.bunurile Comune ale Sotilor

-INTRODUCERE-

Lucrarea abordează tema bunurilor comune ale soților, modul in care acestea au fost dobandite sau imparțite, si implicit datoriile comune ale soților.

Cunoașterea exactă a categoriilor de bunuri care fac parte din regimul matrimonial a fost obiectul unor discuții in literatura de specialitate.

O foarte mare importanța se acordă criteriului referitor la momentul dobandirii bunurilor comune, astfel numai bunurile dobandite in timpul căsătoriei cu calitate de bunuri comune iar soții se vor bucura in mod egal de ele.

Orice acțiune pe care unul dintre soți o va realiza în legătură cu bunurile comune se consideră ca are consimtământul celuilalt soț.

Regimul comunității matrimoniale va exista atâta timp cât există căsătoria,in cazul incetării acesteia va avea loc o împărtire a bunurilor comune,fapt ce va schimba regimul bunurilor comune in bunuri proprii.

Este important a se cunoaște delimitarea dintre bunurile comune și bunurile proprii ale soților astfel încat să nu se aducă atingere patrimoniului propriu al soților iar în cazul împărțirii bunurilor comune să nu se realizeze o inegalitate a cotei părți ce revine fiecarui soț.

Având in vedere toate acestea,lucrarea dorește să prezinte importanța incadrării anumitor bunuri ca fiind bunuri comune deoarece acestea constituie baza materială in ceea ce privește cheltuielile căsniciei și sunt singurele bunuri care vor face obiectul unui proces de partaj cerut de soții sau de creditorii acestora în timpul căsătoriei sau obligatoriu in caz de încetare,desfacere sau desființare a căsătoriei.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND REGIMUL

MATRIMONIAL

SECȚIUNEA a 1-a:REGIMUL MATRIMONIAL AL

BUNURILOR COMUNE

Căsătoria produce mai multe efecte patrimoniale asupra persoanei decăt orice altă relație familială.

Tot în timpul căsătoriei intervin și o multitudine de relații de ordin patrimonial intre soți si terți.Modurile de rezolvare a acestor probleme cu caracter patrimonial pot fi rezumate prin noțiunea de “regimuri matrimoniale”.

S-a afirmat că regimul matrimonial desemnează totalitatea regimurilor care guvernează raporturile dintre soți privitoare la bunurile lor, precum și acelea ce se formează in relațiile cu terții.

Într-o altă opinie regimul matrimonial a fost definit ca fiind “un ansamblu de reguli care o cârmuiesc chestiunile de ordin pecuniar ce se nasc din unirea soților prin căsătorie”.

De asemenea M. Eliescu consideră regimul matrimonial ca fiind statultul care reglementează interesele patrimoniale ale soților in timpul căsătoriei ,în timp ce Ioan Albu sustine ca regimul matrimonial constă in ansamblul regulilor care cârmuiesc raporturile dintre soți privitoare la bunurile lor, percum și raporturile in care ei intră cu terții in calitatea lor de soți.

Regimul matrimonial este stabilit în momentul căsătoriei.S-a pus însă și problema dacă un contract de căsătorie încheiat în prealabil de către soți produce aceleași efecte ca și căsătoria înseși.Concluzia a fost că regimul matrimonial pe care acești soți l-au adoptat nu produce nici un efect decât începând cu data căsătoriei.

Obiectul regimului matrimonial a fost definit atât din punct de vedere material cât si din punct de vedere juridic.

Astfel , in sens material , regimul matrimonial reglementează ansamblul bunurilor soților , deci totalitatea bunurior soțului si soției , indiferent de data si modul de dobândire al acestora.Obiectul său îl formează , așadar , toate bunurile pe care soții le aveau în momentul încheierii căsătoriei , precum si cele dobândite de ei în timpul căsătoriei , împreună sau separate , cu titlu oneros sau cu titlul gratuit.

In sens juridic , regimul matrimonial supune bunurile soților unor reguli având un obiect propriu dar formând împreuna un tot coerent.

Comunitatea de bunuri este un regim matrimonial stabilit prin lege , nu prin convenție , adica este un regim matrimonial legal.

Codul familiei nu cunoaște principiul convențiilor matrimoniale.Deci soții nu se pot supune unui regim matrimonial convențional care să-și găsească aplicare in locul comunității de bunuri , sub sancțiunea nulității absolute.

De aceea art.30/Codul familiei , prevede că bunurile dobandite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei sunt bunuri comune , orice convenție contrară fiind lovita de nulitate.Numai anumite bunuri limitative determinate de lege prin art.31/Codul familiei , sunt considerate proprii fiecăruia dintre soți.

Potrivit acestui regim patrimonial , soții au două categorii de bunuri:

a) comune ambilor soți

b)propii fiecăruia dintre ei

Revenind la sancțiunea nulitații , se impune precizarea că vor fi lovite de nulitate absolută orice conveții , fie intre soți , fie intre aceștia si terțe persoane prin care s-ar aduce atingere regimului legal al bunurilor soților.

Astfel , vor fi lovite de nulitate următoarele conventii:

♦convențiile încheiate între soți prin care s-ar schimba regimul juridic al unor bunuri;

♦conventiile încheiate chiar înainte de încheierea căsătoriei;

♦conventiile încheiate de viitori soți sau de soți cu terții , prin care s-ar aduce atingere regimului legal al comunității de bunuri.

♦declarații unilaterale ale unuia dintre soți prin care s-ar recunoaște că anumite bunuri , neexceptate de comunitate , ar aparține in exclusivitate celuilalt soț

In ceea ce privește continutul propiu-zis al convențiilor prohibide de lege , este unanim admis in literatura juridică faptul că sunt sancționate cu nulitatea acele convenții prin care s-ar urmări o restrângere a cominității de bunuri , însă există o diversitate de opinii cu privire la convenții prin care s-ar urmări ca anumite bunuri , care sunt considerate proprii , să fie incluse in masa bunurilor comune.

Marirea comunității de bunuri se poate realiza numai conform dispozițiilor art.31 lit b).

Interesele soților se exprimă atât in regimul bunurilor comune , cât si in cel al bunurilor propii.Soții administrează, folosesc si dispun împreună de bunurile comune in condiții de perfectă egalitate.

Există mai multe moduri de gestionare a maselor de bunuri propii sau comune ale soților.

In general , in cadrul regimurilor separatiste , fiecare dintre soți își administrează bunurile propii , iar in cadrul regimurilor de tip comunitar administrarea bunurilor ce intră in comunitate este comună , actele de gestiune neputând fi îndeplinite de soți decât de comun acord , cu excepția actelor de conservare și de administrare ce pot fi indeplinite și de fiecare dintre soți , singuri.

Există și gestionarea prin reprezentare mutuală , în cadrul căreia fiecare dintre soți este administrator legal al aceleiași mase de bunuri , putând îndeplini actele de gestiune , consimțământul celuilalt soț fiind prezumat , cu excepția unor acte de dispoziție , care necesită consimțămantul expres al ambilor soți.

Totalitatea regulilor cu privire la compunerea și administrarea patrimoniilor soților formeaza un tot unitar și coerent ce definește regimul matrimonial.

În ciuda diversitații pe care o prezintă , regimurile matrimoniale sunt reglementate de un număr însemnat de reguli comune , care acționează ca principii care se aplică tuturor persoanelor căsătorite , indiferent de regimul matrimonial ales și care sunt reglementate de legislația fiecăruia dintre statele în care există o pluraritate de regimuri matrimoniale.

Astfel , în timp ce în cadrul regimului matrimonial al comunității bunurilor achiziționate în timpul căsătoriei-regim matrimonial legal în România , Franta , Spania , Rusia etc – masa bunurilor comune este restrânsă la expresia sa mai simplă , cuprinzând doar bunurile achiziționate cu titlul oneros in timpul căsătoriei , în cadrul regimului matrimonial al comunității universale ea va cuprinde toate bunurile soților-regim matrimonial legal în Danemarca , Norvegia , Finlanda , Suedia etc.

Pentru a califica juridic comunitatea matrimonială a soților , doctrina a consacrat noțiunea de propietate comună în devălmășie.

Propietatea comună in devălmășie se caracterizează prin aceea că dreptul fiecăruia dintre soți asupra bunurilor lor nu este determinat prin cote-părți ca și în cazul copropietății de drept comun.

Daca soții dobândesc împreună cu o altă persoană dreptul de propietate asupra unui bun , dreptul lor de propietate comună în devălmășie va exista alături de dreptul de propietate comuna pe cote-părți ale terțului.

În general reporturile patrimoniale dintre soți sunt stabilite prin normele Codului familiei.În cazurile în care dreptul familiei nu soluționează anumite raporturi patrimoniale , atunci urmează a se face aplicarea dispozițiilor codului civil.

SECTIUNEA a II-a: BUNURILE COMUNE ALE SOȚILOR

1.NOȚIUNEA ȘI CATEGORIILE DE BUNURI ALE

SOȚILOR

Noțiunea de “bunuri” din dreptul familiei este aceea din dreptul civil și cuprinde bunurile corporale(mobile si imobile) precum și toate drepturile reale(principale și accesorii), drepturile de creanță , adică tot ce se află în circuitul civil .

Din analiza prevederilor art.30 si 31/Codul familiei rezultă că legiuitorul a consacrat două categorii de patrimonii legate de persoana soțului:

-bunurile ambilor soți

-bunurile fiecarui soț

Prin urmare bunurile dobândite de soți in timpul căsătoriei sunt bunuri comune(art.30) , însă prin excepție , soții au și bunuri propii(art.31).

În privința constituirii maselor de bunuri proprii si comune , deosebirile constau în întinderea maselor de bunuri comune.

Mojoritatea legislațiilor prevăd că bunurile existente în patrimoniile soților la data căsătoriei , ca si bunurile dobândite prin succesiune , legat sau prin donație , în timpul căsătoriei , rămân bunuri proprii.În unele legislații (de exemplu legea bulgară ) și fructele bunurilor proprii rămân bunuri proprii.

De asemenea , există si alte categorii de bunuri proprii ce pot fi prevăzute prin lege sau prin convențiile matrimoniale încheiate de soți.

În țara noastră , de exemplu constituie bunuri proprii următoarele categorii de bunuri:

♦bunuri dobândite cu titlu de premiu sau recompensă , manuscrisele științifice sau literare , schițele si proiectele artistice , proiectele de inventii precum si alte asemenea bunuri (art.31 lit d);

♦bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soți (art.31 , lit c /Codul familiei);

♦indemnizația de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei (art.31 , lit e);

♦valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare (art.31, lit f).

În determinarea regimului bunurilor soților s-a avut în vedere , pe de o parte , faptul că în mod obișnuit bunurile pe care soții le dobândesc în timpul căsătoriei sunt rezultatul direct sau indirect al muncii lor si , pe de altă , parte , grija că , prin intrarea în căsătorie nici unul dintre soți să nu-și vadă atinse drepturile pe care le avea asupra bunurilor sale în favoarea celuilalt soț.

2.BUNURI COMUNE ALE SOȚILOR (ART.30/CODUL

FAMILIEI)

Codul familiei utilizează noțiunea de bunuri dobândite în timpul căsătoriei.Această noțiune urmează a fi înteleasă în sensul eu juridic , adică desemnând atât lucrurile care pot fi obiecte de drepturi și obligații patrimoniale , cât și drepturile patrimoniale și acțiunile privind lucrurile și drepturile patrimoniale.

Se știe că drepturile patrimoniale sunt drepturile reale , principale și accesorii , privind imobilele și mobilele , precum și drepturile de creanța , iar acțiunile sunt cele privind drepturile reale si cele privind drepturile de creanță.

Bunurile pot deveni comune fără a distinge dacă sunt mobile sau immobile , corporale sau incorporale.Astfel , s-a decis că R

Noțiunea de “bunuri” din dreptul familiei este aceea din dreptul civil și cuprinde bunurile corporale(mobile si imobile) precum și toate drepturile reale(principale și accesorii), drepturile de creanță , adică tot ce se află în circuitul civil .

Din analiza prevederilor art.30 si 31/Codul familiei rezultă că legiuitorul a consacrat două categorii de patrimonii legate de persoana soțului:

-bunurile ambilor soți

-bunurile fiecarui soț

Prin urmare bunurile dobândite de soți in timpul căsătoriei sunt bunuri comune(art.30) , însă prin excepție , soții au și bunuri propii(art.31).

În privința constituirii maselor de bunuri proprii si comune , deosebirile constau în întinderea maselor de bunuri comune.

Mojoritatea legislațiilor prevăd că bunurile existente în patrimoniile soților la data căsătoriei , ca si bunurile dobândite prin succesiune , legat sau prin donație , în timpul căsătoriei , rămân bunuri proprii.În unele legislații (de exemplu legea bulgară ) și fructele bunurilor proprii rămân bunuri proprii.

De asemenea , există si alte categorii de bunuri proprii ce pot fi prevăzute prin lege sau prin convențiile matrimoniale încheiate de soți.

În țara noastră , de exemplu constituie bunuri proprii următoarele categorii de bunuri:

♦bunuri dobândite cu titlu de premiu sau recompensă , manuscrisele științifice sau literare , schițele si proiectele artistice , proiectele de inventii precum si alte asemenea bunuri (art.31 lit d);

♦bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soți (art.31 , lit c /Codul familiei);

♦indemnizația de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei (art.31 , lit e);

♦valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare (art.31, lit f).

În determinarea regimului bunurilor soților s-a avut în vedere , pe de o parte , faptul că în mod obișnuit bunurile pe care soții le dobândesc în timpul căsătoriei sunt rezultatul direct sau indirect al muncii lor si , pe de altă , parte , grija că , prin intrarea în căsătorie nici unul dintre soți să nu-și vadă atinse drepturile pe care le avea asupra bunurilor sale în favoarea celuilalt soț.

2.BUNURI COMUNE ALE SOȚILOR (ART.30/CODUL

FAMILIEI)

Codul familiei utilizează noțiunea de bunuri dobândite în timpul căsătoriei.Această noțiune urmează a fi înteleasă în sensul eu juridic , adică desemnând atât lucrurile care pot fi obiecte de drepturi și obligații patrimoniale , cât și drepturile patrimoniale și acțiunile privind lucrurile și drepturile patrimoniale.

Se știe că drepturile patrimoniale sunt drepturile reale , principale și accesorii , privind imobilele și mobilele , precum și drepturile de creanța , iar acțiunile sunt cele privind drepturile reale si cele privind drepturile de creanță.

Bunurile pot deveni comune fără a distinge dacă sunt mobile sau immobile , corporale sau incorporale.Astfel , s-a decis că prin notiunea de bunuri dobândite în timpul căsătorie în favoarea bunurilor comune , după cum regimul obligatoriu al acestor din urmă bunuri înseamnă că nu pot fi nici micșorate , dar nici mărite , după caz , în favoarea bunurilor proprii ori pe seama lor.

Prezumția de comunitate are caracter relativ , ea constituind o scutire de dovadă , dar acest lucru nu înlatură facultatea pe care oricare dintre soți o are de a cere să se constate , în timpul căsătoriei , că un anumit bun nu este bun propriu al unuia dintre soți ci este bun comun sau invers.

Comunitatea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei este privită ca un efect legal al căsătoriei , indiferent dacă aceastea au fost dobândite prin contribuția comună a soților sau prin contribuția exclusivă a unuia dintre ei.

În doctrină se consideră că , la dobândirea oricarui bun în timpul căsătoriei , soții pot avea o contribuție indirectă prin economisirea unor mijloace comune ca in cazul muncii depuse de femeie in gospodărie si pentru creșterea copiilor.

Deși contribuția fiecăruia dintre soți la dobândirea drepturilor patrimoniale nu este o condiție pentru stabilirea calității de bunuri comune ale acestora , ea poate fi luată în considerație la determinarea părților care se cuvin soților în cazul unui partaj.

Singurele condiții cerute de lege pentru că un bun să devină comun sunt deci acelea de a fi vorba de un bun dobândit în timpul căsătoriei și să nu facă parte din categoriile de bunuri propii limitative prevăzute de art.31/Codul familiei.

Pentru ca aceste criterii să devină funcționale se cuvin lămurite câteva noțiuni implicate în conținutul lor:

-noțiunea de dobândire

-data sau momentul dobândirii

-calitatea de dobânditor.

A.NOȚIUNEA DE DOBÂNDIRE

Art.30 Codul familiei dispune că bunurile devin comune dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei.

Prin dobândire se înțelege obținerea de către oricare dintre soți sau aceștia împreună , a unui drept patrimonial , real sau de creanță , în temeiul legii , al unui act sau fapt juridic,prin oricare din modurile de dobândire reglementate de legea civilă , indiferent dacă au fost achiziționate de unul sau de ambii soți si indiferent de natura bunului.

În cazul drepturilor reale , bunul devine comun fie că a fost dobândit printr-un mod de dobândire originar(accesiunea , uzucapiunea , dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credintă), fie într-un mod de dobândire derivat(contractul , tadiția , succesiunea testamentară-în condițiile art.31,lit b/Codul familiei-hotărârile judecătorești constitutive de drepturi).

Bunurile devin comune fără a deosebi între modurile de dobândire , cu excepția bunurilor dobândite prin acte cu titlul gratuit care devin comune numai dacă dispunătorul a prevăzut în mod express sau tacit că vor fi comune.

Bunul devine comun fără a deosebi dacă în actul de achiziție au fost trecuți ambii soți sau numai unul dintre ei.

În ceea ce privește uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de propietate trebuie făcută următoarea precizare:

a) uzucapiunea de 30 de ani constituie mod de dobândire a bunrilor comune , dacă data de când termenul prescripției achizitive a început să curgă se situează în timpul căsătoriei , deoarece uzucapienea retroactivează și deci uzucopantul este considerat că a devenit propietarul bunului din momentul când a făcut primul act de posesiune cu intenția de a dobândi propietatea lui.

b)uzucapiunea de 10 până la 20 ani este mod de dobândire a bunurilor comune dacă data titlului care servește de bază prescripției se situează în timpul căsătoriei datorită efectului retroactiv al uzucapiunii.

Dobândirea drepturilor de creanță în patrimoniul comun al soților poate avea ca izvor orice act juridic generator de obligații.

În legătură cu creanță ce are ca obiect transmiterea dreptului de proprietate , nu există o unitate de vederi în literatura de specialitate.

B.CALITATEA DE DOBÂNDITOR

Bunurile devin comune dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei , ceea ce înseamnă că dobânditorul are calitatea de soț.

În consecință calitatea dobânditorului este o condiție pentru ca bunul să devină comun.Sunt comune bunurile dobândite separate de unul dintre soți și cele dobândite de soți împreună.De aceea , nu prezintă importanță , pentru ca bunul să devină comun , dacă în actul de dobândire figurează numai unul dintre soți ori figurează amândoi.

În legătură cu determinarea calității de soț a dobânditorului se impun anumite precizări relative la timpul sau durata căsătoriei.

Căsătoria durează între momentul încheierii sale și acela al desfacerii prin divorț , a încetării ei prin moarte sau al desființării în caz de nulitate prin hotărâre judecătorească.Momentul încheierii căsătoriei este acela în care delegatul de stare civilă constată existența viitorilor soți si îi declara căsătoriți.

În ceea ce privește data desfacerii sau încetării căsătoriei deosebim:

a)căsătoria încetează prin decesul unuia dintre soți , fizic constatat.Bunurile dobândite de soțul supraviețuitor vor fi proprii , deoarece nu sunt dobândite în timpul căsătoriei;

b) căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți , declarată judecătorește.În acest caz , bunurile dobândite până la data fixată prin hotărâre ca fiind aceea a morții vor fi comune , iar cele dobândite după

această dată vor fi proprii.

În cazul în care data morții , stabilită prin hotărârea judecătorească declarativă de moarte , este apoi rectificată , bunul este comun dacă este dobândit până la noua dată a morții , care poate fi anterioară sau posterioară față de prima.

Dacă cel declarat mort se reîntoarce si , între timp , fostul soț s-a recăsătorit , comunitatea de bunuri ca rezultat al primei căsătorii există până în momentul încheierii noii căsătorii.Această soluție presupune că soții din noua căsătorie au fost de bună credință la încheierea ei.În cazul în care ei au fost de rea credință , noua căsătorie este lovită de nulitate deaorece au fost in toate aceste situații , bunuri propii pot deveni , retroactive , comune și invers , bunuri comune pot deveni propii , după cum ele au fost dobândite sau nu în timpul căsătoriei , în raport cu noua situație juridică.

c)Căsătoria se desface prin divorț.În acest caz bunurile sunt comune dacă sunt dobândite până la data când hotărârea de divorț rămâne definitivă , deoarece căsătoria se consideră desfăcută de la această dată.Dacă s-au dobândit bunuri în intervalul dintre data pronunțării hotărârii și data rămânerii ei definitive , acestea sunt comune.

d)Căsătoria încetează prin nulitate sau anulare.În acest caz , căsătoria este desființată cu efect retroactiv , astfel că soții se consideră că nu au fost căsătoriți intre ei.De aceea ei nu au putut avea nici bunuri comune.Toate bunurile vor fi considerate proprii celui care le-a achiziționat , ori dacă au contribuit împreuna cu sume propii de bani atunci celălalt va avea un drept de creanță sau va fi considerat copropietar.

e)Despărțirea în fapt a soților nu face să înceteze comunitatea matrimonială , astfel că vor fi considerate bunuri comune acele bunuri achiziționate în această perioadă.Traiul separat al soților are însă importanță pentru determinarea întinderii părții care se cuvine fiecăruia dintre soți asupra bunurilor comune.

f)Bunurile dobândite de concubini.Regimul comunității de bunuri nu folosește concubinilor , deoarece concubinajul este în afară de lege iar statul ocrotește numai căsătoria.Aceasta înseamnă că bunurile dobândite de concubini vor deveni propietatea fiecăruia , în proporția în care au contribuit la achiziționarea lor.

În cazul concubinajului , dovada proprietății indivize trebuie făcută în raport de fiecare bun , nu în raport de totalitatea bunurilor ca în cazul comunității de bunuri generate de căsătorie.

C.MOMENTUL DOBÂNDIRII BUNURILOR

Acest moment trebuie să fie în timpul căsătoriei pentru ca bunul să devină comun.Prin urmare data dobândirii bunurilor este aceea când unul dintre soți devine titularul dreptului respectiv chiar dacă acel soț ar intra în posesia bunului mai târziu sau acesta s-ar realiza efectiv mai târziu.

Așadar s-a afirmat că momentul dobândirii este acela care , potrivit dreptului comun , marchează transferul dreptului din patrimoniul unor terțe persoane în acela al soților.

În cazul în care un soț dobândește o creanță care-l îndreptățește să pretindă transmiterea dreptului de propietate asupra unui lucru , s-a pus problema de a se ști care este momentul dobândirii bunului.

În acest sens s-a susținut că simpla dobândire a unui drept de creanță marchează momentul în care bunul a intrat în comunitate , chiar dacă dreptul de propietate asupra bunului ce alcătuiește obiectul acelei creanțe e dobândit ulterior.

O altă opinie susține că din momentul în care dreptul de creanță , având ca obiect transmiterea dreptului de propietate asupra unui lucru , a intrat în patrimoniul unuia dintre soți , lucrul respectiv devine bun comun.

De asemenea s-a mai susținut că dreptul de creanță și dreptul de propietate întră în comunitate succesiv , în momente diferite , bunurile dobândite astfel devenind bunuri comune.

Se impune precizarea conform căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin conventii afectate de termen sunt bunuri comune , iar cele înstrăinate în timpul căsătoriei prin astfel de convenții nu mai fac parte din comunitate.

Dacă acele convenții sunt efectuate sub condiție , soluția diferă după cum condiția e suspensivă sau rezolutorie.

Astfel , bunurile achiziționate în timpul căsătoriei sub condiție suspensivă nu vor fi considerate bunuri comune decăt în situația în care condiția s-a realizat.

Dacă condiția nu s-a realizat ele sunt considerate bunuri comune.Dacă

bunul a fost achiziționat în timpul căsătoriei sub condiție rezolutorie , actul juridic produce efecte imediat , bunul devenind comun.Realizarea condiției face ca actul să se desființeze cu efectul retroactiv , considerându-se că nu a fost niciodată incheiat.

CAPITOLUL II

CALIFICAREA UNOR BUNURI CA FIIND COMUNE

Există o serie de bunuri a căror apartenență la masa bunurilor comune sau a celor propii este controversată.Dintre acestea fac parte:

♦venitul din muncă

♦sumele economisite și depuse la CEC sau la altă bancă

♦imobilele

♦fructele si productele

Trebuie precizat faptul că între masa bunurilor comune si masele de bunuri proprii există numeroase interferențe , că unele bunuri comune pot deveni proprii (de exemplu bunurile de uz personal sau cele utilizate pentru exercitarea unei profesii) sau unele bunuri proprii pot deveni comune(când soțul proprietar donează bunuri proprii celuilalt soț , clauza de a deveni comune).

De asemenea , caracterul de bunuri proprii sau comune poate fi schimbat retroactiv în cazul în care la data declarării judecatorești a morții unuia dintre soți este rectificată sau când hotărârea judecătorească declarativă de moarte este anulată.

SECȚIUNEA a I- a:

VENITUL DIN MUNCÃ

1.SALARIUL

Calificarea venitului din muncă al soților ca bun comun sau propiu a format obiectul unor numeroase discuții în literatura juridică.

Discuțiile s-au purtat mai întâi în legatură cu salariu fiecarui soț , fiind apoi extinse și la alte forme ale venitului din muncă cu excepția acelora care sunt considerate , potrivit dispozițiilor art.31 lit d/Codul familiei , ca fiind bunuri proprii.

Opinia unanimă cu privire la venitul din muncă este aceea că acesta reprezintă bun comun al soților.

În sprijinul acestei opinii sunt aduse prevederile art.30 și 31 / Codul familiei precum și art.154 Codul muncii care definește salariul ca fiind “contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.

Până la plata salariului i se aplică dispozițiile codului muncii iar după încasarea lui de către angajat se aplică prezumtia de comunitate.

Așadar , venitul din muncă nefigurând în nici una din categoriile enumerate de art.31/Codul familiei ca exceptate de la regimul comunității trebuie considerat bun comun al soților.

Dacă salariul ar fi considerat bun propriu , ceea ce nu poate fi admis , având în vedere că destinația lui principală este de susținerea sarcinilor căsătoriei .

Pe cale de consecință , câștigul de muncă ar trebui considerat bun comun nu numai după ce a fost încasat ci și dacă se prezintă sub forma unei creanțe neîncasate.

Cu toate acestea soțul celui încadrat în muncă nu poate emite pretentii legate de plata salariului și nici alte pretenții decurgând din contractul de muncă al celuilalt soț.

O alta opinie susține însă că salariul este bun propriu.În susținerea acestei păreri se invocă următoarele argumente:

♦la baza criteriului de împărțire în bunuri comune și proprii se găsește elementul de muncă și elementul de economie realizată din sumele obținute prin muncă , bunurile comune sunt cele achiziționate prin muncă și cu economiile realizate soți ; art 31/Codul familiei nu menționează salariul printre bunurile exceptate de la comunitate , nu pentru că ar fi bun comun ci pentru că salariul nu e un bun achiziționat fără muncă și nici bunul acumulat din economiile realizate în sume obținute prin muncă , el e un mijloc posibil de dobândire a bunurilor comune sau proprii;

♦soții au obligația de a contribui la cheltuielile cãsniciei , precum si obligația de a întreține între ei ceea ce presupune ca salariul este un bun propriu al soțului respectiv.

♦Codul familiei a instituit regimul comunitații de bunuri ale soților , dar nu a instituit și regimul comunitații patrimoniilor soților , daca se exclude salariul din patrimoniul soțului respectiv înseamnã cã se proclama inexistența acestui patrimoniu.

♦Subrogația reala funcționeazã numai in cazul bunurilor prevãzute de art.31/Codul familiei , astfel se explicã pentru ce bunurile dobândite din salariu si enumerate in acest text devin bunuri comune;

O altã opinie susține cã salariul constituie bun propriu de afecțiune.Aceasta pãrere se sprijinã pe ideea cã dispozițiile Codului muncii și cele ale Codului familiei nu se pot aplica in mod concomitent ci numai succesiv.

Salariul este calificat ca fiind bun propriu prin afecțiune , fie nu a fost încadrat (deci apare ca un drept de creanțã) fie a fost încasat (și se evidențiazã ca un drept real).

Deci dispozițiile Codului muncii se aplicã salariului pânã

la stingerea acestuia prin platã , iar prezumția de comunitate(dispozițiile Codului familiei) se aplica bunurilor dobândite din salariu dacâ nu se încadreaza în categoria bunurilor proprii.

De asemenea sa afirmat cã nici dupã ce a fost încasat , salariul nu devine bun comun , pastrându-și caracterul de bun propriu pânã în momentul în care din el s-au achiziționat bunuri care pot fi comune sau proprii.

2.ALTE VENITURI ASIMILATE SALARIULUI

În sensul soluției privind natura juridica a salariului încasat , s-a decis cã sunt bunuri comune:

a)sumele de bani dobândite în timpul cãsãtoriei , depuse la Casa de Ajutor Reciproc;

b)sumele de bani primite de unul dintre soți cu titlul de pensie în cadrul asigurãrilor sociale , pentru munca desfãșuratã în trecut;

c)bursa primitã de unul dintre soți , în strãinãtate , pe baza unei conventii de colaborare științificã.

3.REMUNERAȚIA AUTORILOR

Opera sau creația intelectualã dã nastere unui complex de drepturi de autor nepatrimoniale si patrimoniale din acestea fãcând parte si renumerația autorilor.

Potrivit prevederilor art.31 lit d/Codul familie , manuscrisele științifice sau literare , schițele si proiectele artistice , proiectele de invenții , precum si alte asemenea creații sunt bunuri proprii.Din momentul valorificãrii lor se nasc anumite drepturi patrimoniale cu privire la care se pune problema încadrãrii lor in categoria bunurilor proprii sau comune.

În aceastã privințã sunt posibile mai multe soluții :

astfel renumerația autorilor se considerã bun dobândit in timpul cãsãtoriei si prin urmare bun comun dacã opera pentru care s-a acordat a fost creatã in timpul acesteia;

de asemenea remunerația autorilor se considerã dobânditã în timpul cãsãtoriei dacã dreptul de a o primi s-a nãscut în timpul cãsãtoriei chiar dacã încasarea efectivã ar avea loc dupã desfacerea ori încetarea acesteia;

remunerația autorilor e dobândita in timpul cãsãtoriei , dacã a fost efectiv încasatã în timpul ei.

Într-o altã opinies-a afirmat cã data dobândirii remunerației de autor ca drept de creanțã e aceea când se naște acest drept și ca drept real sub forma unei sume de bani aceea cand a fost efectiv încasatã.În prima situație remunerația de autor este bun propriu și în cea de-a doua situație este bun comun dacã încasarea s-a facut în timpul cãsãtoriei.

De asemenea s-a afirmat cã remunerația pentru opera de creație intelectualã , de orice naturã ar fi , trebuie consideratã bun propriu al celui care realizeazã astfel de opera.Asemenea activitate nu poate fi asimilatã cu oricare activitate obișnuitã al cãrei rezultat este considerat a fi bun comun (ex:salariul).

În situația în care un soț dobândește drepturi patrimoniale de autor prin acte între vii , cu titlu oneros , în timpul cãsãtoriei , aceste drepturi patrimoniale de autor sunt bunuri comune.

Dacã drepturile patrimoniale de autor sunt dobândite de un soț prin testament sau donație acestea sunt bun propriu,afara de dispoziția contrara din partea testatorului sau donatorului.

SECTIUNEA a II-a :

SUMELE ECONOMISITE, DEPUSE LA CEC SAU

LA BǍNCI

Codul familiei nu prevede expres dacã depunerile fãcute la C.E..C de cãtre unul dintre soți , pe numele sau exclusiv , sunt bunuri comune sau proprii.

S-a impus opinia conform cãreia aceste sume sunt bunuri comune , dacã sunt depuse în timpul cãsãtoriei , indiferent dacã sunt numai pe numele unuia dintre soți sau al amândurora , cu excepția cazului când se încadreazã în vreuna din categoriile de bunuri prevãzute la art.31/Codul familiei ca bunuri proprii.

În același sens , s-a decis ca sumele depuse la C.E.C , provenind din pensia de asigurãri sociale care este bun comun , au același caracter de bunuri comune si nu bunuri proprii.

În concluzie , sumele de bani depuse de un soț la C.E.C pe numele lui rãmân bun comun sau propriu așa cum erau înainte de depunere.

În ceea ce privește caștigurile realizate în timpul cãsãtoriei pe livret C.E.C și la diferite sisteme de loterie sunt bunuri comune sau proprii dupã cum sumele cu care s-a jucat aparțin uneia sau alteia dintre cele douã categorii de bunuri.

Bunurile caștigate în acest mod sunt proprii celui care s-a hotãrât sã joace si șansa acestuia de caștig.Fac excepție caștigurile pe livretele C.E.C de o valoare mai mare , a cãror proveniența se poate cu ușurința determina.Caștigul realizat în acest fel va avea același regim juridic cu al sumelor depuse pe livret.

Astfel aceste sume vor fi considerate bunuri comune dacã sunt depuse în timpul cãsãtoriei , indiferent dacã sunt numai pe numele unuia dintre ei sau a amândurora.

SECTIUNEA a III-a : IMOBILELE

Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o așezare fixã si stabilã cum sunt:pãmântul , clãdirile și in general tot ceea ce este legat de sol.

Referitor la clasificarea lor ca fiind bunuri comune sau proprii , în cazul în care au fost dobândite în timpul cãsãtoriei , trebuie sã se facã anumite precizari în cazul în care : numai unul dintre soți figureazã în actul de dobândire , doar unul dintre soți este înscris în cartea funciarã ori în registrele de transcripțiuni si inscripțiuni.

La actele de dobândire a imobilelor nu este necesar consimtãmântul ambilor soți , notarul refuzând întocmirea actului de dobândire a imobilului pe numele unuia dintre soți doar în cazul în care exista opunere din partea celuilalt soț.

Chiar dacã nu figureazã decat unul dintre soți în actul de dobândire al imobilului aceasta înseamna ca bunul nu trebuie supus comunitații de bunuri.De la aceasta regula fac excepție , desigur , imobilele dobândite în condițiile art.31 lit b/Codul familie .

Daca sotul care figureazã singur în cartea funciarã se opune la înscrierea dreptului celuilalt soț , atunci acesta din urma poate sã obțina înscrierea dreptului sau pe calea acțiunii în prestație tabularã.

Astfel , oricare dintre soți poate sã cearã notarea în cartea funciara a calitãtii de bun comun , acest fapt ocrotind interesele terțelor persoane care doresc sa incheie acte juridice cu privire la un anumit bun supus prezumției de comunitate.

Prin aceste mijloace se urmarește deci , a se realiza concordanta între situația juridica realã a bunului și unele aparențe formale.

A.CONSTRUCTIILE EFECTUATE DE SOTI PE TERENUL UNUIA DINTRE EI

Pentru determinarea regimului juridic al construcțiilor efectuate și cel al terenurilor pe care s-a construit urmeazã a se ține seama de dispozițiile Codului familiei privind comunitatea de bunuri și cele ale Codului civil (art.492) privind prezumția potrivit careia propietarul terenului devine prin accesiune si propietarul construcțiilor edificate asupra acestuia , cu condiția ca între proprietar si constructor sã nu existe o convenție ori situație legala din care sã rezulte un drept de superficialitate asupra cladirii in favoarea celui care a construit-o.

Acest principiu intra în coleziune cu acela al comunitații de bunuri în cazul construcțiilor efectuate pe terenul unuia dintre ei.Astfel se deosebesc mai multe situații:

a)Unul dintre soți construieste cu mijloace comune pe terenul propietatea celuilalt soț , cu acordul acestuia , soțul propietar al terenului nu va deveni si propietar al construcției ci acesta va fi bun comun în devalmãșie al ambilor soți , terenul rãmânâd mai departe în propietatea soțului proprietar.

b)Când unul dintre soți ridicã o construcție pe terenul proprietate a celuilalt , cu mijloace comune , dar fãrã consimțãmântul acestuia sau chiar împotriva voinței soțului propietar al terenului ,soțul constructor va fi considerat al terenului , soțul constructor va fi considerat constructor de rea-credinta (art.494 Codul Civil) iar drepturile ce i se cuvin vor fi considerate bunuri comune.

c)Situații în care ambii soți ridicã o construcție cu mijloace comune pe terenul propietate al unuia dintre ei.Construcția devine propietate comunã a soților , iar soțul nepropietar al terenului va avea asupra acestuia un drept de superficie pentru partea aferentã construcției.

d)Cand un soț ridicã o construcție cu mijloace care sunt bunuri proprii , pe terenul propietate a celuilalt soț , fãrã consimțãmântul acestuia sau împotriva voinței acestuia , soțul constructor nu dobândește dreptul de superficie , urmând a se aplica art.494/Codul civil.

e)Când construcția este edificatã de cãtre unul dintre soți cu mijloace proprii pe terenul propietate comunã a ambilor soți , dacã a existat și consimțãmântul celuilalt soț , construcția ramâne bun propiu al soțului constructor.Dacã nu a avut si consimțãmântul celuilalt soț sau a construit chiar împotriva voinței acestuia , soțul constructor are numai drepturile izvorâte din art.494/Codul civil.

B. RECONDIȚIONǍRI , REPARAȚII , ADAOSURI LA CONSTRUCȚII VECHI

În situația în care ambii soți realizeazã reparați , adaosuri din mijloace comune asupra unui imobil propietate a unuia dintre soți atunci sporul de valoare adus acesteia prin lucrãri noi constituie bun comun iar construcția inițialã ramâne mai departe bun propriu al soțului titular al dreptului de proprietate asupra imobului.

Dacã însa , ca urmare a lucrãrilor de îmbunãtațire de mai mare amploare , a rezultat un bun cu totul nou , el va fi considerat bun comun dobândit în timpul cãsãtoriei în întregul sãu.

Aceastã situație diferã atunci când noua construcție a fost ridicatã folosind materialele rezultate din vechiul imobil , astfel soțul posesor al dreptului de proprietate asupra vechiului imobil va dobândi titlul de proprietate si asupra noului imobil.

C. CONSTRUCȚII EDIFICATE DE SOȚI PE TERENUL

PROPIETATEA A UNEI TERȚE PERSOANE

În privința acestor construcții urmeazã a se avea în vedere mai multe situații.

Daca un terț edificã o construcție pe terenul proprietate a altei persoane fãrã consimțãmântul acestuia atunci va fi considerat constructor de rea -credinta iar proprietarul terenului l-ar putea obliga la dãrâmarea construcției și la eventuale despãgubiri.Dacã însa proprietarul terenului dorește sã reținã construcția el va fi îndatorat sa-i plãteascã constructorului despãgubiri constant în contravaloarea materialelor și prețul muncii.

Dacã soții constructori au fost de buna -credințã propietarul terenului , nu este obligat sã cearã dãrâmarea construcției ci e obligat sã pãstreze construcția și sã-i despãgubeascã pe constructori.

Într-adevãr asupra construcției edificate în aceste condiții existã, concomitent , dreptul celui care a ridicat-o , care exercita asupra ei o posesie ce corespunde unui drept de proprietate afectat de o conditie rezolutorie , și dreptul proprietarului terenului , fundamentat de accensiunea imobiliarã.

În concluzie , soții care au construit în timpul cãsãtoriei pe terenul propietate a unui terț , au un drept de propietate rezolubilã în devãlmãșie.

D.CONSTRUCȚII EDIFICATE DE SOȚI PE UN TEREN

ATRIBUIT IN FOLOSINȚA

Statul a atribuit terenuri , cu palata unor taxe stabilite de lege , pentru construcția de locuințe.Fiindcã acest drept de folosința este atribuit numai pe durata existentei construcției , înseamna cã , o data ce construcția nu mai exista și dreptul de folosința se stinge , iar pentru a ridica o noua construcție este nevoie de un nou act administrativ de atribuire.

Dacã soții au primit de la stat un teren în folosința pe care au construit o locuința , dreptul de proprietate personalã aupra locuinței este bun comun al ambilor soți.

Daca constructia este un bun comun același caracter îl împrumuta și dreptul de folosința al terenului.

E. LOCUINȚE CONSTRUITE CU CREDIT

Sprijinul statului pentru construirea de locuințe propietate personalã constã în acordarea de credite si atribuirea de terenuri în folosința sau în concesiune pentru construire.

O decizie a Tribunalului Suprem , care spune ca “nu întreg imobilul dobândit în timpul cãsãtoriei trebuie considerat bun comun , ci numai partea corespunzatoare sumei achitate în timpul cãsãtoriei , din totalul împrumutului, a fost criticatã pe motiv cã imobilul trebuie considerat în întregimea lui ca fiind bun comun , de vreme ce momentul dobândirii dreptului de proprietate se situeazã în timpul cãsãtoriei.Aceasta întrucât momentul dobândirii bunului este acela al predarii efective a imobilului beneficiarilor si nu acela al achitarii în întregime a împrumutului acordat.

Asadar în aceastã concepție , imobilul este bun comun în întregul sau dacã predarea-prelucrarea se situeazã în timpul cãsãtoriei indiferent când se plãtesc ratele din pret.

Într-o altã opinie s-a considerat cã nu momentul semnãrii procesului verbal de predare-preluare este determinant pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra locuintei ci momentul încheierii contractului de construire.

În cazul locuințelor cumpãrate cu credit acordat de stat , momentul dobândirii este acela al încheierii contractului de vânzare-cumpãrare , funcție de care se va determina și caraterul de bun comun sau propriu al locuinței.

În cazul altor bunuri achiziționate cu plata prețului în rate , dreptul de proprietate dobândindu-se o datã cu încheierea contractului , acestea vor fi considerate bunuri comune sau proprii tot în funcție de momentul dobândirii dreptului de proprietate: în timpul cãsãtoriei sau în afara ei , indiferent de data achitãrii ratelor scadente din preț.

F.CONSTRUCȚIILE EDIFICATE DE CONCUBINI

Concubinajul fiind o uniune liberã , nu are un statut juridic , astfel cã raporturile patrimoniale dintre concubini sunt guvernate de regulile dreptului comun si nu de cele ale dreptului familiei.

Bunurile dobândite pe durata concubinajului vor fi proprietatea aceluia care le-a achziționat , în afara cazului în care , la dobândirea lor a contribuit și celãlalt concubin , când fiecare va avea o cota de proprietate proporționalã cu contribuția sa , care va trebui doveditã , nefiind prezumata.

Viitorii soți , concubini sau nu , pot însa conveni ca un imobil construit pe numele unuia dintre ei , dar cu contribuția ambilor , sã intre sub regimul comunitații de bunuri la data cãsãtoriei.

Daca unul dintre concubini ridicã o construcție pe terenul proprietatea celuilalt , el nu va deveni propietar al construcției ,ci titularul unui drept de creanțã , aplicându-se regulile cuprinse în art.494 Codul civil.

Dacã se dovedește contribuția concubinului la achiziționarea unei locunite cu sprijinul statului de cãtre celãlalt concubin , el dobândește numai un drept de creanțã care se stabilește la valorea actuala a bunului conform cu actul normativ în vigoare la data judecații , iar nu un drept de coproprietate deoarece contractul s-a încheiat în considerarea persoanei concubinului respectiv.

În cazul în care concubinii ridicã o construcție pe terenul proprietate a unei terțe persoane , se aplicã accesiunii , astfel cã propietarul terenului dobândește dreptul de proprietate asupra construcției , cu obligația de a despãgubi pe cei care au edificat-o.

G.DREPTUL DE FOLOSINȚA ASUPRA LOCUINȚEI

Dreptul de folosința locativã , izvorât dintr-un contract de închiriere , nu putea fi inclus în categoria bunurilor comune , întrucat el nu aparține numai soților , ci tuturor membrilor familiei , fiindcã toți aceștia dețineau un drept de folosința originar asupra locuinței , chiar daca contractul de închiriere fusese încheiat anterior datei cãsãtoriei.

În condițiile pãrãsirii definitive a domiciliului de cãtre titularul contractului de închiriere sau al decesului acestuia , închirierea se continua în beneficiul altor persoane , strict determinate de lege.

Astfel închirierea poate continua în beneficiul soțului sau al soției dacã au locuit împreuna cu titularul.

În privința contractului de închiriere supus dispozițiilor Codului civil (art.141 si urm) dreptul de folosința asupra locuniței poate fi categorisit ca bun propriu sau comun dupã cum contractul a fost încheiat înainte sau în timpul cãsãtoriei.

SECȚIUNEA a IV-a:

FRUCTELE SI PRODUCTELE

Productele consuma substanța bunului , astfel cã , în cazul bunurilor proprii, se aplica subrogația realã cu titlul universal.Dacã fructele bunurilor proprii sunt rezultatul muncii comune a soților ele sunt bunuri comune.

Productele sunt considerate bunuri comune sau proprii dupã categoria bunurilor care le-a produs întrucat reprezintã valoarea de înlocuire a bunurilor respective consumând însasi substanța acestora.

Conform unei alte opinii , fructele bunurilor proprii trebuie considerate tot bunuri proprii , prin aplicarea regulii accesiunii instiuitã de art.483 Codul civil.

Culegerea fructelor este un drept izvorât din dreptul de proprietate , care , pentru a fi complet , trebuie sa cuprindã si pe acela al dobândirii fructelor.

Fãrã nici o îndoialã , fructele bunurilor comune au fost , la rândul lor , considerate bunuri comune.

CAPITOLUL III

DREPTURILE SOȚILOR ASUPRA BUNURILOR COMUNE

SECȚIUNEA a I-a:

ADMINISTRAREA BUNURILOR SI MANDATUL TACIT

RECIPROC

Soții administreazã și folosesc împreuna bunurile comune și dispun tot astfel de ele.Oricare dintre soți , exercitând singur aceste drepturi este socotit ca are și consimțãmântul celuilalt soț.Cu toate acestea nici unul dintre soți nu poate înstraina și nici nu poate grava un teren sau o construcție , ce face parte din comunitatea de bunuri , fãrã consimțãmântul expres al celuilalt soț.

Soții se pot întelege asupra modului de administrare , folosința și dispoziție a bunurilor comune cu condiția cã prin aceasta sã nu aducã vreo atingere drepturilor pe care fiecare dintre ei le are asupra bunurilor comune în virtutea art.35.În caz contrar convenția este nulã.(art.30 , alin2 )

Separația în fapt a soților nu poate pune capãt comunitãții de bunuri și deci regula stabilitã prin art.35 Codul familiei , privind administrarea , folosința și dispoziția bunurilor comune nu poate înceta de a primi aplicare.

Daca s-ar admite soluția contrarã , s-ar putea ajunge la situția în care soții , prin voia lor sau prin voința unuia dintre ei , sã înlãture dipozițiile imperative ale art.35 Codul familiei.

De asemenea alin.2 art.35 Codul familiei reglemeteazã mandatul tacit reciproc , ceea ce presupune ca în situația în care unul dintre soți își exercitã singur drepturile prevãzute la art.35 alin 1are și consimțãmântul celuilalt.

a)Actele de administrare.Sunt acelea prin care se întretin și se pun în valoare bunurile , cum sunt de exemplu , contractul de închiriere pânã la un anumit termen , o acțiune în evacuare , contractul privind reparațiile unui imobil.

În acest sens , actul de administrare este caraterizat ca atare prin natura lui , este privitor la un bun izolat.

b)Actele de folosințã.Noțiunea de folosințã , cuprinde: posesia bunurilor , folosirea bunurilor , uzajul lor și însusirea fructelor bunurilor , atribuite ale dreptului de proprietate și a altor drepturi reale principale ale soților asupra bunurilor comune.

c)Actele de conservare.Codul familiei nu face nici o referire la o atare categoriei de acte.În practica judiciarã s-a hotarâtcã astfel de acte pot fi fãcute de oricare dintre soți chiar daca celalalt se opune , întrucât profita masei de bunuri ce alcatuiesc comunitatea.

d)Actele de dispoziție.Sunt actele de înstrãinare , cele privind gajarea bunurilor , renunțarea la drepturile patrimoniale si orice alte acte care depasesc dreptul de a administra , adica actul de administrare propiu-zis si actul de dispoziție asimilat actului de administrare.

e)Prezumția de mandat tacit reciproc.Pentru a înlesni efectuarea diferitelor acte și operații ce sunt necesare a fi îndeplinite în timpul cãsãtoriei de cãtre soți și pentru a da certitudine circuitului juridic civil , în interesul terților de buna -credințã care ar trata cu soții , legea prevede existența unui mandat tacit reciproc.

Aceastã prezumție e aplicabilã numai în ceea ce privește actele de administrare , folosințã și dispoziție privind bunurile comune mobile și actele de administrare și folosințã a bunurilor comune imobile , ca și în cazul actelor cu titlul gratuit încheiate de oricare dintre soți asupra bunurilor.

Acesta prezumție de mandat tacit reciproc se concretizeazã în faptul cã , oricare dintre soți , exercitând singur drepturile de administrare , folosințã sau dispoziție privind bunurile comune menționate , este socotit ca are și consimțãmântul celuilalt soț.

Exercitand aceste drepturi , fiecare soț acționeazã atât în nume propiu , cât și ca reprezentant al celuilalt soț.

Este o prezumție relativã , ea putând fi înlaturatã pentru fiecare act în parte , nu însa și in general , cãci ar însemna o modificare a reglementãrii legale a raporturilor dintre soți , soluție ce nu poate fi admisã.

Dreptul de reprezentare pe care îl au soții în mod reciproc izvorãște dintr-un mandat tacit , pe care legea îl presupune ca ei și l-au dat unul altuia pentru actele de administrare , de folosințã și de dispoziție privind bunurile comune.

Fiind vorba de un mandat se vor aplica regulile de drept comun din materia mandatului , în masura în care sunt compatibile cu dispozițiile Codului familiei.

Prezumția de mandat tacit reciproc ar urma sa-și gãseascã aplicarea și în cazul în care soții sunt separați în fapt , deoarece aceasta împrejurare nu pune capãt cãsãtoriei și deci comunitații de bunuri.

Totuși în cazul în care soții sunt despãrțiți în fapt consimțãmântul soțului privitor la actele de administarare , folosințã și dispoziție nu poate fi presupus ci trebuie dovedit.

În cazul în care unul dintre soți dispune de un bun comun și îl înstrãineazã fãrã consimtãmântul celuilalt soț , acesta din urma are la îndemânã acțiunea în revendicare , putând revendica imobilul în orice maini s-ar afla.

Astfel , soțul neparticipant la actul juridic respectiv , poate face dovadã cã s-a opus la încheierea acestuia , fapt ce duce la anularea sa. Poziția chiar doveditã , nu va putea fi opusã terțului de bunã-credințã cu care s-a contractat.Astfel , dovada relei-credințe a terțului va trebui dovedita de soțul care invocã nulitatea actului , instanta de judecatã trebuind sã manifeste real activ (trebuie dovedit cã acesta a știut de existența opunerii acelui soț).

♦Limitele legale ale mandatului tacit reciproc

a)Actele de dispoziție cu privire la imobile.Nici unul dintre soți nu poate înstrãina și nici nu poate greva un teren sau o construcție – bunuri comune – dacã nu are consimțãmântul expres al celuilalt soț.

Rațiunea instituirii unei asemenea limitãri se gasește în importanța acestor acte juridice , ce produc efecte notabile relative la comunitatea matrimoniala.

Cu privire la împarțeala bunurilor imobile comune practica judiciarã a decis cã trebuie sã participe ambii soți , acțiunea de împarțealã fiind asimilatã prin consecințele ei au actele de înstrãinare.

Legiuitorul a considerat cã nu este necesar consimțãmântul expres în cazul bunurilor mobile însa sunt opinii ca o atare soluție s-ar impune întrucat unele bunuri mobile au prin valoarea lor ridicatã , aceeași însemnãtate ca și cea a bunurilor imobile.

b)O alta limitare privește actele cu titlu gratuit între vii.Îndiferent dacã se referã la bunuri imobile sau mobile , acesta trebuie fãcute cu consimțãmântul expres al ambilor soți , deoarece , pe de o parte , ele au un caracter grav prin micșorarea comunitații ce produc si pe de alta parte rațiunile care stau la baza prezumției de mandat tacit reciproc nu se gasește în cazul actelor cu titlu gratuit între vii.

Daca un soț dispune cu titlu gratuit de un bun comun , existența consimțãmântului celuilalt soț trebuie dat în mod expres , deoarece în mod contrar s-ar ajunge la micorarea comunitații de bunuri.

Oricare dintre soți poate efectua fãrã consițãmântul celuilalt daruri manuale care prin valoarea lor redusã nu afecteazã comunitatea matrimonialã.Aceeași situație privește și actele de binefacere.

♦Limitele mandatului tacit reciproc prin voința pãrților

Soții pot , fie de comun acord , fie prin manifestãri unilaterale de voințã sã aducã limitari însa nu în general și defenitiv ci numai specificând cu exactitate care acte juridice , în caz contrar s-ar aduce modificari regimului comunitații de bunuri ceea ce nu e admisibil.

Soții pot conveni ca anumite acte juridice care ar putea fi încheiate numai de cãtre unul dintre soți în virtutea mandatului reciproc , sã fie îndeplinite numai cu consimțãmântul expres al ambilor.

♦Acțiunea în revendicare

Cu privire la aceasta problema se are în vedere calitatea procesualã a unui soț de a intenta singur aceasta acțiune sau dimpotrivã necesitatea de a figura ca pãrti în proces ambii soți.

S-a afirmat cã acțiunea în revedincare , fiind un mijloc de conservare a bunului comun , oricare dintre soți are calitatea procesualã de a o intenta.

O alta opinie susține cã atunci când procesul se poartã cu privire la bunuri imobile , ambii soți trebuie sã participe ca pãrți , atât în situația în care sunt reclamanți , cât și atunci când sunt pârâți.

Citarea numai a unuia dintre soți are ca efect inopozabilitatea și , drept urmare , imposibilitatea executãrii hotãrârii fațã de soțul care fusese citat în cauza.Daca se procedeaza la punerea în executare a unei asemenea hotãrâri , soțul care nu a fost citat poate formula o contestație la executare.

SECȚIUNEA a II-a:

CAZURI SPECIALE DE EXERCITARE A MANDATULUI TACIT RECIPROC

a)Desparțirea în fapt a soților-este o situație în care consimțãmântul nu mai poate fi presupus ci trebuie dovedit(cu atat mai mult cu cât a fost introdusã acțiunea de divorț).

b)Dispariția unui soț sau punerea sub interdicție.În aceste situații nu se stinge dreptul de reprezentare pe care îl au soții între ei.

Dacã însa s-a instituit curatela , în cazul soțului dispãrut , sau tutela , în cazul celui pus sub interdicție , curatorul sau tutorele sunt în drept sã încheie acte de administrare în temeiul mandatului prezumat , precum sunt în drept sã se opunã la încheierea actelor pe care celãlalt soț intenționeazã sã le facã.

În ceea ce privește actele de dispoziție vor putea fi încheiate de tutore sau de curator numai cu consimțãmântul expres al celuilalt soț, și cu încuviințarea prealabilã a autoritații tutelare(art.129 ai art.147 Codul familiei).

c)Rectificarea datei morții sau anularea hotãrârii declarative de moarte.

Data morții stabilitã prin hotãrârea judecãtoreascã declarativã de moarte poate fi rectificatã , noua datã a morții fiind anterioarã sau posterioarã primei.În cazul anulãrii hotãrârii judecatorești declarative de moarte , retroactive se considerã cã persoana care a fost declaratã moartã s-ar afla în viața.

În cazul prevãzut de art.22 Codul familiei , cãsãtoria cea nouã (a soțului ce fusese declarat mort ) rãmâne valabilã prima cãsãtorie , desfãcându-se pe data încheierii celei de-a doua.

În aceste cazuri , actele de dispoziție încheiate de soțul celui ce fusese declarat mort referitoare la bunurile comune urmeazã a fi analizate în raport de noua situație juridicã ce s-a creat.

Se disting 2 situații:

C1)Situația în care persoana care a încheiat actul avea calitatea de persoanã cãsãtoritã , iar ulterior , ea apare retroactiv , ca persoanã necãsãtoritã.Actele de dispoziție încheiate cu privire la bunuri care , la acea data , apareau ca bunuri comune vor fi considerate valabile , fie ca au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor legale privind cosimțãmântul soților , fie cã nu.

C2)Situația în care a încheiat actul parea ca o persoanã necãsãtoritã , ulterior , ea are retroactiv calitatea de persoanã cãsãtoritã.

Actele încheiate în acest caz cu privire la bunurile aparținatoare comunitații ar urma a fi anulate dacã bunurile se încadreazã în categoria acelor pentru valabilitatea cãrora este nevoie de consimțãmântul expres al celuilalt soț.

Însa terțul dobânditor este aparat împotriva unei asemenea acțiuni , dacã nu se dovedește reaua sa credințã.

SECȚIUNEA a III-a:

SANCȚIUNI APLICABILE ACTELOR ÎNCHEIATE CU ÎNCALCAREA DREPTURILOR UNUIA DINTRE SOȚI

Actele încheiate cu încalcarea drepturilor unuia dintre soți sunt lovite de nulitatea relativă dar soțul al cărui consimțământ expres a lipsit la înstrainare sau grevare poate sa confirme actul încheiat.

De asemenea actul neconfirmat este lovit în întregime de nulitate , iar nu parțial corespunzator parții ce i-ar reveni soțului al cărui consimțământ expres a fost lipsit la înstrăinare sau grevare.

Într-o alta opinie s-a susținut teza nulității absolute, astfel , actul juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor art.35 alin (2) Codul familiei este lovit de nulitate absolută.

Argumetele aduse în sprijinul acestei opinii sunt:

-legiuitorul a conferit caractere imperative prin reglementarile consacrate comunitații de bunuri;

-art.30 alin (2) Codul familiei prevede în acest sens că se instituie sancțiunea nulitații absolute pentru orice convenție contrară comunitații de bunuri cu privire la toate actele juridice încheiate cu încalcarea dispozițiilor privind comunitatea matrimoniala;

-daca s-ar accepta teza nulității relative , acțiunea în anulare a soțului neparticipant la încheirea actului juridic apare ca inadmisibila dupa regulile conscrate în materia nulitaților.

Problema sancțiunilor aplicate în cazul depașirii mandatului tacit reciproc nu trebuie limitată numai la domeniul specific al reglementarilor din Codul familiei , fiind necesar a se avea în vedere si sancțiunile de drept penal în cazul savârșirii infracțiunilor de furt între soți și abuz de încredre.

CAPITOLUL IV

SECȚIUNUEA a I-a:

DATORII COMUNE ALE SOȚILOR.

NOȚIUNE SI CLASIFICARE

Masele de bunuri comune sau propii se caracterizează nu numai prin existența activului patrimonial ci și al pasivului aferent.

În ceea ce privește regimului legal al acestora s-a stabilit că acestea sunt de două feluri:datorii comune si datorii personale ale soților.

Datoriile comune corespund masei patrimoniale a bunurilor comune , iar datoriile personale ale soților corespund maselor de bunuri proprii ale acestora.

Potrivit art.32 Codul familiei , datoriile aferente masei bunurilor comune sunt urmatoarele:

a)cheltuieli facute cu administrarea oricaruia dintre bunurile lor comune;

b)obligațiile ce le-au contractat împreuna;

c)obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei;

d)repararea prejudiciului cauzat prin însusirea de către unul din soți a unor bunuri proprietate publică , daca prin acestea au sporit bunurile comune ale soților.

Este vorba deci , despre datoriile contractate de soți în timpul căsătoriei , în vederea susținerii sarcinilor căsniciei , administrarea și conservarea masei bunurilor comune sau repararii prejudiciilor aduse proprietatii publice prin fapte care au sporit masa bunurilor comune.

Cu excepția categoriilor menționate toate celelalte datorii contractate de fiecare dintre soți înaintea sau în timpul căsătoriei sunt considerate personale ale acestora.

În funcție de felul datoriilor contractate și creditorii soților pot fi comuni sau personali.

Creditorii comuni nu pot urmari bunurile proprii ale soților decat numai dupa urmarirea neîndestulatoare a bunurilor comune , iar creditorii personali nu pot urmări bunurile comune , putând însa , cere împarțirea acestora în măsura necesară acoperirii creanței lor.

1)Cheltuieli facute cu administrarea bunurilor comune

Pentru ca o datorie sa fie comuna trebuie îndeplinite mai multe condiții:

■ să fie vorba de o cheltuială de administrare a bunurilor comune ;

■ cheltuiala să fie făcuta în legătura cu un bun comun ,iar nu unul propriu;

■ cheltuiala sa fie făcuta cu administrarea bunurilor comune;

■ obligația să fie asumata prin act juridic de către un singur soț , si nu de către amândoi soții , deoarece în acest caz se vor aplica art.32 lit b și nu art.32 lit a.

Dar întrucat potrivit temeiului art.32 lit a Codul familiei și al art.32 lit b soțul care exercita un drept asupra bunurilor comune se prezuma ca are și consimțământul celuilalt , astfel ca juridic , obligația este contractata de ambii soți.

Demarcația între prevederile de la art.32 lit a și lit b consta în faptul ca în timp ce la litera a numai unul dintre soți figureaza în act , dar într-o dublă calitate reprezentându-l si pe celălalt , în cazul celor de la litera b ambii soți figurează în actul prin care s-a asumat obligația.

2)Obligațiile contractate de soți împreună

Deoarece legiuitorul s-a referit la obligații contractate atunci în aceasta categorie vor intra nu numai obligațiile asumate prin acte juridice bilaterale ci și cele constatate prin acte juridice unilaterale întrucat legea prezumă că s-au făcut în interesul căsniciei.

Nu este nevoie ca soții să se oblige prin același act juridic , obligația putând fi asumata succesiv prin acte juridice diferite , precum e posibil și ca unul dintre soți sa-și asume obligația pur și simplu , iar celalălt sub condiție sau termen.

3)Obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite

Din “nevoile obișnuite ale căsătoriei” fac parte :procurarea de alimente , plata taxelor și a impozitelor , cheltuielilor făcute cu achiziționarea obiectelor casnice , pentru medicamentele necesare tratării unor boli de care suferă un membru al familiei și chiar cele făcute cu procurarea unor obiecte de uz personal (îmbrăcăminte) deși acestea din urmă sunt bunuri proprii.

4)Obligația de a repara prejudiciul cauzat prin însușirea ilicită a unor bunuri propietate publică

Această categorie de obligații comune a fost introdusă ca urmare a necesității de a proteja avutul public.

Propietatea publică aparține statului sau unitaților administativ-teritoriale.

Pentru ca obligația sa fie comună trebuia să fie îndeplinite următoarele condiții:

■ să se fi produs un prejudiciu patrimonial care generează obligația de reparare;

■ prejudiciul să se fi produs prin însușirea unor bunuri ce fac obiectul dreptului de propietate publică;

■ faptul însușirii să fie săvârșit de către unul dintre soți;

■ bunurile comune să fi înregistrat o sporire;

■ existența legăturii de cauzalitate între sporirea valorii bunurilor comune și însușirea săvârșita de către unul dintre soți.

Daca sunt implinite toate aceste condiții datoria personala a soțului se transforma în datorie comuna a soților.

În cazul în care , activitatea de însușire a fost realizată de ambii soți , titularul dreptului de despăgubire va putea urmari bunurile comune ale soților fără a i se putea opune beneficiul de discuțiune , în sensul de a urmări în prealabil bunurile proprii ale soților , fiindcă într-o atare situație , ambii sunt ținuti să răspundă solidar.

SECȚIUNEA a II-a:

REGIMUL JURIDIC AL DATORIILOR COMUNE ALE SOȚILOR

Bunurile comune nu pot fi urmărite decat de creditorii comuni ai soților.

Creditorii comuni trec și la urmărirea bunurilor proprii în măsura în care bunurile comune sunt neîndestulătoare pentru satisfacerea creanțelor lor.

Aceasta ordine de urmărire a bunurilor soților are un caracter imperativ și deci nu se pot accepta abateri de la ea nici în cazul în care obligația ar fi solidară.

Creditorii comuni care trec și la urmărirea bunurilor proprii ,dacă cele comune nu au fost suficiente au obligația să-și dividă urmărirea fată de ambii soți , fiecare dintre aceștia trebuind să răspundă din valorea creanței rămase neachitată.

Contribuția soților la datoriile comune în timpul căsătoriei trebuie să fie egală.Cu ocazia împărțirii bunurilor comune se va stabili și contribuția la datoriile comune care va fi proporțională cu partea din comunitate cuvenită fiecărui soț.

CAPITOLUL V

IMPARȚIREA BUNURILOR COMUNE ALE SOȚILOR

SECȚIUNEA a I-a:

ÎMPÃRȚIREA BUNURILOR COMUNE ÎN TIMPUL CÃSÃTORIEI

Căsătoria reprezintă o comunitate de interese mai largi decât

comunitatea intereselor patrimoniale.

Regimul comunitații matrimoniale ca principal efect patrimonial al căsătoriei , trebuie să fie , în principiu , tot timpul căsătoriei.

Legiuitorul prevede ca , pentru motive temeinice , bunurile comune dobândite în întregime sau în parte pot fi împarțite în timpul căsătoriei devenind bunuri proprii ale soților.Această împărțire are carater excepțional.

Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate face numai în urmatoarele cazuri:

la cererea oricăruia dintre soți;

la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soți;

confiscarea averii unuia dintre soți.

A.ÎMPÃRȚIREA BUNURILOR COMUNE LA CEREREA

UNUIA DINTRE SOȚI

Potrivit art.36 alin (2) Codul familiei , bunurile comune se pot împărți la cererea unuia dintre soți.Acesta trebuie să facă dovada existenței unor motive temeinice pentru care împărțirea bunurilor comune să se impună.Aceste motive nu sunt prevăzute expres de lege ,temeinicia lor fiind lasată la aprecierea instanței judecătorești.

Bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii iar cele care nu au fost împărțite precum și cele care se vor dobândi ulterior rămân bunuri comune.

Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate face numai prin hotărâre judecătoreasca și numai dacă exista motive temeinice. Instanța nu poate consfinți invoiala soților cu privire la împarțirea bunurilor în timpul căsătoriei pentru a nu se eluda regimul comunitații de bunuri.

Convențiile prin care soții își împart bunurile în timpul căsătoriei sunt lovite de nulitate absolută.

Împărțirea bunurilor comune la cererea unuia dintre soți se realizează numai în timpul căsătoriei.Noțiunea “timpul căsătoriei” se refera la perioada cuprinsă între încheierea căsătoriei și rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorț.

S-a decis ca împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei este de competența instanței în a cărei rază teritoriala este domiciliu comun al soților unde se află bunurile supuse împărțirii.

Dreptul de acțiune al soților pentru împărțirea bunurilor comune are un caracter personal și poate fi deci exercitată doar de aceștia.Acțiunea pornită de către un soț nu poate fi continuată , după moartea sa , de către moștenitori.

Acțiunuea pornită de către unul dintre soți se poate face numai cu privire la bunurile comune existente în momentul când se face împărțirea , în întregime sau în parte.Nu se poate cere de către unul din soți partajul folosinței bunurilor comune , dar este posibilă împărțirea fructelor bunurilor comune.

La efectuarea partajului bunurilor comune ale soților trebuie luată în considerare valoarea pe care o au aceste bunuri la data când s-a introdus acțiunea de împărțire , iar nu valorea lor de la data la care a luat naștere starea de devălmășie.

Prin moartea unuia dintre soți , acțiunea pentru împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei rămâne

fără obiect , soțul supraviețuitor urmând a-și dobândi drepturile patrimoniale în cadrul procedurii succesorale.

La împărțirea bunurilor comune ale soților ,în timpul căsătoriei , nu pot participa și copii , neexistand nici un text de lege care sa autorizeze o atare masură.

B.ÎMPÃRȚIREA BUNURILOR COMUNE ALE SOȚILOR LA CEREREA CREDITORILOR PERSONALI AI UNUIA DINTRE SOȚI

Soții pot avea doua feluri de datorii: personale sau comune.

Astfel există creditori personali și creditori comuni.

Conform art.33 alin 1 Codul familiei “bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți”.Prin urmare creditorii personali pot urmări doar bunurile proprii.Dacă bunurile proprii ale soțului debitor nu sunt suficiente pentru acoperirea creanțelor creditorilor personali , aceștia pot cere împărtirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească , însă numai în măsura necesară acoperirii creanței.Acțiunea creditorilor personali pentru împărțirea bunurilor comune are deci caracter subsidiar.

Acțiunea în justiție se introduce împotriva ambilor soți și dacă nici unul dintre ei nu invocă beneficiul de discuțiune , le va trebui ridicat de instanța din oficiu.

Cerând împărțirea bunurilor comune , creditorii personali exercită un drept propriu , ei nu exercită , pe calea acțiunii oblice sau subrogatorii dreptul soțului debitor de a cere împărțirea bunurilor , deoarece condițiile și măsura în care se împart bunurile comune ale soților în cele doua cazuri sunt diferite.

Împărțirea privește numai bunurile comune prezente ale soților și nu bunurile viitoare.Bunurile nesupuse împărțirii și cele pe care soții le dobândesc după aceea sunt bunuri comune.

În vederea realizării creanțelor sale , creditorul personal poate cere luarea măsurilor asiguratorii (sechestru asigurator , poprire)asupra bunurilor comune , căci indisponibilizarea provizorie a acestora nu este contrară prevederilor art.33 Codul familiei care prohibă numai urmărirea bunurilor comune.

C. CONFISCAREA AVERII UNUIA DINTRE SOȚI

Acestă pedeapsă lovște partea codevălmasă a soțului condamnat din masa bunurilor comune.

Confiscarea speciala privită ca măsură de sigurantă are consecințe și asupra parții din masa bunurilor comune aparținând celuilalt soț care devine împreuna cu statul proprietar comun asupra bunurilor determinate.

La încetarea proprietății comune în cazul confiscării averii unui soț se aplică , pin asemănare , principiile de la ieșirea din indiviziune.

În această situație , atât soțul celui condamnat , cât și statul , care nu acționează în calitate de creditor ci de proprietar , pot să ceară încetarea proprietății comune prin împărțirea bunurilor comune.

ÎMPÃRȚIREA BUNURILOR LA DESFACEREA

CÃSÃTORIEI

La desfacerea căsătoriei bunurile comune se pot împărți prin învoiala soților , și numai în cazul în care aceștia nu se înteleg va hotărî instanța de judecată.

În literatura de specialitate s-au formulat opinii diferite cu privire la noțiunea de “desfacere a căsătoriei”.

O primă opinie susține că o învoială între soți cu privire la împărțirea bunurilor comune se poate realiza oricand ,însă efectele aceteia se vor produce numai la desfacerea căsătoriei.

Într-o a doua opinie s-a afirmat că învoiala privind împărțirea bunurilor comune poate să intervină în perioada imediat urmatoare datei cand hotărârea de divorț a rămas definitivă.

De asemenea o altă părere consideră că învoiala poate avea loc numai după introducerea acțiunii de divorț.

Cererea pentru împărțirea bunurilor comune se poate introduce fie odată cu acțiunea de divorț sau în orice moment dupa aceea(cerere incidentala sau accesorie).

Împarțirea bunurilor comune se poate realiza numai dacă:

■ există o învoială a soților cu privire la determinarea cotei fiecărei părți în bunurile comune;

■ în cazul în care nu exista o învoiala între soți va hotărî instanta de judecată , împărțirea făcându-se pe cote-părți.

Instanțele ar trebui să atragă atenția părților că pot proceda la o împărțeală prin buna învoială pentru a evita eventualele procese ulterioare.

Soții pot conveni să împartă toate bunurile comune sau o parte din ele , situație în care bunurile neîmpărțite rămân mai departe bunuri comune.

În ceea ce privește forma convenției pe care soții pot sa o încheie cu privire la împărțirea bunurilor comune , legea nu distinge , astfel încât ea va trebui supusă normelor dreptului comun privind forma actelor juridice.

În unele cazuri însă împărțirea bunurilor comune este supusă formei autentice “ad validitatem”.

SECȚIUNEA a III-a:

STABILIREA COTEI CUVENITE FIECÃRUI SOȚ

Legiuitorul nu prevede nici un criteriu după care instanțele judecătorești să procedeze la stabilirea cotelor ce se cuvin soților din bunurile comune.

Cu toate acestea s-a afirmat ca așa cum soții au drepturi și obligații egale în căsătorie vor exista și cote egale pentru fiecare.

Însă o altă opinie susține că la stabilirea cotei-părți pentru fiecare soț trebuie să se țină seama de contribuția soților la dobândirea și conservarea bunurilor comune.

Această soluție s-a propus ținându-se cont de situația în care unul dintre soți a contribuit într-o mai mare măsură la dobândirea bunurilor comune și deci nu poate fi tratat ca celălalt soț pentru că s-ar ajunge într-o situație inechitabilă.Doar în cazul în care contribuția unuia dintre soți nu ar putea fi determinata , instanța va fi indreptățită să stabilească că părțile în cauză au drepturi egale.

De asemenea , un alt criteriu de care se ține cont în procesul de stabilire a cotei părți cuvenite fiecărui soț îl reprezintă contribuția acelui soț care nu a fost angajat și nu a avut venituri , luându-se în considerare munca depusă în gospodărie ; tot astfel se va lua în calcul și munca femeii pentru creșterea copiilor.

La împărțirea bunurilor comune trebuie avută în vedere contribuția fiecărui soț la dobândirea totalității de bunuri si nu a fiecărui bun în parte.

Suma reprezentând datoria comună achitată numai de un soț , după despărțirea în fapt de celălalt , trebuie avută în vedere la stabilirea contribuției soților la dobândirea bunurilor comune.

Dacă soții nu convin asupra împărțirii bunurilor lor comune , este necesar să se stabilească prin probe cu ocazia partajului ce aport a avut fiecare în timpul căsătoriei , la dobândirea acelor bunuri.

La dobândirea bunurilor comune , stabilirea contribuției fiecărui soț se poate face prin orice mijloc de probă , deoarece este vorba de dovedirea unei situații de fapt.

La stabilirea cotei-părți ce se cuvine fiecărui soț din bunurile comune nu se ține seama de bunurile sale proprii ori de imporanța acestora.Faptul că unul dintre ei nu are bunuri proprii nu îl îndreptățește la o cota-parte , cu privire la bunurile comune , mai mare decat cea care este corespunzătoare contribuției sale la formarea și conservarea acestora.

SECȚIUNEA a IV-a :

PROCEDURA ÎMPÃRȚIRII BUNURILOR COMUNE.EFECTELE HOTÃRÂRII DE ÎMPÃRȚIRE

Dispozițiile legale care guvernează procedura de soluționare a cererilor care au ca obiect împărțirea bunurilor comune sunt cele de drept comun la care se adaugă dispozițiile Codului familiei și ale Codului civil (art.728 si urm).

Dreptul la acțiune în împărțirea bunurilor comune nu i se prescrie.

Pe durata procesului de împărțire a bunurilor comune dacă există pericolul de înstrăinare sau distrugere a bunurilor care fac obiectul cererii de împărțire , instanta de judecata poate să hotărască instituirea unui sechestru judiciar.

În practica judiciara s-a decis că , în cazul în care foștii soți nu doresc să realizeze o împărțire a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei , ci numai transformarea stării de devălmașie într-una de indiviziune , acțiunea lor este admisibilă.

În cazul în care împărțeala nu se va realiza în nici una din modalitățile prevăzute de lege , instanta va hotărî încheierea dosarului.

O dată rămasă definitivă hotărârea de partaj , bunurile comune devin proprii , potrivit cotelor stabilite de instanta.

Hotărârea de partaj rămasă definitivă și investită cu formula executorie constituie titlu executoriu , putând fi pusă în executare.

În problema de specialitate s-a pus problema determinării mandatului în care încetează comunitatea de bunuri fapt care a generat o adevărată controversă.

Astfel , într-o primă opinie s-a susținut că proprietatea comuna se menține și după desfacerea căsătoriei până la hotărârea de partaj deoarece până în acel moment nici unul dintre soți nu are o cotă-parte determinată în bunurile comune și deci nu se paote susține ideea indiviziuni.

Într-o altă opniei se consideră că desfacerea căsătoriei ,proprietatea comună in devălmașie a soților se transformă în indiviziune de drept comun deoarece comunitatea de bunuri este un efect al căsătoriei iar desfacerea acesteia presupune încetarea comunității de bunuri.

O a treia opinie susține ipoteza potrivit căreia regimul matrimonial al soților rămâne în ființă până la momentul împărțirii bunurilor ce o compune însă nu-și găsesc aplicarea prevederilor legale privind regimul juridic al bunurilor comune ,ceea ce înseamnă că administrarea , folosința și dispoziția asupra bunurilor nu se pot exercita în condițiile prevăzute de Codul familie ci condițiile prevăzute de dreptul comun.

O altă opinie afirmă că în perioada de la desfacerea căsătoriei și până la împărțire , comunitatea de bunuri a foștilor soți imbină elemente ale devălmășiei și ale indiviziunii de drept comun , așa că , încercându-se a se reflecta chiar in denumire , această realitate , s-a propus ca proprietea foștilor soți să fie denumită “proprietate comună de tranziție între proprietatea comuna în devălmășie și proprietatea comună pe cote-părți sau mai scurt , comunitatea postpatrimonială de bunuri.

În vederea unei mai bune administrari a justiției , pentru a evita riscul unor soluții contradictorii , ca și pentru a preveni multiplicarea unor procese între aceleași părți , legiuitorul a admis prorograrea competentei materiale sau teritoriale în favoarea instanței investite cu soluționarea cererii principale cu privire la judecata cererilor accesorii și a cererilor incidentale și anume judecătoria.

SECȚIUNEA a V-a:

ÎMPÃRȚIREA BUNURILOR ÎN CAZUL ÎNCETÃRII

CÃSÃTORIEI

Dizolvarea regimului matrimonial ca urmare a încetării căsătoriei pune în discuție problema momentului în care această dizolvare are loc datorită cauzelor de încetare.

Când căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți , dizolvarea regimului matrimonial are loc la data decesului.

O problemă mai complexă o reprezintă situația în care moartea unuia dintre soți a fost declarată judecătorește.În acest caz , data morții va fi cea stabilită prin hotărâre judecătorească.Aceasta presupune că până la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă bunurile dobândite de soțul în viață sunt considerate comunitate de bunuri , iar după ce hotărârea judecătorească a rămas definitivă aceste bunuri devin bunuri proprii.

Hotărârea judecătorească va fi anulată dacă se aduc dovezi că soțul declarat mort este în viața.

În consecință bunurile dobândite în perioada în care soțul a fost declarat mort vor fi considerate ca fiind comunitate matrimonială deoarece se consideră ca nu a avut loc o încetare a căsătoriei , iar bunurile dobândite de terții de buna-credință , cu titlul oneros de intervenirea hotărârii de anulare a celei declarative de moarte rămân în patrimoniul acestora.

Dacă soțul supraviețuitor se recăsătorește , iar cel declarat mort se dovedește a fi în viață , comuniatatea de bunuri rezultând din prima căsătorie există până în momentul încheierii celei de-a doua căsătorii (daca ambii soți din cea de-a doua căsătorie au fost de bună-credință , neștiind că cel declarat mort este în viață).

SECȚIUNEA a VI-a:

ÎMPÃRȚIREA BUNURILOR COMUNE ÎN CAZUL DESFIINȚÃRII CÃSÃTORIEI

Nulitatea căsătoriei intervine ca sancțiune a nerespectării unora dintre cerințele prevăzute de lege cu privire la încheierea căsătoriei.

În acest caz nu se pune problema împărțirii bunurilor comune , regimul bunurilor dobândite sub durata căsătoriei aparente , fiind acela de drept comun , la fel ca în cazul concubinilor.

Ca efecte ale nulității căsătoriei cu privire la relațiile patrimoniale dintre soți enumerăm:

♦ regimul comunității de bunuri nu a putut avea loc , deoarece nulitatea căătoriei operează retroactiv;

♦obligația de întreținere nu a putut exista între soți ;

♦dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor nu poate opera , deoarece calitatea de soț se consideră că nu a existat niciodată.

În cazul în care unul dintre soți decedeaza după căsătorie dreptul la moștenire nu se pune..

În cazul căsătoriei putative (căsătorie care , deși nula sau anulată produce totuși unele efecte față de sotul care a fost de bună–credință la încheierea ei) se pot face unele afirmații referitoare la regimul matrimonial:

a)comuniatatea de bunuri a existat , căci bunurile au fost dobândite în timpul ei.Împărțirea bunurilor se face conform dispozițiilor din materialul divorțului care se aplica prin asemanare.

b)obligația de întreținere a existat între soți și va exista și în viitor , potrivit prevederilor art41 alin 2 si 3 Codul familiei.

c)ambii soți beneficiază de dreptul de moștenire dacă decesul celuilalt soț a avut loc înainte de data la care hotărârea judecătorească prin care se declară nulitatea căsătoriei a rămas definitiv.Dacă decesul unui soț intervine după ce hotărârea a rămas definitiva , celălalt soț nu mai este chemat la moștenirea lăsată de defunct.

CONCLUZII

Bunurile comune ale soților reprezintă partea materială a instituției căsătoriei care este formată din totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le au soții le au în mod egal în căsătorie.

Bunurile comune ale soților cuprind atât bunurile corporale(mobile și imobile) precum și toate drepturile reale și drepturile de creanță.

Condițiile ca anumite bunuri să facă parte din regimul matrimonial constau în faptul că acestea trebuie să fie dobândite de soți sau de unul dintre ei iar dobândirea lor să fi avut loc în timpul căsătoriei.

De asemenea în clasificarea bunurilor ca fiind bunuri comune trebuie să se țină cont de categoria bunurilor proprii.

În literatura de specialitate anumite categorii de bunuri precum venitul din munca , imobilele , fructele și productele , au fost obiectul unor discuții în care s-au adus argumente pro și contra caracterizării lor ca fiind bunuri comune.

Personal , consider că venitul de muncă să fie considerat bun propriu până în momentul în care va fi uitlizat pentru achiziționarea unor bunuri.În acest caz vor fi considerate bunuri comune bunurile achiziționate însă venitul din muncă va rămâne în categoria bunurilor proprii.

În timpul căsătoriei orice convenție între soți privind împărțirea bunurilor este lovită de nulitate.Legea reglemetează numai împărțirea cerută de soți sau creditorii acestora sau în caz de desfacere , desființarea sau încheierea căsătoriei.

Împărțirea va fi realizată din momentul în care hotărârea judecătorească rămâne definitivă.

De asemenea tot în categoria bunurilor comune intră și munca depusă de femeie în gospodărie și pentru creșterea copiilor , iar în condițiile în care egalitatea între soți este deplina și efectivă , se poate considera un astfel de aport și munca depusă de bărbat în gospodărie și pentru creșterea copiilor.

Aceasta ipoteza este întemeiată deoarece legiuitorul susține că fiecare soț trebuie să contribuie prin mijloace proprii la chletuielile căsniciei , iar în noțiunea de cheltuieli ale căsniciei intră cheiltuielile pentru deducerea gospodăriei comune , cresterea și educarea copiilor și întreținerea soților.

Comunitatea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei este un efect legal al căsătoriei , indiferent dacă au fost dobândite prin contribuția comuna a soților sau prin contribuția exclusivă a unuia dintre ei.

BIBLIOGRAFIE

ANCA P. -Încheierea căsătoriei și efectele ei , ed Academiei

R..S.R, București , 1981

ALBU I. -Dreptul familiei , ed. Didactica și pedagogica ,

Bucuresti , 1975

BACACI AL, -Dreptul familiei , ed All Beck , București,

DUMITRACHE V.C 2004 , 2005

C. HAGEANU

BOROI G., -Bunurile comune ale soților.Partaj.Instituția

CIOBANU V.M, competența din Revista Dreptul , nr. 5 , 2001

NICOLAE M.

CHELARU E -Curs de drept civil.Drepturi reale principale , ed

All Beck , București , 2000

CHIRICA D -Locuințele construite cu credit de stat și

comunitățile de bunuri ale soților in R.R.D nr.

6/1984

COCOS S -Dreptul familiei , ed Lumina Lex , București , 2003

CIORÃSCU F., -Dreptul familiei , ed Universității din Pitești

OLAH L , 2004

DRÃGHICI A,

BOGHIRNEA I.

COJOCARU A. -Drept civil ,ed. Lumina Lex ,București ,

2000

CRÃCIUNESCU C.M -Regimuri matrimoniale , ed All Beck ,

Bucureștiu , 2000

DUMITRU R. -Prezumția de mandat tacit de vânzare a bunurilor

comune mobile în cazul soților despărțiti în fapt ,

R.R.D , nr.4/1997

ELIESCU M -Curs de drept civil. Regimul matrimonial anul IV

licență , 1948, Universitatea din București ,

Facultatea de drept.

-Transmiterea și împărțeala moșternirii în drept

R.S.R , ed Academiei , București , 1966

I.P FILIPESCU -Tratat de dreptul familiei , ed All Beck ,

București , 1997

I.P.FILIPESCU, -Tratat de dreptul familiei , ed Didactica și

A.I FILIPESCU pedagogica , București , 1995

GHIMPU S -Dreptul muncii , Casa de editura “Șansa S.R.L”,

ȚICLEA AL București , 1995

HAMAGIU C. -Drept civil român , vol III , ed All

ROSETTI-BÃLÃNESCU I, Beck ,București , 1998

AL. BAICOIANU

IONASCU A -Familia și rolul ei în societate , ed Dacia , Cluj

Napoca , 1975

IONAȘCU T -Drept civil.Persoanele.București , 1959

OPRIȘAN C -Situația juridical a bunurilor soților în timpul

căsătoriei în J.D , nr.5 , 1954

POPESCU T.R -Tratat de dreptul familiei , ed. Didactică și

pedagogică , București , 1965

POPOVICI P -Natura juridică a câștigurilor relizate la diferite

sisteme de joc , Revista Dreptul , nr.5/2003

RIZEANU D -Regimul juridic al bunurilor comune ale foștilor

soți în timpul dintre data desfacerii căsătoriei și

data împărțirii lor , în J.D, nr.8 , 1965

UNGUREANU O -Drept civil , Introduceri , ed Rosetti , 2002

LEGISLAȚIE

1.Constituția României

2.Codul familiei

3.Codul civil

4.Codul muncii

5.Codul de procedura civilă

6.Legea 114/1996 republicată în M.O nr.393 din 31 decembrie 1997