Bunurile Proprii ale Sotilor Potrivit Noului Cod Civil

I. Efectele patrimoniale ale căsătoriei. Prezentare generală

O deosebită importanță a fost acordată pravilelor referitoare căsătoriei, printre primele scrieri în limba română, aceasta fiind studiată atât sub aspectul condițiilor de validitate, a efectelor și a cauzelor pe care le produce. Legiuitorul acelor timpuri a oferit și primele definiții în limba română ale acestei instituții, definiții care, fiind de drept canonic, au dobândit un caracter religios cu rădăcini adânci în tradiția populară, astfel că, Constituția din 1866 a prevăzut, cu privire la actele de căsătorie, că acestea trebuiesc întocmite înaintea slujbei religioase, care, pentru căsătorie va fi obligatorie, în afară de cazurile prevăzute de lege.

De-a lungul timpului, statutul patrimonial al soților a fost reflexia sistemului de stat și de drept al acelei vremi, fiecare dintre aceste sisteme având față de instituția familiei o concepție proprie. Chiar dacă nu o arăta în mod direct, prevederile Codului familiei adoptat prin Legea nr. 4 din 4 ianuarie 1953, republicat în Buletinul Oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956, reglementau căsătoria pe principiile discriminării între bărbat și femeie, între copiii legitimi și cei nelegitimi, interesul de ordin material reprezentând o prioritate.

Ca orice formă de organizare socială, instituția căsătoriei presupune o serie de norme, activități, atribuții care asigură condițiile de existență și exercită anumite efecte asupra sa, ca model legitim de constituire a alianțelor dintre ființele umane.

Efectuarea căsătoriei dezvoltă între membrii familiei o multitudine de relații, care se intercondiționează reciproc, fiind de natură personală și patrimonială, în beneficiul, respectiv în sarcina fiecăruia dintre soți, raporturi care se vor asocia cu căsătoria pe toată durata sa.

Căsătoria conduce la raporturi si efecte nu nummai între soți, ci și între soți și copii, între un soț și rudele celuilalt soț, precum și între membrii familiei și alte persoane fizice și/sau juridice. Astfel găsim reglementate un număr restrâns de raporturi personale, întrucât, în privința celor mai numeroase dintre raporturi, reglementarea lor juridică ar fi ineficientă și ar constitui o imixtiune în intimitatea vieții de familie, fiind mai mult de natură afectiv-sentimentală și etico-spirituală. Raporturile sunt reglementate de sine stătător, ele fiind generate deopotrivă de actul juridic al căsătoriei, bineânțeles însă, că factorii subiectivi ai căsătoriei au și ei un rol distinct. Totuși, după cum se arată în literatura juridică, „legea nu trebuie să omită reglementarea acelor raporturi personale care țin de ființa căsătoriei”, cum sunt obligațiile de coabitare și de fidelitate.

Codul familiei din 1953 atribuia termenului de căsătorie două înțelesuri: a) de act juridic, prin care viitorii soți consimt să se căsătorească în condițiile și în formele prevăzute de lege (art. 3-18 C. fam.); b) situație juridică, adică un statut legal al soților (art. 25-36 C. fam.). Deci, Codul familiei nu definea noțiunea de căsătorie, dar doctrina din dreptul românesc a suplinit acest gol. Astfel, căsătoria este definită drept acordul de voință dintre un bărbat și o femeie, realizat în condițiile și cu solemnitățile prevăzute de lege, în scopul de a întemeia o familie.

II. Efectele căsătoriei

1. Drepturile și obligațiile personale ale soților

Efectele personale reprezintă categoria principală a consecințelor căsătoriei, se materializează într-un spectru larg de relații conjugale lipsite de conținut economic, își subordonează clasa efectelor patrimoniale și care, evaluarea lor în bani este imposibilă.

Principiul de bază și primordial dintre bărbat și femeie este, conform legislației actuale,concepția de egalitatea dintre sexe, în temeiul căreia se nasc relațiile dintre soți în timpul căsătoriei, inclusiv exercitarea drepturilor părintești. Principiul este valabil atât în cazul relațiilor de drepturi și obligații personale dintre soți, cât și în domeniul raporturilor patrimoniale. Consecința egalității dintre soți este aceea că, în tot ceea ce privește căsătoria, ei hotărăsc de comun acord.

Noul Cod civil reglementează îndatoririle personale ale soților în art. 307-311, care la prima vedere par, enumerate limitativ, ele însă fiind întregite și cu alte prevederi ale Codului civil privind obligația de întreținere, drepturile și obligațiile părinților față de copiii lor minori, etc. Printre relațiile reglementate de Noul Cod civil, spre deosebire de Codul familiei, care nu le reglementa, găsim obligația de sprijin moral, respect reciproc și fidelitate, obligația de a locui împreună, acestea fiind o creație a doctrinei.

Unele drepturi și obligații ale soților cum sunt revocabilitatea donațiilor între soți, interzicerea contractelor de vânzare-cumpărare între soți, vocația succesorală reciprocă a soților, își au izvorul în norme aparținând altor ramuri de drept; tot astfel, unele dintre raporturile cuprinse în alte ramuri ale dreptului cum sunt cele referitoare la nume și comunitatea de bunuri se completează cu prevederi ale noului Cod civil.

1.1. Alegerea numelui de familie

Potrivit reglementărilor anterioare ale Codului familiei referitoare la nume, cuprinse în art. 27 alin. 2, soții aveau posibilitatea de a alege ca nume, una din variantele: fie să își păstreze numele avut până la data încheierii căsătoriei, fie să aleagă un nume comun, numele unuia dintre soți sau numele lor reunite. În urma analizelor realizate în literatura de specialitate, legiuitorul a considerat necesar adăugarea în noul Cod civil a unei noi variante, potrivit căreia unul din soți își poate păstra numele avut înainte de căsătorie iar celălalt soț să poarte numele lor reunite.

Această posibilitate de alegere a numelui poate avea motivații de ordin personal legate de prestigiul unuia dintre ei întrun anumit domeniu de activitate și de dorința lor de a consfinții comuniunea creată prin căsătorie și prin purtarea unui nume comun.

Sunt de strictă interpretare aceste ipoteze legale întrucât: în primul rând, privesc numai numele de familie, nu și prenumele, care nu poate fi schimbat prin căsătorie, ci numai pe cale administrativă, iar în al doilea rând, pentru că nu se pot crea, pe cale de interpretare, și alte combinații ale acestora. Dacă soții au convenit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun și l-au declarat, potrivit art. 281, în declarația de căsătorie, unul dintre soți nu poate cere schimbarea acestui nume pe cale administrativă decât cu consimțământul celuilalt soț [art. 311 alin. (2) Noul Cod Civil privind schimbarea numelui de familie].

1.2. Respectul reciproc, fidelitatea și sprijinul moral

Obligația soților de a-și acorda respect și sprijin moral prevăzuta în art. 309 alin. (1) N.C.civ., obligație ce consituie o consecință a prieteniei și afecțiunii pe care se întemeiază raporturile de căsătorie și se bazează pe sinceritate, răbdare, buna înțelegere și comunitatea matrimonială de viață, încurajarea și stimularea reciprocă în activitățile familiale, profesionale și obștești, apărarea la nevoie a cinstei și reputației celuilalt soț, sprijinul reciproc în caz de boală, infirmitate ori alte asemenea situații speciale. În realizarea acestei obligații soții trebuie să se încurajeze reciproc, să se sprijine în activitățile profesionale și sociale pe care le desfășoară, să apere, atunci când situația o impune, cinstea și reputația celuilalt, să se susțină în caz de boală sau infirmitate și în orice situație specială. Această obligație are un caracter juridic, iar neîndeplinirea ei poate constitui motiv de divorț.

Obligația de respect reciproc a soților este în strânsă legătură cu obligația de asistență morală dar și cu obligația de fidelitate, astfel, în spiritul acestei obligații și în strânsă legătură cu aceasta, legiuitorul a reglementat obligația soților de a respecta secretul corespondenței, al relațiilor sociale ale celuilalt soț, inclusiv alegerile fiecăruia dintre soți legate de viața profesională, oricare dinre soți având obligația să se abțină în a intervenii în relațiile sociale și profesionale ori să cenzureze corepondența celuilalt soț.

Obligația de fidelitate, este reglementată expres de N.C.civ. ca obligație juridică între soți prin art. 309. Obligația de fidelitate incumbă două aspecte: unul pozitiv – îndeplinerea de către fiecare dintre soți a îndatoririlor conjugale, altul negativ – de a nu întreține relații amoroase în afara căsătoriei. Așa cum am precizat mai sus, anterior N.C.civ., putea fi desprinsă, per a contrario, din faptul pedepsirii penale a adulterului, sancțiune care a fost prevăzută prin art. 304 C. pen., în prezent abrogat prin Legea nr. 278/2006. Tot astfel, ea poate fi desprinsă și din art. 414 N.C.civ. care, instituind prezumția de paternitate pe seama soțului mamei, o întemeiază implicit pe obligația de fidelitate, obligație care se consideră încălcată doar atunci când se face o dovadă contrară fidelității, prin tăgăduirea paternității prezumate.

1.3. Îndatorirea de conviețuire

Obligația soților de a locui împreună este consacrată prin art. 309 alin. (2) N.C.civ.

Anterior Codului familiei, femeia avea obligatoriu domiciliul conjugal la cel al bărbatului. Această obligație este impusă de finalitatea căsătoriei, și anume de întemeierea unei familii. În ciuda faptului că nu era consacrată expres, rezulta din art. 26 C. fam., din dispozițiile Legii nr. 61/1991 și din art. 305 alin. (1) lit. a) C. pen. În noua reglementare, această problemă este lăsată la aprecierea soților, care vor decide de comun acord, în condiții de egalitate așa cum art. 309 alin. 2 al noului Cod civil stabilește în reglementările sale că, soții, au obligația de a locuii împreună, și numai pentru motive teminice hotărăsc să locuiască separat. De aceea, părăsirea domiciliului conjugal constituie un motiv temeinic de divorț pentru soțul părăsit.

Potrivit dreptului comun, știm că domiciliul oricărei persoane fizice este acolo unde ea își are locuința sa statornică sau principală și că orice persoană mai poate avea, în afara domiciliului, și alte locuințe statornice (art. 87 N.C.civ.). La fel cu orice persoană fizică, și soții pot hotărî să locuiască separat, să aibă, în afara domiciliului comun, și o altă locuință separată.

De regulă, domiciliul comun și locuința comună coincid, cu toate acestea, trebuie privite ca noțiuni distincte. Indiferent însă dacă soții au sau nu un domiciliu comun, ei au obligația de a coabita, obligație care este strict legată de noțiunea de locuință conjugală care, în termeni cotidieni, desemnează locuința comună a soților în orice situatie.

Conviețuirea soților în aceeași locuință este de esența căsătoriei, deoarece uniunea juridică dintre soți poate în acest fel să devină o realitate, o comunitate de viață biologică, afectiv morală, asigurând consumarea căsătoriei. Trebuie spus că locuința comună nu este de esența căsătoriei, astfel regula coabitării poate fi amendată de soți care, pentru motive temeinice, pot hotărî să locuiască separat [art. 309 alin. 2 teza a II-a N.C.civ.].

Cu privire la locuința comună legiuitorul aduce o serie de modificări. Prin art. 321 N.C.civ., este definit termenil de „ locuința familiei” ca fiind locuința comună a soților sau în lipsă, locuința soțului la care se află copiii.

Problemele apar în stabilirea locuinței familiei în situația în care soții nu au copii și au reședințe diferite sau a soților despărțiți în fapt având în îngrijire copii din căsătorie sau copii cu statut asimilat, precum și a soților care, prin separare au părăsit fiecare locuința familială. Prin urmare, locuința familiei poate fi atât un imobil proprietate exclusivă sau comună a soților, cât și un imobil închiriat, sau folosit cu orice alt titlu de către unul sau ambii soți.

Aceste precizări de natură a proteja locuința familiei nu aduc atingere dreptului de proprietate asupra imobilului locuință a familiei sau asupra bunurilor care îl mobilează sau îl decorează.

Noul Cod civil cuprinde însă și prevederi menite să împiedice abuzurile; astfel este reglementată posibilitatea fiecăruia dintre soți de a se adresa instanșei de tutelă pentru a autoriza incheierea actului atunci când consimșământul este refuzat de celălalt soț fără un motiv legitim. În acest sens, legiuitorul a reglementat posibilitatea soțului care nu și-a dat acordul pentru încheierea anumitor acte care au afectat folosința locuinței familiei, de a cere anularea acelor acte în termen de un an de la data la care a luat cunoștință de săvârșirea lor cu mențiunea că anularea se poate cereinstanței numai dacă locuința familiei a fost notată în cartea funciară. Dacă locuința nu este notată în cartea funciară, soțul care nu și-a dat acordul pentru încheierea actelor nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soț, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei. Notarea locuinței în cartea funciară poate fi făcută de oricare dintre soți.

Separația faptică, convenită sau nu, produsă din cauze străine sau nu de conduita soțului sau al soților, poate duce la sancționarea acestora: despărțirea în fapt care a durat cel puțin 2 ani constituie motiv de divorț. De asemenea, în cazurile în care unul dintre soți exercită acte de violență împotriva celuilalt, punându-i în pricol prin acestea, lui sau copiilor, integritatea fizică sau psihică ori libertatea, instanța poate emite, la cererea victimei, un ordin de protecție în scopul înlăturării stării de pericol, prin care să dispună, cu caracter provizoriu anumite măsuri împotriva agresorului, reprezentând obligații sau interdicții, a căror durată nu poate depăși 6 luni.

De altfel, obligația de coabitare își găsește expresia concretă în alin. (2) al art. 309 N.C.civ., care prevede că soții „au îndatorirea de a locui împreună”.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei in familie, republicata 2014, „(1) violența în familie reprezintă orice acțiune sau inacțiune intenționată, cu excepția acțiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârșită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate. (2) Constituie, de asemenea, violență în familie împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertățile fundamentale”. De asemenea, avem în vedere și dispozițiile Codului penal referitoare la incriminarea faptelor de violență în familie (art. 175, art. 176, art. 179- 183, art. 197, art. 198, art. 202, art. 305-307, art. 314-316).

În concluzie, așa cum precizează literatura de specialitate, de esență morală și presupunând reciprocitate, datoria de respect, de fidelitate și cea de sprijin moral la care îndreptățește calitatea de soț nu au, niciuna în parte și nici toate la un loc, vreo „garanție”; conduita conformă nu poate fi obținută silit, dar purtarea neconformă este sancționabilă, indirect, prin desfacerea căsătoriei, inclusiv din vina exclusivă a aceluia dintre soți care a nesocotit oricare dintre aceste datorii.

1.4. Independența și profesia

Deși Codul familiei nu prevedea această obligație în mod expres, nu exista nicio îndoială asupra existenței independenței soților prevedere ce este introdusă de N.C.civ. în art. 310, aceasta rezultând din principiul egalității depline dintre bărbat și femeie.

Niciunul dintre soți nu este îndreptățit să exercite controlul asupra corespondenței și relațiilor sociale ale celuilalt soț (incluzând aici întâlnirile, comunicarea, în general, și corespondența de orice fel). Evident, aici sunt avute în vedere relațiile normale, compatibile cu viața de familie, și nu situații care pun în discuție însăși căsătoria, prin nerespectarea obligațiilor aparținând acesteia, cum sunt cele de coabitare, de a avea relații conjugale și de fidelitate. Se impune însă o precizare: cu privire la anumite aspecte, operează principiul deciziei comune. Spre exemplu, soția nu poate să decidă întreruperea cursului sarcinii sau fecundarea artificială fără acordul soțului. De asemenea, aceste reguli se aplică și în privința drepturilor personalității, cum sunt dreptul la onoare, dreptul la imagine sau dreptul la intimitate. Neînțelegerile dintre soți cu privire la corespondență și relațiile sociale pe care unul dintre ei înțelege să le întrețină poate constitui un motiv de divorț.

Oricare dintre soți are dreptul să își aleagă în mod liber profesia și să o exercite conform pregătirilor dobândite, totodată, fiecare dintre soți având libertatea de sentimente și opinii artistice, literare, sportive, politice, sindicale, religioase sau de altă natură, sub condiția ca manifestarea acestora să nu afecteze interesele căsătoriei. Textul de lege face referire la profesie, nu și la ocupație și funcție și are în vedere strict libertatea de a alege profesia, fără să se precizeze dacă exrcitarea acelei profesii este, și ea, cârmuită de același principiu al independenței. Cu alte cuvinte, oricare dintre soți are dreptul să își aleagă profesia și locul de muncă, fără a avea nevoie de consimțământul celuilalt, iar acesta din urmă nu poate interveni asupra deciziei soțului său.

Desigur, soții se vor putea consulta în privința alegerii profesiei sau ocupației lor, ținând cont de art. 308 N.C.civ., care prevede că „soții hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria”, principiu care se bazează pe codecizia soților privind căsătoria, accentul punându-se aici pe refuzul legiuitorului de a recunoaște un „drept de veto” celuilalt soț.

2. Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților

Domeniul drepturilor și obligațiilor patrimoniale între soți cunoaște o schimbare radicală a viziunii privind independența și interdependența patrimonială, așa cum este reglementată de N.C.civ., astfel reglementarea posibilității de alegere a regimului matrimonial aplicabil fiecărei căsătorii oferă șansa adaptării soților, în relațiile patrimoniale, la dorințele și specificul fiecărei familii.

Prin intrarea în vigoare a N.C.civ., reglementarea relațiilor de familie au fost incluse în prevederile acestuia tot odată abrogând Codul familiei din 1953. Adoptarea acestui nou cod a adus multiple modificări, inclusiv în ceea ce privește relațiile de familie în general și regimurile matrimoniale în special. Posibilitatea de a opta pentru unul din mai multe regimuri matrimoniale există de multe generații, atât în legislațiile străine, cât și în legislația noastră.

2.1. Alegerea regimului matrimonial

Potrivit art. 312 alin. 1 din N.C.civ., „viitorii soți pot alege ca regim matrimonial comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională”. Comunitatea matrimonială – instituită legal de Codul familiei – lasă așadar locul opțiunii soților sau viitorilor soți, care pot alege între comunitatea legală de bunuri, comunitatea convențională de bunuri sau separația de bunuri.

Deși au existat numeroase discuții la elaborarea N.C.civ. raportat la libertatea soților din punct de vedere al alegerii regimului matrimonial, în sensul permiterii încheierii oricăror tipuri de convenții matrimoniale sau limitării acestora la câteva prevăzute limitativ de lege, existând susținători ai ideii unei libertăți absolute în privința convenției matrimoniale, legiuitorul a optat pentru o libertate limitată la regimul separației de bunuri ori cel al comunității convenționale.

Mai mult de atât, dispozițiile Codului familiei cu privire la partajul bunurilor comune vor fi în continuare aplicabile în cauzele privind împărțirea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, sub regimul matrimonial unic și obligatoriu al comunității bunurilor, supuse legii aplicabile respectivului regim. Astfel, se cuvine făcută precizarea că regimul matrimonial se ocupă numai de acele relații patrimoniale ce își au izvorul preponderent în căsătorie, celelalte relații cum ar fi obligația deîntreținere, drepturile succesorale, liberalitățile fiind lăsate în afara ariei sale de interes.

Dreptul familiei a reglementat raporturile patrimoniale dintre soți având în vedere faptul că prevederile legale ale dreptului comun cu privire la această materie nu au fost suficient dezvoltate – aspect normal, având în vedere pe de o parte perioada din care datează prevederile civile iar pe de altă parte schimbările ce se petrec în mod continuu – la nivel social, politic, economic, al mentalului uman colectiv ori individual.

În contextul adoptării reglementărilor privitoare la regimul juridic ales de soți, acesta nu va mai fi unul legal obligatoriu, ci potrivit art. 312 alin. 1 din N.C.civ., „viitorii soți pot convenii să aleagă ca regim matrimonial comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională”.

Fondul regimurilor matrimoniale, care vizează ansamblul regulilor – de sorginte legală sau convențională – referitoare la raporturile patrimoniale dintre soți, respectiv dintre soți și terți, îl constituie „aspectul economic al căsătoriei" la alegerea regimului matrimonial. Prin regimul matrimonial sunt reglementate obligațiile contractuale și extra-contractuale dintre soți, soarta bunurilor dobândite de aceștia înainte, dar și în timpul căsătoriei, regimul datoriilor pe care aceștia le realizează (individual sau împreună) față de terți, puterile de administrare și dispoziție ale soților asupra bunurilor dobândite, regimul juridic al anumitor bunuri (ex. locuința familiei) și, în cazul desfacerii căsătoriei, lichidarea raporturilor patrimoniale dintre soți, viața patrimonială a soților putând fi organizată nu numai de voința legiuitorului, ci și de voința soților, conform propriilor lor interese patrimoniale.

Încadrarea regimului matrimonial se realizează în funcție de compoziția activului. Dacă în comunitatea legală sau convențională de bunuri se pune accentul pe existența unei mase de bunuri comune cu un regim juridic specific, în regimul separației de bunuri din contră, acesta se caracterizează prin lipsa unei asemenea mase de bunuri comune ale soților. În cazul regimurilor comunitare, la desfacerea sau desființarea căsătoriei, restituirile sunt mult mai complexe, în special în cazul în care au avut loc transferuri valorice între masa bunurilor proprii și masa bunurilor comune.

Cu toate acestea, instituind ca regulă generală comunitatea de bunuri, legea în momentul de față acordă mult mai multă atenție decât problematicii separației de bunuri care are un caracter subsidiar; practica, însă, a fost și este nevoită să tranșeze multitudinea de situații în care părțile revendică bunurile dobândite în comun.

2.2. Regimul primar imperativ

Regimul primar imperativ desemnează un corp de norme juridice aplicabile raporturilor patrimoniale dintre soți, precum și raporturilor dintre soți și terți, oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil în timpul căsătoriei. Așadar, regimul primar nu este un regim matrimonial, ci constituie doar normele elementare legale care se aplică în cadrul raporturilor patrimoniale dintre soți, precum și celor dintre soți și terți independent și indiferent de regimul matrimonial aplicabil soților.

Caracterul imperativ decurge din faptul că el se aplică în mod obligatoriu tuturor soților, ca efect al încheieri căsătoriei, fără a fi posibilă derogarea prin convenții matrimoniale.

Printre normele juridice imperative primare, respectiv mandatul convențional și judiciar dintre soți, independența patrimonială a soților, dreptul la informare, actele de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei, cheltuielile căsătoriei, norme cu privire la încetarea, schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial, se regăsesc și reglementări care privesc locuința familiei. În literatura juridică s-a apreciat că aceste norme pot fi abordate după criteriul perioadelor vizate din viața soților, și anume perioada de armonie familială, cât și pentru perioada de criză a cuplului.

2.2.1. Locuința familiei

Pentru se a putea vorbi despre locuinței familiei, în sensul regimului primar imperativ, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: în primul rând să existe un imobil de locuit și în al doilea rând imobilul să fie destinat de a servi intereselor locative ale familiei. Literatura de specialitate precizează că nu trebuie confundată noțiunea de locuință comună cu noțiunea de domiciliu. Astfel, în anul 1973, Tribunalul Suprem a decis că anumite împrejurări justifică domiciliile separate ale soților, și anume: în cazul exercitării unei profesii sau meserii, în situația unei pregătiri de specialitate, pentru îngrijirea sănătății sau chiar în împrejurarea în care nici una din locuințele soților nu asigură norma locativă.

Noul Cod civil prevede expres în art. 309 faptul că soții au îndatorirea de a locui împreună și numai pentru motive temeinice ei pot decide să locuiască separat. Așadar legiuitorul a prevăzut îndatorirea soților de a locui împreună și nu de a avea un domiciliu sau reședință comună. Același act normativ, în art. 87, definește domiciliul ca fiind locul unde persoana fizică are principala sa așezare, iar în art. 88 definește reședința ca fiind locul unde persoana fizică are locuința secundară. În continuare, potrivit art. 89, stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispozițiilor legii speciale, iar aceasta nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenția de a avea acolo locuința. În aceeași ordine de idei, în O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, reședința este definită ca fiind adresa la care persoana fizică declară că are locuința secundară, alta decât cea de domiciliu.

Așadar, domiciliul are sensul de locuință efectivă principală, obișnuită a unei persoane, iar reședința se caracterizează prin caracterul secundar, ocazional. Cetățenii români nu pot avea în același timp decât un singur domiciliu sau o singură reședință. În cazul în care aceștia dețin mai multe locuințe, își pot stabili domiciliul sau reședința în oricare dintre ele.

Domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuința principală.

Potrivit art. 321 din N.C.civ., locuința familiei este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii. În situația în care soții dețin mai multe imobile, va fi considerată locuința familiei aceea în care locuiesc soții și copiii lor, de unde deducem că protecția locuinței familiei este asigurată pe toata durata căsătoriei, chiar și pentru perioada când soții sunt separați în fapt sau au locuințe separate, fiind considerată locuința familiei imobilul în care locuiește unul dintre soți la care se află copiii. Ideal ar fi ca locuința familiei să fie aleasă de soți de comun acord, conform principiului potrivit căruia soții decid de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria. Totuși, oricare dintre soți poate cere notarea în cartea funciară, în condițiile legii, a unui imobil ca locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului, fiind bun propriu al celuilalt soț. Legea nu instituie obligația a de a-l informa pe celalalt soț cu privire la notare.

Regimul special de protecție al locuinței familiale se aplică însă doar dacă locuința familiei a fost notată în prealabil în cartea funciară a imobilului ca locuință comună, îndeplinind și condiția de opozabilitate față de terți.

Potrivit art. 322 din N.C.civ., „Niciunul dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune fără consimțământul scris al celuilalt soț de drepturile asupra locuinței familiei și nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosința acesteia. De asemenea, un soț nu poate deplasa din locuință bunurile ce mobilează sau decorează locuința familiei și nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al celuilalt soț”. Legiuitorul nu definește noțiunile de mobilier sau decorațiuni, iar în lipsa reglementării exprese se poate interpreta că acestea includ bunurile pe care familia le folosește în locuința familiei și care se află în interiorul și exteriorul acesteia, la care ambii soți au o proprietate devălmașă asupra locuinței comune.

Textului inițial al N.C.civ. prevedea condiția existenței consimțământului scris al celuilalt soț doar pentru a dispune de drepturile asupra locuinței familiei, chiar dacă soțul care dispune este proprietar exclusiv al respectivului imobil. Legea nr. 71/2011 a modificat art. 322 alin. (1) în sensul adăugării unei dispoziții care prevede că niciunul dintre soți nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosința locuinței familiei.

Din aceste modificări reiese, fără echivoc, intenția legiuitorului de a extinde sfera actelor încheiate de oricare dintre soți doar cu consimțământul celuilalt și la alte acte decât cele de dispoziție, respectiv acte de administrare sau de folosință, dacă acestea afectează folosința acestei locuințe.

Așadar, niciunul dintre soți nu poate dispune fără consimțământul scris al celuilalt soț de drepturile asupra locuinței familiei și nici nu poate încheia acte de dispoziție, fie cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. În categoria acestor acte de dispoziție ar putea fi incluse acte precum vânzarea, schimbul, donația, sau ipoteca.

Remarcăm faptul ca art. 322 alin. 1 din N.C.civ. prevede expres că celălalt soț trebuie să-și exprime consimțământul în formă scrisă. Considerăm că forma scrisă instituită de lege este necesară doar ad probationem, nerespectarea acestei cerințe făcând imposibilă dovedirea existenței consimțământului cu alt mijloc de probă.

Examinarea prevederilor legale referitoare la locuința familiei ne permite să constatăm faptul că rolul acestora este, stricto sensu, unul de protecție a intereselor soților și copiilor acestora, indiferent că provin din căsătorie, din afara acesteia sau au fost adoptați. Practic prin instituția locuinței familiei și a regimului juridic care guvernează aceasta instituție legiuitorul, a urmărit aplicarea concretă a principiului ocrotirii căsătoriei și familiei, respectiv a principiul interesului superior al copilului. De asemenea și principiul bunei credințe al terților dobânditori este ocrotit prin aceste normele privind locuința familiei urmărindu-se în același timp asigurarea stabilității circuitului juridic, așa cum este menționat în art. 322 alin. 5 N.C.civ. „În lipsa notării locuinței familiei în cartea funciară, soțul care nu și-a dat consimțamântul nu poate să ceară anularea actului, ci numai daune-interese” . Intenția legiuitorului a fost aceea de a proteja un interes comun al familiei, printr-o limitare a exercitării prerogativelor dreptului de proprietate, prin instituirea unei veritabile sarcini care grevează imobilul cu destinație de locuință a familiei. Protecția juridică a locuinței comune este realizată prin cerința consimțământului expres al ambilor soți, consimțământ care vizează acele acte juridice prin care s-ar dispune de drepturile asupra locuinței comune. Legiuitorul a instituit așadar un regimul juridic special al locuinței familiei, care limitează dreptul unuia dintre soți de a dispune singur, fără consimțământul expres al celuilalt soț, prin acte juridice de locuința familiei, chiar și atunci când regimul matrimonial concret i-ar conferi acest drept.

În situația în care locuința este proprietate exclusivă a unuia dintre soți, acordul celuilalt are valoarea unui „consimțământ de neîmpotrivire”, fără ca soțul neproprietar să devină parte în contract, consimțământul soțului neproprietar având natura juridică a unui act unilateral permisiv, a unei autorizări. Dacă imobilul care constituie locuința conjugală face parte din categoria bunurilor comune în devălmășie, consimțământul ambilor este impus chiar de caracterul comun al bunului și ambii soți trebuie să aibă calitatea de parte în actul juridic. În această situație este necesar ca soții să își dea consimțământul atât pentru că imobilul are destinația de locuință a familiei, cât și pentru că imobilul este proprietate comună. Dacă bunul este proprietate comună pe cote-părți a soților, devin aplicabile prevederile art. 641 alin. 4 din N.C.civ. care instituie regula unanimității (acordul tuturor coproprietarilor) pentru orice acte de dispoziție asupra bunurilor comune. Prin urmare, și în această ipoteză, consimțământul ambilor soți impus de art. 322 N.C.civ., este dublat oricum de consimțământul cerut de lege tuturor coproprietarilor.

Pentru a nu exista abuzuri exercitate de către soțul în culpă care refuză să își dea consimțământul neavând un motiv legitim la încheierea unor astfel de acte, celălalt soț poate să se adreseze instanței de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului.

Actul de dispoziție încheiat fără consimțământul celuilalt soț este lovit de nulitate relativă. care poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită, de către soțul al cărui consimțământ a fost nesocotit la încheierea actului.

Potrivit art. 322 N.C.civ., se instituie un regim special al nulității prin derogare de la dreptul comun, deoarece soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoștință despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial.

2.2.2. Cheltuielile căsătoriei

Sistemul român de drept, în vechea reglementare, la art. 2 C.fam. prevedea obligația ca membrii familiei să-și acorde sprijin material, și totodată, soții aveau îndatorirea de a contribui „în raport cu mijloacele fiecăruia la cheltuielile căsniciei”, astfel cum se specifica în art. 29 C.fam. De asemenea, Codul familiei instituia că soții au obligația de întreținere între ei și față de copiii lor minori (art. 86).

Viața de familie presupune o serie de cheltuieli specifice, ocazionate de căsnicie și de creșterea și educarea copiilor, cheltuieli ce cad în sarcina ambilor soți, conform prevederilor Noului Cod Civil (art.325 alin.(2)), aceștia având obligația de a contribui, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, acest fapt bazându-se pe principiul solidarității membrilor familiei și al relațiilor dintre soți.

Astfel, oricare ar fi regimul matrimonial aplicabil, obligația fiecărui soț de a contribui la cheltuielile căsătoriei, în raport cu mijloacele sale, determină o legătură patrimonială în raporturile dintre aceștia, care atenuează vocațiile individuale ale fiecăruia dintre ei (mai ales la regimul separației de bunuri) și asigură, totodată, sursa necesară pentru a face față cheltuielilor căsniciei.

Obligația de a contribui la cheltuielile căsătoriei se bucură de o reglemantare mai completă și mai flexibilă decât cea existentă în Codul familiei.

În Noul Cod civil sunt două articole care vorbesc de obligația soților de a suporta cheltuielile căsătoriei. Astfel, prevederile art. 325 se referă la obligativitatea reciprocă a soților de a-și acorda sprijin material (alin.(1)), dar și de a contribui fiecare dintre aceștia, în raport cu mijloacele sale, la cheltuielile căsătoriei dacă prin convenție matrimonială nu s-a prevăzut altfel (alin.(2)), iar art. 326 se precizează faptul că munca prestată de soți în gospodărie (ex. menaj, creșterea copiilor) este considerată a fi și ea o contribuție la cheltuielile căsătoriei.

Obligația de suportare a cheltuielilor căsniciei reprezintă un efect al căsătoriei și se finalizează în contribuția fiecăruia la asigurarea condițiilor materiale ale traiului comun.

Deși regulile în materia cheltuielilor căsătoriei intră în compunerea regimului primar, de la care nu se poate deroga, prin excepție, soții au posibilitatea de a reglementa prin inserarea în cuprinsul convenției matrimoniale a unor aspecte vizând cheltuielile căsătoriei, norma juridică având un caracter supletiv, ci nu unul imperativ. Legea interzice soților să stabilească obligația numai a unuia dintre ei de a suporta cheltuielile căsătoriei, și stabilește că orice convenție în acest sens să fie considerată nescrisă.

În realitate însă, întâlnim situații când, la un moment dat, unul din soți suportă singur toate cheltuielile căsătoriei, iar celălalt se află în imposibilitate de a contribui (ex. în cazul în care unul din soți și-a pierdut capacitatea de muncă și nu realizează venituri, fiind grav bolnav, sau în cazul pierderii capacității de exercițiu a acestuia), această obligație fiind de ordin moral și ordine publică, dar este prevăzută și ca o obligație de întreținere între soți, așa cum precizează art.516 alin.(1) coroborat cu art.524 din N.C.civ.

În lucrarea intitulată „Instituția familiei în noul Cod civil. Manual pentru uzul formatorilor SNG”, autoarele sunt de părere că obligația de sprijin material reciproc, precum și munca în gospodărie și pentru creșterea copiilor este de ordine publică.

Limitele stabilirii contribuției oferă o destul de mare libertatea soților, astfel, convenția matrimonială va conține, atât, procentul cu care fiecare dintre soți îl vor aloca cheltuielilor comune, acestea putând să fie fixe, indiferent de fluctuația resurselor fiecăruia dintre aceștia, cât și eventual sursa acestor contribuții.

În lipsa acestui acord al soților referitor la stabilirea proporțiilor de contribuție pe cale convențională, regula aplicabilă acestor măsuri normative sunt completate de dispozițiile art. 325 alin. (2), potrivit cărora ei sunt obligați să contribuie „în raport cu mijloacele fiecăruia.”

Deoarece textul de lege nu face nicio enumerare privind conținutul noțiunii de „mijloace”, trebuiesc avute în vedere toate mijloacele materiale ale soțului respectiv, câștigul din muncă, fructele bunurilor proprii, veniturile obținute din alte surse (dividende, drepturi de proprietate intelectuală etc.).

Cu privire la veniturile din profesie, art. 327 N.C.civ. stabilește că „fiecare soț este liber să exercite o profesie și să dispună, în condițiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligațiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei”, iar dreptul la compensație al soțului care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soț se stabilește în măsura îmbogățirii acestuia din urmă și a depășirii limitelor obligației de sprijin material și a celei de a contribuii la cheltuielile căsătoriei, așa cum este prevăzut în art. 328 N.C.civ.

În situația soților aflați sub regimul separației de bunuri, legiuitorul instituie răspunderea solidară a soților pentru obligațiile asumate, chiar dacă regula de principiu ne spune că niciunul dintre ei nu poate fi ținut de obligațiile născute din acte încheiate de celălalt soț, pentru acoperirea cheltuielilor căsniciei și a celor legate de creșterea și educarea minorilor.

Noul Cod civil introduce o instituție nouă, aceea a dreptului unuia dintre soți la compensație. Acest drept la compensație este datorat soțului reclamant de celalalt soț, pentru activitatea profesională adusă soțului pârât, ceea ce a condus la mărirea patrimoniului acestuia din urmă.

2.2.3. Independența patrimonială a soțillor

În cadrul regimului matrimonial primar, fiecare soț poate să acționeze de o manieră independentă din punct de vedere economic și social, în exercitarea unei profesii, să încheie singur acte juridice, cu obligația însă de informare a celuilalt soț cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale. Astfel art. 317 alin. (1) N.C.civ. consacră libertatea încheierii oricărui act juridic între soți sau cu terții, cu excepțiile prevăzute de lege. De asemenea, oricare dintre soți poate să facă, fără consimțământul celuilalt soț, depozite bancare, prucum și orice operațiuni în legătură cu acestea.

Potrivit art. 327 din N.C.civ., „Fiecare soț este liber să exercite o profesie și să dispună, în condițiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligațiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.” Prin această libertate înțelegem, în primul rând, libertatea fiecărui soț de a-și alege profesia, fără nicio discriminare între bărbat și femeie, libertate care rezidă din principiul egalității în drepturi a soților iar, în al doilea rând, este vorba despre libertatea fiecărui soț de a dispune de veniturile obținute din exercitarea profesiei.

În categoria „veniturilor încasate din exercitarea profesiei” intră toate acele venituri ale unui soț, indiferent care ar fi originea și natura lor: nu doar salariul, stricto sensu, ci și ansamblul accesoriilor acestuia, precum și sumele de bani încasate cu titlu de substitut al salariului.

De asemenea, în sfera acestei noțiuni trebuiesc incluse și veniturile profesionale dobândite din desfășurarea unor activități ce nu prezintă caracter salarial (onorarii, drepturi de autor și altele asemenea). Caracterul imperativ al acestei dispoziții, care intră în compunerea regimului primar, nu permite soților ca, pe cale convențională (prin inserarea în cuprinsul convenției matrimoniale a așa-numitei clauze de administrare conjunctă), să limiteze ori să înlăture această putere de care fiecare dintre ei beneficiază conform legii de a dispune de veniturile din muncă.

Libertatea de a dispune de venitul din muncă nu este absolută, textul precizând că această libertate de a dispune de venituri se exercită „în condițiile legii”, această libertate a soților de a gestiona câștigul din muncă după bunul plac fiind limitat de obligația fiecăruia dintre soți de a contribui la sarcinile căsătoriei.

Natura juridică a salariului depinde, însă, și de regimul matrimonial ales. În cadrul regimului comunității de bunuri, salariul încasat are natura juridică a unui bun comun, prezentând și unele particularități. Soții pot dobândii, în urma veniturilor încasate, atât bunuri comune, cât și bunuri proprii, iar după criteriul de achitare întâlnim datorii comune și datorii proprii. În schimb,așa cum legea menționează în art. 360 N.C.civ. referitor la regimul separației de bunuri, înțelegem că salariul este bun exclusiv al fiecărui soț.

Mai mult, în cadrul regimurilor comunitare, soțul nu poate dispune singur, cu titlu gratuit între vii, de bunurile comune.

De aceea, o problemă se ridică în momentul în care, după ce s-a achitat de obligația de a contribui la sarcinile căsătoriei, soțul poate dispune liber de salariu, inclusiv prin acte între vii cu titlu gratuit,această soluție fiind controversată.

III. Regimurile matrimoniale

3. Convenția matrimonială

Opțiunea soților de a alege un regim convențional, altul decât cel al comunității legale, se exprimă printr-un înscris autentificat de notarul public, încheiată, sub sancțiunea nulității absolute, cu consimțământul tuturor părților și cu respectarea regulilor de publicitate prevăzute de lege. Astfel, așa cum este menționat în art. 313 din N.C.civ., regimul matrimonial ales de către soți, va produce efecte din ziua încheierii acestuia cu condiția îndeplinirii formalităților de publicitate, respectiv prin înscrierea în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale.

În situația în care, formalitățile de publicitate privitoare la opozabilitatea convenției matrimoniale, pe care legea le prevede în mod expres în art. 313 alin. (3) N.C.civ., nu sunt îndeplinite, raporturile patrimoniale aplicabile soților, vor fi cele ale comunității legale de bunuri.

Din punct de vedere terminologic, există o diversitate de expresii pentru a desemna, în realitate, aceeași noțiune: convenție matrimonială, contract matrimonial, contract de căsătorie sau convenție de căsătorie.

Codul civil român (1864) a folosit denumirea de „convenție matrimonială” (art. 1224) și „convenție de maritagiu” (art. 932). Expresia „convenție matrimonială” este astfel tangențială noțiunii de regim matrimonial.

Noul Cod civil nu definește convenția matrimonială, doctrina însă a formulat numeroase definiții și denumiri. Astfel, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu și Al. Băicoianu au arătat că este „convenția prin care viitorii soți reglementează regimul lor matrimonial, condiția bunurilor lor prezente și viitoare, în raporturile pecuniare ce izvorăsc din căsătorie”.

Principalul criteriu al convenției matrimoniale este acela de a fi încheiată de viitorii soți, în vederea produceri de efecte juridice de la data încheierii căsătoriei și, în principiu, pentru întrega durată a căsătoriei, bineînțeles, fără a exclude posibilitatea modificării regimului matrimonial inițial, fie dacă acesta este un regim convențional sau legal.

Trebuie însă menționat faptul că, în realitate, este necesară încheierea unei convenții matrimoniale numai dacă soții aleg un alt regim matrimonial decât cel legal sau doresc să deroge sub anumite aspecte de la regimul legal. Prin urmare, alegerea de către viitorii soți a regimului matrimonial legal (de exemplu, cel al comunității legale de bunuri) nu necesită încheierea unei convenții matrimoniale. În lipsa unei convenții matrimoniale, regimul matrimonial legal este direct aplicabil. În acest sens, potrivit art. 312 alin. (1) din N.C.civ., “Viitorii soți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională.”, iar prevederile art. 329 statuează că „Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale.” De regulă, o convenție matrimonială se încheie înainte de celebrarea căsătoriei.

Reglementarea raporturilor patrimoniale de altă natură decăt cele ce decurg din căsătorie, precum donațiile reciproce sau donațiile făcute viitorilor soți sau unuia dintre aceștia ori alte dispoziții ce nu au nicio legătură cu regimul matrimonial, precum recunoașterea unui copil, pot să fie introduse în convenția matrimonială.

Convenția matrimonială ocupă un loc aparte în dreptul contractelor. Pe de o parte, îi sunt aplicabile regulile generale din materia contractelor, iar pe de altă parte, este supusă unor multiple reglementări speciale.

Redactarea unui contract de căsătorie sau unei convenții matrimoniale nu este tocmai vechi, neexistând în dreptul roman, unde regimul matrimonial era regimul dotal, care funcționa ca regim legal, nefiind cunoscute convențiile matrimoniale. Constituirea dotei era constatată printrun „instrumentum dotale”, care însă nu avea valoarea unei veritabile convenții matrimoniale, deoarece nu organiza propriuzis regimul matrimonial.

Convenția matrimonială se încheie cu consimțământul părților exprimat predeterminat, prin înscris autentificat de notarul public, sub sancțiunea nulității.

3.1. Natura și caracterele juridice

Din punctul de vedere al voințelor implicate în formarea sa, convenția matrimonială este un act bilateral, calificare predominantă, pe care o regăsim atât în doctrina veche, cât și în dreptul comparat.

Așa cum am menționat, convenția matrimonială poate să cuprindă și dispoziții de altă natură decât cele prin care se reglementează raporturi patrimoniale decurgând din căsătorie prin stipularea în convenția matrimonială a unei clauze de preciput, instituție nouă introdusă de noul Cod civil, în beneficiul ambilor sau numai în beneficiul unuia dintre soți, care nu este supusă raportului donațiilor, ci numai reducțiunii, ori a altor dispoziții care nu au nicio legătură cu regimul matrimonial, precum recunoașterea unui copil din aceasta rezultând că este un contract complex ce poate cuprinde mai multe acte juridice, păstrându-și identitatea și caracterele juridice

Aceste acte juridice nu pot altera calificarea convenției matrimoniale și, la rândul lor, nefiind alterate de împrejurarea că își găsesc suportul juridic într-o convenție matrimonială.

Cât despre donațiile făcute în vederea căsătoriei, potrivit art. 1030 din N.C.civ., donațiile făcute viitorilor soți sau unuia dintre ei, sub condiția încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie, sancțiunea acesteia fiind caducitatea.

Este un act solemn, întrucât acesta se încheie numai prin înscris autentificat de notarul public, așa cum este prevăzut de art. 330 alin 1 N.C.civ.,

Caracterul sinalagmatic al convenției matrimoniale este fundamentat pe dispozițiile art. 1171 teza întâi N.C.civ., potrivit căruia: „Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente”.

Convenția matrimonială, a cărei esență o constituie patrimonialitatea raporturilor dintre soți, este distinctă de actul căsătoriei, ca manifestare de voință a viitorilor soți în vederea întemeierii unei familii. Cu toate acestea, fiind două acte distincte ca natură juridică, convenția matrimonială are caracter accesoriu căsătoriei, aceasta producând efecte numai pe durata căsătoriei, chiar și atunci când a fost încheiată anterior căsătoriei.

Chiar și în doctrina veche, care împărtășea teza contractualistă a căsătoriei, era subliniată distincția între căsătorie – ca și contract principal – și convenția matrimonială – ca și contract accesoriu a cărui existență și durată depind de existența și durata căsătoriei. Erau, astfel, puse în lumină principalele deosebiri între căsătorie și convenția matrimonială:

– căsătoria este relativă la persoana și starea civilă a soților, pe când convenția matrimonială este relativă numai la bunurile soților;

– căsătoria se încheie în fața ofițerului de stare civilă, pe când convenția matrimonială se autentifică în fața organului competent;

– căsătoria este strict organizată și reglementată de lege, în ceea ce privește condițiile și efectele sale, pe care părțile nu le pot modifica (este un act-condiție), pe când convenția matrimonială se bucură de o mare libertate, astfel încât părțile pot determina clauzele sale.

Caracterul public al convenției matrimoniale, este conturat de formalitățile de publicitate pe care legea le prevede fiind necesare pentru opozabilitatea convenției față de terți.

Convenția matrimonială se încheie, de regulă, înainte de căsătorie apropierea acesteia de logodnă realizeazându-se în condițiile în care atât logodna, cât și convenția matrimonială preced căsătoria.

După cum s-a arătat în literatura juridică, se poate vorbi doar de „o simplă coincidență” atunci când viitorii soți, logodiți, încheie o convenție matrimonială.

În realitate, efectele și scopul celor două instituții sunt diferite. Convenția matrimonială stabilește care vor fi raporturile juridice dintre soți cu privire la bunurile și datoriile soților, prin alegerea unui anumit regim matrimonial, în timp ce logodna este doar un proiect de căsătorie.

Convenția matrimonială produce efecte numai de la data și sub condiția încheierii căsătoriei, însă aceasta nu este compatibilă cu modalitățile din dreptul comun (termenul, condiția), prin care s-ar deroga de la regulile sale specifice de aplicare. Cu toate acestea, dispozițiile art. 330 alin. 3 N.C.civ. potrivit căruia: „Convenția încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părți sau, în lipsă de la data încheierii ei”, soții având posibilitatea să încheie o convenție matrimonială prin care să stipuleze că, de la un anumit termen, care nu se poate împlini mai devreme de trecerea unui an de la data celebrării căsătoriei, î-și schimbă regimul matrimonial aplicabil cu cel prevăzut în convenția matrimonială, bineînțeles, cu respectarea condițiilor de formă și de publicitate prevăzute de lege.

3.2. Capacitatea

Este aplicabil principiul habilis ad nuptias, habilis ad pacta nuptialia, ceea ce înseamnă că cine poate încheia valabil o căsătorie poate încheia și o convenție matrimonială. Prin urmare, în principiu, nu sunt aplicabile regulile generale privind capacitatea de a contracta, ci este necesară capacitatea (vârsta) matrimonială.

Dispozițiile legale instituie regula că vârsta matrimonială trebuie să existe la data încheierii convenției matrimoniale, iar nu la data celebrării căsătoriei. Din analiza textului se remarcă faptul că acesta se referă la condiția expresă și dirimantă a minorului care a împlinit vârsta matrimonială (adică 18 ani și, în anumite condiții 16 ani cu încuvințarea părinților sau a tutorelui). Prin urmare, este e de neconceput ca minorul de 14 sau 15 ani împliniți, care nu are decât capacitate de exercițiu restrânsă, conform dreptului comun, să încheie o convenție matrimonială în vederea unei căsătorii pe care n-ar putea s-o încheie decât după împlinirea vârstei matrimoniale.

Astfel, posibilitatea minorului de a încheia sau modifica o convenție matrimonială se face numai cu autorizarea ocrotitorului său legal, ori a instanței de tutelă așa cum rezultă din prevederile art. 337 ale N.C.civ. De asemenea, acest text de lege, face referire și la anulabilitatea convenției motivată de lipsa încuvințării sau a autorizării prevăzute la alin. (1).

Pentru încheierea convenției matrimoniale de către un minor se va cere atât încuviințarea ocrotitorului legal, cât și autorizarea instanței de tutelă. În ceea ce privește încuviințarea ocrotitorului legal, se va avea în vedere coroborarea alin. 2 al art. 272 N.C.civ. cu dispozițiile art. 337 alin. 1 N.C.civ.

3.3. Consimțământul

Convenția matrimonială se încheie, întotdeauna, numai după ce este luat consimțământul celor care vor încheia acest act, de altfel, necesar pentru îndeplinirea condițiilor generale de validitate la încheierea actelor juridice reglementate de dispozițiile art. 1204 N.C.civ., respectiv: să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză.

De altfel, această prevedere se regăsește în cuprinsul art. 330 din N.C.civ.,care specifică că încheierea convenției matrimoniale în fața notarului public presupune consimțământul tuturor părților, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială și având conținut predeterminat. Mandatarul trebuie să se prezinte cu o procură la semnarea convenției matrimoniale, convenție care este obligatoriu să cuprindă în detaliu ansamblul clauzelor impuse de beneficiarii săi și pe care nu are voie să o modifice sau să o completeze cu alte dispozitii.

Așadar, încheierea convenției matrimoniale nu se confundă cu încheierea căsătoriei, deosebindu-se de aceasta prin prezența unei terțe persoane la incheierea actului față de consimțământul personal al viitorilor soți în cazul căsătoriei.

Viciile de consimțământ ridică întotdeauna un semn de întrebare, având în vedere caracterul accesoriu al convenției matrimoniale, existând opinii privind cazurile de anulabilitate ale convenției matrimoniale care acestea ar trebuii să se suprapună cu cele din materia căsătoriei.

Într-o altă concepție, pe care doctrina o agrează, s-a considerat că trebuie aplicat dreptul comun al contractelor, având în vedere individualitatea convenției matrimoniale.

Prin urmare, practica română și doctrina realizată sub imperiul reglementărilor noului Cod civil au considerat că viciile de consimțământ sunt cele din dreptul comun, respectiv eroarea, dolul și violența.

3.4. Obiectul

Convenția matrimonială are ca obiect principal, organizarea raporturilor patrimoniale, dintr-o perspectivă cea dintre soți și, în cea de a doua perspectivă între aceștia și terțele persoane, ca și alernativă a regimului matrimonial legal ales de soți.

Stabilirea unui regim matrimonial care să fie aplicabil în timpul căsătoriei este limitat de dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales, dispoziții prevăzute de art. 332 N.C.civ., precum și de cele privitoare la autoritatea părintească sau a devoluțiunii succesorale la care face trimitere același articol de lege.

În primul rând, este aplicabilă limita generală din materia contractelor, potrivit căreia nu se poate deroga de la dispozițiile imperative ale legii și de la bunele moravuri.

Printre noțiunile de ordine publică aplicabile convenției matrimoniale, prevăzute de noul Cod civil și de la care nu se poate deroga, amintim: principiul egalității în drepturi între bărbat și femeie (art. 258 alin (1)), drepturile și îndatoririle părintești (art. 483), principiile generale ale devoluțiunii succesorale legale(art. 964).

Soții nu pot, printr-o convenție matrimonială să adopte un regim matrimonial prin care să înfrângă principiul egalității dintre soți, astfel, ei adoptând un așa numit „regim matrimonial fără comunitate”, bazat oarecum pe inegalitatea dintre bărbat și femeie, care este caracterizat de un regim separatist reglementând, printre altele, posibilitatea bărbatului de a gestiona întreaga masă a bunurilor femeii, dar și obligația acesteia de a suporta toate sarcinile căsătoriei. În prisma reglementărilor actuale, ar fi imposibil de acceptat un astfel de regim matrimonial având în vedere prevederile legale privitoare la egalitatea dintre soți și independența patrimonială a acestora, potrivit cărora fiecare dintre soți își pot gestiona bunurile și veniturile chiar și fără consimțământul celuilalt soț.

Privitor la instituția autorițății părintești, textul legal clarifică, atât, situația drepturilor și a îndatoririlor față de copil, respectul cuvenit, cât și de bunurile și creșterea acestuia, situație care este împărțită în mod egal ambilor soți, cu exercitarea numai în interesului superior al copilului.

Cu privire la regulile devoluțiunii succesorale legale, nu se poate schimba, de exemplu, prin convenție matrimonială, ordinea în care persoanele sunt chemate la moștenire sau cotele care li se cuvin.

În condițiile în care nu mai este expres reglementat de lege, regimul dotal nu poate fi reactualizat privitor la dispozițiile de ordine publică, întrucât caracteristica de bază a acestui regim era constituită din indisponibilizarea dotei femeii de către bărbat (doar bunurile imobilele, întrucât bunurile mobile puteau fi înstrăinate de bărbat), acesta fiind un mare derapaj de la dreptul comun, fiind interzise clauzele generale de inalienabilitate. Așa dar, urmare a celor menționate, înțelegem că regimul dotal este contrar ordinii publice, însă trebuie menționat că acele clauze de inalienabilitate care sunt cuprinse într-o donație finalizată prin încheierea unei convenții matrimoniale, sunt permise, însă, cu respectarea condițiilor impuse de dreptul comun.

Unii autori clasifică obiectul acestor limite speciale în două subcategorii, și anume:

a) libertatea convențiilor matrimoniale în optarea unui anumit regim matrmonial care permite adoptarea de către viitorii soți a unuia dintre cele trei regimuri matrimoniale prevăzute de lege, și la care, în general, nu sunt stabilite restricții, permițând o adaptatre mult mai largă a regimului matrimonial la necesitățile și situația fiecătruia, având în vedere posibilitățile financiare, profesia și obiceiurile acestora. Unele legislații sunt mai puțin flexibile, acestea limitând dreptul de opțiune al soților, numai la cele alternative prevăzute de lege. Astfel, în contextul prevederilor art. 312 alin. (1) din N.C.civ., „soți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională”, posibilitatea lor fiind limitată, ei neputând opta pentru un alt regim matrimonial (de exemplu, participarea la achiziții).

b) libertatea de a aduce modificării conținutului regimului matrimonial ales, altele decât cele pe care legea le are structurate în dispozițiile sale și sunt impuse soților prin prisma regimului primar imperativ, în jurul căruia este alcătuit un nucleu dur, de ordine publică, de la care nu se poate deroga, și a limitelor imanente ale regimului matrimonial ales. Astfel, potrivit art.332 alin. (1) din N.C.civ., „Prin convenția matrimonială nu se poate deroga, sub sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales, decât în cazurile anume prevăzute de lege.” De exemplu, raportându-ne la regimurile comunitare, nu s-ar putea deroga de la regulile privind cogestiunea bunurilor comune sau repartizarea bunurilor și a datoriilor care asigură un echilibru între activul și pasivul patrimonial.

3.5. Condiții de formă

Forma cerută pentru validitatea încheierea unei convenții matrimoniale, acesta fiind tot odată și un act solemn, este forma autentică notarială, forma ad validitatem.

Rațiunea ce a condus la impunerea acestei condiții este aceeași ca pentru toate actele solemne în general: protecția de natură juridică de care parțile semnatare se bucură, această formă constituind și un mijloc de probă, tot odată acestea fiind astfel consiliate în vederea cunoașterii avantajelor și dezavantajelor atât ale regimului comunității convenționale, cât și ale regimului separației de bunuri, având în vedere gravitatea și complexitatea convenției matrimoniale.

În același sens, art. 330 din N.C.civ. prevede că, sub sancțiunea nulității absolute, convenția matrimonială trebuie încheiată prin act autentic notarial. Soții pot fi reprezentați la incheierea convenției matrimoniale în temeiul unei procuri autentice speciale cu un conținnut predeterminat, înțelegând prin acest „conținut predeterminat” că procura trebuie să cuprindă ad literam conținutul convenției matrimoniale, mandatarul neputând să modifice, să aduge sau se elimine clauze ale convenției matrimoniale pe care mandantul intenționează să se încheie.

În situația în care convenția matrimonială va fi încheiată înainte de căsătorie, aceasta va produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei, adică aceasta va putea fi modificată până cel târziu la momentul celebrării căsătoriei, cu respectarea acelorași condiții de formă, însă convenția care va fi închieiată în timpul căsătoriei, nu va fi posibil ca aceasta să fie modificată deoarece aceasta „va produce efecte de la data încheierii ei sau la o dată menționată de soți”.

Sancțiunea penru nerespectarea formei ad validitatem a convenției matrimoniale o constituie nulitatea absolută.

3.6. Nulitatea

Nulitatea este acea sancțiune care se aplică în cazul nerespectării condițiilor de validitate cerute la încheierea convenției matrimoniale.

Prevederile legale privitoare la nulitatea absolută, fac trimitere la elemente precum consimțământul părților, lipsa formei de înscris autentic notarial, lipsa unei procuri speciale cu conținut predeterminat (atunci când la încheierea convenției se prezintă mandatarul unuia dintre semnatari), nerespectarea limitelor și condițiilor de ordine publică la încheierea convenției matrimoniale.

Cazurile de nulitate relativă le întâlnim în cazul viciilor de consimțământ, precum și în cazul minorului care încheie o convenție matrimonială fără să fie respectate formele de autorizare prevăzute de lege (încuviințarea părinților și autorizarea instanței de tutelă).

Nerespectarea condiției, vârstei matrimoniale, această vârsta fiind vârsta minimă cerută de lege, este sancționată cu nulitatea absolută însă mențiunea textuală a sancțiunii minorului care încheie o convenție matrimonială fără încuvințarea ocrotitorului legal sau a autorizării instanței tutelare, nu constituie decât o nulitate relativă.

Având în vedere că prevederile legale nu stabilesc expres sancțiunea nulității absolute privitoare la convenția matrimonială, putem conchide că nu se extinde această sancțiune, stabilită în materia căsătoriei privind neîndeplinirea condiției referitoare la vârsta matrimonială, ci sancțiunea care se aplică este nulitatea relativă și pentru actele încheiate de persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă (art. 44).

În doctrina de specialitate, există părerea că, dacă pentru încheierea valabilă a convenției matrimoniale unde legea prevede ca și condiție capacitatea matrimonială, ar trebuii ca, atât pentru minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani, cât și pentru încălcarea condiției privind vârsta matrimonială, să fie reglementată aceeași sancțiune, respectiv cea a nulității absolute, aceasta fiind bazată pe considerentul solid al lipsei capacității de folosință, ci nu pe lipsa capacității de exercițiu a minorului care nu a împlinit 16 ani, acesta neavând dreptul a încheia o convenție matrimonială, aici interesul ocrotit de normă fiind unul de ordine publică.

Referitor la nulitatea relativă privitoare la lipsa formelor de abilitare, sunt aplicabile dispozițiile legale ale art. 46 ale N.C.civ., oferind posibilitatea celui lipsit de capacitate de exercițiu să invoce în apărare sa, nulitatea actului. Tot odata, legea menționează că , minorului nu i se poate opune incapacitatea acestuia, putând ca minorul să introducă o acțiune în anulare care presupune că dacă instanța de tutelă sesizează existența unei convenții matrimoniale care este încheiată fără autorizare, va sesiza procurorul în vederea exercitării acțiunii în anulare, întrucât instanța judecătorească nu se învestește din oficiu cu o acțiune în anulare;

Ținând cont că există obligativitatea încheierii unei conveții matrimoniale în forma autentificată de notarul public, este de apricat faptul că, în practică, ar fi aproape imposibil să se încheie astfel de acte cu încălcarea prevederilor legale referitoare la capacitatea matrimonială, și de altfel referitoare la toate dispozițiile pentru incheierea unei convenții matrimoniale, tocmai, având în vedere, că rolul notarului public este, conform legii notarilor publici și a activității notariale nr 36/1995, acela de a verifica îndeplinirea tuturor condițiilor de valabilitate și validitate la întocmirea și redactarea actului notarial.

Însă, pentru fermitatea și consecvența circuitului civil, și de a nu reține o îndoială mult timp asupra regimului matrimonial, art. 337 alin. (3) din N.C.civ. prevede că „Acțiunea în anulare nu poate fi formulată dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei.”

3.7. Efectele nulității

Un prim efect al nulității convenției matrimoniale, îl constituie desfințarea convenției, ea fiind considerată inexistentă, aplicându-se retroactiv.

Acest efect retoactiv aplicabil nulității, ridică multe semne de întrebare în aplicațiile practice. Astfel, s-a menționat că, din anumite puncte de vedere care țin de securitatea circuitului civil, desfințarea ar trebui să producă efecte doar pentru viitor.

Potrivit art. 338 din N.C.civ., „În cazul în care convenția matrimonială este lovită de nulitate, între soți se aplică regimul comunității legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință.” Așa dar, în condițiile articolului mai sus menționat, soții sunt considerați căsătoriți sub imperiul regimului matrimonial legal, convenția matrimonială fiind anulată, ea nemai producând efecte juridice.

În oricare din cazuri, nulitatea convenției matrimoniale nu va conduce și la nulitatea căsătoriei.

3.8. Caducitatea

Nulitatea convenției matrimoniale nu se confundă cu caducitatea. Convenția matrimonială poate să fie valabil încheiată, dar să nu producă efecte.

Distingem două asemenea situații:

– dacă, după încheierea convenției matrimoniale căsătoria nu se încheie, atunci convenția matrimonială devine caducă, deoarece în absența căsătoriei ea nu are rațiune și nu poate produce efecte decât de la data încheierii căsătoriei. Convenția matrimonială este însă caducă numai atunci când părțile au renunțat la căsătoria proiectată, ceea ce este o chestiune de fapt. Cu toate acestea, vor supraviețui și vor produce efecte actele juridice independente de regimul matrimonial, cuprinse într-o convenție matrimonială, și pe care părțile nu le-au subordonat încheierii căsătoriei. De exemplu, va deveni caducă orice donație făcută în vederea căsătoriei (propter nuptias), dacă aceasta din urmă nu se celebrează, dar va rămâne valabilă o recunoaștere de filiație;

– desființarea căsătoriei pentru o cauză de nulitate atrage, de asemenea, caducitatea convenției matrimoniale, cu excepția căsătoriei putative.

3.3. Simulația.

Potrivit art. 331 din N.C.civ., „Actul secret prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege produce efecte numai între soți și nu poate fi opus terților de bună-credință.”

Textul consacră o aplicație în materia regimurilor matrimoniale a simulației, completându-se cu prevederile generale care reglementează simulația.

În esență, mecanismul simulației are în vedere ipoteza în care părțile încheie public (aparent) o convenție matrimonială și aleg un regim matrimonial, îndeplinind totodată formalitățile de publicitate în vederea opozabilității față de terți, iar, pe de altă parte (concomitent sau anterior) se înțeleg ca, în realitate, între ele să se aplice un alt regim matrimonial (secret). Soluția este aceea din dreptul comun, în sensul că regimul matrimonial secret va produce efecte doar între soți, neputând fi opus terților de bunăcredință, față de care produce efecte doar regimul matrimonial pentru care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate.

3.10. Publicitatea convenției matrimoniale

În vederea ocrotirii propriilor interese, terții care intră în raporturi juridice cu soții sau cu unul dintre ei trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaște regimul matrimonial aplicabil, (regimul juridic al bunurilor soților, puterile de dispoziție ale fiecăruia dintre ei etc.), în măsura în care acesta dictează validitatea actelor încheiate de soți sau de unul dintre aceștia cu privire la o categorie sau alta de bunuri. Această exigență este impusă și de principiul general al securității circuitului civil.

Pentru a produce efecte față de terți, de regulă, convențiile matrimoniale sunt supuse unor condiții de publicitate prescrise de lege.

Acestea trebuie respectate atât pentru convenția matrimonială inițială, cât și pentru eventualele modificări ale convenției matrimoniale aduse înainte de celebrarea căsătoriei.

Formalitățile de publicitate se clasifică în două categorii:

– formalități generale, care sunt direct legate de căsătorie;

– formalități speciale, pentru anumite categorii de persoane (comercianți).

Nerespectarea acestor formalități atrage inopozabilitatea față de terți a convenției matrimoniale.

Noul Cod civil consacră prevederi exprese publicității regimului matrimonial și, respectiv, convențiilor matrimoniale. Astfel, potrivit art. 313 alin. (2), „Față de terți, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceștia l-au cunoscut pe altă cale.” Alin. (3) al aceluiași articol stabilește că „Neîndeplinirea formalităților de publicitate face ca soții să fie considerați, în raport cu terții de bună-credință, ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale.”

Prin urmare, opozabilitatea oricărui regim matrimonial se asigură prin îndeplinirea formalităților de publicitate.

Se poate, însă, lesne remarca faptul că, în realitate, publicitatea prezintă interes în cazul regimurilor matrimoniale convenționale, ceea ce coincide cu publicitatea convențiilor matrimoniale.

În cazul în care s-a optat pentru regimul matrimonial al comunității legale, lipsa îndeplinirii formalităților de publicitate este practic indiferentă, având în vedere că, în lumina art. 313 alin. (3) N.C.civ., neîndeplinirea formalităților de publicitate face oricum aplicabil, regimul matrimonial al comunității legale, în raport cu terții.

Dacă nu s-ar da această soluție, ar însemna ca soții să fie tratați ca și concubinii, ceea ce contravine principiului potrivit căruia căsătoria presupune și existența unui regim matrimonial.

În sfârșit, art. 313 N.C.civ., consacră expres sistemul publicității bazat pe cunoașterea efectivă (concepția subiectivă) a regimului matrimonial de către terți. Aceasta înseamnă că terții care au cunoscut efectiv, pe altă cale, regimul matrimonial convențional nu se pot prevala de neîndeplinirea formalităților de publicitate pentru a invoca inopozabilitatea acestuia.

În concepția noului Cod civil, publicitatea regimului matrimonial, respectiv a convențiilor matrimoniale, se realizează atât prin mențiune pe actul de căsătorie, cât și prin înscriere în Registrul național de publicitate a regimurilor matrimoniale. Astfel, potrivit art. 291, „Ofițerul de stare civilă face mențiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales. El are obligația ca, din oficiu și de îndată, să comunice la registrul prevăzut la art. 334 alin. (1), precum și, după caz, notarului public care a autentificat convenția matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.” De asemenea, art. 334 alin. (1) – (3) prevede că: „(1) Pentru a fi opozabile terților, convențiile matrimoniale se înscriu în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, ținut în format electronic, potrivit legii. (2) După autentificarea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul căsătoriei, potrivit art. 330, notarul public expediază, din oficiu registre de publicitate, în condițiile alin. (4). (3) Dispozițiile alin. (2) nu exclud dreptul oricăruia dintre soți de a solicita îndeplinirea formalităților de publicitate.”

Din cuprinsul acestor texte rezultă că mențiunea pe actul de căsătorie se face și în cazul în care regimul matrimonial ales este cel al comunității legale. În această ipoteză, ofițerul de stare civilă comunică la Registrul național notarial o copie de pe actul de căsătorie.

Dacă însă regimul ales este unul convențional, ofițerul de stare civilă comunică notarului public care a autentificat convenția o copie de pe actul de căsătorie, iar notarul public, la rândul lui, comunică un exemplar al convenției pentru a se efectua publicitatea convenției matrimoniale prin înscriere în Registrul național notarial.

Rezultă că, pe lângă publicitatea pe marginea actului de căsătorie, noul Cod civil instituie un sistem de publicitate a convențiilor matrimoniale prin registrul special de publicitate.

În primul rând, se pune problema clarificării raportului între publicitatea prin mențiune pe actul de căsătorie și publicitatea prin registrul special de publicitate.

Având în vedere prevederile exprese ale art. 313 alin. (2), precum și cele ale art. 334 alin. (1) N.C.civ., rezultă că opozabilitatea față de terți este asigurată prin publicitatea în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale. Aceasta înseamnă că, deși sa făcut mențiune pe actul de căsătorie, dacă nu s-a realizat și înscrierea în acest registru, convenția matrimonială nu este opozabilă terților (afară de cazul în care ei au cunoscut-o pe altă cale, una dintre situații putând fi chiar prin luarea la cunoștință a mențiunii de pe actul de căsătorie).

Invers, dacă s-a făcut înscrierea în registrul special, dar nu s-a făcut mențiune pe actul de căsătorie din cauza unei omisiuni a ofițerului de stare civilă, convenția matrimonială este opozabilă terților.

Dacă nu s-a făcut nici mențiunea pe actul de căsătorie și nici înregistrarea în registrul special, convenția matrimonială este opozabilă numai terților care au cunoscut-o în orice mod.

În al doilea rând, considerăm că soluția instituirii unui Registru național notarial în format electronic este în mod evident una modernă și judicioasă în raport cu soluțiile preconizate în variantele anterioare ale proiectului noului Cod civil, în sensul ținerii și organizării acestui registru la nivelul judecătoriilor.

În al treilea rând, înscrierea convențiilor matrimoniale în registrul special se face în cadrul unei proceduri din oficiu, de către notarul public care a autentificat convenția matrimonială, tocmai pentru a asigura o publicitate completă a convențiilor matrimoniale.

În sfârșit, potrivit art. 334 alin. (5) N.C.civ., orice persoană, fără a fi ținută să justifice vreun interes, poate cerceta registrul special al regimurilor matrimoniale și poate solicita, în condițiile legii, eliberarea de extrase certificate.

Dincolo de publicitatea convenției matrimoniale prin Registrul național al regimurilor matrimoniale, care este o publicitate generică a regimului matrimonial ales, este necesar să se respecte și formalitățile speciale de publicitate instituite de lege, ținând seama de calitatea persoanei sau de natura bunurilor.

Art. 334 alin. (4) din N.C.civ. prevede că: „Ținând seama de natura bunurilor, convențiile matrimoniale se vor nota în cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerțului, precum și în alte registre de publicitate prevăzute de lege. În toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalităților de publicitate speciale nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută în registrul menționat la alin. (1).”

Formalitățile speciale sunt, în general, prevăzute pentru comercianți, prin mențiune în registrul comerțului cu privire la regimul matrimonial adoptat.

Trimiterea trebuia făcută la art. 291 N.C.civ., care instituie obligația ofițerului de stare civilă de a comunica notarului o copie de pe actul de căsătorie.

Tot astfel, o persoană căsătorită, care devine comerciant, trebuie să ceară înscrierea în registrul comerțului a mențiunilor privind regimul său matrimonial.

De asemenea, publicitatea convenției matrimoniale nu exclude respectarea și a celorlalte formalități de publicitate imobiliară sau mobiliară, dacă este cazul.

Anumite particularități sunt legate de îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Mai întâi, în concepția noului Cod civil este consacrat așanumitul efect constitutiv al înscrierilor în Cartea funciară.

Astfel, potrivit art. 877 din N.C.civ., „Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi tabulare. Ele se dobândesc, se modifică și se sting numai cu respectarea regulilor de carte funciară.”

De asemenea, potrivit art. 885 alin. (1) din N.C.civ., „Sub rezerva unor dispoziții legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.”

Prin urmare, publicitatea imobiliară nu mai are doar un efect de opozabilitate față de terți. De exemplu, atunci când prin convenția matrimonială se face și donația unui imobil, este necesară înscrierea în Cartea funciară a dreptului astfel dobândit și aceasta nu doar pentru opozabilitate față de terț, ci ca și o condiție de care depinde transferul însuși al dreptului de proprietate.

În al doilea rând, alin. (4) al art. 334 N.C.civ. se referă nu la bunurile privite ut singuli, ci la notarea convenției matrimoniale în aceste registre speciale de publicitate, sub sancțiunea inopozabilității convenției matrimoniale. În acest sens, textul trebuie coroborat cu art. 902 alin. (2), potrivit căruia, sunt supuse notării în cartea funciară, printre altele: calitatea de bun comun a unui imobil; convenția matrimonială, precum și modificarea sau, după caz, înlocuirea ei; destinația unui imobil de locuință a familiei. Precizăm faptul că terț în această materie este persoana care a dobândit un drept real sau un alt drept în legătură cu imobilul înscris în cartea funciară [art. 902 alin. (3) N.C.civ.].

Prin urmare, deși s-a făcut publicitatea convenției matrimoniale în Registrul național al regimurilor matrimoniale, dacă însă convenția matrimonială nu este notată în cartea funciară, ea nu va fi opozabilă terților care sunt îndreptățiți să se bazeze doar pe înscrierile și notările în cartea funciară atunci când contractează cu unul din soți.

De exemplu, dacă soții sunt căsătoriți sub imperiul unei comunități lărgite de bunuri, care presupune că sunt bunuri comune și cele dobândite în timpul căsătoriei de unul dintre soți prin moștenire, iar în cartea funciară imobilul este înscris doar pe numele soțului moștenitor, fără a fi notată convenția matrimonială (sau măcar calitatea de bun comun), terțul contractant este îndreptățit să considere că numai soțul înscris în cartea funciară este proprietar asupra bunului. Tot astfel, dacă, prin convenție matrimonială, soții au inclus în comunitate și bunurile dobândite înainte de căsătorie, dar nu au notat convenția matrimonială în cartea funciară, față de terți va fi considerat proprietar exclusiv doar soțul pe numele căruia este înscris dreptul în cartea funciară și aceasta independent de faptul că au fost îndeplinite formalitățile de publicitate în Registrul național al regimurilor matrimoniale.

În sfârșit, chiar în lipsa notării convenției matrimoniale în cartea funciară, opozabilitatea față de terți poate fi asigurată în condițiile art. 902 alin. (1), dacă se dovedește că terțul a cunoscut existența convenției matrimoniale, respectiv a regimului matrimonial pe altă cale.

Or, și de această dată, chiar în lipsa notării convenției matrimoniale în cartea funciară, având în vedere faptul că transmisiunile și constituirile de drepturi reale se fac prin acte încheiate în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute (art. 1244 din N.C.civ.), notarul public poate consilia părțile, procedând, în vederea încheierii actului la verificarea stării civile, precum și, în cazul persoanelor căsătorite, a regimului matrimonial, situație în care poate fi adusă la cunoștința terțului existența convenției matrimoniale, pentru ca actul încheiat să fie în concordanță cu statutul patrimonial al soțului contractant.

Lipsa formalităților de publicitate atrage inopozabilitatea față de terți a regimului matrimonial instituit prin convenția matrimonială, soții fiind considerați căsătoriți sub imperiul regimului matrimonial legal.

De remarcat este faptul că lipsa formalităților de publicitate nu poate fi invocată decât de terți față de soți, iar nu de către un soț față de celălalt soț sau de către soți în contra terților.

Potrivit art. 335 din N.C.civ.: „(1) Convenția matrimonială nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu unul dintre soți decât dacă au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terții au cunoscut-o pe altă cale.

(2) De asemenea, convenția matrimonială nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu oricare dintre soți înainte de încheierea căsătoriei.”

Neîndeplinirea formalităților de publicitate face ca soții sa fie considerați în raport cu terții ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale.

Pe de altă parte, chiar și atunci când sunt îndeplinite formalitățile de publicitate, convenția matrimonială nu poate fi opusă creditorilor unuia dintre soți, cu privire la actele încheiate înainte de căsătorie. Gajul general al creditorilor chirografari ai fiecăruia dintre soți, pentru creanțele născute înainte de căsătorie nu poate fi, așadar, restrâns prin convenție matrimonială, ei fiind îndreptățiți să urmărească bunurile soțului debitor, indiferent de natura pe care aceste bunuri o dobândesc prin efectul convenției matrimoniale.

Dincolo de efectul substanțial, convenția matrimonială, ca instrumentum, produce și efecte probatorii, actul fiind valorificat ca mijloc de probă a regimului matrimonial aplicabil între soți.

Celelalte acte juridice cuprinse în convenția matrimonială (donații, clauze e atribuire etc.) vor produce efectele specifice dreptului comun.

Efectele în timp ale convenției matrimoniale coincid cu întinderea în timp a regimului matrimonial.

Potrivit art. 330 alin. (2) din N.C.civ. „Convenția matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei”, iar conform alin. (3) „Convenția încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părți sau, în lipsă, de la data încheierii ei.”

Tot astfel, potrivit art. 313 N.C.civ., „(1) Între soți, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei. (2) Față de terți, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceștia l-au cunoscut pe altă cale. (3) Neîndeplinirea formalităților de publicitate face ca soții să fie considerați, în raport cu terții de bună-credință, ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale.” De asemenea, conform art. 319 „(1) Regimul matrimonial încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei. (2) În timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condițiile legii.”

Din textele menționate rezultă că trebuie să se facă distincție între efectele convenției matrimoniale (regimului matrimonial) între soți și efectele față de terți.

Între soți, convenția matrimonială produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei.

Față de terți, convenția matrimonială produce efecte de la data îndeplinirii formalităților de publicitate. Ideal este ca data încheierii căsătoriei să coincidă cu data îndeplinirii formalităților de publicitate, astfel încât, și față de terți, regimul matrimonial instituit prin convenția matrimonială să producă efecte începând cu același moment, evitându-se situațiile în care, între soți să existe un regim matrimonial convențional, iar față de terți, soții să fie considerați căsătoriți sub imperiul regimului matrimonial legal, până la data îndeplinirii formalităților de publicitate.

Efectele convenției matrimoniale încetează odată cu desfacerea sau încetarea căsătoriei, când încetează și regimul matrimonial și se pune problema lichidării acestuia.

3.11. Clauza de preciput în convenția matrimonială

Preciputul cu sensul de avantaj sau parte la care cineva este îndreptățit, este cunoscut încă din dreptul roman sub denumirea de praecipium ius. Termenul provine din latinescul praecipium și se compune din prae (înainte) și capio (a lua).

În general, beneficiarul preciputului, în epoca paleobabiloniană, era cel dintâi născut, având dreptul de a retrage din masa succesorală 1/10 din bunuri și, apoi, participa la împărțirea restului, împrună cu toți moștenitorii. În sistemul feudal, primului născut i se permitea să dețină un rang nobiliar, cel puțin egal cu al tatălui său, iar în codul civil napoleonian din 1804, în cartea a 3-a „Cu privire la diferite moduri de obținere a proprietății”, în Titlul 5 „Cu privire la contractul de căsătorie și drepturile soților”, în Secțiunea 6, reglementează în art. 1516 clauza de preciput în raport cu regimurile matrimoniale, într-o asemănare cu reglementările contemporane.

Clauza de preciput reprezintă acordul de voință al soților ori, după caz, al viitorilor soți, încheiat în condițiile prevăzute de lege, cuprins în convenția matrimonială, în virtutea căruia soțul supraviețuitor este îndrituit să preia, fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe bunuri comune, deținute în devălmășie ori în coproprietate.

Preciputul, fiind o clauză a convenției matrimoniale, nu poate exista decât în măsura în care viitorii soți încheie o astfel de convenție, clauza de preciput fiind un accesoriu al convenției matrimoniale, indiferent de regimul matrimonial ales. Pe de altă parte existența unei convenții matrimoniale nu implică neapărat și existența unei clauze de preciput, viitorii soți fiind liberi să hotărască asupra oportunității unei astfel de clauze.

Această clauză va putea fi stipulată fie în beneficiul oricăruia dintre soți, fie doar în beneficiul unuia anume dintre aceștia. Din aceste dispoziții legale, prevăzute în art. 333 alin. (1) N.C.civ., rezultă că beneficiarul clauzei de preciput este soțul supraviețuitor.

Practic, în forma inițială a reglementării, în convenția matrimonială ar fi putut fi prevăzută o clauză prin care un anumit bun comun, deținut în devălmășie sau în coproprietate, să fie preluat, fără plată, de către soțul supraviețuitor, oricare ar fi fost acela, înainte de partajul moștenirii. În contextul reglementării modificate, pe lângă această posibilitate, clauza poate fi prevăzută și numai în beneficiul unuia anume dintre soți, de exemplu doar în beneficiul soției sau doar în beneficiul soțului, cu condiția ca soțul beneficiar să supraviețuiască celuilalt.

Prin completarea alin. (4) al art. 333 N.C.civ., la situațiile în care clauza de preciput devine caducă a fost adăugată și aceea în care soțul beneficiar al clauzei decedează înaintea soțului dispunător, în scopul armonizării cu noua formă a clauzei introdusă prin modificarea alin. (1) al aceluiași articol.

Acestă clauză are aplicare în regimul comunității convenționale și în regimul separației de bunuri, adică în ambele regimuri matrimoniale convenționale reglementate de Noul Cod Civil.

Clauza de preciput face parte din categoria clauzelor care încalcă egalitatea partajului. Prin obiectul său, clauza reprezintă un avantaj matrimonial instituit în favoarea soțului supraviețuitor. Prin natura sa, clauza este o dobândire cu titlu gratuit.

Potrivit dispozițiilor art. 367 lit. d) Noul Cod Civil, “executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunității”. Textul reia dispozițiile de ordin general ale art. 333 alin. 5 Noul Cod Civil, care prevede că “executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent”. Operațiunea de preluare a bunului sau a bunurilor ce formează obiectul clauzei de preciput va fi făcută prima, iar după ce soțul supraviețuitor a efectuat preluarea, masa ramasă a bunurilor comune va forma obiectul partajului moștenirii.

Clauza de preciput devine ineficace când convenția matrimonială devine la rândul ei ineficace. Prin urmare nulitatea sau caducitatea convenției matrimoniale va duce la nulitatea, respectiv caducitatea clauzei de preciput, lipsind-o de efecte, din cauze ulterioare încheierii sale și independente de voința autorului actului.

4. Regimul comunității legale

Regimul matrimonial al comunității legale reglementat de Codul familiei se caracterizează ca un regim exclusiv legal, unic, obligatoriu și imuabil.

Regimul matrimonial actual este în exclusivitate legal, deoarece soții nu au posibilitatea de a stabili un regim convențional, alternativ, este unic, pentru că în Codul familiei este reglementat un singur regim matrimonial, reglementare care exclude existenta unui alt regim matrimonial în locul sau în paralel cu regimul legal impus de cod, este obligatoriu, pentru că soții nu pot deroga de la dispozițiile imperative ale legii, orice convenție contrară fiind nulă (art. 30 alin. 2 C. fam.), este imuabil pentru că dispozițiile legale nu permit modificarea sau înlocuirea acestui regim cu un alt regim matrimonial ales de soți.

Noul Cod civil, prin prevedrile art. 329, statuează faptul că în lipsa încheierii unei convenții matrimoniale până în ziua încheierii căsătoriei, regimul matrimonial aplicabil este cel al comunitații legale.

Având în vedere faptul că regimul comunității de bunuri este de lege lata regimul matrimonial legal, reglementat de C.fam. (art. 29-36), care a înlocuit fostele art. 1223-1293 C.civ., referitoare la „contractul de căsătorie și drepturile respective ale soților”, precum și faptul că el își menține acest statut și în noul Cod civil, o analiză comparativă a celor două reglementări este necesară pentru a evidenția, pe de o parte, aspectele de continuitate iar, pe de altă parte, îmbunătățirile pe care noul Cod civil le aduce acestui regim.

Așa cum va rezulta din prezentarea acestui regim, multe dintre soluțiile deja consacrate în doctrină și în jurisprudență își vor păstra actualitatea și sub imperiul noului Cod civil. Cu toate acestea, se poate considera că prin soluțiile mult mai flexibile consacrate de noul Cod civil regimul comunității legale de bunuri și-a sporit atractivitatea, devenind un regim matrimonial mult mai adaptat actualelor condiții economice și sociale.

La baza acestui regim, atât în reglementarea cuprinsă în Codul familiei, cât și în reglementarea noului Cod civil, stau următoarele principii:

A. Egalitatea dintre soți, consacrată de art. 48 alin. (1) Constituția, republicată, ca și de art. 1 alin. 4 și art. 25 C.fam, respectiv art. 258 alin. (1) și art. 308 din N.C.civ..

Din principiul egalității rezultă că:

a) bunurile soților sunt comune sau proprii, fără a deosebi după cum au fost dobândite de bărbat sau de femeie;

b) administrarea, folosința și dispoziția asupra bunurilor comune sunt reglementate astfel încât fiecăruia dintre soți să i se confere practic aceleași puteri asupra bunurilor comune;

c) la desfacerea căsătoriei prin divorț, în cazul desființării sau la încetarea căsătoriei, când se pune problema lichidării regimului matrimonial și împărțirii bunurilor comune nu se poate face nicio discriminare bazată pe sex. Aceasta nu înseamnă, însă, că bunurile se vor împărți întotdeauna în cote egale, deoarece criteriul în raport cu care se va determina cota de proprietate a fiecărui soț din bunurile comune este contribuția efectivă pe care fiecare a avut-o la dobândirea și conservarea acestor bunuri.

B. Reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soți s-a făcut în ideea că acestea nu au o existență de sine stătătoare, ci sunt subordonate raporturilor personale dintre soți.

Comunitatea de bunuri a fost reglementată ca o masă de bunuri afectată realizării sarcinilor căsătoriei.

C. Munca femeii, depusă în gospodărie și pentru educarea copiilor, constituie o contribuție la dobândirea bunurilor comune.

Această soluție a fost instituită în practica judecătorească chiar înainte de adoptarea Codului familiei, sub imperiul Constituției din 1948, care a consacrat principiul egalității dintre sexe, când sa decis că, deși soții erau căsătoriți sub imperiul separației de patrimonii, bunurile dobândite în timpul căsătoriei erau bunuri proprietate comună, chiar dacă erau dobândite doar de bărbat, dată fiind această contribuție “indirectă” a femeii. Acest principiu s-a menținut și sub imperiul Codului familiei, deși nu a fost prevăzut expres ca atare.

În lumina egalității în drepturi a soților, acest principiu trebuie reformulat, în sensul că munca oricăruia dintre soți – și nu numai a femeii – în gospodărie și pentru educarea copiilor constituie o contribuție la dobândirea bunurilor comune.

Noul Cod civil consacră expres soluția în sensul că „Munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei” (art.326) și, prin aceasta, o contribuție indirectă la dobândirea bunurilor comune.

Regimul matrimonial reglementat de Codul familiei era legal, unic, obligatoriu și imutabil, incompatibil cu vreun regim matrimonial convențional și imposibil de modificat sau înlocuit în timpul căsătoriei.

Aceste trăsături decurg din prevederile art. 30 alin. (2) C.fam. Astfel, după ce alin. (1) al textului prevede că „bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților”, alin. (2) dispune: „Orice convenție contrară este nulă.” În schimb, regimul comunității legale reglementat de noul Codul civil, deși își menține caracterul legal, dobândește un caracter flexibil și mutabil. Caracterul imperativ al comunității legale de bunuri se menține, în anumite limite, fiind vizibil atenuat de posibilitatea încheierii convențiilor matrimoniale, astfel încât se poate vorbi de temperarea caracterului imperativ al acestui regim.

Patrimoniul fiecărei persoane cuprinde drepturi (activul patrimonial) și obligații (pasivul patrimonial). Această structură este pe deplin aplicabilă patrimoniului fiecărui soț, în care se regăsesc atât drepturile asupra bunurilor comune și asupra bunurilor proprii, cât și datoriile: comune și proprii.

Putem spune, așadar, că activul matrimonial cuprinde bunurile comune ale soților și bunurile proprii ale fiecăruia dintre soți, iar pasivul matrimonial cuprinde datoriile comune ale soților, precum și datoriile proprii ale fiecăruia dintre ei.

4.1. Bunurile comune ale soților

Potrivit art. 30 alin. (1) C.fam, “Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților.”

În mod similar, potrivit art. 339 din N.C.civ., „Bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților.”

După cum se poate lesne observa, deosebirea principală dintre cele două texte constă în faptul că textul din noul Cod civil califică în mod expres proprietatea comună a soților ca fiind una în devălmășie. Astfel, art. 667-668 din N.C.civ. reglementează proprietatea comună în devălmășie.

Potrivit art. 667, „Există proprietate în devălmășie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părți determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune.”

Evident, proprietatea devălmașă a soților are ca izvor legea, care leagă de efectul căsătoriei regimul matrimonial al comunității de bunuri, ca regim legal.

De asemenea, art. 668 prevede că: “(1) Dacă se naște prin efectul legii, proprietatea în devălmășie este supusă dispozițiilor acelei legi care se completează, în mod corespunzător, cu cele privind regimul comunității legale. (2) În cazul în care izvorul proprietății în devălmășie este un act juridic, dispozițiile privitoare la regimul comunității legale se aplică în mod corespunzător.”

În timpul căsătoriei, proprietatea devălmașă a soților este supusă regulilor specifice regimului matrimonial al comunității de bunuri.

Prin urmare, regimul comunității legale de bunuri a soților a fost considerat de legiuitor regimul de drept comun în materia proprietății devălmașe a soților.

Sub imperiul Codului familiei, un bun este comun dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) este dobândit de oricare dintre soți în timpul căsătoriei și

b) nu face parte dintre categoriile de bunuri proprii prevăzute ca atare de art. 31 C.fam.

Pentru calificarea unui bun ca fiind comun, contribuția efectivă a fiecărui soț la dobândirea lui nu este o condiție esențială, deoarece această contribuție este presupusă de lege, prin însuși faptul instituirii comunității legale de bunuri.

Contribuția directă sau indirectă a fiecărui soț interesează, însă, în momentul în care se pune problema determinării cotelor-părți care se cuvin fiecărui soț, în cazul împărțirii bunurilor comune.

Aceste condiții pentru calificarea unui bun ca fiind comun se mențin și sub imperiul noului Cod civil, cu precizarea că art. 339, spre deosebire de art. 30 alin. (1) C.fam., nu mai are în vedere dobândirea bunului în timpul căsătoriei, ci „în timpul regimului comunității legale”. Aceasta se explică prin faptul că, deși comunitatea legală de bunuri are vocația de a se aplica pe toată durata căsătoriei, este posibil ca existența în timp a acesteia să nu coincidă întotdeauna cu durata căsătoriei. Astfel, este posibil ca soții să modifice regimul matrimonial în timpul căsătoriei și să opteze pentru un regim convențional, după cum este posibil ca soții să se căsătorească sub imperiul unui regim convențional pe care să-l înlocuiască în timpul căsătoriei cu regimul comunității legale.

Referitor la bunurile dobândite de soți în timpul separației lor în fapt, se menține soluția consacrată în doctrină și în jurisprudență, în sensul că acestea sunt bunuri comune, pentru următoarele argumente:

a) separația în fapt nu atrage după sine încetarea sau desfacerea căsătoriei, deci bunurile trebuie considerate ca fiind dobândite în timpul căsătoriei;

b) legea nu conține nici o derogare în privința acestor bunuri;

c) dacă nu s-ar da o asemenea soluție, ar însemna că soții ar avea posibilitatea să schimbe regimul matrimonial, separânduse în fapt înainte de dobândirea anumitor bunuri și determinând, pe această cale, un alt regim juridic al acelor bunuri decât cel prevăzut de lege.

Cu toate acestea, separația în fapt a soților prezintă interes în ceea ce privește contribuția fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune.

În sfârșit, dacă sunt bunuri comune numai bunurile dobândite în timpul căsătoriei, rezultă – per a contrario – că bunurile dobândite de către concubini, deci “în afara căsătoriei” nu sunt bunuri comune.

Într-adevăr, regimul comunității de bunuri nu se aplică concubinilor, care sunt supuși dreptului comun în ceea ce privește raporturile juridice patrimoniale dintre ei.

Drepturile soților asupra bunurilor comune – erau circumscrise de prevederile art. 35 C. fam. potrivit cărora „soții administrează și folosesc împreună bunurile bunurile comune și dispun tot astfel de ele. Oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi era socotit că are și consimțământul celuilalt soț. Cu toate acestea, nici unul dintre soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul celuilalt soț.”. Se observă egalitatea conferită de legiuitor soților în privința bunurilor comune. Conceptul de act de folosință presupune facultatea folosirii în natură a bunului, în sensul materialității lui efective, și a culegerii fructelor pe care bunurile le produc.

4.1.1. Dovada bunurilor comune

Potrivit art. 30 alin. (3) C.fam., „calitatea de bun comun nu trebuie dovedită”. Textul instituie, astfel, prezumția de comunitate, cu privire la care se impun următoarele precizări:

a) prezumția de comunitate, fiind un mijloc de probă, nu se confundă cu comunitatea de bunuri. Potrivit acestei prezumții, orice bun dobândit în timpul căsătoriei de oricare dintre soți este bun comun, fără a fi nevoie să se facă dovada că bunul a fost dobândit prin contribuția ambilor soți;

b) prezumția de comunitate este relativă, în sensul că se poate face dovada contrară, și anume că bunul nu este comun, ci este propriu, adică se încadrează în una din categoriile de bunuri prevăzute de art. 31 C.fam.

Soluția a fost conservată în noul Cod civil. Potrivit art. 343 alin. (1), „Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.”

4.2. Bunurile proprii ale soților

În contextul regimului matrimonial de comunitate parțială, reglementat de Codul familiei, bunurile proprii ale soților au o serie de caracteristici, determinate de viziunea legiuitorului din 1954, care a prevăzut un regim de favoare pentru bunurile comune și unul restrictiv pentru bunurile proprii.

Bunurile proprii reprezintă o excepție de la comunitatea de bunuri, în sensul că anumite categorii de bunuri, deși sunt dobândite în timpul căsătoriei, nu sunt bunuri comune, ci legiuitorul le-a considerat bunuri proprii, având în vedere câteva criterii: legătura strânsă pe care acestea o au cu soțul care le-a dobândit, afectațiunea bunului sau subrogația reală.

Categoriile de bunuri proprii sunt expres și limitativ prevăzute de lege.

Aceste caracteristici ale bunurilor proprii se mențin și în reglementarea cuprinsă în noul Cod civil.

4.2.1. Bunurile proprii prevăzute de Codul familiei

Potrivit art. 31 C.fam., sunt bunuri proprii :

„a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;

b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;

c) bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soți;

d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații, precum și alte asemenea bunuri;

e) indemnizația de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;

f) valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare”.

4.2.2. Bunurile proprii ale sotilor potrivit noului Cod civil

Noul Cod civil nu aduce în această materie noutăți spectaculoase, fiind menținute în esență, aceleași categorii.

Astfel, potrivit art. 340, „Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecăruia dintre soți:

a) bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;

b) bunurile de uz personal;

c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri;

d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;

e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte asemenea bunuri;

f) indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți;

g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora;

h) fructele bunurilor proprii.”

Comparând cele două texte, se remarcă următoarele deosebiri :

– nu s-a mai prevăzut expres categoria de bunuri dobândite înainte de căsătorie; după cum s-a arătat în literatura de specialitate, această categorie de bunuri „nu constituie o excepție veritabilă de la regula statornicită prin art. 30 alin. (1) C.fam.” Sub imperiul noului Cod civil, natura juridică a acestora, de bunuri proprii, rezultă indubitabil din interpretarea per a contrario a art. 339, care prevede că sunt bunuri comune în devălmășie ale soților bunurile dobândite în timpul comunității legale. De altfel, în condițiile consacrării principiului mutabilității regimului matrimonial (art. 369 din N.C.civ.), reperul temporal oricum nu ar mai putea fi data încheierii căsătoriei, ci momentul în care regimul comunității legale de bunuri va începe să producă efecte, fiind evident că durata de funcționare a regimului comunității legale de bunuri nu se suprapune în toate cazurile cu durata căsătoriei.

– la lit. a), spre deosebire de reglementarea din Codul familiei, s-a instituit condiția ca dispunătorul să fi prevăzut „în mod expres” că bunurile vor fi comune, ceea ce înseamnă o schimbare în ceea ce privește soluțiile prin care în prezent se accepta că voința dispunătorului poate fi și implicită, rezultând în mod neechivoc din anumite împrejurări de fapt.

– la lit. c), cu privire la bunurile destinate exercitării unei profesii, s-au exceptat bunurile comune care sunt elemente ale unui fond de comerț. Aceasta înseamnă că elementele unui fond de comerț, care sunt dobândite în timpul căsătoriei cu bunuri comune, sunt tot bunuri comune, chiar dacă sunt destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, spre deosebire de alte bunuri destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, care sunt bunuri proprii, chiar dacă au fost dobândite cu bunuri comune.

În ceea ce privește gestiunea acestor bunuri comune, dată fiind destinația lor specială, considerăm că se poate pune în discuție aplicarea sistemului gestiunii exclusive, cu excepția actelor de o anumită gravitate, prevăzute de lege ca fiind supuse gestiunii comune (de exemplu, actele de dispoziție asupra imobilelor). Soluția gestiunii exclusive este firească, având în vedere necesitatea asigurării independenței profesionale a soților (art. 327), astfel încât, practic, ar trebui să se admită că numai soțul care exercită profesia respectivă poate să facă actele de gestiune curentă. Dacă s-ar aplica sistemul gestiunii paralele, ar însemna că aceste acte ar putea fi îndeplinite de oricare dintre soți singur, deci chiar de către soțul care nu exercită profesia respectivă, ceea ce ar însemna o imixtiune în exercițiul profesiei, contrară destinației pe care soții au dat-o bunului respectiv.

Din păcate, noul Cod civil nu a reglementat expres această soluție, ceea ce permite și interpretarea contrară, în sensul că, din moment ce acest bun are regimul juridic al bunului comun, gestiunea se realizează, fără nicio excepție, potrivit regulilor expres prevăzute pentru bunurile comune.

– la lit. d) s-a precizat expres că sunt bunuri proprii și drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat.

Precizăm faptul că această categorie de bunuri se distinge de cea prevăzută la lit. e), dar și de bunurile la care se referă art. 341, respectiv veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală, acestea din urmă fiind calificate expres de legiuitor drept bunuri comune. Lit. d) are în vedere drepturile patrimoniale de autor, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 12-13 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, deși aceste drepturi patrimoniale sunt bunuri proprii, veniturile încasate din exploatarea operei sunt bunuri comune, urmând regimul asemănător salariului.

– la lit. h) s-a precizat că sunt bunuri proprii fructele bunurilor proprii, soluție care de lege lata este consacrată în doctrină și jurisprudență.

În legislația precedentă, orice încercare a soților de a dobândi bunuri în nume propriu era lovită de nulitate. Noul Cod Civil modifică aceste prevederi legislative, încercând să modernizeze regimul matrimonial prin oferirea posibiltății soților de a stabili care regim matrimonial este aplicabil bunurilor lor.

5. Regimul matrimonial al comunității convenționale.

Este vorba despre modificarea unor dispoziții ce vizează obiectul convenției matrimoniale prin care soții sau viitorii soți pot adopta acest regim matrimonial.

Regimul matrimonial al comunității convenționale este reglementat de noul Cod civil român în articolele 366-368, ca un regim ce derogă de la regimul matrimonial al comunității legale sub aspectele prevăzute de soți în convenția matrimonială încheietă în vederea adoptării lui. Aspectele în legătură cu care se pot stipula clauze specifice în cadrul convenției matrimoniale de adoptare a acestui regim matrimonial sunt expres și limitativ prevăzute de lege, soții neputând modifica regimul comunității legale în alte privințe.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 366 N.C.civ., aspectele cu privire la care soții sau viitorii soți vor putea dispune prin convenție matrimonială privesc lărgirea sau restrângerea comunității lor de bunuri, modul de încheiere a unor acte de administrare a acestora, includerea clauzei de preciput și modalitățile de lichidare a regimului matrimonial al comunității convenționale.

Legea de punere în aplicare modifică textul art. 366 lit. a) N.C.civ. în sensul că soții pot dispune cu privire la: „includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) și c)” (respectiv, cu excepția bunurilor de uz personal și a bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri).

Având în vedere faptul că adoptarea regimului matrimonial al comunității convenționale poate fi realizată nu doar la încheierea căsătoriei, ci și în timpul acesteia, în urma lichidării regimului matrimonial anterior aplicat, la stabilirea masei bunurilor comune se va avea în vedere momentul începerii aplicării noului regim, iar nu data încheierii căsătoriei. Prin urmare, la data punerii în aplicare a convenției matrimoniale prin care soții au adoptat regimul comunității convenționale, toate bunurile acestora sunt bunuri proprii. Prin această convenție însă, soții vor putea dispune ca o parte dintre aceste bunuri sau chiar toate bunurile proprii, cu excepția celor excluse expres de lege) pe care unul dintre ei sau ambii le dețin la acea dată să intre în masa bunurilor comune ale soților. La fel vor putea proceda și cu unele datorii proprii. De exemplu, soții care adoptă regimul matrimonial al comunității convenționale după ce li s-a aplicat regimul comunității legale ar putea să prevadă, printre altele, că toate bunurile care au alcătuit masa bunurilor comune în cadrul fostului regim să rămână și în cadrul noului regim tot bunuri comune, evitând astfel partajarea acestor bunuri la schimbarea regimului matrimonial.

În mod simetric s-a reglementat și restrângerea masei bunurilor comune prin convenția soților, prin modificarea dispozițiilor art. 366 lit. b) N.C.civ., care, în noua formă, prevede că aceștia pot dispune: „restrângerea comunității la bunurile sau datoriile anume determinate în convenția matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepția obligațiilor prevăzute la art. 351 lit. c)”. În această ipoteză, soții sau viitorii soți își vor putea alcătui masa bunurilor comune doar din anumite bunuri, determinate individual sau generic, și la anumite datorii sau categorii de datorii.

5.1. Regimul separației de bunuri

5.2. Regimul comunității convenționale