Bunurile Si Datoriile Sotilor
BUNURILE ȘI DATORIILE SOȚILOR
PLANUL LUCRĂRII
REZUMAT
CAPITOLUL I. FAMILIA ȘI CĂSĂTORIA…………………………………………………………………..3
1. Noțiunea, caracterele și funcțiile căsătoriei………………………………………………3
2. Noțiunea, natura juridică și caracterele căsătoriei…………………………………….5
3. Efectele căsătoriei………………………………………………………………………………..10
CAPITOLUL II. BUNURILE ȘI DATORIILE SOȚILOR…………………………………………….27
1. Bunurile comune ale soților…………………………………………………………………..28
2. Sfera bunurilor comune………………………………………………………………………..36
3. Împărțirea bunurilor comune………………………………………………………………..50
4. Datoriile comune ale soților………………………………………………………………….62
5. Bunurile proprii ale soților……………………………………………………………………66
6. Dreptul soților asupra bunurilor comune și proprii………………………………….74
7. Natura juridică a comunității de bunuri………………………………………………….81
CAPITOLUL III. BUNURILE ȘI DATORIILE SOȚILOR ÎN LUMINA LEGII
SOCIETĂȚILOR COMERCIALE……………………………………………………85
1. Bunul comun ca aport social…………………………………………………………………85
2. Titlurile de valoare………………………………………………………………………………86
3. Datoriile soților ca asociați…………………………………………………………………..89
CAPITOLUL IV. NOȚIUNEA DE PATRIMONIU ȘI RELAȚIILE DINTRE SOȚI
PRIVIND BUNURILE ȘI DATORIILE LOR……………………………………91
1. Despăgubirile pentru daune morale……………………………………………………….91
2. Repararea daunei morale de către soț……………………………………………………94
CAPITOLUL V. EFECTELE DIVORȚULUI ASUPRA BUNURILOR COMUNE ȘI A
LOCUINȚEI COMUNE……………………………………………………………………96
1. Efectele divorțului asupra bunurilor comune…………………………………………..96
2. Efectele divorțului asupra locuinței comune……………………………………………99
CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………………..102
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………………..104
=== biblio ===
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Acte legislative:
Constituția României din 31 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 767 la data de 31 octombrie 2003;
Codul familiei modificat prin Legea nr. 288/2007 din 14.09.2007,
pentru modificarea și completarea Legii nr. 4/1953
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 745 din
02.11.2007;
Codul civil modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, pentru modificarea și
completarea Codului de procedură civilă, din 14.09.2000,
publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 479, din
2.10.2000;
Legea nr. 31/1990 privind modificată prin O.U.G. nr. 82/2007 din 28.06. 2007,
societățile comerciale publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 446,
la data de 29.06.2007;
Lucrări și studii științifice:
Bacaci Alexandru, Raporturile patrimoniale în dreptul familie, Editura Hamangiu,
București, 2007;
Bacaci Alexandru, Dreptul familiei, Editura All Beck,
Dumitrache Viorica, București, 2005;
Hageanu Codruța,
Bodoacă Teodor, Dreptul familiei, Editura All Beck, București, 2005;
Căpățână Octavian, Societăți comerciale, Editura Lumina Lex, București, 2004;
Cărpenaru Stanciu, Legea societăților comerciale, Editura All Beck,
Predoiu Cătălin, București, 2006;
Gheorghe Pipera,
Cocoș Ștefan, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 2003;
Emese Florian, Dreptul familiei, Editura All Beck, București, 2006;
Filipescu Ion, Tratat de dreptul familiei, Editura Universul Juridic,
Filipescu Andrei, București, 2006;
Lupașcu Dan, Dreptul Familei, Editura Universul Juridic, București, 2007;
Poenaru Emil, Căsătoria și divorțul, Editura Hamangiu, București, 2008;
Pricopi Adrian, Căsătoria în dreptul român, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Pricopi Adrian, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 2004.
=== CONCLUZII ===
CONCLUZII
In concluzie soții au două categorii de bunuri si anume comune si proprii. Cele comune constituie regula, iar bunurile proprii există numai în cazurile prevazute de art. 31 din Codul familiei. În mod corespunzător, ei au două categorii de datorii si anume comune si proprii. Dar, spre deosebire de bunuri, regula este ca datoria soților este proprie fiecaruia, datoria fiind comuna lor numai in cazurile prevazute de art. 32 din același Cod.
Categoria bunurilor comune exprimă, pe plan juridic, comunitatea de interese a celor doi soți. Ele sunt destinate să asigure mijloacele materiale necesare susținerii familiei. Prezumția de comunitate are un caracter relativ, (juris tantum), ea constituind,o scutire de dovadă. Posibilitatea invocării prezumției de comunitate nu înlătură facultatea pe care oricare dintre soți o are de a cere să se constate, în timpul căsătoriei, că un anume bun nu este un bun propriu al unuia dintre soți, ci un bun comun, sau invers.
Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt, la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, iar Codul familiei determină limitativ categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soț. Ca atare, un bun este comun dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile următoare: este dobândit de oricare dintre soți în timpul căsătoriei;nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii.
Teoretic, bunurile dobândite de oricare dintre soți sunt considerate a fi comune în condițiile arătate, deoarece legea presupune că ambii soți au avut o contribuție la această dobândire. Contribuția poate fi directă, constând în muncă sau mijloace ale ambilor soți, ori indirectă, prin economisirea unor mijloace comune, ca în cazul muncii depuse de femeie în gospodărie și pentru creșterea copiilor.
În felul acesta, comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei și bunul dobândit de oricare dintre soți, în condițiile precizate, este comun chiar dacă numai unul dintre ei a contribuit efectiv la acea dobândire. Prin urmare, contribuția soților la dobândirea bunurilor comune este presupusă de lege, dar nu este o condiție pentru considerarea bunurilor ca fiind comune. De această contribuție se ține seama pentru determinarea părților ce se cuvin soților în cazul împărțirii bunurilor comune.
Codul familiei utilizează noțiunea de bunuri dobândite în timpul căsătoriei. Această noțiune urmează a fi înțeleasă în sensul ei juridic, adică desemnând atât lucrurile ce pot fi obiect de drepturi și obligații patrimoniale, cât și drepturile și acțiunile privind lucrurile și drepturile patrimoniale. Noțiunea de bunuri desemnează atât bunurile corporale, adică lucrurile mobile și imobile, cât și bunurile incorporale, adică drepturile reale, drepturi de creanță și acțiunile privind drepturile patrimoniale. Bunurile pot deveni comune fără a distinge între ele dacă sunt mobile sau imobile, corporale sau incorporale. Astfel, prin noțiunea de bunuri dobândite în timpul căsătoriei se înțeleg toate drepturile patrimoniale, deci și drepturile de creanță.
Regimul comunității matrimoniale ca principal efect patrimonial al căsătoriei, trebuie să fie în ființă, în principiu, tot timpul căsătoriei. Despărțirea în fapt a soților nu atrage încetarea sa, căci acest regim legal nu poate fi modificat ca urmare a înțelegerii sau neînțelegerii soților.În cele mai multe cazuri regimul comunității durează tot timpul căsătoriei, dar, uneori, interesele creditorilor sau ale soților pot duce la împărțirea bunurilor comune nu numai la desfacerea și la încetarea căsătoriei, dar și în timpul acesteia.
Sunt bunuri proprii ale fiecăruia dintre soți: bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei; bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune; bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soți; bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații, precum și alte asemenea bunuri; indemnitatea de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei; valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.
Așa cum soții au doua categorii de bunuri, ei au si doua categorii de datorii, si anume personale și comune. Datoriile comune sunt determinate limitativ de lege. Toate celelalte datorii sunt personale fiecăruia dintre soți. Legea prezumă că datoriile soților sunt personale câtă vreme nu se dovedește că fac parte din categoria celor comune.
Soții răspund cu bunurile comune pentru: cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune; obligațiile ce au contractat împreună; obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei;repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a unor bunuri proprietate publică, dacă prin acestea au sporit bunurile comune ale soților.
=== l ===
BUNURILE ȘI DATORIILE SOȚILOR
PLANUL LUCRĂRII
REZUMAT
CAPITOLUL I. FAMILIA ȘI CĂSĂTORIA…………………………………………………………………..3
1. Noțiunea, caracterele și funcțiile căsătoriei………………………………………………3
2. Noțiunea, natura juridică și caracterele căsătoriei…………………………………….5
3. Efectele căsătoriei………………………………………………………………………………..10
CAPITOLUL II. BUNURILE ȘI DATORIILE SOȚILOR…………………………………………….27
1. Bunurile comune ale soților…………………………………………………………………..28
2. Sfera bunurilor comune………………………………………………………………………..36
3. Împărțirea bunurilor comune………………………………………………………………..50
4. Datoriile comune ale soților………………………………………………………………….62
5. Bunurile proprii ale soților……………………………………………………………………66
6. Dreptul soților asupra bunurilor comune și proprii………………………………….74
7. Natura juridică a comunității de bunuri………………………………………………….81
CAPITOLUL III. BUNURILE ȘI DATORIILE SOȚILOR ÎN LUMINA LEGII
SOCIETĂȚILOR COMERCIALE……………………………………………………85
1. Bunul comun ca aport social…………………………………………………………………85
2. Titlurile de valoare………………………………………………………………………………86
3. Datoriile soților ca asociați…………………………………………………………………..89
CAPITOLUL IV. NOȚIUNEA DE PATRIMONIU ȘI RELAȚIILE DINTRE SOȚI
PRIVIND BUNURILE ȘI DATORIILE LOR……………………………………91
1. Despăgubirile pentru daune morale……………………………………………………….91
2. Repararea daunei morale de către soț……………………………………………………94
CAPITOLUL V. EFECTELE DIVORȚULUI ASUPRA BUNURILOR COMUNE ȘI A
LOCUINȚEI COMUNE……………………………………………………………………96
1. Efectele divorțului asupra bunurilor comune…………………………………………..96
2. Efectele divorțului asupra locuinței comune……………………………………………99
CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………………..102
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………………..104
CAPITOLUL I
FAMILIA ȘI CĂSĂTORIA
1. Noțiunea, caracterele și funcțiile familiei
Familia este o formă de relații sociale dintre oameni legați între ei prin căsătorie sau rudenie. Din familie fac parte soții, părinții și copiii, precum și, uneori, alte persoane între care există relații de rudenie. De asemenea, soții singuri, fără copii, formează o familie.
Noțiunea de familie comportă discuții, putând fi privită atât din punct de vedere sociologic, cât și juridic. În sens sociologic, familia, ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese sau întrajutorare, relațiile de familie având un caracter de complexitate pe care nu-l găsim la alte categorii de relații sociale.
În mod obișnuit, familia dă naștere următoarelor raporturi:
de căsătorie, ce constituie baza familiei;
cele dintre soți, ce constituie efectele căsătoriei;
cele dintre părinți și copii, ce sunt rezultatul raporturilor dintre soți;
cele dintre alte persoane, ce mai fac parte din familie.
În ce privește dimensiunile familiei, acestea au variat în timp, evoluția fiind de restrângere a numărului membrilor ei. Trecerea spre familia conjugală sau restrânsă din epoca modernă, așa-numita familie biologică, nucleară sau primară, alcătuită numai din părinți și copii minori a cunoscut o formă intermediară, în care copiii părăsesc casa părintească după căsătorie, rămânând aici doar unul care moștenește și căminul și prezentând față de sistemul anterior avantajul proprietății private și față de cel ulterior stabilitatea și menținerea tradițiilor.
În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusive înfierea), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie, familia fiind o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege.Noțiunile sociologică și juridică de familie în mod obișnuit coincid și se suprapun. Sunt însă situații în care această corespondență nu există. Așa, de pildă, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț relațiile de fapt, în sens sociologic, încetează între soți, deoarece nu mai există între ei comunitate de viață și interese, dar unele drepturi și obligații, deci relații de familie în sens juridic, continuă să existe (de exemplu, cele privind întreținerea, dreptul la nume, bunurile comune dacă acestea nu au fost împărțite la desfacerea căsătoriei). Tot astfel, când copilul este încredințat unei instituții de ocrotire încetează relațiile de fapt între acesta și părinții lui, nu însă și relațiile juridice, care se exprimă în obligația de a plăti contribuția la întreținerea copilului.
Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. Copiii din afara căsătoriei sunt egali in fața legii cu cei din căsătorie. Copii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor. Părinții au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine. Rezultă că familia, ca celulă de bază a societății, este o instituție care se bucură de protecție constituțională.
În concluzie se constată că reglementarea juridică a relațiilor de familie, respectiv a celor
rezultate din căsătorie, din afara căsătoriei și din adopție, precum și a relațiilor asimilate cu cele de familie este cuprinsă în Codul familiei și în legi speciale. Familia este, așadar, principala formă de organizare a vieții în comun a oamenilor legați prin căsătorie sau rudenie.
Relațiile de familie au un caracter complex, implicând atât legături de natură afectivă, cu
caracter nepatrimonial, dar și unele relații patrimoniale.
Familia îndeplinește următoarele funcții:
Funcția de perpetuare a speciei.
Omenirea este de neconceput fără continua perpetuare a speciei umane, astfel că această funcție a familiei are un caracter primordial cu celelalte. Familia are la bază , în primul rând, deși nu exclusive, atracția biologică dintre bărbat și femeie, determinată de diferențierea sexuală.. În plus, trebuie evidențiată și dorința firească a omului de a lăsa urmași, de a avea și de a crește copii. Hotărârea unui cuplu tânăr de a avea copii este, desigur una personală, dar determinată si de realitătile social-economice, acestea din urmă generând, în prezent, o scădere a ratei natalității.
Funcția educativă.
Familia a avut in toate timpurile un rol important în educația copiilor. Desigur, funcția educativă a familiei a suferit schimbări determinate de evoluția societății. Educația în familie are ca scop formarea unui om cu o dezvoltare multilaterală și armonioasă. Părinții sunt datori să crească copilul, îngrijind de dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia., potivit cu însușirile lui, spre a-l face folositor colectivității. Aceasta reprezintă, de altfel, o aplicațiune, în planul relațiilor de familie, a unor drepturi și a unor libertăți fundamentale, edictate în Constituția României. Autoritatea tutelară, la rândul ei, are obligația de a verifica, modul în care părinții își îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana copilului.
Există o unitate între educația în familie și educația în societate. Statul edictează norme juridice și stabilește atribuții anumitor organe de stat, în vederea asigurării desfăsurării corespunzătoare a procesului educativ în familie.
Funcția economică
Funcția economică a familiei își găsește expresia în ducerea în comun a gospodăriei casnice și comunitatea de bunuri a soților, precum și în ajutorul acordat membrilor ei aflați la nevoie din cauza incapacității de a muncii. Funcția economică a familiei se exprimă și în caracterul de unitate de producție pe care-l are aceasta, de exemplu, familia din mediul rural, familia meșteșugarilor, a intreprinzătorilor economici.
2. Noțiunea, natura juridică și caracterele căsătoriei
2.1. Noțiunea de căsătorie
Termenul de căsătorie este utilizat în accepțiunea Codului familiei în două înțelesuri: în sens de act juridic, prin care viitorii soți consimt să se căsătorească în condițiile și formele prevăzute de lege, și în înțelesul de situație juridică, adică de statut legal al soților. Cuvântul căsătorie mai este însă folosit și în alte două înțelesuri: în sens de instituție juridică a Dreptului familiei, adică de totalitate a normelor juridice ce reglementează atât actul juridic al căsătoriei, cât și starea legală de căsătorie, și în înțelesul de ceremonie ce are loc cu ocazia încheierii căsătoriei.
În sistemul Dreptului nostru pozitiv, actul căsătoriei este un act juridic bilateral, prin care viitorii soți consimt în mod liber și pe deplin egali să se supună statutului legal al căsătoriei. Ca atare, actul căsătoriei este numai izvorul juridic al stării de căsătorie, necesar pentru dobândirea situației legale de persoană căsătorită.
Privit în general, actul căsătoriei se aseamănă cu contractul prin aceea că este tot un act juridic bilateral, precum și prin aceea că încheierea căsătoriei este liberă în înțelesul contractual, că orice persoană are libertatea neîngrădită de a se căsători sau de a nu se căsători, iar la încheiere, viitorii soți sunt egali în sensul contractual de Drept civil general, că viitorii soți consimt la căsătorie în condiții de egalitate juridică și nu de subordonare a unuia față de celălalt, ca la actele juridice administrative. Actul juridic al căsătoriei se deosebește însă de contract prin scopul său limitat la exprimarea consimțământului viitorilor soți de a li se aplica statutul legal al
căsătoriei, el nu poate fi afectat de modalități, de condiție sau termen și nu poate fi rezolvit.
Căsătoria este, deci, uniunea liber consimțită dintre bărbat și femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, și reglementată de normele imperative ale legii.
2.2. Natura juridică
În perioada romană căsătoria avea un caracter civil, pe care și l-a păstrat până la sfârșitul Imperiului Roman, divorțul exista, deși nu era acceptat de dogme. Ulterior, având în vedere și modificările suferite de legislația civilă în contextul dreptului canonic, în perioada sec. al X-lea, reglementarea căsătoriei a ieșit complet din domeniul dreptului civil. Căsătoria a devenit astfel o instituție cu un caracter pur religios, fiind considerată o taină (sacrament).
Constituția franceză din 1791 declara că legea nu consideră căsătoria decât un contract civil. În Țările Românești, procesul de laicizare a căsătoriei s-a realizat o dată cu adoptarea Codului civil de la 1864. În concepția Codului civil, care reglementa raporturile de familie ca făcând parte din ramura dreptului civil, căsătoria avea un caracter prin esență contractualist, fiind acel acord de voință al viitorilor soți ce se exprima într-o formă solemnă, în fața ofițerului stării civile. O asemenea reglementare juridică a determinat juriștii epocii să considere căsătoria un contract solemn prin care bărbatul și femeia stabilesc între ei o uniune, sancționată de lege, cu scopul de a trăi împreună.
Caracterul de contract civil al căsătoriei a fost contestat și la acea vreme, unii doctrinari susținând caracterul de instituție, care nu poate fi catalogată în domeniul juridic a contractelor, întrucât părțile nu pot stipula, în privința uniunii lor, întocmai ca părțile unui contract. Caracterul contractualist al căsătoriei este corect refuzat și de actuala literatură juridică de specialitate.
Se apreciază, că între actul juridic al căsătoriei și contractul civil există numeroase și de esență deosebiri, care fac astfel inacceptabilă, sub actuala reglementare legală, teoria căsătoriei ca și contract. Astfel:
în timp ce în cazul contractului conținutul obligațiilor pe care părțile și le asumă este determinat prin voința lor, în cazul actului juridic al căsătoriei statutul de persoană căsătorită este stabilit, în mod imperativ, de lege, iar cei care se căsătoresc trebuie să-l accepte;
în cazul contractului părțile urmăresc un scop diferit, pe când, în ceea ce privește căsătoria, scopul comun al soților este acela de a-și întemeia o familie;
căsătoria nu poate fi afectată de modalități (termen sau condiție), așa cum poate fi contractul;
contractul poate fi modificat și desfăcut prin acordul părților, pe când căsătoria nu poate fi desfăcută decât de către instanța de judecată, cu respectarea condițiilor legale;
nulitățile în cazul căsătoriei prezintă anumite particularități față de nulitățile contractelor
și ale actului juridic în general.
S-a mai susținut și o altă teorie în privința naturii juridice a căsătoriei și anume aceea a actului mixt, potrivit căreia căsătoria are o dublă natură, contract și instituție. Această teorie a fost exprimată în mai multe variante în funcție de ponderea unuia sau altuia dintre elementele componente. Astfel, o parte a autorilor au considerat căsătoria ca un contract ce dă naștere unei asociații de persoane, la fel ca și în cazul contractului de societate, de mandat sau de locațiune. Un alt autor apreciază căsătoria ca fiind în egală măsură contract și instituție și, în fine, alții acordă o mai mare importanță caracterului său instituțional în dauna celui contractual.
2.3. Caracterele căsătoriei
Din definiția căsătoriei rezultă că aceasta are mai multe caractere:
căsătoria este o uniune dintre un bărbat și o femeie, uniune ce se întemeiază prin consimțământul celor ce se căsătoresc și, odată încheiată, este reglementată de normele legale devenite aplicabile prin asemenea consimțământ;
căsătoria este liber consimțită, exprimarea consimțământului liber al celor ce se căsătoresc fiind garantată prin dispozițiile legale existente (Constituție, Codul familiei etc.);
căsătoria este monogamă, caracter ce decurge în mod firesc din fundamentul căsătoriei, și anume, afecțiunea reciprocă a soților, garantată de dispozițiile legale;
căsătoria se încheie în formele prevăzute de lege și are deci un caracter solemn, caracter ce se exprimă, printre altele, prin aceea că se încheie numai într-un anumit loc, în fața unei autorități de stat, într-o zi înainte fixată și în prezența efectivă și concomitentă a ambilor viitori soți, cu posibilitatea pentru public de a asista;
căsătoria are caracter civil, încheierea și înregistrarea căsătoriei fiind de competența exclusivă a autorității de stat. Soții au posibilitatea să procedeze și la celebrarea religioasă a căsătoriei, dar aceasta numai după încheierea căsătoriei în fața autorității de stat. Această celebrare religioasă nu produce nici un efect juridic; tot astfel, uniunea încheiată numai religios nu are valoare juridică;
căsătoria se încheie pe viață. În principiu, legătura căsătoriei fiind menită să existe între soți pe tot timpul vieții lor, ea se desface, însă, pentru motive temeinice, prin divorț;
căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie, egalitate ce se referă atât la condițiile în care se încheie căsătoria, cât și la relațiile dintre soți sau dintre aceștia și copiii lor. Egalitatea dintre bărbat și femeie se manifestă ca principiu în toate domeniile vieții sociale;
căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii, ea fiind ocrotită de lege tocmai pentru că alcătuiește baza familiei. Întemeierea relațiilor de familie constituie conținutul căsătoriei, cauza necesară și determinantă a acesteia.
Alături de aceste caractere, alți autori amintesc și următoarele trăsături:
– căsătoria este o uniune dintre un bărbat și o femeie;
– căsătoria este monogamă;
– căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie etc.
2.4. Uniunea liberă sau concubinajul
Concubinajul este o conviețuire de fapt între un bărbat și o femeie, o perioadă relativ mai îndelungată de timp. Ea nu este o uniune juridică, nefiind reglementată de lege, astfel că se deosebește esențial de căsătorie, care are statut legal, determinat prin norme juridice. Concubinajul nu este interzis de lege, dar nici nu i se pot aplica, prin analogie, dispozițiile legale referitoare la căsătorie. Între concubini se pot face convenții, dacă acestea ar respecta condițiile de valabilitate din dreptul comun.
O distincție importantă s-a conturat în doctrină cu privire la cauza imorală sau ilicită a contractelor încheiate în scopul începerii sau menținerii unei relații de concubinaj. Astfel, s-a subliniat că în cazul contractelor cu titlu oneros, pentru a putea atrage nulitatea absolută, cauza ilicită trebuie să fi fost cunoscută de cocontractant în momentul încheierii contractului, protejând astfel partea de bună-credință.
În cazul contractelor cu titlu gratuit se consideră că nu e necesar ca cel gratificat să fi cunoscut cauza ilicită. Practica judiciară a apreciat aproape unanim că un contract încheiat între concubini are o cauză ilicită și a constatat nulitatea absolută, fie că a fost vorba despre contracte oneroase sau cu titlu gratuit, deși credem că se impuneau soluții nuanțate funcție de fiecare situație în parte.
Bunurile dobândite împreună de concubini fac obiectul proprietății comune pe cote-părți, iar proba calității acestor bunuri și a cotelor ce revin exclusiv fiecăruia se va face conform dreptului comun atât între concubini, cât și între aceștia și terți.
3. Efectele căsătoriei
Încheierea căsătoriei generează, între cei care o încheie, raporturi multiple și complexe, de diferite naturi, dintre care numai unele fac obiectul reglementărilor juridice. Sunt supuse reglementărilor legale în special relațiile de natură patrimonială, dar și unele cu caracter personal nepatrimonial, stabilindu-se drepturi și obligații reciproce între soți. Importanța unor asemenea dispoziții normative apare cu mai multă intensitate atunci când între soți se ivesc neînțelegeri în privința drepturilor și obligațiilor lor și atunci când se pune problema desfacerii căsătoriei prin divorț. Incontestabil, însă, că modul în care sunt reglementate unele raporturi ce izvorăsc din instituția căsătoriei influențează în bună măsură desfășurarea celorlalte care nu fac obiectul reglementărilor juridice.
Relațiile ce se nasc între soți în timpul căsătoriei, în contextul legislației actuale, stau sub semnul egalității dintre bărbat și femeie. Art. 1 alin. 4 din Codul familiei consacră principiul potrivit căruia soții au drepturi și obligații egale în raporturile dintre ei și în ceea ce privește exercițiul drepturilor părintești. Art. 25 Codul familiei reia acest principiu și dispune că bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie. Deși acest text este așezat în secțiunea privitoare la drepturile și obligațiile personale ale soților, nu există nici o îndoială că un asemenea principiu își găsește aplicarea și în domeniul raporturilor patrimoniale. De altfel, aceste reglementări nu reprezintă altceva decât o aplicațiune în domeniul relațiilor de familie a principiului constituțional al egalității în drepturi.
Codul familiei reglementează efectele căsătoriei în Capitolul III Efectele căsătoriei, Secțiunea I, (art. 25-28) referindu-se la drepturile și obligațiile personale ale soților, iar cea de-a
II-a (art. 29-36) la drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților. Deși din tehnica reglementării s-ar părea că acest capitol epuizează drepturile și obligațiile soților, realitatea este că nu toate sunt cuprinse aici. Texte ale Codului familiei, situate în alte capitole, consacră, de asemenea, drepturi și obligații ale soților referitoare la obligația de întreținere (art. 86 alin. 1, art. 89 lit. a) și art. 41 alin. 1 Codul familiei), la drepturile și obligațiile soților privind copilul minor (art. 97 Codul familiei).
Mai pot fi amintite, în același sens, și drepturile și obligațiile soților ce rezultă, implicit, din ansamblul de norme care alcătuiesc dreptul familiei ca: obligația de fidelitate, de a locui împreună etc. Unele drepturi și obligații ale soților își au izvorul în norme aparținând altor ramuri de drept, ca: revocabilitatea donațiilor între soți (art. 937 Cod civil), interzicerea contractelor de vânzarecumpărare între soți (art. 1037 Cod civil), vocația succesorală reciprocă a soților etc.
Tot astfel, unele dintre raporturile statornicite între soți și surprinse de Codul familiei se întregesc cu dispoziții cuprinse în alte ramuri ale dreptului, cum sunt cele referitoare la nume și la comunitatea de bunuri, care se completează cu prevederi ale Codului civil. Desigur, raporturile personale pe care căsătoria le generează sunt esențiale pentru familie, dar aceasta nu credem să îndreptățească opinia exprimată în literatura de specialitate, potrivit căreia raporturile patrimoniale dintre soți ar fi juridicește subordonate celor personale sau un accesoriu al acestora. Ambele categorii de raporturi sunt reglementate de sine stătător, ele fiind generate deopotrivă de actul juridic al căsătoriei.
3.1. Relațiile personale dintre soți
3.1.1. Considerații generale
Datorită domeniului foarte vast pe care-l cuprind relațiile personale dintre soți, Dreptul familiei reglementează numai o parte dintre acestea, conferindu-le astfel un caracter juridic, în timp ce altele au numai un caracter moral, nefiind cuprinse în normele de drept. De altfel relațiile de familie se bazează pe prietenie și afecțiune reciprocă între membrii ei, ceea ce influențează și relațiile morale dintre aceștia.
Art. 1, alin. 4 din Cod. fam. statuează principiul egalității în drepturi și obligații a soților în ce privește relațiile dintre ei și în exercitarea drepturilor părintești. Prevederile acestui articol fac aplicarea în domeniul relațiilor de familie a principiului constituțional al egalității sexelor în toate domeniile vieții sociale.
Art. 25 din același cod, făcând aplicarea acestui principiu, dispune că bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie. Deși acest text figurează în secțiunea I intitulată Drepturile și obligațiile personale ale soților, se subînțelege că bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie nu numai în privința relațiilor personale dintre ei, ci și în privința relațiilor patrimoniale la care dă naștere căsătoria. Ca o consecință a principiului egalității dintre soți, art. 26, Cod. fam. prevede că în tot ceea ce privește căsătoria soții hotărăsc de comun acord. Cu toate acestea, în timpul căsătoriei se pot ivi situații în care soții să nu cadă de acord asupra unui act sau asupra unei măsuri ce ar trebui luate în legătură cu viața în comun.
Neexistând o prevedere legală în acest sens, soții nu se pot adresa instanței judecătorești pentru a decide cu privire la neînțelegerea dintre ei. Pentru ca neînțelegerea să nu se amplifice și să ducă la desfacerea căsătoriei, soții trebuie să găsească singuri modalitatea de a-și rezolva situația conflictuală ivită.
Relativ la raporturile personale dintre soți, legea nu prevede vreo soluție pentru situația în care între soți ar interveni neînțelegeri, cum, de exemplu, este indicat în cazul neînțelegerilor ce apar în privința ocrotirii părintești (art. 99 și 100 din Codul familiei). În consecință, soții sunt aceia care, singuri, se vor găsi în situația rezolvării unor asemenea probleme în scopul menținerii căsătoriei.
Nu mai puțin adevărat este faptul că sursa celor mai numeroase contradicții o constituie tocmai asigurarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor personale între soți, neînțelegerile lor în asemenea chestiuni fiind, deseori, cauza acțiunilor de divorț. Pe cât de complexe sunt aceste raporturi, pe atât de imposibil este a se consacra reguli, astfel încât soluționarea acestora rămâne la înțelepciunea și buna-credință a soților.
3.1.2. Obligațiile personale reciproce dintre soti
Obligația de sprijin moral reciproce
Căsătoria fiind o uniune liber consimțită între bărbat și femeie, ea implică relații de prietenie și afecțiune între soți. Potrivit art. 2 din C. fam., soții își datorează unul altuia sprijin moral. Această obligație se bazează pe comuniunea și înțelegerea ce trebuie să caracterizeze viața conjugală. Sprijinul moral se poate manifesta sub diferite forme și se afirmă îndeosebi în împrejurările mai dificile cu care pot fi confruntați soții în timpul căsătoriei. Obiectul obligației îl constituie sprijinul moral reciproc și poate consta în ajutorul dat de un soț celuilalt pentru depășirea unei situații critice, pentru îndeplinirea proiectelor profesionale ori sociale, în îngrijiri cu caracter personal pe care un soț trebuie să le dea celuilalt în cazul în care vârsta, starea sănătății sau infirmitatea acestuia o cere sau, în sfârșit, pentru ca soțul sau soția să se poată afirma pe diferite planuri, să existe o permanentă stimulare din partea fiecăruia dintre soți către celălalt soț.
Obligația de sprijin moral constă, așadar, în îndatorirea pe care o are fiecare soț de a acorda celuilalt ajutor în cazul în care acesta, datorită vârstei sau sănătății, are nevoie, precum și de a fi solidar cu celălalt în toate împrejurările vieții.
Obligația de fidelitate
Obligația de fidelitate a fiecăruia dintre soți față de celălalt se impune ca un caracter al căsătoriei, deși ea nu este reglementată în mod expres în, Cod. fam. Această obligație este consacrată expres de Codul penal, încălcarea ei constituind, conform art. 304, infracțiunea de adulter, sancționată ca atare, deoarece contravine fidelității și devotamentului pe care soții și-l datorează unul altuia.
Din punctul de vedere al îndatoririlor soției, obligația de fidelitate stă la baza prezumției de paternitate consacrată de articolul 53 din Cod. fam., prezumție în temeiul căreia copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei (pater is est quem nuptiae demonstrant). Având în vedere principiul egalității dintre sexe, din moment ce această obligație există pentru femeie, ea există și pentru bărbat.
Unii autori tratează separat obligația de fidelitate, prin care înțeleg îndatorirea soților de a
nu întreține relații sexuale în afara familiei, de așa-numita obligație conjugală, care ar consta în obligația soților de a întreține reciproc relații sexuale. În ceea ce ne privește, socotim că obligația de fidelitate este mai complexă, cuprinzând ambele aspecte evidențiate mai sus, fiind de fapt două perspective ale aceleiași chestiuni.
Obligația de a locui împreună
De regulă, soții trebuie să aibă același domiciliu, în caz contrar însemnând să nesocotească scopul instituției căsătoriei, domiciliul comun constituind o condiție necesară pentru o viață de familie normală. Pentru motive justificate, soții pot avea temporar locuințe separate: în caz de exercitare de către unul din soți a unei profesiuni în altă localitate, pentru studii sau frecventarea unor cursuri, pentru îngrijirea sănătății sau în oricare alte situații asemănătoare ce nu pot ficonsiderate ca un refuz de a conviețui într-un domiciliu comun și deci ca o nesocotire a scopului căsătoriei. De altfel, o asemenea ipoteză a și fost avută în vedere de legiuitor atunci când a statuat asupra drepturilor și obligațiilor părinților față de copiii lor minori, arătându-se că dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul.
În situația în care soții nu cad de acord în ce privește domiciliile separate și nici nu există motivele temeinice în acest sens, neînțelegerea dintre soți poate constitui un element în cadrul motivelor de divorț.
Instanța supremă s-a pronunțat în sensul că, împrejurări ca cele impuse de: exercitarea unei profesiuni, necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătății sau chiar situația în care nici una dintre locuințele soților nu asigură norma locativă, justifică domiciliile separate ale soților. Acestea sunt situații, după cum s-a remarcat și în literatura de specialitate, în care sunt posibile domiciliile separate ale soților justificate tocmai de temeinicia motivelor care au stat la baza alegerii unei asemenea soluții. În lipsa unor motive temeinice, refuzul unuia dintre soți de a
locui împreună cu celălalt poate constitui motiv de divorț. Alungarea din locuința comună a unui soț de către celălalt, precum și părăsirea acestuia, așa încât soțul este supus unor suferințe fizice și morale, constituie infracțiunea de abandon de familie. Este, însă, contravenție, dacă potrivit legii penale nu constituie infracțiune, fapta constând în alungarea din locuința comună a soțului sau a soției, a copiilor sau a oricărei persoane aflate în întreținere.
În ceea ce privește posibilitatea unuia dintre soți de a obține, prin intermediul instanțelor de judecată, evacuarea celuilalt soț din locuința comună, opiniile exprimate în literatura de specialitate sunt contradictorii. O parte a doctrinei și a practicii judiciare susține teza inadmisibilității, de principiu, a evacuării soțului, motivat, în general, pe aceea că aceasta ar duce la o separare în fapt a soților, dispusă de către instanță, ceea ce nu se poate accepta, fiind contrar principiilor căsătoriei. S-a susținut și opinia contrară, în sensul că soțul, care prin atitudinea sa face imposibilă conviețuirea, poate fi evacuat la cererea celuilalt.
În concluzie se acceptă ca întemeiată acțiunea în evacuarea unui soț, atunci când acesta, prin comportarea sa violentă, ar pune în pericol grav viața sau sănătatea celuilalt soț (sau a membrilor de familie) și ar duce la imposibilitatea continuării conviețuirii. Ea este admisibilă și în situația de excepție în care soțul a cărui evacuare se solicită este coproprietarul locuinței, fiindcă evacuarea dispusă, chiar dacă duce la lipsirea acestui soț de unele dintre atributele dreptului său de proprietate, este vremelnică și nu generează pierderea dreptului la proprietate. Trebuie evidențiat faptul că în practică, de cele mai multe ori, cererea de evacuare se formulează în cadrul acțiunii de divorț și măsura subzistă doar până la partaj, când instanța va decide cărui soț i se va atribui locuința ce a constituit domiciliul conjugal.
Îndatoririle conjugale
Conținutul îndatoririlor conjugale deși nu este în mod expres arătat de lege constă în datoria soților de a avea relații intime împreună. De aceea, refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a-și îndeplini îndatorirea conjugală poate constitui un motiv de divorț pentru celălalt soț. Obligația este distinctă de aceea de a locui împreună, deoarece ea există independent de faptul că soții au locuință comună sau locuiesc separat.
Numele soților
La încheierea căsătoriei, viitorii soți trebuie să declare numele pe care s-au învoit să-l poarte în timpul acesteia. Potrivit principiului deplinei egalități a sexelor, art. 27 din Cod. fam. acordă viitorilor soți următoarele posibilități:
– să-și păstreze fiecare numele avut înainte de căsătorie;
– să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun, numele unuia dintre ei;
– să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun, numele lor reunite.
Viitorii soți n-au însă posibilitatea de a adopta o soluție ce nu s-ar încadra într-una din aceste trei situații. Pentru considerații de ordin social și socotind că numele este un element esențial pentru stabilirea identității persoanei și a celor care sunt legați prin raporturile de familie, nu sunt permise alte posibilități decât cele prevăzute de art. 27 din Cod. fam.
O dată ce au adoptat un nume comun în conformitate cu prevederile art. 27 din C. fam., soților le revine obligația, potrivit art. 28, alin. 1, să-l poarte în tot timpul căsătoriei, atâta timp cât nu l-au schimbat în condițiile legii. Numele comun al viitorilor soți pe care aceștia îl vor purta în timpul căsătoriei trebuie declarat potrivit art. 27, alin.1 la încheierea căsătoriei delegatului de stare civilă. Aceasta se poate face fie încuprinsul declarației de căsătorie, fie ulterior, dar numai până în momentul celebrării căsătoriei, printr-un înscris separat ce se atașează la declarația de căsătorie. După încheierea căsătoriei, soții nu vor mai putea apela la prevederile art. 27 din C. fam. pentru a adopta alt nume decât cel declarat la încheierea căsătoriei.
O situație la care s-a oferit răspuns în literatura juridică a fost și aceea a numelui pe care soțul, adoptat în timpul căsătoriei și care are numele comun cu celălalt soț, îl va purta după adopție: va lua numele adoptatorului sau își va păstra numele comun. Răspunsul se regăsește în această din urmă variantă, soțul adoptat nedobândind numele adoptatorului. Dacă, însă, celălalt soț consimte, adoptatul va putea lua numele adoptatorului, după care soții nu vor mai avea nume comune. Dacă soțul ce a fost adoptat nu a luat numele adoptatorului, la divorț el nu va reveni la numele avut înainte de încheierea căsătoriei, ci la numele adoptatorului, în acest fel dispărând toate efectele rudeniei firești.
Soțul adoptat va putea, cu atât mai mult să ia numele adoptatorului, în situația în care și-a păstrat numele dinaintea căsătoriei, chiar fără consimțământul celuilalt soț.
În literatura juridică se consideră, pe bună dreptate, că soțul supraviețuitor sau cel divorțat, dar care a rămas cu numele comun dobândit la încheierea căsătoriei, va putea conveni cu soțul dintr-o nouă căsătorie să poarte în viitor numele ales de ei în aceleași condiții ca orice persoană, căci art. 27 Codul familiei nu distinge între modurile în care viitorul soț și-a dobândit numele. Se va putea, așadar, ca acesta să convină cu soțul din a doua căsătorie să poarte numele avut înainte, dar care a aparținut soțului decedat sau de care a divorțat, după cum se vor putea înțelege ca ambii soți să poarte acest nume sau numele lor reunite.
3.1.3. Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exercițiu
Conform Dreptului român, femeia se poate căsători de la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în anumite condiții și de la împlinirea vârstei de 15 ani. Minorul care se căsătorește, respectiv femeia, în condițiile arătate, dobândește capacitatea deplină de exercițiu.
3.2. Relațiile patrimoniale dintre soți
3.2.1. Considerații generale
Numeroasele raporturi patrimoniale care iau ființă între soți în timpul căsătoriei pot fi cuprinse în trei categorii:
raporturi care se nasc cu privire la contribuția soților la cheltuielile căsniciei;
raporturi cu privire la bunurile lor;
raporturi privitoare la obligația reciprocă de întreținere.
În general, raporturile patrimoniale dintre soți sunt stabilite prin normele Codului familiei, dar există și acte juridice pe care soții le încheie și își găsesc reglementarea în Codul civil. De altfel, în acele cazuri în care dreptul familiei nu oferă soluții normative proprii acestora, urmează a se face aplicarea dispozițiilor dreptului civil.
Bunurile soților, în legătură cu care se creează raporturile care au cea mai mare pondere în ansamblul relațiilor patrimoniale dintre ei sunt, potrivit Codului familiei, împărțite în: bunuri
comune, care constituie regula, și bunuri proprii, care constituie excepția. Această afirmație își are temeiul în aceea că toate bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei sunt prezumate de lege a fi comune. În schimb, pentru ca un bun să poată fi considerat propriu al unuia dintre soți, va trebui să se facă dovadă în acest sens. Prezumția de comunitate are la bază realitatea că, în mod obișnuit, soții dobândesc bunuri în timpul căsătoriei din veniturile ce sunt rezultatul muncii lor. Legiuitorul a înțeles să acorde prioritate comunității de bunuri tocmai datorită faptului că aceasta este destinată acoperirii sarcinilor rezultate din căsătorie, precum și creșterii și educării copiilor.
În Dreptul român, noțiunea de regim matrimonial desemnează regimul juridic al bunurilor soților, cu alte cuvinte, totalitatea normelor juridice ce reglementează relațiile dintre soți cu privire la bunurile lor.
Regimurile matrimoniale se pot clasifica după mai multe criterii. Astfel, după izvorul lor, regimurile matrimoniale sunt legale, atunci când sunt stabilite prin lege, sau convenționale, atunci când sunt stabilite prin convenție. După structura lor, regimurile matrimoniale sunt de comunitate universală sau parțială de bunuri și de separație. De asemenea, există regimuri matrimoniale eclectice, care îmbină separația de bunuri în timpul căsătoriei cu principiul comunitar care se manifestă la desfacerea acesteia.
Regimurile matrimoniale pot fi imuabile sau muabile, după cum se pot modifica sau nu în timpul căsătoriei. În ce privește finalitatea raporturilor matrimoniale între soți, masa de bunuri ce constituie comunitatea de bunuri a soților este destinată realizării sarcinilor căsătoriei. Regimul matrimonial reglementează atât comunitatea de bunuri, cât și bunurile proprii fiecărui soț, ceea ce înseamnă că raporturile matrimoniale sunt subordonate raporturilor personale ce decurg din căsătorie în vederea desăvârșirii acesteia ca uniune de persoane întemeiată pe prietenie și afecțiune reciprocă.
3.2.2. Obligativitatea comunitații de bunuri
Comunitatea de bunuri este reglementată în Codul familiei, în cuprinsul art. 30, care precizează că sunt bunuri comune ale soților acele bunuri care au fost dobândite de oricare dintre ei în timpul căsătoriei, iar în art. 31 din C. fam. se face precizarea că numai anumite bunuri prevăzute limitativ de acest text sunt bunuri proprii fiecăruia dintre soți
Având în vedere dispozițiile art. 30 și 31, putem afirma că în Dreptul nostru este recunoscut numai regimul matrimonial al comunității de bunuri, separația de bunuri dintre soți existând numai ca o excepție de la acesta. Regimul matrimonial al comunității de bunuri fiind stabilit de lege, este deci un regim matrimonial legal, obligatoriu, soții neputând să se supună unui regim matrimonial convențional. De altfel, art. 30, C. fam. arăta expres că orice convenție în ce privește comunitatea de bunuri contrară regimului instituit prin normele Dreptului familiei este nulă.
În ce privește obligația de a suporta cheltuielile căsătoriei, aceasta este consacrată de art. 29, C. fam., care stipulează că soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei. Îndatorirea de a suporta cheltuielile căsătoriei își găsește concretizarea în satisfacerea trebuințelor obișnuite ale traiului în comun, trebuințe de ordin material și spiritual atât pentru soți, cât și pentru copiii rezultați din căsătorie.
În acest sens, din prevederile art. 29, conform cărora soții sunt obligați să contribuie la cheltuielile căsătoriei în raport cu mijloacele fiecăruia, se înțelege, implicit, că aceste cheltuieli se acoperă atât din bunurile comune, cât și din bunurile proprii ale soților, neavând relevanță cuantumul aportului material adus de fiecare dintre soți. În acest sens, un argument îl constituie și faptul că munca depusă de femeie în gospodărie și pentru creșterea și educarea copiilor este considerată ca fiind aport la sarcinile căsătoriei.
În această privință, este de reținut și faptul că noțiunea de cheltuieli sau sarcini ale căsniciei nu se reduce la înțelesul de cheltuieli necesare pentru ducerea traiului în comun și de gospodărire în comun a soților, ci își extinde sfera înglobând și cheltuielile necesare pentru creșterea, educarea și pregătirea profesională a copiilor, iar când situația este de asemenea natură, include și cheltuielile necesare pentru întreținerea soțului aflat în incapacitate de a munci. În sfera obligației soților de a suporta cheltuielile căsătoriei se includ și alte două obligații ce sunt distinct reglementate prin lege.
În acest sens, art. 107, C. fam. reglementează obligația unilaterală a părinților de a-și întreține copiii minori. Această obligație rămâne în sfera obligației de a suporta cheltuielile căsătoriei care incumbă soților numai pe o perioadă de timp limitată, adică numai pe perioada minorității, perioadă în care acționează prezumția legală de stare de nevoie instituită prin art. 86, alin. 2 din C. fam. În ce privește obligarea la suportarea cheltuielilor necesare pentru întreținerea
soțului aflat în incapacitate de a munci, aceasta există numai în condițiile stării de nevoie a soțului care este în imposibilitate de a munci.
3.2.3. Regimul juridic al raporturilor patrimoniale dintre soți înainte de Codul familiei
Codul civil de la 1864 consacra în privința raporturilor patrimoniale dintre soți regimul separației de bunuri, care se aplica numai atunci când soții nu au înțeles, prin convenție patrimonială, să se supună unui alt regim. Astfel, regimul de drept comun era considerat cel al separației de bunuri (art. 1283 Cod civil) fiecare dintre soți păstrând un drept exclusiv de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor sale, cu obligația, însă, de a contribui la cheltuielile căsniciei. Bărbatul era obligat să-și întrețină soția (art. 196 Cod civil), acesteia din urmă revenindu-i obligația de a contribui la sarcinile căsătoriei cu a treia parte din veniturile sale (art. 1284 Cod civil).
Codul civil reglementa, ca unic regim convențional, regimul dotal (art. 1233-1293 Cod civil), dota fiind potrivit dispozițiilor art. 1233 averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susțină sarcinile căsătoriei. Soții îl puteau adopta, cu sau fără modificări, prin convenția matrimonială. Bunurile dotale erau în administrarea și în folosința bărbatului, care avea, singur, exercițiul acțiunilor ce le priveau. Femeia putea înstrăina dota mobiliară, dar numai cu autorizația bărbatului, dota imobiliară fiind inalienabilă, insesizabilă și imprescriptibilă. Femeia măritată își păstra dreptul de administrare, folosință și dispoziție asupra
bunurilor parafernale.
Prin art. 1287-1293, Codul civil mai reglementa, ca o anexă la regimul dotal, societatea de achiziții a soților, formată dintr-o comunitate restrânsă de bunuri, ce se găsea în coproprietatea celor doi soți.
Constituția din 1948, deși nu scotea raporturile juridice de familie de sub reglementarea Codului civil și nu abroga în mod expres anumite texte ale acestui cod, practic, prin consacrarea
unor noi principii (al egalității între sexe, de exemplu) a adus importante modificări relațiilor de familie. Astfel, regimul dotal a fost considerat abrogat tacit. Deși regimul legal al separației de bunuri a rămas în vigoare până la punerea în aplicare a Codului familiei, după Constituția din 1948 practica judiciară i-a adus unele corective, în sensul principiilor enunțate de legea fundamentală.
Soția nu mai era obligată să verse bărbatului partea sa de contribuție la cheltuielile căsniciei, iar noțiuni noi utilizate erau acelea de patrimoniu conjugal și comunitate de fapt, prin ele urmărindu-se a se desemna comunitatea de bunuri a soților, precum și să se recunoască contribuția, prin munca în gospodărie, a femeii casnice.
Codul familiei, adoptat la 29 decembrie 1953 și intrat în vigoare la 1 februarie 1954, a scos complet relațiile de familie (și, deci, și raporturile patrimoniale) de sub incidența Codului civil. După acest moment, raporturile juridice de familie au fost cârmuite numai de dispozițiile acestui cod, indiferent de data căsătoriei și oricare ar fi fost regimul lor patrimonial legal sau convențional, de mai înainte. Bunurile pe care soții le aveau la data intrării în vigoare a Codului familiei au devenit comune sau proprii, potrivit dispozițiilor codului.
Cu toate acestea, calitatea de bun comun nu putea fi opusă terților care la data intrării în vigoare a Codului familiei erau titularii unor drepturi reale asupra bunurilor soților. Cu alte cuvinte, actele juridice de administrare încheiate cu terții, privitoare la bunurile existente în patrimonial soților rămâneau cârmuite de legislația anterioară, în vigoare la data încheierii acestor acte juridice.
În cazul căsătoriilor care au fost desfăcute înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, nu se puteau aplica dispozițiile acestui cod. Cu toate acestea, în temeiul Constituției din 1948 și a celei din 1952, astfel cum am arătat deja, practica judecătorească a recunoscut dreptul ambilor soți asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Deși femeia nu putea invoca prezumția de comunitate, putea face, însă, proba contribuției sale efective la achiziționarea bunurilor.
De asemenea, dobândirea unui bun în timpul căsătoriei, numai pe numele unuia dintre soți nu constituia un impediment pentru celălalt soț în a dovedi contribuția sa la achiziționarea acestuia și, pe cale de consecință, la stabilirea cotei ce i se cuvenea.
3.2.4. Regimul matrimonial în dreptul român.
Regimul matrimonial desemnează totalitatea regulilor care guvernează raporturile dintre soți privitoare la bunurile lor, precum și acelea ce se formează în relațiile cu terții.
O primă caracteristică a regimului juridic al bunurilor soților este aceea că este, în exclusivitate, legal, nefiind îngăduit ca în locul regimului legal sau paralel cu acesta să existe un regim convenit de părți. Bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, orice convenție contrară fiind lovită de nulitate, în temeiul dispozițiilor art. 30 Codul familiei. Numai anumite bunuri, limitativ determinate de lege prin art. 31 Codul familiei, sunt considerate proprii ale fiecăruia dintre soți.
Revenind la sancțiunea nulității, se impune precizarea că vor fi lovite de nulitate absolută orice convenții intervenite, fie între soți, fie între aceștia și terțe persoane, prin care s-ar aduce atingere regimului legal al bunurilor soților. În acest context, vor fi nule:
convențiile încheiate între soți prin care s-ar schimba regimul juridic al unor bunuri, ca, de pildă, acelea prin care s-ar stabili că anumite bunuri, deși dobândite în timpul căsătoriei, să devină bunuri personale ale unuia dintre soți;
convențiile încheiate în acest sens, chiar înainte de încheierea căsătoriei; declarațiile unilaterale ale unuia dintre soți prin care s-ar recunoaște că anumite bunuri, neexceptate de la comunitate, ar aparține în exclusivitate celuilalt soț;
convențiile încheiate de viitorii soți sau de soți cu terții, prin care s-ar aduce atingere regimului legal al comunității de bunuri.
În ceea ce privește conținutul propriu-zis al convențiilor prohibite de lege, este unanim admis în literatura juridică faptul că sunt sancționate cu nulitatea acele convenții prin care s-ar urmări o restrângere a comunității de bunuri, însă există diversitate de opinii cu privire la convențiile de lărgire a comunității, adică acelea prin care s-ar urmări ca anumite bunuri, care, potrivit dispozițiilor art. 31 Codul familiei, sunt considerate proprii, să fie incluse în masa bunurilor comune.
Se susține, într-o primă opinie, că, în condițiile în care regimul comunității de bunuri este
obligatoriu, înseamnă că nu se poate realiza micșorarea sau suprimarea bunurilor comune pe seama celor proprii, dar nici nu pot fi mărite bunurile comune în detrimentul celor proprii, fiindcă astfel s-ar atribui caracterului obligatoriu al comunității de bunuri un înțeles unilateral, care nu rezultă nici din dispozițiile art. 30 alin. 2 Codul familiei și nici din vreun alt text legal. Se mai susține, în argumentarea acestei opinii că, de vreme ce regimul bunurilor comune și proprii este stabilit prin dispozițiile art. 30-36 Codul familiei, mărirea comunității de bunuri se poate realiza numai potrivit dispozițiilor art. 31 din Codul familiei.
Potrivit unei alte opinii convențiile de lărgire a comunității trebuie privite ca valabile dacă prin ele nu se aduce atingere intereselor terților, întrucât, potrivit art. 30 alin. 2 Codul familiei sunt lovite de nulitate numai convențiile care aduc atingere existenței efective a întinderii minimale a comunității, această dispoziție nefiind în opoziție cu extinderea domeniului comunității de bunuri.
Nu numai convențiile prin care s-ar micșora comunitatea de bunuri a soților sunt nule, astfel cum rezultă din prevederile art. 30 alin. 2 Codul familiei, ci și acelea prin care, în vederea măririi ei, anumite bunuri proprii ar fi considerate ca făcând parte din comunitate, dar pentru alte argumente decât acelea arătate mai sus ca stând la baza primei opinii. Într-adevăr, art. 30 alin. 1 Codul familiei prevede că bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune, pentru ca în alin. 2 să se arate că orice convenție contrară este nulă. Din modul de redactare al textului și din locul unde dispoziția cuprinsă în alin. 2 este plasată, că legiuitorul a înțeles să proteguiască comunitatea de bunuri și să sancționeze cu nulitatea numai convențiile care ar fi contrare dispozițiilor alin. 1 al art. 30 din Codul familiei.
Dacă ar fi dorit să confere acestei dispoziții valoare de principiu, în sensul că este lovită de nulitate orice convenție care ar contraveni oricărei dispoziții din secțiunea ce se referă la regimul juridic al bunurilor soților, ar fi așezat această dispoziție la urmă sau ar fi spus expres că orice convenție contrară dispozițiilor din această secțiune este nulă, ceea ce nu a făcut. Mai mult, în cuprinsul acestei secțiuni, când legiuitorul a voit să împiedice încheierea unei convenții, a prevăzut-o în mod expres. Astfel, art. 36 alin. 1 Codul familiei prevede că bunurile soților se pot împărți la desfacerea căsătoriei prin convenția acestora, iar în aliniatul al doilea se arată că, în timpul căsătoriei, împărțirea bunurilor comune se poate face numai pe cale judecătorească (nu și prin convenție). O asemenea înțelegere prin care s-ar împărți bunurile comune în timpul căsătoriei va fi sancționată cu nulitatea, dar nu în temeiul dispozițiilor art. 30 alin. 2 Codul familiei, ci pentru că ea este potrivnică dispozițiilor cu caracter imperativ din art. 36 Codul familiei.
Convențiile prin care s-ar mări comunitatea de bunuri în detrimental bunurilor proprii sunt lovite de nulitate, nu în temeiul prevederilor art. 30 alin. 2 Codul familiei, ci pentru că ele contravin dispozițiilor cu caracter imperativ care consacră cele două categorii de bunuri ale soților, cele comune și cele proprii, ca regim legal unic, obligatoriu și imuabil. Dacă legiuitorul este, indiscutabil, interesat în apărarea comunității de bunuri a soților, el este preocupat și în protecția patrimoniului propriu al fiecărui soț, căci numai în acest mod se poaterealiza echilibrul necesar între interesele comune de ordin patrimonial ale familiei și cele de satisfacere a nevoilor personale ale fiecăruia, prin garantarea unei minime independențe patrimoniale.
Dacă ar fi îngăduite orice convenții de majorare a comunității de bunuri pe seama bunurilor proprii, s-ar ajunge la câștigarea de către unul dintre soți a unui drept, e adevărat în devălmășie, asupra unui bun cu privire la dobândirea căruia nu a avut nici o contribuție, și încă în mod gratuit. Un eventual prejudiciu trebuie privit nu numai din prisma unuia dintre soți, ci și, de exemplu, din punctul de vedere al posibililor moștenitori, mai ales în situația în care ar exista copii dintr-o căsătorie anterioară. Legiuitorul român este foarte circumspect în ceea ce privește actele juridice dintre soți care au ca efect transferul dreptului de proprietate de la unul la celălalt.
Prin art. 1307 Cod civil sunt prohibite vânzările între soți tocmai pentru că, în realitate, sub astfel de acte s-ar putea ascunde o donație, act gratuit de care legiuitorul dorește să-l ferească pe oricare dintre soți care s-ar afla sub influența celuilalt, nemanifestându-și voința în mod liber și realizând astfel o donație irevocabilă. Pe de altă parte, donațiile, care în principiu, sunt acte juridice irevocabile, între soți, potrivit dispozițiilor art. 937 Codul civil, sunt, pentru considerentele deja expuse, oricând revocabile.
Din punct de vedere tehnico-juridic ar fi trebuit, deci, ca dispoziția din art. 30 alin. 2 să fie plasată la începutul sau la sfârșitul secțiunii și să prevadă expres că orice convenție contrară regimului juridic al bunurilor soților este nulă, nu numai acelea prin care s-ar micșora comunitatea. În susținerea tezei că sunt valabile convențiile de lărgire a comunității de bunuri pe seama bunurilor proprii, s-a mai argumentat în literatura juridică1 în sensul că o atare interpretare se impune întrucât interdicția de a restrânge bunurile proprii în favoarea celor comune poate fi oricând eludată, ținând cont că, potrivit legii, calitatea de bun comun este prezumată până la dovada contrară, astfel încât este suficient ca soțul, titular al dreptului de proprietate asupra unui bun propriu, să nu facă dovada acestei calități, iar bunul respectiv va fi considerat bun comun în virtutea prezumției legale. În acest fel se ajunge în realitate tot la săvârșirea unei liberalități indirecte, act care are validitate juridică.
Argumentul izvorăște dintr-o ipoteză pur teoretică pentru că problema unei astfel de probe se pune, de regulă, cu ocazia împărțirii bunurilor comune sau a dezbaterii moștenirii, când interesele foștilor soți sau ale moștenitorilor nu mai sunt concordante și, deci, o atare atitudine nu-și are justificare. Dintr-un alt punct de vedere însă, chiar dacă am accepta ca posibile aceste atitudini ale persoanelor cu privire la anumite bunuri proprii, considerând astfel de convenții contrare prevederilor legale și ordinii de drept și, prin urmare, sancționate cu nulitate absolută, instanțele de judecată au îndatorirea, în virtutea rolului activ, de a invoca, din oficiu, o atare nulitate, stabilind, urmare a probatoriului administrat, calitatea bunurilor supuse împărțelii. Întrebarea care se poate pune este ce fel de convenții pot încheia soții între ei? Desigur, ei pot încheia orice convenții care nu modifică regimul juridic legal și obligatoriu al bunurilor lor.
Astfel, vor putea încheia convenții privind modul de administrare și de folosință a bunurilor comune. Unul dintre soți va putea face celuilalt donații, care însă sunt revocabile potrivit dispozițiilor art. 937 Codul civil. O convenție prin care unul dintre soți ar da mandat general celuilalt soț de a dispune de bunurile comune ar fi lovită de nulitate absolută, căci ar echivala cu o renunțare la unul din drepturile pe care legea le conferă soților în mod egal. Tot nulă ar fi și convenția prin care unul din soți ar renunța la dreptul de dispoziție asupra bunurilor comune.
Sintetizând caracteristicile regimului juridic al bunurilor soților, putem afirma că acesta este un regim legal, unic, obligatoriu și imuabil, legea neîngăduind modificări și neadmițând un alt regim decât acela pe care-l consacră.
În literatura juridică, ca o propunere de lege ferenda, s-a susținut că s-ar impune recunoașterea dreptului soților ca, pe cale convențională, să aducă restrângere regimului comunității de bunuri sau chiar ca acest regim să fie înlăturat, adoptându-se regimul separației bunurilor, capabil a ocroti în aceeași măsură egalitatea soților în raporturile patrimoniale ce se nasc ca urmare a încheierii căsătoriei. Părerea a rămas izolată, dar considerăm că ea nu este nicidecum exagerată, raportându-ne la noile realități economico-sociale și având în vedere tendințele actuale, astfel încât o reglementare legală în acest sens ar fi indicată. Instituirea unei separații de patrimonii, cu menținerea, totuși, a obligației soților de a contribui la cheltuielile comune ar fi în măsură a îmbina interesele personale ale soților cu obligațiile patrimoniale ce incumbă acestora pentru susținerea căsniciei și apărarea intereselor copiilor minori.
Instanțele judecătorești au posibilități mai largi de intervenție în cazul neînțelegerilor dintre soți cu privire la bunurile lor. Acestea, învestite fiind cu soluționarea litigiilor de împărțire a bunurilor comune, fie după pronunțarea divorțului, fie chiar în timpul căsătoriei, dacă există motive temeinice în sensul prevederilor art. 36 alin. 2 Codul familiei, sau cu soluționarea unor cereri de stabilire a caracterului comun al unora dintre bunurile dobândite în timpul căsătoriei, dacă acestea, de pildă, au fost achiziționate și figurează numai pe numele unuia dintre soți (de exemplu, cazul imobilelor sau al împărțirii fructelor bunurilor comune), vor pronunța hotărâri prin care vor stabili caracterul de bunuri comune sau proprii ale soților.
CAPITOLUL II
BUNURILE ȘI DATORIILE SOȚILOR
Accepțiunea care trebuie conferită noțiunii de bunuri, folosită de Codul familiei, este aceea din dreptul civil, în sensul că ea cuprinde bunurile corporale (mobile și imobile) precum și toate drepturile reale (principale și accesorii) și drepturile de creanță, adică tot ceea ce se află în circuitul civil.
Din analiza prevederilor art. 30 și 31 Codul familiei rezultă că legiuitorul a instituit două categorii de patrimonii legate de persoana soțului: pe de o parte, categoria bunurilor comune ambilor soți, iar, pe de altă parte, categoria bunurilor proprii fiecăruia.
Art. 30 Codul familiei prevede, în alineatul întâi, că: bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, iar prin alineatul al treilea instituie o scutire de dovadă în ceea ce privește bunurile comune al căror caracter este prezumat de legiuitor.
Regula este, deci, că bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, însă, prin excepție soții au, cum rezultă din prevederile art. 31 Codul familiei, și bunuri proprii Sunt bunuri proprii ale fiecăruia dintre soți:
bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune;
bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soți;
bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații4, precum și alte asemenea bunuri;
indemnitatea de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;
valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această
valoare.
1. Bunurile comune ale soților
1.1. Principii legale de determinare a bunurilor comune
Categoria bunurilor comune exprimă, pe plan juridic, comunitatea de interese a celor doi soți. Ele sunt destinate să asigure mijloacele materiale necesare susținerii familiei. Prezumția de comunitate are un caracter relativ, (juris tantum), ea constituind, cum in terminis o spune legiuitorul, o scutire de dovadă. Posibilitatea invocării prezumției de comunitate nu înlătură facultatea pe care oricare dintre soți o are de a cere să se constate, în timpul căsătoriei, că un anume bun nu este un bun propriu al unuia dintre soți, ci un bun comun, sau invers.
În conformitate cu art. 30, C. fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt, la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, iar art. 31 determină limitativ categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soț. Ca atare, un bun este comun dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile următoare:
– este dobândit de oricare dintre soți în timpul căsătoriei;
– nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii.
Teoretic, bunurile dobândite de oricare dintre soți sunt considerate a fi comune în condițiile arătate, deoarece legea presupune că ambii soți au avut o contribuție la această dobândire. Contribuția poate fi directă, constând în muncă sau mijloace ale ambilor soți, ori indirectă, prin economisirea unor mijloace comune, ca în cazul muncii depuse de femeie în gospodărie și pentru creșterea copiilor.
În felul acesta, comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei și bunul dobândit de oricare dintre soți, în condițiile precizate, este comun chiar dacă numai unul dintre ei a contribuit efectiv la acea dobândire. Prin urmare, contribuția soților la dobândirea bunurilor comune este presupusă de lege, dar nu este o condiție pentru considerarea bunurilor ca fiind comune. De această contribuție se ține seama pentru determinarea părților ce se cuvin soților în cazul împărțirii bunurilor comune.
1.2. Noțiunea de dobândire
Codul familiei utilizează noțiunea de bunuri dobândite în timpul căsătoriei. Această noțiune urmează a fi înțeleasă în sensul ei juridic, adică desemnând atât lucrurile ce pot fi obiect de drepturi și obligații patrimoniale, cât și drepturile și acțiunile privind lucrurile și drepturile patrimoniale.
Noțiunea de bunuri desemnează atât bunurile corporale, adică lucrurile mobile și imobile, cât și bunurile incorporale, adică drepturile reale, drepturi de creanță și acțiunile privind drepturile patrimoniale. Bunurile pot deveni comune fără a distinge între ele dacă sunt mobile sau imobile, corporale sau incorporale.
Astfel, prin noțiunea de bunuri dobândite în timpul căsătoriei se înțeleg toate drepturile
patrimoniale, deci și drepturile de creanță.
Conform art. 30, C. fam., bunurile devin comune dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei. În sensul acestui text, a dobândi înseamnă a deveni titularul unui drept real sau de creanță prin intermediul unor acte sau fapte juridice ori în puterea legii. În cadrul drepturilor reale, bunul devine comun fie că a fost dobândit printr-un mod de dobândire originar (accesiunea, uzucapiunea, dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credință), fie printr-un mod de dobândire derivat (contract, tradiție, succesiune testamentară în condițiile art. 31, lit. b, C. fam., hotărârile judecătorești constitutive de drepturi).
Bunul devine comun fără a se face distincția dacă în actul de achiziție au fost trecuți ambii soți sau numai unul dintre ei. Tot astfel, bunul devine comun dacă a fost dobândit prin munca ambilor soți sau numai prin munca unuia dintre aceștia. În cazul în care în actul de dobândire a unui imobil, act încheiat în timpul căsătoriei, figurează ambii soți, iar actul ar fi transcris în cartea funciară cu indicarea părții cuvenite fiecăruia dintre soți, respectivul imobil este bun comun și nu proprietatea de cote-părți. Bunul devine comun și în cazul în care actul de dobândire este transcris sau înscris în cartea funciară numai pe numele unui soț, dacă dobândirea a avut loc în timpul căsătoriei. Înscrierea în cartea funciară a dreptului soțului asupra imobilului este un temei pentru ca acel soț să dobândească bunul. Dar odată dobândit, bunul devine comun în temeiul legii, deși înscrierea în cartea funciară este numai pe numele unui soț. Neconcordanța înscrierii în cartea funciară cu starea de drept va putea fi oricând înlăturată prin înscrierea și a dreptului celuilalt soț cu privire la bunul comun. Asemenea înscriere se poate face la cererea ambilor soți.
Bunurile dobândite cu venitul din muncă al unuia dintre soți și cele dobândite cu împrumutul făcut de unul din soți sunt bunuri comune. De asemenea, fructele provenite de la bunurile comune sunt și ele bunuri comune.
În ceea ce privește uzucapiunea, trebuie făcută următoarea precizare:
– uzucapiunea de 30 de ani constituie mod de dobândire a bunurilor comune dacă data de când termenul prescripției achizitive a început să curgă se situează în timpul căsătoriei, deoarece uzucapiunea retroactivă și deci uzucapatul este considerat că a devenit proprietarul bunului din momentul când a făcut primul act de posesiune cu intenția de a dobândi proprietatea lui.
– uzucapiunea de la până la 20 de ani este mod de dobândire a bunurilor comune dacă data titlului care servește de bază prescripției se situează în timpul căsătoriei, datorită efectului retroactiv al uzucapiunii.
În sfârșit, bunul cumpărat de unul din soți devine comun chiar când celălalt soț lucrează ca mandatar al terțului vânzător și semnează actul de vânzare-cumpărare în această calitate.
Bunurile devin comune dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei, ceea ce înseamnă că dobânditorul are calitatea de soț. Ca atare, sunt comune bunurile dobândite separat de unul dintre soți, cât și cele dobândite de soți împreună. În schimb, bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei și cele dobândite după data încetării sau desfacerii acesteia nu sunt comune. Locuința construită, total sau parțial, în timpul căsătoriei, cu bani împrumutați, devine bun comun.
Dobândirea drepturilor de creanță în patrimoniul comun al soților poate avea ca izvor orice act juridic generator de obligații, delictul civil, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără just temei etc. În legătură cu creanța ce are ca obiect transmiterea dreptului de proprietate, nu există o unitate de vederi în literatura de specialitate. Potrivit legii, în noțiunea de bun se includ și creanțele, acestea devin bunuri comune, dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei, și proprii, dacă sunt dobândite în afara acesteia . Concluzionând, așadar, prin dobândire se înțelege obținerea, sub semnul prezumției de comunitate, de către oricare din soți sau de ei împreună, a unui drept patrimonial, real sau de creanță, în temeiul legii, al unui act sau fapt juridic.
1.3. Calitatea dobânditorului
Vor fi considerate bunuri comune, astfel cum rezultă din prevederile art. 30 alin. 1 Codul familiei, acelea ce sunt dobândite fie de către soți împreună, fie de către oricare dintre soți, singur. Deci, dobânditorul trebuie să aibă calitatea de soț. În legătură cu determinarea calității de soț a dobânditorului se impun anumite precizări relativ la timpul sau durata căsătoriei.
Căsătoria durează între momentul încheierii sale, care este acela în care ofițerul de stare
civilă constată că sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru căsătorie, și acela al desfacerii
căsătoriei prin divorț, a încetării ei prin moarte sau al desființării în caz de nulitate, prin hotărâre
judecătorească. Dacă intervine divorțul, momentul desfacerii căsătoriei este acela al rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care divorțul s-a pronunțat. Rezultă că, dacă anumite bunuri au fost dobândite în intervalul de timp de la pronunțarea hotărârii și până la rămânerea ei irevocabilă, prezumția de comunitate există și în privința acestora.
Față de terți, potrivit art. 39 alin. 2 Codul familiei, prezumția de comunitate încetează numai la data când s-a făcut mențiunea despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie sau la data când ei au cunoscut despre divorț, pe o altă cale. Terții vor fi îndreptățiți să considere comune chiar acele bunuri care, fiind dobândite după desfacerea căsătoriei, în raporturile dintre soți sunt considerate bunuri proprii. Practica judiciară mai veche s-a și pronunțat, în sensul că vor fi considerate bunuri proprii, iar nu comune, acelea care au fost dobândite după data desfacerii căsătoriei prin divorț, însă cu bani proveniți de la celălalt soț, în timpul căsătoriei. Soțul de la care provin banii va avea, în acest caz, numai un drept de creanță pentru suma dată soțului dobânditor, și nu un drept de proprietate devălmaș.
În cazul morții fizicește constatată nu se pun probleme deosebite, bunurile dobândite după data decesului de către soțul supraviețuitor vor fi, evident, bunuri proprii. Căsătoria poate lua sfârșit și prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți. Data morții și, deci, a încetării căsătoriei va fi aceea stabilită prin hotărâre judecătorească, ceea ce înseamnă că bunurile dobândite de soțul în viață după această dată și până la rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte, deși au beneficiat, provizoriu, de prezumția de comunitate, vor fi retroactiv considerate bunuri proprii ale soțului care le-a achiziționat.
Așa cum s-a remarcat în literatura juridică se poate ca, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești declarative de moarte, să se dovedească prin certificatul de deces o altă dată reală a morții, împrejurare care duce la anularea hotărârii declarative de moarte și la schimbarea retroactivă a statutului juridic al bunurilor dobândite între cele două date, din bunuri comune în proprii sau invers, după cum data reală a morții, dovedită prin certificatul de deces, se situează anterior sau posterior celei stabilite prin hotărâre.
Aceeași este situația și în cazul în care data morții, stabilită prin hotărâre judecătorească, este, ulterior, rectificată. Dacă cel declarat mort prin hotărâre judecătorească este, de fapt, în viață, o dată cu reîntoarcerea sa sau cu administrarea dovezii că este în viață, comunitatea matrimonială desființată prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte reînvie retroactiv. Însă, potrivit prevederilor art. 22 din Codul familiei, dacă soțul celui declarat mort s-a recăsătorit, o dată cu reîntoarcerea acestuia, prima căsătorie se consideră desfăcută pe data celei de-a doua, făcând să înceteze toate raporturile, inclusiv cele patrimoniale, generate de prima căsătorie.
În cazul anulării sau al nulității căsătoriei, aceasta este retroactiv desființată, bărbatul și femeia fiind considerați că niciodată nu au fost căsătoriți. Toate bunurile achiziționate vor fi considerate proprii ale celui care le-a dobândit, iar cel care a contribuit cu sume proprii de bani la achiziționarea unor bunuri de către celălalt va avea un drept de creanță sau va fi considerat coproprietar, dacă cota sa din bunul în discuție a fost determinată, prezumția de comunitate funcționând numai în cazul căsătoriei.
De la această regulă, art. 23 Codul familiei, ocrotind buna-credință, creează o importantă excepție atunci când prevede că soțul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă. Aceasta înseamnă că beneficiul comunității, în cazul căsătoriei putative, poate fi invocat numai de către soțul care a fost de bună-credință.
Despărțirea în fapt a soților nu face să înceteze comunitatea matrimonială, așa încât vor fi
considerate bunuri comune și acelea achiziționate în astfel de perioade. Faptul că unul dintre soți
nu a contribuit cu nimic la achiziționarea unor bunuri în perioada despărțirii în fapt, va fi luat în considerare la stabilirea părții din bunurile comune ce se cuvine fiecărui soț. Deoarece numai căsătoria generează prezumția de comunitate, în cazul concubinajului aceasta nu funcționează, ceea ce înseamnă că bunurile dobândite de concubini vor deveni proprietatea fiecăruia, în proporția în care au contribuit la achiziționarea lor. Dovada proprietății indivize, în ceea ce-i privește pe concubini, se face raportat la fiecare bun în parte și nu la totalitatea bunurilor, cum se procedează în cazul comunității de bunuri generate de căsătorie, iar contribuția fiecărui concubin la achiziționarea bunurilor, fiind o problemă de fapt, urmează a fi lămurită prin probele ce se administrează în proces.
1.4. Momentul dobândirii
Dobândirea bunurilor comune înseamnă, așa cum s-a arătat deja, intrarea acestora în patrimoniul soților, astfel că momentul dobândirii este acela care potrivit dreptului comun, marchează transferul dreptului din patrimoniul unor terțe persoane în acela al soților.
În cazul drepturilor de creanță, în virtutea cărora se poate pretinde transmiterea dreptului de proprietate asupra unui lucru, din perspectiva caracterului de bun comun sau propriu, problemele se complică, atât în literatura juridică, cât și în practica judiciară exprimându-se păreri diferite, uneori iremediabil divergente. Într-o primă opinie s-a susținut că simpla dobândire a unui drept de creanță marchează momentul în care bunul a intrat în comunitate, chiar dacă dreptul de proprietate asupra bunului ce alcătuiește obiectul acelei creanțe este dobândit ulterior. Într-o altă opinie s-a susținut, fără nici o distincție, că, de vreme ce în dreptul nostru orice bun, inclusiv drepturile de creanță, poate deveni bun comun, din momentul în care dreptul de creanță, având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra unui lucru, a intrat în patrimoniul unuia dintre soți, lucrul respectiv devine bun comun.
În fine, s-a mai susținut că dreptul de creanță și, respectiv, dreptul de proprietate intră în
comunitate succesiv, în momente diferite, bunurile dobândite astfel devenind, prin efectul legii,
bunuri comune.
Aceste opinii oferă , soluții numai pentru ipoteza în care ambele momente, atât cel al nașterii dreptului de creanță, cât și cel al dobândirii pe baza acestuia a dreptului de proprietate se situează în timpul căsătoriei, când ambele vor fi, evident, bunuri comune, sau în afara ei, când ambele vor fi bunuri proprii. Există, însă, numeroase situații când dreptul de creanță, având ca obiect un drept de proprietate, este dobândit de unul din soți înainte de încheierea căsătoriei, iar dreptul de proprietate asupra acelui lucru se dobândește în timpul acesteia, sau invers.
O serie de clarificări se impun și pentru situația locuințelor proprietate personală, construite cu sprijinul statului, mai ales că nici în această chestiune literatura de specialitate și practica judiciară nu au oferit soluții unanime. S-a considerat că, dacă dreptul de creanță în virtutea căruia se poate pretinde dreptul de proprietate asupra apartamentului, ca urmare a încheierii contractului de câte unul dintre soți înainte de a fi căsătorit, se naște anterior căsătoriei, apartamentul urmează a fi considerat bun propriu, chiar dacă procesul-verbal de predare-preluare a acestuia, care marchează momentul dobândirii dreptului de proprietate, se semnează în timpul căsătoriei. Tot astfel, dacă dreptul de creanță s-a născut în patrimoniul comun al soților în timpul căsătoriei, ca urmare a încheierii contractului de construire, apartamentul va fi bun comun, chiar dacă procesul-verbal de predare-preluare va fi semnat după desfacerea sau încetarea căsătoriei.
Dreptul de proprietate rămâne legat această de patrimoniul în care s-a născut dreptul de creanță și dreptul de proprietate eventual, așa încât determinant pentru calificarea bunului ca aparținând comunității sau nu este nu momentul dobândirii efective a dreptului de proprietate, ci acela al încheierii contractului de construire, adică, adăugăm noi, acela al nașterii dreptului de creanță. Un drept cu conținut patrimonial fie el de creanță sau drept de proprietate eventual este și rămâne legat de patrimoniul în care s-a născut, schimbarea stării civile a subiectului unui astfel de drept, prin căsătorie sau desfacerea căsătoriei, după caz, nefiind o împrejurare de natură să determine trecerea bunului din patrimoniul în care s-a născut și fixat într-un altul, la executarea creanței sau la realizarea eventualității, după caz. Dobândirea proprietății este efectul unei cauze, care este dreptul de creanță ori, acest efect nu poate fi mai important decât cauza care l-a determinat.
Practica judiciară s-a situat pe o poziție contrară. Se consideră că hotărâtor pentru determinarea caracterului de bun comun sau propriu, asupra locuinței construite cu credit de la stat, este nu momentul încheierii contractului de construire, ci acel al semnării procesului-verbal de predare-preluare, care este privit ca moment al dobândirii dreptului de proprietate, chiar în cazul în care contractul de construire a fost încheiat numai de către unul dintre soți înainte de încheierea căsătoriei. Se argumentează în această opinie că, dacă apartamentul a fost predat, prin procesul-verbal de predare-preluare, în timpul căsătoriei, el constituie bun comun al soților, întrucât dreptul de proprietate nu se dobândește prin contract, ci la predarea efectivă a locuinței.
Soluționarea acestei chestiuni a fost realizată de alți autori mult mai tranșant, arătându-se că atât dreptul de creanță, cât și dreptul de proprietate sunt bunuri pentru care interesează data dobândirii lor și, prin urmare, dacă oricare dintre aceste drepturi este dobândit în timpul căsătoriei, bunul este comun, dacă nu se încadrează în categoriile expres și limitativ prevăzute de legiuitor cu titlu de excepție în art. 31 Codul familiei.
Se mai impune, însă, precizarea că bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin convenții
afectate de termen sunt bunuri comune, iar cele înstrăinate în timpul căsătoriei prin astfel de convenții nu mai fac parte din comunitate. Dacă acele convenții sunt efectuate sub condiție, soluția diferă după cum condiția este suspensivă sau rezolutorie. Bunurile achiziționate în timpul căsătoriei sub condiție suspensivă nu vor fi considerate bunuri comune decât în situația în care condiția s-a realizat. O dată condiția realizată, chiar după desfacerea căsătoriei, bunurile vor fi considerate comune, fiindcă realizarea condiției are efect retroactiv.
Dacă bunul a fost achiziționat în timpul căsătoriei sub condiție rezolutorie, actul juridic produce efecte imediat, bunul devenind comun. Realizarea condiției face ca actul juridic să se desființeze cu efect retroactiv, considerându-se că nu a fost niciodată încheiat. Aceleași soluții se impun și în cazul înstrăinării unui bun prin convenție afectată de condiție.
1.5. Data dobândirii bunurilor
Această dată trebuie să se afle în timpul căsătoriei pentru ca bunul să devină comun. Momentul dobândirii este acela în care dreptul intră în patrimoniul unuia dintre soți sau al ambilor. Ca atare, creanțele născute înainte de căsătorie în patrimonial unui soț, dar realizate în timpul căsătoriei, nu sunt bunuri comune, iar cele născute în timpul căsătoriei, dar realizate după căsătorie sunt bunuri comune.
Cu privire la data dobândiri bunurilor în timpul căsătoriei prin convenții afectate de modalități, deosebim după cum este vorba de termen sau condiție. Bunul dobândit în timpul căsătoriei printr-o convenție afectată de termen se consideră bun comun, iar bunul înstrăinat în același timp și printr-o convenție asemănătoare nu va mai face parte din comunitate. În cazul convențiilor sub condiție, soluția diferă după cum aceasta este suspensivă sau rezolutorie.
2. Sfera bunurilor commune
În principiu prezumția de comunitate se aplică oricăror categorii de bunuri, dacă au fost dobândite de soți în timpul căsătoriei, cu excepția acelora care sunt considerate de lege bunuri proprii. Se apreciază ca fiind bunuri commune orice lucruri care pot fi obiect de drepturi și obligații patrimoniale și drepturi reale privind bunurile respective.
Cu toate acestea, în legătură cu anumite categorii de bunuri se impugn o serie de precizări, cu atât mai mult cu cât calificarea lor ca bunuri commune sau proprii a fost controversată în literatura juridică.
2.1. Venituri din activităti productive
Salariul celor încadrați în muncă în temeiul contractului de muncă
Calificarea venitului din muncă al soților ca bun comun sau propriu a format obiectul unor numeroase discuții în literatura juridică. Sorgintea lor se află în diversitatea caracteristicilor pe care Codul familiei, pe de o parte, și legislația extrinsecă, mai ales cea de dreptul muncii, pe de altă parte, le conferă veniturilor din muncă. Discuțiile s-au purtat mai întâi în legătură cu salariul fiecărui soț, fiind apoi extinse și la alte forme ale venitului din muncă, fiindcă, în adevăr, concluziile privitoare la salariu sunt valabile și pentru alte venituri din muncă, cu excepția acelor care sunt considerate, potrivit dispozițiilor art. 31 lit. Codul familiei, ca fiind bunuri proprii.
Opinia dominantă în literatura juridică este aceea potrivit căreia venitul din muncă este bun comun al soților, în sprijinul ei aducându-se argumente desprinse mai ales din prevederile art. 30 și 31 Codul familiei, din care prezentăm mai jos pe cele mai importante.
Pentru calificarea corectă a câștigului din muncă trebuie să avem în vedere nu legislația muncii privitoare la salariu, ci prevederile art. 30 și 31 Codul familiei, care sunt de strictă interpretare, atât în ceea ce privește regula instituită de art. 30, în sensul că orice bunuri dobândite de soți în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, cât și în ce privește excepțiile limitativ precizate de art. 31 Codul familiei. Așa fiind, venitul din muncă nefigurând în nici una din categoriile enumerate de art. 31 Codul familiei ca exceptate de la regimul comunității, trebuie considerat bun comun al soților. Faptul că nu se amintește această categorie ca fiind bun propriu nu este o omisiune legislativă, ci acest aspect relevă intenția legiuitorului de a cuprinde venitul din muncă în categoria bunurilor comune. Atunci când legiuitorul a voit ca anumite venituri să fie exceptate de la regimul comunității a făcut-o în mod explicit. Este cazul premiilor și al recompenselor prevăzute de art. 31 lit. d) Codul familiei. De asemenea, nu se poate crede nici că legiuitorul a lăsat această importantă categorie de bunuri pe seama interpretului.
Dacă salariul ar fi considerat bun propriu, în virtutea art. 31 lit. f) Codul familiei orice s-ar dobândi cu acesta ar trebui considerat tot bun propriu, ceea ce nu poate fi admis, având în vedere că el este destinat, în principal, susținerii sarcinilor căsătoriei. Pe cale de consecință, câștigul din muncă ar trebui considerat bun comun nu numai după ce a fost încasat, ci și atunci când se prezintă sub forma unei creanțe neîncasate. Se recunosc, însă, și anumite limitări ale tezei câștigului din muncă bun comun, aduse mai ales prin legislația extrinsecă raporturilor de familie. Potrivit legislației muncii, soțul celui încadrat în muncă nu poate emite pretenții legate de plata salariului și nici alte pretenții decurgând din contractul de muncă al celuilalt soț, negăsindu-și aplicarea dispozițiile art. 35 Codul familiei relative la mandatul tacit. Tot astfel, procedura imputației instituită de Codul muncii nu se conciliază cu teza potrivit căreia creanța celui încadrat în muncă ar fi bun comun, căci într-o atare ipoteză societatea ar trebui mai întâi să urmărească, potrivit dispozițiilor art. 33 Codul familiei, bunurile proprii ale soțului angajat, și numai după împărțirea bunurilor comune s-ar putea îndestula din însăși creanța salariului celui încadrat.
Nu în ultimul rând, trebuie menționat faptul că plata salariului sau altor sume cuvenite celui angajat către alte persoane se poate face numai în temeiul unei procuri, indiferent dacă această persoană este soțul său. La polul opus, s-a conturat în literatura juridică o altă opinie, potrivit căreia salariul este bun propriu. Se susține că nemenționarea de către art. 31 Codul familiei a salariului printre bunurile exceptate de la comunitate nu se datorează faptului că acesta ar fi bun comun, ci pentru că salariul nu este un bun dobândit fără muncă și nici provenit din economiile realizate din sume câștigate prin muncă, ci un mijloc prin care se pot dobândi atât bunuri comune, cât și proprii. Salariul poate fi urmărit pentru datoriile personale ale soțului angajat, ceea ce înseamnă că nu constituie bun comun, de vreme ce bunurile comune nu pot fi urmărite, potrivit art. 33 Codul familiei, de creditorii personali ai soțului decât după urmărirea bunurilor proprii prin împărțirea bunurilor comune (art. 33 alin. (2) Codul familiei).
Potrivit dispozițiilor art. 86 și 41 Codul familiei, soții își datorează reciproc întreținerea, iar ea se stabilește în funcție de veniturile fiecăruia; potrivit dispozițiilor art. 29 Codul familiei soții au îndatorirea de a contribui la cheltuielile căsniciei, în raport cu mijloacele fiecăruia. Așa fiind, conchid susținătorii acestei opinii, salariul nu poate fi considerat decât bun propriu al fiecăruia dintre soți.
Un alt argument invocat în sprijinul acestei teorii a fost și acela că, deși Codul familiei a instituit regimul comunității de bunuri, el nu l-a instituit și pe cel al comunității de patrimonii. Dacă salariul este exclus din patrimoniul fiecărui soț, practic se proclamă inexistența acestuia. Subrogația reală funcționează numai în cazul bunurilor prevăzute de art. 31 Codul familiei, astfel explicându-se pentru ce bunurile dobândite din salariu și enumerate în acest text legal nu devin comune. Într-o altă opinie se face distincție între salariul neîncasat, când există doar un drept de creanță în patrimoniul soțului angajat, și salariul încasat, care constituie un bun de afectațiune, din el putându-se achiziționa atât bunuri comune, cât și bunuri proprii.
A existat și o altă părere, în sensul că salariul constituie bun propriu de afectațiune, făcându-se precizarea că dispozițiile Codului muncii și cele ale Codului familiei nu se pot aplica concomitent, ci numai succesiv. Salariul, în această opinie, fie că nu a fost încasat, deci apare ca un drept de creanță, fie că a fost încasat, și se evidențiază ca un drept real este un bun propriu. Până la plata salariului i se aplică dispozițiile Codului muncii, iar după încasarea lui de către cel
angajat se aplică prezumția de comunitate, dar numai bunurilor dobândite din salariu, dacă nu se
încadrează în categoria celor proprii. După cum se poate constata, ultimele două opinii au la bază aceleași raționamente, între ele existând doar deosebiri de nuanță.
În ceea ce ne privește, considerăm că se impune distincția între salariul neîncasat, când el apare ca un drept de creanță, iar regimul aplicabil lui este guvernat în exclusivitate de normele dreptului muncii, și regimul juridic al salariului încasat, când acesta se evidențiază ca un drept real de proprietate. În această a doua fază se observă tendința autorilor, chiar și a acelora care au
susținut că salariul este bun propriu, precum și a practicii judiciare, de a considera că salariul este guvernat de prezumția de comunitate instituită de Codul familiei, fiind așadar bun comun. Nu putem ignora ceea ce s-a arătat în literatura de specialitate și în practica judiciară, anume că din salariu se pot dobândi atât bunuri proprii cât și bunuri comune, așa încât ceea ce îi determină în ultimă instanță caracterul este actul de afectare, destinația sa economică. Nici după ce a fost încasat salariul nu devine, ipso facto, bun comun, păstrându-și caracterul de bun propriu până în momentul în care din el s-au achiziționat bunuri care pot fi comune sau proprii.
Prin analogie, practica judecătorească și literatura de specialitate au mai considerat a fi bunuri comune și sumele de bani obținute în timpul căsătoriei de la Casa de Ajutor Reciproc, pensiile din cadrul asigurărilor sociale, precum și bursele primite de către unul dintre soți în străinătate, urmare a unei convenții de colaborare științifică și veniturile din muncă ale cooperatorilor.
Remunerația autorilor
Sumele ce reprezintă drepturi de autor se pot prezenta sub forma dreptului de creanță până la încasare și sub forma unei sume de bani, obiect al dreptului real, respectiv bun mobil corporal, după încasare. În felul acesta și remunerația autorilor sub forma dreptului de creanță este bun propriu și cea sub forma dreptului real este bun comun, dacă încasarea remunerației s-a făcut în timpul căsătoriei.
În ceea ce privește data dobândirii remunerației de autor ca drept de creanță se consideră a fi aceea când se naște acest drept, iar ca drept real sub forma unei sume de bani, când aceasta a fost încasată.
Sumele economisite și depuse la C.E.C.
În Codul familiei nu se prevede expres dacă depunerile făcute la C.E.C. de către unul dintre soți pe numele său exclusiv sunt bunuri comune sau proprii.
Regimul juridic special privind depunerile la C.E.C. nu înlătură normele Codului familiei privind comunitatea de bunuri. Ca atare, sumele depuse de un soț la C.E.C. pe numele lui rămân bun comun sau propriu, așa cum era înainte de căsătorie. Practica judecătorească a stabilit că sumele depuse de către un soț pe numele lui rămân bunuri comune sau proprii, așa cum au fost înainte de depunerea la C.E.C., deoarece această depunere nu schimbă natura lor juridică.
2.2. Bunuri imobiliare
Deși prezumția de comunitate funcționează și în cazul bunurilor imobile dobândite în timpul căsătoriei, anumite precizări se impun, totuși, întrucât uneori numai unul dintre soți figurează în actul de dobândire sau doar unul dintre soți este înscris în cartea funciară ori în registrele de transcripțiuni și inscripțiuni.
Întrucât în cazul actelor juridice privind imobilele este necesară forma autentică, notarul public are îndatorirea, în virtutea rolului său activ, să deslușească adevăratele raporturi dintre părți și să refuze întocmirea actului în cazul încălcării prevederilor legale imperative. La actele de dobândire a imobilelor nu este necesară manifestarea expresă de voință a ambilor soți, cum pretinde legea în cazul actelor juridice de înstrăinare. Așa fiind, notarul public va refuza întocmirea actului de dobândire a imobilului pe numele unuia dintre soți doar în cazul în care ar exista opunere din partea celuilalt soț, altfel el nefiind în măsură să facă cercetări cu privire la starea civilă a persoanei solicitante, ci este obligat să ia act de declarațiile părților. Aceasta nu înseamnă că bunul dobândit în atare condiții va forma proprietatea exclusivă a soțului care figurează în actul de dobândire; dimpotrivă, bunul este supus regimului juridic al comunității de bunuri, indiferent dacă în actul de dobândire figurează numai unul din soți sau nici nu se face mențiune în cuprinsul său că este căsătorit. De la această regulă fac excepție, desigur, imobilele dobândite în condițiile art. 31 lit. b Codul familiei, care vor fi considerate bunuri proprii ale soțului dobânditor.
Notarul public nu poate, chiar dacă ambii soți o cer, să determine în cuprinsul actului de dobândire cotele de proprietate ale fiecărui soț, întrucât regimul juridic consacrat de legiuitor al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei este acela al proprietății comune în devălmășie. Dacă, așadar, actele juridice de dobândire se pot încheia pe numele unui singur soț, tot astfel se poate face și înscrierea bunului în cartea funciară. Soții pot, însă, de comun acord, să ceară înscrierea dreptului celuilalt soț. Dacă soțul care figurează singur la cartea funciară se opune, celălalt soț va putea să obțină înscrierea dreptului său pe calea acțiunii în prestație tabulară. Fostul Tribunal Suprem a hotărât că soțul interesat este în drept să ceară, pe calea acțiunii în constatare, să se stabilească dreptul de proprietate în devălmășie asupra unui bun care figurează numai pe numele celuilalt soț. Interesul său este determinat de împrejurări ca aceea că bunul sau bunurile sunt în posesia celuilalt soț, care ar putea să le înstrăineze, neputându-se obține în timpul căsătoriei împărțirea lor, astfel că stabilirea neechivocă a drepturilor sale, cu putere de lucru judecat, este admisibilă.
Așa cum s-a precizat în literatura juridică oricare dintre soți poate să ceară chiar notarea la cartea funciară a calității de bun comun, acest fapt ocrotind și interesele terților care doresc să
încheie acte juridice cu privire la un bun supus prezumției de comunitate. Prin aceste mijloace se urmărește, deci, a se realiza concordanța între situația juridică reală a bunului și unele aparențe formale.
Construcții efectuate de soți pe terenul unuia dintre ei
În acest caz, deosebim următoarele situații:
Un soț ridică o construcție cu mijloace ce fac parte din comunitatea de bunuri, pe terenul proprietatea celuilalt soț, cu consimțământul acestuia. În situația în care un soț a construit cu mijloace bunuri commune pe terenul celuilalt soț, cu consimțământul acestuia, el poate să dobândească un drept de superficie, între soți stabilindu-se următoarele raporturi:
– soțul constructor dobândește, ca superficiar, un drept de folosință asupra acelui teren și un drept de proprietate comună (împreună cu celălalt soț) asupra construcției;
– soțul, proprietarul terenului, rămâne proprietar exclusiv al terenului său, ce continuă a fi bun propriu, dar terenul a fost grevat de dreptul de folosință al celuilalt soț și, totodată, soțul proprietar al terenului dobândește, împreună cu celălalt soț, dreptul de proprietate asupra construcției care devine bun comun.
În acest sens, o construcție nouă făcută pe terenul proprietate a unuia dintre soți este bun comun .În cazul construcției bun comun, ridicată pe terenul proprietate a soțului neconstructor, în ceea ce privește terenul, nu se recunoaște soțului constructor decât un drept de folosință.
Un soț ridică o construcție cu mijloace ce fac parte din comunitatea de bunuri, pe terenul proprietate a celuilalt soț, fără consimțământul acestuia sau împotriva voinței acestuia.
În acest caz, soțul care a ridicat construcția se găsește în situația juridică a constructorului de rea-credință (art. 494, C. civ.), drepturile prevăzute de acest text și nu construcția constituind bun comun.
Ambii soți ridică o construcție cu mijloace ce fac parte din comunitatea de bunuri, pe terenul proprietate a unuia dintre ei.
În acest caz, construcția devine proprietate comună a soților, iar soțul neproprietar al terenului dobândește asupra acestuia un drept de superficie pentru partea aferentă construcției.
Un soț ridică o construcție cu mijloace ce sunt bunuri proprii pe terenul proprietate al celuilalt soț, cu consimțământul acestuia.
În situația aceasta, soțul constructor dobândește un drept de superficie, celălalt soț rămânând proprietarul terenului care continuă a fi bun propriu, dar va fi grevat de dreptul de folosință cuprins în dreptul de superficie al soțului constructor.
Un soț ridică o construcție cu mijloace ce sunt bunuri proprii pe terenul proprietate al celuilalt soț, fără consimțământul acestuia sau împotriva voinței acestuia.
În acest caz, soțul constructor nu dobândește dreptul de superficie, urmând a se aplica art. 494, C. civ., referitor la construcție, plantațiile și lucrările aflate pe terenul altuia (accessorium sequitur principale)
Recondiționări, reparații, adaosuri la construcții vechi
În cazul în care ambii soți efectuează reparații sau lucrări de îmbunătățire la o construcție
proprietatea unuia dintre ei, acea construcție rămâne pe mai departe bun propriu al soțului titular al dreptului de proprietate, însă sporul de valoare adus acesteia prin lucrările noi constituie bun comun, cu condiția să fi adus un spor de valoare, nu și atunci când ele au fost necesare ca urmare a uzurii determinate de folosința în comun a imobilului. Sporul de valoare adus imobilului prin lucrări de îmbunătățire, renovări etc., efectuate de ambii soți, constituie bun comun și atunci când imobilul este proprietatea indiviză a unuia din soți și a altor persoane. Dreptul de creanță al soțului neproprietar poate fi valorificat numai cu ocazia partajării bunurilor comune, când se determină cota de contribuție a fiecărui soț.
Dacă, însă, ca urmare a lucrărilor de îmbunătățire de mai mare amploare, a rezultat un bun cu totul nou, el va fi considerat bun comun dobândit în timpul căsătoriei în întregul său6. Trebuie precizat că nu ne aflăm în această situație atunci când, cu materialele rezultate din vechiul imobil, bun propriu al unuia din soți, s-a construit unul nou, căci, dacă am admite că, și în acest caz, bunul rezultat va fi comun, ar însemna o schimbare a statutului juridic al bunului, din bun propriu în bun comun, cu ignorarea prevederilor art. 31 lit. f) Codul familiei, potrivit cărora valoarea care reprezintă și înlocuiește bunul propriu sau bunul în care a trecut această valoare rămâne bun propriu ca urmare a subrogației reale. Fostul Tribunal Suprem a admis, totuși, într-o decizie de speță, că, dacă la renovarea casei, bun propriu al unuia din soți, celălalt soț contribuie cu materiale proprii, instanța trebuie să examineze, cu ocazia procesului de partaj, dacă părțile, prin convenție expresă sau tacită nu s-au înțeles ca și soțul care a contribuit cu materiale proprii să dobândească un drept real de proprietate, și nu unul de creanță.
Construcții efectuate de soți pe terenul proprietate a ambilor soți
În această situație, pot exista mai multe posibilități, și anume:
– Un soț ridică o construcție cu mijloace ce sunt bunuri proprii pe terenul bun comun al ambilor soți, cu consimțământul celuilalt soț;
În acest caz, soțul constructor dobândește dreptul de superficie, construcția fiind bun propriu al soțului constructor.
– Un soț ridică o construcție cu mijloace ce sunt bunuri proprii, pe terenul bun comun al ambilor soți, fără consimțământul celuilalt soț;
În acest caz, soțul constructor are drepturile prevăzute de art. 494, C. civ., care sunt bunuri proprii, dar nu construcția.
– Un soț ridică o construcție cu mijloace ce sunt în parte bunuri comune și în parte bunuri proprii pe terenul bun comun al ambilor soți, cu consimțământul ambilor soți;
În situația aceasta, construcția este, în mod corespunzător, atât bun comun, cât și bun propriu, iar terenul rămâne cum era înainte de efectuarea construcției, și anume, bun comun.
Construcții efectuate de soți pe terenul proprietate a unei terțe persoane.
În privința acestor construcții, pot exista mai multe situații:
Construcții ridicate de soți pe terenul aparținând altei persoane potrivit dreptului comun privind accesiunea.
Posibilitățile ce se pot ivi în această situație sunt următoarele:
– proprietarul terenului dorește să preia construcția și instanța de judecată va obliga pe soții constructori să-i predea construcția, iar pe proprietarul terenului să plătească soților constructori drepturile cuvenite potrivit distincțiilor prevăzute de art. 494, C. civ. și altor dispoziții legale;
– proprietarul terenului refuză să preia construcția; dacă soții constructori sunt de rea-credință, instanța de judecată îi poate oblige s-o demoleze, când există autorizație de demolare din partea organulul administrativ competent; dacă soții constructori sunt de bună-credință sau au construit pe baza unei convenții cu proprietarul terenului, acesta urmează să fie obligat, în condițiile legii, să plătească soților constructori drepturile cuvenite;
– proprietarul terenului este de acord să cedeze construcția soților care au ridicat-o în contul creanței acestora, fiind necesară autorizația de înstrăinare a construcției. Proprietarul terenului poate ceda soților construcția pe care au ridicat-o împreună cu terenul aferent până la 1.000 m.p.
Construcții ridicate de soți pe terenul unui terț, proprietarul terenului nefiind cunoscut ori manifestă lipsă de interes pentru preluarea construcției ridicate.
În situațiile acestea, proprietarul terenului are posibilitatea, potrivit art. 488 și urm., C. civ., să invoce dreptul de proprietate prin accesiune asupra construcției edificate de soți (care sunt terți) pe terenul său, cu obligația de a despăgubi pe soții constructori, în condițiile precizate (art. 494, C. civ., sau convenția părților). Drepturile soților constructori pe terenul altuia constituie bun comun al acestora, iar proprietarul terenului poate constitui un drept de superficie în folosul constructorului.
Construcții ridicate de soți pe terenul proprietate a părinților unuia dintre ei, cu consimțământul acestora.
Conform unei opinii, se consideră că în acest caz copiii dobândesc un drept de superficie, iar după alte păreri se consideră că nu dobândesc copiii decât un drept de creanță în legătură cu construcția. Copiii pot dobândi un drept de superficie în condițiile Dreptului comun.
Construcția efectuată de către soți pe un teren atribuit de stat în folosință
În situația aceasta dreptul are un caracter accesoriu față de clădire, atribuindu-se pe durata acesteia dreptul de folosință asupra terenului, ce nu se poate înstrăina singur, ci numai o dată cu construcția.
În cazul în care construcția este bun comun, dreptul de folosință asupra terenului are același caracter, iar dacă se împarte construcția, în mod corespunzător se delimitează și dreptul de folosință asupra terenului. Cât privește dreptul de concesiune asupra terenului, acesta este bun comun sau propriu, după cum locuința este bun comun sau propriu.
Locuințe construite ori cumpărate de către soți cu credite acordate de Stat.
Pentru realizarea construcției de locuințe proprietate personală, sprijinul statului, precum și al instituțiilor bancare private, se materializează și prin acordarea de credite. Soluțiile exprimate în practica judiciară, la problema stabilirii caracterului de bunuri comune sau proprii al locuințelor construite în timpul sau înaintea încheierii căsătoriei, au fost diferite. S-a ajuns la un anumit moment, de către fostul Tribunal Suprem, la ideea că nu întreg imobilul dobândit în timpul căsătoriei trebuie considerat bun comun, ci numai partea corespunzătoare sumei achitate în timpul căsătoriei, din totalul împrumutului. Această opinie, împărtășită și de o parte a doctrinei, a fost, care au susținut că imobilul trebuie considerat în întregimea lui ca fiind bun comun, de vreme ce momentul dobândirii dreptului de proprietate se situează sub durata căsătoriei. Chiar fostul Tribunal Suprem a revenit asupra practicii inițiale, considerând că sunt bunuri comune ale soților nu sumele achitate de aceștia în timpul căsătoriei ci locuința în întregul ei, întrucât momentul dobândirii bunului este acela al predării lui efective beneficiarilor, și nu acela al achitării în întregime a împrumutului acordat.
Așadar, în această concepție, imobilul este bun comun în întregul său dacă preluarea se situează în timpul căsătoriei indiferent când se plătesc ratele din preț. În cazul în care acest moment se situează înainte de încheierea căsătoriei, locuința va fi considerată bun propriu al soțului dobânditor, chiar dacă ratele s-au plătit în timpul căsătoriei. Plata ratelor scadente va fi avută, desigur, în vedere la o eventuală împărțire a bunurilor comune, pentru determinarea cotelor ce se cuvin soților, care se stabilesc în funcție de contribuția lor efectivă la achiziționarea bunurilor.
O altă opinie s-a exprimat, în sensul că nu momentul semnării procesului-verbal de predare-preluare este determinant pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra locuinței, ci momentul încheierii contractului de construire. În această concepție, dacă contractul de construire a locuinței cu credit acordat de stat este încheiat de unul din viitorii soți înainte de căsătorie, locuința este bun propriu al celui care a încheiat contractul, chiar dacă aceasta a fost predată soților în timpul căsătoriei. La fel, dacă contractul de construire este încheiat de unul sau de ambii soți în timpul căsătoriei, locuința va intra în comunitatea patrimonială de bunuri, chiar dacă predarea ei se face după desfacerea căsătoriei, dar înainte de împărțirea bunurilor comune. Dacă partajul are loc înainte de predarea-preluarea locuinței, cum în patrimoniul comun al soților se află numai dreptul de creanță, pe baza căruia se poate cere predarea locuinței, la termenul prevăzut în contract, și un drept de proprietate eventual, numai acestea urmează să fie cuprinse în masa partajabilă, nu și dreptul de proprietate propriu-zis, întrucât el nu există efectiv la data partajului.
Aceste drepturi vor fi atribuite numai împreună, unuia sau altuia dintre soți, iar valoric se vor lua în calcul sumele efectiv achitate de către foștii soți până la data partajului. O dată cu încheierea contractului de construire, se susține în această opinie, se nasc în patrimoniul beneficiarilor un drept de creanță și un drept de proprietate eventual, care, o dată captate într-un patrimoniu, rămân legate de patrimoniul în care s-au născut, schimbarea stării civile a subiectului acestor drepturi prin căsătorie sau desfacerea ei nefiind o împrejurare de natură să determine trecerea bunului dintr-un patrimoniu în altul. Deși această opinie este interesantă, trebuie observat, totuși, că dreptul de proprietate propriu-zis asupra locuinței se naște numai în momentul semnării procesului-verbal de predarepreluare, ori, legea (art. 30 Codul familiei) vorbește de bunuri dobândite în timpul căsătoriei, astfel încât dreptul de proprietate fiind dobândit o dată cu predarea locuinței, problema caracterului de bun comun sau propriu al acesteia urmează a fi rezolvată funcție de acest moment. Numai bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt, de principiu, considerate de legiuitor drept bunuri comune ale soților, astfel că, în ceea ce ne privește, apreciem că este de preferat cealaltă soluție.
În cazul locuințelor cumpărate cu credit acordat de stat, momentul dobândirii este acela al încheierii contractului de vânzare-cumpărare, funcție de care se va determina și caracterul de bun comun sau propriu al locuinței.
În cazul altor bunuri achiziționate cu plata prețului în rate, dreptul de proprietate dobândindu-se o dată cu încheierea contractului, acestea vor fi considerate bunuri comune sau proprii tot în funcție de faptul dacă momentul dobândirii dreptului de proprietate se situează în timpul căsătoriei sau în afara ei, indiferent de data achitării ratelor scadente din preț.
Făcând vorbire despre locuințele cumpărate de soți cu credit s-ar mai impune precizarea, chiar anticipând problematica împărțirii unor astfel de bunuri comune, că evaluarea acestor immobile precum și a ratelor plătite, cu ocazia partajului, se va face nu în funcție de prețul achitat de către soți la acel moment, ci după legea cererii și a ofertei, fiindcă numai astfel se va putea stabili valoarea de circulație reală a imobilului și cotele de contribuție ale soților la dobândirea acestuia.
Terenuri primite în folosință ori concesiune pentru construirea de locuințe.
În ce privește dreptul de folosință asupra terenului pe care s-a construit de către soți, în condițiile prevăzute de actele normative în vigoare, acestea constituie bun comun. În cazul în care construcția ridicată pe teren este în parte bun comun și în parte bun propriu, dreptul de folosință asupra terenului va avea același regim juridic.
Situații speciale
Sporul valorii imobilului proprietate numai a unuia dintre soți.
În situația în care sporul de valoare se realizează cu mijloace comune, se pot deosebi următoarele situații:
– îmbunătățirile sau reparațiile capitale efectuate în timpul căsătoriei nu au dus la transformarea esențială a imobilului, ci numai la sporirea valorii acestuia, caz în care reparațiile sau îmbunătățirile nu schimbă natura juridică a imobilului, transformându-l din bun propriu în bun comun. Constituie însă bun comun sporul de valoare dobândit de imobil prin îmbunătățiri sau reparații;
– îmbunătățirile sau reparațiile capitale efectuate în timpul căsătoriei au dus la transformarea esențială a imobilului, astfel că acesta a devenit un bun cu totul deosebit, un bun nou, caz în care
imobilul este bun comun.
Construcții efectuate de către concubini
Concubinajul fiind o uniune liberă, nu are un statut juridic, astfel că raporturile patrimoniale dintre concubini sunt guvernate de regulile dreptului comun și nu de cele ale dreptului familiei. Bunurile dobândite pe durata concubinajului vor fi proprietatea aceluia care le-a achiziționat, în afara cazului în care la dobândirea lor a contribuit și celălalt concubin, când fiecare va avea o cotă de proprietate proporțională cu contribuția sa, care va trebui dovedită, nefiind prezumată.
Dacă unul dintre concubini ridică o construcție pe terenul proprietatea celuilalt, el nu va deveni proprietar al construcției, ci titularul unui drept de creanță, aplicându-i-se regulile cuprinse în art. 494 Cod civil.
La cumpărarea unui imobil în timpul concubinajului, s-a hotărât în practica judiciară că faptul de a se fi contribuit, de către unul dintre concubini, cu o sumă de bani, nu-i conferă un drept de proprietate asupra acelui imobil, ci tot un drept de creanță. Dacă starea de concubinaj a fost urmată de căsătorie, iar înainte de încheierea căsătoriei unul din concubini a încheiat un contract pentru construirea unui apartament, dar ratele scadente au fost plătite împreună, locuința va fi considerată bun comun, întrucât soțul necontractant nu a plătit ratele cu intenția de a împrumuta celuilalt sumele de bani respective, ci cu scopul de avea o locuință comună, care să le aparțină amândurora în devălmășie. Este vorba în acest caz, a precizat fostul Tribunal Suprem, de o convenție între concubini care-și produce efectele pe data încheierii căsătoriei și care este pe deplin valabilă.
În ceea ce privește drepturile dobândite de concubini din faptul edificării unei construcții pe terenul proprietate a unui terț, a fost consacrată în practica judiciară aceeași soluție ca în cazul soților. Terțul proprietar al terenului este îndreptățit, să invoce dreptul de proprietate, având ca temei accesiunea imobiliară artificială, cu obligația de a-i despăgubi pe cei care au realizat construcțiile. În condițiile existenței în circuitul civil a terenurilor proprietate privată, este posibilă dobândirea unui drept de superficie de către concubinii care au construit pe terenul proprietatea unei terțe persoane sau de către concubinul care a construit pe terenul proprietatea celuilalt.
Dreptul de folosință asupra locuinței rezultat dintr-un contract de închiriere
În această privință, se pot ivi mai multe situații, după cum urmează:
– caracterul dreptului de folosință asupra locuinței, născut din contractul de închiriere. În acest caz, soțul dobândește, în baza contractului de închiriere, alături de titularul contractului de închiriere și de ceilalți membri de familie, un drept propriu de folosință a locuinței, fără a se deosebi după cum contractul de închiriere s-a încheiat înaintea încheierii căsătoriei ori în timpul acesteia.
– caracterul dreptului de folosință asupra locuinței, născut din contractul de închiriere supus Codului civil. În acest caz, dreptul de folosință asupra locuinței este bun comun dacă contractul de închirier s-a încheiat în timpul căsătoriei și este bun propriu dacă acesta s-a încheiat înainte de căsătorie.
2.3. Alte bunuri mobiliare
Bunurile cumpărate cu plata în rate
În această privință, bunurile sunt comune dacă data contractului de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate se situează în timpul căsătoriei și sunt proprii dacă data unui asemenea contract este anterioară ori ulterioară căsătoriei. Ca atare, bunurile cumpărate înainte de încheierea căsătoriei, în rate, sunt bunuri proprii, iar faptul că o parte din rate au fost plătite în timpul căsătoriei trebuie avut în vedere la stabilirea cotelor părți. În mod corespunzător, bunurile
cumpărate în rate în timpul căsătoriei sunt comune, chiar dacă o parte din rate se achită după desfacerea ori încetarea căsătoriei, acest fapt prezentând importanță numai pentru stabilirea cotelor părți.
Fructele și productele
Conform Dreptului comun, fructele bunurilor proprii sunt bunuri proprii, deoarece folosința este un exercițiu normal al dreptului de proprietate, iar drepturile asupra bunurilor proprii sunt, atâta timp cât legea nu prevede altfel, drepturi complete, ce conferă toate îndrituirile legale pe care le cuprind, deci și pe aceea de a culege și însuși fructele. Dacă fructele bunurilor proprii sunt rezultatul muncii comune a soților, ele sunt bunuri comune.
Productele consumă substanța bunului, astfel că, în cazul bunurilor proprii, se aplică subrogația reală cu titlu universal. Ca atare, productele bunurilor comune vor fi și ele bunuri comune, iar productele bunurilor proprii sunt bunuri proprii.
Câștigurile realizate în timpul căsătoriei pe libret C.E.C. și la diferite sisteme de loterie
Din punct de vedere juridic, aceste câștiguri sunt producte, deoarece nu au pentru câștigător caracter de periodicitate. Aceste câștiguri dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune sau proprii, după cum sumele cu care s-a jucat aparțin uneia sau alteia din aceste categorii de bunuri.
3. Împărțirea bunurilor comune ale soților
Regimul comunității matrimoniale ca principal efect patrimonial al căsătoriei, trebuie să fie în ființă, în principiu, tot timpul căsătoriei. Despărțirea în fapt a soților nu atrage încetarea sa, căci acest regim legal nu poate fi modificat ca urmare a înțelegerii sau neînțelegerii soților.În cele mai multe cazuri regimul comunității durează tot timpul căsătoriei, dar, uneori, interesele creditorilor sau ale soților pot duce la împărțirea bunurilor comune nu numai la desfacerea și la încetarea căsătoriei, dar și în timpul acesteia.
3.1. Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei.
Împărțirea bunurilor comune în Dreptul român în timpul căsătoriei este posibilă ca o situație de excepție. Astfel de situații sunt determinate de cererea oricăruia dintre soți, cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soți și în cazul confiscării averii unuia dintre soți.
Împărțirea bunurilor comune la cererea soților
Practica judiciară a stabilit că trebuie să existe motive temeinice care să justifice împărțirea și care nu trebuie confundate cu motivele de divorț. Astfel, pot constitui motiv temeinic pentru împărțirea bunurilor comune abandonarea forțată a domiciliului comun datorită
relelor tratamente, alungării etc. De asemenea, în cazul separației de fapt, când soțul întreține relații de concubinaj și deține parte din bunurile comune, pe care le folosește, existând pericolul de risipire a lor, ca și vârsta înaintată și starea de boală a unuia dintre soți pot constitui motive temeinice de împărțire a bunurilor comune în timpul căsătoriei.
Împărțirea bunurilor comune este posibilă numai pe cale judecătorească și nu pe cale convențională, fapt pentru care instanța nu poate consfinți învoiala soților cu privire la împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei; dacă au loc asemenea convenții, ele sunt
lovite de nulitate absolută.
Așa cum a stabilit doctrina, dreptul de acțiune al soților pentru împărțirea bunurilor comune are un caracter personal și poate fi deci exercitată numai de aceștia. Împărțirea bunurilor comune existente în momentul în care se face împărțirea poate fi totală sau parțială, bunurile care nu s-au împărțit rămânând tot bunuri comune. Același caracter de bunuri comune îl vor dobândi și acele bunuri dobândite ulterior împărțelii. Copiii nu pot participa la împărțirea bunurilorcomune ale soților.
În situația în care se realizează partajul bunurilor comune ale soților, se va avea în vedere valoarea pe care o au aceste bunuri la data când s-a introdus acțiunea de împărțirea și nu valoarea lor de la data la care a luat naștere starea de devălmășie. Astfel, valoarea unei case de pildă se stabilește în totalitatea ei după prețul de circulație la data introducerii cererii de partaj și nu după prețul materialelor incluse în operă, existent la data efectuării construcției.
În cazul construcțiilor, valoarea reală de circulație se stabilește prin expertiză. Ca efect al împărțelii,bunurile comune respective devin proprii (C. fam., art. 36).
Împărțirea bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soți prezintă o serie de particularități, și anume:
– creditorii personali ai oricăruia dintre soți nu pot urmări pentru realizarea creanțelor lor bunurile comune, ci numai bunurile proprii ale soțului debitor ;
– în situația în care bunurile proprii ale soțului debitor nu sunt suficiente pentru acoperirea creanțelor creditorilor, aceștia pot cere împărțirea bunurilor comune, însă numai prin hotărâre judecătorească și numai în măsura necesară acoperirii creanței ;
– acțiunea în justiție ce aparține creditorilor personali pentru împărțirea bunurilor comune are un caracter subsidiar și se introduce împotriva ambilor soți, hotărârea dată fiindu-le astfel opozabilă ambilor soți numai pentru bunurile prezente, nu și pentru cele viitoare;
– ordinea de urmărire a bunurilor proprii și comune are un caracter imperativ.
Confiscarea averii unuia din soți
Conform Constituției României (art. 44, alin. 7), averea dobândită licit nu poate fi confiscată, însă același articol, alin. 8, permite confiscarea penală și cea contravențională.
În situația în care unul dintre soți este condamnat la confiscarea averii, în procesul de împărțire ce poate fi pornit fie pe cale principală, fie pe cale incidentală, în cadrul contestației la executare nu va mai figura soțul condamnat, ci în locul său va figura soțul în calitate de proprietar
La încetarea proprietății comune în cazul confiscării averii unui soț, se aplică, prin analogie, principiile de la ieșirea din indiviziune.
3.2. Împățirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei.
La desfacerea căsătoriei, potrivit art. 36 alin. 1 Codul familiei, bunurile comune se pot împărți prin învoiala soților, și numai în cazul în care aceștia nu se înțeleg va hotărî instanța de judecată. În ceea ce privește momentul în care poate interveni învoiala soților referitor la împărțirea bunurilor comune s-au exprimat opinii diferite. S-a observat, că în literatura juridică, expresia din art. 36 alin. 1 Codul familiei desfacerea căsătoriei, determină numai momentul în care o atare convenție își va produce efectele și nu momentul în care ea poate fi încheiată. De aici s-ar putea concluziona că acea convenție ar fi posibil a se încheia oricând, dar că își va produce efectele numai la desfacerea căsătoriei.
Au existat opinii fie în sensul că învoiala de împărțire poate interveni numai după rămânerea definitivă a hotărârii de divorț, fie că ea poate interveni chiar înaintea divorțului, dacă prin ea nu se urmărește desfacerea căsătoriei, fie că învoiala poate avea loc numai după introducerea acțiunii de divorț.
De obicei, după divorț soții procedează la o împărțire totală a bunurilor comune, însă nimic nu împiedică să se facă o împărțire parțială, situație în care bunurile neîmpărțite rămân pe mai departe bunuri comune. Atunci când soții au încheiat o convenție de împărțeală, ei pot fie să stabilească în cuprinsul ei numai cotele care le revin, fie să determine în concret bunurile atribuite fiecăruia, potrivit acestor cote. În prima ipoteză, dacă soții ajung la neînțelegeri în privința formării concrete a loturilor va hotărî instanța de judecată, însă potrivit cotelor stabilite de părți. În plus instanțele, în virtutea rolului lor activ, ar trebui și să atragă atenția părților că pot proceda la o împărțeală prin bună învoială.
În ceea ce privește forma convenției pe care soții pot să o încheie cu privire la împărțirea bunurilor comune, legea nu distinge, astfel încât ea va trebui supusă normelor dreptului comun, fără a se omite că, în unele cazuri, forma autentică a acesteia este cerută ad validitatem.
Stabilirea cotei cuvenite fiecărui soț
Codul familiei nu prevede nici un criteriu după care instanțele judecătorești să procedeze la stabilirea cotelor ce se cuvin soților din bunurile comune. Pornindu-se de la existența relațiilor de căsătorie, ca un prim criteriu, coroborat și cu egalitatea soților din toate punctele de vedere, concluzia ar putea fi stabilirea, în toate cazurile, a unor cote egale pentru fiecare. Această concluzie nu poate fi acceptată, întrucât s-ar putea ajunge la situația inechitabilă ca, oricât de mică ar fi contribuția unui soț la dobândirea bunurilor comune sau chiar dacă aceasta ar lipsi în totalitate, el să beneficieze, totuși, de o cotă de jumătate din aceste bunuri. Criteriul care se impune a fi folosit, acceptat fiind și de practica noastră judecătorească, este acela al contribuției efective a fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune, astfel încât cu ocazia partajului se poate ajunge la situația unor cote inegale sau chiar ca unul dintre soți să nu primească nimic, atâta vreme cât nu a avut vreo contribuție la dobândirea bunurilor.
Tot practica judiciară a fost aceea care a stabilit că trebuie recunoscută și contribuția acelui soț care nu a fost angajat și nu a avut venituri, luându-se în considerare munca depusă în gospodărie. Tot astfel se va lua în calcul și munca femeii pentru creșterea copiilor. Se va ține seama și de faptul că unul dintre soți a distrus o parte din bunurile comune. De asemenea, dacă după despărțirea în fapt unele bunuri au rămas în folosința exclusivă a unuia dintre soți, cu ocazia partajului instanța va avea în vedere valoarea lor de la momentul despărțirii soților. La împărțirea bunurilor comune trebuie avută în vedere contribuția fiecărui soț la dobândirea totalității bunurilor comune și nu a fiecărui bun în parte și, de asemenea, se va lua în calcul inegalitatea veniturilor și faptul că unul dintre soți a plătit ratele din prețul cu care bunurile au fost achiziționate.
În cazul despărțirii în fapt a soților, o anumită perioadă, astfel cum am arătat, regimul comunității matrimoniale nu este suspendat. De această împrejurare, cum și practica judiciară a stabilit, se va ține seama numai în măsura în care a influențat contribuția soților la achiziționarea bunurilor comune, ca, de pildă, în cazul ratelor plătite în acea perioadă. Problema cotei care se cuvine fiecăruia dintre soți din bunurile comune se impune, evident, numai cu prilejul împărțirii acestora în timpul sau la data desfacerii căsătoriei. În timpul căsătoriei o asemenea acțiune în justiție este inadmisibilă, deoarece prin stabilirea cotelor fiecărui soț ar interverni regimul juridic al devălmășiei în proprietate comună pe cote-părți. Pe de altă parte, o stabilire a cotelor, la un anume moment, nu ar avea nici o eficiență de vreme ce, ulterior, cota de contribuție a soților s-ar modifica. Nu mai puțin, însă, în practica judecătorească, s-a considerat ca fiind admisibilă acțiunea care are ca obiect stabilirea faptului că un imobil care este intabulat numai pe numele unuia din soți este în realitate bun comun, fără ca prin aceasta să se determine cotele fiecăruia.
Procedura împărțirii bunurilor comune.
Dispozițiile legale care guvernează procedura de soluționare a cererilor care au ca obiect împărțirea bunurilor comune sunt cele de drept comun Codul de procedură civilă, la care se adaugă dispozițiile Codului familiei și ale Codului civil. La început se cuvine făcută precizarea că dreptul la acțiunea în împărțirea bunurilor comune nu se prescrie. Instanța competentă material este judecătoria, indiferent de valoarea masei partajabile și indiferent dacă împărțirea bunurilor comune se solicită concomitent cu acțiunea principală de desfacere a căsătoriei sau separate.
Pe toată durata procesului de împărțire a bunurilor comune, instanța de judecată poate lua
măsuri de conservare a acestora, dacă există pericol de înstrăinare sau deteriorare sau dacă unul dintre soți îl împiedică pe celălalt să beneficieze de veniturile produse de aceste bunuri. În acest scop se poate institui un sechestru judiciar sau se poate proceda la inventarierea bunurilor comune folosindu-se procedura specială a ordonanței președințiale.
În regimul de evidență al cărților funciare nu este necesar ca, în prealabil, să se înscrie în cartea funciară caracterul de bunuri comune al bunurilor soților, părțile putând dovedi în cursul procesului, împotriva înscrierii în cartea funciară , cotele reale ce li se cuvin dintr-un imobil. Notarea în cartea funciară a introducerii acțiunii în împărțeală nu duce la imposibilitatea înstrăinării bunului, prin aceasta realizându-se numai încunoștiințarea terților despre existența litigiului. Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operații de măsurătoare, evaluare și altele, pentru care instanța nu are date suficiente, va pronunța o încheiere prin care va stabili calitatea de copărtași a părților, cotele ce li se cuvin, bunurile supuse împărțelii și creanțele născute din starea de proprietate comună pe care codevălmașii le au unii față de alții. Dacă, după pronunțarea acestei încheieri și înainte de darea hotărârii de împărțeală, se constată că au fost omise unele bunuri, instanța va putea da o nouă încheiere care va cuprinde bunurile omise. Scoatere unui bun cuprins din eroare în masa de împărțit va putea fi făcută de instanță cu acordul codevălmașilor.
Toate aceste încheieri pot fi atacate cu apel, potrivit dreptului comun, mai înainte de pronunțarea hotărârii finale, dacă apelul privește calitatea de codevălmași, cota-parte ce se cuvine fieccăruia sau masa bunurilor supuse împărțelii. Această încheiere nu are un caracter obligatoriu, așa încât dacă împărțirea bunurilor nu ridică probleme deosebite, toate aceste aspecte pot fi rezolvate prin însăși hotărârea ce se va pronunța.
În continuare, instanța va trece la formarea și la atribuirea loturilor sau la vânzarea bunurilor prin bună învoială ori la licitație publică, în cazul în care împărțirea în natură nu este posibilă. Practica judecătorească este bogată în această materie, aducând numeroase precizări privind modalitățile concrete de înfăptuire a împărțelii. Astfel, s-a hotărât că, de vreme ce art. 741 Cod civil prevede că la formarea și la compunerea loturilor trebuie să se dea fiecărei părți, pe cât posibil, aceleași feluri de bunuri, iar art. 742 Codul civil aduce amendamentul că, doar în caz de inegalitate a loturilor atribuite în natură, să se procedeze la compensarea în bani, se poate concluziona că nu se va alege varianta compensării în bani și a atribuirii bunurilor în totalitate numai uneia din părți, întrucât, în acest fel, nu s-ar realiza practic o împărțeală, ci o cumpărare de către unul dintre soți a cotei celuilalt, ceea ce ar fi posibil numai pe calea unei tranzacții. La formarea loturilor, instanțele de judecată trebuie să țină seama de acordul părților, mărimea cotelor, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unul dintre codevălmași, înainte de a se cere împărțeala, a făcut construcții, îmbunătățiri cu acordul celuilalt sau altele asemenea.
La determinarea căruia dintre soți i se cuvine locuința construită împreună, instanțele urmează a avea în vedere atât interesele copiilor minori, atunci când aceștia există, cât și posibilitățile fiecăruia dintre soți de a-și asigura o altă locuință. S-a decis, în acest sens, că faptul
construirii de către soți a unei locuințe pe terenul proprietatea exclusivă a unuia dintre ei, nu este de natură a conchide, ab initio, că locuința să i se atribuie proprietarului terenului, atâta vreme cât proprietarul terenului are mai multe posibilități de dobândire a unei alte locuințe, indiferent cu ce titlu, în raport cu celălalt care nu are nici o altă opțiune.
În practica judiciară s-a decis că, în cazul în care foștii soți nu doresc să realizeze o împărțire a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, ci numai transformarea stării de devălmășie întruna de indiviziune, acțiunea lor, având drept scop determinarea cotelor ce li se cuvin și stabilirea bunurilor din comunitate, este admisibilă. O astfel de hotărâre judecătorească va avea autoritate de lucru judecat în privința cotelor stabilite și a bunurilor ce urmează a fi împărțite chiar în fața instanței căreia se va solicita, ulterior, împărțirea bunurilor comune. În cazul în care împărțeala nu se poate realiza în nici una din modalitățile prevăzute de lege, instanța va hotărî închiderea dosarului.
Efectele hotărârii de împărțire
O dată rămasă definitivă hotărârea de partaj, bunurile comune devin proprii, potrivit cotelor stabilite de instanță. Hotărârile de partaj au un caracter declarativ și nu constitutiv, fiecare coproprietar fiind considerat proprietarul exclusiv al bunurilor ce i s-au atribuit de la data dobândirii lor și că niciodată nu a fost proprietar asupra celorlalte bunuri (art. 786 Codul civil). În cazul soților, însă, efectul hotărârii de împărțire retroactivează numai până la data desfacerii sau a încetării căsătoriei, moment până la care regimul juridic al bunurilor a fost acela al devălmășiei și numai după acea dată, pe cote-părți.
Hotărârea de partaj rămasă definitivă și învestită cu formulă executorie constituie titlu executoriu, putând fi pusă în executare, chiar dacă prin acțiune nu s-a cerut și instanța n-a dispus
predarea efectivă a bunurilor. Ea nu va avea, însă, acest caracter dacă părțile au precizat expres că nu solicită predarea bunurilor. Determinarea momentului în care încetează comunitatea de bunuri, mai ales că împărțirea se face, de regulă, după trecerea unei perioade de timp de la desfacerea căsătoriei, a născut în literature juridică o adevărată controversă.
Într-o primă opinie s-a susținut că proprietatea comună în devălmășie se menține și după desfacerea căsătoriei până la hotărârea de partaj, argumentându-se mai ales prin aceea că, până la această dată, nici unul dintre soți nu are o cotă-parte determinată din bunurile comune și astfel nu se poate susține ideea indiviziunii, care presupune fracționarea dreptului.
Într-o altă opinie s-a apreciat că proprietatea comună în devălmășie a soților se transformă pe data desfacerii căsătoriei în indiviziune de drept comun. În argumentarea opiniei se arată, pe de o parte, că, de vreme ce comunitatea de bunuri a soților este un efect al căsătoriei, ea nu mai poate supraviețui acesteia, iar, pe de altă parte, criteriul pentru determinarea cotei-părți a fiecărui soț nu se mai schimbă după desfacerea căsătoriei. Dacă până la divorț fiecare soț avea un drept eventual asupra unei cote-părți din bunurile comune, după această dată acel drept se preface ope legis într-un drept actual și născut. Se arată, însă, că proprietatea comună în devălmășie a soților nu se transformă direct într-un drept exclusiv și diviz al fiecărui soț asupra unor bunuri determinate concret, ci într-o indiviziune de drept comun pe cote-părți care va lua sfârșit numai prin împărțeală.
Potrivit unei a treia opinii, mai nuanțată, codevălmășia soților se menține și după desfacerea căsătoriei până în momentul împărțirii bunurilor comune, însă nu-și mai găsește aplicarea regimul juridic al bunurilor comune, cum este consacrat de Codul familiei, așa încât administrarea, folosința și dispoziția bunurilor se vor exercita în condițiile dreptului comun. Astfel:
actele de conservare și de administrare vor putea fi efectuate de fiecare soț potrivit dispozițiilor privitoare la gestiunea de, iar actele de dispoziție vor putea fi realizate de oricare dintre foștii soți, dar cu consimțământul expres al celuilalt;
urmărirea bunurilor comune se va face după dispozițiile dreptului comun și nu după cele ale art. 32-34 Codul familiei. Creditorii pot urmări bunurile comune și cele proprii, potrivit dispozițiilor privitoare la gajul general al creditorilor fie concomitent, fie pe rând la alegerea lor; împărțirea bunurilor comune se poate face pe cale judecătorească sau
prin învoiala foștilor soți.
Ulterior, acceptându-se distincția între dreptul de proprietate, ca drept subiectiv al foștilorm soți asupra bunurilor comune, și regimul juridic aplicabil acestora, astfel cum s-a preconizat în această din urmă opinie, a fost criticat modul în care s-a considerat exercitarea drepturilor foștilor soți asupra bunurilor comune1. S-a arătat că gestiunea de afaceri nu poate primi aplicație în cazul comunității foștilor soți, ea fiind o instituție juridică de excepție care se aplică numai atunci când gestiunea are loc fără cunoștința proprietarului (art. 987 Cod civil). Dimpotrivă, în dreptul nostru, când ea are loc fără împuternicire, însă cu cunoștința proprietarului, ne aflăm în fața unui mandate tacit. Extinderea, deci, a regulilor gestiunii de afaceri până la a constitui un regim juridic legal de drept comun depășește limitele instituției gestiunii de afaceri propriu-zise. S-a mai observat că și cerința consimțământului expres al ambilor foști soți, în cazul actelor de dispoziție, constituie în realitate o regulă a coproprietății de drept comun.
Așa fiind, în această concepție se acceptă că, în privința regimului juridic al bunurilor foștilor soți, se aplică regulile indiviziunii de drept comun, concluzia fiind împărtășită și de susținătorii tezei transformării de drept, o dată cu desfacerea căsătoriei, a devălmășiei în indiviziune. Se impun două precizări: prima, că regimul juridic al indiviziunii de drept comun, care se aplică ca regim legal după desfacerea căsătoriei, nu este obligatoriu, la fel ca regimul juridic al comunității matrimoniale, ci are doar un caracter supletiv; și a doua, că acest regim juridic prezintă anumite particularități determinate tocmai de faptul că dreptul de proprietate al foștilor soți asupra bunurilor comune nu este determinat prin cote precis stabilite, ci numai determinabil. Astfel, potrivit aceleiași concepții comunitatea de bunuri a foștilor soți îmbină, în perioada de la desfacerea căsătoriei și până la împărțirea lor, elemente ale devălmășiei și ale indiviziunii de drept comun, așa că, încercându-se a se reflecta în chiar denumire această realitate, s-a propus ca proprietatea foștilor soți asupra bunurilor comune să fie convențional denumită proprietate comună de tranziție între proprietatea comună în devălmășie și proprietatea comună pe cote-părți sau mai scurt comunitate postmatrimonială de bunuri. Dreptul de proprietate în devălmășie se menține și după desfacerea căsătoriei până la realizarea împărțirii bunurilor comune, pentru argumentul hotărâtor că și în această perioadă dreptul fiecăruia din foștii soți este numai determinabil sau, cum afirma un alt autor, dreptul de proprietate asupra bunurilor comune ale foștilor soți nu este încă divizat, ci numai de esență divizibilă, neputându-se ajunge la fracționarea sa decât pe calea împărțelii, astfel că, această caracteristică a indiviziunii nefiind prezentă, nu se poate vorbi de o transformare de drept, o dată cu desfacerea căsătoriei, a devălmășiei în indiviziune.
Prezumția legală de mandat tacit reciproc nu mai funcționează o dată cu desfacerea căsătoriei, căci nu mai există acele relații care-și găseau aplicarea în timpul căsătoriei și care au justificat-o. De asemenea, obligațiile asumate de foștii soți în această perioadă nu mai pot fi considerate comune.
În consecință, dacă în ceea ce privește dreptul de proprietate ca drept subiectiv al foștilor
soți el își păstrează caracterul devălmaș din timpul căsătoriei, determinat fie și numai de faptul că partea fiecăruia nu este stabilită nici măcar printr-o cotă ideală, dar și de aceea că bunurile care formează comunitatea au fost dobândite în timpul căsătoriei, astfel că se mențin caracteristicile lor din momentul dobândirii până la realizarea împărțelii, acest drept are un caracter sui generis, prin îmbinarea caracteristicilor indiviziunii de drept comun cu anumite elemente specifice, determinate de faptul că drepturile foștilor soți nu sunt încă divizate. Credem, așadar, că denumirea acestei comunități ca o comunitate postmatrimonială, al cărei conținut constă tocmai într-o proprietate comună de tranziție între proprietatea comună în devălmășie și proprietatea comună pe cote-părți, corespunde unei realități ce nu poate fi ocolită.
3.2. Împărțirea bunurilor în cazul incetării căsătoriei
În situația încetării căsătoriei ca urmare a morții unuia dintre soți, împărțirea bunurilor comportă două operații succesive, prima constând în determinarea cotei care se cuvine soțului supraviețuitor din masa bunurilor comune și a doua în determinarea cotei acestuia în calitate de moștenitor potrivit dispozițiilor legii Problema este mai complexă în situația în care moartea unuia dintre soți a fost declarată judecătorește. În acest caz, data morții va fi cea stabilită prin hotărâre judecătorească, ceea ce înseamnă că, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești bunurile dobândite de soțul în viață au stat sub semnul prezumției de comunitate, o dată cu rămânerea definitivă a hotărârii, retroactiv, aceste bunuri își pierd caracterul de bunuri comune, devenind bunuri proprii, cu toate consecințele ce derivă de aici cu privire la actele juridice încheiate în legătură cu ele. Se poate întâmpla ca data morții, stabilită prin hotărâre judecătorească, să fie rectificată printr-o hotărâre ulterioară acesteia, ceea ce va atrage după sine intervertirea retroactivă a calității bunurilor din comune în proprii, sau invers.
Hotărârea judecătorească de declarare a morții poate fi nu numai rectificată ulterior, dar și anulată, dacă se dovedește că cel declarat mort este în viață. Căsătoria va fi considerată, de această dată, ca existentă pe toată durata, încetarea ei în baza hotărârii de declarare a morții dovedindu-se a fi numai o aparență. În consecință, regimul comunității matrimoniale va avea aplicare pentru întreaga perioadă, cu excepția drepturilor dobândite de terții de bună-credință, cu titlu oneros, înainte de intervenirea hotărârii de anulare a celei declarative de moarte.
Atunci când soțul prezent s-a recăsătorit, iar cel declarat mort se dovedește a fi în viață, anulându-se hotărârea declarativă de moarte, potrivit art. 22 Codul familiei căsătoria cea nouă rămâne valabilă, iar căsătoria anterioară se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. Încetarea raporturilor patrimoniale dintre soțul prezent și cel declarat mort nu se mai raportează la data stabilită prin hotărârea declarativă de moarte ca fiind cea a morții, ci la data încheierii noii căsătorii.
3.3. Împărțirea bunurilor comune în cazul desființării căsătoriei
Căsătoria declarată nulă sau anulată, fiind considerată că niciodată nu a existat, efect de esența sancțiunii nulității, nu se pune problema împărțirii bunurilor comune, regimul bunurilor dobândite sub durata căsătoriei aparente fiind acela de drept comun, la fel ca în cazul concubinilor. Nu mai puțin, însă, trebuie precizat că actele juridice de conservare, de administrare ori de dispoziție, încheiate de cei formal căsătoriți cu terțe persoane, trebuie considerate valabile, interesul care se impune ocrotit fiind acela al terților care erau puși în fața unei aparențe pe care nu aveau cum să o ignore.
De la regula generală a retroactivității nulităților, Codul familiei consacră o însemnată derogare în favoarea soților care au fost de bună-credință la încheierea căsătoriei, ignorând viciul care a atras anularea acesteia. Astfel cum rezultă din prevederile art. 23 și 24 Codul familiei soțul care a fost de bună instanței judecătorești rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă și, ca o consecință, cererea de întreținere a soțului de bună-credință și raporturile patrimoniale dintre bărbat și femeie sunt supuse, prin asemănare, dispozițiilor privitoare la divorț. Textele nu sunt clare în înțelegerea faptului dacă buna-credință la care se referă legiuitorul este o condiție numai cu privire la dreptul de întreținere sau și în privința celorlalte raporturi patrimoniale, astfel că în încercarea de a se desluși sensul exact s-au dat naștere, în literature juridică, unor opinii divergente.
Codul menționează buna-credință numai când face referire la cererea de întreținere, iar când este vorba despre celelalte raporturi patrimoniale nu mai precizează această condiție, ci doar faptul că, prin asemănare, se vor aplica dispozițiile legale privitoare la divorț. Cu toate acestea, textele au fost interpretate în sensul că bunurile dobândite în timpul căsătoriei vor fi considerate bunuri comune numai în beneficiul soțului de bună-credință sau, cu alte cuvinte, comunitatea de bunuri va fi alcătuită doar din bunurile dobândite în timpul căsătoriei de soțul de rea-credință. Interpretarea contrară ni se pare mai realistă. Potrivit ei, deși legiuitorul a voit, în mod netăgăduit, să-l ocrotească pe soțul de bună-credință, o construcție juridică ce rezultă dintr-o aplicare unilaterală a dispozițiilor legale privitoare la comunitatea de bunuri numai pentru soțul de bună-credință este de neacceptat.
Existența bunei-credințe la unul dintre soți este în măsură să justifice aplicarea regimului comunității cu privire la ambii soți, înlăturând în întregime efectul retroactiv al desființării actului juridic al căsătoriei. Este de neconceput să se considere că bunurile dobândite de soțul de bună-credință ar fi bunuri proprii, iar cele dobândite de cel de rea-credință ar fi comune, fiindcă într-o atare ipoteză s-ar crea un regim matrimonial sui generis, nereglementat, pe de o parte, iar, pe de altă parte, aceasta ar echivala cu o sancțiune patrimonială pentru soțul de reacredință, care ar excede chiar răspunderii delictuale, ceea ce este inadmisibil.
În consecință, în situația anulării căsătoriei, când doar unul dintre soți a fost de bunăcredință, la împărțirea bunurilor se va face aplicarea dispozițiilor legale privitoare la divorț.
4. Datoriile comune ale soților
După cum soții au două categorii de bunuri, tot așa ei au două feluri de datorii: personale și comune. Datoriile comune sunt determinate limitativ de lege. Toate celelalte datorii sunt personale fiecăruia dintre soți. Legea prezumă că datoriile soților sunt personale câtă vreme nu se dovedește că fac parte din categoria celor comune.
Corespunzător celor două feluri de datorii, soții au două categorii de creditori:pesonali și comuni.
4.1. Categoria datoriilor comune
Codul familiei precizează în art. 32 că soții răspund cu bunurile comune pentru:
– cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune;
– obligațiile ce au contractat împreună;
– obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei;
– repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a unor bunuri proprietate publică, dacă prin acestea au sporit bunurile comune ale soților.
Din conținutul acestui text reiese care sunt datoriile comune ale soților pentru care aceștia urmează să răspundă, în primul rând, cu bunurile comune și numai în cazul nesatisfacerii creditorilor comuni din aceste bunuri se vor putea urmări și bunurile proprii ale soților. Ca atare, spre deosebire de prevederile art. 30, C. fam., potrivit cărora toate bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei devin comune, în afara bunurilor proprii prevăzute de art. 31, C. fam., datoriile contractate de soți în timpul căsătoriei devin comune numai în cazurile limitative determinate prin acest text.
Cheltuielile comune făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile comune
În categoria acestor cheltuieli se pot menționa cele făcute pentru întreținerea și conservarea bunurilor comune, pentru plata taxelor și impozitelor, plata primelor asigurărilor obligatorii etc. Apare deci evident faptul că asemenea cheltuieli folosesc comunității bunurilor și
sunt făcute în interesul ambilor soți, deși apare evidentă cerința ca aceste cheltuieli să reprezinte o cheltuială de administrare.
O altă cerință ar fi ca aceste cheltuieli să fie în legătură cu un bun comun sau cu administrarea bunurilor comune. Astfel împrumutul contractat de către un singur soț în vederea raportării cheltuielilor necesare pentru administrarea bunurilor comune constituie o datorie comună a ambilor soți numai dacă a fost utilizat în mod efectiv în acest scop, altfel devine o datorie proprie a soțului care l-a contractat.
De aceea este necesar ca împrumutătorul, în aceste cazuri, să controleze utilizarea împrumutului acordat sau, spre a fi complet garantat, să contracteze cu ambii soți. În sfârșit, mai este necesară respectarea cerinței conform căreia obligația să fie asumată prin act juridic de către un singur soț și nu de către ambii soți, deoarece în acest din urmă caz nu s-ar mai aplica art. 32, lit. a, C. fam., ci art. 32, lit. b, C. fam.
Fiind o cheltuială făcută cu administrarea bunurilor comune, actul prin care s-a creat obligația se consideră încheiat, din punct de vedere juridic, de către ambii soți, deși a fost efectiv încheiat numai cu unul dintre soți. Deci aceste cheltuieli pot fi făcute de oricare dintre soți și potrivit mandatului tacit prevăzut în dispozițiile art. 35, alin. 2, C. fam., ele obligă pe ambii soți, afară de cazul când celălalt soț s-a opus la efectuarea lor și creditorul respectiv a cunoscut această opoziție.
Obligațiile contractate de soți împreună
În cazul în care ambii soți s-au obligat împreună, înseamnă că au recunoscut că obligația luată este în interesul lor și este firesc să răspundă cu bunurile comune. O astfel de obligație trebuie contractată numai în timpul căsătoriei, în mod concomitent sau succesiv de către soți.
În sensul legii, datoria este comună dacă sunt îndeplinite următoarele cerințe:
– obligația să fie asumată de către soți. Se poate admite, deci, că soții pot să-și asume împreună obligația și prin act juridic unilateral, nu numai prin contract;
– obligația să fie asumată împreună de soți, cerință ce trebuie înțeleasă în sens larg, în sensul că ea poate fi îndeplinită și în cazul în care obligația a fost asumată succesiv și prin acte juridice diferite. Nimic nu se poate opune ca soții să se oblige sub modalități diferite (unul cu termen și altul se obligă sub condiție) sau obligația unuia să fie principală, iar a celuilalt accesorie;
– soții pot să-și asume obligația fie participând în persoană la încheierea actului juridic, fie participând prin reprezentare, cel care reprezintă putând fi chiar celălalt soț;
– cauza obligației este indiferentă, deoarece legea nu distinge. Obligația este comună chiar dacă nu ar avea legătură cu nevoile căsătoriei;
– obligația asumată de soți împreună este comună, fără a deosebi după cum este indivizibilă prin natura ei sau prin voința părților, solidară sau conjunctă.
Obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru îndeplinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei
În această situație, după părerea acelorași specialiști, se impun a fi îndeplinite următoarele cerințe de către o obligație:
– să izvorască dintr-un act juridic, chiar unilateral nu numai contract;
– să fie asumată de către un singur soț, căci dacă ar fi asumată de către amândoi, atunci ea ar fi comună, potrivit art. 32, lit. b, C. fam.;
– să fi fost asumată pentru îndeplinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei.
Astfel de datorii pot fi contractate de oricare dintre soți, însă îi obligă pe amândoi, potrivit mandatului tacit existent , afară de cazul când celălalt soț s-a opus și creditorul a cunoscut această opunere la contractare, situație în care obligația contractată rămâne proprie soțului care a încheiat-o. Nu pot fi considerate ca nevoi obișnuite ale căsniciei cheltuielile voluptorii făcute de unul dintre soți și cele care nu sunt absolut necesare nevoilor căsătoriei, deoarece astfel de cheltuieli grevează în mod nejustificat comunitatea de bunuri, încât asemenea datorii rămân proprii soțului care le-a contractat.
Obligația de a repara prejudicial cauzat prin însușirea ilicită a unor bunuri proprietate publică dacă prin acestea au sporit bunurile comune ale soților
Pentru aceasta, trebuie îndeplinite conform doctrinei mai multe cerințe:
– să se fi produs un prejudiciu de natură patrimonială;
– prejudiciul să fie cauzat prin însușirea unui bun proprietate publică (faptă infracțională sau în temeiul răspunderii civile delictuale);
– faptul însușirii să fie săvârșit de către unul dintre soți;
– bunurile comune să fi înregistrat o sporire;
– existența legăturii de cauzalitate între sporirea valorii bunurilor comune și însușirea săvârșită de către unul dintre soți.
Cu toate că în acest caz obligația de despăgubire este personală soțului care și-a însușit bunuri proprietate publică, din rațiuni privind necesitatea ocrotirii proprietății publice legiuitorul a prevăzut că datoria devine comună ambilor soți, care răspund astfel cu bunurile comune. În această situație, trebuie să existe însă o sporire a bunurilor comune și să existe un raport de cauzalitate între însușirea bunurilor de către unul dintre soți și sporirea bunurilor comune ale soților.
Conform legii, răspunderea în acest caz nu poate fi decât în limita sporului valoric obținut asupra bunurilor comune, deoarece acesta singur prin intrarea în patrimoniul soților devine comun. Într-o astfel de situație, soțul nevinovat răspunde alături de soțul care și-a însușit bunuri din proprietatea publică. Cel care și-a însușit aceste bunuri pentru fapta sa ilicită răspunde integral, cu toate bunurile sale proprii și comune, potrivit art. 33, C. fam., deoarece este vorba de o obligație personală, iar soțul nevinovat de însușire răspunde numai pentru sporul valoric obținut asupra bunurilor comune, ca rezultat al îmbogățirii fără just temei. Acesta din urmă va putea fi urmărit, în această limită, atât asupra părții ce i se cuvine din bunurile sale comune, cât și asupra bunurilor proprii, în condițiile prevăzute de art. 34, C. fam., adică numai după urmărirea bunurilor comune, deoarece este vorba de o datorie comună. Urmărirea în ceea ce privește sporul bunurilor comune se va putea face asupra oricărui bun din comunitate, nu numai împotriva aceluia asupra căruia s-a obținut sporul.
4.2. Urmărirea datoriilor comune ale soților
În condițiile legii, numai creditorii comuni pot să urmărească bunurile comune ale soților. În situația în care bunurile comune nu sunt suficiente pentru a acoperi creanța, atunci creditorii comuni pot urmări și bunurile personale ale soților. Această ordine de urmărire a bunurilor soților este imperativă și ea trebuie respectată și în cazul în care soții ar fi obligați solidari. Ca privire la regimul juridic al datoriilor personale, creditorii personali ai soților pot urmări numai bunurile proprii ale soțului debitor și, ca atare, pe cale de consecință, bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unora dintre soți. Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul său personal poate cere împărțirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale.
În această din urmă situație, bunurile atribuite prin împărțire fiecărui soț devin proprii (C. fam., art. 1-2, 30-32, 34-36 și 39), și aceasta din imposibilitatea urmăririi bunurilor comune pentru plata datoriilor contractate de oricare dintre soți, în interesul lor propriu; pentru plata acestor datorii nu se pot urmări decât bunurile proprii ale soțului debitor. Și în acest caz, împărțirea bunurilor comune nu se poate face prin înțelegere între soți și creditori, ci numai în fața instanței judecătorești, deoarece ar însemna o încălcare a dispozițiilor imperative privitoare la comunitatea bunurilor, părțile putând scoate în acest mod o serie de bunuri pe baza unor datorii fictive.
Creditorul poate, în vederea realizării creanței sale, să procedeze la luarea de măsuri asiguratorii (sechestrul asigurator, popriri) asupra bunurilor comune. Urmărirea bunurilor proprii
ale fiecărui soț pentru datorii comune trebuie făcută numai pentru o jumătate din valoarea creanței sale ce a rămas neachitată după urmărirea bunurilor comune, deoarece obligațiile soților nu sunt solidare, ci conjuncte.
5. Bunurile proprii
5.1. Categorii de bunuri proprii
Codul familiei enumeră categoriile de bunuri proprii, adică de bunuri ce aparțin sau pot virtual aparține fiecăruia dintre soți în exclusivitate. Această enumerare este limitativă, de strictă interpretare și, după rațiunea ce justifică exceptarea de la comunitate, bunurile proprii sunt clasificate astfel:
– bunuri proprii din pricina dobândirii lor (art. 31, lit. a);
– bunuri proprii în temeiul legăturii dintre bun și persoana soțului dobânditor (art. 31, lit. b-e);
– bunuri proprii în temeiul subrogației reale (art. 31, lit. z).
Într-o altă formulare, se disting:
– bunuri proprii în raport cu data dobândirii lor (art. 31, lit. a);
– bunuri proprii în considerarea codobânditorului (art. 31, lit. b, d, e);
– bunuri proprii prin afecțiunea lor (art. 31, lit. c);
– bunuri proprii prin subregație reală (art. 31, lit. f).
Existența celor două categorii de bunuri comune și proprii nu înseamnă că între acestea nu există un circuit, în cazurile anume prevăzute de lege.
Bunuri dobândite înainte de încheierea căsătoriei (art. 31, lit. c., C. fam.).
Pornind de la faptul că art. 30, alin. 1, C. fam., prevede că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt comune, se poate conchide că bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei sunt proprii, deoarece acestea nu mai reprezintă rezultatul efortului comun al ambilor soți. Din același considerent sunt bunuri proprii și cele dobândite după încetarea sau desfacerea căsătoriei, deși art. 31, alin. 1, C. fam. nu le menționează, soluția impunându-se potrivit art. 30, alin. 1 din același cod.
Tot astfel, bunul dobândit împreună de foștii soți, deci după desfacerea căsătoriei, este bun propriu, aceștia fiind coproprietari asupra lui.
Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune (art. 31, lit. b, C. fam.)
În ce privește aceste bunuri, ele devin proprii, deși sunt dobândite în timpul căsătoriei datorită caracterului personal al dobândirii lor. Față de distincția tripartită făcută de lege se impugn următoarele precizări:
– bunurile dobândite prin moștenire sunt cele obținute de un soț în calitatea sa de moștenitor legal, adică pe cale de moștenire legală;
– bunurile dobândite prin legat sunt cele obținute de un soț în calitatea sa de legatar universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, adică pe cale de moștenire testamentară;
– bunurile dobândite prin donație sunt cele obținute de un soț în calitatea sa de donatar, prin donație între vii.
În felul acesta, bunurile proprii ce pot fi dobândite de către soți în timpul căsătoriei, în temeiul art. 31, lit. b, C. fam., sunt cele obținute separat de către fiecare dintre ei pe cale de succesiune legală, succesiune testamentară sau donație între vii.
Reglementarea de excepție de la comunitate, prevăzută de art. 31, lit. b, C. fam, în temeiul căreia bunurile dobândite prin moștenire, legat sau donație, sunt proprii soțului dobânditor, comportă, la rândul ei, o excepție de comunitate, prevăzută de același text de lege, exprimată prin precizarea afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune.
Deoarece textul din C. fam., art. 31, lit. b, nu cere ca declarația de voință a dispunătorului să fie expresă, în practică se pot ivi și următoarele situații bine distincte între ele:
– liberalitatea a fost făcută ambilor soți cu mențiunea expresă că bunul să devină comun, ipoteza cea mai clară și care nu comportă nici o dificultate;
– liberalitatea a fost făcută, de asemenea, ambilor soți, însă fără specificarea ca bunul să devină comun, ipoteză în care bunul va fi comun în devălmășie, iar după o altă părere de interpretare restrictivă, bunul va fi comun pe cote-părți;
– liberalitatea a fost făcută de asemenea, numai unuia dintre soți, ipoteză în care celălalt soț va putea dovedi că voința tacită a dispunătorului a fost ca bunul să fie comun.
Bunurile de uz personal (art. 3,1 lit. c., C. fam.)
Conform Dreptului comun, bunurile de uz personal sunt cele destinate uzului exclusiv al unuia dintre soți, fizic sau intelectual, ca îmbrăcămintea, încălțămintea, instrumentele muzicale folosite pentru delectare, echipamentul sportiv etc. Cu privire la aceste bunuri, este indiferentă data dobândirii lor, înainte sau în timpul căsătoriei, precum tot indiferentă este în principiu și sursa dobândirii, adică dacă provin din mijloace proprii ale soțului căruia ele aparțin, din mijloacele proprii ale celuilalt soț sau din mijloacele comune ale soților. Pentru a fi considerate proprii, bunurile de uz personal trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
Bunul să fie dobândit de unul dintre soți. Se poate întâmpla ca bunul să aparțină unuia din soți, dar să fie folosit de celălalt, situație în care bunul poate fi considerat aparent ca fiind propriu al aceluia care îl folosește. Bunăoară, obiectele de îmbrăcăminte feminină moștenite de soț, dar folosite de soția acestuia, nu vor putea fi considerate ca bunuri proprii ale soției, ci vor fi bunuri proprii ale soțului. În consecință, trebuie precizat că, dacă, în general, destinația bunului și folosința lui efectivă, sunt în măsură să ne ofere criteriul de bază în determinarea caracterului de bunuri, uneori totuși este nevoie și de alte criterii, ca de exemplu acela al modului de dobândire.
Bunul va fi considerat propriu al celui care îl folosește, indiferent de modul de dobândire,
în afară de cazul în care modul de dobândire îl așează într-o altă categorie din cele enumerate în art. 31 Codul familiei. Deci, bunul va fi propriu chiar dacă a fost procurat cu mijloace comune. Dacă unul dintre soți a contribuit cu munca sa la achiziționarea unui bun propriu al celuilalt soț, el are împotriva acestuia din urmă un drept de creanță fundamentat pe îmbogățirea fără just temei.
Bunul trebuie să aibă destinația uzului personal și să fie efectiv folosit de unul dintre soți. Singură destinația după natura bunului nu este suficientă pentru calificarea acestuia ca propriu, fiind necesară și folosința efectivă a bunului de către unul dintre soți.
Ceea ce poate fi discutat este faptul dacă obiectele de lux destinate uzului personal și exclusiv al unuia dintre soți sunt bunuri proprii ale sale sau, dimpotrivă, trebuie considerate ca bunuri comune ale soților.
Obiectele de lux, datorită valorii lor mari, nu sunt considerate bunuri proprii, chiar dacă îndeplinesc toate condițiile arătate mai sus. Chestiunea nu trebuie, însă, absolutizată, ci avută în vedere întotdeauna situația de fapt, nivelul de viață al soților în funcție de care valoarea bijuteriilor etc. poate sau nu părea disproporționată. Accentuând în mod excesiv caracterul de bunuri comune al bijuteriilor, considerate obiecte de lux cu o valoare deosebită, s-a ajuns la concluzia, că bijuteriile oferite de părinți sau de rudele apropiate unui soț celuilalt soț sau cele oferite de prieteni sau rudele comune oricăruia dintre aceștia sunt bunuri comune, dacă donația a fost făcută cu ocazia nunții. În primul rând, se impune a se observa că aceste obiecte, destinate a fi purtate de o anumită persoană (și nu în comun de către ambii soți), nu sunt cadouri făcute ambilor soți, chiar cu ocazia nunții, ci unuia dintre ei. Pe de altă parte, nu putem accepta nici ideea că astfel de bunuri sunt destinate să formeze începutul patrimoniului comun al soților. Cu atât mai mult, opiniem noi, dacă bijuteriile sunt donate cu ocazia nunții de către părinți, ele vor fi considerate bunuri proprii ale celui gratificat.
Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, cuprinse în același articol (31, lit. c, C. fam)
Sunt considerate a fi cele destinate exercitării efective a unei profesii, ca de pildă uneltele de cizmărie sau de tâmplărie, biblioteca de specialitate, instrumentele muzicale ale unui muzician, atelierele de pictură sau sculptură etc.
În practică, se pot ivi însă unele situații susceptibile de interpretări, și anume:
– pluralitatea de profesie, adică aceea în care unul sau altul dintre soți exercită concomitent două sau mai multe profesiuni. Fără a distinge dacă o profesiune este principală, iar altele secundare și nici dacă o profesiune este permanentă, iar altele temporare, s-a opinat pentru calificarea tuturor bunurilor ca proprii, deoarece toate sunt necesare exercitării profesiunilor și deoarece legea nu face nici o distincție între asemenea bunuri;
– profesii succesive, cu privire la care, după unele opinii, vor fi proprii numai acele bunuri afectate profesiunii exercitate efectiv de soțul respectiv în momentul împărțirii bunurilor, iar după alte opinii, trebuie să se țină seama dacă, potrivit circumstanțelor cauzei, părăsirea profesiunii anterioare este sau nu definitivă, astfel încât la împărțirea averii comune soțul care se află într-o asemenea situație să fie pus în măsură fie să continue nestingherit profesiunea sa actuală, fie că s-ar dovedi că el nu a înțeles să părăsească în mod definitive profesiunea sa anterioară, să revină la aceasta din urmă.
În acest din urmă caz, s-a pronunțat și practica judiciară, care a decis că bunurile care, prin natura sau destinația lor economică, sunt afectate uzului profesional al unuia dintre soți nu încetează de a avea aceeași afectare prin simplul fapt al întreruperii exercitării unei profesiuni organizate, ca, de pildă, când unul din soți este de profesie tâmplar și sculele de tâmplărie nu încetează a avea o afectare profesională atâta timp cât nu este vorba de o schimbare sau de o încetare definitivă a acestei activități profesionale, făcând indiferentă sub acest aspect forma sub
care se exercită.
– profesiile comune ale soților cu privire la care, atât în practica judiciară, cât și în literatura de specialitate, s-a impus interpretarea potrivit căreia bunurile destinate exercitării profesiei comune sunt proprii, soții având asupra lor un drept de proprietate pe cote părți.
Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele stiintifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții, precum și alte asemenea bunuri. (art. 31, lit. d, C. fam.)
Conform Dreptului comun, premiile și recompensele sunt bunuri proprii prin natura lor, deoarece constituie rezultatul unui efort propriu al soțului astfel distins în procesul muncii. Ele se deosebesc de așa-numitele premii din cadrul sistemului premial de retribuire care fac parte din retribuție, sub formă de retribuție suplimentară. În ce privește manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații, precum și alte asemenea bunuri, acestea sunt bunuri proprii, deoarece în ele se materializează creația intelectuală exclusivă a unuia sau altuia dintre soți. În cazul în care creația intelectuală ar fi comună soților, ipoteză întâlnită deopotrivă în domeniul artistic, literar, științific și tehnic, tot astfel vor trebui privite și bunurile în care s-a materializat ideea creatoare comună a soților.
Ca și în cazul bunurilor de uz profesional comun, soții vor stăpâni bunurile sub forma comună a coproprietății, deci ca bunuri proprii și nu sub aceea a codevălmășiei. Nu constituie însă bun propriu, ci bun comun, remunerația pentru opere de creație intelectuală.
Indemnitatea de asigurare sau despăgubire pentru pagubele pricinuite persoanei (art. 31, lit. e, C. fam.)
În ce privește sumele de bani care au fost încasate de către un soț cu asemenea titlu sau creanțele cu privire la acestea, ele sunt bunuri proprii, deoarece sunt destinate să repare o pagubă exclusive personală, să contribuie la refacerea sănătății și la redobândirea capacității de a munci ori la asigurarea existenței persoanei, dacă refacerea capacității sale de a munci nu mai este cu putință. Cu privire la aceste categorii de bunuri proprii, se deosebesc următoarele situații:
– indemnitatea de asigurare care presupune existența unui contract de asigurare privitor la persoane, iar nu privitor la bunuri, în care unul dintre soți este beneficiarul;
– indemnitatea de asigurare constituie bun propriu, chiar dacă primele de asigurare nu au fost plătite de acest soț, ceea ce înseamnă că el a fost terțul beneficiar al asigurării de persoane;
– indemnitatea este un bun propriu și în cazul uneia ce operează prin efectul legii, cum este împotriva riscurilor unui transport de persoane pe calea ferată sau cu avionul;
– despăgubirile pentru pagube pricinuite persoanei unuia dintre soți, ca urmare a faptei ilicite a altei persoane, constituie de asemenea, bun propriu.
În aceste situații, sunt bunuri proprii nu numai sumele încasate, ci și creanțele în indemnitate și în desbăgubire. Prin indemnitatea de asigurare și despăgubire se repară pagube intim legate de persoana celui vătămat și, ca atare, subrogarea reală nu se aplică pentru bunurile comune, ci numai pentru cele proprii. Dacă prejudiciul este strâns legat de persoană, despăgubirea și indemnitatea sunt bunuri proprii.
Valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare (art. 31, lit. f, C. fam. În acest caz, bunul devine propriu în temeiul subrogației reale cu titlu universal, care are scopul de a evita confuzia între grupa bunurilor comune și aceea a bunurilor proprii aparținând fiecăruia din soți. Ca atare, în temeiul art. 31, lit. f, C. fam., devin proprii următoarele bunuri:
– bunul dobândit în schimbul unui bun propriu;
– prețul vânzării unui bun propriu;
– creanța prețului de vânzare a unui bun propriu;
– sulta obținută în schimbul unui bun propriu;
– bunul cumpărat cu prețul obținut din vânzarea unui bun propriu;
– indemnitatea de asigurare pentru prejudiciul adus unui bun propriu;
– despăgubirea datorată pentru pagubele cauzate unui bun propriu.
Subrogarea reală este expres reglementată de lege pentru bunurile proprii.
5.2 Dovada bunurilor comune și proprii
Determinarea unui bun al soților ca fiind comun ori propriu prezintă interes atât în relațiile dintre soți, cât și în relațiile dintre aceștia și terțele persoane. Ținând seama de faptul că în majoritatea cazurilor bunurile sunt dobândite în timpul căsătoriei prin contribuția ambilor soți, Codul familiei introduce prezumția relativă de comunitate: calitatea de bun comun nu trebuie dovedită.
În baza acestei prezumții, orice bun dobândit în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, se consideră comun câtă vreme nu se face dovada că este propriu, respectiv că se încadrează într-una din categoriile prevăzute de art. 31, C. fam. Sarcina probei este răsturnată în cazul prezumției de comunitate, deoarece bunul dobândit în timpul căsătoriei este considerat, până la proba contrarie, că este comun.
Dovada bunurilor proprii în raporturile dintre soți poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, fie că această calitate se sprijină pe un fapt material sau că rezultă dintr-un act juridic, exceptând cazul actelor juridice solemne. În situația în care calitatea de bun propriu se întemeiază pe un act juridic, numai unul dintre soți este parte la acesta, celălalt soț fiind terț, astfel că dovada caracterului propriu al bunului nu se ridică în raporturile dintre părțile actului juridic, ci în relațiile dintre soți, dintre care unul nu este parte la acel act juridic. Chestiunea dovedirii actului juridic între părțile lui nu trebuie confundată cu aceea a dovedirii caracterului propriu al bunului rezultat din acel act juridic în relațiile dintre soți, unul dintre ei nefiind parte.
Dovada bunurilor proprii în raporturile dintre soți și terțe persoane se poate face în următoarele condiții:
– la căsătoriile încheiate înainte de punerea în aplicare a Codului familiei (01.01.1954), dovada calității de bun propriu se poate face de toți cei interesați prin orice mijloace de probă, chiar și față de cel de-al treilea;
– la căsătoriile încheiate după data intrării în vigoare a Codului familiei (01.02.1954), dovada calității de bun propriu se face în condițiile Dreptului comun probatoriu;
– terțele persoane, atât în raporturile dintre ele, cât și în raporturile lor cu soții, vor putea face dovada calității de bun propriu prin orice mijloc de probă, deoarece neavând înscrisurile pe care le posedă, probele de care se pot prevala nu le sunt îngrădite.
În situațiile de mai sus, sunt considerate terțe persoane toți cei care nu au nici un raport juridic cu soții, succesorii cu titlu particular ai soților cu privire la actele juridice săvârșite de autorii lor înainte de înstrăinarea sau predarea bunului asupra căruia aceștia au dobândit un drept cu titlu particular, precum și creditorii chirografari care invocă un drept propriu.
6. Dreptul soților asupra bunurilor comune și proprii
6.1. Dreptul soților de a administra, folosi și dispune împreună de bunurile comune
Conform cu art. 35, C. fam., soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele. Ca atare, oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are și consimțământul celuilalt soț. Cu toate acestea, nici unul dintre soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț.
Din modul de exprimare a art. 35, alin. 1, C. fam., rezultă că acest text are în vedere atributele celui mai cuprinzător drept patrimonial, dreptul de proprietate (plena in re potestas), deoarece termenii administrare, folosire și dispoziție exprimă întregul conținut juridic al acestui drept, adică posesia, folosința și dispoziția (jus utendi , fruendi, abutendi)
Actele de administrare, folosință și dispoziție
Noțiunea actelor de administrare cuprinde atât actele de administrare prin natura lor, propriu-zise, cât și actele de dispoziție care prin scopul lor se califică acte de administrare. În acest sens:
– actele de administrare prin natura lor sunt, de exemplu, un contract pentru repararea unui imobil supus deteriorării, intentarea unei acțiuni de evacuare, o închiriere pe termen scurt etc.;
– actele de administrare prin scopul lor sunt, de pildă, vânzarea unor bunuri supuse stricăciunii sau vânzarea fructelor naturale ale bunurilor comune.
În accepțiunea art. 35, alin. 1, C. fam., noțiunea de folosință cuprinde: posesia bunurilor (ius possidendi), folosirea bunurilor, uzajul lor (ius utendi) și însușirea fructelor bunurilor (ius fruendi).
De vreme ce textul utilizează, pe lângă expresiile administrează și dispun, numai pe aceea de folosesc în înțelesul textului, noțiunea de folosință include implicit și atributele de posesie și însușirea fructelor, atribute inerente dreptului de proprietate și altor drepturi reale principale ale soților asupra bunurilor lor comune.
În conformitate cu art. 35, alin. 2, C. fam., actele de dispoziție pot fi atât de dispoziție materială, cât și de dispoziție juridică, și anume:
– acte de dispoziție materială sunt cele privitoare la soarta materială a bunurilor comune ale soților, precum stabilirea destinației economice a bunurilor, transformarea sau consumarea lor;
– acte de dispoziție juridică sunt cele care privesc soarta juridică a bunurilor comune, precum înstrăinarea sau grevarea bunurilor prin constituiri de drepturi reale.
În ceea ce privește modul de exercitare a posesiei, folosinței și dispoziției asupra bunurilor comune, potrivit dispoziției de principiu a art. 35, alin. 1, C. fam., soții exercită aceste atribute împreună; este o dispoziție ce nu se opune ca soții să stabilească de comun acord modul
concret în care ei înțeleg să-și exercite aceste atribute asupra bunurilor comune. Totuși, asemenea convenții între soți vor fi valabile numai în măsura în care prin ele nu se aduc atingeri comunității și drepturilor egale ale soților asupra bunurilor comune.
Prezumția legală de mandat tacit reciproc
În situația în care oricare dintre soți exercită singur acte de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor comune, el este socotit că are și consimțământul celuilalt soț. În acest sens, legea instituie o prezumție de mandat tacit reciproc, în temeiul căreia fiecare dintre soți este presupus că, atunci când exercită drepturile conferite de lege soților asupra bunurilor lor comune, el o face nu numai în numele său, adică în nume propriu, ci și ca reprezentant al celuilalt soț. Soții sunt, așadar, prezumați de lege că și-au dat reciproc mandat în ce privește administrarea și folosirea comunității, precum și cu privire la actele de dispoziție privitoare la bunurile comune.
În acest temei, legiuitorul a prevăzut mandat tacit reciproc între soți atât în interesul lor, cât și în acela al terților de bună-credință. Prezumția mandatului tacit reciproc între soți este relativă (juris tantum), ea putând fi înlăturată pentru fiecare act în parte, însă nu și în general, căci aceasta ar însemna o modificare a reglementării legale a raporturilor dintre soți, soluție ce nu poate fi admisă. Ca atare, soțul neparticipant la un act juridic al celuilalt soț, privitor la bunurile comune, este îndreptățit să probeze că s-a opus încheierii actului, ceea ce avea ca efect invalidarea actului astfel încheiat. Totuși, o asemenea opunere nu va produce efecte față de terțul de bună-credință cu care s-a contractat, în acest sens pronunțându-se și practica judiciară.
Prezumția de mandat tacit în ceea ce privește înstrăinarea bunurilor comune mobile operează numai cât timp celălalt soț nu și-a manifestat dezacordul, contrazicând ideea de mandat tacit. Inexistența mandatului tacit nu rezultă numai dintr-o opunere formală adusă la cunoștința dobânditorului, ci poate fi desprinsă și din împrejurări de fapt ce ar exclude ideea unui consimțământ prezumat din partea soțuli ce nu participă la încheierea actului.
Limitele legale ale mandatului reciproc
În sistemul nostru juridic, mandatul reciproc dintre soți comportă două restrângeri legale, și anume: o restrângere expresă, privitoare la actele de dispoziție cu privire la imobile, și o restrângere implicită, privitoare la actele cu titlu gratuit determinată de necesitatea păstrării cât mai depline a comunității matrimoniale de bunuri. În privința restrângerii legale expresă, actele de dispoziție cu privire la imobile, Codul familiei, arată că nici unul dintre soți nu poate
înstrăina și nu poate greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț.
În ceea ce privește restrângerea legală implicită privind actele cu titlu gratuit, argumentele de justificare ale reglementării prezumției de mandat tacit reciproc dintre soți (înlesnirea gospodăririi avutului lor comun și ocrotirea terților de bună-credință care contractează cu soții) nu se pot invoca în cazul actelor cu titlu gratuit, al căror obiect îl formează bunuri din comunitatea matrimonială. Explicația este că actele cu titlu gratuit între vii, de înstrăinare sau grevare a unor bunuri din comunitate, nu pot fi făcute decât cu consimțământul ambilor soți.
Limitele mandatului tacit reciproc prin voința soților
Întrucât mandatul tacit reciproc dintre soți este numai prezumat de lege, iar prezumția are un caracter relativ, soții pot, fie de comun acord, fie prin manifestări unilaterale de voință, să-i aducă limitări, însă nu în general și definitiv, ci numai determinând cu exactitate care sunt acele acte juridice, în caz contrar aducându-se modificări însuși regimului legal al comunității de bunuri, ceea ce nu este admisibil.
Soții pot conveni ca anumite acte juridice care ar putea fi încheiate numai de către unul dintre soți, în virtutea mandatului tacit reciproc, să fie îndeplinite numai cu consimțământul expres al ambilor.
Acțiunea în revendicare. Luarea în discuție a problematicii legate de acțiunea în revendicare, mult dezbătută în literatura juridică și în practica judiciară, plasează chestiunea în domeniul dreptului procesual civil, vizând calitatea procesuală a unui soț de a intenta singur o atare acțiune sau, dimpotrivă, necesitatea de a figura ca părți în proces ambii soți. S-a susținut, într-o primă opinie, că acțiunea în revendicare, fiind un mijloc de conservare a bunului comun, oricare dintre soți are calitatea procesuală de a o intenta.
Opinia a fost, însă, criticată, susținându-se că acțiunea în revendicare nu poate fi calificată drept act de conservare și că atunci când ea privește bunuri imobile este nevoie de consimțământul expres al ambilor soți pentru exercitarea ei. S-ar putea argumenta că acțiunea civilă sau dreptul la acțiune este o instituție procesuală, distinctă și autonomă de dreptul subiectiv material dedus judecății, deși ea declanșează un proces care se poartă, evident, cu privire la anumite drepturi subiective, însă natura ei juridică își are, mai degrabă, izvorul în dreptul de petiționare, care este propriu oricărei persoane cu capacitate deplină de exercițiu, așa încât, independent de obiectul acțiunii, acest drept este legat exclusiv de persoana fiecărui soț. Atunci când procesul se poartă cu privire la bunuri imobile, ambii soți trebuie să participe ca părți, atât în situația în care sunt reclamanți, cât și atunci când sunt pârâți.
Acțiunea civilă, chiar dacă este o instituție a dreptului procesual civil, privește un drept substanțial, în cazul nostru dreptul de proprietate asupra unui imobil, referitor la care urmează a se pronunța instanța de judecată, care poate constata, prin hotărâre, nu numai încălcarea sau contestarea acestui drept, ci și inexistența lui în patrimoniul soților, împrejurare cu consecințe notabile pentru comunitatea matrimonială. Mai mult, în cursul procesului se poate încheia o tranzacție cu privire la dreptul dedus judecății, a cărei valabilitate depinde de prezența ambilor soți.
Cazuri speciale de exercitare a mandatului tacit reciproc.
Despărțirea în fapt a soților
Această situație este, într-adevăr, o împrejurare de natură să nască întrebarea dacă mandatul tacit reciproc între soți mai funcționează. Cu toate că în literatura juridică s-a susținut că, întrucât legea nu face în această privință nici o distincție (fiindcă ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), mandatul tacit prezumat de legiuitor funcționează pe toată durata căsătoriei, chiar dacă soții trăiesc despărțiți, practica judiciară, în mod întemeiat socotim noi, a consacrat punctul de vedere opus, în sensul că în perioada despărțirii în fapt a soților (și cu atât mai mult dacă este introdusă acțiunea de divorț) consimțământul nu mai poate fi presupus, ci trebuie dovedit.
Dispariția unui soț sau punerea sub interdicție
Dreptul de reprezentare pe care soții îl au între ei nu se stinge în situațiile amintite, neputându-se face analogie cu situația despărțirii în fapt a soților. Dacă, însă, s-a instituit curatela, în cazul soțului dispărut, sau tutela, în cazul celui pus sub interdicție, curatorul sau tutorele sunt în drept să încheie acte de administrare în temeiul mandatului prezumat, precum sunt în drept să se opună la încheierea actelor pe care celălalt soț intenționează să le facă. Actele de dispoziție vor putea fi încheiate de tutore sau de curator numai cu consimțământul expres al celuilalt soț și cu încuviințarea prealabilă a autorității tutelare (art. 129 și art. 147 Codul familiei).
Rectificarea datei morții sau anularea hotărârii declarative de moarte
Întrucât data morții stabilită printr-o hotărâre judecătorească poate fi rectificată, după cum, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de declarare a morții, se poate constata că persoana declarată moartă este în viață, se pot ivi situații când, retroactiv, o persoană necăsătorită apare ca fiind căsătorită sau invers, situații care au anumite implicații și în privința exercitării mandatului tacit prezumat de lege. Într-o primă împrejurare, inițial, persoana care a încheiat actul avea calitatea de persoană căsătorită, iar, ulterior, ea apare retroactiv, ca persoană necăsătorită. Actele de dispoziție încheiate cu privire la bunuri care, la acea dată, apăreau ca bunuri comune vor fi considerate valabile, fie că au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor legale privind consimțământul soților, fie că nu. Într-o a doua situație, persoana care a încheiat actul apărea ca o persoană necăsătorită iar, ulterior, ea are, retroactiv, calitatea de persoană căsătorită. Actele încheiate, în acest caz, cu privire la bunurile aparținătoare comunității ar urma să fie anulate, dacă bunurile se încadrează în categoria acelora pentru valabilitatea cărora era nevoie de consimțământul expres al celuilalt soț. Având în vedere, însă, aparența creată, terțul cu care s-a contractat se afla într-o eroare comună, invincibilă, astfel că, nefiind de rea-credință, el este apărat de o eventuală acțiune în anularea acelui act (error communis facit jus).
Sancțiunile aplicabile actelor încheiate cu încălcarea prevederilor art. 35 Codul familiei
La început s-a admis doar că actele de dispoziție privind terenurile și construcțiile încheiate de unul dintre soți fără consimțământul expres al celuilalt sunt lovite de nulitate, fără să se precizeze natura acestei nulități. S-a acreditat apoi teza nulității relative și parțiale a unui astfel de act juridic, în sensul că soțul al cărui consimțământ a lipsit la încheierea actului poate să-l confirme, iar în caz contrar înstrăinarea sau grevarea rămâne valabilă în limita cotei ce se cuvine soțului care a încheiat actul.
Într-o altă opinie, care a beneficiat de cea mai largă susținere , s-a acreditat ideea nulității relative și integrale a actelor de dispoziție încheiate cu încălcarea dispozițiilor art. 35 alin. 2, din Codul familiei, cu motivarea, în esență, că este vorba despre o nulitate de protecție a soțului care nu și-a exprimat consimțământul, singurul în măsură să invoce dispozițiile art. 35 alin. 2 Codul familiei, putând însă și să confirme expres sau tacit actul juridic.
Alți autori au susținut și teza nulității absolute. Un act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 35 alin. 2 Codul familiei este lovit de nulitatea absolută. Argumentele pe care ne sprijinim idea sunt, cel puțin în parte, altele decât cele exprimate în literatura juridică. Legiuitorul nu numai că a preferat regimul comunității de bunuri în devălmășie a soților celui al separației de bunuri, dar i-a conferit un caracter imperativ prin reglementările consacrate, impunându-l ca atare. Literatura juridică este unanimă în a considera că prevederea din art. 30 alin.1 Codul familiei este numai o dispoziție de principiu ce se realizează prin celelalte reglementări privind raporturile patrimoniale dintre soți cuprinse de art. 30-36 Codul familiei.
În aceste condiții, dispoziția din art. 30 alin. 2 Codul familiei, prin care se instituie sancțiunea nulității absolute pentru orice convenție contrară comunității de bunuri, privește toate actele juridice încheiate cu încălcarea oricăreia din dispozițiile ce organizează comunitatea matrimonială. Dacă nulitatea instituită prin art. 30 alin. 2 Codul familiei vizează orice convenție încheiată între soți, între aceștia și terțe persoane, prin care se eludează dispozițiile relative la comunitatea matrimonială, nu ar exista motive ca această sancțiune să nu se aplice convențiilor încheiate cu încălcarea prevederilor art. 35 alin. 2 din Codul familiei.
Pe de altă parte, acceptând teza nulității relative, acțiunea în anulare a soțului neparticipant la încheierea actului juridic apare ca inadmisibilă după regulile consacrate în materia nulităților. În plus, având în vedere că, de cele mai multe ori, o asemenea acțiune se intentează după desfacerea căsătoriei (când relațiile dintre soți sunt deteriorate), dacă s-ar accepta că este vorba de nulitate relativă, termenul de prescripție ar fi, în majoritatea situațiilor, împlinit. Desigur, problema sancțiunilor aplicabile în cazul depășirii mandatului tacit reciproc nu trebuie limitată numai la domeniul specific al reglementărilor din Codul familiei, fiind necesar a se avea în vedere și sancțiunile de drept penal, în cazul săvârșirii infracțiunilor de furt între soți și de abuz de încredere.
6.3. Dreptul soților asupra bunurilor proprii
Din punct de vedere juridic, fiecare dintre soți păstrează în exclusivitate dreptul de posesie, de folosință și de dispoziție asupra bunurilor lor proprii. Situația creată de căsătorie influențează însă exercițiul drepturilor asupra bunurilor proprii. Pe de o parte, viața în comun a soților și armonia conjugală fac ca adesea soții să îndeplinească împreună acte materiale de conservare, de administrare și de folosință, în privința bunurilor lor proprii sau ca unul ori altul din ei să le îndeplinească în locul celuilalt.
Pe de altă parte, se întâmplă ca unul dintre soți să împuternicească pe celălalt soț ca să încheie acte juridice cu terții privitoare la bunurile sale proprii. Ori de câte ori soții exercită împreună drepturile unuia sau altuia dintre ei, ca și atunci când unul dintre ei le exercită în locul celuilalt, temeiul juridic este convențional.
În principiu, între soți pot interveni orice convenții privitoare la bunurile lor proprii, ca, de pildă, cele de lărgire a comunității matrimoniale prin includerea în ea de bunuri proprii ale unuia sau altuia din soți, cele privitoare la administrarea și folosirea bunurilor, la înstrăinarea sau grevarea unui bun propriu al unuia dintre soți de către celălalt soț. Nu pot însă interveni între soți vânzări de bunuri proprii (art. 1307, C. civ.), iar donațiile ce și le-ar face sunt revocabile (art. 937, C. civ.). Inadmisibile sunt și convențiile prin care soții ar declara că anumite bunuri sunt proprii, deoarece pe această cale ar fi fără îndoială posibilă eludarea prezumției legale de comunitate. O asemenea constatare a calității de bunuri proprii poate fi făcută numai prin justiție.
7. Natura juridică a comunității de bunuri
Proprietatea comună în devălmășie și proprietatea comună pe cote părți
Pentru a califica juridic comunitatea matrimonială a soților, doctrina a consacrat noțiunea de proprietate comună în devălmășie. S-a propus însă, noțiunea de comunitate patrimonială în devălmășie, întrucât conținutul acestei categorii juridice este determinat nu numai de dreptul de proprietate, ci și de alte drepturi reale ca: dreptul de uzufruct, de uz, de abitație, de servitute, de superficie, creanțele comune și garanțiile acestor drepturi.
Soții răspund, potrivit art. 32 Codul familiei, împreună și pentru datoriile lor comune. Desigur, este corectă noțiunea de proprietate comună în devălmășie, atunci când ne referim la dreptul de proprietate al soților, sintagma de comunitate matrimonială urmând a fi folosită atunci când este vorba de întregul comunității matrimoniale.
Proprietatea comună în devălmășie se caracterizează prin aceea că dreptul fiecăruia dintre soți asupra bunurilor lor nu este determinat prin cote-părți, la fel ca și în cazul coproprietății de drept comun.
Ea cuprinde atât drepturi, cât și obligații (având pasiv și activ), asemănându-se deci cu indiviziunea, dar de un alt tip, fără cote-părți, aparținând ambilor soți în devălmășie până la desfacerea căsătoriei sau la împărțirea bunurilor în timpul căsătoriei, potrivit art. 36 alin. 2 Codul familiei.
Devălmășia nu poate fi calificată ca societate, neavând natură convențională și nici scop lucrativ, și nici ca persoană juridică, neîntrunind condițiile cerute pentru aceasta. S-a mai susținut în literatura juridică că devălmășia ar atrage, din punct de vedere subiectiv, o limitare a capacității de folosință a soților, întrucât ei nu pot să dobândească, în timpul căsătoriei, decât bunuri comune și abia cu titlu de excepție bunuri proprii. Părerea a rămas singulară căci, astfel cum în mod just s-a arătat, legiuitorul a urmărit nu să modifice condiția personală a soților, ci să
stabilească un regim al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, care oferă o sferă de posibilități de acțiune uneori mai largă, alteori mai restrânsă, a subiecților săi.
În general, doctrina consideră că proprietatea soților asupra bunurilor comune este o proprietate comună în devălmășie. O formă de proprietate comună este însă și proprietatea comună pe cote părți, cunoscută în Dreptul comun. Între cele două feluri de proprietate există însă și deosebiri, care se grupează astfel:
în prima situație, partea fiecărui soț asupra bunurilor comune nu se cunoaște, nefiind determinată, pe când în al doilea caz, partea fiecărui soț este cunoscută, fiind determinată sub forma unei fracțiuni matematice, ca de exemplu: 1/2, 1/3 etc.;
soții nu pot dispune în timpul căsătoriei prin acte între vii de dreptul lor asupra bunurilor comune, căci acesta nu este determinat, pe când în al doilea caz, fiecare din proprietarii comuni poate dispune de dreptul său (cota sa parte) asupra bunurilor respective, înstrăinându-le total sau parțial, fără a avea nevoie pentru aceasta de consimțământul celorlalți proprietari, ceea ce înseamnă că dobânditorul se substituie înstrăinătorului;
fiecare soț poate face singur acte de administrare și de folosință asupra bunurilor comune, presupunându-se că are și consimțământul celuilalt soț (mandatul tacit reciproc), pe când în al doilea caz, fiecare dintre proprietarii comuni poate face acte de folosință asupra bunurilor comune, numai în măsura în care nu aduce atingere la folosințe concomitente a celorlalți proprietari și nu schimbă destinația bunurilor respective, ceea ce înseamnă că, în fapt, actele de folosință nu pot fi făcute decât cu consimțământul tuturor proprietarilor comuni;
fiecare dintre soți poate dispune, cu unele excepții, de bunurile comune, fiind socotit că are și consimțământul celuilalt soț, pe când în al doilea caz, actele de dispoziție asupra întregului bun comun se pot face numai cu consimțământul tuturor proprietarilor comuni;
izvorul comunității de bunuri a soților este căsătoria, pe când proprietatea comună pe cote părți poate proveni din cauze diferite (legea, succesiunea, convenția părților);
împărțirea bunurilor comune ale soților nu se face potrivit unei cote predeterminate, întinderea dreptului fiecărui soț stabilindu-se cu prilejul împărțirii, pe când în cazul proprietății comune pe cote părți împărțirea bunurilor se face potrivit cotelor prestabilite a căror întindere este cunoscută.
Cu privire la exercițiul acțiunilor posesorii se pot face următoarele distincții:
între proprietarii comuni: la proprietatea comună a soților, codevălmașul nu are acțiune posesorie împotriva celuilalt devălmaș, deoarece nu este posibilă exercitarea posesiei în mod exclusiv și, în plus, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 674, C. proc. civ., de a face dovada că a posedat separat și exclusiv bunul de care a fost deposedat sau tulburat de către ceilalți proprietari.
față de terți: la proprietatea comună a soților, codevălmașul are exercițiul acțiunilor posesorii împotriva terților, deoarece această acțiune este un act de administrare care poate fi făcut de către un singur soț în temeiul prezumției de mandat tacit reciproc, pe când la proprietatea comună pe cote-părți, coproprietarul nu are singur exercițiul acțiunii posesorii împotriva tulburării sau deposedării provenite de la un terț; de aceea, exercițiul acțiunii posesorii împotriva
terților aparține tuturor coproprietarilor.
În ceea ce privește exercițiul acțiunii în revendicare, se pot ivi următoarele situații:
între proprietari comuni, la proprietatea comună a soților codevălmașul nu are acțiunea în revendicare împotriva celuilalt, deoarece, de obicei, bunurile se află în deținerea comună a soților. Soțul are la îndemână acțiunea în împărțeală în timpul căsătoriei numai dacă sunt motive temeinice. De aceea, se consideră că este admisibilă acțiunea și în ceea ce privește constatarea bunurilor comune. Aceeași soluție este și în ceea ce privește proprietatea comună pe cote părți, caz în care coproprietarul nu are acțiuni în revendicare împotriva celorlalți coproprietari; coproprietarul poate cere, însă, împărțirea bunurilor oricând.
față de terți, la proprietatea comună a soților, codevălmașul poate introduce acțiune în revendicare împotriva terțului, în condiții care diferă după cum este vorba de bunuri mobile și imobile. Așa cum a stabilit jurisprudența, acțiunea în revendicare a unui bun comun poate fi introdusă numai de către unul dintre soți, întrucât, fiind vorba de mărirea patrimoniului comun, de ea profită implicit și celălalt soț.
În sfârșit, la proprietatea comună pe cote-părți coproprietarul nu poate introduce acțiunea în revendicare împotriva terților, deoarece aceasta presupune un drept de proprietate exclusiv; toți coproprietarii pot însă introduce acțiunea în revendicare împotriva terțului posesor, dar neproprietar. Comunitatea de bunuri nu exclude proprietatea soților, prin achiziție comună, cu o altă persoană (copilul soților), partea soților în coproprietate constituie un bun comun. Această împrejurare nu se opune la împărțirea între terți și soți (ambii de o parte). O astfel de împărțire nu este condiționată de existența unui proces de împărțire a bunurilor comune între soți, deoarece, pe de o parte, terțul poate invoca art. 728, C. civ., și, pe de altă parte, ieșirea din indiviziune se face numai față de soți, aceștia putând să rămână proprietari comuni după ieșirea din indiviziune și chiar nu pot împărți bunurile comune în timpul căsătoriei dacă nu există motive temeinice.
CAPITOLUL III
BUNURILE ȘI DATORIILE SOȚILOR IN LUMINA LEGII SOCIETĂȚILOR COMERCIALE
Potrivit Legii nr. 31/1990 actualizată la 29.06.2007 prin O.U.G. 82/2007, se pot ridica mai multe aspecte care interesează raporturile de familie.
1. Bunul comun ca aport social.
Neexistând nici o interdicție legală, doi soți, pot constitui singuri o societate în nume colectiv, sau pot avea calitatea de comanditați într-o societate de comandiță simplă sau pe acțiuni ori pot constitui o societate simplă cu răspundere limitată sau pot devenii acționari într-o societate pe acțiuni. În oricare din aceste situații se poate pune problema dacă soții pot aduce ca aport în societate un bun comun .Bunul adus ca aport devine proprietatea societății comerciale, în condițiile art. 65 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, iar corespunzător acestuia, asociatul dobândește un titlu de valoare care se numește aport social la societatea în nume colectiv, parte socială la societate cu răspundere limitată și acțiune la societate de acțiuni. Pe de altă parte , aportul în societatea comercială poate fi în bani sau alte valori, de exemplu creanțe, sau în natură, cu precizările pe care le prevede legea. Este posibil ca numai un soț să devină asociat într-o societate comercială.
Soțul poate să aducă un bun ca aport într-o societate comercială, în conditiile Codului familiei. Dacă bunul este mobil, se aplică prezumția de mandate tacit, deoarece aducerea bunului ca aport social este un act de dispoziție. Dacă bunul este imobil, pentru aducerea lui ca aport în societatea comercială este necesar consimțământul expres al celuilalt soț.
Soluția nu prezintă îndoiala în cazul în care doi soți constituie o societate în nume colectiv sau o societate cu răspundere limitată, deoarece nu s-ar putea aduce obiecția că se micșorează masa bunurilor comune în favoarea masei bunurilor proprii, iar bunurile dobândite prin activitatea societăților comerciale, care devin ca beneficii soților ori în cazul lichidării societății urmează dispozițiile Codului familiei.
În cazul societății în nume colectiv, se poate aduce ca aport social una sau mai multe creanțe, care în majoritatea lor sunt bunuri comune ale soților. Astfel ar însemna să se interpreteze textul în sensul că se referă numai la creanțe bunuri propri, ceea ce ar reprezenta o restrângere a domeniului său de aplicare. În cazul societătii cu răspundere limitată, creanțele nu pot constitui aport social.
Dacă numai un soț dobândește calitatea de asociat în societatea comercială, el poate de asemenea să aducă un bun comun ca aport social, deoarece aceasta nu poate primii un alt regim juridic decât dacă s-ar instrăina bunul respectivși nu se vede de ce convenția soților prezumată ori expresă în sensul arătat ar putea fi nulă.
În toate situațiile, contribuția soțului asociat va fi individualizată valoric la data subscripției valorii bunului comun adus ca aport social, dacă nu mai sunt aduse și alte bunuri. Dacă nu s-ar primi această soluție, ar însemna, că ar urma să intervină o împărțire a bunurilor comune, pentru a se determina partea ce revine soțului ce urmează a deveni asociat, ceea ce presupune dificultăți pentru persoana căsătorită ce dorește să devină asociat, în condițiile în care principalele bunuri ale soților sunt de regulă bunuri comune.De ce să nu se poată ajungă la un rezultat pe cale directă, admițându-se soluția propusă, ci doar pe calea ocolită a împărțirii bunurilor comune ale soților. În condițiile arătate un bun comun poate fi adus ca aport social într-o societate pe acțiuni.
2. Titlurile de valoare
În ceea ce privește titlurile de valoare, adică aportul social, partea socială ori actiunea, care constituie bunuri mobile chiar în cazul în care capitalul social constă într-un bun imobil, dar aceasta numai în privința fiecărui asociat si numai pe timpul cât există societatea comercială, se poate pune întrebarea dacă acestea sunt bunuri comune sau proprii ale soților, dacă bunurile aduse ca aport social au fost comune, de exemplu, doi soți constituie o societate comercială în nume colectiv, în care aduc ca aport social și unele bunuri comune lor? Astfel, de exemplu, potrivit art.83 din Legea nr.31/1990 republicată, când aportul la capitalul social al societății în nume colectiv aparține mai multor persoane, acestea sunt obligate solidar fată de societate și trebuie să desemneze un reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor decurgând din acest aport.
Această dispoziție se aplică și în cazul societății în comandită simplă și cel al societății în comandită pe acțiuni, în privința asociaților comanditați. De asemenea, actiunea poate aparține mai multor persoane, care sunt obligate să-și desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor decurgând din acțiune.
Bunul care aparține mai multor persoane poate fi o proprietate pe cote părti(coproprietate), ori proprietate comună în devălmăsie. La constituirea societătilor comerciale, chiar dacă soțul sau soții aduc drept aport social un bun comun, titlul de valoare, constituie bun propriu al unuia din soți. Soluția rezultă din dispoziția conform căreia contractul de societate trebuie să arate, adică să nominalizeze, aportul fiecărui asociat, în numerar sau alte bunuri și valoarea lor. Beneficiile realizate de soțul asociat prin societatea comercială sunt bunuri comune. Aportul social, partea socială sau acțiunea, pot aparține mai multor persoane ulterior constituirii societății comerciale, de exemplu asociatul decedează și are mai mulți moștenitori, iar societatea își poate continua activitatea în condițiile art. 224 din Legea nr. 31/1990, sau titlul de valoare se transmite de către asociat în condițiile art. 87, 102 și 197 din legea menționată. Nimic nu se opune la soluția de a se admite o donație în favoarea unor soți ori a unuia din ei, a unei acțiuni, de exemplu, dar cu clauza că devine bun al soților.S-ar putea merge chiar mai departe și să se admită că orice titlu de valoare dobândit de către un soț, după constituirea societății, este un bun comun al soților, dar în raport cu societatea comercială numai dobânditorul ( sau unul dintre ei) va exercita drepturile care decurg din titlul de valoare, în sensul dispozițiilor menționate de Legea nr. 31/1990 .
În concluzie, titlurile de valoare pot fi, cu precizările arătate, bunuri comune sau bunuri proprii ale soților. Regimul juridic al administrării si dipoziției acestora este supus atât dispozițiilor Codului familiei, cât si celor ale Legii nr. 31/1990.
În cazul în care asociatul este străin sau cetățean român cu domicilliul in străinatate, se ridica si problema legii aplicabile regimului matrimonial, deci aceea de a stii in ce condiție asociatul respectiv poate aduce un bun ca aport social. Dificultățile teoretice si practice nu sunt de neglijat, care ar trebuie să fie în atenția celorlalți asociați si a organelor cu atribuții în procesul de formare a societăților ori celui ce ar deveni asociat la o societate comercială existentă. Legile privind regimul matrimonial au în general, caracter extrateritorial. Dar legile privind organizarea societăților comerciale au un caracter teritorial. Pe de altă parte există o diversitate de regimuri matrimoniale si deci dacă asociații străini aparțin unor țări deosebite, soluția este diferită de la caz la caz.
Prin urmare, în cazul societăților comerciale cu asociați străini se ridica aspecte speciale care țin de condițiile în care bunurile, din punct de vedere al regimului matrimonial, pot fi aduse ca aport social.
În cazul societății în nume colectiv, cesiunea aportului de capital social este posibilă dacă a fost permisă prin contractul de societate. Cesiunea nu liberează pe asociatul cedent de ceea ce mai datorează societății din aportul său de capital. Aceste dispoziții legale se aplică si societății în comandită simplă și societății în comandită pe acțiuni. De asemenea, partea socială în cazul societății cu răspundere limitată se poate transmite între asociați si față de terți în cazurile si condițiile art. 197 din Legea nr. 31/1990. Partea socială se poate transmite pe cale de sucesiune, caz în care moștenitorii desemnează pe unul din ei pentru exercitarea drepturilor ce decurg din partea socială.
În cazul societății pe acțiuni, dreptul de proprietate asupra acțiunilor se transmite prin declarație făcuta în registrul de acțiuni al emitentului, subscrisă de cedent și de cesionar sau de mandatării lor, și prin mențiunea făcută pe acțiune. În trecut s-a decis că aceasta nu este o condiție pentru valabilitatea transmiterii între părți și față de moștenitori, ci numai pentru opozabilitatea față de teți a transmiterii.
Dreptul de proprietate asupra acțiunilor la purtator se trasmite prin simpla tradiție a acestora. Dacă acțiunea nominativă devine proprietatea mai multor persoane, societatea nu este obligată să înscrie transmiterea atâta timp cât acele persoane nu vor desemna un reprezentant pentru exercitarea drepturilor decurgând din acțiune. De asemenea, când o acțiune la purtator aparține mai multor persoane acestea trebuie să desemneze un reprezentant comun.
În toate situațiile de cesiune menționate, deci de aport social, de o parte socială sau de acțiune, se pot ridica unele aspecte de dreptul familiei, dacă cedentul sau cesionarul are calitatea de soț.
Potrivit distincției făcute, titlul de valoare poate fi bun propriu sau bun comun. În prima situație, nu există nici o dificultate, cedentul putând transmite singur titlul de valoare. Aceeași soluție se aplică și dacă titlul de valoare este bun comun, deoarece este bun mobil și se aplică prezumția de mandat tacit, reciproc, considerându-se ca există consimțământul și al celuilalt soț. Acesta din urmă s-ar putea opune la transmitere iar dobânditorul ar putea fi, dupa caz, de bună sau de rea credintă, ceea ce interesează pentru raporturile dintre soți.
De asemenea apar aspecte de dreptul familiei, dacă cesionarul sau moștenitorul titlului de valoare este căsătorit. Titlul de valoare este dupa caz bun comun. În situația succesiunii testamentare, testatorul poate dispune ca titlul de valoare să devină comun legatarului si soțului său. Dacă titlul de valoare devine comun soților, aceștia trebuie să determine care dintre ei exercită drepturile ce decurg din acel titlu de valoare.
În toate cazurile dividendele încasate în timpul căsătoriei, dacă titlul de valoare este bun comun, devin bunuri comune, adică urmează regimul juridic al fructelor civile produse de bunurile comune. Dacă titlul de valoare este bun propriu, se pot face aceleași discuții ca pentru fructele bunurilor propii, respective sunt ori nu bunuri proprii.
3. Datoriile soților ca asociați.
În ceea ce privește datoriile soților, dacă aceștia au constituit o societate în nume colectiv, ei raspund pentru obligațiile sociale în mod nelimitat și solidar și cu bunurile lor, pe lângă răspunderea cu patrimoniul social al societății.
Pentru a vedea regimul politic al răspunderii soților, trebuie determinate natura obligației soților si anume dacă este datorie comună sau datorie proprie. Deosebim urmatoarele situații:
un soț este asociat într-o societate în nume colectiv
Obligația lui de a răspunde pentru operațiile făcute în numele și pe contul societății, deci care obligă societatea, indiferent dacă operația a fost facută de acest soț sau de un alt asociat, este o datorie proprie, inclusiv în cazul în care ar fi adus ca aport social un bun ce a fost comun al soților. De aici rezultă următoarele:
– se răspunde în primul rând cu averea socială, deoarece răspunderea soțului asociat este subsidiară;
– soțul răspunde mai întai cu bunurile proprii, iar daca acestea nu sunt suficiente se vor imparții bunurile comune pentru a se determina partea sa în bunurile comune, care apoi se va urmării pentru creanța rămasă neacoperită.
soții au constituit societatea în nume colectiv
În acest caz obligația de a răspunde pentru operațiile încheiate în numele si contul societății este o datorie comuna. De aici rezultă urmatoarele:
– răspunderea soților este subsidiară fată de cea a societății, cu patrimoniul său social;
– pentru obligația rămasă neacoperită, se vor urmări bunurile comune ale soților, căci pentru ei datoria este comună;
– daca nu s-a satisfăcut în întregime creanța nici prin urmărirea bunurilor comune, se vor urmări și bunurile proprii, dar acestea nu se vor divide între soți, deoarece ei răspund solidar.
În consecință ordinea de urmărire a bunurilor comune și proprii este obligatorie chiar dacă obligația este solidară și deci solidaritatea interesează numai pentru urmărirea bunurilor comune, în cazul datoriilor comune.
CAPITOLUL IV
NOȚIUNEA DE PATRIMONIU ȘI RELAȚIILE DINTRE SOȚI PRIVIND BUNURILE ȘI DATORIILE LOR
Soții au două categorii de bunuri si anume comune si proprii. Cele comune constituie regula, iar bunurile proprii există numai în cazurile prevazute de art. 31 din Codul familiei. În mod corespunzător, ei au două categorii de datorii si anume comune si proprii. Dar, spre deosebire de bunuri, regula este ca datoria soților este proprie fiecaruia, datoria fiind comuna lor numai in cazurile prevazute de art. 32 din același Cod.
1. Despăgubirile pentru daune morale
Sunt bunuri proprii fiecărui soț indemnitatea de asigurare si despăgubirea pentru paguba pricinuita persoanei. Rezultă ca sumele de bani care au fost încasate de către soț cu asemenea titlu sau creanțele cu privire la acestea sunt bunuri proprii, deoarece sunt destinate să repare o pagubă exclusiv personală, să contribuie la refacerea sanătății și la redobândirea capacității de a munci ori la asigurarea persoanei dacă refacerea capacității de a munci nu mai este posibila.
Se disting două situații: indemnitatea de asigurarea, care presupune un contract de asigurare privitor la persoane, deci nu privitor la bunuri, în care unul din soți este beneficiarul asigurării și despăgubirea pentru paguba pricinuită persoanei unuia dintre soți, deci nu bunurile lui, ca urmare a faptei ilicite a altei persoane.
Având în vedere cea de-a doua situație, sunt bunuri proprii despăgubirile materiale, și nu cele morale, nepatrimoniale, deoarece numai acestea sunt bunuri. În primul rând, despăgubirile materiale presupun un prejudiciu material, patrimonial, o daună materială, o pagubă materială, de exemplu în cazul vătămării sănătății ori integrității corporale a unui soț, victima, adică sotul, trebuie să depună un efort mai mare sau să-și asigure o ambianță corespunzătoare situației în care se găsește, sau victima are nevoie de un autoturism cu comenzi speciale pentru deplasare, sau ca urmare a vătămării victima este încadrată într-o categorie sau grad de încadrare inferior celui avut înainte de vătămare astfel că realizează un venit din muncă mai mic sau pentru refacerea sănătății victima face cheltuieli.
Vătămarea sănătății sau integrității corporale poate, deci, produce un prejudiciu direct material sau alte consecințe astfel că victima trebuie să depună un efort suplimentar ce se poate compensa prin despăgubiri materiale. Toate aceste despăgubiri materiale ce s-ar acoda soțului constituie bun propriu al acestuia.
Dar, prejudiciul produs poate fii moral, nepatrimonial, care să nu se asemene cu cele date ca exemplu. Pe de altă parte, daunele morale pot să rezulte nu numai în cazul vătămării sănătății ori integrității corporale, ci prin atingeri aduse altor drepturi personale, nepatrimoniale ale persoanei soțului, ca de exemplu, onoarea, demnitatea, prestigiul, ori alte drepturi ale personalității. În aceste condiții, se pune întrebarea dacă prejudicial moral poate fii despăgubit numai moral ori și material? S-au propus soluții diferite:
reparații materiale nu se pot acorda pentru prejudicii morale;
dacă în urma unei calomnii, a unor atingeri aduse onoarei, sentimentelor de afecțiune față de persoanele apropiate se produc unele cosecințe parimoniale, acestea trebuie despăgubite, dar ar trebui acordate despăgubiri chiar pentru atingeri aduse sentimentelor moștenitorilor față de victima decedată;
se pot acorda despăgubiri materiale pentru daune morale, dar nu cu titlu de reparație, ci mai mult ca o satisfacție acordată victimei și ca o pedeapsă pentru cel vinovat, de natură a contribui la prevenirea în viitor a faptelor ilicite de aceeași natură.
Unii autori consideră că prejudiciul moral poate fi despăgubit material. O părere aparte a fost aceea în ce privește justificarea soluției de reparare patrimonială daunei morale. Astfel, se consideră că din concepția patrimoniului potrivit careia acesta este ansamblul drepturilor și obligațiilor cu conținut economic, evaluabile în bani, care aparțin unei persoane, ar rezulta că orice tulburare adusă drepturilor personale, nepatrimoniale, nu afectează întinderea patrimoniului, că deci nu ar exista prejudicii și că nu s-ar pune problema unei despăgubiri patrimoniale. Se mai consideră că patrimoniul ar cuprinde, potrivit majorității autorilor, atât drepturi susceptibile de o evaluare bănească, materială, cât și drepturi fără echivalent material concret, iar pe cale de consecință directă încălcările acestora din urmă atrag răspunderea pentru obținerea de daune unterese izvorâte din daune morale.
Din aceste susțineri nu se poate accepta decât ideea despăgubirilor materiale, în anumite condiții a daunelor morale. Drepturile și obligațiile personale, nepatrimoniale ale unei persoane nu fac parte din patrimonial său. Dar, din încălcările aduse unor asemenea drepturi personale, nepatrimoniale, se naște dreptul de reparatie, la despăgubire, iar în măsura în care se admite pe lângă despăgubirea morală, și o despăgubire materială, în condiții determinate de lege și precizate în practica judiciară, dreptul la despăgubire materială face parte din patrimoniul persoanei respective, fiind distinct de dreptul personal, nepatrimonial încălcat și pentru care se acordă despăgubirile materiale.
Prin urmare, dreptul personal, nepatrimonial sau drepturile personalității sunt distincte de dreptul la despăgubire materială la care poate da naștere încălcarea drepturilor personalitații. Acestea din urmă nu fac parte din patrimoniu, dar dreptul la despăgubire materială face parte din patrimoniu. Primele nu sunt bunuri, pe când dreptul la despăgubiri materiale este un bun. În mod asemănător se poate pune problema și în cazul drepturilor reale, care sunr opozabile erga omnes, iar obligația subiectului pasiv este generală și negativă, raportul juridic fiind absolut. Dar dacă dreptul real este nesocotit, subiectul pasiv se individualizează, fiind obligat să-l despăgubească pe titularul dreptului real nesocotit. Dreptul la despăgubire se realizează în cadrul unui nou raport juridic, distinct de cel privind dreptul real, noul raport juridic este relativ: între titularul dreptului real nesocotit și cel ce a încălcat dreptul real.
Dreptul personal, nepatrimonoal este opozabil erga omnes, este un drept absolute, dar dacă este încălcat și dă dreptul la despăgubiri materiale, acest din urmă drept se realizează în cadrul unui raport juridic relative, ceea ce însemnează că însuși dreptul la despăgubiri materiale este un drept relative, nu un drept absolut ca dreptul personal, nepatrimonial încălcat, deoarece este un drept de creanță în despăgubire. După ce s-a realizat despăgubirea, de exemplu s-a primit o sumă de bani cu acest titlu, dreptul de creanță este înlocuit cu un drept real asupra acesteia. În acest înțeles,Codul familiei, sunt bunuri proprii sumele de bani încasate ori creanța în despăgubire pentru pagube produse persoanei soțului. Unii autori și-au exprimat părerea că în cazul vătămării sănătății sau cel al vătămării integrității corporale, despăgubirea care reprezintă echivalentul diferenței dintre câștigul din muncă obținut anterior săvârșirii faptei delictuale și cel obținut după săvârșirea faptei ar fi indicat să facă parte din bunurile comune, ca efect al subrogării reale, înlocuind câștigul din muncă, ce era bun comun, dar care nu mai poate fi obținut.
Problema s-ar putea ridica pentru toată despăgubirea pe care o primește soțul vătămat, ceea ce înseamnă a pune problema dacă soluția Codului familiei este întemeiată , adică dacă n.ar trebui ca indemnitatea de asigurare sau despăgubirea pentru paguba cauzată persoanei să fie bun comun? Se consideră că nu aceasta este soluția și că dispoziția Codului familiei este bună, deoarece subrogația reală nu se aplică pentru bunurile comune, fiind initilă fată de principiul din art. 30 Codul familiei, potrivit căruia bunurile dobândite de un soț sunt comune, afară de cazurile anume prevăzute de lege, pe de o parte și că, pe de altă parte, indemnitatea de asigurare și despăgubirea despre care este vorba sunt destinate să repare o pagubă intim legată de persoana celui vătămat, fiind altceva decât câștigul din muncă pe care l-ar fi putut realiza dacă nu intervenea vătămarea persoanei. Prin urmare, dacă paguba suferită este strâns legată de persoană, indemnitatea de asigurare sau despăgubirea sunt bunuri proprii ale soțului respectiv.
2. Repararea daunei morale de către soț
În situația inversă, când un soț cauzează o pagubă strâns legată de persoană unui alt soț, obligația de despăgubire ce revine soțului autor al faptei săvârșite este o datorie proprie, deoarece nu se încadrează în cazurile limitativ prevăzute de art.32 din Codul familiei, care se referă la datoriile comune ale soților. Soțul victimă poate fi chiar soțul autorului faptei săvârșite, adică ambii sunt căsătoriți între ei, sau nu, respective nu sunt căsătoriți între ei, ci fiecare cu altcineva.
În primul sens, de exemplu, s-a arătat că dacă accidental a fost produs din culpa exclusivă a unia din soți, fiind păgubit celălalt soț, chiar dacă autoturismul este bun comun, soțul prejudiciat este terță persoană păgubită și lui i se cuvin despăgubiri din partea asigurătorului, care vor fi bunuri proprii, iar eventuala obligație de despăgubire a autorului accidentului este o datorie proprie. Soluția va fi în mod corespunzător dacă victima ar fi o persoană casătorită cu altcineva decât autorul accidentului.
CAPITOLUL V
EFECTELE DIVORȚULUI ASUPRA BUNURILOR COMUNE ȘI A LOCUINTEI
1. Efecte cu privire la bunurile comune
Împărțirea bunurilor comune prin învoiala soților
Conform legii, împărțirea bunurilor comune se poate face prin învoiala soților sau prin hotărâre judecătorească. Prin învoiala soților, poate avea loc în următoarele situații:
– concomitent cu hotărârea de divorț;
– în cursul procesului de divorț, indiferent dacă învoiala se face în fața instanței sau printr-un act întocmit în fața notarului autorizat;
– în perioada imediat următoare de la rămânerea definitivă a hotărârii de divorț, în acest caz nemaiexistând vreo suspiciune în privința soluționării acțiunii de divorț;
– după înregistrarea hotărârii de divorț, făcută pe marginea actului de căsătorie.
Învoiala soților poate avea ca obiect fie stabilirea întinderii drepturilor fiecăruia dintre soți asupra bunurilor comune, fie determinarea în natură a bunurilor pe care urmează să le primească fiecare. În materie de învoială a soților în lipsa unor dispoziții speciale, se aplică Dreptul comun privind forma actelor juridice.
Împărțirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească
În cazul în care soții nu se înțeleg cu privire la împărțirea bunurilor comune, atunci, la cererea oricăruia dintre soți, urmează a decide instanța de judecată. În ce privește cererea pentru împărțirea bunurilor comune, aceasta se poate introduce sau după desfacerea căsătoriei prin divorț, pe calea unei acțiuni principale, sau o dată cu acțiunea de divorț ori înorice moment ce urmează după aceea, și această cerere este incidentală sau accesorie. În aceste situații, împărțirea bunurilor comune se face după cum urmează:
– în cazul în care există o învoială între soți cu privire la determinarea cotei fiecăruia dintre ei în bunurile comune, atunci împărțirea se face conform acestor cote;
– în situația contrară, stabilirea cotei-părți ce revine fiecărui soț din bunurile comune se face prin hotărâre judecătorească corespunzător acestor cote.
Deoarece Codul familiei nu arată în mod expres cum trebuie să se facă împărțirea bunurilor comune, și anume, în părți egale sau în părți variabile, lacuna urmează a fi împlinită pe altă cale. Astfel, doctrina și practica judiciară au înclinat spre soluția potrivit căreia cota-parte ce se cuvine fiecăruia dintre soți se stabilește în raport cu contribuția sa la dobândirea și îngrijirea bunurilor comune. Ca atare, cotele-părți ale soților pot fi neegale, dacă aportul acestora la dobândirea bunurilor comune diferă.
În cazul în care nu se poate determina contribuția fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune, atunci instanța poate împărți bunurile comune în părți egale între cei doi soți. Contribuția acestora la dobândirea bunurilor comune trebuie înțeleasă nu privitor la fiecare bun în parte, ci în sensul de contribuție a lor la dobândirea tuturor bunurilor comune. Cât privește perioadele de timp în care viața în comun a fost întreruptă, acestea trebuie avute în vedere numai în măsura în care această stare de fapt este de natură să contribuie la determinarea cotei de participare a fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune. Stabilirea contribuției fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune se poate face prin orice mijloc de probă, deoarece este vorba de dovedirea unei situații de fapt. În sfârșit, faptul că unul dintre soți nu are bunuri proprii nu îl îndreptățește la o cotă-parte cu privire la bunurile comune mai mare decât aceea care este corespunzătoare contribuției sale la formarea și conservarea acestora. După ce se stabilește masa bunurilor comune ce urmează a fi împărțită, se vor determina cotele-părți ce revin soților din bunurile comune în raport de care se face împărțirea. Împărțirea aceasta trebuie să se facă în așa fel încât, în măsura posibilităților, să revină fiecărui soț bunuri în natură și numai în situația în care împărțirea nu este posibilă în acest fel să se treacă la vânzarea bunurilor comune prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, prin licitație publică ori să se atribuie unuia dintre soți, urmând ca celălalt să primească echivalentul cotei sale părți în alte bunuri sau sume de bani.
În caz de împărțire în natură a bunurilor comune, urmează a se avea în vedere interesele soților și ale copiilor, fiecăruia atribuindu-i-se acele bunuri de care are mai mare trebuință. În ce privește sumele din veniturile provenite din muncă, plătite cu titlu de pensie de întreținere sau pentru o altă datorie personală ori cheltuite de către un soț în afara sarcinilor căsătoriei, adică risipite, acestea nu se includ în masa bunurilor comune supuse împărțirii, totuși se ține seama de ele pentru a stabili cota-parte ce revine fiecăruia dintre soți în bunurile supuse împărțirii.
În caz de neînțelegere, instanța competentă este cea de divorț, dacă împărțirea se face în cadrul procesului de divorț, sau determinată după Dreptul comun privind stabilirea competenței instanțelor judecătorești, dacă împărțirea se face după divorț pe cale principală. În felul acesta, în cazul în care prin aceeași acțiune s-a cerut desfacerea căsătoriei și împărțirea bunurilor comune, competența de a soluționa capătul de cerere referitor la împărțirea bunurilor comune, indiferent de valoarea lor, revine instanței sesizate cu judecarea capătului de cerere privitor la desfacerea căsătoriei, potrivit principiului înscris în art. 17, C. pr. civ. și în temeiul căruia cererile accesorii și individuale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. În anumite situații, instanța este ținută să respecte dispozițiile speciale prevăzute de lege pentru anumite categorii de bunuri aflate în masa supusă împărțirii.
Dreptul la acțiune având ca obiect împărțirea bunurilor comune nu se prescrie. În situația în care până la împărțirea bunurilor comune există pericolul ca unul dintre soți să înstrăineze o parte din bunuri în detrimentul celuilalt sau să le deterioreze, ori un soț nu poate folosi bunurile comune, instanța poate numi un sechestru judiciar care poate fi chiar unul dintre soți.
În literatura de specialitate se consideră că este admisibilă acțiunea în constatare a bunurilor comune, astfel ca foștii soți să ceară constatarea părții lor în bunurile comune . În cazul în care foștii soți nu doresc o astfel de împărțire a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, ci numai transformarea stării de devălmășie într-o stare de indiviziune, acțiunea pentru constatarea acestor bunuri și determinarea cotelor este admisibilă după pronunțarea divorțului.
În ce privește bunurile supuse împărțirii, acestea devin proprii în măsura în care a avut loc această operație, fie în totalitatea lor sau numai în parte, fie în materialitatea lor sau numai pe cote-părți. Deși în literatura juridică s-au exprimat mai multe păreri, regimul matrimonial al comunității de bunuri încetează totuși o dată cu desfacerea căsătoriei și, ca atare, regulile ce-l cârmuiesc nu-și mai găsesc altă aplicare, și în felul acesta bunurile dobândite după desfacerea căsătoriei de oricare dintre foștii soți ori chiar de amândoi nu mai sunt bunuri comune.
În această privință, prezumția legală de mandat tacit reciproc nu mai poate funcționa după desfacerea căsătoriei, deoarece nu mai există relații specifice între soți care să o justifice, ca și obligațiile comune, în sensul dispozițiilor Codului familiei. În ceea ce privește proprietatea comună, aceasta își păstrează caracterul ei devălmaș și după desfacerea căsătoriei prin divorț până la data împărțirii.
2. Efecte cu privire la locuința comună a soților
Situația soților chiriași
În această situație, fără a se ține seama pe numele căruia dintre soți este încheiat contractul de închiriere și dacă închirierea acestuia s-a făcut la o dată anterioară ori ulterioară căsătoriei, se procedează după cum urmează:
– locuința comună se împarte între soți, dacă acest lucru este posibil. Împărțirea trebuie să asigure norma soțului care are dreptul la atribuirea locuinței și a copiilor ce i s-au încredințat; de asemenea, nu trebuie să se nesocotească dreptul altor persoane la locuință;
– dacă locuința nu se poate împărți, aceasta se atribuie conform înțelegerii soților, iar în lipsa acesteia se atribuie soțului căruia i s-au încredințat copiii spre îngrijire, iar în cazul când nu sunt copii, soțului care a obținut divorțul.
În această din urmă situație, trebuie făcute următoarele distincții:
– copiii sunt încredințați unei terțe persoane sau unei instituții pentru ocrotire și atunci criteriul nu se mai aplică;
– soții au mai mulți copii și fiecăruia dintre ei i se încredințează copii, situație în care instanța va trebui să aplice celelalte dispoziții, chiar dacă cuantumul acestor atribuiri este inegal;
– copiii dintr-o căsătorie anterioară au aceleași drepturi ca și copiii rezultați din căsătoria ce se desface;
– copiii din afara căsătoriei au aceleași drepturi ca și copiii din căsătorie;
– în lipsă de învoială a soților și când nu există copii, locuința se atribuie soțului care a obținut divorțul, evacuarea celuilalt soț făcându-se necondiționat, fără atribuirea unei alte locuințe;
– în toate celelalte situații, instanța judiciară are libertatea de a alege.
În cazul în care divorțul s-a pronunțat din vina ambilor soți și din căsătorie nu au rezultat copii, în lipsa unei înțelegeri între părți cu privire la beneficiul contractului de închiriere, instanța, conform practicii judiciare, va atribui locuința soțului care are mai multă nevoie de locuință sau care este îndreptățit la aceasta în funcție de profesie, depărtare de locul de muncă, vârstă, sănătate și să nu o atribuie unuia dintre soți pe motivul că celălalt are o vină mai mare în desfacerea căsătoriei. Totuși, așa cum s-a pronunțat jurisprudența, dacă în urma verificării acestora vocația soților la folosirea locuinței s-ar vădi sensibil egală, apare mai îndreptățită atribuirea acesteia soțului mai puțin vinovat de desfacerea căsătoriei.
Unele situații speciale când soții sunt chiriași
O situație specială privește regimul locuințelor de serviciu; dacă locuința poate fi împărțită, se va proceda la un partaj provizoriu, dispunându-se evacuarea condiționată a soțului în favoarea căruia operează criteriile legale de atribuire, dar fără a dispune evacuarea soțului titular al contractului. Dacă locuința nu poate fi împărțită, instanța este îndrituită să dispună evacuarea condiționată a titularului contractului de închiriere și evacuarea condiționată a soțului în favoarea căruia operează criteriile de preferință prevăzute de lege pentru atribuirea locuinței.
Totuși, soțul titular al contractului de închiriere nu va putea fi evacuate în cazul locuințelor de serviciu, în care prezența sa permanentă în preajma locului de muncă se impune față de specificul muncii.
Situația soțului proprietar sau titular al altui drept
În opoziție cu situația anterioară, soțul proprietar nu poate fi evacuat, chiar dacă el este vinovat de divorț sau dacă au fost încredințați copiii minori celuilalt soț. Ca atare, apartamentul proprietate personală al unuia dintre foștii soți nu poate fi atribuit nici în întregime și nici parțial soțului neproprietar. Totuși, instanța, apreciind împrejurările cauzei, poate să oblige pe soțul proprietar, la cerere, în situațiile prevăzute de art. 41 și 42 din C. fam, să asigure celuilalt soț, precum și copiilor care i-au fost încredințați, o suprafață locativă corespunzătoare, fie în apartamentul proprietatea sa, fie în altă locuință. În felul acesta, la cererea soțului neproprietar al locuinței fost domiciliu comun, instanța va putea obliga pe soțul proprietar al locuinței să asigure celuilalt soț și copiilor minori încredințați acestuia o suprafață locativă, fie în apartamentul său, fie în altă clădire și la nevoie se va putea dispune, în mod provizoriu, evacuarea din apartament a soțului proprietar, până când el va asigura o altă locuință.
Totuși, principiul de bază este acela că dacă soții au ocupat o locuință proprietate a unuia dintre ei, soțul neproprietar, după desfacerea căsătoriei, nu poate avea dreptul de a fi reintegrat în acea locuință, deoarece prin divorț a dispărut temeiul legal în baza căruia el a ocupat acea locuință, ca și obligația reciprocă de întreținere.
Situația soților coproprietari ori proprietari în devălmășie
În situația în care locuința aparține soților în coproprietate ori în devălmășie, iar în cadrul acțiunii de divorț nu s-a cerut împărțirea bunurilor comune, instanța, la cerere, poate dispune pe calea unor măsuri provizorii împărțirea sau atribuirea locuinței după aceleași criterii, urmând ca rezolvarea definitivă a raporturilor patrimoniale dintre soți să aibă loc ulterior, în cadrul acțiunii separate de partaj.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Acte legislative:
Constituția României din 31 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 767 la data de 31 octombrie 2003;
Codul familiei modificat prin Legea nr. 288/2007 din 14.09.2007,
pentru modificarea și completarea Legii nr. 4/1953
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 745 din
02.11.2007;
Codul civil modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, pentru modificarea și
completarea Codului de procedură civilă, din 14.09.2000,
publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 479, din
2.10.2000;
Legea nr. 31/1990 privind modificată prin O.U.G. nr. 82/2007 din 28.06. 2007,
societățile comerciale publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 446,
la data de 29.06.2007;
Lucrări și studii științifice:
Bacaci Alexandru, Raporturile patrimoniale în dreptul familie, Editura Hamangiu,
București, 2007;
Bacaci Alexandru, Dreptul familiei, Editura All Beck,
Dumitrache Viorica, București, 2005;
Hageanu Codruța,
Bodoacă Teodor, Dreptul familiei, Editura All Beck, București, 2005;
Căpățână Octavian, Societăți comerciale, Editura Lumina Lex, București, 2004;
Cărpenaru Stanciu, Legea societăților comerciale, Editura All Beck,
Predoiu Cătălin, București, 2006;
Gheorghe Pipera,
Cocoș Ștefan, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 2003;
Emese Florian, Dreptul familiei, Editura All Beck, București, 2006;
Filipescu Ion, Tratat de dreptul familiei, Editura Universul Juridic,
Filipescu Andrei, București, 2006;
Lupașcu Dan, Dreptul Familei, Editura Universul Juridic, București, 2007;
Poenaru Emil, Căsătoria și divorțul, Editura Hamangiu, București, 2008;
Pricopi Adrian, Căsătoria în dreptul român, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Pricopi Adrian, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 2004.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Bunurile Si Datoriile Sotilor (ID: 125091)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.