Bunurile In Reglementarea Noului Cod Civil

CUPRINS

Lista de abrevieri

Introducere

Capitolul I. Noțiuni introductive

I.1. Definiția bunului

I.2. Considerații sociologice

I.3. Relația dintre bun și persoană

Capitolul II. Criterii de clasificare și categorii de bunuri potrivit Noului Cod Civil

II.1. Importanța clasificării bunurilor.

II.2. Criterii de clasificare și categorii de bunuri

Capitolul III. Clasificarea bunurilor în Noul Cod Civil

III.1. Bunurile mobile și bunurile imobile

III.2. Bunurile fungibile și bunurile nefungibile

III.3. Bunurile consumptibile și bunurile neconsumptibile

III.4. Bunurile divizibile și bunurile indivizibile

III.5. Bunurile principale și bunurile accesorii

III.6. Alte clasificări ale bunurilor

III.6.1. Bunuri viitoare și bunuri de o nouă specie

III.6.2. Bunuri culturale

III.7. Bunurile frugifere și bunurile nefrugifere

Concluzii

Bibliografie

Anexe

LISTA DE ABREVIERI

Alin. -Alineatul

Art. -Articolul

C.E.D.O -Curtea Europeană a Drepturilor Omului

C.civ -Codul civil

C.fam. -Codul familiei

C. pr. civ. -Cod procedură civilă

Dr. -Dreptul

Ed. -Editura

Ex. -Exemplu

H.G. -Hotărârea Guvernului

Lg. -Legea

NCC -Noul Cod Civil

Nr. -Numărul

P. -Pagina

Paragr. -Paragraf

T. -Tomul

U.E -Uniunea Europeană

Urm. -Următorii

VCC -Vechiul Cod Civil

Vol. –Volumu

INTRODUCERE

„Cea mai importantă din toate branșele dreptului, aceea care constituie trei sferturi din obiectul lui, dreptul civil”

(Nicolae Titulescu)

Trăind într-o lume a divergențelor și a progresului și în primul rând ca urmare a aderării României la Uniunea Europeana, s-a făcut resimțită nevoia de schimbare a sistemului juridic român. Această constatare aduce în lumină că textele Codului civil sunt neschimbate de aproape un secol și jumătate, în materii extrem de importante, ceea ce denotă o necesitate de strigență actualitate. Din aceste motive la data de 1 octombrie 2011, a intrat în vigoare Noul Cod Civil al României, această zi este considerată o zi istorică pentru România. Noul Cod ia forma unui text adus la zi, îmbogățit și adnotat care a evoluat dinăuntrul sistemului nostru judiciar și cu ajustările și asimilările necesare provenind din exterior.

Noul Cod civil este rezultatul unui studiu mai aprofundat a instituțiilor nou reglementate și a modificărilor substanțiale din ultimii ani, utilizându-se metoda comparativă în raport cu vechiul Cod Civil care datează din anul 1864, cu alte sisteme de drept și nu în ultimul rând cu reglementările europene.

Vechiul Cod civil, având o vechime de aproape 149 de ani, nu mai făcea față schimbărilor intervenite în cadrul societății moderne românești, astfel Noul Cod civil îl inlocuiește pe cel vechi adoptat pe timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza și aduce câteva elemente de noutate absolută. Printre acestea se numără și abuzul de drept, buna-credință, drepturile personalității, noua reglementare a adopției și nu în ultimul rând bunurile, reținem în acest sens că NCC a renunțat la clasificarea bunurilor imobile în trei categorii: imobile prin natura lor, imobile prin destinație și imobile prin obiectul la care se aplică, ultimele două categorii se încadrează sub imperiul NCC într-o singură categorie: imobile prin determinarea legii.

Legiuitorul a urmărit să faciliteze interpretarea și aplicarea dispozițiilor din NCC.

Și-a propus să studieze acest subiect deoarece este unul de actualitate, prezintă încă multe necunoscute,aducând un ansamblu de principii novatoare în cadrul sistemului de drept românesc. Apare întrebarea firească reprezintă oare modificarea Noului Cod civil, facem referire doar la materia bunurilor, o necesitate care s-a făcut resimțită? Ce schimbări a adus Noul Cod civil în materia bunurilor?

Importanța bunurilor constă în faptul că în viața de zi cu zi oamenii, în calitatea de subiecți de drept civil participă la raporturi juridice civile și încheie acte juridice civile, obiectul cărora îl formează bunurile.

Lucrarea este structurată după cum urmează: a început cu definiția bunului, după care a cercetat clasificarea bunurilor conform criteriilor, apoi a definit fiecare categorie de bunuri în parte și a menționat importanța clasificării acestora.

Lucrarea de față are ca obiect de studiu „Bunurile în reglementarea Noului Cod civil”, noutațile aduse de Noul Cod în materie de bunuri. Structura lucrării cuprinde patru capitole și la final sunt prezentate concluziile privitor la acest subiect. Prin structura lucrării a încercat să asigure un cadru accesibil și cuprinzător al problemelor juridice, teoretice și practice.

CAPITOLUL I

Noțiuni introductive

„Sunt trei feluri de bunuri: cele mai mari sunt cele ale sufletului, urmatoarele acele ale corpului, ultimile cele din afara.”

(Marcus Tullius Cicero)

I.1. Definiția bunului

Teoria bunurilor își are proveniența încă din dreptul roman, nefiind vorba despre bunuri prin prisma persoanelor, a interdependenței dintre acestea, romanii spre deosebire de noi vedeau bunurile ca atare, adică în calitatea lor de bunuri, însă nefiind vorba despre o teorie exactă a bunurilor. Noțiunea de bun îndeplinea o funcție semantică diferită de cea de acum, din punct de vedere general între acești doi termeni neexistând nici o deosebire, dar din punct de vedere juridic, sfera noțiunii de bun este inclusă în cea a noțiunii de lucru, conform teoriei că „Orice bun poate fi lucru, dar nu orice lucru poate fi bun. În dreptul roman bunurile erau privite ca o subdiviziunea a lucrurilor, romanii clasificau lucrurile și nu bunurile, pornind de la ideea justă că diviziunea lucrurilor cuprinde și diviziunea bunurilor.

Încă din Roma antică dreptul cunoaște două mari clasificări, respectiv persoanele și bunurile, această clasificare reprezintă cea mai importantă diviziune juridică cea care deosebește persoanele de bunuri. Deosebirea fiind considerabilă, dar și legătura dintre bun și persoană este indiscutabil de semnificativă. Nu există bun fără persoana, din motiv că nu putem vorbi despre drept în lipsa unui titular, această relație privilegiată nu reprezintă altceva decât proprietatea. Bunurile reprezintă toate obiectele pe care persoana le poate dori, de aceea bunurile sunt în număr aproape nelimitat, deci putem considera că bunurile reprezintă o parte complexă. În concluzie bunurile reprezintă un subiect extrem de calificat si de important în materia dreptului civil.

Vechiul Cod Civil nu dă o definiție a bunurilor, și astfel pornind de la noțiunea cuvântului de bun, în Noul Cod Civil este consacrată în Cartea a-III, intitulată „Despre bunuri”, în articolul 535 noțiunea ,,Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial” .

Definiția cuprinsă în art. 535 NCC este inedită în peisajul nostru juridic. S-a urmărit în mod cert, ca definiția bunului să nu fie prea îngustă (restrângând bunurile la obiectele materiale), dar nici prea extensivă, acordând această calificare la tot felul de obiecte, de drepturi și de interese, viziune împărtășită de C.E.D.O. Prin această definiție s-a urmărit posibilitatea apropierii nu numai a lucrurilor corporale, ci și a celor incorporale . În sens restrâns, bunurile reprezintă doar lucrurile asupra cărora pot exista drepturi patrimoniale, cu alte cuvinte bunurile sunt lucruri evaluabile în bani. Nu toate lucrurile sunt însă și bunuri, ci numai acelea care pot fi evaluate în bani și astfel pot constitui obiectul unui drept patrimonial. Ca urmare, lucrurile care nu pot face obiectul unui drept patrimonial, cum sunt lucrurile comune (aerul, apa), chiar dacă îi sunt utile persoanei nu sunt și bunuri.

În orice caz, bunurile nu au importanță decât dacă sunt raportate la om, dacă sunt utile omului, iar acesta poate să și le apropie sub forma unor drepturi. Drepturile sunt acelea care fac legătura dintre om și lucru.

Pentru ca lucrurile să se transforme în bunuri nu abordăm natura lor intrinsecă, dar adaptarea lor la nevoile omului. Reformulând altfel, putem spune că lucrurile susceptibile de apropiere sub forma dreptului de proprietate se numesc „bunuri”.

În consecință, bunul (în sens juridic) se deosebește de lucru (în general) dacă îndeplinește 3 condiții cumulative: să fie util, să fie apropiabil sub forma drepturilor patrimoniale și să aibă valoare economică (Anexa1).

Dacă ar fi să vorbim despre viața bunurilor și despre bătrânețea lor, ne vom referi la continuitatea lor. Este necesar să accentuăm că în materie corporală ne aflăm la naștrea unor bunuri, ceea ce este o parere eronată, de fapt fiind vorba despre apariția unor lucruri noi. Dar în calitate de bunuri nu s-a produs nici o schimbare novatoare, pentru că ne aflăm în prelungirea proprietăților anterioare. Un exemplu ar fi un imobil care este construit, dar ne aflăm in situația în care s-a continuat proprietatea solului, în tot ce s-a încorporat în el.

În materie corporală noutatea este rară pentru că materia apropiată preexistă întodeauna elaborării sale prin muncă; un singur domeniu are creații materiale pure: culturile pământului și sporul animalelor. În domeniul bunurilor incorporale situația este alta: aceste bunuri sunt de fapt creații absolute deoarece ele se nasc din imaginația celui care le concepe, ele nu provin din niciun bun care le-ar fi preexistat; aici se pune problema apropierii originare.

În vorbirea zilnică, prin bun înțelegem orice lucru fizic care are valoare economică. În sens juridic, temenul de bun întâlnește două concepții: 1) Stricto sensu și 2) Lato sensu. Sunt bunuri, în accepțiunea stricto sensu, lucrurile care pot fi obiecte de drepturi și obligații patrimoniale, în acest caz se va folosi termenul de lucru. În doctrina noastră se afirmă că, în sens restrâns, lucrurile sunt numai cele neapropiabile, ele fiind deosebite de bunuri; în sens larg, lucrurile cuprind în sfera lor și lucrurile neapropiate și pe cele apropiate, adică bunurile. Așadar, conform acestei concepții materialiste, bunurile sunt lucruri materiale, juridic apropiabile.

Sunt bunuri în accepțiunea lato sensu toate drepturile care dau posibilitatea de a trage un beneficiu dintr-un lucru. Bunurile, în sens larg, sunt esențialmente drepturi care au o valoare economică, dar care nu presupun în mod obligatoriu suportul material al unui lucru corporal (aceasta este o concepție abstractă). Ihering spunea că juriștii știu că bunurile se analizează în drepturi, deci o noțiune incorporală. Aceste drepturi se exercită asupra obiectelor care sunt ele însele uneori concrete și alteori abstracte.

În sens general, bunul se separă de lucru dacă întrunește două condiții esențiale: să fie necesar și util omului și să fie apropiabil sub forma drepturilor patrimoniale. Cu alte cuvinte, putem spune că, bunul reprezintă un lucru util cu o valoare economică ce poate deveni obiect al dreptului patrimonial. Fară să facem confuzie între ele, bunul fiind obiectul dreptului patrimonial, cel din urmă fiind asimilat bunurilor, deși ele nu sunt bunuri propriu-zise.

Dacă ar fi să ne referim la noțiunea de bun, în termeni de dicționar spunem că bun este: 1) orice lucru în privința căruia pot exista drepturi și obligații patrimoniale; 2)orice elemente ale activului patrimonial al unei persoane (adică atât lucrul propriu-zis, cât și drepturile referitoare la lucrul respectiv). Și într-o accepțiune și în alta, bunul constituie o valoare economică .

I.2. Consideratii sociologice

Schimbarea radicală care s-a făcut resimțită, de trecere de la economia agricolă la economia industrială și ulterior la cea post industrială, a condiționat o creștere considerabilă a rolului bunurilor în viața individului. Progresul științific a determinat apariția unor noi bunuri, cum ar fi: undele,atomii, fluidele, microorganismele, organismele modificate genetic etc.

Sociologul F. Terré afirma că e paradoxal, saracia nt bunuri propriu-zise.

Dacă ar fi să ne referim la noțiunea de bun, în termeni de dicționar spunem că bun este: 1) orice lucru în privința căruia pot exista drepturi și obligații patrimoniale; 2)orice elemente ale activului patrimonial al unei persoane (adică atât lucrul propriu-zis, cât și drepturile referitoare la lucrul respectiv). Și într-o accepțiune și în alta, bunul constituie o valoare economică .

I.2. Consideratii sociologice

Schimbarea radicală care s-a făcut resimțită, de trecere de la economia agricolă la economia industrială și ulterior la cea post industrială, a condiționat o creștere considerabilă a rolului bunurilor în viața individului. Progresul științific a determinat apariția unor noi bunuri, cum ar fi: undele,atomii, fluidele, microorganismele, organismele modificate genetic etc.

Sociologul F. Terré afirma că e paradoxal, saracia a favorizat apariția de noi bunuri; de altfel se are în vedere și faptul că se imită de multe ori bunurile existente .

Este necesar să legăm regimul juridic al bunului asupra căruia poartă dreptul subiectiv de situația titularului acestui drept, ca exemplu ar fi imobilele, o importanță semnificativă o are solul, în acest sens Rezoluția adoptată de Conferința Națiunilor Unite asupra habitatului stabilea în 1976 că: „Pământul, datorită naturii sale unice si rolului crucial pe care îl joacă în viața umană, nu poate fi tratat ca un bun obișnuit, controlat de indivizi și supus presiunilor și eșecurilor pieții” . Am înțeles în acest sens că bunurile trăiesc si capătă importanță prin participarea noastră, prin răspunderea spirituală și fizică, de care iarăși, toate depind.

Bunurilor trebuie să li se adauge valoarea lor afectivă. Cu alte cuvinte, valorii de piață a bunurilor i se adaugă o valoare afectivă; în timpul vieții, bunurile participă la viața indivizilor, creându-se o legătură afectivă. Bunurile apar, așadar, ca mijloace de satisfacție și ca suport al unei investiții afective deloc de neglijat .

Societatea noastră este considerată ca fiind o societate de consum, acestă situație conferă bunurilor o transformare de imagine, în trecut proprietatea bunurilor tindea să asigure proprietarului o autoritate și chiar un ascendent față de semeni, în prezent însă bunurile ne ajută să ducem o viață agreabilă, bucurându-ne de bunurile dobândite.

Sociologia juridică pune în evidență trei dimensiuni fundamentale cu privire la bunuri și la patrimoniu. Într-o primă accepțiune ne referim la dimensiunea personală, care se referă la acele bunuri foarte atașate de persoană a căror materie poate fi mai mult sau mai puțin tangibilă; cea de-a treia dimensiune fiind cea familială, care face o examinare a patrimoniului considerat prin intermediul relațiilor de familie, sociologic vorbind există două modalitați de circulație a bunurilor: schimbul si moștenirea, apreciindu-se astfel că familia îndeplinește un rol foarte important în analiza situației persoanelor și a relațiilor lor cu bunurile; ultima dimensiune este cea diacronică ce promovează ideea că familia înconjoară individul prin și pentru moștenire, ea fiind deținătoarea latentă a patrimoniului , chiar daca familia nu are personalitate juridică, ea îndeplinește funcția de organizare a circuitului de transmitere a bunurilor.

Într-o analiză mai mult sociologică și economică, Marx are în vedere în primul rând raporturile actuale între oameni cu privire la bunuri și ce anume ar putea deveni aceste raporturi într-un context economic și juridic al cuvântului. Este bun în acest sens orice obiect material în măsură să satisfacă o nevoie umană: aerul atmosferic, un animal, o plantă, o parcelă de pământ. Dar pentru ca acest obiect să fie într-adevăr un bun, el trebuie să fie rar; aerul atmosferic, de exemplu, nefiind în principiu rar, nu este decât în mod excepțional un bun. Raritatea, în calitatea de element al conceptului de bun, îi da acestuia o dimensiune socială.

Căutarea unui bun rar se face printr-o luptă cu ceilalți, acest fapt fiind condiționat de mulțimea de indivizi. Această trăsătură socială a rarității dă noțiunii de bun un caracter cu totul dramatic, caracter care este vizibil pe toată durata istoriei noastre.

I.3. Relația dintre bun și persoană

Pornind iarăși de la ideea că bunurile nu ar însemna nimic fără utilitatea lor pentru individ, se desprinde ideea ca relația dintre bun si persoană este una foarte puternică. Portalis spunea că „lucrurile nu ar însemna nimic pentru legiuitor fără utilitatea lor pentru oameni” , acesta fiind elementul primordial în relația dintre persoană și bun. Utilitatea reprezintă cuvântul cheie al acestei relații, concepția utilitaristă a fost preluată de mulți autori contemporani, bunurile sunt lucruri utile care servesc folosinței omului, permițându-i acestuia să-și satisfacă nevoile, fie direct culegându-i fructele, fie indirect schimbându-le cu alte lucruri capabile să-i satisfacă nevoile. Acest criteriu de utilitate nu acoperă în totalitate sfera pe care o cuprind bunurile, deoarece nu ar fi corect să catalogăm drept bun orice lucru util omului. Din alt punct de vedere utilitatea presupune să se fi stabilit în prealabil o legătură între om și bun, acestă legătura este dreptul pe care îl poarta titularul asupra unui bun.

Un alt element în relația persoană-bun este criteriul apropierii, opiniile fiind contradictorii, unii contemporani consideră că bunurile sunt lucruri care sunt utile și posibil de apropiat, alții consideră că lucrurile devin bunuri în sensul juridic al cuvântului nu pentru că ele sunt utile omului, ci pentru că ele sunt apropiate. Menționăm în acest sens că lucrurile neapropiate corespund cu două ipoteze: cea dintâi se referă la lucrurile care prin natura lor nu se supun apropierii, astfel ele rămân comune și cea de-a doua ipoteză privește lucrurile care nu au stăpân fie pentru că și-au pierdut stăpânul, fie că nu l-au avut niciodată, astfel ele fiind incapabile de apropiere.

Avantajul acestor criterii de utilitate și de apropiere este faptul că prin aceste criterii se exclud din categoria bunurilor, acele elemente pe care chiar Noul Cod Civil refuză să le califice, ele fiind lucruri comune. Vechiul Cod Civil și ulterior Noul Cod Civil a făcut o regulă din a separa persoanele de bunuri, lucrul privit ca un bun, nu este altceva decât un obiect de drepturi asupra căruia persoana își poate manifesta suveran privilegiile pe care legea i le anexează a priori proprietății.

Figura centrală a dreptului civil este persoana. Tot ceea ce îi este exterior are relevanță juridică doar în măsura în care se poate stabili o legătură, fie ea și indirectă, cu acesta. De aici derivă și ierarhia care se stabilește între cele două elemente, care constituie distincția fundamentală a dreptului civil – persoanele și bunurile: bunurile își justifică existența juridică prin aceea că îi sunt utile persoanei. Relațiile dintre persoane stabilindu-se adesea în legătură cu bunuri, acestea din urmă sunt considerate a fi obiecte derivate ale raportului juridic civil.

În concluzie lucrul este construit pentru persoană, altfel spus lucrul este elementul central al edificiului juridic care este persoana. Desprindem ideea că din opoziția noțiunilor de lucru și persoană, reiese că lucrurile nu sunt persoane, cele dintâi fiind exterioare persoanei, în principal lucrul nu apare pe scena juridică decât prin raporturile inițiate de persoane. Aceste raporturi situează lucrurile într-o relație de subordonare față de persoane.

Anumite specii de lucruri, care se raportează la persoana altfel decât într-o relație de aparteneță, vor trebui scoase din categoria bunurilor. Ne vom referi în acest caz la animale, lucrurile metaumane (embrionul și cadavrul).

O problemă interesantă și destul de discutată, dezvoltată în ultimul timp este aceea de a ști ce fel de statut i se poate atribui speciei umane și dacă cadavrul odată cu instalarea morții defunctului nu mai este o persoană, ci un lucru. Acest subiect a stârnit opinii controversate, Fr. Terré în opera sa „Droit civil. Les personnes. La famille. Les incapacités ”, afirmă: cadavrul este un lucru care nu este ca toate celelalte, cadavrul este tratat cu respect, pentru că respectul față de corpul uman nu încetează odată cu moartea ființei.

Din aceste considerente putem deduce că, deoarece cadavrul este un lucru și nu poate fi considerat drept un bun sau să se facă obiectul unui drept real; el se îndepărtează de proprietate. O opinie contrară consideră cadavrul ca facând obiectul unui drept de coproprietate familială, această teză însă nu poate fi acceptată pentru că ar duce la consecințe incompatibile cu ideile unei societăți corecte. În acest sens, art. 78 din NCC statuează: „Persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum și cu privire la corpul său” .

În relația dintre bun și persoană există o tendință de slăbire a distincției dintre persoane și bunuri, astfel să nu se ajungă la opinii incorecte privitor la corpul uman și la comercializarea acestuia, problemă extrem de abordată în ultimii ani.

CAPITOLUL II

Criterii de clasificare și categorii de bunuri potrivit Noului Cod Civil

II.1. Importanța clasificării bunurilor

Materia bunurilor comportă o diversitate imensă, din aceste motive legiuitorul a fost determinat să procedeze la clasificarea lor în mai mlte categorii, supuse unor regimuri juridice comune.

Chestiunea clasificării bunurilor nu este una simplă, acestă chestiune este una complexă cu elemente novatoare aduse de NCC. Pentru a putea încadra bunurile într-o categorie distinctă, este necesar ca bunurile să fie calificate, ceea ce înseamnă că unui anumit bun să i se recunoască o calitate, o trăsătură rezultată din natura sa juridică. Dar dificultatea constă în a stabili care anume dintre aceste caracteristici dinstincte ale bunului trebuie reținute pentru ca el să intre într-o categorie anumită. În acest sens legiuitorul folosește mai multe criterii de diferențiere, astfel el încadrând bunurile într-o clasă anumită recunoaște că inventarul lor este limitat, că lista este strict definită.

Însă odată cu schimbările societății, sediul materiei capătă proporții mai vaste, în acest sens noi lucruri intră sau așteaptă să intre în sfera dreptului. Această tendință fiind una naturală pentru că din toate timpurile apariția, renovarea și reevaluarea unor bunuri a fost un fenomen firesc, dreptul se schimbă în paralel cu lumea înconjurătoare. Există însă unele limite aduse recunoașterii unor lucruri, sfera apropierii bunurilor fiind limitativă.

În doctrina noastră actuală clasificările cele mai importante sunt făcute de majoritatea autorilor în funție de natura și calificarea dată de lege, după regimul circulației lor juridice, după modul în care sunt determinate, după cum pot sau nu să fie înlocuite în executarea unei obligații civile, etc.

Însușirile fizice și distincția economică a bunurilor prezintă o mare importanță în dreptul civil deoarece determină nu numai natura raporturilor juridice care se pot stabili cu privire la bunuri ci și regimul juridic al diferitelor categorii de bunuri. Datorită importanței pe care o au se impune o clasificare a bunurilor, în funcție de anumite particularități specifice. Deoarece fiecare dintre clasificări are la bază alt criteriu, este posibil ca un lucru să facă parte din mai multe categorii, în raport cu criteriul pe care-l avem în vedere la fiecare clasificare.

În clasificarea pe care o vom înfățișa ne-am referit la distincțiile fundamentale acceptate unanim în doctrină și jurisprudență, preferințele legiuitorului cu locul acordat fiecărei categorii de bunuri în NCC, tradiția precum și noutatea unor diviziuni mai recente; locul central ocupându-l raritatea și importanța acestor bunuri, aceste criterii au fost respectate și cu privire la ordonarea lor.

Clasificarea bunurilor din vechiul Cod Civil a fost seminificativ extinsă, fiind preluate categorii de bunuri care au fost determinate de-a lungul timpului în literatura de specialitate. Până la intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, bunurile erau clasificate doar de doctrinari, teoreticieni și autori ai literaturii de specialitate, în actualul cod legiuitor a extins considerabil categoriile de bunuri, fiind preluate și acele categorii care până la acel moment erau dezbătute doar în monografii, studii științifice, manuale, etc. Clasificarea bunurilor este importantă în practică deoarece, în funcție de determinarea categoriei căreia îi aparține un bun, se determină și normele juridice care îi sunt aplicabile, regimul publicității necesare și condițiile speciale pe care trebuie să le îndeplinească actele juridice care se încheie asupra lui. Astfel, de exemplu, drepturile asupra bunurilor imobile se dobândesc doar odată cu înscrierea în cartea funciară, iar bunurile accesorii urmează regimul juridic al bunului principal .

II.2. Criterii de clasificare a bunurilor potrivit Noului Cod Civil

Diversitatea bunurilor este una colosală, ceea ce l-a determinat pe legiuitor să le clasifice în mai multe categorii, supuse unor regimuri juridice comune. Orice bun poate fi clasificat după criterii generale și uneori dupa criterii specifice (pentru bunurile corporale). Clasificarea este importantă atât din punct de vedere teoretic cât și practic (deoarece determină regimul aplicabil diferitelor bunuri).

După regimul circulației juridice.

După natura și calificarea dată de lege.

După modul de determinare.

După cum pot fi înlocuite.

După cum sunt sau nu producătoare de bunuri.

După cum utilizarea bunurilor implică sau nu consumarea.

După cum pot fi ori nu divizate.

După cum sunt percepute.

După corelația (legătura) dintre ele.

După cum pot fi urmărite.

A. După regimul circulației juridice bunurile se împart în două categorii: bunuri care se află în circuitul civil și bunuri scoase din circuitul civil. Această clasificare a bunurilor pleacă de la regimul circulației lor juridice. Bunurile care se află în circuitul civil sunt bunurile care pot face obiectul actelor juridice, ne referim la bunurile care pot fi dobândite sau înstrăinate prin asemenea acte, aceste bunuri formează regula, de aceea legea prevede expres excepțiile.

În această categorie putem distinge între, pe de o parte, bunurile care pot circula liber, neîngrădit, iar, pe de altă parte, bunurile care pot fi dobândite, deținute sau înstrăinate, însă doar cu respectarea anumitor condiții restrictive, spre exemplu: armele de foc și munițiile restricționate prin Legea nr.17/1996 sau materialele explozive având regimul prevăzut de Legea nr.126/1995, produsele și substanțele toxice, obiectele de cult etc.).

Bunurile care sunt scoase din circuitul civil, sunt acele bunuri care nu pot face obiectul unui act juridic civil, adică inalienabile – întrăinabile, precum terenurile care fac parte din domeniul public, această clasificare se regăsește și în Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată, art. 5, alin. (2) de altfel un exemplu elocvent este și art.136 alin. (5) din Constituție „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”.

Noțiunea de bunuri care se află în circuitul civil, respectiv bunurile care sunt scoase din circuitul civil, de fapt se referă fie numai la inalienabilitatea unor bunuri (bunuri ce nu pot fi înstrăinate, dar care pot forma obiectul unor acte juridice netranslative de proprietate), fie numai la regimul juridic restrictiv al circulației anumitor bunuri. Caracterul important al acestei clasificări rezultă din faptul că actele juridice încheiate fără respectarea dipozițiilor legale privind circulația bunurilor sunt sancționate cu nulitate, în sensul că este nulă înstrăinarea unor bunuri scoase din circuitul civil sau care încalcă dispoziții legale restrictive în această materie.

B. Pentru Noul Cod Civil distincția fundamentală este între bunurile mobile și cele imobile, această clasificare se realizează în funcție de criteriul mixt și anume natura bunurilor și calificarea data de lege.

Din analiza prevederilor art. 536 NCC, coroborate cu cele imediat următoare, observăm că împarțirea bunurilor mobile și imobile se face în funcție de natura bunurilor și calificarea dată de lege, criteriul de bază fiind cel al așezării lor în spațiu, al fixității lor, însă acest criteriu nu poate fi considerat perfect, pentru că raportarea la un singur criteriu, cel al fixității, nu ține seama de faptul că bunurile pot avea și alte numeroase trăsături, producătoare de consecințe juridice.

Un alt criteriu care a stat la baza fragmentării bunurilor imobile de cele mobile este criteriul excluderii, în acest sens vom considera că sunt bunuri mobile toate bunurile, cu excepția celor calificate de cod ca fiind imobile.

Noutatea pe care a adus-o Noul Cod Civil este renunțarea la clasificarea bunurilor imobile în trei categorii, expres prevazută de Codul Civil de la 1864 – imobile prin natura lor; imobile prin destinație și imobile prin obiectul la care se aplică; ultimele doua categorii fiind incluse în una singură: imobile prin determinarea legii. În același timp bunurile imobile prin determinarea legii se împart în: bunuri care rămân imobile și bunuri care devin imobile reglementate de art. 538 NCC.

C. Un alt criteriu este criteriul modului de determinare, cunoaștem bunuri individual determinate și bunuri generic determinate. Bunurile individual determinate (res certa) sunt cele care după natura lor sau prin voința parților sunt individualizate prin elemente specifice (un autoturism, o casă, un telefon etc.). Cu alte cuvinte bunurile determinate individual sunt bunuri certe, sunt acele bunuri potrivit naturii lor sau voinței părților unui act juridic civil, se individualizează prin însușiri proprii, specifice fiecărui bun. Bunurile generic determinate (res genera) sunt cele care se individualizează prin însușiri și caracteristici specifice speciei sau categoriei din care fac parte (de ex., o cantitate de grâu ce se află într-un hambar). În concluzie, bunurile determinate generic sunt acelea care se individualizează prin însușirile categoriei din care fac parte și care nu au însușiri proprii, ele se individualizează prin greutate, măsură, număr, etc.

D. Criteriul fungibilității, reprezintă criteriul folosit pentru a împărți bunurile în fungibile și nefungibile, această clasificare se face în raport de posibilitatea sau imposibilitatea înlocuirii lor în executarea unei obligații civile. Deși era unanim recunoscută în doctrină clasificarea nu avea o reglementare în Codul Civil din 1864, dar îsi găsește încadrarea în dispozițiile art.543 NCC. Fungibilitatea apare ca o calitatea juridică stabilită de caracterul material al bunurilor respective, care se manifestă prin echivalența lor cantitativă și calitativă, cu alte cuvinte lucrurile sunt considerate a fi fungibile atunci când sunt interschimbabile. În acest sens, bunurile fungibile sunt acele bunuri care aflându-se într-un raport de echivalență, pot înlocui unele cu altele în executarea unei obligații civile, fară să afecteze valabilitatea plații. La rândul lor, bunurile nefungibile sunt acele bunuri care nu pot fi înlocuite, așa încât debitorul este obligat la predarea bunului datorat.

Caracterul fungibil sau nefugibil al unui bun este dat nu doar de natura bunului, ci și de voința părților unui act juridic așa încât părțile pot conveni ca doua bunuri certe sa fie considerate fungibile [art. 543 alin. (3) C.Civ.]; spre exemplu: „Primus împrumută lui Secundus un exemplar al unei cărți dintr-o anumită ediție, iar părțile se înțeleg la restituirea aceluiași exemplar, întrucât el poartă o dedicație scisă de autorul cărții” . Importanța împărțirii bunurilor în fungibile și nefungibile o putem deduce chiar din definiția acestora și se referă la aprecierea valabilității plății.

E. După cum sunt sau nu producătoare de alte bunuri, fără a li se epuiza sau consuma substanța, deosebim bunuri frugifere și bunuri nefrugifere.

Bunurile frugifere sunt acelea care pot produce în mod periodic, alte bunuri fără consumarea substanței sale, numite fructe. Bunurile nefrugifere sunt bunuri care nu au însușirea de a da naștere la bunuri, în mod periodic fără consumarea substanței sale.

Art. 548 din NCC ne prezintă 3 categorii de fructe: fructele naturale- produse fără intervenția omului, pe care pământul le produce de la sine (ciuperci, fructe de pădure); fructe industriale- sunt produse cu ajutorul omului, recolta de orice fel; fructele civile- veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană pe baza unui act juridic ( chiriile, arenda). Importanța acestei clasificări se face remarcată atunci când apare un litigiu între proprietar si posesor cu privire la un anumit bun, posesorul cu bună credință trebuie să restituie bunul nu și fructele, pe când posesorul de rea credință trebuie să restituie și bunul dar și fructele.

F. Distinctia dintre bunurile consumptibile si bunurile neconsumptibile se stabilește în funție de criteriul consumptibilității unui bun și anume după cum folosirea bunului implică sau nu consumarea lui. Legiuitorul în art. 544 din NCC, precizează că: „sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuințare implică înstrăinarea sau consumarea substanței, un bun consumptibil prin natura sa poate deveni neconsumptibil prin act juridic i se schimbă întrebuințarea”.

Observația ne-a determinat să evidențiem importanța celui de al doilea criteriu după care se stabilește consumptibilitatea unui bun și anume acela al înstrăinării bunului după prim întrebuințare. Prin depunerea banilor la bancă deponentul pierde proprietatea lor, care este dobândită de depozitar, acesta fiind obligat sa-i restituie nu aceleași semne monetare, ci doar o suma echivalentă, lucru posibil pentru că banii sunt, în același timp, bunuri de gen și fungibile. Numai bunurile mobile pot fi consumptibile.

Bunurile neconsumptibile sunt acelea care pot fi folosite în mod repetat, fară a fi necesară consumarea substanței sau înstrăinarea lui, în acest caz observăm că bunurile imobile sunt numai neconsumptibile.

G. După cum pot fi sau nu divizate fara a-și schimba destinația, bunurile se împart în bunuri divizibile și bunuri indivizibile, acestea din urmă fiind bunurile care nu pot fi împărțite în natură fără a li se schimba destinația. Referitor la clasificarea bunurilor în divizibile și indivizibile se folosește fie un criteriu obiectiv, reprezentat de însușirile naturale ale bunului, fie un criteriu subiectiv care reprezintă intenția părților exprimată în cuprinsul actului juridic, prin act juridic un bun divizibil prin natura lui poate fi apreciat ca indivizibil [art. 545 alin. (3) C. Civil] .

Putem spune că fizic orice bun este divizibil, dar sub aspect juridic divizibilitatea depinde de următoarele: părțile din care este compus bunul să dețină calitățile individuale ale întregului, părțile rezultate din diviziunea bunului să poată avea aceiași destinație economică pe care o avea întregul, părțile create prin diviziunea bunului să nu sufere o depreciere valorică disporporțională. În caz contrar, bunul va fi considerat, din punct de vedere juridic ca bun indivizibil.

Clasificarea bunurilor în divizibile și indivizibile își manifestă importanța mai ales în materie de partaj. De exemplu, în cazul partajului unui bun aflat în proprietate comună (coproprietate sau devălmășie), dacă bunul este indivizibil (nu poate fi împărțit), atunci fie este atribuit unuia dintre proprietari (cu obligarea acestuia la o sultă către ceilalți), fie este scos la vânzare prin licitație, iar pretul impartit. Conform prevederilor art. 676 din NCC: „partajul bunurilor comune se face în natură, corespunzător cu cota–parte a fiecărui coproprietar, în cazul în care nu este posibilă partajarea în natură sau bunul este indivizibil, legiuitorul prevede că bunul se atribuie unuia sau mai multor coproprietari, la cererea acestora, în schimbul unei sulte sau se trece la vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari, în cazul neînțelegerii între coproprietari se va proceda la o licitație publică în condițiile legii, astfel împărțindu-se prețul între aceștia, proporțional cu cota–parte a fiecărui dintre aceștia”.

H. După cum sunt percepute bunurile pot fi bunuri corporale și bunuri necorporale.

NCC nu dă o noțiune de „corporal” și de „incorporal” , bunurile corporale (res corporales ) sunt acele bunuri care au existență materială, care se prezintă sub o formă concretă, fiind ușor percepute cu simțurile umane; ele se văd, le putem atinge și pot fi posedate. Ele sunt susceptibile de prindere fizică. Lucrurile în general sunt corporale. Bunurile necorporale sunt cele care au o existență abstractă, ideală, pentru că un astfel de bun este lipsit de corp și este intangibil. Sunt astfel de bunuri dr. subiective ( dr. reale, dr. de creanță, dr. de autor, titluri de autor, etc.). Cu alte cuvinte precizăm că un bun incorporal, poate fi definit ca un drept care este prin esență imaterial, dar cărui i se atașează o valoare economică. Pentru noțiunea juridică de bun corporal este indiferent dacă bunul este un corp solid, lichid sau formă gazoasă. O particularitate a bunurilor corporale este aceea că ele includ bunurile de la natură în timp ce bunurile incorporale sunt în mod obligatoriu obiecte ale creației omenești.

I. Bunurilor se clasifică în principale și accesorii folosind drept criteriu corelația (legătura) care poate exista între unele bunuri, astfel bunul principal este acela care poate fi folosit în mod independent , fără să fie afecatat întrebuințării economice a altui bun; este accesoriu (auxiliar) bunul care este destinat să servească la folosința altui bun, considerat a fi principal,fiind accesoriu atât timp cât satisface această utilitate. Accesoriu nu înseamnă neapărat că acest bun este absolut necesar bunului principal, dar îi aduce celui din urmă o utilitate în plus. Bunul accesoriu este considerat că are caracter distinct, însă este absolut dependent de bunul principal, de aici rezultă că bunul accesoriu urmează soarta bunului principal. Întâlnim și situații când diferențierea între bunul principal și cel accesoriu prezintă dificultăți, în acest caz se va ține cont de criteriul funcțional, cum că accesoriul este în serviciul principalului și nicidecum invers.

Suntem în prezența unui raport de subordonare a accesoriului față de principal. Caracterul bunului de a fi principal sau accesoriu, rezultă nu atât din însușirile naturale ale bunului, cât mai ales din voința părților.

NCC aduce ca noutate o condiție în plus reglementată în art. 546 alin.(1) : „pentru ca un bun să fie calificat ca fiind accesoriu este indispensabil ca el să fie destinat în mod stabil și exclusiv întrebuințării altui bun”. În temeiul alin. (5) al aceluiași articol se subliniază că: „separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi înlătură această calitate”. Ca exemplu de bun accesoriu este cureaua de la ceas, odată ce cureaua este separată de ceas, aceasta își pierde utilitatea pe care o avea fiind parte componentă a ceasului; de aici rezultă că bunul accesoriu este destinat întrebuințării economice a altui bun.

J. După cum pot fi urmărite distingem între bunuri sesizabile și bunuri insesizabile.

În cazul în care creditorul are împotriva debitorului o creanță având ca obiect remiterea unei sume de bani (lichidă, certă și exigibilă), iar debitorul nu plătește de bunăvoie, el poate să treacă la executarea silită a bunurilor debitorului său, îndestulându-și creanța din sumele dobândite prin valoarificarea acestora. Trebuie reținut însă că nu toate bunurile debitorului pot forma obiect al executării silite. Spre exemplu cât timp bunul este inalienabil potrivit stipulației părților, nu poate fi supus executării silite [art.629 alin. (3) NCC].

Bunurile sesizabile sunt acele bunuri care sunt susceptibile de a forma obiect al urmăririi silite. Bunurile insesizabile sunt cele care nu pot fi urmărite silit pentru plata unei datorii a debitorului. De exemplu, nu pot fi urmărite bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului și familiei sale, obiectele indispensabile persoanelor cu handicap, combustibilul necesar socotit pentru 3 luni de iarnă, etc. Interesul acestei clasificări este manifestat prin faptul că, cu ocazia unei executări silite a bunurilor debitorului pentru plata unei datorii, unele categorii de bunuri nu pot fi urmărite . Aceste bunuri sunt enumerate în cadrul art. 726 C. pr. civ., printre acestea se numără și obiectele de cult religios (icoane), portrete de familie ale debitorului, scrisorile, fotografiile, bunurile declarate neurmăribile în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, etc”.

CAPITOLUL III

Clasificarea bunurilor potrivit Noului Cod Civil

III.1. Bunurile mobile și bunurile imobile

Prima clasificare și cea mai importantă este distincția între bunurile imobile și bunurile mobile, reglementată de art. 536 NCC, distincție fundamentală care cuprinde practic toate bunurile.

Formularea în NCC este aproape identică celei din vechiul Cod Civil, care a fost criticată în literatura de specialitate, arătându-se că împărțirea tuturor bunurilor în mobile și imobile este imperfectă, pentru că există bunuri care nu sunt nici mobile și nici imobile, cum sunt drepturile de creanță, și incompletă, pentru raportarea la un singur criteriu, ce al fixității, nu ține seama de faptul că bunurile pot avea și alte numeroase trăsături, producătoare de consecințe juridice.

Calificarea de mobil sau imobil are o plasticitate care permite largi aprecieri, astfel mobilele devin imobile prin încorporare, iar unele bunuri care depind de un imobil au vocația de a deveni mobile atunci când sunt separate de sol și devin bunuri independente, este vorba de fructele și productele derivate dintr-un bun imobiliar, ele devin mobile prin natura lor.

Conform NCC este important să reținem că voința nu are influență asupra clasificării bunurilor mobile sau imobile, natura mobiliară sau imobiliară fiind definită prin lege și are caracter definitiv.

Într-o speță, parțile unei vânzări-cumpărări au considerat o verandă ca fiind bun mobil. Curtea de casație franceză a afirmat că ele nu puteau schimba natura unui bun care este atribuită prin lege (Civ. 3e, 26 iun. 1991, în RTD civ., 1992, p. 144, obs. Fr. Zenati). Autorul comentariului observă, cu subtilitate, că distincția mobile-imobile depășește cadrul naturii lucrurilor și depinde de voință. Interesul general nu privește plasticitatea calificării de mobil sau imobil, aceste aprecieri țin de suveranitatea proprietarului. Autorul este nevoit să recunoască faptul ca, totuși, terții trebuie să fie informați și să accepte să se supună consecințelor pe care le implică o schimbare de calificare prin decizia proprietarului. Această decizie ar conduce la perturbarea circuitului civil. Categoria bunurilor mobile este în așteptarea a orice fel de bun pe care celălalt îl respinge; astfel, orice bun este în mod obigatoriu calificat.

Pentru a se adapta clasificării impuse, NCC recurge la criteriul excluderii clasificării bunurilor imobile în trei categorii, astfel bunurile imobile se împart în imobile prin natura lor, imobile prin determinarea legii, cea din urmă clasificare include bunurile imobile prin destinație și imobile prin obiectul la care se aplică, reglementate în vechiul Cod Civil.

Importanța clasificării bunurilor în mobile și imobile este datorată regimului juridic al celor două categorii, această diviziune este o diviziune fundamentală cunoscută de actualul Cod Civil; ea este uneori îmbinată cu distincția dintre bunuri corporale și incorporale. Categoria bunurilor mobile este o categorie deschisă în comparație cu cea a bunurilor imobile, doctrina și jurisprudența afirmă că: tot ce nu este imobil este mobil.

Conform art. 537 din NCC: „sunt bunuri imobile izvoarele, terenurile, plantațiile prinse în rădăcini și cursurile de apă, construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent,la fel platformele și alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, deasemenea și tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea”.

Bunuri imobile sunt acele bunuri care au o așezare stabilă și fixă, și sunt strict determinate de lege. Articolul 537 din NCC se referă la „bunurile imobile prin natura lor”, adică bunuri care se referă direct la criteriul fizic al fixității , din acestea legiuitorul menționează ca terenurile sunt primele bunuri imobile prin natura lor, ele cuprind atât suprafața solului cât și cea a subsolului.

Din bunurile artificiale care sunt parte componentă a categoriei de bunuri imobile prin natura lor, ne referim la construcții, edificii și alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent și stabil. Enumerarea însă nu este una limitativă, ci una exemplificativă deoarece categoria bunurilor imobile este foarte vastă, legiuitorul exemplificând doar unele din bunurile imobile.

Legiuitorul reglementează în art. 538 din NCC situția a două categorii de bunuri care sunt incluse în rândul bunurilor imobile prin determinarea legii: bunurile care rămân imobile și bunurile care devin imobile, aceasta reprezentând o inovație a legiuitorului, o noutate adusă de Noul Cod civil. Art. 538 alin. (1) din NCC reglementează situația în care „rămân bunuri imobile materialele separate în mod temporar de un imobil, pentru a fi din nou întrebuințate, atât timp cât sunt menținute în aceeași formă, deasemenea și părțile integrate ale unui imobil care sunt provizoriu detașate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate”. Cel de-al doilea alineat al art. 538 NCC reglementează situția materialelor aduse pentru a le înlocui pe cele desprinse dintr-un imobil preexistent, care ori nu mai pot fi întrebuințate, ori au primit din partea prorietarului o altă destinație. Conform art. 538 alin. (2): „materialele aduse pentru a fi folosite în locul celor vechi devin bunuri mobile din momentul în care au dobândit această destinație”.

Sunt bunuri care rămân imobile, acele bunuri care au fost parte componentă a unui imobil și au fost detașate de la el, este vorba despre materialele separate temporar de un imobil. Caracterul temporar este primordial, pentru că în caz contrar aceste bunuri capătă calitatea de bunuri mobile prin natura lor. Însă legiuitorul le conideră a fi bunuri imobile în continuare în cazul în care sunt întrunite două condiții, în legătura cu această formulare a legiuitorului prima condiție este că pentru a rămâne bunuri imobile, materialele separate provizoriu să fie refolosite tot pentru același imobil. A doua condiție este ca bunurile să fie păstrate în aceiași formă (intacte), pentru a putea fi reintegrate în acel imobil din care au fost desprinse. Modificarea formei poate fi interpretată ca o schimbare a destinației bunului, ceea ce scoate aceste bunuri din categoria bunurilor imobile. În privința părților integrante ale unui imobil, NCC are aceiași soluție și o rezolvare identică ca cea a bunurilor care rămân imobile, care o regăsim în teza a doua a primului alineat al art. 538 din NCC. Părțile integrante ale unui imobil devin bunuri mobile prin natura lor, dar legiuitorul le consideră a fi bunuri imobile, atunci când sunt întrunite cele două condiții: prima condiție constă în destinația reintegrării lor în bunul imobil din care au fost detașate, și cea de-a doua condiție constă în păstrarea părții detașate în forma inițială. Aici legiuitorul nu a prevăzut condiția că aceste părți detașate să fie păstrate în aceeași formă pentru a fi considerate bunuri imobile, dar această condiție se subînțelege, pentru că doar în acest mod se va putea produce reintegrarea.

Alin. (2) al aceluiași articol stabilește că: „materialele aduse pentru a fi folosite în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care proprietarul acestora le-a destinat unui asemenea scop”. Și în cazul bunurilor care devin imobile trebuie întrunite două condiții: prima condiție, cea obiectivă care constă în aducerea materialelor pe amplasamentul imobilului în care urmează să fie încorporate, și cea de-a doua condiție, cea subiectivă care se referă la acordarea de către proprietar a destinației de a înlocui materialele vechi, separate din același imobil. Momentul de la care materialele devin bunuri imobile este cel al stabilirii destinației lor.

Pornind de la distincția dintre bunurile mobile și imobile, putem afirma că imobilul este o parte componentă a teritoriului, ceea ce îl face vizibil permanent, bunurile mobile neavând acest caracter ele fiind ușor deplasate, ascunse și chiar distruse.

NCC în art. 539 stabilește că: „sunt bunuri mobile, bunurile pe care legea nu le consideră imobile”. Alin. (2) al aceluiași articol enumeră ca fiind „bunuri mobile și undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum și energia de orice fel produse, captate și transmise, în condițiile legii, de orice persoană și puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora”.

Criteriul folosit de către legiuitor pentru dinstincția acestor două mari categorii este cel al excluderii, astfel orice bun care nu este imobil este mobil. NCC renunță la categoria bunurilor mobile prin determinarea legii, prevăzute de vechiul Cod Civil, astfel în actualul cod regăsim doar două feluri de bunuri mobile: mobile prin natura lor și mobile prin anticipație. Un exemplu de bunuri mobile prin natura lor sunt cele care se transportă de la un loc la altul, atât cele care se mișcă de la sine, cum sunt animalele, cât și cele care se pot muta dintr-un loc în altul cu ajutorul unor puteri străine, cum sunt lucrurile neînsuflețite.

NCC statuează în conținutul său o nouă categorie de bunuri mobile, cele mobile prin anticipație, această categorie fiind necunoscută de vechiul Cod Civil, este un produs al muncii doctrinare și desemnează bunurile care sunt imobile prin natura lor, dar care sub anumite aspecte sunt încorporate și supuse regimului juridic al bunurilor mobile, având în vedere că sunt destinate să devină bunuri mobile prin natura lor, în viitorul apropiat. Bunuri care devin mobile datorită voinței părților, în concluzie e de precizat că bunurile din acesta categorie au caracter „de mobile” numai față de părțile care le-au considerat astfel (nu și față de terțele persoane, pentru care aceste bunuri ramân așa cum au fost calificate prin natura lor, adică bunuri imobile. Spre exemplu, recoltele prinse pe rădăcini sunt bunuri imobile prin natura lor, proprietarul le poate comercializa chiar și inainte de recoltare. Un exemplu a bunurilor care pot fi calificate ca fiind mobile prin anticipație, îl gasim în art. 540 alin. (1) NCC care enumeră următoarele bunuri: „fructele unui bun imobil, atât fructele naturale cât și fructele industriale, cât timp nu au fost culese; bogațiile solului și ale subsolului cum ar fi piatra de carieră; plantațiile care urmează să fie tăiate și construcțiile încorporate în sol și care urmează să fie demolate, atunci când prin voința părților, sunt privite în natura lor individuală în vederea detașării lor” . Această enumerare fiind doar una exemplificativă, sfera bunurilor mobile prin anticipație fiind una vastă.

III.2. Bunurile fungibile și bunurile nefungibile

O altă clasificare importantă prin consecințele ei, distinge între bunurile fungibile și bunurile nefungibile, în ceea ce urmează ne vom referi la definirea, criteriul distincției și importanța practică și juridică a acestei clasificări.

Art. 543 reglementează bunurile fungibile și nefungibile, alin. (2) al aceluiași articol arată că: „sunt fungibile bunurile determinate după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligații”. Alin. (3) stabilește că: „un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat ca nefungibil prin act juridic”.

Reținem că, în funcție de criteriul modului determinării lor, se dinsting între bunurile determinate individual și determinate generic. Bunurile determinate individual sunt acelea care potrivit naturii lor sau voinței exprimate de părțile actului juridic, se individualizează prin însușiri specifice, proprii, spre exemplu unicatele, o casă indicată prin locul ei de situare (localitate, stradă, numar). Cea de-a doua delimitare, care vizează bunurile determinate generic, acele bunuri care se individualizeză prin însușirile speciei sau categoriei din care fac parte. Aceste bunuri se caracterizează prin măsurare, cântărire și numărare.

Bunurile fungibile sunt acele care pot fi înlocuite între ele în executarea unei obligații, pe când cele nefungibile sunt cele care nu pot să țină locul unele altora. Definirea noțiunii pornește tot de la o realitate fizică, în lumea înconjurătoare existând un numar colosal de lucruri care sunt aproape identice, sau cel puțin nediferențiate de simțurile noastre. Aceste lucruri se determină prin numărare, prin cântărire sau măsurare, ele fiind bunuri de gen, bunuri fungibile între ele, adică bunuri interschimbabile.

Din cealaltă categorie fac parte bunurile nefungibile, legiuitorul nu ne oferă o definiție concretă a bunurilor nefungibile, dar pentru determinarea acestei categorii este suficientă interpretarea per a contrario. Ca rezultat al acestei afirmații deducem ideea că: „Toate bunurile care nu sunt fungibile sunt nefungibile”. Bunurile nefungibile aparțin aceluiași gen și diferă prin individualitate, fiecare exemplar fiind unic în felul său, chiar dacă aparțin aceluiași gen ele nu pot fi interschimbabile, altfel spus bunurile nefungibile au particularități specifice, din aceste motive ele neputând fi substituite.

Bunurile nefungibile sunt acelea care în cadrul unui raport juridic nu pot fi înlocuite cu altele deoarece sunt determinate prin anumite caractere specifice acelor bunuri, carectere care au fost avute în vedere la încheierea actului juridic. Bunurile certe, sunt în principiu, nefungibile. Precizăm, de aceea că împărțirea bunurilor în fungibile și nefungibile se face, în principal în funcție de natura bunurilor dar se poate face și potrivit voinței părților, manifestată într-un act juridic. O altă opinie doctrinară este de părere că dreptul a remodelat natura dupa utilitatea și folosința omului, așadar în distincția bun fungibil- bun nefungibil primează comercialitatea și nu naturalitatea.

Interesul juridic al acestei clasificări se accentuează în materia executării obligațiilor civile. Dacă în cazul bunurilor fungibile obligația se stinge prin plata unor bunuri de același gen, calitate și cantitate; în cazul bunurilor nefungibile chiar dacă bunul ar fi de aceeași calitate, obligația nu se va stinge prin plata altui bun. În acest caz ne referim la instituția compensației .

Așa cum am arătat deja, importanța impărțirii bunurilor în fungibile și nefungibile se manifestă îndeosebi pe terenul aprecierii valabilității plății, dar și pentru stingerea obligațiilor prin compensație, conform art. 1617 alin. (1) NCC: „pot fi compensate numai datorii care au ca obiect o sumă de bani sau o cantintate de bunuri fungibile de aceeași natură”.

De asemenea, această clasificare a bunurilor prezintă importanță și în ceea ce privește momentul transmiterii dreptului real în actele juridice între vii translative de drepturi reale. Cu caracter general, art. 1273 alin. (1) din NCC prevede că: „drepturile reale se constituie și se transmit prin acordul de voință a părților, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen”. În materia vânzării, dacă părțile nu au prevăzut altfel, din art. 1674 din NCC rezultă că: „în cazul în care obiectul actului juridic privește un bun nefungibil, dreptul real se transmite, ca regulă generală în momentul încheierii actului juridic, chiar dacă nu s-a predat bunul respectiv”, în schimb, din art. 1678 – art. 1679 din NCC rezultă că: „în ipoteza în care obiectul actului juridic privește bunuri fungibile, dreptul real se transmite în momentul individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului, afara de cazul în care este vorba despre o vânzare în bloc a bunurilor, ipoteză în care proprietatea se strămută cumpărătorului de la încheierea contractului”.

Interesul practic al clasificării rezidă din vânzare care are efecte diferite, asupra bunurilor fungibile si asupra celor nefungibile. Prin urmare vânzătorul unui bun nefungibil, adică a unui bun determinat, are obligația să livreze cumpărătorului chiar lucrul vândut, fără a putea să înlocuiască lucrul cu altul echivalent; însă, vânzătorul unui bun fungibil poate să facă această schimbare, deoarece angajamentul său nu se referă la un exemplar anumit. Părțile au posibilitatea să convină prin comun acord ca un bun fungibil prin natura sa, să poată fi considerat ca bun nefungibil.

III.3. Bunurile consumptibile și bunurile neconsumptibile

Clasificare bunurilor consumptibile și neconsumptibile se face după cum utilizarea lor obișnuită implică sau nu consumarea ori înstrăinarea lor, altfel spus bunul consumptibil este acel bun care odată cu prima lui întrebuințare se consumă sau se înstrăinează substanța lui.

Etimologia cuvântului consumptibil: de la latinescul consumatio, care derivă de la consumo, ceea ce înseamna a consuma, a cheltui, a întrebuința.

Bunurile consumptibile sunt bunuri care nu pot fi folosite conform destinației lor fără a li se consuma substanța, pe când cele neconsumptibile reprezintă acele bunuri care pot fi folosite în mod continuu, neimitat fără ca prin aceasta să se consume substanța lor.

Din categoria bunurilor consumptibile fac parte banii, alimentele precum și alte bunuri. În literatura de specialitate s-a evidențiat faptul că banii deși sunt bunuri consumptibile, nu în toate cazurile prima lor întrebuințare duce la cheltuirea lor. Banii pot fi depozitați la bancă, această situație duce la conservarea lor. Această examinare a pus în lumină importanța celui de-al doilea criteriu după care se stabilește consumptibilitatea unui bun, criteriul dat fiind cel al înstrainării bunului dupa prima folosință. Odată ce banii au fost depuși la bancă, deponentul pierde propietatea lor care este dobândită de depozitar, acesta din urmă fiind obligat să-i restituie suma echivalentă banilor depuși, nefiind indispensabil returnarea acelorași semne monetare depuse inițial. Menționăm că doar bunurile mobile pot fi și consumptibile. În NCC art. 544 alin.(2) „sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuințare obișnuită implică înstrăinarea lor sau consumarea substanței” . NCC definește doar bunurile consumptibile nu și pe cele neconsumptibile.

Bunul neconsumptibil este acel bun care poate face obiectul unor întrebuințări repetate, fără ca prima lui întrebuințare să nu implice consumarea substanței sau înstrăinarea lui. Spre exemplu, clădirile, mașinile, pământul, casele, calculatoarele, etc.

Orice lucru însă se deteriorează prin întrebuințare îndelungată. Ceea ce este fundamental pentru lucrurile neconsumptibile în comparație cu cele consumptibile, este aceea împrejurare că la prima lor întrebuințare și la întrebuințări repetate nu le face să dispară chiar de la primul act de folosire.

Clasificarea bunurilor consumptibile și neconsumptibile are la bază două criterii: însușirile naturale ale bunurilor sau voința părților exprimată în urma încheierii unui act juridic.

Interesul juridic al acestei clasificări a bunurilor constă în faptul că doar asupra bunurilor neconsumptibile se pot constitui drepturi care să permită titularului lor o întrebuințare continuă, și la finele acestei întrebuințări să restituie bunurile în individualitatea lor.

Observăm că bunurile imobile sunt numai neconsumptibile pe când bunurile mobile pot fi după caz sau consumptibile sau neconsumptibile. Interesul practic al acestei dinstincții se manifestă în cazul uzufructului și cel al împrumutului. Natura bunurilor determină și natura contractului de împrumut, în sensul că bunurile consumptibile pot forma numai obiect al împrumutului de consumație, pe când cele neconsumptibile pot forma obiectul împrumutului de folosință. Art. 544 NCC se referă la faptul că: „părțile prin act juridic pot schimba întrebuințarea obișnuită a unui bun consumptibil prin natura sa, transformându-l astfel în bun neconsumptibil”.

Această clasificare se face după cum folosirea bunurilor implică sau nu epuizarea substanței ori înstrăinarea lor. În cazul bunurilor neconsumptibile de la prima întrebuințare și la sfârșitul împrumutului sau uzufructului va trebui sa se întoarcă chiar acel lucru care a fost dat în împrumut sau uzufruct, pe când în cazul bunurilor consumptibile restituirea se poate face prin echivalentul bunului împrumutat. Dacă ne referim la bunurile consumptibile, uzufructul și împrumutul conferă un drept de proprietate, pentru că e imposibil să utilizezi astfel de bunuri fără împuternicirea proprietății.

III.4. Bunurile divizibile și bunurile indivizibile

O altă clasificare a bunurilor este cea a bunurilor divizibile și a celor indivizibile. După cum pot fi sau nu împărțite fără să își shimbe destinația, bunurile se clasifică în divizibile și indivizibile. Pentru a clasifica un bun ca fiind divizibil sau ca fiind un bun indivizibil se folosește fie un criteriu obiectiv, reprezentat din însușirile naturale ale bunului(raport fizic), sau un criteriu subiectiv(raport juridic), reprezentat prin intenția părților exprimată în cuprinsul actului juridic .

Conform art. 545 alin. (2) din NCC: „bunurile care nu pot fi împărțite în natură fără a li se schimba destinația sunt bunuri indivizibile”.

NCC nu ne oferă definiția bunurilor divizibile, din definiția bunurilor indivizibile rezultă că bunurile divizibile sunt acele bunuri care pot fi împărțite fără să își schimbe destinația lor economică. Divizibiliatea trebuie privită în acest caz sub două aspecte: divizibilitatea în natură și divizibilitatea juridică, cea din urmă fiind întotdeauna posibilă, orice bun poate face obiectul proprietății pe cote-părți. Importanța practică acestei distincții se constată în materie de partaj și în materia obligațiilor cu pluralitate de subiecte.

În cazul partajului, după cum știm că bunul indivizibil nu poate fi împărțit, se va trece la atribuirea bunului unuia dintre copărtași sau se va vinde bunul prin licitație, și prețul obținut va fi împărțit între copărtași. Partajul fiind operațiunea juridică prin care se încheie starea de coproprietate, astfel încât fiecare dintre coproprietari devine proprietar exclusiv asupra unei părți determinate ori asupra unui bun.

Cu alte cuvinte, în cazul împărțirii bunurilor comune, numai bunurile divizibile pot fi împărțite în natură, pe când cele indivizibile vor fi acordate unui coproprietar iar ceilalți vor primi în schimb o compensație echivalentă în bani.

Bunul indivizibil care formează obiectul unei obligații la care participă mai multe subiecte determină o indivizibilitate naturală, așa încât, după caz, fiecare creditor poate cere întreagă prestație sau fiecare debitor este obligat să execute întreaga prestație .

Conform art. 545 alin. (3) din NCC: „părțile pot califica prin act juridic, un bun divizibil prin natura sa ca fiind indivizibil” .

Un exemplu ar fi un animal viu, corpul căruia este compus din cap, gât etc. Nu putem spune că A este proprietar al capului și B este proprietar al gâtului, este vorba de un bun indivizibil, despărțirea lor i-ar schimba destinația acestui bun. Dacă însă animalul va fi sacrificat și destinat consumului, aceste părți componente devin neesențiale, și vor putea forma distinct obiectul dreptului de proprietate. Deci ne aflăm în situația în care un bun indivizibil se transformă în bun divizibil.

Un alt exemplu ar fi autoturismul, care este un bun indivizibil prin natura sa, el fiind destinat transportului, prin dezmembrare i se schimbă destinația și utilitatea economică inițială a bunului care a fost supus împărțirii.

Noul Cod Civil aduce în acest sens puține noutăți, sfera bunurilor divizibile si a celor indivizibile aliniindu-se tradiției .

III.5. Bunurile principale și bunurile accesorii

O clasificare distinctă a bunurilor, este cea a bunurilor principle și a celor accesorii, ne referim la faptul că sunt situații când un bun fără a-și pierde o existență separată , ajunge într-o stare de subordonare și dependență față de un alt bun. Atlfel spus, un bun devine principal iar celălalt devine accesoriu celui dintâi.

Noul Cod civil, la art. 546 face o deosebire între bunurile principale și bunurile accesorii, menționând că: „bunul care a fost destinat, în mod stabil și exclusiv, întrebuințării economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface o asemenea utilitate, iar destinația comună poate să fie stabilită și fixată numai de proprietarul ambelor bunuri”, deci este necesar ca ambele bunuri să aibă același titular și acesta să stabilească un raport de destinație comună a bunurilor .

Noul Cod Civil nu ne oferă o definiție concretă a bunului principal, bunurile principale sunt acele bunuri care au o existență de sine stătătoare, o destinație economică proprie, un regim juridic independent și nu sunt destinate să servească la utilizarea altor bunuri; per a contrario bunurile accesorii sunt acele bunuri care nu sunt utile decât prin intermediul altor lucruri, existența lor fără bunurile principale fiind imposibilă. Caracterul bunului de a fi principal sau accesoriu rezultă din însușirile naturale ale acestuia, dar și din voința omului. Importanța juridică a clasificării bunurilor în bunuri principale și bunuri accesorii se referă la faptul că în cazul în care legea nu stabilește altfel, sau părțile nu au convenit în alt mod, în baza principiului statuat prin adagiul accesorium sequitur principoale, soarta bunului accesoriu urmează soarta bunului principal .

Art.546 se referă la distincția bunurilor principale și a celor accesorii, precum și la regimul juridic al acestor bunuri.

Art. 546 alin. (1) „Bunul care a fost destinat, în mod exclusiv, întrebuințării economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface această utilizare”.

Alin. (2) „Destinația comună poate să fie stabilită numai dee proprietarul ambelor bunuri”.

Alin. (3) „Dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situația juridică a bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal”.

Alin. (4) „Încetarea calității de bun accesoriu nu poate fi însă opusă unui terț care a dobândit anterior drepturi privitoare la bunul principal”.

Alin. (5) „Separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi înlătură această calitate”.

Alin. (6) „Drepturile unui terț privitoare la un bun nu pot fi încălcate prin transformarea acestuia în bun accesoriu”.

Din aceste alineate se desprinde ideea că bunurile accesorii sunt strâns legate de cele principale, existența lor independentă fiind practic imposibilă.

Din înterpretarea coroborată a primelor două alineate ale articolului 546 din NCC rezultă că trebuie îndeplinite următoarele condiții pentru ca un bun sa fie considerat accesoriu: a) bunului să i se atribuie destinația de a servi la întrebuințarea economică a altui bun; b) această destinație să fie stabilă și exclusivă; c) atât bunul principal cât și cel accesoriu trebuie să aibă același proprietar , ultima condiție fiind esențială. Bunul accesoriu nu este întotdeauna absolut necesar bunului principal, dar îi aduce acestuia o utilitate complementară. Bunul accesoriu are un caracter distinct, cu toate acestea el se consideră a fi dependent de un alt bun, bunul accesoriu urmează bunul principal, această dependență poate proveni sau din faptul că el a fost produs de un alt bun, sau poate rezulta din afectarea sa la un alt bun, deci în concluzie accesoriul este în serviciul principalului și nicidecum invers.

În ceea ce privește regimul juridic vom menționa că bunul accesoriu împrumută regimul juridic al bunului principal.

Cu toate acestea potrivit NCC legiuitorul a voit să elimine afectarea permanentă a bunului accesoriu, se stabilește astfel o afectare temporară, atâta timp cât bunul satisface întrebuințarea economică a altui bun. Referitor la destinație, în literatura juridică s-a arătat că bunul accesoriu nu este întotdeauna indispensabil bunului principal, dar îi aduce acestuia o utilitate suplimentară.

Bunurile accesorii deci au un caracter funcțional, adică facilitează sau îmbunătățesc utilitatea unui bun. Spre exemplu barca și vâslele, barca este un bun principal, iar vâslele sunt bunuri accesorii, cele din urmă neavând relevanță fără bunul principal; ne aflăm în situația în care accesoriul urmează soarta principalului, adică dacă barca va fi vândută vor fi vândute și bunurile accesorii, adică vâslele.

III.6. Alte clasificări ale bunurilor

III.6.1. Bunuri viitoare și bunuri de o nouă specie

Bunurile viitoare reprezintă o temă actuală, fiind o practică frecvent întâlnită în domeniul imobiliar, crearea, confecționarea sau edificarea este adesea chiar obiectul actului juridic, constituind o garanție reală a unui debitor față de creditor. Ne aflăm în prezența unor bunuri care nu există dar care pot face obiectul actelor juridice, ele urmând să apară în viitor.

În societatea actulă sunt frecvente vânzările de bunuri viitoare, industriașii vând de multe ori mărfuri pe care încă nu le-au fabricat și nu au adesea nici materia primă necesară. Caracterul viitor se apreciază prin referire la specie iar existența actuală a materiei prime din care va fi fabricat un anumit bun nu înseamnă un bun prezent.

Dobândirea acestor bunuri este considerată a fi originară, ne referim la faptul că în momentul încheierii actului juridic, ele neexistând încă. Pentru a se acorda proprietatea asupra acestor bunuri, proprietarul bunului viitor va trebui să aștepte momentul finalizării bunului.

Potrivit NCC art. 1658 alin. (1) „dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul dobândește proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. În privința construcțiilor, sunt aplicabile dispozițiile corespunzătoare în materie de carte funciară” .

Un alt exemplu ar fi vânzarea recoltei din anul următor, mărfurile care se vor fabrica în viitor, în cazul în care recolta nu va fi bogată sau în lipsa acesteia, convenția va fi inexistentă pentru lipsă de obiect al actului juridic.

Un alt aspect al bunului viitor îl reprezintă caracterul imprecis al acestuia, în cazul vânzării recoltei viitoare, părțile pot avea în vedere fie recolta în sine, ca obiect determinat, fie numai șansa recoltei viitoare, care este nedefinită din cauza unor anumiți factori imprevizibili și exteriori voinței părților (spre ex. seceta poate afecta calitatea și cantitatea recoltei).

Art. 1658 alin. (3) din NCC spune că „Când bunul se realizează numai parțial, cumpărătorul are alegerea fie de a cere desființarea vânzării, fie de a pretinde reducerea corespunzătoare a prețului, dacă nerealizarea parțială a bunului, a fost determinată de culpa vânzătorului, acesta este obligat să plătească daune interese”. Din acest alineat rezultă că vânzătorul este obligat la plata unei sume de bani în cazul în care bunul de o nouă specie nu este la măsura așteptărilor. Reglementarea cuprinsă în art. 1658 NCC impune vânzătorul ce întrăinează un bun care nu este prezent în momentul încheierii contractului, să procedeze la realizarea lui, la finalizarea acestuia și la aducerea lui într-o stare proprie existenței pentru a opera transferul dreptului de proprietate.

În cazul în care nu sunt îndelinite aceste condiții sau sunt îndeplinite parțial, cumpărătorul poate opta pentru desființarea vânzării sau reducerea corespunzătoare a prețului. Observăm în acest caz că nu valabilitatea actului este influențată de faptul că bunul nu există la momentul încheierii contractului, ci transferul dreptului de proprietate care, la rândul său, devine în cele din urmă o condiție a menținerii contractului.

Bunurile de o nouă specie reprezintă acele bunuri care iau naștere din transformarea unui bun deja existent cu intervenția ființei umane ajutată sau nu de mașini și utilaje. Depildă transformarea scândurilor în mobilier, a argilei în oale, aceste bunuri iau naștere odată cu implicarea factorului uman, un alt exemplu ar fi elaborarea unui scenariu pentru un film după un roman.

Bunurile de o nouă specie ridică întrebări cu privire la proprietatea sa, ne vom referi la două situații când bunul transformat îi aparține proprietarului, el rămâne ca fiind bun de o nouă specie care apaține lui; transformarea bunului de către o persoană care nu este proprietarul acestui bun, ne aflăm în situația în care proprietarul își pierde dreptul de proprietate stabilit cu privire la bunul transformat deoarece autorul îi modifică substanța bunului.

În acest context, substanța este asocierea mai multor componente care definesc ansamblul bunului și care îndeplinesc împreună aceeași funcție, resprectiv care determină o utilitate practică; după cum a fost caracterizată, substanța ar fi sistematizarea ansamblului proprietăților componente ale bunului.Transformarea este privită ca o creație nouă a autorului său.

Această specie nouă de bunuri este întâlnită atât în sfera bunurilor corporale cât și a celor incorporale, dacă e să ne referim la bunurile incorporale vom menționa că bunurile incorporale de o nouă specie sunt produsul muncii intelectuale.

III.6.2. Bunurile culturale

Bunurile culturale sunt bunuri care au valoare spirituală pentru întreaga omenire. Un element fundamental este protecția acestor bunuri care prezintă pentru întreaga societate o importanță deosebită, în acestea păstrându-se un patrimoniu cultural și spiritual indispensabil civilizației, ele fiind dovada progreselor umanității de-a lungul întregii sale istorii. Bunurile culturale prezintă un mare interes istoric, artistic, estetic, arheologic, științific, cu alte cuvinte bunurile culturale simbolizează individualizarea fiecărei civilizații.

De aceea protejarea bunurilor culturale este o chestiune actuală și extrem de valoroasă, protejarea acestor bunuri se face atât pe timp de pace cât și pe timp de război, aceasta reprezintă o preocupare a societații umane în condițiile vieții contemporane. Convenția a IV-a de la Haga din 1907 cuprinde o anexă care se referă la faptul că pe timp de război vor fi luate toate măsurile necesare pentru a evita pe cât posibil distrugerea clădirilor destinate cultelor, a monumentelor istorice, a clădirilor științifice. Ulterior la Haga în 1954 prin Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat se stabilește regimul bunurilor culturale; potrivit acestei convenții sunt bunuri culturale oricine ar fi proprietarul sau originea lor, următoarele: centrele monumentale, muzeele, marile biblioteci, monumentele de arhitectură, monumentele relogioase sau laice, operele de artă, colecțiile importante de cărți și multe alte bunuri de o valoare culurală prețioasă. Bunurile culturale sunt protejate sub două aspecte: respectarea și ocrotirea lor, aceste două aspecte rezidă din unicitatea și prestigiul care îl prezintă pentru întreaga societate.

Bunurile numite culturale, prin varietatea și vastitatea lor sunt rebele la orice enumerare limitativă și la orice definiție închisă. De aceea este vorba mai ales despre bunuri de interes cultural, noțiune generică deschisă tuturor ariilor culturii, istoriei, preistoriei, artei, literaturii. Ceea ce le deosebește de bunurile obișnuite este faptul că societatea le-a atașat o valoare pe scara civilizației; „dreptul cultural” este cel care protejează în mod direct acest patrimoniu, conservarea sa.

Bunurile culturale se clasifică în două mari categorii: bunurile din patrimoniul cultural național mobil și bunurile imobile din patrimoniul cultural național.

Bunurile din patrimoniul cultural național mobil cum sunt muzeele, colecțiile publice, arhivele, bibliotecile sunt protejate potrivit legii prin intermediul autorităților administrației publice. Patrimoniul cultural național mobil este alcătuit din bunuri cu valoare istorică, artistică, documentară, literară, cinematografică, etc.

În funcții de importanța acestor bunuri, legea deosebește între: 1) tezaurul patrimoniului cultural național mobil, alcătuit din bunuri de o importanță deosebită pentru umanitate; 2) fondul patrimoniului cultural național mobil, constituit din bunuri culturale cu valoare excepțională pentru România.

În art. 946 alin. (1) din NCC găsim definiția tezaurului,conform acestui articol: „tezaurul este orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, în privința căruia nimeni nu poate dovedi că este proprietar”. Dreptul de proprietate asupra tezaurului descoperit aparține, potrivit alin. (2) din același articol din NCC, în cote egale proprietarului bunului în care a fost descoperit și descoperitorului.

Bunurile culturale mobile pot fi date în împrumut pentru organizarea unor expoziții sau pentru expunerea lor în cadrul unor proiecte culturale, în condiții speciale și cu avizul Ministerul Culturii și Cultelor și Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor. Pentru o mai bună protecție a bunurilor culturale organizatorul expoziției sau inițiatorul proiectului cultural răspunde în materie civilă, disciplinară, penală sau contravențională, de integritatea și protecția bunurilor expuse. O chestiune delicată este vânzarea și scoaterea peste frontieră a bunurilor culturale mobile,scoaterea bunurilor se face după o operațiune complexă și de o securitate sporită, această operațiune de export poate avea caracter temporar sau definitiv. Scoaterea din țară a bunurilor culturale mobile în lipsa certificatului de export temporar sau definitiv constituie o operațiune de export ilegală.

Activitățile specifice privitoare la bunurile culturale sunt coordonate de Ministerul Culturii și Cultelor și Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor precum proprietarii și titularii altor drepturi cre au obligația să protejeze bunurile culturale împotriva degradării, distrugerii, sustragerii, pierderii sau exportului ilegal al acestora.

Bunurile imobile din patrimoniul cultural național cum sunt monumentele istorice, construcții și terenuri situate pe teritoriul României care prezintă importanță pentru istoria, cultura și civilizația națională sunt protejate de lege. Un exemplu concret sunt monumentele istorice care au o protecție specială, care se realizează prin instituirea unei zone de protecție cu scopurile determinate de lege ele fiind în incinta proprietății publice și sunt inalienabile. Monumentele istorice pot fi proprietatea domeniului public sau privat al statului, județelor, comunelor sau orașelor. Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, pot fi date în folosință gratuită in stituțiilor de utilitate publică, pot fi închiriate și concesionate în condițiile legii.

III.7. Bunurile frugifere și bunurile nefrugifere

Înfățișarea bunurilor nu o putem considera întotdeauna definitivă, bunurile pot să producă alte bunuri, pot să le reducă sau chiar să le epuizeze, însă bunurile au capacitatea de a-și câștiga autonomia și să devină bunuri independente la rândul lor.

Există bunuri care produc alte bunuri numite fructe, bunurile se împart in frugifere și nefrugifere. Potrivit NCC în art. 548 alin. (1) „bunurile frugifere sunt acele care produc periodic alte bunuri, denumite fructe, fără ca prin aceasta să le fie afectată substanța”, „bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au însușirea de a da naștere altor produse, în mod periodic și fără consumarea substanțelor”.

Potrivit prevederilor înscrise în art. 548 din NCC, vom distinge trei categorii de fructe: fructe naturale, fructe industriale și fructe civile.

Fructele naturale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, aceste bunuri sunt obținute fără intervenția directă a omului, un exemplu elocvent sunt bunurile produse de pământ, producția și sporul animalelor, iarba crescută pe un teren necultivat, etc. Singura participare a omului constă în culegerea acestor fructe. Trăsăturile esențiale a fructelor naturale sunt aceea de a fi directe și periodice. Fructele naturale sunt acelea care provin din însuși corpul bunului principal în mod spontan; ele rezultă numai prin efectul forțelor naturii sau, cum s-a spus, sunt o producție sălbatică a naturii; ele nu pot fi produse decât de bunurile corporale. Sporul animalelor intră în aceeași categorie. Sporul animalelor, producția animalelor și produsele pe care pământul le produce de la sine fac parte din cele trei categorii de fructe naturale reglementate de art. 548 alin. (2) din NCC. Includerea producției și a sporul animalelor în categoria fructelor naturale, fără nicio distincție, este discutabilă, cel puțin când este vorba despre animalele domestice. Ceea ce ține de creșterea animalelor domestice și la producția lor vom ține cont de modul în care acesste animale sunt crescute și îngrijite, iar sporul poate fi rezultatul unei înseminări artificiale, în această situație fructele sunt considerate a fi industriale. Dacă ne referim la fructele naturale putem exemplifica animalele din pădure, sălbatice, care cresc fără îngrijire și fără intervenția omului, un alt exemplu ar fi ciupercile dintr-o pădure.

Fructele industriale sunt reglementate de art. 548 alin. (3) din NCC, fac parte din a doua categorie de fructe și reprezintă „produsele directe și periodice ale unui bun, obținute ca rezultat al intervenției omului, în scopul producerii lor, cum ar fi recoltele de orice fel”. Cu alte cuvinte fructele industriale sunt acelea care se dezvoltă doar cu participarea omului. La fel ca și fructele naturale, fructele industriale au caracter direct și periodic. Spre exemplu legumele obținute prin cultură, produsele diferitelor plantații sunt rezultatul unui concurs între pământ și munca omului, cu aporturi suplimentare.

Din ultima categorie de fructe fac parte fructele civile, prin care e desemnează veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, reglementate de art. 548 alin. (4) din NCC. Fructele civile constituie „anumite bunuri sau echivalentul în bani, rezultate din folosința acestora cum ar fi chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor, etc”. Și la cea de-a treia categorie regăsim caracterul periodic, așadar, ele reprezintă avantajele de ordin material care se pot percepe din folosirea unui lucru la intervale periodice.

Noul Cod Civil denumește fructele civile și venituri, dar este vorba de o accepțiune restrânsă, deoarece în sens comun ele reprezintă resurse periodice provenite din salarii, remunerații și fructe industriale; deci în concluzie fructele civile au un caracter remuneratoriu și venituri pe care proprietarul le obține în urma folosirii bunului său de către o altă persoană însoțite de un act juridic, un acord bilateral între cele două persoane.

Ceea ce deosebește fructele civile de cele naturale și industriale este caracterul indirect; fructele civile au un caracter remuneratoriu, astfel dobândirea lor de către proprietar depinde de plata făcută de terțul care îi folosește bunul. O altă distincție între fructele naturale și cele civile pe de o parte, și fructele industriale și cele civile pe de altă parte, este că modul în care pot fi obținute respectivele produse ale bunurilor frugifere și momentul dobândirii proprietății asupra lor sunt diferite. Momentul dobândirii este reglementat pentru fructele naturale și cele industriale de art. 550 alin. (2) din NCC, potrivit acestui articol „dreptul de proprietate asupra fructelor naturale și industriale se dobândește la data separării de bunul care le-a produs”; și de art. 550 alin. (3) din NCC pentru cele civile, conform acestui articol „dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândește zi cu zi”.

Productele, potrivit art. 549 din NCC sunt: „produslele obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanței acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră și altele asemenea”.

Diferența între producte și fructe este circumstanța că pe de o parte, obținerea lor are drept rezultat epuizarea sau micșorarea substanței bunului productiv, iar pe de altă parte lipsa caracterului periodic al dobândirii lor. Productul presupune consumarea substanței și este produs de bunul principal. Exemple demonstrative de producte sunt pietrele desprinse dintr-o carieră neexploatată sau din demolarea unei clădiri, minereurile extrase din sol. Proprietarul bunului principal, adică a carierei, a cladirii, a solului va trage profit din bunul său, capitalul acestui bun fiind însă epuizabil. În unele situații limitativ prevăzute de către proprietar productele pot fi considerate ca fiind fructe prin destinție. Un exemplu ar fi proprietarul unei paduri care a amenajat-o pentru defrișarea copacilor în mod regulat, copacii nu vor mai fi considerați producte, ci fructe. Epuizarea capitalului nu apare din folosirea lui dintr-o data, ci din folosirea periodică care se repetă în timp.

În ceea ce privește dobândirea fructelor și productelor, Noul Cod Civil dispune că acestea i se cuvin proprietarului, dacă legea nu dispune altfel, proprietarul are dreptul de a culege fructele și dreptul de dispoziție materială. Dacă ne referim ca prin lege să se dispună altfel, adică în situațiile în care fructele și productele să devină proprietatea altor persoane decât proprietarul bunului frugifer sau productiv. Spre exemplu, portrivit art. 613 alin. (3) din NCC proprietarul fondului peste care se întind ramurile arborilor apaținând proprietarului vecin are dreptul de a păstra fructele căzute în mod natural pe terenul său.

Noul Cod Civil reglementează modul de dobândire a fructelor, productele însă nu își găsesc reglementarea în actualul cod, motivul principal este că doar fructele au caracter periodic, legiuitorul făcând distincție între dobândirea fructelor naturale și a celor industriale într-o primă categorie și în cea de a doua referitor la dobândirea fructelor civile.

Potrivit art. 550 alin. (2) din NCC: „dreptul de proprietate asupra fructelor naturale și a celor industriale se dobândește la data separării lor de bunul care le-a produs”.

Art. 550 alin. (3) din NCC: „se referă la faptul că dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândește zi cu zi”.

CONCLUZIE

În concluzie putem spune că practica a demonstrat că clasificarea bunurilor prezintă un mare interes, fiind extrem de importantă, pentru că în funcție de determinarea categoriei din care face parte un bun, se determină și normele juridice care îi sunt aplicabile și condițiile speciale pe care e necesar să le îndeplinească acele acte juridice care se încheie asupra lui. Una dintre cele mai importante noutăți aduse de NCC, este că actualul Cod dă o definiție noțiunii de „bunuri”, ceea ce de către Codul din 1864 a fost omis.

Primul capitol este structurat pe trei subcapitole, la început a abordat elemente introductive a noțiunii de bunuri, punând accentul pe reflectarea realităților din țara noastră dintre bun și persoană. În al doilea subcapitol a abordat opiniile sociologilor, a doctrinarilor privitor la materia bunurilor și evoluția acestora, care s-a făcut resimțită pe carcursul ultimilor ani. Cel de-al treilea subcapitol reprezintă elementul primordial al acestei lucrări, relația bun-persoană. În esență putem spune că astăzi nu mai este posibil să se definească lucrul sau bunul fără ca el să fie raportat la persoană, cu alte cuvinte lucrul este construit pentru persoană.

Al doilea capitol intitulat „Criterii de clasificare și categorii de bunuri potrivit Noului Cod Civil ” reprezintă un studiu asupra criteriilor de clasificare și o enumerare succintă a categoriilor de bunuri. Initial a vorbit despre importanța practică a clasificării bunurilor, după care a analizat fiecare criteriu de clasificare în parte și am facut o prezentare concisă a acestora.

Observăm că dezvoltarea societății a condus la apariția unor bunuri noi, necunoscute la data adoptării Codului Civil român din 1864, doctrina a relevat mai multe criterii în funcție de care poate fi realizată clasificarea bunurilor, ceea ce și-a propus sa dezvolte în cadrul ultimului capitol.

Ultimul capitol purtând numele de „ Clasificarea bunurilor” este structurat pe șapte subcapitole si două subsubcapitole, care se referă la clasificarea bunurilor în reglementarea Noului Cod Civil. A pus accentul pe clasificarea bunurilor mobile și imobile,distincție fundamentală,care este cea mai importantă din motiv că aceată clasificare cuprinde practic toate bunurile. Nu ne aflăm însă în cazul unei împărțiri perfecte pentru că există bunuri care nu fac parte nici din categoria bunurilor mobile,și nici din cea a bunurilor imobile.

Deasemenea și-a propus sa vorbescă despre novațiile și modificările aduse de către Noul Cod Civil în materie de bunuri și în ultimă instanță și-a propus să abordeze importanța practică a acestei clasificări. Al treilea capitol mai conține și o clasificare a bunurilor viitoare și a celor culturale, cărora din păcate, în lumina ultimelor schimbări li se atașează noțiunea de „îmbătrânire”.

Având o tematică extrem de actuală, referințe legate de acest subiect sunt oferite, cu precădere de literatura de specialitate și de mediul online. În elaborarea lucrării s-a bazat mai mult pe literatura de specialitate, în mare parte pe Noul Cod Civil Comentariu pe articole, dar și pe articole de pe site-uri oficiale, documente oficiale, rapoarte, comunicări, declarații, reviste de specialitate, cărți, studii în care este reflectat subiectul lucrării. De aceea lucrarea de față se sprijină pe un suport bibliografic compus.

Adoptarea unui nou Cod a fost o adevărată provocare, fiind necesar ca acest Cod să ia pe deplin locul celui anterior, să fie la fel de durabil prin secole și solid ca cel din 1864. NCC este un proiect care aduce multe noutăți în peisajul legislativ românesc. Structura acestui Cod este proiectată să prezinte o maximă utilitate pentru direcționarea cititorului, să fie accesibilă și să înainteze soluții actualizate, exacte și coerente în plan jurisprudențial și legislativ

BIBLIOGRAFIE

Lucrări scrise

1. Boroi, Gabriel, Anghelescu, Carla Alexandra, Curs de drept civil, Partea generală, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, conform NCC, Editura Hamangiu, 2012

2. Chelaru, Eugen, Drept civil, Partea generală, Editura C.H.Beck, București 2007

3. Chelaru, Eugen, Baias, Flavius- Antoniu, Constatinovici, Rodica, Macovei, Ioan, Noul Cod Civil, Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București, 2012

4. Cojocaru, Aspazia, Drept civil, Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 2000

5. Costin, Mircea, Costin Călin, Dicționar de drept civil de la A la Y, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2007

6. Florea, Bujorel, Drept Civil, Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic, București, 2011

7. Lupan, Ernest, Sabău Pop, Ioan, Tratat de drept civil român- Vol I, Parte generală, Editura C.H.Beck, București, 2006

8. Noul Cod Civil

9. Pop, Șerban, Savin, Alina, Niță, Liviu, Vrabie, Mihaela, Ilie, Gabriel, Noul Cod Civil pe înțelesul tuturor, Editura Adevărul Holding, București, 2011

10. Spasici, Camelia, Introducere în drept civil, Editura Hamangiu, 2013

11. Stoica, Valeriu, Drept civil, Drepturile reale principale, Ediția a 2-a, Editura C.H.Beck, 2013

12. Ungureanu, Ovidiu, Munteanu, Cornelia, Eseu asupra clasificării bunurilor în drepul civil, Tomul 15, Editura Universul Juridic, București, 2010

Surse web

1.http://www.avocatulroman.ro/codul-civil_cartea-iii_despre-bunuri-15270.htm

2. http://dexonline.ro/ , Dicționar Explicativ Român

3. http://jurisdictie.wordpress.com/2013/02/05/bunurile-clasificare-si-explicatii/

4. http://noulcodcivil.just.ro/Bunurile%C5%9Fiproprietatea/Dreptuldeproprietateprivat%C4%83/Limite.aspx

5. http://legeaz.net/dictionar-juridic/clasificarea-bunurilor

ANEXE

Anexa 1

Despre bunuri în general

Sectiunea 1

Despre distincția bunurilor

Art. 535. Noțiune. Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.

Art. 536. Bunurile mobile și bunurile imobile. Bunurile sunt mobile sau imobile.

Art. 537. Bunurile imobile. Sunt imobile terenurile, izvoarele și cursurile de apă, plantațiile prinse în rădăcini, construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele și alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum și tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent.

Art. 538. Bunurile care rămân sau devin imobile. (1) Rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuințate, atât timp cât sunt păstrateîn aceiași formă, precum și părțile integrante ale unui imobil care sunt temporar detașate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate.

(2) Materialele aduse pentru a fi întrebuințate în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinație.

Art.539. Bunurile mobile. (1) Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile.

(2) Sunt bunuri mobile și undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum și energia de orice fel produse, captate și transmise, în condițiile legii, de orice persoană și puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora.

Art. 540. Bunurile mobile prin anticipație. (1) Bogățiile de orice natură ale solului și subsolului, fructele neculese încă, plantațiile și construcțiile încorporate în sol devin mobile prin anticipație, atunci când, prin voința părților, sunt privite în natura lor individuală în vederea detașării lor.

(2) Pentru opozabilitate față de terți, este necesară notarea în cartea funciară.

Art. 543. Bunurile fungibile și bunurile nefungibile. (1) Bunurile sunt fungibile sau nefungibile.

(2) Sunt fungibile bunurile determinate după număr, măsură, sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligații.

(3) Prin act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat ca nefungibil.

Art. 544. Bunurile consumptibile și bunurile neconsumptibile. (1) Bunurile sunt consumptibile sau neconsumptibile.

(2) Sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuințare obișnuită implică întrăinarea sau consumarea substanței.

(3) Un bun consumptibil prin natura sa poate deveni neconsumptibil dacă, prin act juridic, i se schimbă întrebuințarea.

Art. 545. Bunurile divizibile și bunurile indivizibile. (1) Bunurile sunt divizibile sau indivizibile.

(2) Bunurile care nu pot fi împărțite în natură fără a li se schimba destinația sunt bunuri indivizibile.

(3) Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.

Art. 546. Bunurile principale și bunurile accesorii. (1) Bunul care a fost destinat, în mod stabil și exclusiv, întrebuințării economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface această utilizare.

(2) Destinația comună poate să fie stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri.

(3) Dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situația juridică a bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal.

(4) Încetarea calității de bun accesoriu nu poate fi însă opusă unui terț care a dobândit anterior drepturi privitoare la bunul principal.

(5) Separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi înlătură această calitate.

(6) Drepturile unui terț privitoare la un bun nu pot fi încălcate prin transformarea acestuia în bun accesoriu.

Secțiunea a 2-a

Produsele bunurilor

Art. 547. Produsele bunurilor. Produsele bunurilor sunt fructele și productele.

Art. 548. Fructele. (1) Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanța acestuia. Fructele sunt: naturale, industriale și civile. Fructele civile se mai numesc și venituri.

(2) Fructele naturale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute fără intervenția omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producția și sporul animalelor.

(3) Fructele industriale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute ca rezultat al intervenției omului, cum ar fi recoltele de orice fel.

(4) Fructele civile sunt veniturile rezultate din flosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor și dividendele.

Art. 549. Productele. Productele sunt produsele obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanței acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră și altele asemenea.

Art. 550. Dobândirea fructelor și a productelor. (1) Fructele și productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2) Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale și industriale se dobândește la data separării de bunul care le-a produs.

(3) Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândește zi cu zi.

(4) Cel care, fără acordul proprietarului, avansează cheltuielile necesare pentru producerea și perceperea fructelor sau productelor poate cere restituirea cheltuielilor.

(5) În acest caz, produsele sau contravaloarea acestora pot fi reținute până la restituirea cheltuielilor. Cu toate acestea, proprietarul poate cere obligarea posesorului la predarea produselor ori a contravalorii acestora dacă furnizează o garanție îndestulătoare.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări scrise

1. Boroi, Gabriel, Anghelescu, Carla Alexandra, Curs de drept civil, Partea generală, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, conform NCC, Editura Hamangiu, 2012

2. Chelaru, Eugen, Drept civil, Partea generală, Editura C.H.Beck, București 2007

3. Chelaru, Eugen, Baias, Flavius- Antoniu, Constatinovici, Rodica, Macovei, Ioan, Noul Cod Civil, Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București, 2012

4. Cojocaru, Aspazia, Drept civil, Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 2000

5. Costin, Mircea, Costin Călin, Dicționar de drept civil de la A la Y, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2007

6. Florea, Bujorel, Drept Civil, Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic, București, 2011

7. Lupan, Ernest, Sabău Pop, Ioan, Tratat de drept civil român- Vol I, Parte generală, Editura C.H.Beck, București, 2006

8. Noul Cod Civil

9. Pop, Șerban, Savin, Alina, Niță, Liviu, Vrabie, Mihaela, Ilie, Gabriel, Noul Cod Civil pe înțelesul tuturor, Editura Adevărul Holding, București, 2011

10. Spasici, Camelia, Introducere în drept civil, Editura Hamangiu, 2013

11. Stoica, Valeriu, Drept civil, Drepturile reale principale, Ediția a 2-a, Editura C.H.Beck, 2013

12. Ungureanu, Ovidiu, Munteanu, Cornelia, Eseu asupra clasificării bunurilor în drepul civil, Tomul 15, Editura Universul Juridic, București, 2010

Surse web

1.http://www.avocatulroman.ro/codul-civil_cartea-iii_despre-bunuri-15270.htm

2. http://dexonline.ro/ , Dicționar Explicativ Român

3. http://jurisdictie.wordpress.com/2013/02/05/bunurile-clasificare-si-explicatii/

4. http://noulcodcivil.just.ro/Bunurile%C5%9Fiproprietatea/Dreptuldeproprietateprivat%C4%83/Limite.aspx

5. http://legeaz.net/dictionar-juridic/clasificarea-bunurilor