerere și ofertă, prețurile futures ajustează oferta unei mărfi, pe o anumită perioadă de timp, contribuind la evitarea condițiilor de sub sau supra ofertă.

În al doilea rând, cunoașterea prețurilor futures afectează deciziile de producție și consum. Prețuri futures înalte reprezintă un semnal pentru o producție mai ridicată, în mod similar, prețuri futures scăzute pot constitui un motiv în amânarea deciziei de consum pe o perioadă ulterioară.

Deci, capacitatea burselor (piețelor) futures de a asigura informațiile cu privire la prețurile de echilibru reduce costurile aferente obținerii acestor informații și contribuie la o mai eficientă alocare a resurselor economice.

În ceea ce privește piețele futures comerciale, în prezent, pe plan mondial există trei mari centre tradiționale: Chicago, New York și Londra. La acestea se adaugă alte burse de influență regională, dar al căror volum de tranzacții tinde să se apropie de cel al burselor tradiționale, ca de exemplu bursele de mărfuri din Tokia, Sao Paolo și Singapore. Totuși, bursele din SUA își mențin supremația, volumul de tranzacții înregistrat în cadrul acestora reprezentând peste 61% din totalul tranzacțiilor futures pe plan mondial.

5.2. Concluzii privind situația burselor de mărfuri în România

Problematica piețelor futures și de opțiuni nu este lipsită de utilitate- teoretică și practică – pentru țara noastră, dimpotrivă, odată cu reintrarea în normalitatea economiei moderne, bursa de mărfuri redevine o necesitate, iar în practica internațională actuală se constituie într-un ghid al activității bursiere din România.

Deși apărute în viața economică a României începând cu anul 1882, bursele de mărfuri au înregistrat o evoluție sinuoasă, influențată de convulsii istorice naționale și mondiale, evoluție încheiată brusc, prin impunerea unor structuri și mecanisme artificiale ce au caracterizat economia de comandă instituită după 1948. Ca urmare, reînființarea în România, după o dispariție de peste o jumătate de secol, a unei instituții de complexitatea unei burse de mărfuri operaționale presupune depășirea unei suite de dificultăți. Unele, de natură obiectivă, decurg din parcurgerea perioadei de tranziție la economia de piață și sunt reprezentate de persistența monopolurilor de stat și lipsa lichidităților, altele, de natura subiectivă, sunt bazate pe reținere psihologică și perceperi parțial eronate ale funcțiilor instituțiilor bursiere.

Fără îndoială, rolul de pionierat în actuala activitate bursieră din România revine, datorită definirii cu exactitate și profesionalism a cadrului organizatoric propriu, Bursei Române de Mărfuri (B.R.M.). Totuși, în pofida cadrului organizatoric minuțios definit, volumul tranzacțiilor în cadrul B.R.M. este mult sub așteptări. Principala cauză a acestei situații rezidă în structura economică actuală a României, în care preponderente sunt societățile economice cu capital majoritar de stat, la care se adaugă regiile autonome. Or, prevederile Statutului și ale Regulamentului de funcționare ale unei instituții bursiere înființate în cadrul unei economii în tranziție, nu se pot substitui privatizării, condiție absolut necesară pentru funcționarea acestui tip de instituții. Mai mult, această situație este agravată de blocajul financiar care, în lipsa aplicării legii falimentului, se menține deocamdată în economia românească, cauzând o lipsă acută de lichidități. Încercând să depășească această lipsă, B.R.M. a adoptat Regulamentul pentru tranzacții în contrapartidă, tranzacții ce urmează a se organiza bilunar și prin intermediul cărora participanții pot formula maximum trei variante de contrapartidă pentru mărfurile înscrise la tranzacții. Totuși, până în prezent, acest tip de tranzacții nu s-a realizat în practică, ca urmare a lipsei de interes bazată, probabil, pe neîncredere din partea agenților economici.

Procesul de cristalizare a piețelor bursiere în România s-a materializat într-o creștere accelerată a numărului de organizații nou înființate sub denumirea de burse de mărfuri. În viitor, în mod firesc și inevitabil, numărul acestora se va reduce simțitor, pe măsură ce unele dintre ele se vor consolida și specializa în tranzacțiile cu anumite mărfuri.

O primă etapă în această acțiune de consolidare a burselor de mărfuri din țara noastră s-a concretizat în organizarea Uniunii Burselor de Mărfuri din România (UBMR), formată din cinci instituții bursiere – Bursa Română de Mărfuri, Bursa Maritimă și de Mărfuri Constanța, Bursa de Mărfuri Arad, Bursa Universală Brașov și Bursa de Mărfuri Timișoara. UBMR este o asociație profesională, nonprofit, cu caracter autonom, având drept scop dezvoltarea unor relații de colaborare între asociați, în vederea promovării și respectării sistemului bursier și a cadrului juridic adecvat activității bursiere. Dar cum acest cadru juridic nu este definit în legislația românească actuală, unul din obiectele de activitate constă în întocmirea și înaintarea propunerilor legislative necesare asigurării cadrului juridic, la nivel național, specific activităților bursiere.

Celelalte domenii de activitate ale Uniunii prevăd promovarea intereselor membrilor în raport cu alte organisme și instituții din sistemul bursier și promovarea acțiunilor educaționale pentru publicul larg, referitoare la activitățile bursiere.

Fără îndoială, această Uniune este un pas înainte în implementarea activității bursiere în România, putând fi considerată similară, prin scop și obiective, Asociației Naționale Futures din SUA, ca și aceasta din urmă, UBMR poate deține, în cazul în care devine operațională, un rol activ în promovarea părților futures în țara noastră.

Crearea piețelor futures în România este un obiectiv firesc al dezvoltării activității bursiere. Necesitatea piețelor futures apare și mai pregnantă în perioada constituirii pârghiilor caracteristice economiei de piață, acestea constituindu-se într-un instrument de planificare a activității la nivel microeconomic, pe termen scurt, aflat în opoziție cu planificarea centralizată și pe termen lung a economiei de comandă. Concret, prin identificarea prețurilor de echilibru ce vor exista la anumite momente din viitor, piețele futures determină deciziile agenților economici referitoare la mărimea stocurilor și volumul producției.

O primă cerință sine qua non pentru crearea piețelor futures o constituie existența piețelor fizice libere, iar, în condițiile unei economii de tranziție, privatizarea reprezintă singura posibilitate de creare a acestora. Odată create, dezvoltarea lor și apariția piețelor futures vor fi determinate de factori obiectivi (menționați deja în lucrare).

Acțiunea unora dintre aceștia va depinde în exclusivitate de realizarea reformei economice. În cazul concret al României, se impun luate măsuri în domeniul infrastructurii transporturilor de mărfuri și telecomunicațiilor, sectoare de importanța vitală în modernizarea economiei naționale, dar și al lichidității piețelor fizice.

O a doua cerință, pentru îndeplinirea căruia este necesară concentrarea eforturilor la nivel macroeconomic, o reprezintă reglementarea juridică a tranzacțiilor bursiere, în special a piețelor futures. Astfel, devine imperios necesară adoptarea unei legi a burselor de mărfuri, lege ce ar trebui aplicată în practică de o comisie special înființată în acest scop, cu atât mai mult cu cât, recent, a fost încheiat un proces legislativ similar ce a avut drept rezultat reglementarea pieței financiare primare și secundare din România.

Dacă în domeniul apariției și dezvoltării piețelor fizice rolul instituțiilor bursiere este întâlnit, în cazul asigurării cadrului organizatoric necesar piețelor futures, bursele dețin un rol decisiv. Așa cum am arătat, casa de compensație reprezintă instituția cheie a piețelor futures, fără de care acestea nu pot exista. De aceea, odată îndeplinite condițiile anterioare, eforturile burselor trebuie concentrate în crearea acestei instituții.

O serie de variante ale unui Regulament de organizare și funcționare a casei de compensație se află. în prezent, în atenția B.R.M. O altă soluție, poate mai indicată, ar fi afilierea la una din aceste instituții, de exemplu ICCH, care deține capacitatea financiară necesară garantării tranzacțiilor futures, cât și know-how-ului specific acestor tranzacții. În cazul în care o astfel de afiliere nu se poate realiza, casa de compensație s-ar putea forma din membrii cu capacitatea financiară deosebită ai burselor de mărfuri fondatoare de UBMR.

Casa de compensație astfel creată va presta activitatea de înregistrare și compensare a tranzacțiilor futures încheiate la toate bursele de mărfuri din România. O casă de compensație comună mai multor burse de mărfuri nu contravine spiritului concurențial dintre instituțiile bursiere, mai ales în cazul în care acestea se vor specializa în tranzacțiile futures cu produse de bază diferite.

Nu trebuie uitat că lansarea cu succes a unui contract futures depinde de lichiditatea pieței mărfurilor de bază. De aceea, în momentul de față, când piața mărfurilor fungibile înregistrează un volum redus de tranzacții, lansarea contractelor futures ar trebui orientată spre alte active de bază, inclusiv produse sintetice (indici bursieri).

Nu în ultimul rând, succesul piețelor bursiere în România va depinde de eficiența eforturilor promoționale ale fiecărei burse în parte, precum și de activitățile educative referitoare la acest domeniu, desfășurate de instituții de învățământ superior, institute de cercetare economică și Camerele de Comerț și Industrie.

Bibliografie

Crețoiu, Gh.; Cornescu, V.; Bucur, I. – „Economie politică”, Ed. Șansa, București, 1994

Popa, I. – „Bursa”, Ed. Adevărul, București, 1993

Popa, I. – „Tranzacții internaționale”, Ed. Recif, București, 1992

Fota, C.; Rusu-Hamzescu, I.; Ilinca, G., Mărginean Marilena – „Bursa la dispoziția întreprinzătorului”, București, 1991

Stoian, I.; Fota,C; Ilinca, G.; Berea, A. – „Tehnica tranzacțiilor de comerț exterior”, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1987

„Bursa Română de Mărfuri se prezintă”, Ed. România azi, București, 1994

Didier, M. – „Economia. Regulile jocului”, București, 1994

Murgu, N.; Lazăr, C.; Isărescu, M. – „În zgomotul bursei”, Ed. Albatros, București, 1982

Murgescu, C. – „Bursele de mărfuri și rolul în comerțul mondial”, Institutul de Economie Mondială, București, 1984

Pavel, T.; Stoian, I.; Barbu, Elena – „Organizarea și tehnica comerțului internațional”, Ed. Științifică, București, 1967

Braudel, F. – „Jocurile schimbului”, Ed. Meridiane, București, 1979

Turuianu, C.; Pătulea, V. – „Curs rezumat de dreptul afacerilor”, București, 1993

Popescu, T.R. – „Dreptul comerțului internațional”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

Hașeganu, M. – „Bursa”, Viața Economică, 1973, nr. 30

Filipoiu, M. – „Tipuri de contracte. Propunere: o casă de compensație în România”, Expunere la simpozionul internațional „Bursele de mărfuri și rolul lor în economia de piață”

„Statutul Societății Comerciale Bursa Română de Mărfuri S.A.”

„Regulamentul de organizare și funcționare a Societății Comerciale Bursa Română de Mărfuri S.A.”