.bunurile Proprii ale Sotilor Si Drepturile Acestora Asupra Lor
INTRODUCERE
In practica, doctrina si chiar legislatie, termenul bunuri este folosit in doua sensuri ori acceptiuni:
„Stricto sensu” – prin „bun” se desemneaza un „lucru”;
„Lato sensu” – prin „bun” se desemneaza atat lucrul cat si dreptul patrimonial care are ca obiect acest lucru.
In linii generale, doctrina defineste in acelasi mod atat bunul ori lucrul. Vom spune ca „ prin bun se intelege o valoare economica ce este utila pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului si este susceptibila de apropiere sub forma dreptului patrimonial.”
In stransa legatura cu notiunea de „bun” este cea de „patrimoniu” (totalitatea drepturilor si obligatiilor patrimoniale care apartin unei persoane fizice sau juridice).
Dupa cum se poate observa intre „bun” si „patrimoniu” exista corelatia de tip „parte – intreg”.
Deci, bunul poate fi privit atat individual – ut singuli -, cat ca si element activ al patrimoniului.
In continutul lucrarii ne vom referi numai la un singur tip de clasificare a bunurilor, anume la bunurile proprii si bunurile comune, punand accent pe bunurile proprii si incercand sa le delimitam pe acestea de categoria bunurilor comune.
Reglementarea raporturilor patrimoniale a fost realizata pentru prima data in Codul civil din anul 1864. Astfel aparitia Codului civil la 1864 a consacrat si statuat regimul separatiei de bunuri.
Regimul de drept comun era considerat cel al separatiei de bunuri, fiecare sot pastrand un drept exclusiv de administrare, folosinta si dispozitie asupra bunurilor sale, cu obligatia, insa, de a contribui la cheltuielile casniciei.
Regimul comunitatii matrimoniale va exista atata timp cat exista casatoria, in cazul incetarii acesteia va avea loc o impartire a bunurilor comune, fapt ce va schimba regimul bunurilor comune in bunuri proprii.
Este important a se cunoaste delimitarea dintre bunurile comune si proprii ale sotilor astfel incat sa nu se aduca atingere patrimoniului propriu al sotilor iar in cazul impartirii bunurilor comune sa nu se realizeze o inegalitate a cotei parti ce revine fiecarui sot.
CAPITOLUL I
RELAȚIILE DINTRE SOȚI
Secțiunea I
Noțiuni generale privind relațiile dintre soți
Uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, căsătoria este încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie. Este reglementată de norme imperative, prin încheierea căsătoriei, viitorii soți consimțind să li se aplice regimul legal al căsătoriei, fără a avea posibilitatea de a-l modifica. În consecință căsătoria este uniunea dintre un bărbat și o femeie încheiată în urma consimțământului lor liber exprimat, prin care aceștia doresc ca familia întemeiată în urma căsătoriei să fie “ghidată “ după normele legale.
Fiind un act solemn, încheierea căsătoriei se face cu respectarea dispozițiilor legale, iar natura juridică a căsătoriei și actul juridic prin care se încheie căsătoria fac din această instituție un domeniu juridic aparte.
Ca efect al încheierii căsătoriei soților se nasc o serie de relații.
Astfel căsătoria dă naștere la efecte cu privire la relațiile personale și patrimoniale.
În cadrul relațiilor dintre soți se constată că relațiile patrimoniale sunt subordonate relațiilor personale și sarcinilor principale ale familiei.
Potrivit art 44 pct.1 din Constituția României și art.1 alin.4 Codul familiei soții au drepturi egale în ceea ce privește relațiile (personale și patrimoniale) dintre ei și în exercițiul drepturilor părintești, iar în ce privește căsătoria ei hotărăsc numai de comun acord (art.26 Codul familiei). Neînțelegerea dintre soți, neconcordanța dintre voințele lor nu poate fi soluționată pe calea justiției sau cu ajutorul autorității tutelare, decât în cazul extrem al divorțului. De exemplu, refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt soț poate constitui motiv de desfacere a căsătoriei.
Conform codului familiei soții au o serie de obligații ce derivă din aplicarea statutului legal al căsătoriei.
Astfel de obligații sunt:
Obligația de sprijin moral reciproc.
Obligația de fidelitate.
Obligația de a locui împreună.
Îndatoririle conjugale.
Secțiunea a II – a
Relațiile patrimoniale dintre soți
Necesitatea reglementării raporturilor patrimoniale dintre soți a apărut deoarece dreptul comun nu a fost suficient pentru reglementarea acestor raporturi. O astfel de reglementare a apărut prin normele codului familiei.
Raporturile patrimoniale sunt de fapt acele relații ce iau naștere între soți cu privire la bunurile pe care aceștia le posedă.
Numeroasele raporturi patrimoniale care iau ființă între soți în timpul căsătoriei pot fi cuprinse în trei mari categorii:
Raporturi care se nasc cu privire la contribuția soților la cheltuielile căsniciei;
Raporturi cu privire la bunurile lor;
Raporturi privitoare la obligația de întreținere;
Raporturile dintre soți cu privire la bunurile lor au ponderea cea mai mare în cadrul raporturilor patrimoniale.
Codul familiei în art.30 și 31 face o împărțire a bunurilor soților în două categorii: bunuri comune ale soților – care constituie regula – și bunuri proprii ale fiecărui soț – ce constituie excepția de la comunitate. Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită deoarece codul familiei instituie in art.30 alin ultim prezumția de comunitate a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.
Prezumția de comunitate are la bază realitatea că în mod obișnuit, soții dobândesc bunuri în timpul căsătoriei din veniturile, care sunt rezultatul muncii lor. Legiuitorul a înțeles a acorda prioritate comunității de bunuri tocmai pentru a ocroti familia și pentru ca soții să poată îndeplinii sarcinile ce le revin în căsătorie, dar și pe cele legate de creșterea și educarea copiilor.
Pe lângă conturarea noțiunii de comunitate de bunuri, ca masa bunurilor ce este afectată întâmpinării sarcinilor comune ce le revin soților, (art.32 alin.a,b,c) legiuitorul reglementează și definește, prin comparație cu regula (reprezentată de bunurile comune), bunurile proprii ale fiecărui soț. Definind căsătoria ca uniunea bazată pe relațiile de afecțiune și prietenie existente între cei doi soți deducem că reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soți nu-și are temeiul în rațiuni de ordin patrimonial, ci în comunitatea și separarea de interese ale soților în cadrul căsătoriei, raporturile patrimoniale dintre soți fiind o consecință a relațiilor lor personale și nu invers.
Secțiunea a III – a
Regimul matrimonial. Noțiune și caractere.
Noțiunea de regim matrimonial desemnează totalitatea normelor juridice, care reglementează relațiile dintre soți cu privire la bunurile lor si pe care le stabilesc între soți și terțele persoane privind bunurile soților.
Cu alte cuvinte, noțiunea de regim matrimonial desemnează regimul juridic al bunurilor soților și regimul juridic al obligațiilor pe care soții și le asumă împreună sau chiar numai unul dintre ei în interesul amândurora ori în interesul satisfacerii sarcinilor căsniciei și a altor îndatoriri de familie.
Conform art.30 codul familiei sunt bunuri comune ale ambilor soți cele dobândite de către oricare dintre ei în timpul căsătoriei, iar art.31 același cod arată că numai anumite bunuri, limitativ prevăzute de lege sunt proprii fiecăruia dintre soți.
Aceasta înseamnă că față de regimul matrimonial al comunității de bunuri separația de bunuri dintre soți există doar cu titlu de excepție și cu o pondere subsidiară în cadrul raporturilor dintre soți și în general în viața de familie.
Din aceste prevederi legale putem trage concluzia că trăsăturile esențiale ale regimului comunității matrimoniale, astfel cum acesta a fost conceput și reglementat de codul familiei, sunt următoarele:
este un regim matrimonial legal
este un regim matrimonial unic
este un regim matrimonial obligatoriu
este pe tot timpul căsătoriei un regim imutabil
Regimul matrimonial existent în dreptul nostru este un regim matrimonial legal, unic si obligatoriu deoarece este reglementat prin normele dreptului familiei, iar acestea nu lasă la alegerea soților mai multe variante în care aceștia să poată face o împărțire sau o clasificare a bunurilor lor comune atât în timpul, cât și la desfacerea căsătoriei. Legea și jurisprudența în domeniu fac distincție clară în ceea ce privește delimitarea celor două categorii de bunuri (proprii și comune).
Este un regim matrimonial obligatoriu deoarece așa cum am mai arătat prin căsătorie soții consimt la aplicarea acestui regim, legea neadmițând să se facă derogări de la normele impuse.
Secțiunea a IV-a
Evoluția legislației referitoare la regimul juridic aplicabil
comunității de bunuri începând din 1864 până-n prezent
Reglementarea raporturilor patrimoniale a fost realizată pentru prima dată în codul civil de la 1864. Evoluția acestor raporturi a dus inevitabil la schimbarea reglementărilor și actualizarea acestora cu realitatea socială existentă.
Astfel în 1864 apariția codului civil a consacrat și statuat în art.1283 regimul separației de bunuri, care se aplica numai atunci când soții nu au înțeles prin convenție patrimonială, să se supună unui alt regim. Astfel regimul de drept comun era considerat cel al separației de bunuri, fiecare dintre soți păstrând un drept exclusiv de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor sale, cu obligația, însă, de a contribui la cheltuielile căsniciei. Bărbatul era obligat să întrețină soția (art.196 cod civil), acesteia din urmă revenindu-i obligația de a contribui la sarcinile căsătoriei cu “a treia parte din veniturile sale”(art.1284 cod civil).
Trebuie menționat și faptul că ceea ce cârmuia, însă, regimurile matrimoniale ale acelor vremuri era principiul libertății convențiilor matrimoniale consacrat în art.1224 cod civil.
Astfel se explică de ce, pe lângă regimul propriu-zis al separației de bunuri, mai exista un alt regim matrimonial- regimul dotal- ca alternativă legală.
Regimul dotal este unicul regim convențional, pe care codul civil din 1864 îl reglementa in art.1233-1293. Acest regim putea fi adoptat de soți cu sau fără modificări, prin convenție matrimonială. Dota era definită în art.1233 cod civil ca fiind “averea ce se aduce bărbatului din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susțină sarcinile căsătoriei”. Bunurile dotale erau în administrarea și folosința bărbatului, care avea ,singur, exercițiu acțiunilor ce le priveau. Cu alte cuvinte bărbatul era uzufructuarul bunurilor soției, constituite ca dotă. Femeia putea înstrăina dota mobiliară, dar numai cu autorizația bărbatului, dota imobiliară fiind inalienabilă, insesizabilă și imprescriptibilă. Femeia măritată își păstra dreptul de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor parafernale.
Codul civil prevedea în art.1287-1293, ca o anexă la regimul dotal societatea de achiziții a soților, formată dintr-o comunitate restrânsă de bunuri, ce se găsea în coproprietatea soților.
Constituția din 1948 a adus importante modificări în evoluția relațiilor patrimoniale dintre soți. În primul rând menționăm faptul că regimul dotal a fost abrogat tacit, deși regimul separației bunurilor a rămas în vigoare până la apariția codului familiei. Soția nu mai era obligată să verse bărbatului partea sa de contribuție la cheltuielile căsniciei, iar munca femeii casnice în gospodărie era de acum recunoscută. Totodată au apărut noțiuni precum “patrimoniu conjugal” și “comunitate de fapt”.
Aceste schimbări pot fi puse pe seama consacrării în legea fundamentală a vremii a principiului egalității între sexe.
În 1953 (29 decembrie) a fost adoptat codul familiei, intrând in vigoare în data de 1 februarie 1954, reglementările acestui cod au scos complet relațiile de familie (implicit și raporturile patrimoniale) de sub incidența codului civil.
Astfel bunurile pe care soții le aveau, la data intrării în vigoare a noului cod, au devenit bunuri comune respectie dintre soți păstrând un drept exclusiv de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor sale, cu obligația, însă, de a contribui la cheltuielile căsniciei. Bărbatul era obligat să întrețină soția (art.196 cod civil), acesteia din urmă revenindu-i obligația de a contribui la sarcinile căsătoriei cu “a treia parte din veniturile sale”(art.1284 cod civil).
Trebuie menționat și faptul că ceea ce cârmuia, însă, regimurile matrimoniale ale acelor vremuri era principiul libertății convențiilor matrimoniale consacrat în art.1224 cod civil.
Astfel se explică de ce, pe lângă regimul propriu-zis al separației de bunuri, mai exista un alt regim matrimonial- regimul dotal- ca alternativă legală.
Regimul dotal este unicul regim convențional, pe care codul civil din 1864 îl reglementa in art.1233-1293. Acest regim putea fi adoptat de soți cu sau fără modificări, prin convenție matrimonială. Dota era definită în art.1233 cod civil ca fiind “averea ce se aduce bărbatului din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susțină sarcinile căsătoriei”. Bunurile dotale erau în administrarea și folosința bărbatului, care avea ,singur, exercițiu acțiunilor ce le priveau. Cu alte cuvinte bărbatul era uzufructuarul bunurilor soției, constituite ca dotă. Femeia putea înstrăina dota mobiliară, dar numai cu autorizația bărbatului, dota imobiliară fiind inalienabilă, insesizabilă și imprescriptibilă. Femeia măritată își păstra dreptul de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor parafernale.
Codul civil prevedea în art.1287-1293, ca o anexă la regimul dotal societatea de achiziții a soților, formată dintr-o comunitate restrânsă de bunuri, ce se găsea în coproprietatea soților.
Constituția din 1948 a adus importante modificări în evoluția relațiilor patrimoniale dintre soți. În primul rând menționăm faptul că regimul dotal a fost abrogat tacit, deși regimul separației bunurilor a rămas în vigoare până la apariția codului familiei. Soția nu mai era obligată să verse bărbatului partea sa de contribuție la cheltuielile căsniciei, iar munca femeii casnice în gospodărie era de acum recunoscută. Totodată au apărut noțiuni precum “patrimoniu conjugal” și “comunitate de fapt”.
Aceste schimbări pot fi puse pe seama consacrării în legea fundamentală a vremii a principiului egalității între sexe.
În 1953 (29 decembrie) a fost adoptat codul familiei, intrând in vigoare în data de 1 februarie 1954, reglementările acestui cod au scos complet relațiile de familie (implicit și raporturile patrimoniale) de sub incidența codului civil.
Astfel bunurile pe care soții le aveau, la data intrării în vigoare a noului cod, au devenit bunuri comune respectiv bunuri proprii potrivit dispozițiilor codului.
Cu toate acestea calitatea de bun comun nu putea fi opusă terților care prin convenții, încheiate anterior intrării în vigoare a codului, dobândiseră un drept real asupra bunurilor comune; aceste convenții rămâneau valabile fiind cârmuite de vechile reglementări.
La aceste modificări evolutive ale reglementărilor în domeniul relațiilor de familie putem adăuga și rolul pe care l-a jucat practica judecătorească, care a recunoscut dreptul ambilor soți asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Deși femeia nu putea invoca, la acea vreme, prezumția de comunitate, putea face proba contribuției sale efective la achiziționarea bunurilor. De asemeni achiziționarea pe numele unuia dintre soți a unui bun, în timpul căsătoriei, nu constituia un impediment pentru celălalt soț de a dovedi contribuția sa la dobândirea bunului și pe cale de consecință la stabilirea cotei ce i se cuvenea în cazul divorțului.
Așadar reglementările în domeniul relațiilor de familie au evoluat din fazele primare, în care egalitatea dintre soți nu era consacrată, până-n stadiu actual în care regimul matrimonial este unic, iar soții au drepturi egale în ceea ce privește bunurile dobândite în timpul căsătoriei, indiferent pe numele căruia dintre soți sunt achiziționate acestea, ambii putând invoca prezumția de comunitate a bunurilor.
Reglementările privind raporturile patrimoniale dintre soți au o sferă de cuprindere mare, acestea conturând clar prin art.31 codul familiei noțiunea de bun propriu și bun comun.
În dreptul românesc actual, așa cum am mai arătat, bunurile comune ale soților reprezintă regula, bunurile proprii fiind excepția. Astfel din prevederile legale reiese că regimul comunității de bunuri este obligatoriu, iar actele pe care soții le pot face în legătură cu bunurile comune sunt limitate din punct de vedere al efectelor pe care le poate avea asupra comunității de bunuri ale soților. Sunt limitate în sensul că unele acte ce privesc bunurile comune sunt interzise de lege deoarece pot aduce atingere comunității matrimoniale lezând drepturile unuia dintre soți.
CAPITOLUL II
ASPECTE PRIVIND BUNURILE SOȚILOR
Secțiunea I
Clasificarea bunurilor soților
Așa cum am mai arătat, în reglementările sale privitoare la bunurile soților, codul familiei folosește noțiunea de bunuri fără nici o altă precizare (art.30-36). Astfel fiind, înseamnă că noțiunea de bunuri are și în dreptul familiei înțelesul statornicit în dreptul civil, dreptul comun în materie, adică acela de lucruri materiale utile omului și susceptibile totodată de apropriere și stăpânire juridică sub forma de drepturi patrimoniale.
Pentru aceleași considerente, noțiunea de bunuri ale soților trebuie privită atât în accepțiunea sa de bunuri corporale, adică de lucruri materiale, cât și în accepțiunea de bunuri necorporale, adică de drepturi subiective patrimoniale.
Se știe că drepturile patrimoniale sunt drepturile reale, principale sau accesorii, privind imobilele si mobilele, precum și drepturile de creanță, iar acțiunile sunt cele privind drepturile reale și cele privind drepturile de creanță.
Astfel în practică s-a decis că prin noțiunea de “bunuri dobândite în timpul căsătoriei” se înțelege toate drepturile patrimoniale, inclusiv drepturile de creanță.
Referitor la clasificarea bunurilor soților, observăm, așa cum am mai arătat, că legiuitorul a instituit două categorii de patrimonii legate de persoana soțului: pe de o parte categoria bunurilor comune ambilor soți, iar pe de altă parte categoria bunurilor proprii fiecărui soț.
Art.30 codul familiei arată că:
”Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților.
Orice convenție contrară este nulă.
Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită.”
Distincția de patrimonii este făcută de art.31 același cod, care enumera bunurile ce nu sunt incluse în comunitatea matrimonială, ci sunt bunuri proprii ale fiecărui soț:
Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut ca ele să fie comune;
Bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soți;
Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații, precum și alte asemenea bunuri;
Indemnitatea de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;
Valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.
Din cuprinsul acestor texte legale se desprinde explicit constatarea că, în dreptul nostru, bunurile comune ale soților constituie regula, iar cele proprii fiecăruia dintre soți reprezintă excepția, ceea ce demonstrează că regimul comunității este vădit, preponderent față de separația de bunuri dintre soți, pe care legea o limitează la bunurile enumerate în art.31 codul familiei.
Secțiunea a II – a
Natura juridică a comunității matrimoniale
Denumirea consacrată pentru calificarea comunității matrimoniale este aceea de proprietate comună în devălmășie.
Cum însă patrimoniul oricărei persoane cuprinde o universalitate de drepturi și obligații cu valoare economică și cum comunitatea matrimonială este o parte distinctă din patrimoniul soților, înseamnă că obiectul ei îl constituie o totalitate de drepturi patrimoniale, reale și de creanță, precum și de obligații aferente comunității, care aparțin soților, în totalitatea lor, în stare de devălmășie.
Potrivit art.30-31 c. fam., patrimoniul unic al fiecăruia dintre soți se divide, obligatoriu, în bunuri comune și bunuri proprii, fiecare categorie având regim juridic distinct.
În ceea ce privește categoria bunurilor comune pe care soții le au în proprietate, ei au un drept de proprietate comună în devălmășie, adică un drept de proprietate nefracționat pe cote-părți și totodată nefracționabil până la data împărțelii (art.36 c. fam.). Conform regimului juridic aplicabil acestor bunuri soții administrează, folosesc și dispun împreună de bunurile lor comune (art.35 c. fam.).
Cu privire la bunurile pe care soții le au împreună în uzufruct, uz, abitație, servitute sau superficie, ca și cu privire la creanțele lor comune și la garanțiile ce eventual le însoțesc, ei au de asemenea drepturi reale și de creanță devălmașe. Tot astfel soții răspund pentru datoriile lor comune conform art.32 c.fam.
Comunitatea matrimonială nu poate fi calificată ca o proprietate comună pe cote părți, deoarece soții nu au cote-părți prestabilite și nici nu pot cere oricând ieșirea din comunitate.
Pentru a evidenția diferențele care apar între proprietatea comună în devălmășie și proprietatea comună pe cote-părți, enumerăm elementele distinctive ale acestora astfel:
Trăsătura esențială a proprietății pe cote-părții este aceea că părțile au determinată fiecare partea sa din proprietate; pe când în cazul proprietății în devălmășie partea care revine fiecărui soț va fi determinată numai cu ocazia unei împărțiri a bunurilor comune.
În cazul coproprietății oricare dintre coproprietari poate oricând dispune de partea sa abstractă de proprietate chiar și înstrăinând-o, fără a fi necesar acordul celorlalți coproprietari. În cazul proprietății în devălmășie nici unul dintre soți nu poate dispune, în timpul căsătoriei, prin acte între vii de partea sa din bunurile comune, deoarece aceasta nu este determinată.
Oricare dintre soți poate face singur acte de administrare sau folosință asupra bunurilor comune, pe când în cazul coproprietății este necesar acordul tuturor coproprietarilor pentru a realiza astfel de acte.
Proprietatea comună în devălmășie își are izvorul în actul juridic al căsătoriei, pe când proprietatea comună pe cote-părți poate rezulta din multiple cauze cum ar fi: legea, succesiunea, convenția părților.
Împărțeala în cazul proprietății pe cote –părți se va face conform cotelor deja determinate, pe când în cazul comunității matrimoniale determinarea părților se face cu ocazia împărțelii și în funcție de contribuția fiecărui soț la achiziționarea bunurilor comune.
Așa cum am mai arătat proprietatea comună în devălmășie este legată juridic de calitatea de soț , pe când titular al dreptului de proprietate pe cote–părți poate fi orice persoană, această calitate putând fi transmisă prin acte juridice, fapt interzis în cazul proprietății devălmașe.
Exercitarea acțiunilor posesorii și în revendicare are loc în mod diferit la cele două forme de proprietate.
Soții nu pot intenta unul față de celălalt, acțiune posesorie, întrucât nici unul nu exercită o posesie exclusivă, nefiind îndeplinite cerințele art.674 cod procedură civilă. În cazul proprietății comune pe cote-părți, însă, coproprietarul care exercită posesia asupra unor bunuri în mod exclusiv poate, dacă sunt întrunite și celelalte condiții prevăzute de art.674 Cod de procedură civilă, să fie chemat în instanță prin acțiunea posesorie de un alt coproprietar.
În cazul proprietății comune în devălmășie, oricare dintre soți poate exercita față de terț acțiunea posesorie, coproprietarul neavând acest privilegiu singur, ci doar împreună cu toți coproprietarii.
Proprietatea devălmașă nu exclude exercitarea acțiunii în revendicare, însă între soți ea nu poate fi exercitată, așadar numai față de terți poate produce efecte deoarece se consideră că exercitarea acestei acțiuni față de terți va fi benefică și celuilalt soț. Între soți se poate exercita acțiunea în constatarea bunurilor comune.
Aceeași situație se ivește și în cazul coproprietarilor care nu pot exercita unul față de celălalt acțiune în revendicare, împărțirea bunurilor putând fi realizată în orice moment conform cotelor determinate, iar pe deasupra nici unul dintre coproprietari nu are un drept de proprietate exclusiv, așa cum nu au nici soții. Toți coproprietarii pot introduce acțiunea în revendicare împotriva unui terț posesor, dar neproprietar.
CAPITOLUL III
BUNURILE PROPRII ALE SOȚILOR ȘI DREPTURILE ACESTORA ASUPRA LOR
Secțiunea I
Categoriile de bunuri proprii
Pentru determinarea caracterului de bunuri proprii ale soților nu există un criteriu comun, ci acesta variază în funcție de categoria bunurilor respective, astfel: data dobândirii lor în raport de încheierea căsătoriei (art. 31 lit. a Codul familiei); legătura bunului cu persoana soțului (art 31 lit. b-e Codul familiei); subrogația reală (art. 31 lit. f Codul familiei). În unele formulări se mai adaugă și criteriul afectațiunii bunului.
Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei -art. 31 lit.a
Dispozițiile acestui articol sunt urmarea firească a dispozițiilor art. 30 alin. 1 din Codul familiei care limitează comunitatea de bunuri la bunurile dobândite în timpul căsătoriei. Astfel, bunurile pe care soții le au în momentul încheierii căsătoriei nu vor intra în comunitatea de bunuri, ci vor rămâne proprii ale soțului care le-a achiziționat. Tot din aceleași motive vor fi considerate bunuri proprii și cele dobândite după desfacerea sau încetarea căsătoriei, deși art. 31 lit. a Codul familiei nu le menționează. Drept urmare, orice bun dobândit de oricare din soți la o dată când nu exista căsătoria este bun propriu al soțului respectiv.Bunurile achiziționate anterior căsătoriei, în perioada concubinajului, sunt în principiu bunuri proprii ale soțului dobânditor, păstrând acest caracter și după încheierea căsătoriei. În cazul în care viitorii soți ar fi încheiat o convenție prin care un bun dobândit de unul din ei, înainte de căsătorie, dar cu contribuția esențială a celuilalt să devină bun comun de la data încheierii căsătoriei, convenția este valabilă, fiind considerată sub condiție și producându-și efectele numai de la data încheierii căsătoriei.Atât în practica judiciară cât și în literatura de specialitate, s-a afirmat faptul că, deși unele dintre bunuri, care au fost dobândite anterior încheierii căsătoriei, constituie coproprietatea ambilor soți, ele nu devin prin efectul căsătoriei bunuri comune, ci rămân tot bunuri proprii, urmând a li se aplica dispozițiile referitoare la proprietatea comună pe cote-părți, iar nu cele referitoare la proprietatea comună în devălmășie.
Este normal ca și bunurile dobândite împreună de foștii soți, adică după desfacerea căsătoriei, să fie tot bunuri proprii, aceștia devenind, de asemenea, coproprietari pe cote-părți.
Bunurile dobândite în legătură cu persoana unuia dintre soți
2.1. Bunurile dobândite prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune (art. 31 lit. b)
Potrivit art. 31 lit. b, rămân bunuri proprii, deși au fost dobândite în timpul căsătoriei, bunurile care au intrat în patrimoniul oricăruia dintre soți prin moștenire, legat sau donație, afară numai de cazurile când dispunătorul a prevăzut altfel.Art. 31 lit. b din Codul familiei, întrebuințând atât termenul de moștenire, cât și pe acela de legat, iar legatele referindu-se decât la bunurile testamentare, în doctrină este unanimă părerea că legiuitorul a înțeles să se refere la succesiunea legală prin termenul de moștenire, iar prin legat, la succesiunea testamentară.
În ceea ce privește moștenirea, aceasta este atribuită de lege în considerarea legăturii de rudenie sau de căsătorie ce unește pe moștenitor cu persoana care lasă moștenirea, adică în considerarea calității succesorale. Caracterul personal al acestei calități exclude posibilitatea ca transmisiunea succesorală să se opereze, în puterea legii, și în beneficiul soțului celui care moștenește. Pe de altă parte, se consideră că, dacă bunurile dobândite prin moștenire ar deveni comune, s-ar modifica implicit sistemul devoluțiunii succesorale, deoarece s-ar ajunge la situația ca drepturile fiecărui moștenitor legal să fie înjumătățite în favoarea soțului său. Cât privește liberalitățile, adică donațiile și legatele, acestea sunt acte juridice cu titlu gratuit, efectuate în considerarea persoanei gratificate, fiind deci acte încheiate intuitu personae. Dacă dispunătorul nu a prevăzut altfel, nu se poate presupune că acesta a dorit să avantajeze și pe soțul celui gratificat, bunurile dobândite pe această cale rămânând astfel proprii. Bunurile primite prin donație devin proprii indiferent dacă este vorba de donație directă, indirectă (stipulația pentru altul, terț beneficiar fiind unul dintre soți), deghizată (simularea unui act de vânzare-cumpărare) sau prin dar manual. Pe de altă parte, bunurile donate rămân proprii, nu numai când sunt prezente, dar și când ele sunt viitoare, căci în dreptul civil român, donațiile de bunuri viitoare nu sunt nule, ci numai întotdeauna revocabile.
Cu privire la donațiile între soți, acestea nu vor putea purta decât asupra bunurilor proprii. Dacă s-ar admite ca donațiile între soți să se facă și din bunurile comune, atunci s-ar da posibilitatea ca, pe această cale, să se eludeze dispozițiile imperative ale art. 30 alin. 2 Codul familiei, potrivit cărora orice convenție contrară regimului comunității este nulă, deoarece, prin astfel de donații din bunurile comune, s-ar micșora comunitatea de bunuri a soților.
Donațiile făcute sub forma darului manual de către unul dintre soți celuilalt soț înainte și în vederea încheierii căsătoriei, devin bunuri proprii ale soțului donatar, păstrându-și acest caracter și după încheierea căsătoriei.În situația în care un bun imobil a fost donat (cu clauză de întreținere a donatorului) exclusiv unuia dintre soți, bunul donat este bun propriu al soțului donatar. În practica de specialitate s-a considerat că, dacă în fapt ambii soți au contribuit, deopotrivă, din patrimoniul lor comun, la acoperirea cheltuielilor pentru întreținerea donatorului, soțul nebeneficiar al donației are dreptul la restituirea contravalorii părții sale de contribuție din aceste cheltuieli.
În cazul în care unele bunuri au fost dobândite de unul dintre soți prin testament, acestea sunt și rămân bunuri proprii ale soțului legatar, deși mobilul testatorului, exprimat prin testament, a fost îngrijirea sa până la sfârșitul vieții și suportarea cheltuielilor de înmormântare, și chiar dacă celălalt soț a contribuit și el la întreținerea testatorului și la cheltuielile de înmormântare. Potrivit practicii judiciare acest fapt nu poate genera în favoarea celuilalt soț decât dreptul de a se prevala de ele cu ocazia determinării cotelor de contribuție ale ambilor soți la dobândirea bunurilor. Pentru că dispozițiile testamentare nu-și produc efectele decât la moartea testatorului, este necesar ca legatul să emane de la un terț, deoarece, dacă testatorul ar fi unul dintre soți, la moartea acestuia, odată cu încetarea căsătoriei ar înceta și distincția dintre bunurile comune și proprii iar problema calității de bun propriu sau comun nu s-ar mai putea pune.
Categoria de bunuri proprii enumerată de art. 31 prin lit. b comportă și o excepție de comunitate, deoarece legiuitorul a prevăzut că bunurile dobândite prin moștenire, legat sau donație vor deveni proprii soțului dobânditor numai atunci când dispunătorul nu a prevăzut că ele vor fi comune. Evident, această excepție nu se referă decât la liberalități, la legate și la donații, nu și la moștenire (succesiunea legală), întrucât în acest ultim caz transmisiunea bunurilor se face în puterea legii, nemaiputându-se vorbi de un dispunător.
În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia textul art. 31 lit. b, partea finală, nu cere ca declarația de voință a dispunătorului pentru ca un bun donat sau testat să devină bun comun să fie expresă, ea putând fi astfel și tacită, sub singura condiție de a fi neîndoielnică. Manifestarea de voință a dispunătorului în sensul ca bunurile respective să devină comune poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori sau prezumții, dar din care să rezulte cu certitudine că dispunătorul a dorit să-i gratifice pe ambii soți. În lipsa acestor dovezi, care să demonstreze în mod neechivoc dorința dispunătorului în sensul că bunul transmis de el cu titlu gratuit să fie bun comun al ambilor soți, bunul va fi considerat, potrivit art. 31 lit. b, bun propriu al soțului căruia i s-a transmis. De exemplu, în practica judiciară s-a afirmat faptul că, în cazul unui bun cumpărat în timpul căsătoriei cu plata prețului în rate, bunul devine propriu al soției, din moment ce plata ratelor s-a făcut din sumele de bani primite de aceasta de la părinții ei. De asemenea, dacă la dobândirea unui bun au contribuit și părinții unui soț, această contribuție nu poate fi socotită decât ca o donație făcută exclusiv în favoarea copilului lor, cât timp nu au arătat în mod expres că au urmărit gratificarea ambilor soți, situație în care bunul este comun.
Cu privire la darurile de nuntă, s-a considerat că, în măsura în care ele sunt obișnuite vor fi bunuri comune, iar sumele mari de bani sau bunurile cu valoare deosebită dăruite de părinții unuia dintre soți fără a se face mențiunea expresă că sunt dăruite ambilor soți vor rămâne proprii ale soțului care este fiul donatorilor. În practica judiciară s-a considerat că în ceea ce privește cheltuielile de nuntă, suportate de părinții tinerilor, ele nu pot fi retrase din darurile obținute la nuntă decât dacă se face dovada că excedentul bănesc a rămas în posesia soților și dovada existenței unei înțelegeri prealabile privind retragerea din darul de nuntă a cheltuielilor respective.
2.2. Bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soți (art. 31 lit. c)
Ceea ce explică faptul că bunurile de uz personal și cele de uz profesional fac parte din aceeași categorie de bunuri proprii este afectațiunea lor folosinței personale a unuia sau altuia din soți.
a) bunurile de uz personal
În această categorie intră acele bunuri care sunt afectate sau destinate uzului personal (fizic și intelectual) al unuia dintre soți în mod efectiv și exclusiv. Destinația sau natura bunului în sine nu este un criteriu suficient pentru calificarea ca bunuri proprii a acestei categorii de bunuri. Ceea ce interesează cu adevărat este folosința efectivă a acestor bunuri de către unul din soți, destinația lor exclusivă uzului personal al unuia din soți. Aceasta presupune că bunul nu trebuie să fie utilizat, în mod obișnuit, de amândoi soții. În cazul în care este vorba, de exemplu, de metraje pentru confecții, care prin natura lor sunt destinate uzului personal al unuia dintre soți, nu este necesară o transformare efectivă a bunului. Legea nu face o atare distincție, singura condiție fiind aceea de a servi sau nu uzului personal.
Uzul personal poate fi fizic (îmbrăcămintea, încălțămintea) sau intelectual (cărțile de agrement scrise într-o limbă pe care numai unul dintre soți o cunoaște). Faptul că la procurarea bunurilor de uz personal au fost folosite venituri comune ale soților nu este relevant pentru calificarea acestor bunuri ca fiind bunuri comune, fiindcă, potrivit art. 2 Codul familiei, soții sunt obligați să-și acorde unul altuia sprijin moral și material, iar cheltuielile privind nevoile proprii ale fiecăruia sunt suportate, de regulă, din venituri comune. Însă, soțul care contribuie cu munca sa sau mijloace proprii la dobândirea unor bunuri pentru uzul personal al celuilalt soț are împotriva acestuia un drept de creanță, justificat prin îmbogățirea fără just temei. În literatura juridică se consideră că dacă un bun de uz personal este dobândit de un soț și folosit de celălalt soț el nu devine bun propriu al acestuia din urmă. De exemplu, obiectele de îmbrăcăminte feminină, moștenite de bărbat, dar folosite de soția sa, nu sunt bunuri proprii ale acesteia, ci bunuri proprii ale bărbatului, în temeiul art. 31 lit. b Codul familiei. Aceste bunuri pot deveni însă proprii soției dacă soțul dobânditor a înțeles să i le doneze acesteia în proprietate. Astfel, bunurile de uz personal devin proprii soțului care le folosește indiferent de modul în care au fost dobândite, numai dacă prin modul lor de dobândire nu au devenit proprii în temeiul altei dispoziții a art. 31 Codul familiei.
Regula potrivit căreia bunurile de uz personal sunt proprii, se aplică numai atunci când acestea au o valoare uzuală, fiind procurate în cadrul scopurilor normale ale familiei. Atunci când însă procurarea lor nu s-a făcut în acest scop, aceste bunuri încorporând valori deosebit de mari, fiind obiecte de lux (în special blănurile și bijuteriile), iar achiziționarea lor constituie, în intenția soților, o investiție în interes comun, nu mai pot fi caracterizate drept bunuri proprii, ci fac parte din patrimoniul comun.
În cazul bijuteriilor, elementul determinant pentru stabilirea caracterului lor juridic este valoarea lor, acest element fiind primordial în raport cu acela care caracterizează destinația acestor bunuri. În situația în care bunurile sunt confecționate din materiale prețioase cu o valoare mare, ele pot constitui mijloc de investiție, situație în care urmează a fi considerate bunuri comune, astfel încât fiecare din soți să beneficieze în mod egal de valoarea lor, fiind de altfel rezultatul muncii comune, în urma căreia au fost achiziționate. S-a decis că cererea reclamantului în sensul includerii în masa bunurilor comune a unei cantități de aur încorporată în proteza dentară a celuilalt soț nu este întemeiată, deoarece un asemenea obiect, atât de intim legat, sub aspectul întrebuințării, de persoană și de sănătatea unuia dintre soți, este un bun de uz personal. Tot astfel, împrejurarea că, după doi ani de la desfacerea căsătoriei, lucrarea dentară a fost înlocuită cu alta, nu schimbă caracterul bunului care a aparținut exclusiv pârâtului.
b) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți
Sunt asemenea bunuri cele destinate exercitării efective a profesiei unuia sau altuia dintre soți, precum: uneltele pentru exercitarea unei meserii, biblioteca de specialitate a unui om de știință, instrumentele unui muzician, atelierele de pictură sau sculptură etc. Pentru a fi proprii, aceste bunuri nu trebuie să fie afectate exercitării unei activități vremelnice și întâmplătoare, ci unei îndeletniciri cu titlu profesional. La fel ca și în cazul dobândirii bunurilor de uz personal, bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți nu vor fi proprii, ci comune ambilor soți, dacă se dovedește că achiziționarea lor s-a făcut în scopul tezaurizării unor economii realizate în timpul căsătoriei. Soțul care a contribuit cu munca sa sau prin mijloace proprii la dobândirea unui bun destinat exercitării profesiei celuilalt soț, va păstra, ca și în cazul dobândirii prin același mod a bunurilor de uz personal, un drept de creanță bazat pe îmbogățirea fără just temei.
În cazul pluralității de profesiuni, adică în situația când unul dintre soți exercită concomitent două sau mai multe profesiuni, chiar dacă una dintre acestea are un caracter principal, iar alta secundar, sau una este permanentă, iar alta temporară, bunurile destinate exercitării acestor îndeletniciri cu caracter profesional sunt proprii, exceptând doar bunurile care servesc unor activități cu totul vremelnice. În situația în care sunt executate succesiv mai multe profesii, în literatura de specialitate părerile sunt împărțite în ceea ce privește calificarea bunurilor care au servit la exercitarea profesiei ca fiind bunuri comune sau proprii. Într-o primă opinie sunt calificate ca fiind bunuri proprii toate bunurile destinate exercitării profesiei, chiar dacă profesiile sunt succesive, cu condiția să nu se fi dovedit că soțul a abandonat definitiv una din ele.
În fine, s-a mai susținut, justificat se pare, că bunurile destinate exercitării profesiei sunt proprii, chiar dacă soțul a abandonat acea profesie definitiv. Se consideră că, odată dobândit, caracterul de bun propriu se păstrează, în ciuda faptului că ulterior intervin schimbări în profesia soțului prin înlocuirea unei profesii cu alta sau prin părăsirea definitivă a profesiei, datorită faptului că cerința legală privind exercitarea profesiei de către unul din soți se referă la dobândirea caracterului de bun propriu, nu și la păstrarea acestei calități. În cazul în care părăsirea activității profesionale s-a făcut prin pensionare, părerile sunt unitare în sensul că bunurile afectate fostei activități profesionale a soțului rămân în mod definitiv proprii, fie datorită valorii de afecțiune pe care o reprezintă, pentru soțul pensionar, instrumentele profesiei sale anterioare, fie în virtutea principiului potrivit căruia, sub rezerva dreptului la salariu înlocuit prin dreptul la pensie, pensionarul se bucură de condiția unui salariat.
Bunurile pe care soții le folosesc în exercitarea unei profesii, în cazul în care ambii soți au aceeași profesie, nu sunt comune, ci proprii, sub forma coproprietăți pe cote-părți egale pentru ambii soți. Însă, dacă bunul a fost dobândit, de exemplu, înainte de încheierea căsătoriei ori prin donație, oricare dintre soți va putea dovedi că bunul este proprietatea sa personală exclusivă sau că are o cotă mai mare din aceste bunuri, datorită faptului că partea sa de contribuție la dobândirea acestor bunuri a fost mai mare.
2.3.Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții, precum și alte asemenea bunuri (art.31 lit. d)
Este vorba de bunurile a căror dobândire este legată de unele însușiri cu caracter deosebit, inerente personalității unuia dintre soți. Prin textul art. 31 lit. d legiuitorul a deosebit două categorii de bunuri:
premiile și recompensele
Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă sunt proprii acelui soț care a adus un aport excepțional în munca pe care o prestează, datorită priceperii și calităților sale personale. Asemenea premii și recompense sunt, prin natura lor, bunuri proprii, nu fiindcă ar constitui venituri excepționale, căci și câștigul la loterie are acest caracter, fără a deveni neapărat bun propriu, ci fiindcă ele constituie remunerarea unei realizări în care se oglindesc însușirile excepționale și remarcabile ale soțului căruia i-au fost acordate. În literatura juridică s-a exprimat faptul că aici nu se vor include premiile din cadrul sistemului premial de salarizare, care au același regim juridic cu salariul și care constituie un drept al persoanei încadrate în muncă izvorât din contractul de muncă, ci doar acele premii care se acordă pentru merite deosebite, având un caracter ocazional.
Potrivit practicii judiciare, bursa acordată pe baza unei convenții de colaborare științifică între statul român și un alt stat nu se poate asimila cu recompensa, deoarece ea constituie un mijloc financiar destinat întreținerii beneficiarului și acoperirii cheltuielilor pe durata cursurilor sau a termenului stabilit pentru specializarea profesională. Așadar, la fel ca și retribuția, economiile realizate dintr-o atare bursă în timpul căsătoriei reprezintă bun comun.
b) manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții, precum și alte asemenea bunuri
Ceea ce au în comun toate aceste bunuri este faptul că ele sunt rezultatul unei activități excepționale, care materializează capacitatea creatoare, artistică, literară sau științifică, a unuia dintre soți. Sfârșitul textului art. 31 lit d Codul familiei are rolul de a ne arăta faptul că enumerarea bunurilor amintite de acest articol are un caracter exemplificativ, putând să includem aici și „alte asemenea bunuri”, adică orice alte bunuri în care se materializează ideea creatoare a unui soț, cum ar fi: statuile, tablourile, partiturile muzicale etc.
Așa cum s-a precizat în literatura juridică legiuitorul nu are în vedere însăși opera de creație intelectuală, dar nici drepturile patrimoniale de autor, ci se referă exclusiv la obiectele materiale în care se încorporează opera de creație intelectuală, asupra cărora autorul are un drept real de proprietate, distinct de dreptul de autor. Nu trebuie să se confunde bunul corporal în care s-a exteriorizat opera cu obiectul dreptului de autor. Obiectul dreptului de autor îl constituie însăși ideea creatoare a autorului. În timp ce opera de creație intelectuală redă un complex de idei, de imagini sau de sentimente concepute de autor, manuscrisele, schițele sau proiectele reprezintă forma concretă de exteriorizare a acestor idei, mijlocul prin care opera este adusă la cunoștința publicului.
Doar asupra manuscriselor, schițelor și proiectelor autorul va avea un drept de proprietate personală. Sumele primite de autor cu titlu de remunerație pentru opera sa și încasate în timpul căsătoriei constituie, potrivit practicii judiciare, bun comun, iar nu bun propriu al soțului autor, deși opera a fost realizată înainte de încheierea căsătoriei. Codul familiei, limitând categoria bunurilor proprii prin art. 31, a inclus printre aceste bunuri manuscrisele științifice sau literare, fără a cuprinde însă și remunerația încasată de autor pentru realizarea operei. În acest caz este vorba de dreptul patrimonial de autor care nu se confundă cu manuscrisele, schițele și proiectele. Dacă manuscrisele au o valoare istorică și documentară deosebită, ele se vor încadra în categoria bunurilor care alcătuiesc patrimoniul cultural-național, fiind supuse, în această calitate, protecției statului. Dacă creația intelectuală este comună soților, ipoteză întâlnită deopotrivă în artă, literatură, știință și tehnică, bunurile în care s-a materializat opera creatoare a soților vor fi bunuri proprii, făcând parte din proprietatea comună pe cote-părți.
2.4. Indemnitatea de asigurare și despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei (art. 31 lit. e)
Sumele obținute cu acest titlu de unul dintre soți vor fi proprii acestuia, indiferent dacă au fost deja încasate sau se înfățișează ca drept de creanță în indemnizație sau despăgubire, fiindcă servesc la repararea unor prejudicii intim legate de persoana celui vătămat.
În ceea ce privește indemnitatea, aceasta presupune, fie existența unei asigurări care operează prin efectul legii, cum este cea împotriva riscurilor unui transport de persoane pe calea ferată sau cu avionul, fie existența unui contract de asigurare cu privire la persoane, în care unul din soți este beneficiarul asigurării. Indemnitatea de asigurare este suma pe care asigurătorul o achită în fapt asiguratului în ipoteza survenirii cazului asigurat. Această indemnitate este considerată bun propriu, chiar dacă primele de asigurare nu au fost plătite de soțul asigurat și indiferent de sursa banilor. Dacă cel care a plătit primele de asigurare a fost celălalt soț, în literatura de specialitate se consideră că soțul care a contribuit la plata primelor de asigurare va deveni, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, creditorul celuilalt soț, afară numai dacă el a înțeles să-l gratifice pe soțul asigurat cu valoarea acestor prime.
Trebuie observat faptul că textul art. 31 lit. e se referă exclusiv la asigurarea pentru pagube pricinuite persoanei unuia din soți, prin pierderea vieții ori a capacității parțiale sau totale de muncă, iar nu la asigurarea de bunuri, în cazul căreia sumele încasate vor fi bunuri comune sau proprii, în funcție de categoria din care fac parte bunurile asigurate. Prin despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei se înțelege suma de bani primită de soțul care a fost vătămat ca urmare a acțiunii ilicite a unei alte persoane, cu scopul de a repara paguba provocată. Acordarea despăgubirii presupune existența unui delict civil a cărui victimă a fost unul dintre soți care, prin efectul faptei ilicite a unei terțe persoane, a suferit o vătămare a integrității corporale sau a sănătății sale. Dacă fapta ilicită a terțului a avut drept urmare moartea unuia din soți, despăgubirea se va cuveni moștenitorilor acestuia, care îi continuă persoana, inclusiv soțului supraviețuitor. Moștenitorul va putea pretinde despăgubirea și în temeiul unui drept propriu, pentru orice pagube patrimoniale ar fi suferit prin efectul morții soțului predecedat.
3. Valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare (art. 31 lit. f)
Prin această reglementare s-a urmărit evitarea confuziei între cele două mari categorii de bunuri aflate în patrimoniul soților, făcându-se aplicarea principiului subrogației reale cu titlu universal: ,,in judiciis uneversalibus pretium succedit loco rei et res, loco pretii”. Astfel, dacă în timpul căsătoriei un soț vinde un bun propriu, adică unul dintre bunurile enumerate de art. 31 lit. a-e Codul familiei, prețul obținut va lua locul și destinația bunului ieșit din această grupă de bunuri. Tot astfel, dacă, de exemplu, cu banii obținuți cu titlu de indemnitate de asigurare, soțul respectiv va cumpăra un imobil, acesta va fi tot bun propriu.
În temeiul art. 31 lit. f Codul familiei, devin proprii:
bunul dobândit în schimbul altui bun propriu. Potrivit art. 31 lit. b Codul familiei, sunt bunuri proprii ale fiecărui soț cele dobândite prin donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune. Imobilul cumpărat de unul dintre soți cu bani donați care constituie bun propriu, va constitui și el bun propriu, iar nu bun comun al soților.
prețul vânzării unui bun propriu;
creanța prețului de vânzare a unui bun propriu;
sulta obținută în cazul schimbului unui bun propriu;
bunul cumpărat cu prețul obținut din vânzarea unui bun propriu. În acest sens, s-a decis că imobilul cumpărat de soți în timpul căsătoriei cu bani proveniți din vânzarea unui imobil, care, la rândul lui, fusese dobândit înainte de căsătorie, este bun propriu.
indemnitatea de asigurare pentru prejudiciul adus unui bun propriu;
despăgubirea datorată pentru pagubele cauzate unui bun propriu.
Din această enumerare cu caracter exemplificativ rezultă că, pentru a fi în prezența unui caz de subrogație reală, intrarea bunului în patrimoniul unuia dintre soți trebuie să aibă loc ca urmare a încheierii unui act juridic, înlocuirea unui bun doar din considerente economice, nerealizând o subrogație reală. Existența unor bunuri în patrimoniul unuia din soți, care s-au consumat prin întrebuințare, și înlocuirea lor cu altele, dar în care nu s-au investit valori proprii, nu duce la păstrarea caracterului acelor bunuri în virtutea subrogației reale, căci nu a avut loc decât o înlocuire economică a unei valori vechi printr-o valoare nouă, fără ca cea veche să treacă în cea nouă. În acest sens s-a decis că în cazul în care un bun înlocuiește pe altul numai din punct de vedere economic, dar nu și juridic, nu operează subrogația reală. Subrogația reală poate fi și parțială, în cazul în care un bun comun a fost reparat, ori modificat cu bunuri proprii sau când a fost dobândit în parte cu bunuri comune și în parte cu bunuri proprii.
Potrivit regulii ,, accesorium sequitur principalem” (accesoriul urmează principalul), suntem în prezența, fie a încorporării unui bun comun într-unul propriu, fie a unui bun propriu într-unul comun. Practica judiciară este însă constantă în a considera că în cazul în care vechea construcție, bun propriu al unuia din soți, a fost structural modificată, astfel încât a rezultat o construcție nouă, aceasta va fi bun comun, cu atât mai mult atunci când construcția veche, bun propriu, a fost demolată, și s-a edificat una nouă de către ambii soți. În cazul în care lucrările de reparații și îmbunătățirile efectuate în timpul căsătoriei bunului propriu cu mijloace comune nu au fost de natură a modifica structural bunul, astfel încât să rezulte un alt bun, bunul va rămâne tot propriu însă, sporul de valoare pe care l-a dobândit bunul propriu în urma reparațiilor și îmbunătățirilor executate prin întrebuințarea de bunuri comune, va fi bun comun. Codul familiei reglementează principiul subrogației reale numai cu privire la bunuri proprii, deoarece în privința bunurilor comune operează prezumția de comunitate instituită de art. 30 alin. 1 Cod. fam, potrivit căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare din soți sunt comune dacă nu se dovedește că sunt proprii, ceea ce face inutilă aplicarea subrogației.
Secțiunea a II- a
Drepturile soților asupra bunurilor proprii
Cu privire la bunurile proprii ale soților, oricare dintre ei exercită asupra bunurilor asupra cărora este unic proprietar următoarele drepturi:
dreptul de a le administra;
dreptul de ale folosi ;
dreptul de a dispune de aceste bunuri potrivit dreptului comun ;
Soțul proprietar asupra bunurilor sale poate da celuilalt soț mandat general pentru administrarea bunurilor sale proprii, sau mandat special pentru încheierea unor acte de dispoziție cu privire la anumite bunuri proprii.
Oricare dintre soți poate încheia cu terții, cu privire la bunurile sale proprii, orice acte juridice, fără a fi necesar consimțământul celuilalt soț.
Referitor la actele juridice care pot fi încheiate între soți, Codul civil, prin art. 1307, a prevăzut o singură restricție, și anume faptul că între soți vânzarea-cumpărarea este interzisă.
De asemenea, potrivit art. 937 Cod civil donațiile între soți sunt admise, dar pot fi oricând revocate.
Practica judiciară a stabilit, având în vedere caracterul relativ al prezumției de comunitate instituită de art. 30 alin. 1, că oricare dintre soți poate să ceară și să obțină, pe calea acțiunii prevăzute de art. 111 Cod civil, constatarea că unul sau mai multe bunuri dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri proprii.
Totodată acțiunea în revendicare a bunurilor proprii, îndreptată împotriva celuilalt soț, este admisibilă.
CAPITIOLUL IV
CALIFICAREA UNOR BUNURI
CA FIIND COMUNE SAU PROPRII
Articolul 31 Codul familiei definește general cu accent pe punctele mai importante din sfera bunurilor proprii, însă enumerarea făcută de acest articol nu este exhaustivă, practica având rolul de a cuprinde în soluțiile date în spețe multitudinea fațadelor pe care le pot îmbrăca relațiile dintre soți cu privire la bunurile lor și calificarea acestora într-una din cele două categorii (comune sau proprii). Datorită faptului că soții dobândesc o multitudine de bunuri, în timpul căsătoriei, iar contribuția fiecărui soț la dobândirea acestora este de multe ori inegală, ar fi inechitabil ca soții să împartă masa bunurilor comune în mod egal. De aceea practica a făcut ca în cazul partajului să se stabilească o cotă de contribuție a fiecărui soț în dobândirea bunurilor.
Cert este că practica judiciară în domeniu se ghidează după normele Codului familiei și după principiile dreptului comun în materie, însă cum aceste acte normative sunt destul de vechi este resimțită necesitatea unei noi reglementări în domeniu care să fie conformă cu realitatea socială existentă în prezent.
Până la momentul apariției unei noi reglementări care să cârmuiască raporturile dintre soți, în special cele referitoare la bunurile acestora (comune sau proprii), ne vom orienta după normele în vigoare. Acestea au dat curs unor opinii divergente în literatura de specialitate cu privire la calificarea unor bunuri ca fiind comune sau proprii.
În calificarea acestor bunuri în primul rând trebuie să ținem seama de faptul că prezumția de comunitate se aplică oricăror categorii de bunuri, dacă au fost dobândite de soți în timpul căsătoriei, cu excepția acelora care sunt considerate de lege bunuri proprii. Se apreciază ca fiind bunuri comune orice lucruri care pot fi obiect de drepturi și obligații patrimoniale și drepturile reale privind bunurile respective. Cu toate acestea, în legătură cu anumite categorii de bunuri se impun o serie de precizări, cu atât mai mult cu cât calificarea lor ca bunuri comune ori proprii a fost controversată în literatura juridică.
Secțiunea I
Venitul din muncă
Calificarea venitului din muncă al soților ca bun comun sau propriu a format obiectul unor numeroase discuții în literatura juridică. Sorgintea lor se află în diversitatea caracteristicilor pe care codul familiei, pe de o parte și legislația extrinsecă, mai ales cea de dreptul muncii, pe de altă parte, le conferă veniturilor din muncă.
Discuții s-au purtat mai întâi în legătură cu salariul fiecărui soț, fiind apoi extinse și la alte forme ale venitului din muncă, fiindcă, în adevăr, concluziile privitoare la salariu sunt valabile și pentru alte venituri din muncă, cu excepția acelor care sunt considerate, potrivit dispozițiilor art.31 lit.d C. fam. ca fiind bunuri proprii.
Opinia dominantă în literatura juridică este aceea potrivit căreia venitul din muncă este bun comun al soților, în sprijinul acestei afirmații aducându-se prevederile art.30-31 Codul familiei.
Astfel pentru calificarea corectă a câștigului din muncă trebuie să avem în vedere nu doar legislația muncii privitoare la salariu, ci și prevederile art.30-31 codul familiei, care sunt de strictă interpretare, atât în ceea ce privește regula instituită de art.30, în sensul că orice bunuri dobândite de soți în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, cât și excepțiile limitativ prevăzute în art.31 același cod. Așa stând lucrurile, venitul din muncă nu figurează printre excepțiile prevăzute la art.31, iar pe cale de consecință este considerat bun comun al soților.
Aprofundând problema descoperim că prin încheierea contractului de muncă ia naștere raportul juridic de muncă. Retribuția este un element esențial al contractului de muncă, alături de felul muncii și locul muncii. Dreptul de retribuție se naște în temeiul muncii prestate sub forma dreptului de creanță (retribuția neîncasată), drept care se stinge prin plată, iar obiectul lui, adică suma de bani datorată, devine prin încasare obiectul unui nou drept, și anume dreptul de proprietate (retribuția încasată). În cazul retribuției suntem în prezența succesivă a două categorii juridice în care dreptul respectiv se încadrează, și anume dreptul de creanță (retribuția neîncasată) și dreptul real de proprietate (retribuția încasată).
În legătură cu determinarea categoriei de bun comun ori propriu a retribuției s-au purtat unele discuții în literatura juridică, exprimându-se mai multe păreri.
Într-o primă opinie se afirmă că retribuția este bun comun. Argumentele pe care se sprijină această afirmație sunt:
retribuția este bun comun deoarece nu este cuprinsă în excepțiile limitativ prevăzute de art.31 C. Fam;
articolul 31 C. fam este de strictă interpretare astfel că dacă legiuitorul dorea ca retribuția să fie bun propriu, reglementa aceasta la fel cum a făcut-o și cu indemnizația de asigurare și alte asemenea bunuri, însă nu a făcut-o deoarece o consideră bun comun;
retribuția este destinată susținerii sarcinilor căsniciei, în scopul îndeplinirii prevederilor art.2 C. fam., ceea ce înseamnă că trebuie considerată bun comun;
retribuția este elementul de bază al comunității de bunuri, ceea ce înseamnă că în caz contrar, comunitatea ar fi lipsită de conținut;
dacă retribuția ar fi considerată bun propriu ar însemna, în virtutea art.31 lit.f C. familiei, care prevede subrogația reală cu titlu universal, că tot ce se procură cu aceasta să fie de asemenea bun propriu, ceea ce nu este admis;
Din reglementările Codului familiei coroborate cu reglementările din legislația muncii și cele din Codul de procedură civilă desprindem faptul că retribuția încasată de soțul încadrat în muncă sau care a obținut venit din munca prestată devine bun comun din momentul în care soțul respectiv a încasat suma cuvenită. Deși există prezumția mandatului tacit reciproc soțul celui încadrat în muncă nu poate pretinde de la angajator sau persoana asimilată acestuia suma ce se datorează soțului, care a prestat munca. Tot astfel conform legislației muncii în vigoare numai soțul încadrat în muncă poate emite pretenții privitor la drepturile sale salariale sau alte drepturi ce decurg din contractul individual de muncă, și nu soțul acestuia.
Potrivit art.409 Cod procedură civilă, creditorii personali ai soțului încadrat în muncă pot urmării în condițiile legii retribuția cuvenită acestuia. Soțul celui încadrat în muncă nu poate avea nici un drept asupra retribuției acestuia din urmă decât în temeiul unei creanțe de întreținere care se realizează prin intermediul popririi.
Astfel conchidem că retribuția-sub forma creanței neîncasate încă- urmează a fi privită ca și când ar fi bun propriu. În ceea ce privește retribuția ca sumă de bani deja încasată putem spune că aceasta este încadrată în sfera bunurilor comune .
Au existat dispute aprinse în literatura de specialitate pentru calificarea retribuției ca bun propriu sau comun.
Cei care au calificat retribuția ca bun propriu au argumentat astfel:
retribuția este mijlocul prin care se pot dobândi după caz bunurile proprii sau comune, însă nu este un bun achiziționat ;
retribuția poate fi urmărită pentru datoriile personale ale soțului debitor, fapt care exclude ideea că este un bun comun;
soții au obligația de a contribuii fiecare la cheltuielile căsniciei, precum și obligația de întreținere între ei, ceea ce presupune de asemenea că retribuția este bun propriu al soțului respectiv (art.29, 91, 86 C. fam);
Codul familiei a instituit regimul comunității de bunuri ale soților, dar nu a instituit și regimul comunității patrimoniilor soților ; dacă se exclude retribuția din patrimoniul soțului respectiv înseamnă că se proclamă inexistența acestui patrimoniu;
subrogația reală funcționează numai în cazul bunurilor prevăzute la art.31 C. fam., astfel se explică pentru ce bunurile dobândite din retribuția pentru munca prestată și enumerate de acest text legal devin bunuri comune;
O altă părere este aceea că retribuția este un bun propriu de afectațiune. Această părere emite ideea că prevederile codului familiei și cele ale codului muncii nu se pot aplica concomitent, ci numai succesiv. Astfel retribuția este considerată bun propriu de afectațiune indiferent de forma ei (încasată-drept real-, sau neîncasată-drept de creanță-). Bunurile ce se vor dobândi cu retribuția vor fi, după caz, comune sau proprii. Prin urmare, dispozițiile dreptului muncii se aplică retribuției până la stingerea creanței prin plată, iar prezumția de comunitate se aplică bunurilor dobândite din retribuție, dacă nu se încadrează în categoria bunurilor proprii.
Astfel de opinii au fost des întâlnite în literatura de specialitate, însă practica a avut un rol important în stabilirea adevăratului înțeles al reglementărilor legale în acest sens.
Inițial practica statuase regula conform căreia retribuția ar fi fost bun propriu atât timp cât ea nu fusese investită, în timpul căsătoriei, și transformată în bunuri comune.
Ulterior, practica a revenit și a considerat că retribuția primită de fiecare dintre soți pentru munca prestată, precum și bunurile cumpărate de ei cu sumele respective (altele decât cele considerate de Codul familiei ca fiind proprii) intră în comunitatea de bunuri. Îmbinând legislația muncii cu cea a familiei, practica a ajuns la concluzia mai înainte enunțată și anume că retribuția neîncasată (drept de creanță) să fie bun propriu, iar retribuția încasată (drept real sub forma unei sume de bani) să fie bun comun.
Deși clasificarea bunurilor în comune și proprii se prezintă ca o summa divisio, trebuie să observăm faptul că, în cadrul fiecăreia din aceste categorii de bunuri, sunt unele care au – privite din punctul de vedere al regimului matrimonial- un regim juridic aparte, prezentând unele particularități. Astfel, venitul din muncă sub forma dreptului de creanță (retribuția neîncasată) nu este supusă subrogației reale cu titlu universal și deci retribuția încasată nu este bun propriu, ci bun comun. De asemenea partea fiecărui soț din bunurile comune se determină în raport de contribuția sa la dobândirea și conservarea acestora, care se întemeiază în principal pe veniturile din muncă încasate. De aceea, cotele-părți ale soților pot fi neegale, dacă aportul acestora în sensul arătat este diferit. În stabilirea aportului fiecărui soț se va lua în considerare și munca femeii depusă în gospodărie și pentru creșterea copiilor. Contribuția soților la dobândirea și conservarea bunurilor comune se stabilește în raport de veniturile din muncă folosite în scopul realizării sarcinilor comune căsătoriei și în raport de munca prestată în gospodărie și pentru educarea copiilor. Contribuția soților trebuie înțeleasă ca fiind la dobândirea și conservarea tuturor bunurilor comune și nu pentru fiecare în parte.
Așadar, cu precizarea făcută, pentru determinarea cotei-părți ce revine fiecăruia dintre soți în totalitatea bunurilor lor comune, ceea ce nu se întâmplă cu nici o altă categorie de bunuri comune. Rezultă că, dacă un soț contribuie numai cu o parte din veniturile sale din muncă, la dobândirea și conservarea bunurilor comune, cota lui în aceste bunuri se determină potrivit acestei contribuții, fără a se considera că cealaltă parte a veniturilor din muncă, cheltuită, de exemplu, în scopuri personale, se include în masa bunurilor comune. Dacă nu am accepta această soluție, ar însemna să se considere că aportul fiecărui soț la dobândirea și conservarea bunurilor comune se determină în raport de totalul veniturilor din muncă realizate, și nu în raport de contribuția lui efectivă, reală, cu veniturile din muncă pentru dobândirea și conservarea bunurilor comune; pe de altă parte, faptul imputării sumelor cheltuite în partea soțului risipitor reprezintă o modalitate de împărțire a bunurilor comune, care presupune, în prealabil, că s-a determinat contribuția fiecărui soț la dobândirea și conservarea bunurilor comune în raport de totalitatea veniturilor din muncă realizate; indiferent care a fost destinația dată acestora. De aceea putem semnala încă o particularitate, și anume că deși veniturile din muncă sunt bunuri comune, o parte din acestea se pot folosi pentru dobândirea unor bunuri proprii, ori pentru satisfacerea unor interese personale, cum este achitarea unei pensii de întreținere cuvenită copilului dintr-o căsătorie anterioară sau fostului soț, fără ca această parte să se considere că se include, juridic, în bunurile comune, iar apoi să diminueze prin imputare, ceea ce se atribuie soțului respectiv din bunurile comune supuse împărțirii.
Asimilate retribuției mai sunt și alte venituri:
sumele de bani dobândite în timpul căsătoriei, depuse la Casa de ajutor reciproc;
sumele de bani primite de unul dintre soți cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale, pentru munca desfășurată în trecut;
bursa primită de unul dintre soți, în străinătate, pe baza unei convenții de colaborare științifică;
veniturile din muncă ale cooperatorilor;
În ceea ce privește sumele reprezentând părțile sociale, acestea erau calificate de prevederile legii nr.3/1982 care a fost abrogată prin decretul-lege nr.1 din 27 decembrie 1989. În aceste condiții, părțile-sociale constituiau bunuri proprii, fie că sumele au fost depuse din veniturile sale din muncă obținute în timpul căsătoriei, fie că au fost bunuri proprii.
Sumele reprezentând părțile-sociale, restituite în timpul căsătoriei, părțile-sociale care au fost constituite din veniturile din muncă ale depunătorului obținute în timpul căsătoriei, sunt bunuri comune.
Sumele reprezentând părțile-sociale, restituite în timpul căsătoriei, dar constituite din depuneri-bunuri proprii ale depunătorului, sunt de asemenea bunuri proprii. Rezultă deci că trebuie făcută următoarea dublă distincție :
părțile-sociale sunt bunuri proprii;
sumele reprezentând părțile-sociale restituite sunt bunuri comune dacă:
restituirea s-a făcut în timpul căsătoriei;
sumele depuse ca părți-sociale nu au fost bunuri proprii.
În consecință, părțile-sociale depuse înainte de încheierea căsătoriei, dar restituite, în timpul căsătoriei, părțile-sociale depuse în timpul căsătoriei, dar restituite după desfacerea sau încetarea căsătoriei, părțile-sociale depuse în timpul căsătoriei din bunuri proprii, restituite tot în timpul căsătoriei, sunt bunuri proprii.
Desigur dreptul de a cere restituirea părților-sociale, distinct de dreptul asupra părților-sociale, este bun propriu.
Părțile-sociale depuse în timpul căsătoriei, restituite tot în timpul căsătoriei, sunt bunuri comune, deoarece sunt îndeplinite condițiile cerute pentru ca bunul să fie comun, și anume:
să fie dobândit în timpul căsătoriei (art.30 C.fam), adică părțile-sociale sunt restituite în timpul căsătoriei;
să nu fie exceptat de la comunitatea de bunuri (art.31 C.fam);
Veniturile cuvenite pentru părțile-sociale, venituri încasate în timpul căsătoriei, pentru acele părți-sociale, care, în caz de restituire, se consideră bunuri comune, sunt bunuri comune, iar cele încasate pentru acele părți-sociale care, în caz de restituire se consideră bunuri proprii, sunt de asemenea bunuri proprii.
Având în vedere soluția practicii judiciare privind fructele bunurilor proprii, ar urma ca veniturile cuvenite pentru părțile-sociale, venituri încasate în timpul căsătoriei, să fie bunuri comune în toate cazurile.
În sfârșit părțile-sociale dobândite prin moștenire de un moștenitor căsătorit, inclusiv depunerile restituite acestuia, sunt bunuri proprii. Veniturile pentru aceste părți-sociale dobândite de moștenitorul căsătorit sunt, de asemenea, bunuri proprii.
În legătură cu remunerația cuvenită autorilor pentru operele de creație intelectuală, practica judiciară (inclusiv cea a Tribunalului Suprem) a statuat că dacă remunerația a fost încasată în timpul căsătoriei este considerată bun comun, iar dacă a fost încasată înainte de încheierea sau după desfacerea căsătoriei este considerată bun propriu, indiferent de momentul când a fost realizată opera ( în timpul sau în afara căsătoriei).
În cazul despăgubirilor datorate autorului pentru folosirea fără drept a operei, momentul în care acestea devin comune este cel al nașterii dreptului de creanță respectiv.
De lege ferenda considerăm că remunerația pentru operele de creație intelectuală de orice natură trebuie calificate ca bun propriu. Argumentez această idee prin faptul că nici o muncă care este răsplătită cu salariu nu se poate compara cu efortul de creație intelectuală și inovație.
Secțiunea a II – a
Sumele economisite depuse la C.E.C sau la bănci
Deseori s-a pus problema sumelor care sunt depuse la C.E.C sau la bănci, din ce categorie de bunuri fac ele parte. În literatura de specialitate s-a impus opinia, justificată cred unii autori, potrivit căreia aceste sume sunt bunuri comune, dacă sunt depuse în timpul căsătoriei, indiferent dacă sunt numai pe numele unuia dintre soți sau al amândurora, cu excepția cazului când se încadrează în vreuna din categoriile de bunuri prevăzute la art.31 Codul familiei ca bunuri proprii. Aceasta deoarece aplicarea normelor instituite de Codul familiei în privința comunității de bunuri a soților au un caracter imperativ și de neînlăturat, independent de eventualele dispoziții cuprinse în legi speciale relativ la secretul depunerilor.
Cu atât mai mult cu cât practica judiciară s-a confruntat cu asemenea cazuri, relativ la sumele de bani depuse de către soți la C.E.C pe numele copiilor și caracterul câștigurilor obținute din aceste sume.
Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat, corect, consideră unii autori, în sensul că dacă soții au depus aceste sume pe numele copiilor doar în speranța că astfel șansele de câștig vor fi mai mari, atunci sumele de bani nu au ieșit din patrimoniul comun. Dacă însă au depus aceste sume pe numele copiilor din simpla dorință de a-i gratifica pe copii, atunci aceste sume devin proprietatea copiilor de la data depunerii lor. În funcție de natura actului pe care soții l-au efectuat în contextul celor deja menționate, se va stabilii și caracterul câștigurilor.
Referitor la câștigurile realizate la loto prono, expres, etc. sunt bunuri comune sau proprii după cum sumele cu care s-a jucat aparțin uneia sau alteia dintre cele două categorii de bunuri. Raționamentul este corect, numai că se impune observația că este foarte greu, sau chiar imposibil de determinat proveniența acestor sume, care de cele mai multe ori nu sunt mari.
Dat fiind greutatea determinării sursei de proveniență a sumei cu care s-a jucat la loto ori alt joc, considerăm câștigurile obținute ca fiind bunuri proprii ale soțului care le-a câștigat. Fac excepție de la regulă câștigurile pe livretele de C.E.C de o valoare mai mare, a căror proveniență se poate cu ușurință determina. Câștigul astfel obținut va avea același regim juridic cu al sumelor depuse pe livret.
Secțiunea a III- a
Situațiile speciale ce se pot ivi cu privire
la soarta unor imobilele
Prezumția de comunitate de bunuri funcționează fără a face distincție între bunurile mobile și cele imobile. Astfel vom trata în această parte a lucrării imobilele.
În cadrul discuției în ceea ce privește imobilele trebuie făcute câteva mențiuni care se impun întrucât uneori în actul de dobândire a bunurilor imobile figurează numai unul dintre soți, sau numai unul dintre soți este înscris în cartea funciară ori în registrele de transcripțiuni și inscripțiuni.
Întrucât în cazul actelor juridice privind imobilele este necesară forma autentică, notarul public are îndatorirea, în virtutea rolului său activ, să deslușească adevăratele raporturi dintre părți și să refuze întocmirea actului în cazul încălcării prevederilor legale imperative.
Normele legale în vigoare nu cer expres consimțământul ambilor soți, la dobândirea bunurilor imobile, ci numai la înstrăinarea lor. În cazul în care în actul de dobândire figurează numai unul dintre soți, iar bunul imobil a fost dobândit în timpul căsătoriei, aceasta nu înseamnă că soțul respectiv este proprietar exclusiv al bunului. Excepție de la această regulă fac numai imobilele dobândite conform art.31 lit.b C. fam.
În situația în care dreptul de proprietate asupra unui imobil este înregistrat în cartea funciară sau în registrul de inscripțiuni ori transcripțiuni, doar pe numele unuia dintre soți, ambii soți se pot adresa printr-o cerere pentru înscrierea dreptului soțului care nu figurează în actul de dobândire sau în registrul de carte funciară. Dacă soțul care este înregistrat ca proprietar în cartea funciară refuză înscrierea dreptului celuilalt soț, atunci acesta din urmă are la îndemână acțiunea în prestație tabulară.
Fostul Tribunal Suprem a hotărât că soțul interesat este în drept să ceară, pe calea acțiunii în constatare, prevăzută de art.111 Cod procedură civilă, să se stabilească dreptul de proprietate în devălmășie asupra unui bun care figurează numai pe numele celuilalt soț. Această posibilitate este creată de legiuitor numai pentru ca soțul care are posesia bunurilor și care figurează ca proprietar în cartea funciară să nu poată să le înstrăineze fără acordul celuilalt soț și el contribuabil la dobândirea bunului comun.
Așa cum a precizat literatura juridică oricare dintre soți poate cere chiar notarea la cartea funciară a calității de bun comun, acest fapt ocrotind interesele terților care doresc să încheie acte juridice cu privire la un bun supus prezumției de comunitate. Prin aceste mijloace se realizează deci concordanța între situația juridică reală a bunului și unele aparențe formale.
Notarul public nu poate, chiar dacă ambii soți o cer, să determine în cuprinsul actului de dobândire cotele de proprietate ale fiecărui soț, întrucât regimul juridic consacrat de legiuitor al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei este acela al proprietății comune în devălmășie.
Construcțiile edificate de soți
pe terenul (proprietatea) unuia dintre ei
În cazul construcțiilor efectuate de soți pe terenul proprietatea unuia dintre ei se impun anumite precizări, întrucât intră în coliziune două prezumții juris tantum și anume aceea consacrată de art.492 Cod civil, potrivit căreia proprietarul terenului devine prin accesiune și proprietarul construcțiilor edificate asupra acestuia și prezumția comunității, rezultând din art.30 Codul familiei.
Regula ce urmează a se aplica în cazul acesta nu va fi cea izvorâtă din prevederile art.492 și 494 cod civil sau cel puțin nu în întregime aceasta, ci aceea a regimului comunității, care are prioritate, astfel că, de principiu, indiferent căruia dintre soți îi aparține terenul asupra căruia s-a construit, dacă acea construcție a fost edificată de soți în timpul căsătoriei, ea va deveni bun comun în devălmășie al soților. Dată fiind însă complexitatea situațiilor de fapt, regula enunțată urmează a fi aplicată cu anumite nuanțări:
În situația în care unul dintre soți construiește cu mijloace comune pe terenul proprietatea celuilalt soț, cu acordul acestuia, soțul proprietar al terenului nu va deveni și proprietar al construcției, ci acesta va fi bun comun în devălmășie al ambilor soți. Soțul constructor având drept de superficie, iar soțul proprietar al terenului rămâne în continuare proprietar al ternului, numai că dreptul său de proprietate este grevat de dreptul de folosință al celuilalt soț.
Soluția rămâne valabilă și după intrarea în vigoare a Legii nr.58/1974 precum și după aplicare Legii nr.9/1990 (privind interzicerea temporară a înstrăinărilor terenurilor prin acte între vii) și abrogare Legii nr.58/1974. Aceeași este soluția în cazul construcțiilor adaos la unele construcții mai vechi alăturate sau învecinate cu acestea, respectiv construcțiile noi vor deveni proprietatea comună a ambilor soți, iar terenurile și construcțiile vechi vor rămâne, mai departe proprietatea exclusivă a soțului titular ab inițio, al dreptului de proprietate. Și în acest caz soțul constructor, neproprietar asupra terenului, va avea un drept de folosință asupra acestuia, care va greva dreptul de proprietate asupra terenului celuilalt soț.
Cu toate modificările legislative intervenite prin apariția legilor nr.18/1991 a fondului funciar reactualizată și republicată prin Legea nr.1/2000 și Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor, precum și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, se reține și în prezent aceeași soluție în sensul că soțul constructor devine proprietar devălmaș în ceea ce privește construcțiile ridicate, alăturate, învecinate sau suprapuse, acea construcție devenind bun comun al soților.
Dacă unul dintre soți ridică o construcție pe terenul proprietatea celuilalt, cu mijloace comune, dar fără consimțământul sau chiar împotriva voinței soțului proprietar al terenului, soțul constructor va fi considerat constructor de rea-credință, în sensul art.494 Cod civil, iar drepturile care I se cuvin vor fi considerate bunuri comune.
Construcția edificată de soți împreună, cu mijloace comune, pe terenul proprietatea unuia dintre ei, va fi evident, bun comun al soților, soțul neproprietar asupra terenului având un drept de superficie, respectiv drept de proprietate comună în devălmășie asupra construcției și un drept de folosință asupra porțiunii din teren aferentă construcției.
În cazul în care unul dintre soți ridică acea construcție cu mijloace proprii, pe terenul proprietatea celuilalt soț, cu consimțământul acestuia, construcția va fi bun propriu al soțului constructor, care este titularul unui drept de superficie ce grevează dreptul de proprietate asupra terenului, al cărui titular rămâne, pe mai departe, celălalt soț.
Dacă o construcție este edificată de unul dintre soți cu mijloace proprii pe terenul celuilalt soț, dar fără consimțământul acestuia sau chiar împotriva voinței sale, soțul constructor este de rea-credință, nedobândind dreptul de superficie și urmează a se aplica dispozițiile art.494 cod civil.
Când construcția este edificată de unul dintre soți cu mijloace proprii pe terenul proprietate comună a ambilor soți, dacă a existat și consimțământul celuilalt soț, construcția rămâne bun propriu al soțului constructor. În caz că soțul constructor nu a avut consimțământul celuilalt soț ori a construit chiar împotriva voinței acestuia, soțul constructor are numai drepturile izvorâte din art.494 Cod civil.
Recondiționări, reparații, adaosuri
la construcții vechi
În cazul în care ambii soți efectuează reparații sau lucrări de îmbunătățire la o construcție proprietatea unuia dintre ei, acea construcție rămâne pe mai departe bun propriu al soțului titular al dreptului de proprietate, însă sporul de valoare adus acesteia prin lucrările noi constituie bun comun, cu condiția să fi adus un spor de valoare, nu și atunci când ele au fost necesare ca urmare a uzurii determinate de folosința în comun a imobilului. Sporul de valoare adus imobilului prin lucrări de îmbunătățire, renovare, etc, efectuate de ambii soți, constituie bun comun și atunci când imobilul este proprietatea indiviză a unuia din soți și a altor persoane. Dreptul de creanță al soțului neproprietar poate fi valorificat numai cu ocazia partajării bunurilor comune când se determină cota de contribuție a fiecărui soț.
Dacă în urma lucrărilor de îmbunătățire de mare amploare a rezultat un bun cu totul nou, el va fi considerat bun comun dobândit în timpul căsătoriei. Trebuie precizat că ne aflăm în această situație dacă cu materialele rezultate din vechiul imobil, bun propriu al unuia dintre soți, s-a construit unul nou, căci dacă am admite că și în acest caz bunul rezultat va fi bun comun am încălca prevederile art.31 lit.f C.familiei potrivit căruia este bun propriu: “Valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare”. Fostul Tribunal Suprem a admis, că dacă la renovarea casei, bun propriu al unuia dintre soți, celălalt soț contribuie cu materiale proprii, instanța trebuie să examineze, cu ocazia procesului de partaj, dacă părțile prin convenție- expresă sau tacită- nu s-au înțeles ca și soțul care a contribuit cu materialele proprii să dobândească un drept real de proprietate și nu unul de creanță.
Construcții ridicate de soți
pe terenul unei terțe persoane
În acest caz construcția aparține proprietarului terenului, afară de cazul când se dovedește că soții au construit cu învoirea lui ori în baza unei prevederi legale. În aceste din urmă situații, proprietatea construcției aparține soților, nu proprietarului terenului pe care s-a construit, soții dobândind ca bun comun un drept de superficie asupra clădirii, care “prin natura lui constituie un drept real”. După apariția Legii nr.58/1974 și a Legii nr.59/1974 constituirea dreptului de superficie nu poate avea loc (exceptând cazurile arătate), deoarece rezultatul acestei constituiri este, practic, echivalent cu o înstrăinare a terenului (art.30 Legea nr.58/1970). În același sens s-a decis că, referitor la terenurile cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și rurale, nu este posibilă constituirea unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Tot astfel, s-a decis că ridicarea unei construcții pe terenul altuia, chiar cu consimțământul acestuia, nu conferă un drept de superficie. Rezultă că dacă soții ridică o construcție pe terenul unui terț, ei dobândesc, potrivit legilor nr.58/1974, nr.59/1974 și nr.9/1990, numai drepturile prevăzute de art 494 C. civil, în raport de buna- sau reaua-credință a soților constructori, și nu un drept de superficie.
În temeiul art.488 și 492 C. civ privind accesiunea imobiliară, în cazul în care o persoană edifică o construcție pe terenul altei persoane, aceasta din urmă dobândește pe măsura ridicării construcției, un drept de proprietate asupra acesteia, raportul dintre proprietarul terenului și constructor rezolvându-se în baza art.494 Cod civil. Astfel, constructorul de rea-credință va putea fi obligat la dărâmarea construcției și la eventualele despăgubiri în favoarea proprietarului terenului. Dărâmarea construcției se poate decide numai pe baza autorizației organului administrativ competent. Dacă proprietarul terenului dorește să păstreze construcția, el va fi obligat să plătească constructorului despăgubiri constând în valoarea materialelor și prețul muncii, sporirea valorii fondului nefiind luată în considerare.
Dacă constructorul a fost de bună-credință, proprietarul terenului nu este îndreptățit să ceară dărâmarea construcției, fiind obligat să o păstreze și să despăgubească pe constructor, la alegerea sa, cu echivalentul valoric al materialelor și cu prețul muncii sau cu sporul de valoare adus fondului prin edificarea construcției. Contravaloarea materialelor și a manoperei se calculează la prețurile din momentul edificării construcției, și nu acela din momentul procesului dintre constructor și proprietarul terenului.S-a arătat că art.494 Cod civil se aplică, după distincțiile menționate, numai dacă este vorba de un posesor de bună-credință sau de rea-credință- după cum viciile titlului nu-i sunt ori îi sunt cunoscute- care a dobândit, pe orice cale, un teren de la un neproprietar sau l-a posedat fără nici un titlu și pe care a ridicat o construcție, iar apoi se găsește în fața adevăratului proprietar al terenului. După intrarea în vigoare a Legii nr.58/1974 și a Legii nr.59/1974 aceste reguli și-au restrâns domeniul de aplicare la cazul în care înstrăinarea terenului de către neproprietar a avut loc înainte de data intrării în vigoare a acestor acte normative sau-după aceasta- terenul a fost dobândit prin moștenire legală de către un moștenitor aparent, care ulterior, se află în fața adevăratului moștenitor. Soluția e valabilă potrivit legii nr.9/1990. Conform legilor nr.58 și 59/1974 despăgubirile trebuie să fie calculate la valoarea datei când a fost realizată construcția și nu la valoarea datei când se judecă speța, sporul valorii fondului profitând proprietarului terenului. Textul art.494 C. civ. se aplică în lipsa unei convenții valabile între proprietarul terenului și constructor.
Dacă între părți a intervenit o convenție în temeiul căreia s-a construit, urmează a se aplica art.969 C. civ. în raport cu care se caracterizează drepturile și obligațiile părților. Dacă se desființează convenția, cumpărătorul are pentru construcția ridicată pe terenul vânzătorului un drept de creanță care se calculează la valoarea de circulație a imobilului, și nu la valorile prevăzute de art.494 C. civ. pentru constructorul de bună-credință. Trebuie să fi fost vorba de o convenție încheiată înainte de intrarea în vigoare a Legilor nr.58 și 59 din 1974, prin care să se fi urmărit înstrăinarea unor terenuri sau constituirea unui drept de superficie, dar care nu fusese urmată de încheierea, potrivit legii, a actelor de înstrăinare sau constituire. Dacă o atare convenție ar fi încheiată ulterior intrării în vigoare a celor două acte normative mințite, ea era lovită de nulitate absolută (vz. Art.32 din Legea nr.58/1974 și art.47 din Legea nr.59/1974), iar cel care construiește pe un astfel de teren este asimilat unui constructor de rea-credință. Soluția este valabilă potrivit Legii nr.9/1990.
Constructorul de bună-credință este îndreptățit să pretindă despăgubirile cuvenite chiar și de la proprietarul care a dobândit ulterior construcția, căruia îi este opozabil dreptul de despăgubire, deoarece obligația sa este strâns legată de posesia ce o exercită asupra bunului și se transmite odată cu bunul.
În consecință, dacă soții se găsesc în situațiile menționate, ei sunt supuși soluțiilor respective. Aceste situații pot fi:
Proprietarul terenului dorește să preia construcția; instanța de judecată va obliga pe soții constructori să-i predea construcția, iar pe proprietarul terenului să plătească soților constructori drepturile cuvenite potrivit distincțiilor prevăzute de art.494 c. civ. și altor dispoziții legale;
Proprietarul terenului refuză să preia construcția; dacă soții constructori sunt de rea-credință, instanța de judecată îi poate obliga, când există autorizația de demolare din partea organului administrativ competent; dacă soții constructori sunt de bună-credință sau au construit pe baza unei convenții cu proprietarul terenului, acesta urmează să fie obligat –în condițiile legii- la plata drepturilor ce se cuvin soților constructori;
Proprietarul terenului este de acord să cedeze construcția soților care au ridicat-o în contul creanței acestora; terenul aferent va trece în proprietatea statului, potrivit art.30 alin.2 Legea nr.58/1974; pentru această soluție este necesară autorizația de înstrăinare a construcției, potrivit art.31 din aceeași lege. Potrivit legii nr.9/1990, proprietarul terenului poate ceda soților construcția pe care au ridicat-o împreună cu terenul aferent până la 1000 metrii pătrați. După legile nr.18/1991 și nr.50/1991 constituirea dreptului de superficie este posibilă.
Construcții ridicate de soți pe terenul proprietate
a părinților unuia dintre ei, cu consimțământul acestora
Construcția poate avea loc pe teren alături de casa părinților unuia dintre soți, prin supraetajare sau prin adăugare la construcția existentă. În literatura de specialitate s-au conturat mai multe opinii în legătură cu drepturile pe care le dobândesc soții constructori în raport cu părinții proprietari. Într-o primă opinie s-a spus că soții constructori dobândesc un drept de superficie, argumentația bazându-se pe tradiția existentă în mediul rural. Într-o altă opinie s-a menționat că soții constructori dobândesc numai un drept de creanță în legătură cu construcția.
Această soluție a fost acceptată de practica judiciară, însă la determinarea întinderii dreptului de creanță sau dacă a existat o convenție între părinți și soții constructori, trebuie avute în vedere soluțiile din decizia civilă nr.386 din 1980 și nr.1787 din 1979 ale Tribunalului Suprem deoarece:
nu este echitabil ca sporul de valoare înregistrat de construcție prin creșterea valorii ei de circulație să folosească numai părinților;
soluția propusă este de natură să sprijine familiile tinere care au făcut efortul de a ridica o construcție și să dezvolte la părinți ideea de a-și sprijinii copiii, permițându-le să construiască pe terenul lor, uneori chiar cu un sprijin material.
Dacă soții au ajutat pe părinții unuia dintre ei să-și termine construcția, începută, sporul valorii de circulație a casei folosește aparține proprietarului bunului, soții având față de acesta un simplu drept de creanță, bun comun. În același sens, s-a decis că îmbunătățirile făcute de către soți la imobilul proprietatea părinților unuia dintre ei dă naștere la un drept de creanță împotriva proprietarilor acestui imobil. Potrivit legilor nr. 18/1991 și nr. 50/1991, copiii pot dobândi un drept de superficie în condițiile dreptului comun.
Construcții edificate de soți
pe un teren atribuit în folosință
Potrivit dispozițiilor art.4 alin.2 din Legea nr.4/1973, modificată și republicată la 31.12.1980 (abrogată prin Legea nr.50/1991) statul a atribuit terenuri, cu plata unor taxe stabilite de lege, pentru construcția de locuințe. Fiindcă acest drept de folosință este atribuit numai pe durata existenței construcției, înseamnă că odată ce construcția nu mai există și dreptul de folosință se stinge, iar pentru a ridica o nouă construcție trebuie achitată o nouă taxă și este nevoie de un nou act administrativ de atribuire.
Ca urmare dreptul de folosință asupra terenului este considerat un drept accesoriu față de construcție, urmând soarta acesteia: dacă construcția este bun comun același caracter îl împrumută și dreptul de folosință al terenului. În literatura juridică s-au purtat numeroase dispute relativ la natura juridică a dreptului celui ce a primit teren în folosință. Practica juridică a statuat și a menționat că nu se poate susține teza existenței unui drept de superficie, deși în multe privințe dreptul constructorului este asemănător acestuia, ci mai degrabă un drept complex în compunerea căruia intră un element principal, dreptul de proprietate asupra construcției, și ca element accesoriu, dreptul de folosință asupra terenului, fiecare păstrându-și natura juridică proprie.
În mod asemănător se prezintă situația și în cazul dreptului de concesiune asupra terenului (potrivit dispozițiilor Legii nr.50/1991, republicată), el urmând a fi bun comun sau propriu după cum locuința la rândul ei este bun comun sau după caz bun propriu.
Locuințe construite cu credit acordat de stat
Pentru realizarea construcției de locuințe proprietate personală sprijinul statului se materializează prin acordarea de credite. Soluțiile exprimate în practica judiciară, la problema stabilirii creditului de bunuri comune sau proprii al locuințelor construite în timpul sau înaintea încheierii căsătoriei, au fost diferite. S-a achiesat la un anumit moment, de către fostul Tribunal Suprem, la ideea că nu întreg imobilul dobândit în timpul căsătoriei trebuie considerat bun comun, ci numai partea corespunzătoare sumei achitate în timpul căsătoriei, din totalul împrumutului. Această opinie împărtășită și de o parte a doctrinei, a fost în mod întemeiat, considerăm noi, criticată de alți autori, care au susținut că imobilul trebuie considerat în întregimea lui ca bun comun, de vreme ce momentul dobândirii dreptului de proprietate se situează sub durata căsătoriei.
Chiar fostul Tribunal Suprem a revenit asupra practicii judiciare, considerând că sunt bunuri comune ale soților, nu sumele achitate de aceștia în timpul căsătoriei, ci locuința în întregul ei, întrucât momentul dobândirii bunului este acela al predării lui efective beneficiarilor, și nu acela al achitării în întregime a împrumutului acordat. Așadar, în această concepție, imobilul este bun comun în întregul său dacă predarea-preluarea se situează în timpul căsătoriei, indiferent când se plătesc ratele din preț. În cazul în care acest moment se situează înainte de încheierea căsătoriei locuința va fi considerată bun propriu al soțului dobânditor, chiar dacă ratele s-au plătit în timpul căsătoriei. Plata ratelor scadente va fi avută în vedere la o eventuală împărțire a bunurilor comune, pentru determinarea cotelor ce se cuvin soților, care se stabilesc în funcție de contribuția lor efectivă la achiziționarea bunurilor.
În cazul locuințelor cumpărate cu credit acordat de stat momentul dobândirii este acela al încheierii contractului de vânzare –cumpărare, funcție de care se va determina și caracterul de bun comun sau propriu al locuinței.
În cazul altor bunuri achiziționate cu plata prețului în rate dreptul de proprietate dobândindu-se odată cu încheierea contractului, acestea vor fi considerate bunuri comune tot în funcție de faptul dacă momentul dobândirii dreptului de proprietate se situează în timpul căsătoriei, sau în afara ei, indiferent de data achitării ratelor scadente din preț.
Făcând vorbire despre locuințele cumpărate de soți cu credite oferite de stat s-ar mai impune precizarea, chiar anticipând problematica împărțirii unor astfel de bunuri comune, că evaluarea acestor imobile precum și a ratelor plătite cu ocazia partajului, se va face nu funcție de prețul achitat de către soți în acel moment (eventual cel calculat în condițiile decretului-lege nr.61/1990), ci după legea cererii și ofertei, fiindcă numai astfel se va putea stabilii valoarea reală de piață și cotele de contribuție ale soților la dobândirea acestuia.
Situația acelor terenuri dobândite
ca urmare a împroprietăririi
Prin Decretul nr.187/1945 s-a urmărit crearea de avantaje pentru familiile de țărani cu gospodării mici și mijlocii, astfel încât se acordau acestora suprafețe de pământ, care în lumina reglementărilor ce cârmuiau familia la acea vreme, erau considerate bunuri comune ale soților, chiar dacă împroprietărirea se făcea numai pe numele unuia dintre ei.
Alta este situația când împroprietărirea s-a făcut sub forma recompensării pentru merite deosebite, celor care au săvârșit acte de eroism pe câmpul de luptă. În acest caz suprafețele de pământ sau bunurile acordate ca recompensă sunt considerate bunuri proprii ale celor recompensați.
Două situații distincte deosebim și în cazul împroprietăririi potrivit dispozițiilor Legii nr.18/1991, după cum ne găsim în situația reconstituirii dreptului de proprietate privată sau a constituirii acestuia. În primul caz, terenul este bun comun sau propriu în funcție de caracterul pe care l-a avut în momentul cooperativizării și trecerii în proprietatea statului și dacă terenul se atribuie fostului proprietar. Dacă terenul se atribuie moștenitorilor fostului proprietar, vor fi incidente dispozițiile art.31 lit.b Codul familiei.
Pentru cazul în care se face constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenului, terenul va avea calitatea de bun comun (dacă nu cumva atribuirea se face în considerarea persoanei care primește).
Construcțiile edificate de către concubini
Așa cum am mai spus în secțiunile anterioare raporturile existente între concubini, deși sunt asemănătoare celor de familie, nu sunt guvernate de normele dreptului familiei, ci de dreptul comun, iar în cazul acestora nu există proprietate comună în devălmășie, ci proprietate pe cote-părți. Pentru determinarea proporției în care fiecare concubin a contribuit la dobândirea bunurilor se poate recurge la dispozițiile Codului familiei, la fel ca în cazul soților, iar dacă viitorii soți concubini, convin ca imobilul, construit pe numele unuia dintre ei cu contribuția amândurora, să intre sub regimul comunității de bunuri de la data la care se vor căsători, atunci beneficiază de acest regim juridic, numai de la data căsătoriei lor.
Regimul juridic al construcțiilor edificate de către concubini prezintă particularități față de cel al celorlalte bunuri dobândite de concubini.
Astfel dacă unul dintre concubini ridică o construcție pe terenul proprietate a celuilalt concubin, fără a fi avut consimțământul proprietarului terenului, construcția devine proprietatea concubinului proprietar al terenului, concubinul constructor având numai un drept de creanță egal cu valoarea contribuției sale.
De asemenea, s-a decis că dacă o persoană a pus la dispoziția concubinului o sumă de bani pentru cumpărarea unui apartament, acest fapt nu-i dă decât un drept de creanță împotriva concubinului pe numele căruia s-a dobândit imobilul .
În cazul construirii unei case cu materiale proprii pe terenul altuia, în baza unei înțelegeri cu proprietarul terenului, în scopul de a locui împreună, fiind concubini, convenție care, potrivit legii, nu era de natură să ducă la dobândirea unui drept real, trebuie avute în vedere nu numai art.492-494 C. civ., ci și art.970 din același cod, privind executarea cu bună-credință a convențiilor, astfel că despăgubirile cuvenite celui care a construit pentru aportul său trebuie stabilite la valoarea de circulație a construcției, și nu în funcție de valoarea ei tehnică, ținându-se seama de sporul valorii fondului, care s-a mărit cu valoarea de circulație a imobilului; dacă aportul a fost egal, este echitabil ca valoarea realizată de părți să le revină în aceeași măsură. Constructorul de bună-credință poate să pretindă despăgubirile cuvenite chiar de la proprietarul care a dobândit ulterior construcția, căruia îi este opozabil dreptul la despăgubire, deoarece obligația sa este legată strâns de posesia ce o exercită asupra bunului și se transmite odată cu bunul.
Dacă se dovedește contribuția concubinului la achiziționarea unei locuințe cu sprijinul statului de către celălalt concubin, el dobândește numai un drept de creanță care se stabilește la valoarea actuală a bunului conform cu actul normativ în vigoare la data judecății, iar nu un drept de coproprietate, deoarece contractul s-a încheiat în considerarea persoanei concubinului respectiv.
În cazul în care concubinii ridică o construcție pe terenul proprietatea unei terțe persoane se aplică regula accesiunii imobiliare, astfel că proprietarul terenului devine și proprietar al clădirii, concubinii dobândind numai un drept de creanță.
În prezent, terenurile proprietate privată fiind în circuitul civil, în cazul construirii de către concubin pe terenul proprietatea celuilalt concubin, sau pe terenul unei terțe persoane, se poate constitui dreptul de superficie asupra construcției, în condițiile dreptului comun.
Secțiunea a IV-a
Dreptul de folosință asupra locuinței
Se pune problema încadrării dreptului de folosință asupra locuinței, în una din cele două categorii de bunuri ale soților.
Sub imperiul vechii reglementări legale (Legea nr.5/1973 abrogată de Legea locuinței nr.114/1996 republicată) s-a concluzionat, nu putea fi inclus în categoria bunurilor comune, întrucât el nu aparține numai soților, ci tuturor membrilor familiei, fiindcă toți aceștia dețineau un drept de folosință originar asupra locuinței, chiar dacă contractul de închiriere fusese încheiat anterior datei căsătoriei.
În cazul contractelor de închiriere, accesorii contractului de muncă, drepturile celorlalți membrii ai familiei (inclusiv ale soțului) sunt derivate din dreptul titularului contractului de închiriere.
Este vorba, așadar, de o stare de indiviziune sui generis, ai cărei subiecți sunt toți membrii familiei, fără, însă, a fi stabilită vreo cotă-parte cuvenită fiecăruia, chiar și atunci când împărțirea în fapt a locuinței ar fi posibilă.
Noua Lege a locuinței nr.114/1996 aduce unele nuanțări ale drepturilor locative și stabilește condiții de continuare a locațiunii în favoarea unor alte persoane și în cazuri limitativ determinate de legiuitor. Astfel, drept locativ dobândește, potrivit art.21 lit.k din Legea nr.114/1996, atât titularul contractului de închiriere, cât și alte persoane care locuiesc împreună cu titularul.
În condițiile părăsirii definitive a domiciliului de către titularul contractului de închiriere sau al decesului acestuia, închirierea se continuă în beneficiul altor persoane, strict determinate de lege, în măsura în care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege în art.27. Așadar, închirierea poate continua în beneficiul soțului sau al soției, dacă au locuit împreună cu titularul; în beneficiul ascendenților sau descendenților, care de asemeni au locuit cu titularul, ori în beneficiul altor persoane care au avut același domiciliu cu titularul un an și care totodată au fost înscrise în contractul de închiriere.
Nici în această nouă reglementare, considerăm noi, nu se poate aprecia că dreptul de folosință a locuinței este bun comun. În privința contractului de închiriere supus dispozițiilor Codului civil (art.1410 și urm) dreptul de folosință asupra locuinței poate fi categorisit ca bun propriu sau comun după cum încheierea contractului a avut loc înainte sau după încheierea căsătoriei.
Secțiunea a V-a
Fructele și productele
În ceea ce privește fructele bunurilor comune, făcându-se aplicare regimului accesiunii instituite de art.483 C. civ., nu au existat discuții în literatura de specialitate, deoarece calificarea lor s-a făcut în funcție de calitatea de bun propriu sau comun a bunului din care provin aceste fructe.
Au existat și păreri contradictorii în legătură cu fructele bunurilor proprii. Într-o primă opinie s-a susținut ideea că și acestea trebuie considerate bunuri comune întrucât art. 31 Codul familiei nu le enumeră printre bunurile proprii, iar calitatea de bun comun nu este condiționată de modul de dobândire, astfel că art.483 Cod civil nu-și găsește aplicabilitatea. În mare parte aceasta a fost opinia împărtășită și de practica judiciară.
Potrivit unei alte opinii, fructele bunurilor proprii trebuie considerate tot bunuri proprii, prin aplicarea accesiunii instituită de art.483 C. civil. Culegerea fructelor este un drept izvorât din dreptul de proprietate, care, pentru a fi complet trebuie să cuprindă și pe acela al dobândirii fructelor.
În ceea ce ne privește, împărtășim opinia ca fructele să urmeze calificarea bunului ce le produce, însă în cazul în care ele sunt roadele muncii ambilor soți ele vor fi considerate bunuri comune chiar dacă bunul producător este bun propriu al unuia dintre soți.
În ceea ce privește productele, ele sunt considerate bunuri comune sau proprii după categoria de bunuri care le-a produs, întrucât reprezintă valoarea de înlocuire a bunurilor respective, consumând însăși substanța acesteia.
CONCLUZII
Desi clasificarea bunurilor in comune si proprii se prezinta ca o „ summa divisio” trebuie sa observam faptul ca, in cadrul fiecareia din aceste categorii de bunuri, sunt unele care au un regim juridic aparte, prezentand unele particularitati.
Partea fiecarui sot se determina in raport de contributia sa la dobandirea si conservarea acestora.
De aceea, cotele-parti ale sotilor pot fi neegale, daca aportul acestora in sensul aratat este diferit.
Contributia sotilor la dobandirea si conservarea bunurilor comune se stabileste in raport de veniturile din munca folosite in scopul realizarii sarcinilor comune casatoriei si in raport de munca prestata in gospodarie si pentru educarea copiilor. Contributia sotilor trebuie inteleasa ca fiind la dobandirea si conservarea tuturor bunurilor comune si nu pentru fiecare in parte.
Astfel, cu precizarea facuta pentru determinarea cotei-parti ce revine fiecaruia dintre soti in totalitatea bunurilor lor comune, rezulta ca, daca un sot contribuie numai cu o parte din veniturile sale din munca, la dobandirea si conservarea bunurilor comune, cota lui in aceste bunuri se determina potrivit acestei contributii, fara a se considera ca cealalta parte a veniturilor din munca, cheltuiala, de exemplu, in scopuri personale, se include in masa bunurilor comune.
Desi veniturile din munca sunt bunuri comune, o parte din acestea se pot folosi pentru dobandirea unor bunuri proprii, ori pentru satisfacerea unor interese personale.
BIBLIOGRAFIE
I. CURSURI, TRATATE
Ioan Albu, – Dreptul familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975;
Ioan Albu, – Dreptul familiei, Editura didactică și pedagogică, București,
1975;
Ioan Albu, – Căsătoria în dreptul român, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1988;
Alexandru Bacaci, Viorica Dumitrache, Codruța Hageanu, – Dreptul familiei, Ediția a II-a, Ed. All Beck, București, 2001;
Gheorghe Beleiu, – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a V-a revăzută și adăugită de Marian Nicolae și Petrică Trușcă, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1998;
F.Ciorăscu, L.Olah, A.Drăghici, I.Ton, – Dreptul familiei, Editura Universitatii Pitesti, 2004;
Cristiana Mihaela Crăciunescu, – Regimuri matrimoniale, Editura All, București, 2000;
Mihail Eliescu, – Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei, București, 1966 ;
Ion P. Filipescu, – Dreptul Familiei, Ed. Universității din București, Facultatea de Drept, București, 1976 ;
Ion P. Filipescu, – Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2001;
Emese Florian, – Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, 1997 ;
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, – Tratat de drept civil român, Vol. I. Ediție îngrijită de D. Rădescu, Ed. All Beck, București, 1996;
Emil Molcuț, Dan Oancea, – Drept roman, Editura Universul, București, 1993;
Tudor. R. Popescu, – Dreptul familiei Tratat, Vol. II, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965;
D. Rizeanu, D. Protopopescu, – Raporturile patrimoniale dintre soți în lumina Codului familiei, Edit. Științifică, București, 1959;
Scarlat Șerbănescu, – Codul familiei comentat și adnotat, Ed. Științifică, București, 1963 ;
II. LEGISLAȚIE
Constituția României;
Codul familiei adoptat prin Legea nr. 4 /1953 și publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 4 ianuarie 1954. El a fost modificat și completat ulterior prin Legea nr. 4 din 4 aprilie 1956 și republicat în Buletinul Oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956.
Codul de Procedură Civilă ;
Codul Civil ;
III. PRACTICĂ JUDICIARĂ
Fl. Ciutacu, – Culegere de spețe, Edit. Lucman, București, 2000;
C-tin Crișu, – Repertoriu și jurisprudență românească 1989-1994, Edit. Argessis 1995, vol. I;
Ion Hatmanu, Anatolie Arhip, Ana Iacovescu, – Legislația familiei și practica judiciară în materie ;
Camelia Șerban Morăreanu, – Culegere de acte normative, practică judiciară și spețe, Ed. Pământul, 2002;
,,Legislația familiei și practica în materie”, Edit. Min. Justiției, 1987, Curtea de Apel Ploiești;
IV ALTE SURSE
Revista Dreptul nr. 3/2002 –Din jurisprudența Curții de Apel Suceava pe semestrul 1 / 2001, comentariu de Titus Purgă ;
Revista Dreptul nr. 3 / 1990;
Curierul Judiciar nr. 8 / 2002;
Curierul Judiciar nr. 9/2002;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .bunurile Proprii ale Sotilor Si Drepturile Acestora Asupra Lor (ID: 125095)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.