Bunurile Sotilor

‚

UNIVERSITATEA “………………………..” ………………………..

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA DREPT

……………………….

2011

UNIVERSITATEA “…………………………..” ……………………….

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA DREPT

BUNURILE SOȚILOR

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………..6

CAPITOLUL I: CONCEPTUL DE FAMILIE ÎN SISTEMUL DREPTULUI ROMÂNESC …………………………….7

1.1 Noțiuni

1.2 Familia – fenomen social

1.3 Familia – obiect juridic

CAPITOLUL II: FAMILIA SI PATRIMONIUL………… 20

2.1. Noțiunea de patrimoniu ca ramură a dreptului civil și în dreptul familiei

2.2 Relațiile patrimoniale între soți

2.2.1 Regimul matrimonial

2.2.2 Principiul egalității în drepturi dintre soți

2.2.3 Principiul libertății alegerii regimului matrimonial

2.2.4 Munca în gospodărie a femeii – contribuția la dobândirea bunurilor comune

2.2.5 Regimul comunității de bunuri – regim legal și obligatoriu

CAPITOLUL III: BUNURILE COMUNE…………………… 40

3.1 Noțiunea de bunuri

3.2 Noțiunea de dobândire

3.3 Proprietatea în devălmășie ca formă a coproprietății

3.4 Bunurile din timpul căsătoriei și data dobândirii acestora

3.5 Bunurile din timpul separației

  3.6 Bunurile în concubinaj

CAPITOLUL IV: BUNURILE PROPRII………………………57

4.1 Bunurile dobândite înainte de căsătorie (art. 31 lit. a) Codul familiei

4.2 Bunurile dobândite prin moștenire, legat sau donație (art. 31 lit. b) Codul familiei

4.2.1 Bunuri dobândite prin moștenire

4.2.2 Bunuri dobândite prin legat

4.3 Bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiunii (art. 31 lit. c) Codul familiei.

4.3.1 Bunurile de uz personal.

4.3.2 Bunurile destinate exercitării profesiei

4.4 Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau de recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții, precum și alte asemenea bunuri (art. 31 lit. d) Codul familiei.

Premiile si recompensele

4.4.1 Manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții

4.5 Indemnitatea de asigurare și despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei (art. 31 lit. e) Codul familiei).

4.6 Valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare (art. 31 lit. f) Codul familiei

CAPITOLUL V: CATEGORII SPECIALE…………………. 75

5.1 Venitul realizat de soți din muncă.

5.2 Sumele economisite la C.E.C. sau la alte bănci

5.3 Câștigurile pe librete și la diferite sisteme de loterie

5.4 Construcții efectuate de soți

5.4.1 Construcțiile efectuate de către soți pe terenul unuia dintre ei.

5.5 Fructele și productele

5.5.1 Dobândirea fructelor si a productelor

5.6 Situația locuinței construită prin credit bancar

5.7 Construcții efectuate de către soți pe terenul proprietatea unei terțe persoane

5.8 Terenurile dobândite prin împroprietărire

5.9 Construcțiile efectuate de către concubini

5.10 Sporul valorii imobilului proprietatea unuia dintre soți.

5.11 Situația unor categorii de terenuri.

5.12 Dreptul de folosință asupra locuinței rezultat dintr-un contract de închiriere

5.13 Bunurile dobândite cu ajutorul creditelor

5.14 Bunuri cumpărate cu plata în rate.

CAPITOLUL VI: DREPTUL DE ADMINISTRARE, FOLOSINȚĂ ȘI DISPOZIȚIE AL SOȚILOR……………………….92

6.1 Egalitatea soților.

6.2 Separarea de fapt a soților, dispariția sau interdicția unuia dintre soți.

6.3 Actele de administrare, folosință și dispoziție

6.3.1 Actele de administrare

6.3.2 Actele de folosință

6.3.3 Actele de dispoziție

6.4 Prezumția de mandat tacit reciproc

6.5 Împărțirea bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soți

6.6 Datoriile soților

6.7 Limitele mandatului tacit reciproc

6.8 Acțiunea în revendicare

6.9 Actele de conservare

CAPITOLUL VII REGIMUL JURIDIC AL BUNURILOR SOTILOR ÎN NOUL COD CIVIL, LEGEA 287/2009

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Practica judiciară a demonstrat în nenumărate rânduri importanța pe care societatea civilă, într-o continuă evoluție a conferit-o instituțuiei căsătoriei și celorlalte instituții derivând din acesta. Faptul că asistăm la o accentuată evoluție a instituției familiei, din punct de vedere juridic se reflectă și în numărul considerabil de acțiuni civile ce au ca obiect bunurile civile, iar dacă ne raportăm stricto sensu la tema acestei lucrări putem constata o practică judiciară destul de voluminoasă bazată pe proprietatea devălmașă a soților și pe natura bunurilor ce o compun.

Acesta este și motivul pentru care, am ales drept subiect de discuție al prezentei lucrări bunurile soților și proprietatea devălmașă încercînd să facem o analiză comparativă între două domenii de drept corelative, respectiv dreptul familiei și dreptul civil. Trebuie să precizăm faptul că practica este cea care a determinat evoluția analizei teoretice, după cum se poate observa în cursurile de specialitate. Teoreticieni notorii și-au îndreptat atenția, în mod expres, asupra bunurilor civile și naturii acestora, ceea ce ne face să considerăm argumentat că ne aflăm în fața unei reale instituții de drept.

Cu siguranță lucrurile nu se vor opri aici, evoluția socială direcționînd lucrurile spre alte noi aspecte juridice, va face indispensabilă, la un momentdat și o acoperire teoretică, în care vor fi analizate în detaliu noile situații apărute. Nu trebuie să evităm faptul, ne-am dori ca și această lucrare să contribuie la o mai bună analiză a instituțiilor abordate prin prezenta teză.

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE FAMILIE

ÎN SISTEMUL DREPTULUI ROMÂNESC

1.1 Noțiuni

Familia este o institutie fundamentală în toate societățile, ea reprezentând la nivelul fiecărui mediu, modern sau tradițional, un factor social complex cu o influență majoră în educația individului și în formarea acestuia pe plan fizic, intelectual, moral și estetic. Latura juridică a acestei instituții capătă conotații semnificative o data cu evoluția individului și a mediului social în care el se dezvoltă.

În prezentul capitol vom analiza, pe scurt, fiecare dintre noțiunile – concept pe care le vom folosi în lucrarea de față.

Familia ca entitate socială este definită în Dicționarul de sociologie drept un "grup social relativ permanent de indivizi legați între ei prin origine, căsătorie sau adopțiune".

Definiția dată familiei de Dicționarul explicativ al limbii române este următoarea: “Familia este o formă sociala de bază, întemeiată prin căsătorie,si care constă din soț, soție și din descendenții acestora.”

Cuvântul familie iși are originea în latinescul familia, -ae, care in dreptul român reprezenta grupul de persoane libere si al sclavilor supuși puterii lui pater familias și care locuiau in același domus. Ulterior, prin extensie, cuvântul familie a devenit sinonim cu cel de gens, adică toți agnații și toți cognații.

Dicționarul de filosofie definește familia ca “forma primară de comunitate umană care prinde un grup de oameni legați prin cosanguinitate si inrudire”.

Dicționarul U.N.E.S.C.O. înțelege prin familie “forma de comunitate umană întemeiata prin căsătorie, care unește pe soți și pe descendenții acestora prin relații strânse de ordin biologic, economic, psihologic si spiritual.

Familia este o formă de relații sociale dintre oamenii legați între ei prin căsătorie sau rudenie. Din familie fac parte soții, părinții și copiii precum si uneori , alte persoane între care există relații de rudenie.Și soții singuri – fără copii formează o familie.

In doctrină se vorbește despre familie ca de o realitate sosială , prin ea realizîndu-se o comunitate de viață între soți, între părinți și copii, precum și uneori, între alte rude. Familia este și o realitate biologică, în sensul că, în cadrul ei se realizează procreația prin unirea biologică dintre un bărbat și o femeie și , în fine, familia este și o realitate juridică, pentru că prin norme juridice, se reglementează cele mai importante relații din cadrul acesteia.

Legiuitorul nu dă, în nici o reglementare, o definiție generală a noțiunii de familie. Cercetând, însă diferitele categorii de reglementări, se constată că noțiunii de familie i se atribuie atît un înțeles restrâns, în sensul că familia îi cuprinde pe soți si pe copiii lor minori, cit si un inteles larg, atunci când parinților și copiilor lor minori li se alătura si alte categorii de persoane.

O accepțiune în sens larg , a noțiunii de familie și care are ca principal criteriu de circumscriere ideea de domiciliu, se regăsește în dispozițiile Legii nr.416/2001 privind venitul minim garantat. Astfel, în sensul prevederilor acestei din urmă legi, termenul de familie îi desemnează pe soțul soția și ciopii căsătoriți, care au domiciliu ori reședință una prevazută în actele de identitate si gospodăresc împreună.Se consideră familie și persoana care locuiește împreună cu copiii aflați în întreținerea sa și se află în una dintre situațiile următoare

este necăsătorită

este văduvă

este divorțată

al cărei soț, soție este declarat/declarată dispărută prin hotărîre judecătorească

nu a împlinit vîrsta de 18 ani și se află în una din situațiile prevăzute mai sus.

Se considera familie si frații fără copii, care gospodăresc împreună și care nu au domiciliul sau resedința comună cu părinții. Se asimilează termenul familiei bărbatul și femeia necăsătoriți , cu copiii lor și ai fiecăruia dintre ei care locuiesc si gospodăresc împreună.

Potrivit art. 44, alin. 1 din Constituția României “Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.”

Astăzi, în sens larg, familia reprezintă ansamblul persoanelor care sunt unite prin căsătorie, filiație adopție și prin rudenia rezultată dintr-o descendență cu un autor comun. Cu alte cuvinte familia grupează toate persoanele care descind una din alta sau dintr-un autor comun, între care există o comunitate de sânge sau una civilă, precum si soții acestora. In raport cu acest grad de cuprindere, familia se numește patriarhală și este sinonimă cu ceea ce romanii numeau gens. Pe de altă parte există și un sens restrâns al termenului de familie, care corespunde lui domus. Astfel, familia se limitează la soți și la copii lor minori. In această acepțiune, familia este numită nucleară sau conjugală.

Cele două accepțiuni ale noțiunii de familie traduc etapele unei evoluții pe care cunoscutul sociolog francez Emile Durkheim (1858-1917) numea “legea îngustării continue a familiei ”.

În legi speciale, in funcție de scopul urmărit de legiuitor și de domeniul relațiilor sociale reglementate, noțiunea de familie primește accepțiuni mai largi. Așa fiind, potrivit dispozițiilor Legii nr. 114/11 octombrie 1996, așa cum a fost modificată prin Ordonanța de Urgență nr. 40/10 iulie 19973 “prin familie (…) se înțelege soțul, soția, copiii minori precum și copiii majori și părinții soților care locuiesc și gospodăresc împreună”. Această din urmă variantă, reținută de legiuitor pentru explicarea noțiunii de familie în contextul legii despre care facem vorbire, restrânge, prin precizările pe care le aduce, sfera aceleiași noțiuni avute în vedere la adoptarea Legii nr. 114/1996 (respectiv textul nemodificat prin ordonanța de urgență) și în care se arată că, “prin familie, în sensul prezentei legi, se înțelege soțul, soția, copiii, precum și părinții soților care locuiesc și gospodăresc împreună”. Se observă astfel că legiuitorul a dorit să cuprindă, în ceea ce privește copiii, în noțiunea de familie, doar, pe lângă copiii minori, pe cei majori care locuiesc și se gospodăresc împreună cu părinții lor.

Înțelesul noțiunii era relativ asemănător și în cuprinsul Legii nr. 5/1973 (abrogată prin Legea nr. 114/1996), cu diferența că, în ceea ce-i privea pe părinții soților, legiuitorul impunea condiția ca aceștia “să fie întreținuți” de copiii lor.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 18/19 februarie 1991 a fondului funciar (modificată și completată prin Legea nr. 169 din 27 octombrie 1997), “prin familie se înțeleg soții și copiii necăsătoriți, dacă gospodăresc împreună cu părinții lor” (art. 8 alin. (4) din lege).

O altă accepțiune, în sens larg, a noțiunii de familie și care are ca principal criteriu de circumscriere ideea de domiciliu, se regăsește în dispozițiile Legii nr. 67/24 iunie 1995 privind ajutorul social.

Astfel, în sensul prevederilor acestei din urmă legi, termenul de familie îi desemnează atât pe soți, cât și pe copiii lor minori care au domiciliul comun; “fac parte din familie și copiii necăsătoriți care au domiciliul comun cu părinții și care urmează cursuri la zi, în instituții de învățământ care funcționează potrivit legii, până la terminarea acestora, dar fără să depășească vârsta de 25 de ani, respectiv 26 de ani în cazul acelora care urmează studii superioare cu o durată de școlarizare mai mare de cinci ani”.

Alineatul (2) al articolului 2 din aceeași lege aduce o precizare în plus acestei noțiuni, stabilind că termenul de familie se atribuie și persoanei necăsătorite care domiciliază împreună cu copilul său.

Referiri indirecte la noțiunea de familie se regăsesc și în dispozițiile Legii nr. 112/25 noiembrie 1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, și atunci când legiuitorul arată categoriile de persoane, exceptate de la beneficiul dreptului de prelungire a contractelor de închiriere, încheiate în baza Legii nr. 5 /1973, cu referire la imobilele prevăzute în art. 1 al legii. Între aceștia se cuprinde și chiriașul titular sau membrii familiei sale – soț, soție și copii minori – care au dobândit ori au înstrăinat în localitatea de domiciliu, după 1 ianuarie 1990, o locuință corespunzătoare normelor stabilite de Legea nr. 5/1973 (art. 7 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 112/1995). Este evident înțelesul restrâns al noțiunii de familie avut în vedere în această situație.

În cuprinsul aceleiași legi, în ceea ce privește redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor, legiuitorul îi reține, în general, pe foștii proprietari sau “moștenitorii” acestora, fără o altă distincție, astfel încât noțiunea de moștenitor va fi interpretată potrivit legislației civile în materia dreptului succesoral. Într-un singur caz se limitează categoria moștenitorilor, și anume în cuprinsul art. 5 alineatul ultim, care prevede că: “Dacă rudele până la gradul al doilea ale fostului proprietar în viață locuiau, la 22 decembrie 1989, cu chirie în apartamentele preluate de către stat de la acesta, apartamentele devin proprietatea lor, cu consimțământul scris al proprietarului, dacă le locuiesc și la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Legislația civilă privitoare la succesiuni reglementează dreptul de a veni la moștenire al soțului supraviețuitor prin Legea nr. 319/1944, iar al părinților, al bunicilor, al fraților și al surorilor, precum și al altor rude în linie colaterală, până la gradul al patrulea inclusiv, prin dispozițiile Codului civil (art. 659, 669 – 676).

Dintr-o altă perspectivă este privită noțiunea de familie în contextul dispozițiilor art. 305 Cod penal, fiind incluse în aceasta toate persoanele între care există obligația legală de întreținere.

Pe lângă infracțiunea de abandon de familie, în același Capitol 1 – “Infracțiuni contra familiei” – al Titlului IX – “Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială” – legiuitorul mai incriminează și infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului și aceea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, în ambele situații faptele putând fi săvârșite fie de către părinți, fie de către persoanele cărora minorul le-a fost încredințat spre creștere și educare (art. 306și 307 Cod penal).

Într-un sens larg, de data aceasta, legiuitorul român a avut în vedere familia în dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. e), art. 210 alin. (1) și art. 222 alineatul ultim Cod penal, când a făcut referire la“rude apropiate”. În această categorie sunt incluși, astfel cum se indică în cuprinsul art. 149 Cod penal, ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție astfel de rude.

Tot datorită existenței unor relații de familie, în sens larg, în Codul de procedură civilă legiuitorul a instituit anumite interdicții. De exemplu, potrivit dispozițiilor art. 189 Cod de procedură civilă, nu pot fi audiate ca martori rudele și afinii părților, până la gradul al III-lea inclusiv, precum și soțul, chiar despărțit, cu excepția cazului în care intervine acordul expres sau tacit al părților în acest sens. Interdicții bazate pe relațiile de rudenie sunt prevăzute și în materia abținerii și a recuzării.

Referiri la familie, fără însă a i se circumscrie conținutul, apar și în alte texte ale Codului de procedură civilă, anume în materia citării [art. 87 pct. 7, art. 92 alin. (3)] și în materia execuției silite mobiliare (art. 406 alin. (1) pct. 1, art. 407 alin. (1) pct. 3, art. 472 alin. (1) lit. a), art. 482, art. 519).

În diferite convenții consulare la care România este parte, în familia funcționarului consular se cuprind, pe lângă soț, soție și copiii lor minori, orice alte rude care locuiesc împreună cu ei. Toate acestea constituie, deci, accepțiuni speciale ale noțiunii de familie.

Concluzionând, se constată că reglementarea juridică a relațiilor de familie, respectiv a celor rezultate din căsătorie, din afara căsătoriei și din adopție, precum și a relațiilor asimilate cu cele de familie este cuprinsă în Codul familiei și în legi speciale.

Funcțiile familiei

Relațiile de familie au un caracter complex, implicând atât legături de natură afectivă, cu caracter nepatrimonial, dar și unele relații patrimoniale.

În doctrina juridică sunt menționate trei funcții ale familiei: cea de perpetuare a speciei, cea economică și cea educativă.

Funcția de perpetuare a speciei

Omenirea este de neconceput fără continua perpetuare a speciei umane, astfel că această funcție a familiei are un caracter primordial în raport cu celelalte.

Familia are la bază, în primul rând, deși nu exclusiv, atracția biologică dintre bărbat și femeie, determinată de diferențierea sexuală. În plus, trebuie evidențiată și dorința firească a omului de a lăsa urmași, de a avea și de a crește copii. Hotărârea unui cuplu tânăr de a avea copii este, desigur, una personală, dar determinată și de realitățile social-economice, acestea din urmă generând, în prezent, o scădere a ratei natalității.

Funcția educativă

Familia nu numai că dă copilului primele noțiuni despre conduită, morală, bine și rău, dar imprimă personalității sale în formare reguli și deprinderi, principii ce constituie fundamentul pe care apoi se clădește personalitatea omului matur.

Părinții sunt datori să crească copilul îngrijind, pe lângă sănătatea și dezvoltarea lui fizică, și de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia în raport de însușirile lui (art. 101Codul familiei). Aceasta reprezintă, de altfel, o aplicațiune, în planul relațiilor de familie, a unor drepturi și a unor libertăți fundamentale, edictate în Constituția României (art. 29 pct. 6).

Autoritatea tutelară, la rândul ei, are obligația de a verifica modul în care părinții își îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana copilului (art. 108 Codul familiei).

În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririlor părintești, inclusiv a celor educative, intervin anumite sancțiuni ca: decăderea din drepturile părintești, potrivit dispozițiilor art. 109 Codul familiei, darea copilului în plasament familial sau încredințarea lui spre creștere și educare unor terțe persoane potrivit Ordonanței de Urgență nr. 26/ 9 iunie 1997 1 sau se angajează chiar răspunderea civilă, administrativă sau penală a părinților.

Funcția economică

Funcția economică a familiei este influențată de gradul de dezvoltare social-economică a societății și, pe de altă parte, importanța acesteia diferă de la o societate la alta. Din punctul de vedere al dreptului familiei ea își găsește aplicațiunea în regimul comunității de bunuri al soților, precum și în obligația legală de întreținere în anumite cazuri speciale.

Celor trei funcții evidențiate mai sus, unii autori adaugă și pe aceea de solidaritate familială.

Se consideră că din legătura biologică, din comunitatea de viață a membrilor familiei, precum și din afecțiunea naturală ce există între ei se naște această solidaritate, care este de ordin afectiv, etic. Dar dreptul, prin reglementările sale, în principiu, contribuie și el “la întărirea legăturilor afective și morale dintre membrii familiei și la stabilitatea familiei…”. Se amintesc, în acest sens, prevederile art. 2 Codul familiei, potrivit cărora “relațiile de familie se bazează pe prietenie și afecțiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material”.

Contribuie, de asemenea, la întărirea legăturilor spirituale dintre membrii familiei prevederile referitoare la egalitatea în drepturi și în obligații între soți (art. 1 alin. (4) și art. 25-26 Codul familiei), prevederile referitoare la comunitatea patrimonială de bunuri (art. 30 Codul familiei), cele referitoare la egalitatea părinților în drepturi și în obligații față de copii lor minori și la exercitarea ocrotirii părintești numai în interesul copiilor (art. 97-98 Codul familiei). În fine, sunt amintite, în acest sens, reglementările privitoare la obligația legală de întreținere între membrii familiei (art. 86- 96 și 41 Codul familiei), precum și dispozițiile art. 305-307 Cod penal, care sancționează abandonul de familie, relele tratamente aplicate minorului și nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului.

Indiscutabil că aceste obligații există între membrii familiei și că solidaritatea morală și materială se realizează în familie, însă considerăm că nu se poate vorbi de o funcție a familiei în acest sens, ca entitate de sine stătătoare. Ea există, așa cum am arătat deja, între membrii familiei și poate fi considerată ca atare dacă privim funcțiile familiei dintr-un unghi interior, cel al raporturilor interne care există între membrii acesteia. Celelalte trei funcții prezentate vizează, în primul rând, raporturile familiei .

1.2 Familia – fenomen social

Familia ca instituție de bază a societății are un caracter complex cu forme și funcții multiple. De aici și diversele moduri de abordare a ei: economic, sociologic, juridic, etic, religios etc. Dintre aceste moduri de abordare, cel juridic s-a impus prin reglementări cu caracter ligatoriu, sancționate ca atare de forța coercitivă a comunitații fie ca e vorba de cutumă sau lege.

Familia – fiind un fenomen social – se dezvoltă odata cu dezvoltarea societății și se modifică în raport cu aceasta. Familia are deci un caracter istoric, fiecărui mod de producție crespunzându-i o anumită organizare a relațiilor de familie.

In aceasta privință, K. Marx observa: “ Luați anumite trepte de dezvoltare a producției, a schimbului, a consumației și veți avea o formă corespunzătoare de orânduire socială, de organizare a familiei”.

Fr. Engels a înfațișat principalele etape ale istoriei căsătoriei si familiei. Nașterea, dezvoltarea si consolidarea raporturilor de familie .

Mai mult decât alte instituții sociale, familia suscită polemicile si curiozitatea contemporanilor, fie ei oameni de stiință din domeniul istoriei, filosofiei, psihologiei, sciologiei, biologiei, teologiei, demografiei sau dreptului, fie jurnaliști, fără să mai socotim omul de pe stradă. Această multiplă preocupare își are justificarea în dimensiunile familiei. Astfel, familia este o realitate socio-istorică, prin comunitatea de viață dintre membri ei, uniți prin consangvinitate si rudenie. Ea reprezintă și realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între un bărbat și o femeie și prin procreare. De asemenea, fiind un grup social ai cărui membri sunt legați prin raporturi de căsătoriei, de rudenie și de adopție și care trăiesc împreună, cooperează economic și au grijă de copii, familia este și o realitate sociologică.

Ea constituie și o realitate juridică, datorită reglementării de către legiuitor, prin norme de drept, a relațiilor care se stabilesc între membri unei familii.

Pornind de la aceste realitați este aproape imposibilă elaborarea unei definiții a tot cuprinzătoare a noțiunii de familie. Specificul fiecărei științe își pune amprenta asupra conținutului definiției, așa încât vom întâlni accepțiuni variate ale aceleiași noțiuni.

1.3 Familia – obiect juridic

Nu există ramură de drept în care nașterea normelor juridice să nu depindă de aspecte politice, economice si morale. Referindu-ne la drepul familiei, putem enumera factorii care au influențat și influentează încă reglementarea juridică a relațiilor de familie: alegerile politice transformările industriale si economice, urbanizarea sau ruralizarea intensivă, mobilitatea populației, descoperirile biologice si medicale, dezvoltarea sistemului securității sociale, influența religiei, legislația internațională.

De asemenea, raportul lege-realitate este reciproc. Forma familiei și reglementarea ei nu depind numai de voința statului sau de alte date economice, culturale etnice, geografice, ci, dimpotriva, realitatea determină în mod necesar, adaptarea reglementării juridice. De exemplu unele legi, plecând de la realitatea cotidiană, au lărgit sfera persoanelor care sunt incluse in familie.

Legiuitorul român nu ofereă o definiție unică și constantă a noțiunii de “familie”. Folosită în diferite acte normative, această noțiune are un grad de cuprindere diferit, în funcție de interesul care se urmarește a fi protejat.

Noțiunea de familie comportă discuții putând fi privită atât din punct de vedere sociologic cât si juridic.

In sens sociologic, familia, ca formă specifică de comunitate umană desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese sau într-ajutorare.

Familia este o realitate socială prin comunitatea de viață dintre soți,dintre parinți și copii, precum și dintre alte rude. In societatea românească, suntem familiarizați cu anumite versiuni ale familiei: familia nucleu si familia extinsă. Mai există și un al treilea tip de familie, familia poligamă.

Familia nucleu (nucleara) – "constă în doi adulți de sex opus care întrețin o relație sexuală aprobată de societate, împreună cu proprii lor copii sau adoptați". Familia nucleu poate fi de două feluri: de orientare si de procreare. Familia nucleară de orientare este familia în care ne naștem și în care ocupăm statutul de copil.

Familia nucleară de procreare este familia pe care o creăm prin căsătorie și obținem statutul de adult.

Familia extinsă (cosangvină) – "constă din două sau mai multe familii nucleare unite prin legătura părinte-copil, care include legăturile între frați și surori".

In cadrul relațiilor familiale apar aspecte morale, psihologice,fiziologice și economice între cei care formează comunitatea de viață și de interese.

Sociologii definesc familia în mod diferit, fiecare punând accentul pe unul sau mai multe aspecte privind structura si caracteristicile familei.

A. Stanoiu si M. Voinea, după ce analizează diferite definiții date familiei din punct de vedere sociologic, sunt de părere că: “familia este un grup social realizat prin căsătorie alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legați prin anumite relații natural biologice, psihologice, morale si juridice și care răspund unul pentru altul în fața societății”.

Relațiile de familie au un caracter de complexitate pe care nu-l găsim la alte categorii sociale. Avându-se în vedere un anumit aspect al relațiilor de familie, s-a spus că familia este o realitate prin uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreație. Luând naștere prin căsătorie, familia începe a fi formata din soți. Familia tipică este acea care este formată din parinți și copii.

În mod obișnuit familia dă naștere următoarelor raporturi:

a) de căsătorie, care constituie baza familiei;

b) cele dintre soți ce constituie efectele căsătorie;

c) cele dintre părinți și copii ce sunt rezultatul raporturilor dintre soți;

d) cele dintre alte persoane care mai fac parte din familie.

Sociologii disting familia simplă sau nucleară, formată din parinți și copiii lor necăsătoriți, și familia extinsă sau largă, formată și din alte persoane decât în primul caz. In sens restrâns, familia, ca nucleu social elementar, cuprinde pe soți și pe descendenții necăsătoriți ai acestora.

Această familie, structurată pe două generații, a luat locul familiei tradiționale, structurată pe mai multe generații, există în societățile cu economie nedezvoltată, rurală.

În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopția), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. In acest înteles, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege.

Noțiunea sociologică și cea juridică de familie, în mod obișnuit,coincid, se suprapun. Sunt, însă, situații în care această corespondența nu există. Astfel, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț relațiile de fapt, în sens sociologic, încetează între soți, deoarece nu mai există între ei comunitate de viață și interese, dar unele drepturi și obligații, deci relații de familie in sens juridic, continuă să existe (de exemplu cele privind întreținerea, dreptul la nume, bunurile comune dacă acestea nu au fost împărțite la desfacerea căsătoriei).

In unele cazuri, raporturile juridice ale familiei există în afara familiei considerată din punct de vedere sociologic. Astfel, dacă frații se căsătoresc și fiecare iși formează propria familie, ei continuă să fie legați prin raporturi de familie juridice (de exemplu, obligația de întreținere), deși ei aparțin unor familii, în sens sociologic, diferite.

Pe de altă parte, raporturile care se stabilesc între concubini, care – în anumite limite – au o comunitate de viată și interese, nu se exprimă și în raporturile de familie juridice deoarece, potrivit art.1 Codul familiei: “ In România statul ocrotește căsătoria și familia; el sprijină prin măsuri economice și sociale, dezvoltarea și consolidarea familiei”.

Ocrotirea căsătoriei și familiei se realizează nu numai cu ajutorul normelor Dreptului familiei, ci și cu ajutorul altor norme juridice, ceea ce le conferă statutul de instituție.

CAPITOLUL II

FAMILIA SI PATRIMONIUL

Totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică ce aparțin unui subiect de drept reprezintă patrimoniul. Din totalitatea instituțiilor de drept civil, patrimoniul este cel căruia i s-au atribuit cele mai multe definiții, considerat a fi „un adevărat recipient al cărui conținut poate fi supus unei permanente fluctuații, fără ca existența recipientului să fie afectată”

Termenul de patrimoniu se circumscrie exclusiv sferei drepturilor și obligațiilor patrimoniale. Drepturile și obligațiile patrimoniale ale unei persoane pot fi abordate în două moduri. În primul rând, fiecare drept și fiecare obligație aparținând unui subiect de drept civil poate fi analizat sau analizată de sine stătător, separat, în propria sa individualitate, făcând abstracție de orice legătură cu celelalte drepturi și obligații ale aceleiași persoane, adică ut singuli.

Pentru înțelegerea și definirea noțiunii de patrimoniu ne interesează însă cel de-al doilea mod de abordare. Astfel, drepturile și obligațiile patrimoniale pot fi privite globalist, ca o totalitate sau „universalitate juridică aparținând unei persoane, făcând abstracție de individualitatea unui drept și fiecărei obligații în parte. Acest mod de abordare a drepturilor și obligațiilor ne conduce la noțiunea de patrimoniu”.

2.1. Noțiunea de patrimoniu ca ramură a dreptului civil și în dreptul familiei

Noțiunea de patrimoniu nu are o definiție legală clară, precisă și completă. Un rudiment de definiție, totuși, poate fi sesizat în art. 1718 Cod civil în care, fără a fi utilizat termenul de patrimoniu, se prevede: „Oricine este obligat personal este ținut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare”. Expresiile „îndatoririle sale” și „cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare” evocă ideea de universalitate sau totalitate, care există și menține indiferent de modificările ce intervin în conținutul său.

Sarcina elaborării unei definiții științifice a noțiunii de patrimoniu a constituit un obiectiv important al doctrinei juridice. Patrimoniul ca entitate juridică distinctă, reprezintă totalitatea sau universalitatea drepturilor patrimoniale și obligațiilor patrimoniale care aparțin unei persoane.

Patrimoniul ca sumă de valori patrimoniale este alcătuit dintr-o latură activă și alta pasivă. Activul patrimonial este format din valoarea tuturor drepturilor patrimoniale, iar pasivul patrimonial constă în valoarea tuturor obligațiilor patrimoniale ale unei persoane. Activul și pasivul se găsesc într-o strânsă legătură, pentru motivul că aparțin uneia și aceleiași persoane.

Este motivul pentru care s-a afirmat că patrimoniul poate fi considerat ca fiind un adevărat cont curent al unei persoane în care sunt evidențiate, pe de o parte, toate drepturile și, pe de altă parte, toate obligațiile aparținând unei persoane, a cărui valoare este supusă unor fluctuații succesive, prin nașterea de noi drepturi și obligații, precum și prin modificarea și stingerea celor existente. Aceste schimbări valorice nu afectează existența și identitatea universalității sau patrimoniului.

Termenul de patrimoniu poate fi întâlnit în diferite acte normative; de exemplu, textele Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice și ale O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații. Astfel, printre condițiile de fond sau elementele constitutive ale oricărei persoane juridice, dispozițiile art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954 prevăd constituirea sau existența unui „patrimoniu propriu și autonom”, iar prevederile art. 6 alin. (2) lit. f) din O.G. nr. 26/2000 prevăd necesitatea existenței unui „patrimoniu inițial al asociației”.

De asemenea, termenul mai este folosit de legiuitorul român în aceleași acte normative, în textele referitoare la reorganizarea, dizolvarea și lichidarea persoanelor juridice.

În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane.

Din punct de vedere juridic, această definiție nu este exactă decât dacă întelegem prin bunuri nu numai lucrurile materiale care compun averea unei persoane, ci în general toate drepturile pe care le are acea persoană .

În sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale care aparțin unei persoane.

Din definiția dată, rezultă că patrimoniul are în structura sa doua elemente:

latura activă, alcătuită din totalitatea drepturilor patrimoniale;

latura pasivă, alcătuită din totalitatea obligațiilor patrimoniale.

Caracterele juridice ale patrimoniului

Patrimoniul este o universalitate juridică, din această trăsătură juridică se desprind doua elemente:

1. patrimoniul apare ca o masă de drepturi și obligații legate între ele sau ca o grupare a mai multor mase de drepturi și obligații, fiecare având un regim juridic determinat;

2. drepturile și obligațiile sunt distincte de universalitate, în sensul că schimbările ce se produc în legatură cu drepturile si obligațiile nu afectează identitatea universalității, deoarece, de regulă, drepturile si obligațiile sunt avute în vedere numai sub aspectul lor valoric.

Orice persoană are un patrimoniu

Această trăsătura presupune că existenta universalității juridice nu depinde de cantitatea de drepturi și obligații pecuniare aparținând unei persoane ori de raportul dintre activul și pasivul patrimonial.

Acest caracter juridic al patrimoniului desemnează faptul că numai persoanele fizice si juridice pot avea un patrimoniu, deoarece numai persoanele pot avea drepturi si obligații.

Patrimoniul este unic

Această trăsătură decurge din unicitatea subiectului care îi este titular.

Fiecare persoană fizică sau juridică poate avea un singur patrimoniu, indiferent de cuantumul sau întinderea drepturilor care sunt incluse în patrimoniu.

Patrimoniul este divizibil

Divizibilitatea patrimoniului înseamnă că acesta poate fi împarțit în mai multe mase de bunuri, fiecare dintre ele având un regim juridic diferit.

Astfel, soții au în patrimoniul lor atât bunuri comune, respectiv bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei conform art. 30 Codul familiei cât si bunuri proprii, expres menționate în art. 31 Codul familiei.

Creditorii comuni ai soților pot urmări bunurile comune, iar în măsura în care acestea nu sunt îndestulatoare pentru acoperirea creanței vor putea urmări și bunurile proprii.

Creditorii personali, în schimb, vor putea urmări, mai întâi, bunurile proprii si numai dacă nu-și pot satisface creanța, vor solicita împarțirea bunurilor comune pentru acoperirea creanței din partea de bunuri comune ale soțului debitor.

În materia acceptării succesiunii, acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar oprește confuziunea patrimoniilor dintre patrimoniul lăsat de defunct, al cărui titular a devenit succesorul, și patrimoniul propriu al succesorului.

Patrimoniul poate fi divizat și în cazul separației de patrimonii cerută de creditorii succesiunii, prin care se urmarește împiedicarea confuziunii patrimoniului defunctului cu patrimoniul succesorului.

Patrimoniul este inalienabil

Datorită faptului caă este strâns legat de persoană , patrimoniul este inalienabil, în sensul că nu poate fi despărțit de persoană, atât timp cât aceasta există ca subiect de drept.

În cazul persoanei fizice, prin acte juridice inter vivos se pot transmite unul sau mai multe drepturi ce alcătuiesc patrimoniul, dar nu se poate transmite întregul patrimoniu. El se va transmite numai mortis causa, prin succesiune, în momentul încetării din viață a titularului său.

În cazul persoanei juridice, se pot transmite cote-părți din patrimoniu în caz de reorganizare prin divizare parțială.

Transmiterea întregului patrimoniu are loc în cazul încetării acesteia, ca urmare a reorganizării prin comasare sau divizare totala.

2.2 Relațiile patrimoniale între soți

2.2.1 Regimul matrimonial

Considerații generale

Rgimul matrimonial poate fi definit ca fiind un ansamblu de reguli juridice ce guvernează raporturile dintre soți cu privire la drepturile și obligațiile pecuniare ale vieții conjugale, precum și relațiile care privesc gestionarea acestora.

Unii teoreticieni simplifică definiția dată, rezumîndu-se doar la o totalitate de norme juridice ce reglementează relațiile dintre soți cu privire la bunurile lor . Relația patrimonială a soților nu se rezumă, însă, după opinia acelorași juriști numai la una inter pars, ci implică și „terțele persoane” atunci cînd e vorba despre „bunurile soților”, iar obligațiile ce le au ca obict se răsfrîng și asupra persoanelor extra nei.

Stricto sensu, prin regim matrimonial ar trebui să înțelegem doar ansamblul de reguli care guvernează raporturile patrimoniale dintre soți privind repartiția între aceștia a puterilor, a averii și datoriilor căsătoriei.

Lato sensu, trebuie să acceptăm că regimurile matrimoniale privesc în plus și raporturile pecuniare dintre soți și terți, indiferent dacă aceștia sunt persoane străine complet de căsătorie sau persoane cu anumite legături juridice cu aceasta (copii, părinții soților, afini etc.).

Important de reținut este faptul că această din urmă categorie de persoane sunt tot terți față de căsătorie, dar legea reglementează unele situații juridice care le sunt proprii: raporturi de întreținere, regim succesoral, regim specific fiscal, specificitate a liberalităților etc.

Regimul matrimonial dinainte de Codul familiei.

Deși Codul civil de la 1864 a reprezentat, față de vechile legiuiri (Codul Calimah și Codul Caragea) pe care le-a înlocuit, un incontestabil pas înainte pe calea modernizării legislației românești, numeroase reglementări în materia relațiilor de familie, exprimând concepțiile unei epoci revolute, ne apar astăzi nu numai desuete, raportat la realitățile actuale, dar și incompatibile cu sistemul de valori ce trebuie ocrotit prin norme de drept. Deși neformulate expres în texte, dar degajându-se cu evidență din acestea, principii ca supunerea femeii față de bărbat, restrângerea libertății o dată cu încheierea căsătoriei, discriminarea dintre copiii „legitimi” și cei „nelegitimi”, au caracterizat acele reglementări.

Articolul 1224, dând expresie inegalității dintre sexe prevedea: „Orice convențiuni matrimoniale sunt libere între soți, întrucât acelea nu vatămă drepturile bărbatului de cap al familiei sau de cap al asociațiunii conjugale, și întrucât nu derogă de la dispozițiunile prohibitive ale acestui codice”. Bărbatul, așadar, era considerat capul familiei sau al asociațiunii conjugale, iar femeia era supusă „puterii maritale” a bărbatului. Ea era incapabilă juridicește și nu-și putea exercita drepturile decât în baza unei „autorizații maritale” prealabile; în regimul dotal, femeia nu putea face acte de dispoziție cu privire la bunurile dotale decât cu încuviințarea soțului sau, dacă acesta refuza, cu încuviințarea justiției.

Codul civil de la 1864 n-a instaurat un regim unic și omogen în privința raporturilor patrimoniale de familie, formal instituind libertatea convențională a soților, limitată însă de puterea maritală.

Demers introductiv a bărbatului, ca și de „ordinea publică și bunele moravuri” (art. 5 C. civ.). Convenția matrimonială avea un caracter solemn și public, trebuind înscrisă într-un registru special ce funcționa la fiecare tribunal și se încheia înainte de încheierea căsătoriei.

Odată încheiată, convenția matrimonială nu mai putea fi modificată, având, așadar, caracter imuabil.

Dispozițiile Codului civil de la 1864 privitoare la regimurile matrimoniale aveau caracter supletiv, primind aplicare numai în lipsa convenției matrimoniale a soților.

Regimul de drept comun era considerat cel al separației de bunuri (art. 1283 C. civ.), fiecare din soți păstrând un drept exclusiv de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor sale, cu obligația însă de a contribui la cheltuielile căsniciei. Bărbatul era obligat să-și întrețină soția (art. 196 C. civ.), aceasta din urmă având obligația să contribuie la sarcinile căsătoriei vărsând bărbatului 1/3 din veniturile sale (art. 1284 C. Civ.).

Codul civil de la 1864 reglementa ca unic regim convențional regimul dotal (art. 1233-1293), dota fiind, potrivit art. 1233, „averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susțină sarcinile căsătoriei”. Soții îl puteau adopta, cu sau fără modificări, prin convenția matrimonială. Bunurile dotale erau în administrarea și folosința bărbatului, care avea, singur, exercițiul acțiunilor ce le priveau. Femeia putea înstrăina dota mobiliară, dar numai cu autorizația bărbatului, dota imobiliară fiind însă inalienabilă, insesizabilă și imprescriptibilă. Femeia măritată își păstra dreptul de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor parafernale. Prin art. 1287-1293, C. civ. mai reglementa, ca o anexă a regimului dotal, societatea de achiziții a soților, formată dintr-o comunitate restrânsă de bunuri, ce se găsea în coproprietatea celor doi soți.

Oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil soților și indiferent de multitudinea de regimuri matrimoniale pe care un anumit sistem de drept național le poate constitui, există un set de reguli aplicabile în toate cazurile. Aceste reguli generale formează constituția regimurilor matrimoniale .

O constituție care se poate identifica cu dreptul comun și imperativ al regimurilor matrimoniale, indiferent dacă aceasta este denumită „regim primar imperativ” sau „statut imperativ de bază”.

Existența regimul primar imperativ presupune ca sistemul de drept național să fie compatibil cu o pluralitate de regimuri concret aplicabile, față de care regimul primar imperativ este numitorul comun cel mai mic.

Pentru sisteme de drept național care nu cunosc decât un singur regim matrimonial, iar normele care-l reglementează sunt de ordine publică și obligatorii, nu se poate pune problema decelării existenței unui regim primar imperativ. Sau, altfel spus, regimul matrimonial se reduce la regimul primar imperativ.

Astfel, regimul primar imperativ reprezintă un set de norme imperative și esențiale, norme de aplicare imediată, indiferent de regimul matrimonial concret al soților.

Aceste norme sunt esențiale, în sensul că reprezintă o trăsătură indispensabilă funcționării unui regim matrimonial, oricare ar fi el. Caracterul său esențial și primar se exprimă, de asemenea, prin aceea că raporturile patrimoniale dintre soți nu sunt reglementate în detaliu, ci doar în aspectul lor funcțional cel mai simplu.

Caracterul imperativ al regimului se regăsește în aceea că normele juridice care-l reprezintă sunt obligatorii și de imediată aplicare, nelăsând loc modificării lor prin voința soților.

Orice derogare de natură convențională de la regimul primar imperativ este lovită de nulitatea absolută a clauzei.

De aceea, din punct de vedere patrimonial, prin simplul efect al căsătoriei, soții se văd de îndată supuși regulilor care formează regimul primar imperativ.

Legea înțelege să reglementeze uneori regimul juridic al locuinței familiale de manieră mai restrictivă decât domiciliul conjugal, care nu este în genere automat de identificat cu locuința familială. Definirea locuinței familiale, în sensul regimului imperativ, presupune două elemente: unul obiectiv, celălalt subiectiv. Primul se concretizează în imobilul de locuit, cel de al doilea se referă la faptul că soții au afectat acest imobil familiei, adică ducerii vieții de familiei în acel loc.

Importanța locuinței de familie este atât de mare, încât pot exista reguli speciale pentru atribuirea acesteia în caz de divorț, după cum -în cazul morții unuia dintre soți, soțul supraviețuitor are drepturi speciale asupra acesteia.

În cazul în care regulile regimului primar imperativ nu mai sunt

suficiente pentru a ghida viața cotidiană a familiei, deoarece aceasta a intrat în criză, soții se pot adresa instanței de judecată, care este ținută să aducă corectivele necesare, să regleze – până la revenirea la normal sau până la aneantizarea căsătoriei, raporturile patrimoniale dintre soți.

Clasificări ale regimurilor matrimoniale

După diferite criterii regimurile matrimoniale se clasifică astfel:

legale

convenționale

de comunitate

universale

parțiale de bunuri

de separație

eclectice

imutabile și mutabile

Dreptul comparat clasifică regimurile patrimoniale în legale și convenționale după cum sunt stabilite prin lege ori prin convenție. Convenția matrimonială sau cea de căsătorie transpune practic clasificarea dreptului comparat constituindu-se într-o înțelegere prin care viitorii soți stabilesc regimul matrimonial căruia se supun.

După structura lor regimurile matrimoniale sunt de comunitate, universale, parțiale de bunuri sau de separație, în timp ce regimurile eclectice îmbină separația de bunuri din timpul căsătoriei cu principiul comunitar manifestat la desfacerea ei.

În sfîrșit, după posibilitatea sau imposibilitatea modificării lor pe parcursul mariajului, regimurile matrimoniale sunt clasificate de unii teoreticieni în mutabile și imutabil.

Regimurile matrimoniale de separație, indiferent de varietatea lor, de diferențele care pot existe între ele –datorită specificului unei legislații sau a alteia, au anumite constante, care ar trebui să se regăsească oricare ar fi norma juridică concretă aplicabilă.

Starea patrimonială de separație

Indiferent de originea concretă a regimului separatist, acesta se caracterizează prin aceea că soții dețin patrimonii distincte și independente. Ceea ce înseamnă că, în principiu, nu poate fi determinată o masă de bunuri comune soților. În fond, pentru aceste tipuri de regimuri, separarea bunurilor este regula, iar comunitatea o constituie excepția.

Savatier a fost pe deplin îndreptățit să ricaneze cum că regimul separatist este mai mult lipsa decât prezența unui regim matrimonial. Că spiritul egoist și meschin ar fi înclinat natural către un regim de separație, după cum acesta tinde să aneantizeze viața patrimonială comună a soților. Adevărul s-ar putea găsi totuși în altă parte. În primul rând, regimul separatist este practicat de oameni care au într-adevăr averi: separatismul nu se reduce la proprietatea asupra veselei și a unui apartament debranșat de bloc. Pe de altă parte, regimul de separație nu face decât să pună accent juridic pe separația de patrimonii dintre soți, fără se excludă nici o clipă existența unor categorii de drepturi și obligații comune.

Funcționarea regimului matrimonial

După cum este logic, puterile pe care le au soții cu privire la gerarea bunurilor sunt după chipul și asemănarea regimului matrimonial: separate, independente și depline. Firesc este ca fiecare soț să păstreze -în principiul, toate drepturile de a dispune liber de bunurile proprii.

Pe cale de consecință, ar trebui înțeles că regimul matrimonial separatist nu cunoaște reguli speciale care să orânduiască administrarea bunurilor. Regula este, însă practic, știrbită de imperative practice sau de ordin legislativ.

Încetarea efectelor regimului matrimonial

La o primă privire, încetarea regimului matrimonial separatist pare să nu ridice nici o problemă deosebită, dar raporturile concrete existente între soți poate complica cu mult situația. În plus, soluționarea chestiunilor ridicate de determinarea apartenenței bunurilor proprii fiecărui soț, i-a împins pe unii autori să eticheteze ca iluzorie simplicitatea regimului de separație.

Regimurile matrimoniale de comunitate

Acestea cunosc o varietate practică deosebită, fiind preferate de majoritatea legislațiilor europene ca regimuri matrimoniale legale. Dincolo de faptul că fizionomia lor poate diferi, existe unele aspecte comune și definitorii, caracteristici pe care vom încerca să le evidențiem în cele ce urmează.

Starea patrimonială de comunitate

Se caracterizează, în principiu, prin aceea că ea permite distingerea a trei categorii independente de bunuri, după cum ne raportăm la starea patrimonială a soților și la efectul comunitar al regimului matrimonial.

Astfel, vom avea de-a face cu o masă patrimonială distinctă a fiecărui soț, la care se adaugă masa patrimonială comună acestora.

Regula este de aplicare pentru toate regimurile comunitare, mai puțin, -paradoxal, pentru comunitățile universale matrimoniale.

Din punct de vedere patrimonial, comunitatea universală realizează o confuziune totală între patrimoniile soților, fiind indiferente data dobândirii bunurilor, titlul acestei dobândiri sau felul bunurilor. Bunurile care fac parte din masa comunitară sunt denumite de obicei achiziții. Termenul se vrea sugestiv, deoarece el are darul de a ne induce ideea că bunurile au fost dobândite de soți în timpul căsătoriei, iar această dobândire s-a realizat în interesul familiei.

Criteriile după care un bun este sau nu introdus în masa comună, după cum este considerat sau nu achiziție, pot diferi de la o legislație la alta. Ceea ce este ușor de acceptat este ideea că –în majoritatea cazurilor, unele bunuri vor fi comune după originea lor, iar altele după natura lor.

Funcționarea regimului matrimonial

Existența a două mase de bunuri, specifice regimului de comunitate, implică o divizare a regulilor de gestiune a unurilor, după cum ne referim la bunurile comune sau la cele proprii soților. Evident că specific regimului matrimonial de comunitate este setul de reguli care face posibilă administrarea masei comune, bunurilor proprii aplicându-li-se dreptul comun cu corectivul impus de regimul primar imperativ.

Astfel, pentru bunurile proprii, soții vor păstra independența patrimonială, având posibilitatea să exercite orice act de folosință sau dispoziție, potrivit intereselor personale.

Încetarea efectelor regimului matrimonial

Odată ajuns la sfârșit, regimul comunitar va trebui lichidat, iar operațiunile care se impun sunt asemănătoare în unele puncte cu cele ridicate de regimurile de separație. Adică, combinarea regulilor din dreptul comun cu cele specifice în materie, dacă acestea există.

c) Regimurile matrimoniale mixte

În timpul căsătoriei, coeziunea patrimonială dintre soți fiind asigurată de regimul primar imperativ, participarea la achiziții funcționează ca un regim separatist. Acesta înseamnă că orice bun dobândit de către un soț, indiferent de titlu, este bun propriu, iar datoriile soților nu pot fi decât proprii.

În materie de administrare a bunurilor, fiecare soț păstrează puteri depline de gerare a bunurilor proprii, imixtiunea celuilalt soț fiind -în principiu, exclusă. Se poate observa că soții sunt independenți patrimonial atât în ceea ce privește proprietatea, cât și relativ la dispoziția supra bunurilor lor. Prin urmare, în această etapă nu există bunuri comune, deci nici „achiziții” .

Modul de calcul al creanței de participare la achiziții constituia esența lichidării regimului matrimonial. Pentru aceasta se procedează la mai multe calcule, pe care fiecare soț sau succesor al acestuia trebuie să le facă distinct.

Principiile regimurilor matrimoniale

În dreptul românesc regimul matrimonial împarte bunurile în două categorii :

bunurile comune soților

bunurile proprii fiecăruia dintre ei

Grupa bunurilor comune și aceea a bunurilor proprii există în patrimoniul fiecăruia dintre soți, nefiind vorba de un al treilea patrimoniu, al bunurilor comune, care să fie distinct de cele două patrimonii ale soților.

Aspectul evidențiat de profesorul Filipescu se materializează în art. 30 și art. 31 C. Fam care dispun ca bunurile dobîndite de oricare dintre soți, pe parcursul mariajului au regim comun, iar pe cale de excepție anumite bunuri, limitativ prevăzute de lege sunt proprii.

2.2.2 Principiul egalității în drepturi dintre soți

Egalitatea între soți trebuie privită ca o categorie distinctă de drepturile fundamentale cetățenești, întrucât nu are un obiect specific, obiectul ei constituindu-l toate drepturile garantate de Constituție și de legi, a căror aplicare în condiții identice pentru toți cetățenii o asigură.

Astfel, egalitatea în drepturi nu este altceva decât garanția că cetățenii vor putea să-și exercite toate drepturile prevăzute de Constituție, de legi și alte acte normative, fără distincție de naționalitate, rasă, religie, grad de cultură sau profesiune.

Convenția Europeană a Drepturilor omului nu consacră într-o manieră generală principiul egalității între femeie și bărbat, dar art. 14 interzice toate "deosebirile" fondate pe sex, în ceea ce înseamnă drepturile care o protejează.

De altfel, principiul egalității drepturilor și responsabilităților între soți în căsătorie a fost prevăzut în Protocolul nr. 7 al Convenției. Este încă în discuție dreptul fundamental la egalitate al femeii cu bărbatul, această problemă fiind în curs de examinare la nivel interguvernamental.

Carta socială europeană conține numeroase drepturi specifice în favoarea femeii, dar bazate pe dreptul muncii, în plus, conține o clauză non-discriminatorie care interzice orice discriminare ca și cea bazată pe sexe.

Acțiunile Consiliului Europei nu se limitează doar la a elabora instrumente juridice. Organizația a luat o serie de măsuri destinate să promoveze egalitatea dintre femeie și bărbat.

O declarație făcută de Comitetul de Miniștri în 1988 a relansat lucrările în acest domeniu. Comitetul de Miniștri a afirmat că egalitatea face parte integrantă din drepturile omului și că eradicarea tuturor formelor de discriminare bazate pe sexe este o condiție sine qua non pentru democrație și justiție socială.

Comitetul de miniștri este convins că o democrație unde femeile sunt sub-reprezentate în diferite eșaloane de la nivele de decizie în sectoarele: politic, economic, social, nu este o democrație adevărată. Atâta timp cât femeile și bărbații nu pot lucra împreună, ca egali, împărtășind aceleași drepturi și responsabilități, democrațiile noastre nu vor fi demne de acest nume.

Egalitatea în drepturi existentă între soți are o aplicabilitate pentru întreaga sferă de raporturi juridice nepatrimoniale și patrimoniale reglementate de dreptul familiei, dar aici nu ne interesează decât egalitatea în materia regimurilor matrimoniale.

Sursa normativă a egalității în drepturi între sexe, pe plan național, este constituțională, iar Codul de familie (art. 25) nu face decât aplicarea și precizarea acestei egalității privită atît la nivel internațional, cît și la nivel național, ținînd cont de alinierea legislației interne la normele comunitare, în materia raporturilor de familie.

Astfel, Constituția României din 1991 proclamă: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.” (art. 44 alin 1). Textul constituțional –la rândul său, poate fi considerat doar o aplicație a principiului egalității în drepturi a cetățenilor, principiu cuprins în art. 4 și art. 16 din aceeași Constituție.

Principiul libertății alegerii regimului matrimonial

Libertatea patrimonială a soților nu este decât un reflex al principiului mai larg al libertății economice a persoanei, a posibilității de a dispune liber de avutul său. Din punctul de vedere al dreptului privat, libertatea regimului matrimonial este legată de libertatea convențională și autonomia de voință. Aceasta, deoarece libertatea regimului matrimonial nu înseamnă nimic altceva decât posibilitatea soților, în respectul regulilor imperative și a bunelor moravuri, de a alege regimul care se va aplica in concreto în relațiile dintre ei. Iar alegerea are întotdeauna o natură convențională.

Suntem în prezența unei convenții matrimoniale fie dacă soții încheie un astfel de act juridic, fie doar dacă soții doar aleg să li se aplice unul dintre regimurile matrimoniale alternative, prefabricate de către legea de familie. Sub imperiul Codului civil (1865-1954) libertatea de principiu a regimului matrimonial a fost recunoscută și practicată.

Principiul mutabilității regimului matrimonial

Esența principiului mutabilității constă în aceea că soții au posibilitatea de modifica regimul matrimonial aplicabil lor concret atunci când interesele de familie o cer. De obicei, această schimbare este supravegheată de către instanță, care trebuie să o încuviințeze sau să omologheze ulterior actul juridic de transformare a regimului matrimonial. Modificarea regimului matrimonial se realizează cu ajutorul unei convenții matrimoniale și cu respectarea cerințelor de fond, formă și publicitate cerute de lege la adoptarea regimului matrimonial inițial. Convențiile matrimoniale se încheie înainte de celebrarea căsătoriei, în cazul regimurilor matrimoniale modificabile, convenția se poate încheia și în timpul căsătoriei.

Datorită faptului că orice regim matrimonial, indiferent de structura sa concretă, este încheiat pentru a organiza structura raporturilor patrimoniale dintre soți, se poate remarca relația de accesorialitate, care există între acesta și instituția căsătoriei.

Căsătoria constituie cauza și noima juridică a oricărui regim matrimonial.

Reglementarea juridică a raporturilor patrimoniale

Din punct de vedere juridic căsătoria are un caracter imperativ atunci cînd discutăm despre latura patrimonială, respectiv despre obligativitatea comunității de bunuri, denumită în dreptul civil proprietate devălmașă.

Comunitatea de bunuri este reglementată în Codul familiei în cuprinsul art. 30, care precizează că sunt bunuri comune ale soților acele bunuri care au fost dobândite de oricare dintre ei în timpul căsătoriei, iar în art. 31 se face precizarea că numai anumite bunuri prevăzute limitativ de acest text sunt bunuri proprii fiecăruia dintre soți. Regimul bunurilor proprii ale fiecărui soț are un caracter imperativ. Art. 29 din Codul familiei stipulează că „soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei”.

2.2.4 Munca în gospodărie a femeii – contribuția la dobîndirea bunurilor comune

Soții sunt obligați să contribuie , în raprt cu mijloacele fiecăruia , la cheltuielile căsătoriei. Această contribuție constă nu numai în aporturi bănești și mijloace materiale , ci și în munca prestată efectiv în gospodărie.

Regulile de morală care ridică munca femeii depusă în gospodărie și pentru creșterea copiilor la nivelul oricărei alte munci, căci munca fiecărei persoane , oriunde ar fi prestată,este demnă de aceeași prețuire .În acest sens ,s-a decis că munca soției depusă în gospodăria personală reprezintă o contribuție la sarcinile căsatoriei.

Tot în același sens , s-a decis că munca depusă în gospodărie și pentru creșterea copiilor este o componentă a contribuției unuia sau a ambilor soți la dobîndirea bunurilor comune și se apreciază în ansamblul probelor ce se administrează pentru stabilirea aportului fiecărui soț.

Regimul comunitătii de bunuri – regim legal și obligatoriu

Acțiunea în constatare, precum și acțiunile în conservare cu privire la un bun comun pot fi introduse de unul din soți, chiar și împotriva voinței celuilalt soț, pe când acțiunea în revendicare poate fi introdusă de unul din soți în limitele mandatului tacit.

 Dacă persoana căsătorită, declarată moartă pe calea unei hotărâri judecătorești, reapare, hotărârea judecătorească este anulată, iar toate actele încheiate de celălalt soț sunt considerate ca fiind încheiate în timpul căsătoriei.

 Ca efect al pronunțării divorțului, regimul comunității bunurilor încetează, dar nu se poate vorbi nici de o proprietate în indiviziune fiindcă, neprocedându-se la împărțiri, nu se pot ști cotele ce aparțin fiecăruia dintre soți. în consecință, proprietatea comună în devălmășie, neputându-se schimba în mod automat într-o proprietate pe cote părți prin simplul fapt al desfacerii căsătoriei, codevălmășia rămâne în ființă între foștii soți până la împărțirea bunurilor ce o compun.

Dreptul de administrare, folosință și dispoziție în tot acest timp nu poate fi exercitat decât prin consimțământul ambilor soți, cu excepția actelor de conservare care profită atât unuia cât și celuilalt. Actele juridice privitoare la bunurile comune încheiate de către unul din foștii soți fără consimțământul celuilalt vor fi lovite de nulitate relativă, deoarece fiind vorba de un eventual prejudiciu produs celui ce nu a luat parte la încheierea actului, acesta singur este în măsură să acționeze și să ceară desființarea lui sau să-l confirme.

Drepturile terților cu care unul din foștii soți a contractat nu vor putea fi însă atinse decât în cazul în care aceștia au știut că este desfăcută căsătoria prin divorț și deci comunitatea de bunuri a încetat. Când terțul a fost de bună credință, drepturile sale rămân intacte, urmând ca fostul soț care a încheiat actul să despăgubească valoric (nu în natură) pe celălalt.

 Hotărârea de partaj rămasă definitivă și irevocabilă constituie titlu executoriu și este susceptibilă de executare, indiferent dacă în acțiune s-a cerut ori nu predarea efectivă a bunului și chiar dacă instanța nu a dispus această predare.

Executarea hotărârii de partaj cu privire la predarea bunurilor împărțite poate fi cerută în termenul de prescripție de 3 ani. Dacă un copartajant nu a cerut executarea hotărârii de partaj în acest termen, iar cel ce deține bunul nu i-l predă de bunăvoie, acesta poate, după expirarea termenului de prescripție să intenteze o acțiune în revendicare împotriva celui ce deține bunul pe nedrept și care este imprescriptibilă (hotărârea de partaj, în acest caz, poate fi folosită ca mijloc de probă pentru dovedirea dreptului său de proprietate asupra acelui bun, drept care nu se pierde prin neuz).

 Ca efect al divorțului, încetează căsătoria, încetează și calitatea de soț iar în lipsa acesteia, fostul soț supraviețuitor nu va avea dreptul la moștenirea celuilalt pentru motivul că la deschiderea succesiunii nu mai avea calitatea cerută de lege.

În ceea ce privește partea din hotărârea de partaj prin care se constată calitatea de copărtași a părților din proces, masa bunurilor supusă împărțelii, precum și cotele ce revin fiecăruia din dreptul de proprietate asupra bunurilor comune nu este susceptibilă de executare și sub aceste aspecte, hotărârea de partaj nu-și pierde puterea lucrului judecat prin trecerea termenului privind prescripția executării.

 Cotele părți ale soților nu pot fi egale dacă aportul acestora la dobândirea bunurilor comune este diferit, și se poate merge până la inexistența oricărui drept al unuia dintre soți asupra bunurilor comune, dacă se dovedește că acesta nu a avut nici o contribuție la dobândirea bunurilor și la susținerea sarcinilor căsătoriei.

CAPITOLUL III

BUNURILE COMUNE

Pornind de la simplista definiție pe care Dicționarul limbii române o dă cuvântului “bun comun” și terminînd cu sensul juridic al termenului, care de altfel, ne interesează, putem constata că în legislația noastră nu există o definiție legală a bunurilor.

Deși legea folosește termenul de „bun” ori cel de „lucru”, nu dă definiția acestuia. Art. 461 și 462 din C.civ se referă la „bunuri”, chiar denumirea cărții a doua din C.civ este formulat „Despre bunuri și despre deosebitele modificări ale proprietății”, iar titlul I din această carte este formulat „Despre distincția bunurilor”.

În această situație, noțiunea de bun a fost determinată de literatura juridică și practica juridică.

În literatura de specialitate se arată că prin bunuri trebuie să înțelegem „ toate lucrurile utile omului pentru stisfacerea nevoilor sale materiale și culturale și care sunt totodată susceptibile de apropriere sub forma de drepturi patrimoniale”, adăugîndu-se că „bunurile sunt valori economice”

Întorcîndu-ne în timp ne liniem opiniei unor teoreticieni de marcă ce au ajuns la concluzia că „noțiunea de bunuri” a evoluat odată cu dreptul civil. Dacă în sclavagism, sclavul era obiect al raportului juridic și nicidecum subiect deci era doar un simplu bun), mai tîrziu a dispărut din conținutul noțiunii de bun, acest element.

În sens juridic, termenul de „bun” are două accepțiuni.

în sensul restrâns (stricto sensu), sunt bunuri, lucrurile care pot fi obiecte ale drepturilor și obligațiilor patrimoniale, precum și operele de creație intelectuală și energia de orice fel, în măsura în care pot fi obiecte de drept și obligații patrimoniale.

în sens larg (lato sensu), se înțeleg atât lucruri cât și drepturi privitoare la acele lucruri, și în egală măsură în opinia altor teoreticieni prin bunuri se înțeleg atât bunurile, operele de creație intelectuală și energia de orice fel, ca obiecte ale drepturilor și obligațiilor patrimoniale, cât și drepturile patrimoniale și acțiunile privitoare la bunuri în accepțiunea restrânsă.

Noțiunea de bunuri comune include bunuri corporale și incorporale ce se află în circuitul civil.

Art. 30 C.fam dispune că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt de la data dobândirii lor-bunuri comune; art. 31 C.fam determină limitativ categorii de bunuri ale fiecărui soț. Pentru ca un bun să fie

considerat comun trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

a) să fie dobândit de oricare dintre soți în timpul căsătoriei,

b) să nu facă parte din categoria de bunuri pe care legea le consideră proprii.

Nu trebuie trecută cu vederea nici corelația dintre bunuri și patrimoniu, bunurile, în sensul dreptului civil fiind considerate „ o valoare economică …ce prezintă interers pentru dreptul civil, numai în măsura în care sunt susceptibile de a fi obiecte de drepturi patrimoniale și corelativ obligații”. Simpla afirmație „ acest lucru este al meu” implică ideea că asupra acelui lucru există un drept patrimonial.

3.1 Noțiunea de bunuri

Codul familiei folosește noțiunea de „bunuri” dobândite în timpul căsătoriei, noțiune care urmează a fi înțeleasă în sensul ei juridic.

Noțiunea de bunuri desemnează atât bunurile corporale, adică lucrurile mobile și imobile, cât și bunurile incorporale, adică drepturile reale, drepturile de creanță și acțiunile privind drepturile patrimoniale.

Prin noțiunea de „bunuri dobândite în timpul căsătoriei” se înțeleg toate drepturile patrimoniale, deci și drepturile de creanță. „Timpul căsătoriei” constituie criteriul legal de delimitare a bunurilor comune de cele proprii dobândite de către soți înainte sau după desfacerea căsătoriei.

Expresia „timpul căsătoriei” are accepțiunea de stare juridică de căsătorie, iar nu de conviețuire efectivă a soților. De aceea bunurile dobândite în perioada separării în fapt a soților li se aplică prezumția de comunitate. Faptul, că unul din soți nu a contribuit cu nimic la dobândirea unor bunuri în perioada separării în fapt, va fi luat în considerare la determinarea cotei decontribuție a fiecăruia, cu ocazia partajului.

În cazul concubinajului nu se aplică prezumția de comunitate, ceea ce înseamnă că bunurile dobândite de concubini devin proprietatea fiecăruia, după contribuția acestora.

3.2 Noțiunea de dobândire

Art. 30 C. fam, referindu-se la bunuri dobândite, nu face nici o altă precizare, ceea ce înseamnă că se referă la noțiunea de dobândire din dreptul comun. Ca urmare bunurile comune pot fi dobândite de soți îmreună sau numai de către unul din ei în temeiul legii.

În ce privește modurile de dobândire, soții pot dobândi bunuri comune prin oricare din modurile generale de dobândire a drepturilor patrimoniale reglementate de dreptul civil, cum ar fi: legea, posesia de bună-credință în cazul fructelor și bunurilor mobile, ocupațiunea, uzocapiunea, contract, act juridic unilateral.

Bunurile dobândite cu titlul gratuit, prin moștenire, donație sau testament sunt comune numai dacă dispunătorul a prevăzut expres, altfel sunt bunuri proprii.

Momentul dobândirii

Potrivit dreptului comun momentul dobândirii marchează transferul dreptului în patrimoniul soților. Dacă atât dobândirea bunului, cât și plata prețului se situează în timpul căsătoriei, aplicarea acestei reguli nu ridică probleme.

Există situații speciale, când fie bunurile au fost dobândite înainte de căsătorie de către unul din soți, iar o parte din preț a fost achitat în timpul căsătoriei prin contribuția ambilor soți, fie bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei, iar o parte din preț a fost achitat după desfacerea căsătoriei de către unul din foștii soți.

Asemenea situații există în cazul cumpărării de bunuri cu plata prețului în rate sau al construirii de locuințe proprietate cu credit. Astfel, s-au purtat discuții în legătură cu natura locuinței construită cu credit de la stat în condițiile Legii nr. 4/1973 (abrogată în prezent), o parte a literaturii de specialitate și practica judiciară considerând că dacă s-a încheiat contractul înainte de încheierea căsătoriei, dar procesul-verbal de preluare a locuinței s-a încheiat în timpul căsătoriei, locuința este bun comun, deoarece procesul verbal de predare-reluare marchează momentul dobândirii dreptului de proprietate.

Într-o opinie s-a susținut că locuința contractantă înainte de încheierea căsătoriei constituie bun propriu al soțului contractant, iar nu comun, chiar dacă procesul-verbal de preluare-predare s-a încheiat în timpul căsătoriei, iar dacă s-a încheiat în timpul căsătoriei, chiar dacă predarea-preluarea a avut loc după desfacerea sau încetarea căsătoriei, locuința este bun comun al soților, iar nu bun propriu, interesând momentul încheierii contractului, iar nu momentul dobândirii efective a dreptului de proprietate.

S-a mai argumentat că dobândirea dreptului de proprietate este efectul unei cauze, contractul, iar efectul nu poate fi mai important dacât cauza care l-a determinat. Soluționarea acestei controverse s-a facut alteriori mult mai tranșant, arătându-se că atât pentru dreptul de creanță, cât și pentru dreptul de proprietate interesează momentul dobândirii lor, astfel încât dacă acest moment se situează în timpul căsătoriei, bunul este comun, dacă nu face parte din categoriile exceptate de art. 31 C. fam.

În cazul în care bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei printr-o convenție afectată de termen, acel bun este comun, după cum, dacă bunul a fost înstrăinat în timpul căsătoriei printr-o asemenea convenție, el nu mai face parte din comunitatea de bunuri.

3.3 Proprietatea în devălmășie ca formă a coproprietății

Proprietatea comună este cea mai importantă și frecventă modalitate a dreptului de proprietate. Caracteristic proprietății comune este faptul că toate prerogativele dreptului aparțin impreună și concomitent mai multor titulari.

Proprietatea comună este susceptibilă de a fi exercitată pe cote părți sau în devălmășie (temporar ori perpetuu sau forțat).

Deosebirea dintre proprietatea comună pe cote părți și proprietatea comună în devălmășie, constă în aceea că în primul caz fiecare dintre titulari are determinata o cotă parte indiviză și abstractă, neindividualizată, în timp ce devălmășia presupune un patrimoniu comun al soților bazat pe bunuri aduse de fiecare și folosite în comun.

Dreptul de proprietate comună pe cote părți.

Cunoscută și sub denumirea de coproprietate, proprietatea comună pe cote părți se caracterizează prin aceea că același bun, nefracționat în materialitatea sa aparține concomitent mai multor titulari, fiecare dintre acestia avînd numai o cotă parte ideală din dreptul de proprietate.

Astfel spus, dreptul fiecăruia se referă la întregul bun și se întîlnește cu
dreptul celorlalți în fiecare dintre cele mai mici particule ce alcătuiesc bunul în
materialitatea sa.

Titularii dreptului de proprietate comună pe cote părți cunosc întinderea dreptului lor asupra bunului comun, dar ei nu cunosc partea materială din bunul
comun ce corespunde întinderii drepturilor lor.

De exemplu, doua persoane au în proprietate comună un imobil format din teren si casa de locuit. Întinderea dreptului fiecaruiă este determinată printr-o fracțiune (2/3, 3/5 etc.) sau printr-un procent (25%, 50%) fără însă ca vreunul să cunoască exact care parte din teren sau din casa de locuit corespunde dreptului său.

Din cele expuse rezultă că două idei sunt diriguitoare pentru configurarea opțiunii de proprietate comună pe cote părți, și anume:

nici unul dintre coproprietari nu este titular exclusiv al unei fracțiuni materiale din bun. Dacă bunul ar fi fracționat și fiecare parte ar aparține în exclusivitate unui proprietar dreptul de proprietate ar fi exclusiv.

b) fiecare dintre coproprietari este titular exclusiv numai al cotei părți ideale,abstracte din dreptul de proprietate. Dreptul este fracționat, nu însă și bunul în materialitatea sa.

La rîndul său proprietatea comună pe cote poate fi privită în două forme, și anume proprietatea comună pe cote părți care are ca obiect un bun individual, și indiviziunea ce are ca obiect o universalitate de bunuri.

Dacă proprietatea comună pe cote parți este o modalitate a dreptului de proprietate, indiviziunea este o modalitate a patrimoniului.

Codul civil nu dă o reglementare de ansamblu nici proprietații comune pe cote părți și nici indiviziunii, ci se referă incidental la ele atunci cînd vorbește despre împărțeala succesorală în art. 728 si următoarele.

Din punctul de vedere al duratei, coproprietatea poate fi de două feluri si anume:

proprietatea comună pe cote părți obișnuită sau temporară – care poate înceta prin efectul împărțelii sau partajului bunului;

proprietatea comună pe cote părți forțată sau perpetuă – ce nu poate să înceteze, nefiind posibilă împărțeala.

Proprietatea comună pe cote părți obișnuită sau temporară

De regulă, proprietatea comună pe cote părți are un caracter temporar, ea
născîndu-se ca o consecință a moștenirii cînd în urma defunctului rămîn mai mulți succesori. Două principii caracterizează proprietatea comună pe cote părți obișnuită, și anume:

copărtașul nu are un drept exclusiv asupra unei părți determinate din bun în materialitatea sa;

fiecare copartaș are un drept exclusiv numai asupra unei cote părți ideale din drept.

La rîndul său, fiecare dintre aceste principii generează drepturile care revin fiecărui copărtaș și anume:

din primul principiu enunțat, rezultă consecința că nici unul dintre copărtași nu poate înfăptui acte cu privire la bun în întregul său fără acordul celorlalți.

această consecință poartă numele de regula unanimitații.

Aceasta regulă se referă la următoarele acte:

Actele materiale care privesc folosința bunului, sunt permise copărtașilor, cu condiția de a nu schimba destinația bunului.

Cât privește fructele, acestea se cuvin coproprietarilor proproțional cu cota fiecăruia.

în matria actelor juridice, trebuie făcută distincția între actele de dispozițiune și cele de administrare.

nici unul dintre copărtași nu poate face fără acordul celorlalți acte de dispoziție, cu privire la întregul bun.

dacă totuși a fost făcut un asemenea act, valabilitatea lui depinde de rezultatul împărțelii;

Dacă bunul sau partea materială vor intra in patrimoniul dispunătorului, actul de dispoziție va fi retroactiv valabil. În caz contrar, tot retroactiv, acesta va fi desființat.

Deși regula unanimității urmărește și actele de administrare a bunului, în practica juridica s-a admis punctul de vedere că actele de conservare a bunului pot fi făcute de un singur copărtaș, fără a fi necesar acordului celorlalti.

Din cel de al doilea principiu, decurge consecința că fiecare copărtaș poate să dispună liber și neângrădit de cota sa ideală de drept. Aceasta nu schimbă natura juridică a bunului, întrucât operează doar o subrogație personală, referitoare la înlocuirea unui copărtaș cu un altul.

Situația s-ar schimba doar în ipoteza în care înstrăinarea s-ar face tot către un coproprietar, care în felul acesta ar dobndi proprietatea exclusivă și integrală asupra bunului.

Incetarea coproprietății temporare are loc de regulă prin împărțeala, cunoscută sub denumirea de partaj. In felul acesta se pune capăt stării de coproprietate ori de indiviziune, insensul ca bunul sau bunurile stapanite in comun pe cote parti sunt impartite între copărtași, fiecare dintre ei devenind proprietarul unui bun dintre cele ce formau obiectul coproprietății, în cazul în care bunul poate fi împărțit în natură. In caz contrar, bunul se atribuie în întregime unuia dintre copartajanți cu obligarea sa la plata către ceilalți a echivalentului valoric al cotei lor.

Dacă nici unul nu dorește să preia bunul, acesta va fi vândut la licitație, echivalentul valoric fiind împărțit potrivit cotelor lor, copărtașilor.Articolul 728 Cod civil stabilește regula că dreptul de a cere încetarea diviziunii este imprescriptibilă. Regulile referitoare la indiviziune sunt aplicabile însă și în materia coproprietății. În aceeasi masura este aplicabilă și dispoziția din art. 728 Cod civil, potrivit căreia nimeni nu poate fi silit a rămâne în diviziune, în fine, încetarea coproprității poate avea loc și în situația când unul dintre copărtași devine titular al tuturor celorlalte părți, prin succesiune, cumpărare, donație .

Proprietatea comună pe cote părți, forțată și perpetuă

Regula o constituie coproprietatea temporară dar, în mod excepțional, ea
poate avea un caracter perpetuu, deci forțat. Coproprietatea este forțată, deoarece se menține indiferent de voința coproprietarilor, și perpetua întrucât nu poate înceta pe calea obișnuită a împărțelii. Bunurile care alcătuiesc obiectul acestei forme de coproprietate sunt accesorii altor bunuri principale, a căror soartă juridică o urmează potrivit principiului "accesorium sequitur principale".

Cazuri de coproprietate forțată

Există coproprietate forțată în următoarele cazuri:

1) coproprietatea forțată a unor bunuri considerate ca bunuri de familie
(morminte, manuscrise, tablouri și fotografii de familie);

2) coproprietatea forțată asupra părților comune din clădirile cu mai multe
etaje si apartamente;

3) copropritatea forțată asupra lucrurilor comune necesare pentru folosirea a
doua imobile vecine;

4) coproprietatea forțată a despărțiturilor comune.

1) Chestiunile referitoare la prima situație nu comportă discuțiune, întrucât în mod natural acestea nu pot fi partajate prin însăși destinația lor economică.

2) Situația clădirilor cu mai multe locuințe și spații este reglementată în prezent de două acte normative și anume: Legea 50/1991, privind autorizarea executării construcțiilor și Legea 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului.

Potrivit articolului 36 alineatul 1 din Legea 50/1991, atunci când într-o
clădire se realizează mai multe apartamente si suprafețe locative cu altă destinație, proprietarii acestora dobândesc și o cotă parte de proprietate asupra tuturor părților de construcții și instalații, precum și asupra tuturor dotărilor care, prin natura lor, nu se pot folosi decât în comun, în același timp, ei dobândesc și cota parte de dreptul de concesiune asupra terenului aparținand domeniului privat al statului.

Articolul 10 din Legea 85/1992, prevede că dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului aferent clădirii așa cum a fost el determinat prin autorizația de construcție, iar valoarea cotei se include in preț.

3) Coproprietatea forțată asupra clădirilor comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile vecine. Servesc pentru folosirea a doua imobile vecine, drumurile, potecile, fântânile sau izvoarele, în măsura în care se găsesc chiar pelinia de hotar dintre cele două proprietați.

Dimpotrivă, dacă acestea s-ar afla pe unul dintre fondurile învecinate și ar servi pentru utilizarea celuilalt, situația juridică nu mai este coproprietatea, ci servitutea.
4) Coproprietatea despărțiturilor comune

Expresia "desparțiturii comune" desemnează zidul, șanțul sau gardul care separa două proprietăți învecinate, și cu privire la care operează prezumția de coproprietate.Asupra acestora cei doi proprietari au un drept egal, coproprietatea lor fiind,forțată și perpetuă, accesorie dreptului de proprietate asupra imobilelor învecinate.

a) Zidul despartitor este, potrivit art. 590 Cod civil, "orice zid care servește
de despărțire între clădiri sau între curte și gradină și între ogrăzi la tară, se
socotește comun dacă nu există titlu sau semn care ar proba contrariul".
Dimpotrivă, dacă zidul este înclinat, articolul 591 Cod civil instituie prezumția că acesta ar aparține exclusiv proprietarului dinspre care există planul îclinat.
Caracterul forțat al coproprietății rezultă și din dispozițiile articolului 598 Cod civil, potrivit cărora orice vecin poate să facă zidul comun în tot sau în parte,plătind celuilalt jumătate din valoarea sa sau a părții ce vrea să o facă comună.Ambii coproprietari însă sunt obligați la repararea și întreținerea zidului comun.

b) șanțul comun.

Potrivit articolului 602 Cod civil "toate șanțurile între două proprietăți se socotesc a fi comune de nu va fi titlu sau semn contrariu".Printre semnele de necomunitate, articolele 603, 604, prevăd că șanțul aparține exclusiv celui pe al cărui teren a fost aruncat sau înălțat pământul.

c) Gardul comun.

Potrivit art. 606 Cod civil "orice gard ce desparte două proprietăți se
socotește comun, afară dacă numai una singură din două proprietăți va fi îngradită sau de nu va fi un titlu sau posesiune îndestulătoare care să constate din contră".

Textul instituie așadar o prezumție relativă de comunitate, ce poate fi rasturnată prin proba contrarie.

În ceea ce privește arborii care se găsesc în gardul comun, și ei sunt prezumți a fi tot comuni până la proba contrarie. Atât fructele cât și lemnul lor aparțin coproprietarilor în funcție de cotele lor.

3.4 Bunurile din timpul căsătoriei și data dobândirii acestora.

Termenii juridici ai subcapitolului pe care-l vom detalia în continuare au dat naștere mai multor opinii pro și contra. Unii autori vorbesc de „timpul căsătoriei” și „data dobîndirii” ca două elemente distincte care determină la rîndul lor apariția altora cum ar fi, în consecință, calitatea de „soț” a dobînditorului este o condiție a bunurilor comune din timpul căsătoriei.Numai în interiorul acestui interval de timp dobînditorul bunurilor are calitatea de soț, iar regimul bunurilor ce intră în patrimoniu este unul de „devălmășie”, soții folosindu-se în comun de bunurile pe care le aduc în patrimoniul familial.

La polul opus, se situează teoriile conform cărora „timpul căsătoriei” se suprapune „datei dobândirii”, condiția fiind calitatea de sot a partenerilor implicați într-o relație familială.

Nu trebuie neglijat faptul că este extrem de importantă data dobândirii bunurilor, în cazul acțiunii de partaj, în urma unui divort, acțiune în care bunurile soților intră în categorii diferite în funcție de dobîndirea din-naintea sau după încheierea căsătoriei

Potrivit art. 30 alin.1 Codul Familiei: "bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților".

Toate bunurile dobândite de către soți în timpul căsătoriei sunt bunuri devălmașe, chiar dacă în actul de achiziționare este trecut doar unul dintre soți sau cumpărarea s-a făcut din veniturile unuia dintre soți și chiar dacă bunul a fost dobândit în timp ce soții erau despărțiți în fapt.

Potrivit legislației românești ce face referire la comunitatea de bunuri a soților, toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei au regim de bun comun, soților fiindu-le interzisă încheierea unor convenții prin care să le stabilească un alt regim juridic.

Codul civil, precizează clar și imperativ în 1307 „ vânzarea nu se poate face între soțo, decît pentru cauză de lichidare…” ca unei datorii pe care unul dintre soți o are față de celălalt.

În practica judiciară s-au acceptat convenții prin care viitorii soți au convenit că un imobil construit pe numele unuia dintre ei, dar cu contribuția ambilor, să intre în regimul comunității de bunuri, la data încheierii căsătoriei (o convenție sub condiție care operează la data încheierii căsătoriei).

Soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele. Oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are și consimțământul celuilalt soț .

Astfel prin lege s-a instituit prezumția că oricare dintre soți, exercitând prerogativele dreptului de proprietate asupra bunurilor comune, este considerat că are și consimțământul celuilalt soț și că este împuternicit să-l reprezinte. Această prezumție de mandat tacit este relativă, putând fi răsturnată prin dovada contrară. Soțul interesat are posibilitatea să facă dovada că nu a dat celuilalt soț mandat cu privire la un anumit act sau că s-a opus la încheierea lui. Atât lipsa consimțământului celuilalt soț cât și existența lui pot fi dovedite cu orice mijloc de probă.

Art. 35 alin. 2 Codul Familiei în partea finală, determină limitele mandatului tacit reciproc al soților deoarece prevede că pentru încheierea actelor de înstrăinare sau de grevare a bunurilor imobile (terenuri si construcții) ce alcătuiesc comunitatea de bunuri, este necesară existența consimtământului expres al celuilalt soț.

În legătură cu bunurile comune, Codul familiei arată că soții răspund cu aceste bunuri pentru: cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune, obligațiile contractate împreună, obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei și pentru repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a unor bunuri proprietate publică, dacă prin acesta au sporit bunurile comune ale soților.

Dacă unul dintre soți are calitatea de debitor fată de o terța persoană, atunci bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți. Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul său personal poate cere împărțirea bunurilor comune, însă numai in măsura necesară acoperirii creanței sale. În acest caz, bunurile atribuite prin împărțirea fiecărui soț devin proprii. Pe de altă parte, creditorii comuni vor putea urmări și bunurile proprii ale soților, dar numai după urmărirea bunurilor comune.
În cazul în care unul dintre viitorii soți este proprietarul unei locuințe (bun dobândit înainte de încheierea căsătoriei) în care va locui cu viitorul soț sau dacă pe parcursul căsniciei soțul neproprietar face anumite investiții în clădirea respectivă (zugrăveli, gresie, etc) acesta în urma partajului nu riscă să piardă propria locuința în favoarea celuilat. Locuința respectivă este bun propriu (fiind dobândită înainte de căsătorie), soțul celălat putând avea, cel mult un drept de creanță pentru cheltuielile făcute cu îmbunătățirile.

Regimul matrimonial al comunității de bunuri încetează odată cu desfacerea căsătoriei. În consecintă, bunurile dobândite de oricare dintre foștii soți sau chiar de amandoi nu mai sunt comune.

3.5 Bunurile din timpul separației

    Împartirea bunurilor comune, în timpul căsătoriei, se poate face la cererea oricăruia dintre soți sau la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soți. Potrivit art. 36 din C. fam. alin. 2, bunurile comune pot fi împarțite în timpul căsătoriei la cererea oricăruia dintre soți.    

  Condiții:

    Să existe motive temeinice în acest sens.

Ele sunt apreciate de instanța judecătorească ( ex.: abandonarea forțată a domiciliului comun din cauza relelor tratamente; vârsta avansată și starea de boala a unuia din soți).

    Împărțirea bunurilor comune se face în timpul căsătoriei, adică în intervalul cuprins între momentul încheierii căsătoriei și momentul în care oricare din soți a introdus o acțiune în divorț. Dacă unul dintre soți a intentat acțiunea de divorț, partajul are loc în cadrul acestei acțiuni conform art. 36 alin. 1, ceea ce nu mai justifică introducerea acțiunii conform alin. 2.

    Împarțirea bunurilor comune se poate face, pentru motive temeinice, numai prin hotărâre judecătorească. Deci, convențiile de partajare a bunurilor comune în timpul casatoriei sunt lovite de nulitate absoluta. Dreptul de actiune al sotilor pentru împartirea bunurilor comune are caracter personal, ceea ce înseamna ca poate fi exercitat numai de catre acestia. Actiunea pornita de catre un sot nu poate fi continuata, dupa decesul acestuia, de catre mostenitori.

    Împartirea bunurilor comune în timpul casatoriei este de competenta instantei în a carei raza teritoriala se afla domiciliul comun al sotilor, unde sunt si bunurile supuse partajului.

    Pot fi supuse partajului numai bunurile comune existente în momentul în care se face împartirea.

    Valoarea luata în calcul la efectuarea partajului bunurilor comune ale sotilor, este aceea din momentul introducerii actiunii de partaj.

    Împartirea bunurilor comune în timpul casatoriei are caracter definitiv. Bunurile astfel împartite devin bunuri proprii, iar bunurile ramase neîmpartite, ca si cele care se dobândesc ulterior, sunt bunuri comune.

    Dupa cum am mai spus, sotii pot avea doua categorii de datorii: personale si comune. În consecinta, exista doua categorii de creditori: personali si comuni.

    Creditorii personali nu pot urmari bunurile comune, ci numai bunurile proprii ale sotului debitor (art. 33 alin. 1 C. fam). Daca bunurile proprii ale sotului debitor nu sunt suficiente pentru acoperirea creantelor creditorilor personali, acestia pot cere împartirea bunurilor comune, prin hotarâre judecatoreasca, însa numai în masura necesara acoperirii creantei (art. 33 alin. 2 C. fam.). Actiunea creditorilor personali pentru împartirea bunurilor comune are caracter subsidiar. Actiunea în justitie se introduce împotriva ambilor soti, astfel încât hotarârea sa le fie opozabila.

    Împartirea priveste numai bunurile comune prezente ale sotilor si nu cele viitoare. Bunurile atribuite prin împartire fiecarui sot, conform art. 33 alin. 2, devin bunuri proprii.

 3.6 Bunurile în concubinaj

Prezumția de comunitate asupra bunurilor, stabilită prin art. 30 din Codul familiei, se aplică numai bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei, fără a se putea aplica și la cele dobândite în timpul concubinajului. Prin urmare, concubinii nu pot fi considerați, în baza legii, proprietari în devălmașie asupra bunurilor dobândite în timpul conviețuirii lor.

Munca în comun a concubinilor poate să ducă însă la constatarea existenței unor drepturi de proprietate în indiviziune asupra bunurilor dobândite, în raport de contribuția fiecăruia în parte și dacă a existat convenție cu privire la achiziționarea lor. Problema contribuției concubinilor la dobândirea bunurilor în timpul conviețuirii este o chestiune de fapt, care urmează a fi rezolvată pe baza probelor administrate, iar întinderea dreptului lor asupra bunurilor dobândite într-o atare situație va fi determinată de partea de contribuție a fiecăruia la achiziționarea bunurilor.

Art. 30 din Codul familiei, care prevede comunitatea de bunuri în căsătorie, nu constituie prin aceasta doar o prezumție ci instituie un regim juridic de ordine publică – având în vedere caracterul de nulitate absolută a sancțiunii ce-l apără – astfel încât, de la acest regim juridic, nu se poate deroga în căsătorie, după cum el nu poate fi aplicat altor situații, decât căsătoriei.

   Locuința dobândită pe numele unuia dintre concubini (celălalt fiind garant plătitor pentru suma reprezentând avansul) în timpul concubinajului (îndelungat, din care s-au născut copii și urmat de căsătorie), chiar fiind date aceste situații, nu este dobândită în devălmășie, regim juridic ce se aplică doar căsătoriei.

Situațiile indicate constituie însă elemente pentru a se reține, în temeiul art. 1203 Cod civil, că intenția concubinilor a fost acea de a dobândi locuința în coproprietate.

   Așa fiind, în temeiul dreptului său real asupra locuinței, la partaj, aceasta poate fi atribuită aceluia ce nu figurează ca titular în contractul de cumpărare.

CAPITOLUL IV

BUNURILE PROPRII

Noțiunea de „bun propriu” se regăsește ca situare în timp încă din perioada societății romane, iar odată cu evoluția ideilor juridice romanii au ajuns la reprezentarea abstractă a patrimoniului vazînd în el, totalitatea drepturilor reale și de creanță ale unei persoane.

Scurt istoric privind bunurile proprii ale soților

Familia este principala formă de organizare a vieții în comun a oamenilor legați prin căsătorie sau rudenie.

Relațiile de familie au o importanță majoră rezultând și din reglementarea distinctă pe care legiuitorul le-a dat-o. Ele s-au individualizat și s-au delimitat în suficientă măsură de relațiile de drept civil, constituind un obiect distinct, de sine stătător, vizat de dreptul familiei.

Codul Familiei prezintă căsătoria ca fiind actul juridic pentru încheierea căruia este nevoie ca viitorii soți să își exprime consimțământul valabil în condițiile legii. După încheierea căsătoriei, soții au un statut legal de persoane căsătorite , în tot timpul cât durează aceasta.

Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii, deși în mod obișnuit prin familie se înțeleg părinții și copiii, chiar și numai cei doi soți compun o familie. Căsătoria încheiată cu alt scop decât cel al întemeierii unei familii este sancționată cu nulitatea absolută.

Incheierea căsătoriei generează, între cei care o încheie, raporturi multiple și complexe, de diferite naturi, dintre care numai unele fac obiectul reglementărilor juridice.

Sunt supuse reglementărilor legale în special relațiile de natură patrimonială, dar și unele cu caracter personal – nepatrimonial, stabilindu-se drepturi și obligații reciproce între soți. Importanța unor asemenea dispoziții normative apare cu mai multă intensitate atunci când între soți se ivesc neînțelegeri în privința drepturilor și obligațiilor lor și atunci când se pune problema desfacerii căsătoriei prin divorț.

Numeroasele raporturi patrimoniale care iau ființă între soți în timpul căsătoriei pot fi cuprinse în trei categorii:

a) raporturi care se nasc cu privire la contribuția soților la cheltuielile căsniciei;

b) raporturi cu privire la bunurile lor;

c) raporturi privitoare la obligația reciprocă de întreținere.

În general, raporturile patrimoniale dintre soți sunt stabilite prin normele Codului familiei, dar există și acte juridice pe care soții le încheie și își găsesc reglementarea în Codul civil. De altfel, în acele cazuri în care dreptul familiei nu oferă soluții normative proprii acestora, urmează a se face aplicarea dispozițiilor dreptului civil.

Bunurile soților, în legătură cu care se creează raporturile care au cea mai mare pondere în ansamblul relațiilor patrimoniale dintre ei sunt, potrivit Codului familiei, împărțite în: bunuri comune, care constituie regula, și bunuri proprii, care constituie excepția. Această afirmație își are temeiul în aceea că toate bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei sunt prezumate de lege a fi comune.

În schimb, pentru ca un bun să poată fi considerat propriu al unuia dintre soți, va trebui să se facă dovadă în acest sens. Prezumția de comunitate are la bază realitatea că, în mod obișnuit, soții dobândesc bunuri în timpul căsătoriei din veniturile ce sunt rezultatul muncii lor. Legiuitorul a înțeles să acorde prioritate comunității de bunuri tocmai datorită faptului că aceasta este destinată acoperirii sarcinilor rezultate din căsătorie, precum și creșterii și educării copiilor.

Accepțiunea care trebuie conferită noțiunii de bunuri, folosită de Codul familiei, este aceea din dreptul civil, în sensul că ea cuprinde bunurile corporale (mobile și imobile) precum și toate drepturile reale (principale și accesorii) și drepturile de creanță, adică tot ceea ce se află în circuitul civil. Sunt două categorii de patrimonii legate de persoana soțului: pe de o parte, categoria bunurilor comune ambilor soți, iar, pe de altă parte, categoria bunurilor proprii fiecăruia.

Art. 30 Codul familiei prevede, în alineatul întâi, că: “Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților”, iar prin alineatul al treilea instituie o scutire de dovadă în ceea ce privește bunurile comune al căror caracter este prezumat de legiuitor.

Regula este, deci, că bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, însă, prin excepție soții au, cum rezultă din prevederile art. 31 Codul familiei, și bunuri proprii, comform art. 31 din C. Fam.

Enumerarea categoriilor de bunuri proprii este limitativă, nemaiputându-se adăuga pe linie verticală alte categorii la cele enumerate de art. 31 Codul familiei. Pe linie orizontală, însă, în cadrul fiecărei categorii în parte, există posibilitatea extinderii sau a restrângerii sferei bunurilor la care legiuitorul face referire.

Cele două categorii mari, bunurile comune și proprii, nu trebuie considerate ca delimitate ireversibil, căci, în anumite împrejurări, bunurile comune pot deveni proprii, ca bunăoară prin împărțirea lor în timpul căsătoriei. Caracterul de bunuri proprii sau comune poate fi schimbat retroactiv, ca în cazul declarării morții unuia din soți și a rectificării ulterioare a datei acesteia sau chiar a anulării hotărârii declarative de moarte.

Legislația juridică contemporatăm, respectiv art. 31 C. fam determină categoriile de bunuri proprii ale soților în privința cărora se impun câteva precizări:

bunurile proprii constituie o excepție de la comunitatea de bunuri, chiar dacă ele sunt dobândite în timpul căsătoriei;

bunurile proprii sunt limitativ prevăzute de lege, așa încât soții, nu pot prin act juridic, să prevadă că anumite bunuri care nu intră în categoria arătată de text sunt proprii, deoarece s-ar restrânge comunitatea de bunuri;

există mai multe criterii după care se determină bunurile proprii enumerate în textul legal: data dobândirii bunurilor, anterioară încheierii căsătoriei, legătura cu patrimoniul soțului dobânditor, subrogația reală.

Între cele două categorii de bunuri –comune și proprii- există un circuit, în cazuri anume prevăzute de lege. De exemplu, un bun de uz personal, sau pentru

exercitarea unei profesii, devine proprie, chiar dacă este dobândit cu sume de bani, bun comun sau bun propriu al celuilalt.

Categorii de bunuri proprii

4.1 Bunurile dobândite înainte de căsătorie (art. 31 lit. a) Codul familiei)

Față de prevederile art. 30 Codul familiei, potrivit cărora sunt considerate bunuri comune cele dobândite în timpul căsătoriei, categoria bunurilor prevăzute în art. 31 lit. a) Codul familiei se înțelege a fi formată din bunuri proprii, chiar dacă legea nu ar fi prevăzut în mod expres aceasta. Pe linia aceluiași raționament sunt bunuri proprii și cele dobândite după desfacerea sau încetarea căsătoriei, desi Codul familiei nu se refera la ele. Art. 31 C. fam prevede că bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei, sunt proprii, deoarece acestea nu reprezintă rezultatul efortului comun al ambilor soți. Dacă soții au dobândit împreună un bun înainte de încheierea căsătoriei, acesta nu devine comun, soții fiind coproprietari asupra lui, ceea ce înseamnă că el este bun propriu. Viitorii soți pot conveni, ca imobilul construit pe numele unuia dintre ei, dar cu contribuiția ambilor, să intre sub regimul comunității de bunuri, pe data căsătoriei, asemenea convenție fiind sub condiție. Chiar daca bunurile au fost dobândite după desfacerea căsătoriei de către soți împreună , ele se califică tot ca proprii, dreptul soților asupra lor fiind acela de proprietate comună pe cote părți și nu în devălmășie.

4.2 Bunurile dobândite prin moștenire, legat sau donație (art. 31 lit. b) Codul familiei

Rațiunea pentru care legiuitorul a înțeles să confere acestei categorii de bunuri caracterul de bunuri proprii este, în cazul moștenirii legale, legătura de rudenie sau de căsătorie dintre moștenitor și cel care lasă moștenirea, împrejurare strict personală, iar în cazul legatelor sau al donațiilor, caracterul lor intuitu personae, ele fiind efectuate în considerarea persoanei gratificate.

4.2.1 Bunuri dobândite prin moștenire.

Atunci când se vorbește de bunuri dobândite prin moștenire, se face referire la moșenirea legala, iar cand se vorbeștede legate se face referire atâtla legatele universale, cât și cele cu titlu universal sau cu titlu particular, adica la mostenirea testamentara. Astfel, în ceea ce privește moștenirea aceasta este atribuită de lege în considerarea legatului cu sarcinăși că, dacă decedează , donatorul nu poate fi obligat să restituie succesorului donatorului suma împrumutată. Bunurile primite prin donație sunt proprii, indiferent dacă este vorba de donație directă, indirectă sau deghizată ori de dar manual.. Donațiile făcute de un soț celuilalt pot avea ca obiect numai bunuri proprii, nu și comune, căci altfel s-ar micșora comunitatea de bunuri, ceea ce este inadmisibil potrivit art. 30 alin. (2) Codul familiei.

În practica judiciară s-a decis că unurile primite de unul din soți prin testament sunt și rămân bunuri proprii ale acestuia chiar dacă mobilul testatorului- exprimat prin testament- a fost îngrijirea sa până la sfârșitul vieții și suportarea cheltuielilor de înmormântare de către soțul legatar; împrejurarea că celălalt soț a contribuit la întreținerea testatorului, precum și la cheltuielile de inmormântare, ca și faptul că soțul legatar a încetat activitatea sa retribuită pentru a se dedica îngrijirii autorului testamentului pot genera în favoarea celuilalt soț numai dreptul de a prevala de ele cu ocazia determinării cotelor de contribuție ale ambilor soți la dobțndirea bunurilor comune; testamentul- deși are mobilul arătat- nu se asimilează cu un contract de înstrăinare cu clauza de întreținere.

Dispoziția din art. 31 lit. b) Codul familiei, potrivit căreia bunurile dobândite în modurile arătate nu sunt bunuri comune, ci proprii, comportă o excepție care rezultă din același text, în sensul că dispunătorul poate prevedea ca astfel de bunuri să devină totuși comune. Excepția nu poate privi, evident, moștenirea legală, în cazul căreia devoluțiunea are loc în temeiul legii, ci numai moștenirea testamentară și donația între vii.

Vointa dispunatorului care a inteles ca bunurile donate sa devina comune ale ambilor soti poate fi dovedita cu orice mijloc de proba, inclusiv prin martori sau prezumtii.In lipsa unor asemenea dovezi , bunul poate fi considerat, conform Codului familiei, bun propriu al sotului gratificat. In general, contributia parintilor la achizitionarea unor bunuri in timpul casatoriei este considerat a fi o donatie in favoarea exclusiva a copilului lor, daca nu s-a specificat expres ca s-a dorit gratificarea ambilor soti.

4.2.2 Bunuri dobândite prin legat

În cazul donațiilor efectuate prin înscris autentic sau al legatelor din cuprinsul unui testament, voința dispunătorului – dat fiind forma solemnă a actului – va fi cea care va stabili și natura de bun comun sau propriu .

Practic pot apărea în această privință următoarele situații:

liberalitatea a fost făcută ambilor soți cu mențiunea expresă ca bunul să devină comun, ipoteză care nu comportă discuții;

liberalitatea este făcută ambilor soți, însă fără mențiunea expresă ca bunul să devină comun, când bunul va fi comun în devălmășie, deși s-a exprimat și părerea că bunul ar fi în această situație proprietatea comună pe cote-părți a soților;

liberalitatea a fost făcută numai unuia dintre soți, dar cu mențiunea ca bunul să devină comun, caz în care bunul va fi considerat comun;

liberalitatea este făcută unuia dintre soți fără nici o altă mențiune, când bunul va fi propriu, dar celălalt soț va putea dovedi că voința tacită a dispunătorului a fost ca bunul să devină comun.

Art.31 C.fam, în partea sa finală, arată că dispunătorul poate să prevadă că bunul va deveni comun. În legătură cu această prevedere se impun următoarele precizări:

excepția se referă numai la donații și legate nu și la succesiunea legală;

dreptul dispunătorului de a prevedea că bunul donat unui soț devine comun, cunoaște anumite limite;

voința dispunătorului, ca bunul să devină comun, nu trebuie să fie neapărat expresă, ea poate fi și tacită dacă este neîndoielnică;

proba voinței dipunătorului ca bunul să devină comun, se poate face cu orice mijloace de probă, inclusiv martorii și prezumțiile.

4.2.3 Bunuri dobandite prin donație

In privința darurilor de nuntă s-a decis că ele urmează a fi considerate bunuri comune ale soților, cu motivarea că sunt dobândite în timpul căsătoriei, iar scopul lor este acela de a constitui un patrimoniu comun necesar soților la începutul căsătoriei.S-a mai exprimat și o părere contrară, conform căreia bunurile donate, indiferent de momentul primirii lor, trebuie considerate bunuri proprii , dacă dispunătorul nu a prevăzut că ele vor fi comune.

Atunci când, cu ocazia sărbătoririi căsătoriei, se fac de către participanți daruri obișnuite, ele într-adevăr se prezumă a fi făcute ambilor soți, în ideea enunțată deja, a constituirii minimului patrimonial necesar în căsnicie. Ar fi excesiv să se pretindă în astfel de împrejurări precizări exprese, în sensul că darul se efectuează în considerarea numai a unuia sau ambilor soți. Dacă, însă, este vorba de bunuri având valori ridicate sau sume de bani foarte mari, astfel de bunuri trebuie considerate proprii ale soțului care le primește, neputându-se presupune numai datorită momentului la care donația a avut loc că voința donatorilor a fost de a-i gratifica pe ambii soți.

4.3 Bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiunii (art. 31 lit. c) Codul familiei).

Caracterul de bunuri proprii este conferit acestor două categorii de bunuri de afectațiunea lor uzului personal al unuia sau altuia dintre soți.

4.3.1 Bunurile de uz personal.

Pentru a fi considerate proprii, bunurile de uz personal trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

a) Bunul să fie dobândit de unul dintre soți. Se poate întâmpla ca bunul să aparțină unuia din soți, dar să fie folosit de celălalt, situație în care bunul poate fi considerat aparent ca fiind propriu al aceluia care îl folosește. Bunăoară, obiectele de îmbrăcăminte feminină moștenite de soț, dar folosite de soția acestuia, nu vor putea fi considerate ca bunuri proprii ale soției, ci vor fi bunuri proprii ale soțului.De aceea, trebuie precizat că, dacă, în general, destinația bunului și folosința lui efectivă, sunt în măsură să ne ofere criteriul de bază în determinarea caracterului de bunuri proprii , , uneori totuși este nevoie și de alte criterii, ca de exemplu acela al modului de dobândire.

b) Bunul va fi considerat propriu al celui care îl folosește, indiferent de modul de dobândire, în afară de cazul în care modul de dobândire. Deci, bunul va fi propriu chiar dacă a fost procurat cu mijloace comune. Dacă unul dintre soți a contribuit cu munca sa la achiziționarea unui bun propriu al celuilalt soț, el are împotriva acestuia din urmă un drept de creanță fundamentat pe îmbogățirea fără just temei.

c) Bunul trebuie să aibă destinația uzului personal și să fie efectiv folosit de unul dintre soți.

Singură destinația după natura bunului nu este suficientă pentru calificarea acestuia ca propriu, fiind necesară și folosința efectivă a bunului de către unul dintre soți. Obiectele de lux, datorită valorii lor mari, nu sunt considerate bunuri proprii, chiar dacă îndeplinesc toate condițiile arătate mai sus. Accentuând în mod excesiv caracterul de bunuri comune al bijuteriilor, considerate obiecte de lux cu o valoare deosebită, s-a ajuns la concluzia .

Eronata dupa parerea unora , că bijuteriile oferite de părinți sau de rudele apropiate unui soț celuilalt soț sau cele oferite de prieteni sau rudele comune oricăruia dintre aceștia sunt bunuri comune, dacă donația a fost făcută cu ocazia nunții. În primul rând, se impune a se observa că aceste obiecte, destinate a fi purtate de o anumită persoană (și nu în comun de către ambii soți), nu sunt cadouri făcute ambilor soți, chiar cu ocazia nunții, ci unuia dintre ei. Dacă bijuteriile sunt donate cu ocazia nunții de către părinți, ele vor fi considerate bunuri proprii ale celui gratificat.

Bunurile de lux, cum sunt bijuteriile, datorită valorii lor mari, nu sunt socotite bunuri proprii, ci comune, chiar atunci când sunt folosite de către un singur soț. Asemenea bunuri sunt comune dacă au o valoare deosebit de mare, disproporțională față de veniturile soților și de nivelul lor de viață, achiziționate în scopul investirii economiilor realizate de către soți în timpul căsătoriei. Prin urmare, problema de a ști dacă un bun este ori nu obiect de lux este un element de fapt.

4.3.2 Bunurile destinate exercitării profesiei

Sunt considerate astfel de bunuri cele destinate exercitării efective a profesiei unuia dintre soți, ca uneltele pentru îndeplinirea unei meserii, instrumentele muzicale, biblioteca de specialitate, atelierul de pictură sau sculptură etc.

– Situația pluralității de profesiuni. Dacă unul dintre soți exercită două sau mai multe profesiuni, bunurile destinate exercitării lor trebuie considerate bunuri proprii, chiar dacă o profesiune este principală și alta secundară sau una este permanentă, iar alta temporară, afară dacă ele nu sunt destinate exercitării unor îndeletniciri cu totul vremelnice.

– Situația profesiunilor succesive. In cazul mai multor profesiuni exercitate succesiv, vor fi considerate bunuri proprii toate bunurile destinate realizării profesiei, cu condiția să nu se fi dovedit că soțul a abandonat definitiv una din ele. Urmează, deci, a se cerceta în concret situația soțului cu mai multe profesiuni pentru a se evita ca acesta, în cazul revenirii la profesia anterioară, să fie pus în situația de a nu o mai putea exercita. Bunurile destinate exercitării profesiunii sunt proprii chiar dacă soțul a abandonat definitiv acea profesie, căci, o dată ce bunurile au dobândit acest caracter, ele îl păstrează în permanență. De pildă, chiar dacă soțul s-a pensionat, bunurile care i-au servit la exercițiul profesiei își păstrează caracterul de bunuri proprii, ele având și o semnificație afectivă pentru acel soț. Aceasta parere este considerate eronata de unii autori, punandu-se conditia ca bunurile să fie “destinate exercitării profesiei unuia dintre soți” fiind necesară numai pentru ca bunurile să capete acest caracter, pe care nu-l vor mai schimba indiferent de modificările intervenite ulterior în statutul profesional al soțului.

– Situația profesiunii comune a soților. Bunurile nu sunt comune, ci proprii sub forma coproprietății în cote-părți egale pentru ambii soți. Oricare dintre soți, însă, va putea dovedi că are o cotă mai mare din aceste bunuri, ținând seama de contribuția sa la achiziționarea lor, sau că anumite bunuri sunt în întregime proprii dacă, de pildă, au fost dobândite înainte de încheierea căsătoriei sau prin donație.

4.4 Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau de recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții, precum și alte asemenea bunuri (art. 31 lit. d) Codul familiei.

Premiile si recompensele

Aici se vor include nu premiile din cadrul sistemului premial de salarizare, care au același regim juridic ca salariul, ci numai acelea care se acordă pentru merite deosebite. Tot astfel va fi și situația recompenselor care sunt premii acordate pentru merite deosebite, regăsindu-se, de exemplu, în cazul invențiilor.

Bunurile dobândite cu titlu de premiu și recompensă sunt proprii ale acelui soț care a adus un aport excepțional în munca pe care o prestează datorită priceperii și calității sale personale, ceea ce a justificat acordarea distincției.

Conform art. 31 C.fam , premiul se acordă pentru merite deosebite, deci nu trebuie confundat cu sistemul premial de retribuție. Premiul reprezintă venituri din muncă obținute în mod excepțional pentru o activitate deosebită ori pentru activitatea de creație literară, artistică ori științifică.

Premiile și recompensele, fiind venituri obținute în mod excepțional pentru o activitate cu totul deosebită în domeniul creației intelectuale, nu ar trebui să fie considerate, într-o viitoare legislație, ca făcând parte din comunitatea de bunuri, menținându-li-se regimul actual de bunuri proprii.

4.4.1 Manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții.

Caracteristica comună tuturor acestor bunuri este aceea că sunt rezultatul unei activități excepționale care materializează capacitatea creatoare, artistică, literară sau științifică a unuia sau altuia dintre soți. Nu este vorba aici de însăși opera de creație intelectuală ori de drepturile cu caracter personal nepatrimonial, căci diviziunea în bunuri proprii și comune reglementată în Codul familiei are în vedere exclusiv categoria drepturilor patrimoniale. Sumele de bani primite pentru opere de creație intelectuală, de orice natură ar fi, ar trebui socotite bun propriu al celui care a realizat aceste opere și nu bun comun. O astfel de activitate nu poate fi asimilată, cu activitatea obișnuită al cărei rezultat să fie considerat bun comun. Tocmai caracterul excepțional al acestei activități, strict legată de capacitatea, de talentul și de efortul deosebit al aceluia care creează, pledează pentru a considera contravaloarea bănească a activității de creație bun propriu. Considerarea ca bunuri proprii numai a lucrurilor în care s-a încorporat creația intelectuală nu aduce autorului nici o recompensă sau nici un stimulent material, de vreme ce sumele de bani și orice fel de recompensă vor fi socotite bun comun. Din punct de vedere strict normativ sumele de bani acumulate din Creația intelectuală a unuia dintre soți sunt consuiderate bunuri proprii, o controversată discuție a existat din punct de vedere fiscal de gasit cadrul legal respectiv care asimilează și compară prin asemănare veniturile din creația intelctuală cu cele provenite din profesiunile liberale. Nici lieratura de specialitate nu stă deoparte, astfel, O. Căpățână în analiza acestui drept a pus în evidență natura lui complexă ce constă dintr-un mănunchi de drepturi personale nepatrimoniale și de drepturi patrimoniale strâns legate între ele.

În timp ce opera de creație intelectuală, în sine se clasifică în categoria bunurilor proprii ale autorului, renumerația cuvenită lui sau despăgubirilor ce se datorează în cazul folosirii fără drept a operei sale sunt susceptibile a se încadra în categoria bunurilor comune.

Deci renumerația devine bun comun dacă data plății se face în timpul căsătoriei.

  Într-o opinie personală putem afirma că pentru realizarea creației intelectuale și înscrierea ei la Oficiul Roman al Drepturilor de Autor se cheltuiesc sume de bani care nu pot fi justificate ca fiind proprii sau comune decît dacă soțul autor dovedește cu un înscris că a cheluit doar din sume de bani obținute prin înstrăinarea unui bun propriu. Dacă banii sunt cheltuiți din salariu , remunerația este considerată bun comun. Subiectiv, considerăm că natura sumelor de bani obținute din creația intelectuală ar trebui determinată în funcție de natura banilor investiți în obținerea acestei creații procedural sau formal.-

4.5 Indemnitatea de asigurare și despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei (art. 31 lit. e) Codul familiei).

Sumele de bani încasate ca urmare a asigurării contractuale sau prin efectul legii sunt bunuri proprii, fiind destinate să repare pagube exclusiv personale, să refacă capacitatea de muncă sau să asigure existența persoanelor care nu mai sunt capabile de a munci. La fel sunt considerate și despăgubirile cuvenite soțului care a suferit un delict civil.

În consecință, rațiunea ce face ca aceste sume să fie bunuri proprii constă în aceea că, prin ele, se repară pagube intim legate de persoana celui vătămat. Indemnitatea de asigurare este considerată bun propriu, chiar dacă primele de asigurare n-au fost plătite de soțul asigurat și indiferent de sursa banilor. Dar nu numai sumele încasate ar urma să fie considerate bunuri proprii, ci și creanțele în indemnitate și în despăgubire, de vreme ce acceptăm că nu numai dreptul de proprietate este susceptibil de a intra în patrimoniul soților, ci și orice alt drept absolut sau relativ.

Sumele de bani încasate de către un soț cu un asemenea titlu sau creanțele cu privire la acestea sunt bunuri proprii, deoarece ele sunt destinate să repare o pagubă exclusiv personală, să contribuie la refacerea sănătății și la redobândirea capacității de a munci ori la asigurarea existenței persoanei dacă refacerea capacitătii sale de a muncii nu mai este posibilă.

În această privintă se deosebesc două situații

Indemnitatea de asigurare , care presupune existența unui contract de asigurare privitor la persoane, iar nu privitor la bunuri, în care unul dintre soți este beneficiarul asigurării. Indemnitatea de asigurare constituie bun propriu,chiar dacă primele de asigurare nu au fost plătite de acest soț, ceea ce înseamnă că el a fost terțul beneficiar al asigurării de persoane. Trebuie precizat că este vorba de indemnitatea de asigurare pentru pagube pricinuite persoanei unuia dintre soți, iar nu pentru pagube aduse bunurilor. Indemnitatea este bun propriu și în cazul unei asigurări ce

operează prin efectul legii, cum este împotriva riscurilor unui transport de persoane pe cale ferată sau cu avionul.

Despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei unuia dintre soți, ca urmare a faptei ilicite a altei persoane, constituie, de asemenea, bun propriu. Literatura juridică și practica juridică consideră că , în anumite condiții circumstanțiate, prejudiciul făra caracter patrimonial dă dreptul la despăgubiri bănești.

Sunt bunuri proprii nu numai sumele încasate, ci și creanțele în indemnitate și în despăgubire.

Trebuie avut în vedere că prin indemnitatea de asigurare și despăgubire se repară pagube intim legate de persoana celui vătămat.Subrogarea reală nu se aplică pentru bunurile comune, ci numai pentu cele proprii. Dacă prejudiciul este strîns legat de persoană, despăgubire și indemnitatea sunt bunuri proprii.

4.6 Valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare (art. 31 lit. f) Codul familiei

Potrivit art. 31 lit. f) Codul familiei devin bunuri proprii: bunurile dobândite în schimbul altor bunuri proprii, sumele încasate ca preț al vânzării unor bunuri proprii, creanțele prețului de vânzare a unor bunuri proprii, sulta obținută în caz de schimb al unui bun propriu, bunurile cumpărate din sumele obținute ca preț din vânzarea unor bunuri proprii, indemnitatea de asigurare pentru prejudiciul adus unor bunuri proprii, despăgubirile datorate pentru daunele cauzate unor bunuri proprii.

Bunul dobîndit devine bun propriu în temeiul subrogției reale cu titlu universal, care are scopul de a evita confuzia între grupa bunurilor comune și aceea a bunurilor proprii fiecăruia dintre soți.In acest sens , s-a decis că imobilul cumpărat de soți în timpul căsătoriei cu bani proveniți din vînzarea unui imobil, care, la rîndul lui, fusese dobîndit înainte de căsătorie, este bun propriu.Tot astfel , bunul , devine dobîndit în timpul căsătoriei, prețul fiind achitat de către un soț cu banii proprii, devine proprietatea exclusivă a acestuia, chiar dacă este vorba de un apartament construit în conditiile Legii nr.4 din 1973, iar contractul a fost încheiat pe numele ambilor soți.

Valoarea unui bun propriu încorporată într-un bun cumpărat în timpul căsătoriei devine propriu, și nu bun comun.

În temeiul art. 31 lit. F C. Fam devin proprii:

Bunul dobândit în schimbul altui bun propriu

Prețul vânzării unui bun propriu

Creanța prețului de vânzare a unui bun propriu

Sulta obținută în cazul schimbului unui bun propriu

Bunul cumpărat cu prețul obținut din vînzarea unui bun propriu

Indemnitatea de asigurare pentru prejudiciul adus unui bun propriu

Despagubirea datorată pentru pagubele cauzate unui bun propriu

DOVADA BUNURILOR PROPRII

Întrucât bunurile proprii aparțin în exclusivitate fiecărui soț, drepturile de folosință, posesie și dispoziție se vor exercita fără restricții de către soțul titular al dreptului de proprietate, potrivit dreptului comun. Prin instituirea prezumției de comunitate a bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei, legiuitorul a răsturnat sarcina probei, întrucât “calitatea de bun comun nu trebuie dovedită”, ceea ce ne îndreptățește la concluzia că, în cazul în care unul dintre soți susține că un anumit bun este propriu, trebuie să facă și dovada în acest sens. . Prezumția de comunitate având un caracter juris tantum, dovada contrară, respectiv a calității de bun propriu, este admisibilă prin orice mijloc de probă (art. 5 din Decretul nr. 32/1954). Formularea folosită de legiuitor în acest din urmă text legal – “dovada că un bun este propriu se va putea face, între soți, prin orice mijloc de probă” – deși pare simplă, a generat o adevărată controversă în doctrină, formulându-se opinii, uneori, ireductibil divergente.

D.Ciobanu a susținut că oricare dintre soți poate să probeze că un bun este propriu prin orice mijloc de probă, fără nici o restricție, legiuitorul permițând aces cazurile, fără vreo distincție, astfel că ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Rezultă că proba unui bun propriu se va putea face nu numai prin înscrisuri, dar și prin martori și prezumții, indiferent de valoarea actului juridic și chiar împotriva și peste cuprinsul unui înscris, fie că este vorba de bunuri mobile sau imobile sau ca actele juridice pot fi dovedite prin orice mijloc de probă numai atunci când nu s-au întocmit înscrisurile cerute de lege ad probationem, dar dacă astfel de înscrisuri au fost întocmite, dovada prin martori sau prezumții nu este admisibilă nici împotriva, nici peste cuprinsul înscrisului. Este în afară de orice îndoială faptul că, prin dispoziția analizată, legiuitorul a voit să faciliteze dovada, între soți, a calității de bun propriu, înlăturând unele restricții existente în dreptul comun, de vreme ce toate bunurile dobândite de aceștia stau sub semnul prezumției de comunitate. În nici un caz, însă, nu trebuie să se aducă atingere categoriilor de bunuri proprii, astfel cum au fost stabilite, tot de legiuitor, în cuprinsul art. 31 Codul familiei.

Libertatea deplină în materie de probă se păstrează și cu privire la acele bunuri a căror calitate de a fi proprii unuia din soți izvorăște din principiul subrogației reale. Această substituire de bunuri care are drept scop aceea de a conserva valoric patrimoniul propriu al fiecărui soț, se înfățișează tot ca un fapt juridic stricto sensu, a cărui dovadă este permisă prin orice mijloc de probă.

Voința soților nu poate interverti caracterul prezumției de comunitate (prezumție juris tantum), ceea ce chiar s-ar putea întâmpla dacă s-ar susține că dovada caracterului de bun propriu nu este admisibilă dacă soții, cu ocazia dobândirii lui, au declarat că este bun comun sau că, dobânditorul fiind căsătorit, urmează a se aplica dispozițiile art. 30 din Codul familiei. Dovada actului juridic de dobândire sau de înstrăinare nu se poate face, însă, decât în condițiile dreptului comun.

Dacă dobândirea bunurilor este legată de îndeplinirea unor solemnități cerute ad validitatem, nu se pune problema dovedirii aparte a caracterului propriu al bunului dacă actul juridic în sine nu a fost întocmit potrivit legii, fiindcă nu s-a realizat condiția prealabilă dobândirii acestora.

Atunci când legiuitorul admite că, între soți, dovada că un bun este propriu se poate face prin orice mijloc de probă, el se referă, neîndoielnic, și la mărturisire.

In privința dovedirii, între soți, a calității de bun propriu are loc o interferență și totodată, un impact între reglementarea din dreptul comun în materie de probațiune și și între cele care alcătuiesc regimul juridic al bunurilor soților. Neclaritățile textului legal fac, în mod necesar, intervenția legiuitorului într-o viitoare modificare legislativă.

În raporturile dintre soți și terți. Determinarea calității de bun propriu se poate pune nu numai în raporturile dintre soți, ci și între soți și terțe persoane ori numai între alte persoane.

Sunt considerate terțe persoane toți cei care nu au nici un raport juridic cu soții, succesorii cu titlu particular ai soților cu privire la actele juridice săvârșite de autorii lor înainte de înstrăinarea sau de predarea bunului asupra căruia aceștia au dobândit un drept cu titlu particular, precum și creditorii chirografari care invocă un drept propriu.Terțele persoane, atât în raporturile dintre ele cât și în raporturile lor cu soții, vor putea face dovada calității de bun propriu prin orice mijloc de probă, întrucât în mod obiectiv ele nu posedă înscrisurile pe care soții le-au întocmit în acest sens.

CAPITOLUL V

CATEGORII SPECIALE

După o amănunțită analiză și dezbatere a bunurilor comune și proprii fiecăruia dintre soți, în capitolul de față ne-am oprit asupra unei categorii, cu un regim special.

În literatura juridică există controverse în ceea ce privește clarificarea anumitor bunuri ca fiind comune sau proprii.

Bunurile dobândite de oricare dintre soți sunt considerate a fi comune în condițiile arătate, deoarece legea presupune că ambii soți au avut o contribuție la această dobândire. Contribuția poate fi directă, constând în muncă sau mijloace ale ambilor soți sau indirectă, prin economisirea unor mijloace comune, ca în cazul muncii depuse de femeie în gospodărie și pentru creșterea copiilor.

În felul acesta comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei și bunul dobândit de oricare dintre soți, în condițiile precizate, este comun dacă numai unul dintre ei a contribuit efectiv la acea dobândire. Astfel, contribuția soților la dobândirea bunurilor comune este propusă de lege, dar nu este o condiție pentru considerarea bunurilor ca fiind comune. De această contribuție se ține seama pentru determinarea părților ce se cuvin soților în cazul împărțirii bunurilor comune.

Cu caracter de excepție, prin articolul 31 litera b din Codul Familiei au fost prevăzute trei moduri de dobândire ce se încadrează categoriei de bunuri proprii. Este vorba de bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune.

Prin natura lor, actele cu titlu gratuit sunt incompatibile cu principiile ce guvernează regimul comunității de bunuri conform căreia bunurile comune aparțin soților în raport cu contribuția fiecăruia la dobândirea lor, iar în acest caz neexistând contribuția lor. Actele juridice cu titlu gratuit sunt făcute în considerarea persoanei gratificate, deci au un caracter intuitu personae. Bunurile dobândite prin donație și legat sunt proprii pentru că nu se poate trece peste voința chiar prezumtivă a celui care gratifică.

Top of Form

Bottom of Form

5.1 Venitul realizat de soți din muncă.

Calificarea veniturilor din muncă în bun propriu sau bun comun al soțiilor a provocat controverse foarte aprinse deoarece noțiunea nu are un conținut unic din punct de vedere juridic.

Dreptul la retribuția cuvenită celor încadrați în muncă se naște în temeiul activității prestate sub forma unui drept de creanță pentru ca apoi să devină prin încasare un drept de proprietate. Deci, retribuția trece succesiv din categoria drepturilor de creanță în categoria drepturilor reale.

Încadrarea veniturilor din muncă în categoria bunurilor comune după încasare are rolul de a scoate în evidență principiul egalității soților sub aspect patrimonial. Cât timp retribuția constituie un drept de creanță sunt aplicabile normele codului muncii și unele dispoziții din codul de procedură civilă, iar după încasarea veniturilor normele comunității.

Calificarea dualistă a veniturilor provenite din muncă se va aplica și sumelor pe care unul dintre soți le primește cu titlu de pensii pentru munca prestată în trecut. În categoria veniturilor din muncă se încadrează și remunerația cuvenită în virtutea dreptului de autor care deși reprezintă rodul muncii al activității de creație intelectuală se deosebește de celelalte categorii de venituri de muncă, onorariul de autor depinzând de valoarea creației sale.

O. Căpățână în analiza acestui drept a pus în evidență natura lui complexă ce constă dintr-un mănunchi de drepturi personale nepatrimoniale și de drepturi patrimoniale strâns legate între ele.

Retribuția cuvenită celui care prestează o muncă este un element important al contractului de muncă.

În legătură cu determinarea retribuției ca fiind bun comun, sau propriu, există mai multe păreri. Majoritatea autorilor de specialitate consideră retribuția ca bun comun, invocând următoarele argumente:

-retribuția este un bun și nu este cuprinsă în excepțiile limitative prevăzute de art. 31 C. fam;

-retribuția este destinată susținerii sarcinilor căsătoriei în scopul îndeplinirii prevederilor art. 2 C. fam, ceea ce înseamnă că trebuie considerată bun comun;

-retribuția este elementul de bază al comunității de bunuri, ceea ce ar însemna că în caz contrar, comunitatea ar fi lipsită de conținut;

-dacă retribuția ar fi considerată bun propriu ar însemna, în virtutea art.31 C. fam, care prevede subrogația reală cu titlu universal, că tot ce se procură cu aceasta, fie, de asemenea, bun propriu, ceea ce nu este admis.

În altă opinie retribuția este bun propriu. În susținerea acestei păreri se invocă următoarele argumente:

La baza criteriului de împărțire în bunuri comune și bunuri proprii se găsește elementul de muncă și elementul de economie realizată din sumele obținute prin muncă: bunurile comune sunt cele achiziționate prin muncă și cu economiile realizate de soți; art. 31 C. fam nu menționază retribuția printre bunurile exceptate de la comunitate, nu pentru că ar fi comun, ci pentru motivul că retribuția nu este un bun achiziționat fără muncă și nici un bun acumulat din economiile realizate din sume obținute prin muncă, el este un mijloc posibil de dobândire a bunurilor comune sau proprii;

-retribuția poate fi urmărită pentru datoriile personale ale soțului respectiv, ceea ce exclude ideea că este bun comun, deoarece bunul comun nu poate fi urmărit pentru datoriile personale ale soților decât după urmărirea bunurilor proprii și numai după împărțirea bunului comun;

-soții au obligația de a contribui la cheltuielile căsniciei, precum și obligația de întreținere între ei, ceea ce presupune că retribuția este bun propriu al soțului respectiv.

5.2 Sumele economisite la C.E.C. sau la alte bănci

După ce au constituit obiect dediscuții în literatura juridică, sumele de bani depuse la C.E.C. au fost considerate bunuri comune ale soților dacă au fost depuse în timpul căsătoriei, indiferent dacă au fost depuse pe numele ambilor soți sau numai al unuia din ei, motivându-se că aplicarea normelor Codului familiei în privința comunității de bunuri a soților are un caracter imperativ și de neînlăturat.

Atunci când sumele au fost depuse de soți pe numele copiilor acestea rămân comune dacă depunerea a fost făcută de soți pentru a obține un căștig, deoarece aceste sume nu au ieșit din patrimoniul comun.

5.3 Câștigurile pe librete și la diferite sisteme de loterie

Opinia ce s-a impus în literatura juridică consideră câștigurile realizate la loto, pronoexpres etc., ca fiind bunuri comune sau proprii, după cum sumele cu care s-a jucat sunt comune sau proprii.

Se consideră că față de dificultatea de a face dovada provenienței sumei, hotărâtoare nu este natura sumei cu care s-a jucat și câștigat, ci hotărârea de a juca și șansa, motiv pentru care se consideră că bunurile câștigate în acest mod trebuie considerate ca fiind proprii ale aceluia din soți care le-a câștigat.

5.4 Construcții efectuate de soți

În această situație interviu atât dispozițiile C. civ., cât și cele ale C. fam. În dreptul civil situația este reglementată prin accesiune, potrivit căreia proprietarul terenului devine și proprietar al construcțiilor edificate pe terenul său.

Aici se pot deosebi mai multe situații:

un soț ridică o construcție cu mijloace care fac parte din comunitatea de bunuri pe terenul proprietate a celuilalt soț, cu consimțământul acestuia, încât poate să dobândească un drept de superficie;

un soț ridică o construcție, cu mijloace care fac parte din comunitatea de bunuri, pe terenul proprietatea celuilalt soț, fără consimțământul acestuia sau împotriva voinței lui, soțul fiind constructor de rea-credință se aplică regulile din dreptul comun;

ambii soți ridică o construcție cu mijloace care fac parte din comunitatea de bunuri, pe terenul proprietate al unuia dintre ei.

5.4.1 Construcțiile efectuate de către soți pe terenul unuia dintre ei.

În cazul construcțiilor făcute de soți pe terenul unui dintre ei apare un conflict între prezumția legală a comunității și prezumția legală cu caracter relativ conform căreia orice construcție, lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate conform articolului 492 Cod Civil a fi făcute de proprietarul acelui pământ până la proba contrarie.

Dacă în general se aplică regula generală a accesiunii conform căreia coproprietarul terenului dobândește proprietatea construcției, în raporturile dintre soți se va ține seama de regula specifică regimului comunității.

Pentru încadrarea clădirii în categoria bunurilor comune elementul determinant îl reprezintă caracterul de bun propriu sau comun al sumelor de bani. Soțul care nu este proprietarul terenului va dobândi nu numai dreptul de coproprietate asupra construcției, dar și un drept de folosință asupra terenului pe care s-a ridicat construcția.

O altă problemă se ridică în situația reparațiilor sau lucrărilor de îmbunătățire săvârșite de ambii soți la un imobil ce este proprietatea exclusivă a unuia dintre ei.

Tribunalul Suprem a statuat ideea că un asemenea bun va rămâne proprietatea exclusivă a soțului în cauză, dar sporul de valoare va constitui bun comun al soților. De la această situație există și excepția conform căreia, dacă prin reparațiile și îmbunătățirile făcute bunul a devenit unul nou, atunci se va considera că face parte din categoria bunurilor comune.

În cazul construcțiilor efectuate de soți pe terenul, proprietate al unuia dintre ei se deosebesc mai multe situații:

Dacă un soț ridică o construcție cu mijloace sau bunuri comune pe terenul celuilalt soț, cu consimțământul acestuia (sau construcția este ridicată de ambii soți), construcția este bun comun, iar soțul-constructor dobândește drept de superficie asupra terenului.

Dacă constructorul nu a avut permisiunea soțului, proprietar al terenului, el poate fi obligat la dărâmarea construcției cu plata de daune-interese sau soțul, proprietar al terenului, poate deveni proprietar exclusiv al construcției invocând accesiunea.

Dacă soțul-constructor folosește mijloace proprii, devine proprietar exclusiv al construcției și superficiar al terenului numai dacă are consimțământul soțului, proprietar al terenului. Dacă nu are acest consimțământ, este posibil să fie obligat să suporte consecințele indicate în paragraful anterior pentru constructorul de rea-credință.

Odată cu înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în cartea funciară s-ar putea ivi situația ca numai unul dintre soți să figureze ca titular exclusiv al dreptului înscris. Înscrierea dreptului soțului asupra imobilului în cartea funciară este o condiție pentru ca acel soț să dobândească bunul. Dar odată dobândit, bunul devine comun în temeiul legii, deși înscrierea în cartea funciară este numai pe numele unui soț.

Contradicția dintre situația juridică reală și cea aparentă va putea fi oricând corectată prin înscrierea dreptului celuilalt soț, la cererea lor sau, în caz de neînțelegeri între ei, pe cale de acțiune.

Justa modificare în cartea funciară a proprietății comune a soților reprezintă o cale de aducere la cunoștința terților a situației juridice reale și un mijloc de protejare împotriva acțiunii de rectificare.

Prin legea nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară au fost aduse o serie de modificări prevederilor existente până la acea dată în privința notificării proprietății.

Dreptul de proprietate precum și celelalte drepturi asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară în baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil. Trebuie precizat că legea prevede faptul că în cazul proprietății imobiliare comune sau în caz de indiviziune și se face înscrierea în cartea funciară a tuturor proprietarilor, iar în cazul proprietății indivize se vor menționa și cotele fiecărui coproprietar.

5.5 Fructele și productele.

Pentru a putea discuta de acestă actegorie de bunuri, trebuie mai întâi clarificată terminologia și definirea acestora din punct de vedere civil.

În măsura în care bunurile produc sau nu fructe se clasifica în fructe și producte. Productele semnifică derivatele bunului, ce se obțin în mod perioadic fără alterarea substanței lui bunurile frugifere sunt cele care, în mod periodic și fără consumarea substanței lor, dau naștere la alte bunuri denumite fructe. Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu produc fructe fara consumarea substantei proprii.

Fructele sunt de trei feluri:

fructe naturale. Acestea sunt bunuri care se produc fără intervenția omului (cum sunt ciupercile de pădure, urzicile, sporul animalelor etc.);

fructe industriale. Acestea se produc ca urmare a activității omului (spre exemplu, recolta). De observat că noțiunea de “industrial” este utilizată în terminologia juridică în sens etimologic, și anume prin intervenția, prin munca, prin truda omului. În același sens vom întâlni în dreptul comercial noțiunea de “aport în industrie” la constituirea unei societăți comerciale;

fructe civile. Acestea sunt fructele care au o exprimare bănească, spre exemplu chiriile sau dobânzile.

Categoria juridică a fructelor este deosebită de cea a productelor. Și productele sunt rezultate ale bunurilor, dar care se realizează prin consumarea substanței acestora.

Astfel, minereul dintr-o mină este productul minei în sensul că prin culegere se consumă substanța bunului care l-a produs.

Importanța clasificării bunurilor în bunuri frugifere și bunuri nefrugifere se manifestă în mai multe domenii.

De exemplu, cel care a primit o plată nedatorată cunoscând caracterul nedatorat al plății, va trebui să restituie nu numai obiectul plății primite, ci și fructele pe care acesta le-a produs. Problema restituirii fructelor nu se pune în ipoteza în care obiectul plății l-a format un bun nefrugifer.

O altă categorie de bunuri care a suscitat soluții juridice deosebite în privința aplicării prezumției de comunitate, o reprezintă fructele și veniturile proprii produse de bunurile proprii ale unuia dintre soți. Contradicțiile care sunt rezultatul prevederilor Codului Civil care menționează ca mod de dobândire legală a accesiunii. În baza acestei reguli, fructele ar trebui să fie dobândite exclusiv de soțul proprietar al bunurilor respective.

Instanțele judecătorești au înlăturat aplicarea regulii accesiunii hotărând că fructele din această categorie să fie considerate bunuri comune potrivit prezumției comunității în măsura în care bunurile dobândite în orice mod prevăzut de lege în timpul căsătoriei sunt considerate bunuri comune și nu se încadrează în categoria excepțiilor.

Fructele bunurilor proprii dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune pentru că:

sunt distincte de bunul ce le produce, nefiind menționate de articolul 31 din Codul Familiei;

calitatea de bun comun nu este condiționată de modul în care este dobândit ceea ce înseamnă că articolul 483 din Codul Civil privind accesiunea nu poate fi reținut;

Codul Civil este legea generală cu privire la regimul bunurilor reprezentând dreptul comun, în timp ce Codul Familiei este legea specială care derogă de la dreptul comun căci specialia generalibus derogant;

fructele nu micșorează substanța bunului nedevenind deci bun propriu în temeiul subroganței reale cu titlu universal prevăzut de articolul 31, litera f din Codul Familiei.

 Există cazuri în care fructele bunurilor proprii sunt proprii pentru următoarele motive:

articolul 31 din Codul Familiei prevede categoria de bunuri ce sunt proprii însemnând că întregul drept pe care îl are fiecare soț asupra lucrurilor ce fac parte din categoriile enunțate în text are caracter propriu. A considera în această situație că fructele bunurilor proprii sunt bunuri comune înseamnă a admite că soțul proprietarului bunurilor proprii e lipsit parțial de folosința acestora.

dacă se admite soluția în sensul în care ambii soți ar avea dreptul la fructele bunurilor proprii, atunci potrivit regulii ubi emolumentum ibi onus ar însemna că ,heltuielile pentru valorificarea acestor bunuri și producerea fructelor să fie în sarcina comunității putând fi urmărite, însă Codul Familiei prevede că doar cheltuielile ce se fac cu administrarea bunurilor comune pot fi urmărite asupra comunității.

legea prevede că sunt bunuri comune cele dobândite în timpul căsătoriei cu contribuția ambilor soți, iar fructele bunurilor proprii nu corespund acestei cerințe.

fructele bunurilor proprii sunt bunuri comune, o soluție contrară prevederilor articolului 29 din Codul Familiei care obligă pe soți să contribuie la sarcinile căsătoriei, precum și la obligația de întreținere între soți. Aceste fructe sunt proprii, dar folosința este un exercițiu normal al dreptului de proprietate.

  Prezumția comunității a fost aplicată atât fructelor cât și veniturilor după cum soțul le-a cules sau perceput în baza unui drept de proprietate de uzufruct, creanță sau în calitate de simplu posesor.

Productele care reprezintă valoarea de înlocuire a bunurilor respective sunt considerate bunuri proprii sau comune după categoria din care au rezultat.

 5.5.1 Dobândirea fructelor si a productelor.

Fructele si productele se cuvin proprietarului, daca prin lege nu se dispune altfel. Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale si industriale se dobândeste la data separarii de bunul care le-a produs. Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeste zi cu zi. Cel care, fara acordul proprietarului, avanseaza cheltuielile necesare pentru producerea si culegerea fructelor, respectiv a veniturilor sau productelor poate cere restituirea cheltuielilor.

În acest caz, produsele sau contravaloarea acestora pot fi retinute pâna la restituirea cheltuielilor. Cu toate acestea, proprietarul poate cere obligarea posesorului la predarea produselor ori a contravalorii acestora daca furnizeaza o garantie îndestulatoare.

5.6 Situația locuinței construită prin credit bancar.

În cazul în care locuința este construită ori cumpărată cu credit se identifică mai multe situații, și anume:

  Când numai o parte din rate au fost achitate în timpul căsătoriei, locuința este bun comun numai în măsura achitării acestor rate.

Dacă toate ratele au fost achitate în timpul căsătoriei, locuința este bun comun.

Dacă soții s-au înțeles ca o locuință construită pe numele unuia dintre ei dar cu contribuția ambilor (predarea locuinței făcându-se anterior încheierii căsătoriei) să devină bun comun, atunci locuința respectivă dobândește acest caracter în momentul celebrării căsătoriei.

5.7 Construcții efectuate de către soți pe terenul proprietatea unei terțe persoane

Construcția ridicată pe terenul altei persoane va aparține, în temeiul regulii generale a accesiunii, proprietarul terenului cu excepția situației în care soții au construit pe baza învoirii cu proprietarul sau conform unor prevederi legale. În aceste cazuri, dreptul de proprietate aparține soților și proprietarului terenului pe care s-a ridicat construcția, soții dobândind ca bun comun un drept de superficie asupra clădirii.

Prin legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului s-a interzis înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a terenurilor din perimetrul construibil al tuturor localităților fără să se precizeze că interdicția privește doar dreptul de proprietate sau și alte drepturi reale. Mai mult chiar, practica judiciară a stabilit că este oprită și constituirea oricăror dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

Din punct de vedere juridic faptul edificării unei construcții pe terenul aflat în proprietatea unei terțe persoane presupune stabilirea dreptului ce revine constructorului.

Caracterizând dreptul constructorului, fosta instanță supremă a pronunțat soluții contradictorii, apreciind uneori că ne aflăm în prezența unor drepturi personale și nu reale, iar alteori că este vorba de un drept de proprietate al constructorului asupra construcției edificate și un drept de folosință a terenului, drept ce nu poate fi pur și simplu, urmând despăgubirea proprietarului terenului. În literatura juridică s-a apreciat că dispozițiile articolului 494 Cod Civil sunt aplicabile numai constructorului de bună credință după cum viciile titlului îi sunt sau nu cunoscute.

Dacă construcția este edificată de mai multe persoane împreună, ca în cazul soților, partajul se va cere înainte ca proprietarul terenului să invoce dreptul său de accesiune.

Dacă unul dintre soți solicită împărțirea bunurilor comune, iar iar în masa partajabilă se află și o asemenea construcție, e necesară participarea la proces a proprietarului terenului pentru a-și exprima opțiunea, în sensul: În acest caz se vor aplica regulile accesiunii imobiliare artificiale:

Dacă soții-constructori au fost de bună-credință (au permisiunea proprietarului terenului, chiar dacă a fost obținută ulterior), ei devin proprietari ai construcției și superficiari asupra terenului.

Dacă nu au permisiunea proprietarului terenului, acesta din urmă poate invoca accesiunea imobiliară artificială și astfel poate deveni proprietar asupra construcției cu obligația de a plăti constructorilor valoarea manoperei și a materialelor sau sporul de valoare al fondului. De asemenea, poate cere dărâmarea construcției și plata de daune-interese.

Dacă proprietarul terenului nu este cunoscut sau manifestă dezinteres, el nu poate fi considerat proprietarul construcției întrucât el dobândește această calitate în momentul în care invocă accesiunea imobiliară artificială.

În cazul în care terenul a fost atribuit de stat în folosința soților pentru ridicarea locuinței, construcția este bun propriu iar dreptul de folosință asupra terenului este accesoriu față de construcție, existând pe durata acesteia. În ceea ce privește dreptul de folosință asupra unui asemenea teren, este bun comun sau bun parțial comun și parțial propriu, urmărind prin corespondență calificarea juridică a construcției. În cazul partajului locuinței comune sau numai parțial comune, dreptului de folosință i se va aplica aceeași soluție ca și dreptului asupra locuinței.

 5.8 Terenurile dobîndite prin împroprietărire

În cazul terenurilor dobândite prin împroprietărire, bunul dobândit este bun propriu, dacă împroprietărirea s-a făcut doar în considerarea meritelor deosebite în muncă.

 În celelalte cazuri de împroprietărire bunul devine comun dacă este dobândit în timpul căsătoriei.

 În cazul reconstituirii dreptului de proprietate, bunul va avea calificarea de bun propriu sau comun avută în momentul deposedării în perioada comunistă.

 Sunt bunuri comune și remunerațiile încasate în timpul căsătoriei chiar dacă au

fost depuse la CEC, bursa dobândită de către unul din soți, veniturile încasate de membrii cooperatori sau pensiile plătite de asigurările sociale, chiar în condițiile unei perioade de contribuție anterioare căsătoriei.

  5.9 Construcțiile efectuate de către concubini

Relațiile patrimoniale dintre concubini sunt patronate de dreptul comun deoarece statul ocrotește numai relațiile afective dintre bărbat și femeie manifestate în cadrul căsătoriei. În consecință, proprietatea comună poate avea ca titulari concubinii, în cazul coachiziției sau contribuției comune la ridicarea unei construcții. Această proprietate comună este pe cote-părți și nu una în devălmășie.

 În cazul în care concubinii se înțeleg ca o construcție ridicată prin contribuția ambilor să devină comună, atunci edificiul va dobândi caracterul de bun comun, în sensul dreptului familiei, la oficializarea căsătoriei.

În cazul concubinilor constructori se aplică regulile accesiunii imobiliare artificiale așa cum au fost detaliate anterior.

  5.10 Sporul valorii imobilului proprietatea unuia dintre soti.

    Sporul valorii imobilului (sub forma de constructii alaturate, învecinate, suprapuse sau simple îmbunatatiri fara sa se ajunga la transformarea esentiala a bunului proprietate exclusiva a unuia dintre soti) nu conduce la calificarea bunului principal ca bun comun. În aceasta situatie, sporul ar putea fi calificat bun comun, daca mijloacele folosite au fost comune.

Daca se ajunge la o transformare esentiala a bunului principal printr-un spor generat de contributia ambilor soti, bunul principal devine un bun comun.

5.11 Situația unor categorii de terenuri.

       În cazul terenurilor dobândite prin împroprietarire (se are în vedere crearea dreptului de proprietate care nu a existat anterior în legatura cu acea persoana si, nu reconstituirea dreptului de proprietate), bunul dobândit este bun propriu, daca împroprietarirea s-a facut doar în considerarea meritelor deosebite în munca (Legea nr. 187/1945).

       În celelalte cazuri de împroprietarire bunul devine comun daca este dobândit în timpul căsătoriei.

  În cazul reconstituirii dreptului de proprietate, bunul va avea calificarea de bun propriu sau comun avută în momentul deposedării în perioada comunistă.

5.12 Dreptul de folosință asupra locuinței rezultat dintr-un contract de închiriere

Inchirierea de locuințe este un contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită chiriaș (sau locatar), folosința temporară, totală sau parțială, a unei locuințe, în schimbul unei sume de bani numită chirie.

Ca si locațiunea, inchirierea este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual, cu executare succesivă, care transmite dreptul de folosință temporară a locuinței.Închirierea se deosebește de locațiunea de drept comun prin obiectul ei specific: locuința.

Astfel fiind, inchirierea de locuinte nu poate fi calificata un contract special distinct, ci numai ca o varietate a contractului de locatiune de drept comun. In consecinta, contractului de inchiriere ii sunt aplicabile dispozitiile dreptului comun referitoare la locatiune, in masura in care legislatia locativa nu prevede norme speciale (art.72 din Legea locuintei nr.114/1996).

Principalul act normativ în materia inchirierii locuintelor este Legea locuintei nr.114/1996, prin care s-a abrogat legislatia locativa anterioră in vigoare: Legea nr.5/1973 privind administrarea fondului locativ si reglementarea raporturilor dintre proprietar si chiriasi, HCM nr.860/1973 si orice alte dispozitii contrare prevederilor din Legea nr.114/ 1996 (art.73).

Continua însă să fie aplicabile dispozițiile prevăzute prin legi speciale, potrivit cărora partea contractantă (chiriașul sau locatorul) beneficiază de drepturi mai favorabile (referitoare la raporturile locative si a celor conexe acestora) decât cele prevăzute de L.nr.114/1996 (art.71). In completarea legislației locative se aplică dispozițiile Codului civil privind contractul de locațiune (art.72).

Dispozitiile Legii nr.114/1996 sunt aplicabile numai contractelor de inchiriere având ca obiect o locuință – definită de lege ca "o construcție alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependințele, dotările si utilitățile necesare, care satisface cerințele de locuit ale unei peroane sau familiei" (art.2. lit.a) – inclusiv curtea si gradina inchiriată o dată cu suprafața locativă (art.21 lit.c.).

Aceste dispoziții nu sunt aplicabile dacă contractul are ca obiect un alt imobil, cum ar fi, de exemplu, curtea sau garajul inchiriat pentru parcarea sau adapostirea autovehiculului ori în alt scop (se aplica dreptul comun). Legislația locativă nu este aplicabilă nici în cazul inchirierii unei case de vacanță, definită de lege ca "locuința ocupată temporar, ca reședință secundară, destinată odihnei și recreerii” (art.2 lit.h). Fiind destinată ocupării temporare de scurtă durată, în scop de odihnă și recreere, iar nu "locuirii" cu caracter de continuitate, nu intra sub incidența legislației locative. De altfel, dispozițiile Legii nr.114/1996 vizează numai inchirierea de "locuințe", nu și de case de vacanță.

5.13 Bunurile dobândite cu ajutorul creditelor

Statul acordă un sprijin substanțial sub formă de credite pentru construirea locuințelor proprietate personală. În această situație se va aplica prezumția comunității indiferent dacă împrumutul este acordat ambilor soți sau unuia dintre ei.

Conform Deciziei Tribunalului Suprem sunt cuprinse în categoria bunurilor comune atât sumele efectiv achitate pentru dobândirea imobilului, cât și valoarea lui integrală, căci proprietatea bunului construit prin valorificarea creditelor de stat se dobândește odată cu predarea bunului, iar nu la executarea integrală a contractului de împrumut. Aceeași soluție se va aplica și în cazul bunurilor mobile dobândite din împrumuturi contractate căci nu are relevanță natura mobilă și imobilă a bunului.

5.14 Bunuri cumpărate cu plata în rate.

 Bunurile sunt comune dacă data contractului de vânzare cumpărare cu plata prețului în rate se situează în timpul căsătoriei și sunt proprii unui astfel de contract, dacă este anterioară sau ulterioară căsătoriei.

Astfel, bunurile cumpărate înainte de încheierea căsătoriei, în rate, sunt bunuri proprii, iar faptul că o parte din rate au fost plătite în timpul căsătoriei trebuie avut în vedere la stabilirea cotelor părții. mod corespunzător, bunurile cumpărate în rate în timpul căsătoriei sunt comune, iar faptul că o parte din rate se achită după desfacerea sau încetarea căsătoriei prezintă importanță numai pentru stabilirea cotelor părți.

CAPITOLUL VI

DREPTUL DE ADMINISTRARE,

FOLOSINȚA ȘI DISPOZIȚIE

AL SOȚILOR

Familia este o formă de relații sociale dintre oamenii legați între ei prin căsătorie sau rudenie. Din familie fac parte soții, părinții și copiii, precum și uneori, alte persoane între care există relații de rudenie. Și soții singuri, fără copii, formează o familie.

În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie, rudenie, inclusiv adopție, precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie.

Relațiile de familie prezintă aspecte personale, nepatrimoniale, și aspecte patrimoniale. Raporturile dintre soți formează un tot unitar, în cadrul căruia raporturile personale au un rol hotărâtor în asigurarea coeziunii dintre soți, a armoniei dintre ei și în desfășurarea unei vieți normale de familie, însă aceasta este o preponderență de fapt, care reflectă specificul relațiilor de familie și nicidecum o preponderență de drept, în sensul că raporturile patrimoniale ar fi doar accesorii celor personale.

Ne vom rezuma doar la raporturile patrimoniale dintre soți. Totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile dintre soți cu privire la bunurile lor și pe cele care se stabilesc între soți și terțele persoane privind bunurile soților constituie regimul juridic al bunurilor soților, adică regimul matrimonial. Potrivit acestui regim matrimonial, soții au două categorii de bunuri :

comune ambilor soți ;

proprii fiecăruia dintre ei

.Codul familiei reglementează prin articolul 30 că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, iar articolul 31 determină limitativ categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soț.

Codul familiei folosește denumirea de bunuri în înțelesul larg de bunuri corporale și incorporale, adică de lucruri și de drepturi patrimoniale, reale și de creanță ; iar denumirea de bunuri comune, în întelesul de bunuri și drepturi patrimoniale, aparținătoare soților.

Bunurile devin comune dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei așa cum am mai spus, ceea ce înseamnă că dobânditorul are calitatea de soț.

6.1 Egalitatea soților.

Potrivit principiului egalității dintre soți, ei hotărăsc de comun acord și în deplină egalitate cu privire la administrarea, folosința și dispoziția asupra bunurilor comune.

Soții se pot înțelege asupra modului de administrare, folosință și dispoziție a bunurilor comune, cu condiția ca prin aceasta să nu aducă vreo atingere drepturilor pe care fiecare dintre ei le are asupra bunurilor comune. În caz contrar, contravenția este nulă.(art.30 alin. 2, C. fam.)

Articolul 35 alin. 1 reglementează faptul că soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele. Însă alin. 2 al aceluiași articol reglementează faptul că oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are consimțământul celuilalt soț. Cu toate acestea nici un soț nu poate înstrăina sau greva un bun ce face parte din categoria bunuri comune, dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț.

6.2 Separarea de fapt a soților, dispariția sau interdicția unuia dintre soți.

Regula potrivit căreia soții administrează, folosesc și dispun împreună de bunurile comune își găsește aplicarea în tot timpul cât durează căsătoria. În consecință, această regulă se aplică și în cazul în care soții trăiesc separat în fapt, oricât de mult ar dura această situație. Într-adevăr, separația în fapt a soților nu poate pune capăt comunității de bunuri și deci regula stabilită prin art. 35 C. fam. privind administrarea, folosința, și dispoziția bunurilor comune nu poate înceta de a primi aplicarea.

În cazul în care un soț este dispărut în fapt sau declarat ca atare prin hotărâre judecătorească, neputând pune capăt căsătoriei, dispariția nu poate duce nici la încetarea comunității de bunuri și a obligației soților de a administra, folosi și dispune împreună de bunurile comune. Soțul dispărut își exercită drepturile cu privire la comunitate prin curatorul său, bineînțeles de la data când acesta a fost numit.

În cazul în care unul dintre soți este pus sub interdicție, drepturile sale cu privire la bunurile comune se exercită prin tutorele acestuia.

Dreptul de administrare, folosință și dispoziție în tot acest timp nu poate fi exercitat decât prin consimțământul ambilor soți, cu excepția actelor de conservare care provin atât unuia cât și celuilalt.

Actele juridice privitoare la bunurile comune încheiate de către unul din foștii soți fără consimțământul celuilalt vor fi lovite de nulitate relativă, deoarece fiind vorba de un eventual prejudiciu produs celui ce nu a luat parte la încheierea actului, acesta singur este în măsură să acționeze și să ceară desființarea lui sau să-l confirme.

Drepturile terților cu care unul din foștii soți a contractat nu vor putea fi însă atinse decât în cazul în care aceștia au știut că este desfăcută căsătoria prin divorț și deci comunitatea de bunuri a încetat. Când terțul a fost de bună credință, drepturile sale rămân intacte, urmând ca fostul soț care a încheiat actul să despăgubească valoric (nu în natură) pe celălalt.

6.3 Actele de administrare, folosință și dispoziție

6.3.1 Actele de administrare

Actele de administrare sunt opuse actelor de dispoziție și sunt acelea prin care se întrețin și se pun în valoare bunurile, cum sunt de exemplu, contractul de închiriere până la un anumit termen, o acțiune de evacuare, repartițiile unui imobil. În aceste sens, actul de administrare este caracterizat ca atare prin natura lui, este privitor la un bun izolat.

Actul de administrare în sens larg cuprinde actul de administrare propriu-zis prin natura sa și actul de administrare prin scopul său. Sunt acte de administrare prin natura lor cele prin care se urmărește întreținerea și valorificarea bunurilor, ca închirierea pe termen scurt, contractul pentru repararea unui imobil supus deteriorării, acțiunea în evacuare, acțiunea în posesie, acțiunea pentru realizarea unei creanțe comune, etc. Sunt acte de administrare prin scopul lor de exemplu vânzarea fructelor naturale ale bunurilor comune, înstrăinarea bunurilor supuse distrugerii sau stricăciunii.

6.3.2 Actele de folosință

Acestea cuprind atât pe cele privind utilizarea materială a bunurilor comune, adică uzajul lor, cât și pe cele de însușire a fructelor (inclusiv a veniturilor), adică folosința propriu-zisă.

Cum textul legal nu se referă la posesiunea bunurilor, noțiunea de folosință include în mod implicit și acest atribut inerent dreptului de proprietate și altor drepturi reale principale.

6.3.3 Actele de dispoziție

Din această categorie fac parte actele de înstrăinare, cele privind gajarea bunurilor, renunțarea la drepturile matrimoniale și orice alte acte care depășesc dreptul de a administra.

Modul de exercitare a actelor de administrare, de folosință și de dispoziție

Potrivit dispoziției de principiu a art. 35, alin.1, C. fam., soții își exercită atributele lor asupra bunurilor comune împreună; într-o interpretare strict literală, aceasta ar însemna că pentru îndeplinirea oricărui act de administrare, de folosință sau de dispoziție asupra bunurilor comune este necesar consimțământul ambilor soți.

Regula exercitării împreună de către soți a drepturilor lor asupra bunurilor comune, impusă inserării legislative de principiul egalității în drepturi și obligații a soților, este tot prin lege mult atenuată și anume pe de o parte prin posibilitatea pe care soții o au de a stabili de comun acord modul concret în care ei înțeleg să-și exercite îndatoririle asupra bunurilor comune, urmând ca ei să poată stabili, prin convenții exprese sau tacite, modul în care vor administra și folosi aceste bunuri, precum și modul în care vor dispune de ele, iar pe de altă parte, prin instituirea între soți a prezumției legale de mandat tacit reciproc de reprezentare în actele de administrare, de folosință și de dispoziție asupra bunurilor comune.

6.4 Prezumția de mandat tacit reciproc

Pentru a înlesni efectuarea diferitelor acte și operațiuni ce sunt necesare a fi îndeplinite în timpul căsătoriei de către soți și pentru a da certitudine circuitului juridic civil, în interesul terților de bună-credință care ar trata cu soții, legea prevede existența unui mandat tacit reciproc. Potrivit acestui mandat, oricare dintre soți, exercitând singur drepturile de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor comune, este prezumat că are și consimțământul celuilalt soț. Exercitând aceste drepturi, fiecare soț acționează atât în nume propriu, cât și ca reprezentant al celuilalt soț.

Fiecare dintre soți nu poate exercita numai în nume propriu, pentru partea sa de bunuri comune, drepturile de administrare, folosință și dispoziție, deoarece această parte nu este determinată, nu este o cotă-parte.

Dreptul de reprezentare pe care îl au soții în mod reciproc izvorăște dintr-un mandat tacit, pe care legea îl presupune că ei și l-au dat unul altuia pentru actele de administrare, de folosință și de dispoziție privind bunurile comune. Așadar, dreptul de reprezentare are un caracter convențional. Legea prezumă numai existența mandatului reciproc între soți.

De exemplu, un soț poate să acorde singur un împrumut altei persoane, chiar din suma de bani ce are caracter de bun comun, și tot astfel poate să exercite singur acțiunea în restituirea sumei împrumutate, fără a fi necesar consimțământul expres al celuilalt soț.

Prezumția de mandat tacit reciproc ar urma să-și găsească aplicarea și în cazul în care soții sunt separați de fapt, deoarece această împrejurare nu pune capăt căsătoriei și, pe cale de consecință, comunității de bunuri. Totuși, s-a decis că, în cazul în care soții sunt despărțiți în fapt, consimțământul soților privitor la actele de administrare, de folosință și de dispoziție pe

care le săvârșește celălalt soț referitor la bunurile comune nu poate fi presupus, ci trebuie să fie dovedit.

Soțul dispărut și cel pus sub interdicție sunt prezumați că dau mandat tacit celuilalt soț prin curator sau tutore și tot prin ei vor exercita mandatul tacit ce l-au primit de la cei cu care sunt căsătoriți.

6.5 Împărțirea bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soți

În conformitate cu prevederile art. 33 alin. 2 Cod. fam., “după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul său personal poate cere urmărirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale”.

Dreptul creditorilor personali ai oricăruia dintre soți de a cere împărțirea bunurilor comune ambilor soți constituie o măsură de excepție prin care se atenuează dispozițiile restrictive ale art. 33 alin.

Cod. fam., potrivit cărora “bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți”.

Așadar, cu toate că legea interzice creditorilor personali ai soților urmărirea bunurilor făcând parte din comunitatea matrimonială, lasă deschisă calea realizării integrale a creanței pe seama bunurilor proprii ale debitorului, recunoscând creditorilor personali dreptul de a cere împărțirea bunurilor comune ale soților, astfel că urmărirea începută asupra patrimoniului propriu poate continua, după epuizarea acestuia, asupra bunurilor devenite prin efectul partajului bunuri proprii ale soțului debitor.

6.6 Datoriile soților

1. Categoriile de datorii comune ale soților Potrivit art. 32 lit. a-d Cod fam. sunt datorii ale

comunității, urmând ca soții să răspundă cu bunurile lor comune, următoarele :

a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune;

b) obligațiile contractate împreună de către soți;

c) obligațiile contractate de către fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei;

d) obligația de a repara prejudiciul cauzat prin însușirea ilicită a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților.

Urmărirea bunurilor soților de către creditorii comuni ai acestora În materie de datorii ale soților regula de principiu, desprinsă din prevederile art. 33-34 Cod fam., este că datoriile comune se acoperă din masa bunurilor comune, iar cele proprii, din patrimoniul propriu al soțului debitor.

Pentru creanțele enumerate de art. 32 lit. a-d Cod fam. vor fi urmărite bunurile comune ale soților. Și, întrucât legiuitorul prezumă calitatea de bun comun în privința oricăruia din bunurile dobândite în timpul căsătoriei (art. 30 alin. 1 Cod fam.), calitate ce nu trebuie dovedită (art. 30 alin. 3 Cod fam.), creditorul urmăritor nu va fi nevoit să probeze apartenența la comunitate a bunului asupra căruia poartă urmărirea. Soțul interesat are însă posibilitatea să răstoarne prezumția de comunitate și astfel să evite executarea silită asupra unor bunuri, dovedind că acestea au fost dobândite anterior căsătoriei sau că fac parte din celelalte categorii de bunuri proprii conform art. 31 Cod fam.

Datoriile comune ale soților îndreptățesc titularul dreptului de creanță ca, după epuizarea bunurilor comune fără ca datoria să fi fost în întregime acoperită, să continue urmărirea asupra bunurilor proprii ale soților (art. 34 Cod. fam.). Această ordine de urmărire a bunurilor aflate în patrimoniile soților – mai întâi cele comune, și numai în măsura în care acestea au fost insuficiente, în subsidiar, bunurile proprii ale fiecăruia din soți – este imperativă, urmând a fi respectată chiar dacă soții ar fi obligați în solidar.

2. Datoriile personale ale soților Datoriile soților sunt comune numai dacă legea, prin art. 32 lit. a-d Cod. fam., le califică astfel în mod expres. În consecință, orice alte datorii sau cheltuieli ale fiecăruia dintre soți vor fi considerate datorii personale ale acestuia.

Potrivit art. 33 alin. 1 Cod. fam., creditorii personali vor putea urmări numai bunurile proprii ale soțului debitor, nu și cele cuprinse în comunitatea matrimonială. Când însă bunurile proprii ale debitorului sunt neîndestulătoare, în limitele necesare acoperirii restului de creanță, creditorul personal este îndreptățit să solicite, pe cale judecătorească, partajarea bunurilor comune, așa cum stabilește art. 33 alin. 2 Cod. fam.; în acest fel bunurile care vor fi atribuite soțului debitor devin proprii ale acestuia, ceea ce permite continuarea urmăririi asupra patrimoniului propriu al debitorului personal.

6.7 Limitele mandatului tacit reciproc. 

Soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele. Oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are și consimțământul celuilalt soț.

Astfel prin lege s-a instituit prezumția ca oricare dintre soți, exercitând prerogativele dreptului de proprietate asupra bunurilor comune, este considerat că are și consimțământul celuilalt soț și că este împuternicit să-l reprezinte.

Această prezumție de mandat tacit este relativă, putând fi răsturnată prin dovada contrară. Soțul interesat are posibilitatea să facă dovada că nu a dat celuilalt soț mandat cu privire la un anumit act sau că s-a opus la încheierea lui. Atât lipsa consimțământului celuilalt soț cât și existența lui pot fi dovedite cu orice mijloc de probă.

Art. 35 alin. 2 Codul Familiei în partea finală, determină limitele mandatului tacit reciproc al soților deoarece prevede că pentru încheierea actelor de înstrăinare sau de grevare a bunurilor imobile (terenuri si construcții) ce alcătuiesc comunitatea de bunuri, este necesară existenta consimțământului expres al celuilalt soț.

În legătură cu bunurile comune, Codul familiei arată că soții răspund cu aceste bunuri pentru: cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune, obligațiile contractate împreună, obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei și pentru repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a unor bunuri proprietate publică, dacă prin acesta au sporit bunurile comune ale soților.

În cazul în care unul dintre viitorii soți este proprietarul unei locuințe (bun dobândit înainte de încheierea căsătoriei) în care va locui cu viitorul soț sau dacă pe parcursul căsniciei soțul neproprietar face anumite investiții în clădirea respectivă (zugrăveli, gresie, etc.) acesta în urma partajului nu riscă să piardă propria locuință în favoarea celuilalt. Locuința respectivă este bun propriu (fiind dobândită înainte de căsătorie), soțul celălalt putând avea, cel mult un drept de creanță pentru cheltuielile făcute cu îmbunătățirile.

Regimul matrimonial al comunității de bunuri încetează odată cu desfacerea căsătoriei. În consecință, bunurile dobândite de oricare dintre foștii soți sau chiar de amândoi nu mai sunt comune.

6.8 Acțiunea în revendicare.

Cel ce formulează o acțiune în revendicare a unui bun imobil sau mobil trebuie sa aibă calitatea de a pretinde dreptul reclamat adică să fie proprietarul bunului respectiv, chiar dacă dreptul său de proprietate este condițional.

Pe cale de consecință, cumpărătorul unui bun în raport de care vânzătorul si-a păstrat facultatea de răscumpărare într-un termen determinat poate promova o acțiune în revendicare. De asemenea, moștenitorul în virtutea calității sale de continuator al persoanei defunctului poate revendica un bun al succesiunii. În cazul moștenitorilor, cât timp durează starea de indiviziune, dreptul fiecăruia nefiind clarificat în raport cu întreaga succesiune, este mărginit numai la o cotă parte care se va determina cu ocazia partajului. În consecință, un co-moștenitor aflat în indiviziune nu poate introduce singur acțiunea în revendicarea unui bun din succesiune deținut de un terț ci numai împreună cu ceilalți moștenitori. Acțiunea în revendicare presupune un drept exclusiv și absolut asupra dreptului revendicat, drept pe care un co-moștenitor îl poate avea numai ca efect al partajului.

Totuși, într-un asemenea caz, co-moștenitorul indiviz poate cere să se recunoască și determine în contradictoriu cu cei ce dețin bunul succesoral și fată de ceilalți copărtași, cota succesorală care i se cuvine. Acțiunea în revendicare aparține și legătarilor pentru bunurile ce le-au fost lăsate de defunct. În mod corespunzător, un coproprietar nu are posibilitatea de a revendica de unul singur bunul ce se află în coproprietate de la posesorul lui întrucât dreptul său este exprimat printr-o cotă parte nedeterminată în materialitatea sa, respectiv nu are un drept exclusiv. Cu toate acestea, în practica judiciara s-a decis că unul din ei va putea revendica bunul indiviz dacă are acordul expres al tuturor celorlalți coproprietari.
Nu este însă admisibilă o acțiune în revendicare introdusă de un coproprietar împotriva celorlalți, cu privire la bunul indiviz deoarece nici un coproprietar nu este proprietar exclusiv asupra bunului. Dacă însă intervine partajul și bunul este atribuit în lotul unuia dintre coproprietari, acesta va putea promova acțiunea în revendicare împotriva celui ce deține bunul fără drept . În cazul devălmășiei, bunul nu poate fi revendicat decât de toți codevălmașii.

6.9 Actele de conservare.

Măsura care are ca scop ocrotirea și ca de ex., întocmirea unui inventar, intreruperea prescripției etc. În cazul persoanelor fizice, întrucât cheltuielile pe care le implică actul de conservare sunt restrânse, acestea pot fi îndeplinite de cei fără capacitate de exercițiu. Sunt actele care au ca scop și rezultat evitarea pierderii unui drept.

De pildă, un act începător de executare silită duce la întreruperea prescripției dreptului de a cere executarea silită si ca urmare evită stingerea acestui drept.

CAPITOLUL VII

REGIMUL JURIDIC AL BUNURILOR SOTILOR ÎN

NOUL COD CIVIL, LEGEA 287/2009

Noul Cod Civil reorganizează într-o altă formă reglementările privitoare la raporturile patrimoniale dintre soți și la bunurile ce fac obiectul acestora. Astfel capitolul al IV-lea intitulat ”Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”, pune în discuție regimul matrimonial prin prisma locuinței, cheltuielilor și a alegerii regimului matrimonial (comunitatea legala, separația de bunuri, comunitatea convențională sau chiar modificarea acestuia). În contextul aplicării principiului unificării normelor legislative care guvernează raporturile de drept privat, în noul Cod civil sunt reintroduse și reglementările privind dreptul familiei, care, în mod tradițional, constituie o parte a dreptului civil, iar nu o ramură distinctă de drept.

Familia, cea mai veche cutumă a umanității, cum o numea distinsul profesor Jean Carbonnier, se bucură de o nouă abordare, care, chiar dacă nu este perfectă, reușește în mare măsură să modernizeze reglementările din domeniu, potrivit valorilor societății contemporane. Este vorba despre o abordare care ține cont de noile realități apărute în domeniul vieții familiale, generate, pe de o parte, de evoluția raportului dintre libertatea individului și interesul familiei, care generează o mai mare independență patrimonială a fiecăruia dintre soți, iar pe de altă parte, de o nouă interpretare și protecție a interesului superior al copilului.

În linii generale, noul Cod civil aduce o serie de noutăți atât de ordin material cât și procedural.

Astfel, se stabilește o competență unică în rezolvarea cauzelor privind aspectele de dreptul familiei reglementate de Codul civil, care aparține instanței tutelare.

Luînd în calcul actele de dispoziție ce pun în pericol grav interesele familiei conform art. 316 din noul cod civil, actul normativ oferă posibilitatea independenței patrimoniale a soților, care pot să încheie „…orice acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane.”

Art. 322, reglementează obligativitatea consimțămîntului celuilalt soț, chiar dacă bunul respectiv este proprietatea exclusivă a unuia dintre aceștia, atunci cand asupra bunului se urmăresc acte de dispoziție.

Art. 323 pune în discuție o situație practică, frecvent întîlnită pe piață și anume aceea a închirierilor imobiliare, „…fiecare soț are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie.”

Legiuitorul a considerat necesară introducerea în Secțiunea a II-a din același capitol, a regimului comunității legale de bunuri, respectiv bunurile comune, bunurile proprii, veniturile din muncă și cele asimilate acestora, actele de conservare, de folosință și de administrare, actele de înstrăinare și de grevare, aportul de bunuri comune,precum și datoriile comune ale soților. În egală măsură, art. 352 reglementează și răspunderea subsidiară pentru datoriile comune,astfel încât „ soțul care a plătit datoria comună se subrogă în drepturi creditorului ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plății datoriei”.

Art. 357 pune în discuție lichidarea comunității de bunuri deținute în devălmășie. Secțiunea a III –a și a IV-a fac referire la regimul separației de bunuri și respectiv la regimul comunității convenționale.

Art. 363 dispune regimul juridic al bunurilor celuilalt soț prevăzînd ca

„soțul ce se folosește de bunurile celuilelt soț fără împotrivirea acestuia din urmă are obligațiile unui uzufructuar…”

Vom prezenta, pe scurt, o parte dintre noutățile aduse de noua reglementare în domeniul căsătoriei, ca instituție specifică a dreptului familiei.

Logodna

Instituție a dreptului familiei care nu se regăsește în prezent în Codul familiei, logodna a existat în dreptul românesc anterior actualei reglementări, reprezentând promisiunea reciprocă a două persoane de a se căsători.

Deși încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei, iar logodna nu este obligatoriu să se finalizeze prin încheierea căsătoriei (clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei fiind considerată nescrisă), aceasta poate produce unele efecte juridice în anumite situații.

Dacă în mod tradițional, logodna nu producea nici un fel de efecte juridice, în doctrină considerându-se doar că, în caz de renunțare nejustificată la o căsătorie proiectată, acela dintre logodnici care a fost părăsit, avea dreptul să se adreseze instanței judecătorești, în temeiul art. 998 C. civ., pentru a cere ca acela din a cărui culpă a fost ruptă logodna să fie condamnat la daune interese, cu condiția de a dovedi că desfacerea logodnei i-a cauzat un prejudiciu în noua reglementare aceasta poate genera unele efecte juridice în cazurile prevăzute de art. 268 și 269 din noul Cod civil.

Astfel, în cazul ruperii logodnei, darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, sunt supuse restituirii, cu excepția darurilor obișnuite. Nu se specifică dacă este vorba despre darurile primite de oricare dintre logodnici de la alte persoane, ori de darurile pe care aceștia și le fac între ei; în tăcerea legii, considerăm că orice astfel de daruri sunt supuse restituirii. Totodată, practicii judiciare îi va reveni sarcina de a stabili criteriile în baza cărora se va putea aprecia, într-un mod unitar, care dintre aceste daruri pot fi considerate “obișnuite”, în vederea excluderii lor de la obligația restituirii în condițiile legii.

De asemenea, logodnicul care rupe logodna în mod abuziv, sau care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna, poate fi obligat la despăgubiri.

Competența soluționării acțiunii aparține instanței de tutelă (art. 265 din noul Cod civil), iar dreptul la acțiune se prescrie într-un termen special, de un an de la data ruperii logodnei.

Căsătoria

În ceea ce privește căsătoria, în general, noua reglementare nu este fundamental deosebită de cea actuală. Se constată însă o alunecare spre aplicarea teoriei contractualiste a căsătoriei, prin introducerea posibilității încheierii unei convenții matrimoniale, prin care viitorii soți, sau soții, în cazul încheierii acesteia în timpul căsătoriei, își pot alege regimul matrimonial aplicabil sau pot include clauze de preciput, nemaifiind nevoiți ca, prin încheierea căsătoriei, să supună unor norme legale imperative și unice toate aspectele organizării vieții lor de familie.

Cu privire la dreptul de a încheia o căsătorie, în noul Cod civil se precizează, în mod expres, condiția diferenței de sex, căsătoria putându-se încheia doar între bărbat și femeie. Mai mult chiar, în art. 277 din noul Cod civil, nici căsătoriile dintre persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini, nu sunt recunoscute în România. Considerăm că această reglementare va putea genera un contencios interesant în ceea ce privește unele efecte patrimoniale, pe care le-ar putea produce totuși, pe teritoriul României, o astfel de căsătorie nerecunoscută de legea noastră.

Este o reacție fermă a legiuitorului român față de tendința internațională de extindere a căsătoriilor între persoane de același sex, pe care le apreciez ca fiind destul de dăunătoare educației copiilor care sunt crescuți în astfel de căsnicii.

Condițiile de fond care trebuie îndeplinite pentru încheierea căsătoriei prevăzute de noul act normativ sunt asemănătoare cu cele din dreptul românesc actual.

Cu privire la numele viitorilor soți, va exista și posibilitatea ca unul dintre ei să-și păstreze numele dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite (art. 282 din proiectul noului Cod civil).

Prin noul Cod civil român se reglementează mai clar și mai complet drepturile și îndatoririle personale ale soților, prin reinstituirea anumitor valori morale ale familiei, în sensul că sunt precizate expres obligațiile personale ale soților privind respectul reciproc, fidelitatea și sprijinul moral, dar, în același timp, este ocrotită și independența acestora, prin interdicțiile privind cenzurarea corespondenței, a relațiilor sociale sau a alegerii profesiei celuilalt soț.

O reglementare nouă și novatoare este dată și drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale soților, în Capitolul VI  din Titlul II, Cartea a II-a a acestui act normativ.

Prin noua reglementare, soții au posibilitatea să își organizeze aspectele patrimoniale ale conviețuirii lor potrivit situației și stilurilor de viață ale fiecărei familii, în limitele stabilite de lege.

In acest sens, legea prevede o serie de reguli generale, aplicabile oricărei familii, indiferent de regimul matrimonial pe care soții îl aleg, reglementate sub titlul “Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”.

Denumit „regim primar imperativ”, „statut imperativ de bază”, „statut matrimonial de bază” , „regim matrimonial primar”, „efectele căsătoriei” , acest set de reguli constituie, cum afirma Paul Vasilescu, numitorul comun cel mai mic față de pluralitatea regimurilor matrimoniale aplicabile într-un sistem de drept național. Același autor îl definește, numindu-l „regim primar imperativ”, ca fiind „ un set de norme imperative și esențiale, norme de aplicare imediată, indiferent de regimul matrimonial concret al soților” .

Este, cu alte cuvinte, un set de reguli fundamentale și imperative, aplicabile indiferent de regimul matrimonial care guvernează raporturile patrimoniale dintre soți.

Acesta nu poate fi considerat un regim matrimonial suficient pentru a organiza raporturile patrimoniale dintre soți sau dintre aceștia și terți; este vorba doar despre normele fundamentale care guvernează aceste raporturi, care se aplică în mod obligatoriu tuturor celor căsătoriți .

Este vorba, prin urmare, de un regim general, ce constituie structura de bază a relațiilor patrimoniale ale soților, cuprinzând efectele directe ale căsătoriei.

În reglementarea noului Cod civil român, aceste dispoziții sunt împărțite în trei paragrafe, primul referindu-se la regimul matrimonial în general, al doilea având drept obiect locuința familiei, iar al treilea cheltuielile căsătoriei.

Primul paragraf se referă la posibilitățile pe care viitorii soți sau soții le au în privința alegerii regimului matrimonial, perioada în care regimul matrimonial ales își produce efectele, mandatul între soți, independența patrimonială a soților și dreptul acestora la informare. Tot în cadrul acestor norme, legea prevede acțiunea în justiție pe care o are la dispoziție unul dintre soți în situația în care celălalt face unele acte de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei.

Cu privire la mandatul între soți, noul Cod civil oferă două posibilități, respectiv mandatul convențional și mandatul judiciar, eliminându-se clasicul mandat tacit prezumat al soților. În timp ce mandatul convențional al soților nu se bucură de o reglementare specială, acesta aflându-se sub incidența dreptului comun cu privire la contractul de mandat, pentru mandatul judiciar se prevăd, în mod concret, situația în care poate fi solicitat, respectiv atunci când unul dintre soți se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința, competența de soluționare a cererii, care aparține instanței de tutelă, precum și soluția pe care o poate da instanța, respectiv încuviințarea ca celălalt soț să îl reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial, instanța stabilind, totodată, condițiile, limitele și perioada de valabilitate a acestui mandat.

Și cu privire la exercitarea dreptului de dispoziție al soților cu privire la bunurile lor, noua reglementare aduce noutăți, în sensul că, în principiu, fiecare soț poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane, fiind înlăturate unele interdicții, cum ar fi aceea a vânzării între soți, existentă în dreptul actual al familiei.

Totodată, legea prevede expres posibilitatea fiecăruia dintre soți de a face, fără consimțământul celuilalt, depozite bancare, precum și orice alte operațiuni în legătură cu acestea, soțul titular al contului având, în raport cu societatea bancară, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel. Acest drept aparține soțului deponent chiar după desfacerea sau încetarea căsătoriei. Sunt prevederi generate de evoluția vieții sociale, care impune fiecăruia dintre noi efectuarea unor operațiuni bancare foarte frecvente, libertatea acestora condiționând desfășurarea normală a vieții de zi cu zi. Consecința unor astfel de prevederi legale se concretizează într-o mai mare independență a soților, fiecare acționând, astfel, fără a avea nevoie nici măcar de consimțământul prezumat al celuilalt, consimțământ care ar fi presupus cel puțin o informare a acestuia din urmă cu privire la actele curente încheiate în legătură cu fondurile depuse în conturi bancare.

Din acest motiv, legiuitorul a reglementat, în art. 318 al noului Cod civil, dreptul la informare al fiecăruia dintre soți cu privire la bunurile, veniturile și datoriile celuilalt soț, la cerere. Cel refuzat se poate adresa instanței de tutelă  pentru obligarea soțului său, sau a oricărui terț deținător al informațiilor cerute, să i le furnizeze. Legea prevede că, în cadrul unor astfel de acțiuni, terții pot refuza furnizarea informațiilor numai atunci când sunt ținuți de păstrarea secretului profesional, sau când solicitarea informațiilor respective poate fi făcută, potrivit legii, numai de celălalt soț (de exemplu, soțul titular al contului bancar), în această din urmă situație refuzul soțului pârât de a solicita informațiile dând naștere prezumției relative că susținerile soțului reclamant sunt adevărate.

Apreciem că soții vor recurge la astfel de acțiuni, în principal, în situațiile limită în care unul dintre aceștia are indicii care îi pot naște temerea că actele încheiate de soțul său cu privire la veniturile acestuia, ori cu privire la oricare din bunurile comune, ar putea pune în pericol grav interesele familiei, doar în acest caz putându-și justifica o necesitate stringentă de informare, în vederea solicitării aplicării dispozițiilor art. 316 din noul Cod civil, care să impună încheierea anumitor acte de dispoziție numai cu consimțământul expres al soțului reclamant. Nu este exclus, însă, ca rolul instanței de tutelă să fie încărcat cu astfel de acțiuni introduse de soți pentru refuzul de informare și în situații obișnuite, care nu comportă vreun risc de pericol pentru interesele familiei.

Tot în acest prim paragraf al primei secțiuni a Capitolului VI, se reglementează, după cum arătam mai sus, posibilitățile pe care viitorii soți sau soții le au în privința alegerii regimului matrimonial, precum și perioada în care regimul matrimonial ales își produce efectele.

Potrivit dispozițiilor art. 312 din noul Cod civil, viitorii soți își pot alege unul dintre cele trei regimuri matrimoniale reglementate de acest act normativ, respectiv: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională.

Pentru claritatea prezentării, considerăm că se impun câteva precizări cu privire la noțiunea de „regim matrimonial”.

Așa cum a fost definit în doctrină, orice regim matrimonial este constituit dintr-un ansamblu de reguli care guvernează bunurile soților.Obiectul regimului matrimonial poate fi definit în sensul material și în sensul juridic al termenului. În sens material, regimul matrimonial reprezintă normele legale aplicabile ansamblului bunurilor soților, indiferent de data și modul de dobândire a acestora. Prin urmare, obiectul reglementării îl formează toate bunurile pe care soții le aveau în momentul încheierii căsătoriei, precum și cele dobândite de ei în timpul căsătoriei, împreună sau separat, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Este vorba, în general, așa cum arătau Stettler și Waelti , despre ansamblul drepturilor pecuniare aparținând unei persoane, acestea fiind, în special, drepturile reale asupra bunurilor mobile și imobile, drepturile de proprietate intelectuală, drepturile pecuniare legate de calitatea de acționar într-o societate anonimă sau de membru într-o societate de persoane, ca și drepturile decurgând din creanțe de orice natură.

În sens juridic, regimul matrimonial supune bunurile soților unor reguli având un obiect propriu, dar formând împreună un tot coerent.

O parte dintre aceste reguli se referă la proprietatea asupra bunurilor, ele guvernând separația bunurilor sau compunerea patrimoniului fiecăruia dintre soți.

Cu ajutorul lor se poate stabili dacă anumite bunuri pe care soții le-au avut în momentul încheierii căsătoriei sau le-au dobândit ulterior, în timpul căsătoriei, rămân proprii fiecăruia sau intră, în totalitate sau în parte, în masa bunurilor comune. În același timp, aceste reguli guvernează repartizarea pasivului patrimonial al fiecăruia dintre soți.

Modul de repartiție a bunurilor, a activului și a pasivului, este specific fiecărui regim matrimonial și depinde de importanța care se acordă spiritului comunitar față de cel separatist. De altfel, în mod tradițional, influența franceză a mers către spiritul comunitar, potrivit căruia căsătoria este concepută în sensul că uniunea personală determină o asociere patrimonială, în timp ce concepția separatistă, de origine anglo-saxonă, a refuzat ideea că asocierea patrimonială ar decurge în mod necesar din uniunea personală.

O altă parte dintre regulile specifice oricărui regim matrimonial se referă la modul de dispoziție și administrare a acestor bunuri. Este vorba aici, în principal, despre a ști dacă fiecare dintre soți își poate gestiona singur bunurile din patrimoniul său, ori dacă drepturile de dispoziție și administrare sunt concentrate doar în mâinile unuia dintre soți, sau acestea sunt împărțite între soț și soție.

Așadar, după cum doctrina a mai afirmat, la aceste două aspecte se rezumă esența raporturilor juridice care definesc regimurile matrimoniale.

Revenind la dispozițiile noului Cod civil, menționăm că acestea reglementează perioada aplicării regimului matrimonial, care poate corespunde duratei căsătoriei, sau poate fi mai scurtă, în cazul modificării regimului matrimonial, în condițiile legii. Se face deosebirea, de asemenea, între data de la care regimul matrimonial produce efecte între soți și data de la care acesta produce efecte față de terți. În acest sens, menționăm că între soți regimul matrimonial adoptat produce efecte din ziua încheierii căsătoriei, iar atunci când este adoptat în timpul căsătoriei, prin modificarea altui regim matrimonial, de la data prevăzută de părți sau, în lipsă, de la data încheierii convenției matrimoniale. Față de terți, regimul matrimonial adoptat este opozabil numai de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceștia l-au cunoscut pe altă cale.

Al doilea paragraf al aceleiași secțiuni cuprinde dispoziții prin care este protejată locuința familiei.

Și astfel de dispoziții constituie noutăți absolute pentru dreptul românesc al familiei.

Locuința familiei este definită ca fiind „locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii”. Această locuință se bucură de un regim special de protecție dacă a fost astfel notată în cartea funciară, în condițiile legii.

Dispozițiile legale privind protecția locuinței familiei sunt prezente și în alte sisteme de drept. În dreptul francez, de exemplu, ca și în alte sisteme de drept în care funcționează un regim primar, este vizat chiar dreptul de proprietate, în sensul că soțul proprietar al imobilului declarat locuință familială renunță, prin simplul fapt al acestei afectări, la o parte din prerogativele sale, el neputând înstrăina acest bun fără consimțământul consortului său care nu este proprietar, deși, în principiu, fiecare soț este liber să înstrăineze singur bunurile sale proprii. Același regim juridic se aplică și bunurilor mobile care mobilează locuința familiei, legea nefăcând deosebire între cele care folosesc la întrebuințarea locuinței și cele de ornament.

Rațiunea unor astfel de constrângeri o constituie protecția locuinței familiei, pe toată durata căsătoriei, împotriva efectelor unor acte imprudente, sau chiar răutăcioase, ale unuia dintre soți. Prin aceste dispoziții, legea franceză impune o cogestionare forțată, ce poate afecta atât drepturile reale cât și pe cele personale care privesc locuința familiei. Sunt vizate actele de dispoziție, în special cele de vânzare, ipotecă, uzufruct, gaj, renunțarea la drept, etc. .

În dreptul elvețian, niciunul dintre soți nu poate, fără consimțământul celuilalt, nici să rezilieze contractul de închiriere, nici să înstrăineze imobilul și nici să restrângă prin acte juridice drepturile care țin de locuința familiei.

Mai mult chiar, în dreptul Quebecului locuința familiei face parte din patrimoniul familial, supus altor reguli decât cele specifice regimului matrimonial care guvernează căsătoria, nu doar în ceea ce privește dispoziția, administrarea și folosirea bunurilor care îl compun, dar chiar și în ceea ce privește lichidarea sa .

Regimul protectiv din noua noastră reglementare se concretizează într-o serie de dispoziții, cuprinse în art. 321-324 din noul Cod civil, prin care se stabilesc limitele și condițiile exercitării drepturilor soților cu privire la imobilul care constituie locuința familiei și la bunurile care îl mobilează sau îl decorează.

Printr-o derogare a legii de la drepturile fiecăruia dintre soți cu privire la bunurile proprii, nici măcar soțul care este proprietar exclusiv nu poate dispune, fără consimțământul scris al celuilalt soț, cu privire la drepturile asupra locuinței familiei și nici nu poate, fără respectarea aceleiași condiții, să deplaseze din locuință bunurile care o mobilează sau o decorează, ori să dispună de acestea.

Având în vedere faptul că, pentru o mare parte dintre persoanele căsătorite din România, cel puțin în prezent, casa în care acestea locuiesc, cu mobilierul și decorațiunile interioare, constituie cea mai mare parte a averii lor, indiferent  de regimul matrimonial pe care îl vor adopta, exercitarea dreptului de dispoziție cu privire la bunurile lor va fi afectat de această condiție, a obținerii consimțământului expres al celuilalt. Acest inconvenient constituie prețul plătit de fiecare dintre soți pentru a se asigura familiei o minimă stabilitate în privința condițiilor de locuit și a protejării mediului în care se desfășoară viața cotidiană, împotriva actelor abuzive ale unuia dintre soți.

Pentru a se preveni săvârșirea unor abuzuri, a fost prevăzută și posibilitatea oricăruia dintre soți de a sesiza instanța de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului atunci când consimțământul este refuzat de celălalt soț fără un motiv legitim (art. 322 alin. (3) din noul Cod civil).

Sancțiunea încheierii unor acte juridice cu privire la locuința familiei ori la bunurile care o mobilează sau o decorează, de către unul dintre soți fără consimțământul celuilalt, este nulitatea relativă a actului, care poate fi cerută în termen de un an de la data la care soțul neparticipant a luat cunoștință despre aceasta, dar nu mai târziu de un an de la încetarea regimului matrimonial.

Apreciem că acest termen limită este prevăzut pentru a nu se prelungi prea mult, cu posibile consecințe negative, chiar șicanatorii, spectrul posibilității introducerii unei acțiuni în anularea actului, mai ales față de terții contractanți de bună credință, care se bazează pe publicitatea făcută potrivit legii, publicitate prevăzută în scopul de a  proteja siguranța circuitului civil.

Sancțiunea nulității relative a actului nu se poate aplica atunci când locuința familiei nu a fost notată ca atare în cartea funciară, situație în care soțul respectiv nu poate obține decât daune-interese de la consortul său, în afara cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei a imobilului în cauză (art. 322 alin. (5) din noul Cod civil).

Putem deduce de aici faptul că această formă de publicitate, care constă în înscrierea imobilului respectiv ca locuință a familiei, are drept scop doar protecția terților contractanți, în relațiile dintre soți imobilului în care aceștia locuiesc aplicându-i-se oricum dispozițiile privind locuința familiei, însă cu alte consecințe.

Noul Cod civil mai cuprinde unele prevederi privind situația în care locuința familiei este un imobil deținut în baza unui contract de închiriere, situație în care fiecare soț are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titular al contractului respectiv.

Interesantă este și reglementarea atribuirii beneficiului contractului de închiriere la desfacerea căsătoriei, atât prin prevederea criteriilor care vor fi avute în vedere, respectiv interesul superior al copiilor minori și culpa în desfacerea căsătoriei, cât și introducerea indemnizației pentru acoperirea cheltuielilor de instalare, pe care soțul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului va trebui să o plătească celuilalt (art. 324 alin. (2) din noul Cod civil).

Considerăm că este neclar și va rămâne în sarcina jurisprudenței să decidă în ce condiții se va aplica ultima dispoziție din același alin. (2) al art. 324 din noul Cod civil, potrivit căreia “dacă există bunuri comune, indemnizația se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soțului căruia i s-a atribuit beneficiul închirierii”. Practica judiciară va hotărî, de exemplu, dacă deducerea acestei indemnizații din lotul soțului care a primit-o de la celălalt se va face ori de câte ori există mijloace îndestulătoare, ori, indiferent de mijloace, se va acorda având în vedere și culpa în desfacerea căsătoriei, atunci când lichidarea regimului matrimonial se realizează ca urmare a divorțului.

Un alt aspect al vieții patrimoniale a familiei cuprins în aceste dispoziții obligatorii și general aplicabile se referă la contribuția soților la cheltuielile gospodăriei, care rămâne să se stabilească la fel ca și în prezent, în raport cu mijloacele fiecăruia (art. 325 alin. (2) din noul Cod civil).

În noua reglementare este prevăzut, în mod expres, faptul că munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile gospodăriei, ceea ce și în prezent se aplică în cadrul partajului bunurilor comune ale soților, deși nu este prevăzut expres de lege.

Existența acestei obligații este consolidată prin considerarea ca fiind nescrisă a oricărei convenții care prevede că sarcinile și cheltuielile gospodăriei sunt suportate doar de unul dintre soți (art. 325 alin. (3) din noul Cod civil).

Alte dispoziții de generală aplicare se referă la libertatea fiecăruia dintre soți de a exercita o profesie și de a dispune de veniturile încasate, cu respectarea obligațiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.

În acest context, se introduce și în dreptul nostru noțiunea de compensație, în sensul de sumă datorată de soțul ajutat efectiv de celălalt în activitatea sa profesională peste limitele obligației de sprijin material ori de contribuție la cheltuielile gospodăriei, în măsura îmbogățirii sale, soțului său (art. 328 din noul Cod civil). Nu se precizează însă momentul în care se poate exercita dreptul la această compensație, dacă ar putea fi solicitată și în timpul căsătoriei, sau doar la lichidarea regimului matrimonial.

Al patrulea și ultimul paragraf al secțiunii cuprinzând dispoziții comune se referă la alegerea regimului matrimonial.

Legea precizează că alegerea oricărui alt regim matrimonial în afara celui al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale. Nu se precizează, însă, dacă în cazul alegerii regimului matrimonial al comunității legale, viitorii soți, sau soții, pot încheia astfel de convenții. În tăcerea legii, considerăm că și persoanele care își aleg regimul matrimonial al comunității legale pot încheia convenții matrimoniale, în caz contrar acestea fiind lipsite de posibilitatea prevederii unor clauze de preciput, care pot fi incluse în astfel de convenții, ajungându-se la situații discriminatorii.

Pentru a elimina această discriminare, s-ar putea interpreta prevederile art. 329, potrivit căruia „ Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale” ca o prevedere expresă a situațiilor în care viitorii soți au obligația de a încheia o astfel de convenție, fără a exclude însă posibilitatea ca soții care optează pentru regimul comunității legale să poată, la rândul lor, să încheie o convenție matrimonială în care să prevadă și asemenea clauze.

Inexistentă în dreptul nostru actual, noțiunea de „convenție matrimonială” desemnează actul juridic prin care viitorii soți, uzând de libertatea conferită de legiuitor, își stabilesc regimul matrimonial propriu, sau își modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit. Această noțiune a mai fost definită ca fiind acea convenție prin care viitorii soți stabilesc regimul matrimonial căruia se supun.

În dreptul românesc anterior intrării în vigoare a Codului familiei, convenția matrimonială a fost asimilată noțiunilor de “contract matrimonial”, “constituire de dotă”, “foaie dotală”, „contract de căsătorie”, și definită ca fiind „convenția prin care viitorii soți reglementează regimul lor matrimonial, altfel spus, condiția bunurilor lor prezente și viitoare, în raporturile pecuniare ce izvorăsc din căsătorie”.

Noul Cod civil român nu face nici o referire la noțiunea de „contract de căsătorie”, existentă în alte sisteme de drept, care, deși în mod obișnuit este folosită și cu sensul de „convenție matrimonială”, în alte țări denumește un act juridic care poate să conțină, pe lângă convenția matrimonială propriu-zisă, și alte prevederi, cum ar fi recunoașterea unui copil, donații făcute de alte persoane soților sau unuia dintre aceștia, donații pe care soții și le fac între ei, etc. . Este aici o relație de la parte la întreg, convenția matrimonială constituind o parte din întregul reprezentat de contractul de căsătorie.

În condițiile  noii noastre reglementări, considerăm că actul notarial prin care soții își vor stabili regimul matrimonial aplicabil va fi numit convenție matrimonială și va putea include doar dispoziții privind regimul matrimonial ales și, eventual, clauze de preciput (prevăzute de art. 333 din noul Cod civil).

In acest sens, art. 333 din noul Cod civil prevede posibilitatea includerii în convenția matrimonială a unei clauze de preciput, în baza căreia soțul supraviețuitor va putea să preia, fără plată, înainte de împărțeala succesorală, unul sau mai multe din bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate.

Fiind vorba de un contract încheiat de viitorii soți, sau, în timpul căsătoriei, de către soți, condițiile privitoare la capacitatea părților sunt similare cu cele necesare pentru încheierea căsătoriei.

Astfel, capacitatea viitorilor soți este cerută de lege în aceleași condiții ca și pentru încheierea căsătoriei, conform principiului “Habilis ad nuptias, habilis ad pacta nuptialia”, regula fiind astăzi generală în sistemele de drept din familia romano-germanică. Noul Cod civil român stabilește și condițiile în care minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenție matrimonială în art. 337; pentru încheierea unei convenții matrimoniale în timpul minorității, este necesar ca aceasta să capete încuviințarea ocrotitorului legal al viitorului soț, precum și autorizarea instanței de tutelă, lipsa încuviințării sau autorizării fiind sancționată cu nulitatea relativă, care poate fi invocată în termen de 1 an de  la încheierea căsătoriei.

Apreciem că este vorba doar despre situația în care minorul încheie sau modifică o convenție matrimonială înainte de încheierea căsătoriei, întrucât în cazul încheierii sau modificării convenției matrimoniale în timpul căsătoriei el nu se mai poate considera minor, chiar dacă nu a împlinit vârsta majoratului, deoarece prin căsătorie a dobândit capacitatea deplină de exercițiu.

Având în vedere că vârsta minimă stabilită pentru încheierea căsătoriei este aceea de 18 ani, considerăm că expresia “minorul care a împlinit vârsta matrimonială” se referă la minorul de 16 ani, care se poate căsători cu în situația excepțională prevăzută de art. 272 alin. (2) din noul Cod civil, adică atunci când există motive temeinice și avizul medical prevăzut de lege, precum și încuviințarea părinților și autorizarea instanței de tutelă. Doar în aceste condiții minorul, femeie sau bărbat, poate încheia o căsătorie valabilă.

Potrivit dispozițiilor art. 337 din noul Cod civil, minorul care se căsătorește în astfel de condiții, va putea să încheie o convenție matrimonială numai cu încuviințarea ocrotitorului său legal și autorizarea instanței de tutelă, în lipsa cărora convenția matrimonială încheiată de minor va putea fi anulată.

Este vorba, în fapt, despre respectarea acelorași condiții ca și pentru încheierea căsătoriei de către minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, astfel încât, lipsa încuviințării părinților sau a ocrotitorului legal al minorului, ori a autorizării instanței de tutelă conduce la nulitatea căsătoriei însăși.

Prin urmare, minorul de 16 ani are nevoie de câte o încuviințare și o autorizare distincte pentru a se căsători și pentru a încheia o convenție matrimonială.

Ce se va întâmpla însă cu regimul matrimonial aplicat acestei căsătorii, după anularea convenției matrimoniale în lipsa acestor încuviințări sau autorizări?

Răspunsul este dat de art. 338 din noul Cod civil, care arată că, în cazul în care convenția matrimonială este lovită de nulitate, între soți se aplică regimul comunității legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terți.

Consimțământul personal al viitorilor soți este, de asemenea, necesar la încheierea convenției matrimoniale, acesta constituind o condiție a cărei îndeplinire este esențială pentru încheierea convenției matrimoniale.

În principiu, consimțământul celor doi soți este suficient, cu excepția situației viitorului soț minor, despre care am vorbit mai sus.

Încheierea convenției matrimoniale este supusă unor formalități de publicitate care constau în înscrierea în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, care au drept scop protecția terților care vor încheia diferite contracte cu soții.

In ceea ce privește reglementarea fiecăruia dintre cele trei regimuri matrimoniale pe care soții le au la dispoziție potrivit noului Cod civil, putem spune că ele oferă soluții pentru organizarea relațiilor patrimoniale în cadrul fiecărei familii potrivit specificului acesteia.

Regimul matrimonial legal, care se aplică tuturor celor care nu și-au ales un regim convențional, rămâne unul de comunitate, astfel cum întâlnim în majoritatea sistemelor europene de drept.

Regimul comunității legale, reglementat în detaliu în noul Cod civil, este destul de asemănător actualului regim al comunității bunurilor, în ceea ce privește alcătuirea maselor de bunuri ale soților, însă drepturile de dispoziție, administrare și folosință ale acestora în cadrul lui sunt destul de diferite de cele existente în prezent. Introducerea principiului cogestiunii, care guvernează drepturile soților cu privire la bunurile lor comune în noul regim matrimonial, în locul mandatului tacit reciproc al soților, în baza căruia se încheie majoritatea actelor cu privire la bunurile soților în prezent, apreciem că nu poate conduce decât la o creștere a independenței soților în relațiile lor patrimoniale. Este, de altfel, o tendință generală care se observă în evoluția dreptului familiei în prezent, la nivel european și nu numai.

Cel de-al doilea regim matrimonial reglementat de noul Cod civil, respectiv regimul separației de bunuri, oferă soților maximul de independență posibil în condițiile unei căsătorii.

Este un regim matrimonial în care nu există bunuri comune în devălmășie ale soților, toate bunurile fiind proprii ale soțului sau ale soției, de care soțul proprietar poate dispune liber, așa cum dorește. Bunurile pe care soții le vor achiziționa totuși împreună în cadrul acestui regim matrimonial vor fi bunuri comune aflate în proprietate comună pe cote-părți, aplicându-li-se dreptul comun în materie de coproprietate.

Al treilea regim matrimonial este cel al comunității convenționale, pe care soții îl pot adopta prin derogarea de la dispozițiile privind regimul comunității legale, în condițiile art. 366-368 din noul Cod civil. Aspectele cu privire la care soții care adoptă acest regim matrimonial pot conveni sunt enumerate limitativ în art. 367 al noului act normativ. Observăm că derogările posibile cuprind multiple aspecte, atât în privința întinderii masei bunurilor comune, care poate fi extinsă ori restrânsă, cât și în privința regulilor administrare a bunurilor comune ori a modalităților de lichidare a comunității convenționale. Se acordă soților, astfel, posibilitatea organizării unui regim matrimonial cu reguli cât mai echitabile și mai adaptate specificului și situației concrete a fiecărei familii.

Este posibilă, de asemenea, includerea în convenția matrimonială a clauzei de preciput.

În concluzie, noua reglementare aduce, în dreptul românesc al familiei, o adaptare foarte necesară la evoluția vieții sociale, la condițiile actuale în care familiile conviețuiesc și o flexibilitate care nu poate fi decât benefică în contextul societății contemporane românești și europene.

CONCLUZII

După o detaliată parcurgere a temei alese pentru această lucrare, putem concluziona că Bunuriile Soților constituie un domeniu de drept deosebit de important și vast ca structură.

Odată cu evoluția societății și a factorilor care o determină,realitatea socială furnizează prin natura ei alte și alte situații inedite ce pun la treabă atât teoreticieni cât mai ales practicieni.Cele două categorii de oameni de drept au o indispensabilă nevoie una de calaltă. Un teoretic de marca analizează îndeaproape și ține contactul cu realitatea, un practician pe lângă izvoarele de drept pe care le poate conține prin jurisprudență are nevoie de substanța solidă a unor acte normative pe care legiuitorul să le adopte la momentul și timpul potrivit.

Parcurgând cuprinsul lucrării putem afirma că Dreptul Civil si Dreptul Familiei au dat naștere unei adevărate instituții “BUNURILE SOTILOR”.

Nu întâmplător analizăm acest domeniu atât din punct de vedere civil cât și din punct de vedere al dreptului familiei.

Prezenta lucrare se vrea o îmbinare a dreptului civil și dreptului familiei, nu trebuie lăsat deoparte nici proiecțiile acestora în alte domenii pe care le-am putea denumi “secundare” având în vedere legătura cu Dreptul Penal, Materia succesorala, Dreptul Comercial, Dreptul Omului, Dreptul Procesual Civil, Activitatea Notarială.

În primul capitol al lucrării am evidențiat un element eminent de bază pentru tema abordată –Familia- privită ca element social,ca fenomen și ca instituție. Rolul ei este unul foarte important într-o societate modernă care se vrea poziționată pe cele mai înnalte culmi ale civilizației .

Societatea românească ca urmaș al unei civilizații deosebit de evoluate pentru timpul ei trebuie să se facă cunoscută în mod pozitiv pentru modul în care pune în aplicare principiile Dreptului Român.

De la familie la patrimoniu nu este decât un singur pas, așa cum am încercat să demonstrez în al doile capitol al lucrării. Trebuie precizat faptul că am luat în calcul aici numai latura juridică civilă a familiei, de la patrimoniu ca ramură a dreptului civil la patrimoniu ca ramură a dreptului familiei, la relațiile patrimoniale dintre soți unde am analizat pe indelete regimul matrimonial și un principiu de bază în familia românescă” Principiul Egalității în drepturi între soți”.

Spre surprinderea noastră într-un mod plăcut am costatat că teoreticieni de marcă ai dreptului roânesc au luat în calcul un aspect socio moral care a născut de-a lungul timpului mișcări sociale de amploare organizate de cele care se vor a fi pe deoparte simbolul vieții, femeia. Munca în gospodărie a femeii în ultima perioadă de timp luându-se în calcul foarte des în domeniul procesual, rolul acesteia în constituirea ,intreținerea și menținerea unei familii ca entitate și ca instituție.Obligativitatea și legalitatea regimului comunității de bunuri constituie un element cheie pentru tema abordată.

Capitolul trei și patru clarifică categoria de bunuri ce intră în patimoniul comun al soților începînd cu bunurile comune și terminind cu bunurile proprii analizând pe îndelete fiecare clasă, pentru că odată cu evoluția societății se nasc noi și noi elemente ce pun la încercare profesionalismul juridic.

În capitolul cinci si sase am clasificat și dezbătut categoriile speciale de bunuri, și dreptul de administrare, folosință și dispoziție al soților pentru ca ne aflăm într-un domeniu de drept, unde raportul juridic naște și drepturi și obligații nu putem discuta despre raportul juridic născut între menbrii familiei – soții – fără a discurta despre drepturile și obligațiile acestora.

Ultimul capitol pune în discuție modificările legislative aduse dreptului familiei, modificări analizate mai mult din necesitatea schimbărilor considerabile pe care legiuitorul le aduce prin Noul Cod Civil.

Din nefericire realitatea socială și cursul firesc al vieții determină și anumite consecințe peste voința umană.Analizând practica procesuală s-a demonstrat că cele mai multe dispute judiciare apar ca o consecință a desfacerii căsătoriei. Fiecare caz de partaj judiciar își are efecte, fiecare dezbatere succesorală judiciară naște controverse punând la încercare mintea judecătorului Din fericire pe această latură legiuitorul a analizat cu o măestrie abdominabilă fiecare dintre domeniile amintite.

În egală măsură trebuie să remarcăm faptul că o familie nu se căsătorește pentru interese materiale ci pentru o legătură morală..Societatea civilă ar trebui să lucreze mai mult pe latura afectivă și morală , și în acest fel nu ne-am mai confrunta cu un număr semnificativ de divorțuri urmate de partaje.

BIBLIOGRAFIE

A. Ionașcu – Drept civil – Partea generală E.D.P, București, 1963,

A. Pop și Gh. Beleiu – Drept Civil. Privire generală asupra dreptului civil, Ed. Universitatea din București, București, 1978,

A. Stanoiu, M. Voinea, Sociologia familiei, T.U.B., 1983,

Adrian Pricopi – Căsătoria în Dreptul Român, Ed. Lumina Lex, București, 2000,

Adrian Pricopi – Dreptul familiei, Edit. România de Mâine, București, 2000

Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu – Dreptul familiei, editia 5, Edit. C.H: Beck, București 2006,

Alain Bénabent – „Droit civil. La famille”, Ed. Litec, Paris, 2000, p. 155

Alexandru Bacaci – Regimuri matrimoniale europene,

Alexandru Bacaci – Dreptul familiei, Ed. All Beck, 2002 editia a III – a,

Aurel Ciobanu-Dordea – Legislatie comunitara privind cooperarea judiciara in materie civila si penala, Edit. C.H. Beck, 2007

Brîndușa Lanțoș – Bunurile și datoriile soților în lumina lg. 31/1990

C. Bîrsan – Drepturile reale, Edit. C.H. Beck, București, 2005,

C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – „Tratat de drept civil român”, vol. 3, Ed. ALL BECK, București, 1998, p. 4

C. M. Crăciunescu – Regimuri matrimoniale, Ed. All Beck, București, 2000

C. Statescu – Drept civil, Persoana fizică, persoana juridică, Drepturi eale, Edit. Didactică și Pedagogică, București. 1970

C. Statescu și C. Bîrsan – Teoria generală a obligațiilor, Edit. C.H. Beck, București, 2006

C. Stătescu și C. Bîrsan, Drept Civil – drepturi reale, Bucuresti, Ed.Hamangiu, 2005,

C. Toader- „ Dicuții cu privire la partajarea unui apartament ce constituie bun comun al soților”-, nota II, în Dreptul, nr. 2/1996,

C. Turianu, Dreptul familiei – practică judiciară comentată și adnotată, Editura Pinguin Book, București, 2004,

D. Rizeanu, D. Protopopescu, Raporturile patrimoniale dintre soți, în lumina Codului familiei, Ed. Științifică, București, 1959

D.Chirică – „Locuințele construite cu credit de stat și comunitatea de bunuri a soților”, în R.R.D., nr. 6/1984,

D.Rizeanu – Regimul juridic al bunurilor comune ale foștilor soți în timpul dintre data desfacerii căsătoriei și data împărțirii lor, J. N.. nr. 8/1965,

D.Sadoveanu,- „ Regimul comunității de bunuri ale soților și salariul” în J.N., nr. 1/ 1956

Danielle Burman et Jean Pineau – „Le patrimoine familial”, Les Editions Thèmis, Universite de Montreal, Quebec, p. 1991, p. 55

E.Molcuț – Drept privat roman. Edit. Universul Juridic, București, 2005 E Florian – Dreptul familiei, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2003

E.Molcuț și C. Oancea – Drept Roman, Edit. Lumina Lex, București, 1997

Emil Molcuț – Drept roman, Edit. Universul Juridic, București 2007,

Emil Poienaru și Genoveva Aioanei – Căsătoria și divorțul, Edit. Hamangiu, București, 2008

Fr.Deak – Succesiuni, Edit Hamangiu, București, 1999

Fr.Deak, St. Carpenaru – Drept Civil T.U.B., 1983,

François Terré, Philippe Simler – „Droit civil. Les régimes matrimoniaux”, Ed. Dalloz, 4e édition, Paris, 2005, p. 41

François Terré, Philippe Simler – „Droit civil. Les régimes matrimoniaux”, Ed. Dalloz, 4e édition, Paris, 2005, p.51; Pierre Voirin, Gilles Goubeaux – „Droit civil. Droit privé notarial. Régimes matrimoniaux. Successions-libéralités”, Tome 2, 24e édition, Ed. L.G.D.J., Paris, 2006, p. 15

François Terré, Philippe Simler – „Droit civil. Les régimes matrimoniaux”, ed. a 4-a, Ed. Dalloz, Paris, 2005, p. 124

François Terré, Philippe Simler – op. cit., p. 42; P. Vasilescu – op. cit., p. 34

G. N. Lujescu – Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale, București , 1947,

G.Plastara – Curs de drept civil român, vol. V, Ed. Cartea românească, București, 1928

Gabriela Lupsan, Dreptul familiei, Editura Fundatiei Chemarea, Iasi, 2001

Hamangiu, Rosetti, Balanescu, Baicoianu – “Tratat de drept civil roman”, vol. 3, ed. All, 1998,

I.Albu – Căsătoria în dreptul român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 90, 91.

I.Albu – Dreptul familiei, E.D.P., București 1975,

I.P. Filipescu „Drept civil, Drepturi reale”,Edit. „ALL” Beck , București1992, pag 9.

I.P.Filipescu – Trata de dreptul familiei, Edit. All Beck, București, 1993,

I.P.Filipescu, A I. Filipescu – Tratat de dreptul familiei, Ediția a VII-a, Editura All Beck, București, 2002,

I.P.Filipescu, A.I.Filipescu- “Dreptul de proprietate și alte drepturi reale”, Edit. „ALL” Beck București 2000,

I.P.Filipescu, A.I.Filipescu- “Tratat de dreptul familiei”, Ediția a VIII-a , Edit. Universul Juridic, București 2006,

I.Reghini – Dreptul familiei, Târgu Mureș, 1994

I.Rosetti-Balanescu, O. Sachelarie, N. Nedelcu- Principiile dreptului civil român, Ed. de Stat, București, 1947;

Ioan Albu – „Dreptul familiei”, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1975, p. 118; Gérard Cornu – „ Les régimes matrimoniaux”, 9é édition, Presses Universitaires de France, Paris 1997, p. 24; André Colomer –„ Régimes matrimoniaux”, Litec, Paris 1990, p. 2; C. Hamangiu, i. Rosetti-Bălănescu și Al. Băicoianu – „Drept civil român”,vol. III, Ed. ALL, București 1998, p. 1

Ion Dogaru – Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Editura All Beck, București 2002,

Ion P. Filipescu – „Tratat de dreptul familiei”, Ed. ALL BECK, București 2000, p. 42

Jean Pineau et Danielle Burman – „Effets du mariage et régimes matrimoniaux”, Ed. Themis, Montréal, 1984, p. 1; François Terré, Philippe Simler – „Droit civil. Les régimes matrimoniaux”, Ed. Dalloz, 4e édition, Paris, 2005, p. 13

M. Stettler, F. Waelti – „Droit civil IV”,  Ed. Fribourg, Elveția, 1997, p.1 și urm.

M.Eliescu – Caracterul salariului în raporturile patrimoniale dintre soți în Sentința Curții de Justiție, nr. 1/1964

M.Eliescu și Tr. Ionașcu – Căsătoria în dreptul român, Edit. Academiei, București, 1964,

M.Eliescu – Transmiterea și împărțele moștenirii în dreptul RSR., Ed.Academiei, București, 1966

M.Eliescu și T. Ionascu – Casătoria în dreptul civil, Edit. Academiei 1964,

M.Voinea și C. Bulzan – Sociologia drepturilor omului, Univ. București , 2004,

Maria Harbădă-„Dreptul familiei și starea civilă ”. Edit. Junimea Iași 2004

Marius Daniel Cosma – Cartea Funciară, Procedura de lucru. Organizarea birourilor teritoriale, Edit. Hamangiu, București, 2007

Mona Maria Pivniceru, Claudia Susanu,Doinița Tătărușanu – Moștenirea legală și testamentară. Împărțeala moștenirii , Edit. Hamangiu, București, 2009

O.Căpățână – L.P privind Bunurile comune ale soților și opera de creație intelectuală

P. Vasilescu  – „Regimuri matrimoniale. Partea generală”, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 33

P.Anca-„ Natura juridică a contractului de locuință proprietate personală” în Revista română de drept, nr 5/1977,

P.Filipescu – Dreptul civil. Dreptul de proprietate si alte drepturi reale, Editura Atcami, Bucuresti, 1996,

P.Vasilescu – Regimuri matrimoniale. Parte generală, Ed. Rosetti, București, 2003

Pierre Voirin, Gilles Goubeaux – „Droit civil. Droit privé notarial. Régimes matrimoniaux. Successions-libéralités”, Tome 2, 24e édition, Ed. L.G.D.J., Paris, 2006, p. 12

Pineau et Danielle Burman – „Effets du mariage et régimes matrimoniaux”, Ed. Themis, Montréal, 1984, p. 4

Pop, L., Dreptul de proprietate si dezmembramintele sale, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001,

Roxana Maria Trif – Desfacerea căsătoriei prin divorț și partajul bunurilor comune ale soților, Edit. Hamangiu, București, 2007

S.Carpenaru – Drept comercial, Edit C.H. Beck, 2000

T.R.Popescu – Dreptul familei. Tratat, vol. I, EDP București 1965,

Codul civil elvețian, editat de Cancelaria federală de la Berna, în 1995, p. 34

Codul Familiei, Adoptia, Protectia Copilului, Persoanele Fizice si Juridice.

Codului fiscal , Legea 571/2003, actualizată în anul 2009

Decizia nr. 2697/1974 a Tribunalului Suprem

Decret 32/1954. cu modificarile aduse pana la 27 aprilie 2006.

Trib. Jud. Bihor, dec. civ. Nr. 1156 din 7 decembrie 1979, în R.R.D., nr. 5, 1980,

Trib. Supr, dec. civ. Nr. 147. din 25 ianuarie 1979, în C.D.

Trib. Supr. în compunerea prevăzută de art. 39, alin. 2 și 3 Legea de organizare judecătorească, dec. civ. nr. 77 din 5 decembrie 1983, în R.R.D., nr. 8, 1984.

Trib.Suprem ,dec.civ.nr.920 din 9 mai 1960, CD 1960,

Tribunalul Suprem dec.civ.nr 113 din 13 februarie 1962, în CD 1962,

Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 2167/1971

Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 386/1980

Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 566/1979; Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 1261/1982