Buna Administrare Si Dreptul la O Buna Administrare,instrumente de Realizare

CUPRINS:

Capitolul I Noțiuni privind comunitatea locală și premizele bunei administrări.

Noțiunea de comunitate locală,raporturile cu statul și politică.

Descentralizarea administrativă.

Autonomia locală.

Capitolul II Buna administrare și dreptul la o bună administrare,instrumente de realizare.

2.1 Noțiunea de bună administrare.

2.2 Conceptul european de bună administrare și dreptul la buna administrare.

2.3 Reglementarea dreptului la buna administrare în legislația Republicii Moldova.

Capitolul III Studiu privind percepția bunei administrări la nivelul primăriei Toceni..

3.1 Preliminarii

3.2 Studiu privind percepția bunei administrări în primăria Toceni.

3.3 Recomandări pe termen scurt și pe termen lung.

Conclizii finale

Capitolul I. Noțiuni privind comunitatatea locală și premizele unei bune guvernări.

1.1 Noțiunea de comunitate locală .

Descentralizarea administrativă

Autonomia locală.

1.1 Noțiunea de comunitate locală. raportul dintre politică și administrația publică a colectivităților locale

Colectivitățile locale în redacția Cartei europene a autonomiei locale reprezintă unul din principalele fundamente ale oricărui regim democratic.Înțeleasă astfel,democrația presupune existența de colectivități locale dotate cu organe decizionale constituite democratic și beneficiind de o largă autonomie în ceia ce privește competențele,modalitățile de a le exercita și mijloacele necesare pentru îndeplinirea misiunii lor. Anume colectivităților locale le este consfințit dreptul și capacitatea efectivă de a rezolva și de a gira în cadrul legii,sub propria lor răspundere și în favoarea populației lor, o parte importantă din treburile publice.

Etimologia termenului “colectivitate”provine din francezul colectivite și desemnează un grup de oameni care trăiesc și muncesc în comun

Colectivitatatea locala în tractarea legiutorului național,reprezintă “totalitatea locuitorilor dintr-o unitate administrativ-teritorială”.Potrivit acestei definiții ,titularii dreptului și capacității de rezolvare a problemelor de interes general ,sunt colectivitățile locale,însă Legea atribuie statutul juridic unităților administrative-teritoriale.

Ar fi fost mai corect ca legiuitorul să atribuie această calitate de persoană juridică de drept public și privat, colectivităților locale stabilite în aceste unități territorial administrative,deoare ce locuitorii cu drept de vot prin alegeri deleghează o parte din puterea lor aleșilor locali pentru rezolvarea problemelor de interes local.

În doctrina romănească noțiunea de colectivitate locală este definită ca o populațiune prezentă și viitoare,stabilită pe o porțiune anumită din teritoriul statului,cu interese collective și permanente deosebite de cele ale statului.

Colectivitățile locale reprezintă societăți naționale egale sau anterioare statului care se bucură de drepturile recunoscute acordate de stat. Ele sunt investite prin lege de o anumită autonomie în rezolvarea problemelor de interes local.Identitatea unei coloectivități locale ar putea definită după următoarele elemente cum ar fi: numele,populația,teritoriul administrative,autoritatea publică și organelle elegibile,statutul și însemnele distinctive(steme,semne heraldice)

1.2.Descentralizarea administrativă

    Carta Europeană garantează dreptul autorităților publice locale de a dispune de capacitate efectivă pentru a rezolva și a administra, în cadrul legii, sub propria lor răspundere și în favoarea populației, o parte importantă din treburile publice. Acest drept este prevăzut și în Constituția Republicii Moldova, în Legea nr. 435-XVI din 28 decembrie 2006 privind descentralizarea administrativă și în Legea nr. 436-XVI din 28 decembrie 2006 privind administrația publică locală, care stabilesc că autoritățile administrației publice locale beneficiază de autonomie decizională, organizațională, de gestiune financiară, că ele au dreptul la inițiativă în tot ceea ce privește administrarea treburilor publice locale, exercitîndu-și, în condițiile legii, autoritatea în limitele teritoriului administrat.
    Evoluțiile economice, sociale și politice din ultimii ani în Republica Moldova au pus în evidență necesitatea unei reforme profunde și reale în domeniul administrației publice, în special al celei locale. Evoluțiile sus menționate  generează inegalitate în rîndul populației, în cadrul grupurilor specifice vulnerabile, cum ar fi cele supuse excluderii sociale, sărăciei, discriminării, marginalizării cu acces limitat sau inexistent la servicii de bază, la beneficiile dezvoltării locale, la participarea în dezvoltarea locală și în procesul de luare a deciziilor: cei săraci, cei în etate, femei, persoane cu dizabilități, persoane cu HIV, gospodării fără părinți, monoparentale sau conduse de copii, precum și copii abandonați, părinți singuri, minorități etnice, lingvistice și religioase și, în special, etnia romă etc., precum și alte persoane și grupuri, îndeosebi sub riscul discriminării sau al excluderii sociale.

În procesul de reformare a administrației publice locale din Republica Moldova definim o particularitate foarte importantă și distinct care este determinată de decalajul dintre resursele financiare și materiale ale autorităților publice locale și atribuțiile conferite de cadrul legislative național
    În primul rînd, de jure, autoritățile APL din Republica Moldova dispun de o autonomie declarată deplină, însă, de facto, aceasta este limitată, parțial din cauza ingerinței APC în activitatea lor cotidiană, parțial din cauza resurselor financiare proprii aflate sub limita necesității, a căror lipsă este însoțită și de o organizare administrativ-teritorială excesiv de fragmentată, și parțial din cauza unei capacități instituționale și administrative insuficiente. Aceste condiții fac ca APL să prezinte un grad scăzut de responsabilizare în fața publicului, public care ar trebui să fie beneficiarul și decidentul principal, în cazul cînd este vorba de utilizarea resurselor și adaptarea serviciilor publice la nevoile locale.   

În procesul de reformare a statului bunăstării un rol important îl deține procesul de

descentralizare care are la bază principiul subsidiarității.Subsidiaritatea este principiul conform căruia deciziile politice nu trebuie luate la un nivel mai înalt decăt este nevoie. De legimitate puterii putem vorbi doar atunci cînd ea rezolvă problemele cetățeanului,fiindcă numai așa cetățeanul o percepe ca o utilitate și în acest sens puterea trebuie să prezente rezultate iar rezultatele pot fi obținute doar dacă guvernanții ascultă ce vor cei ce iau ales și negociază cu ei soluționarea problemelor care necesită soluționare.

În acest sens, se vizează descentralizată a responsabilităților,încăt să nu se încredințeze unei unități sociale mai largi ceea ce poate fi bine realizat de alta mai restrănsă. Principiul descentralizării presupune ca o mare parte din puterea decizională în materie administrativă să fie transferată de la administrația de stat la către persoane juridice distincte față stat, care se bucură față de acesta de autonomie avănd o putere de decizie asupra unei colectivități determinate teritorial, putere neaflată în raporturi ierarhice cu puterea centrală.

Descentralizarea presupune, potrivit cadrului legal în vigoare, transferul de competență

administrativă și financiară de la nivelul administrației publice centrale la nivelul

administrației publice locale sau către sectorul privat.

Procesul de descentralizare administrativă presupune existența unor colectivități teritoriale locale, persoane de drept public (persoane juridice politico-teritoriale) în care

autorități liber alese de cetățenii colectivității respective să administreze interesele locale,

comunale, orășănești . Descentralizarea privește numai rezolvarea unor probleme locale de către autoritățile administrative alese de către colectivitatea locală. Rezolvarea problemelor colectivităților locale este asigurată de către funcționari publici care nu mai sunt

numiți de la centru ci sunt aleși de către electori. Participarea locuitorilor prin alegeri la

desemnarea autorităților locale accentuează spiritul de inițiativă și responsabilitate pentru

viața publică a localității unde ei locuiesc.Realizarea unui echilibru adecvat între centralizare și descentralizare precum și între autonomie și repsonsabilitate este considerat în literatura de specialitate o provocare continuă pentru administrația publică.

Descentralizarea nu se confundă cu deconcentrarea prin care are loc un transfer de

competențe de la centru spre teritoriu dar care vizează raporturile dintre puterea centrală și diferitele structuri ale acesteia în teritoriu.

Cadrul legal general al decentralizării în Republica Moldova este reglementat de Legea privind descentralizarea administrativă nr.435-XVI din 28.12.2006, avînd ca principii conform art.3

următoarele:

a) principiul autonomiei locale, care presupune garantarea dreptului și capacității efective a autorităților publice locale de a reglementa și gestiona, conform legii, sub propria lor responsabilitate și în interesul populației locale, o parte importantă din treburile publice;

    b) principiul subsidiarității, care presupune exercitarea responsabilităților publice de către autoritățile care sînt cel mai aproape de cetățeni, cu excepția cazurilor în care intervenția autorităților de nivel superior prezintă avantaje evidente ce rezultă din volumul și natura responsabilităților și din necesitatea de a asigura eficacitatea acțiunii publice;

    c) principiul echității, care presupune garantarea unor condiții și oportunități egale tuturor autorităților publice locale pentru a-și atinge obiectivele în realizarea competențelor lor;

    d) principiul integrității competențelor, care presupune că orice competență atribuită autorităților publice locale trebuie să fie deplină și exclusivă, exercitarea acesteia nu poate fi contestată sau limitată de o altă autoritate decît în cazurile prevăzute de lege;

    e) principiul corespunderii resurselor cu competențele, care presupune corespunderea resurselor financiare și materiale alocate autorităților publice locale cu volumul și natura competențelor ce le sînt atribuite pentru a asigura îndeplinirea eficientă a acestora;

    f) principiul solidarității financiare, care presupune susținerea financiară de către stat a celor mai slab dezvoltate unități administrativ-teritoriale, în special prin aplicarea unor mecanisme de repartizare financiară echitabilă;

    g) principiul dialogului instituțional, care presupune informarea și consultarea de către stat, în timp util, a autorităților publice locale, în procesul de planificare și de luare a deciziilor, prin structurile lor asociative, asupra oricăror chestiuni ce le privesc în mod direct ori sînt legate de procesul descentralizării administrative;

    h) principiul parteneriatului public-privat, public-public, public-civil, care presupune garantarea unor posibilități reale de cooperare între guvern, autoritățile locale, sectorul privat și societatea civilă;

    i) principiul responsabilității autorităților administrației publice locale, care presupune, în limitele competențelor ce le revin, obligativitatea realizării unor standarde minime de calitate stabilite de lege la prestarea serviciilor publice și de utilitate publică de care sînt responsabile.

De ce totuși descentralizarea?

De ce ar trebui să ne preocupe, altfel spus care sunt valorile din spatele ecentralizării,,dezbaterea descentralizării ce servește la crearea de noi implicații, dincolo de o simplă structură organizatorică? Cum ne dăm seama că ea există, adică cum poate descentralizarea să fie măsurată? Cel mai bun punct de pornire este definiția generală: a centraliza este a concentra prin plasarea

puterii și autorității în centru, în timp ce descentralizarea înseamna a delega sau a distribui puterea dinspre centru. Această definiție, totuși, cuprinde mai multe tipuri de aranjamente structurale. În primul rănd, descentralizarea politică se referă la dispersarea deciziei politice adică scopul numirilor la deciziile politice, inclusiv politica de stat, nivelul de venituri și alocarea veniturilor disponibile. Descentralizarea administrativă are legătură cu concentrarea sau dispersarea puterii decizionale la nivel administrativ (dacă birourile descentralizate din teritoriu au autoritatea de a lua decizii importante) față de puterea de a hotără natura politicii (deși cunoaștem lipsa unei delimitări clare și eficiente dintre politică și administrație).

Valorile de eficiență ar fi justificarea alegerii publice în cadrul descentralizării. Eficiența este definită drept maximizarea asistenței sociale. Pentru ca aceasta să fie maximizată, preferințele individuale trebuie exprimate în mod exact. În cadrul economiei private, preferințele personale sunt exprimate prin mecanismul pieței. Cănd se oferă bunurile publice, pachetele de taxe și servicii trebuie să reflecte căt mai exact cu putință preferințele totale ale membrilor comunitari. Totuși, deoarece preferințele individuale pentru bunuri publice diferă, vor putea exista divergențe între preferințele indivizilor dintr-o comunitate și pachetul de taxe și servicii ce reflectă preferințele în ansamblu ale comunității.

Este posibil ca diferența medie a preferințelor individuale din pachetul taxe-servicii adoptat de

comunitate prin guvern să fie mai mică în comunitățile de dimensiuni reduse cu indivizi ce găndesc relativ la fel, decăt în cele mari, zone mai heterogene. Drept consecință, centralizarea mai mare a autorității politice, decizionale la nivelul guvernului național e, cu căt este mai mare diferența medie a preferințelor rezidenților individuali pentru bunuri publice din pachetul taxe și servicii adoptat.

În contrast, fiecare unitate îsi poate croi pachetul de taxe și servicii conform preferințelor cetățenilor. Drept rezultat, diferența medie a preferințelor individuale față de pachetul de taxe și servicii va fi redusă. Într-adevăr, această logică sugerează că, cu căt este mai mare numărul unităților politice față de care autoritatea politică este descentralizată, cu atăt va fi mai mică diferența medie a preferinței individuale față de pachetul real de taxe și servicii.

Argumentul eficienței alegerii publice pentru descentralizare ridică alte chestiuni. În primul

rănd, acesta operează în cadrul paradigmei suveranității preferinței individuale. Deci ignoră

posibilitatea legitimității „intereselor naționale” preponderente chiar dacă aceste interese acționează împotriva preferințelor anumitor comunități cu o mentalitate comună.

Există o varietate a valorilor importante ale guvernului care sunt legate de prezența structurii

politice centralizare/descentralizare.

Receptivitatea și responsabilitatea este echivalentul politic al argumentului eficienței. Descentralizarea, plasănd guvernul mai aproape de cetățeni, alimentează o mai mare receptivitate a politicienilor față de voința cetățenilor și duce la o congruență între preferințele publice și politica publică. Aceasta nu este numai din cauză că autoritățile din unitățile descentralizate cunosc mai bine și acționează în armonie cu nevoile comunității lor de acțiune mai mult decăt autoritățile guvernului național centralizat, dar și din cauză că descentralizarea le permite să fie direct răspunzători cetățenilor locali prin alegerile locale.

Dacă cetățenii locali dezaprobă politica politicienilor referitoare la zona lor, acesta poate să-i sancționeze votănd împotriva lor, deci schimbănd politica locală.Într-un sistem centralizat,

schimbarea în politica locală va avea loc prin schimbarea guvernului național, un act ce depășește puterea cetățenească dintr-o singură zonă geografică. În plus, schimbarea guvernului național implică darea unui verdict electoral activității guvernului referitoare la o gamă largă de chestiuni, inclusiv politica macroeconomică, politica externă, politica de apărare și un număr de chestiuni naționale și regionale. Problemele locale sau cele care se referă la o anumită zonă georafică sunt numai o dimensiune și probabil una nu foarte importantă, față de care electorii vor evalua activitatea guvernului.

Participare politică, educație și dezvoltarea conducerii

Se spune că descentralizarea este dezirabilă, deoarece prin dezvoltarea decizionării reale la

nivele locale, nivelele cele mai înalte de interese și participarea în finalizarea guvernamentală, deci antrenîndu-i pe cetățeni în procesul decisional, îmbunatatind valorile democratice. Pe scurt,

descentralizarea realizează o funcție de menținere a sistemului și duce la stabilitate politică.

Descentralizarea încurajeaza și educația și dezbaterile politice, necesare funcționării eficiente

a democrației, asigurînd posibilitatea ca toți cetățenii de la nivelele locale să definească, să discute, să dezbată, printr-un proces politic, probleme ce aparțin comunității lor. În final, descentralizarea asigură un mecanism pentru dezvoltarea și educarea liderilor politici, atăt pentru cei aleși căt și numiți, o zonă de recrutare și educare pentru avansarea la un nivel superior și funcții politice naționale.

Structurile descentralizate sunt uneori percepute ca mijloace de a proteja democrația prin

centre de contraputere și influență într-o societate pluralistă.

Descentralizarea administrativă se regăsește în practică sub 2 forme. Deși se pot folosi și alți

termeni, mai ales în literatura din alte țări (de ex. pentru descentralizarea pe servicii se mai folosește conceptul de descentralizare funcțională), aceste două modalități de descentralizare sunt practic folosite pe scară largă.

Descentralizarea teritorială (definiție): unităților administrativ-teritoriale li se conferă

personalitate juridică, organe reprezentative alese și un patrimoniu propriu care le permite să se

organizeze, să funcționeze și să se gestioneze ele singure, în mod independent. Această modalitate de realizare a descentralizării se suprapune aproape peste conceptul de autonomie locală.

Descentralizarea pe servicii (definiție): Serviciul public este scos din competența centrală sau

locală și i se conferă personalitate juridică, organe proprii și un patrimoniu propriu.
Descentralizarea nu este o alternativă la centralizare. Amăndouă sunt necesare, deși în

proporții diferite. Ne găsim în prezența unei relații de complementaritate. Trebuie spus însă că

conceptul de centralizare este folosit aici într-un sens larg, indentificвndu-se uneori cu

deconcentrarea.

Descentralizarea nu este exclusiv reforma sectorului public. Așa cum menționam și anterior

descentralizarea administrativă este doar o dimensiune a procesului de descentralizare de la nivelul unei societăți. Ea implică rolul și relațiile care există între toți actorii societali – sector public, sector privat și societatea civilă.

În continuare vom prezenta cвteva caracteristici ale procesului de impletare a definițiilor discutate mai sus.

a. Descentralizarea ca o tendință. Atăt în sectorul privat (de ex. management by results) căt și

în cel public, eforturile care vizează descentralizarea se încadrează în tendințele de la nivelul

internațional – prăbușirea regimurilor centralizate și apariția unor revendicări în sfera

autonomiei/fragmentării statelor precum și o neоncredere tot mai accentuată în guvernămînt în

general.

b. Descentralizarea ca un proces. Descentralizarea nu trebuie percepută ca un simplu transfer

de prerogative dinspre centru înspre periferia sistemului administrativ. Aceasta deoarece capacitatea administrației publice nu este aceeași. Pot să apară diferențe atăt între nivelul central și cel local căt și între nivelurile locale în funcție de anumite variabile (de ex. diferențele cu privire la capacitatea instituțiilor administrative în mediul urban și respectiv rural). Transferul de prerogative trebuie privit ca o monedă cu două fețe – pe de o parte el poate îmbunătăți performanța sectorului public; pe de altă parte poate genera și o multitudine de probleme, cum este de pildă corupția și nepotismul, formarea unor clanuri locale etc, în special în cazul țărilor în tranziție cum este Republica Moldova.

c. Descentralizarea ca un contrapunct la globalizare. Statele naționale pierd din ce în ce mai

mult teren în fața globalizării activității economice și a creării de organizații/forme suprastatale care preiau din atribuțiile care reveneau în mod tradițional guvernelor naționale. În acest context, descentralizarea unor activități/procese la nivel local sau regional face ca cetățenii să nu se simtă total izolați în raporturile cu birocrațiile supranaționale.

d. Descentralizarea ca un mix de 4 dimensiuni.

– Colectiv/exterior – forme și proceduri instituționale/legale;

– Colectiv/interior – cultura societală, de multe ori latentă;

– Individual/exterior – comportamentul exterior observabil al indivizilor оn cadrul diferitelor

instituții societale;

– Individual/interior – mentalități, valori, construcții mentale, emoții ale indivizilor din cadrul

instituțiilor societale.

Orice proiect de descentralizare trebuie să ia în considerare toate aceste 4 dimensiuni.

e. Descentralizarea ca o abordare sistemică și holistică.

f. Descentralizare limitată și descentralizare exhaustivă. Vorbim despre un proces gradual,

care nu poate fi de la început nici prea extins dar nici limitat la un singur sector. Este important în cazul Republicii Moldova să se găsească o balanță.

g. Descentralizare și managementul de la nivel local al programelor de dezvoltare. Acesta

este un aspect relevant mai ales în cazul țărilor care beneficiază de asistență financiară străină pentru programe de dezvoltare. Descentralizarea responsabilităților în ceea ce privește aceste programe de dezvoltare trebuie făcută atăt la nivelul administrației publice căt și al altor instituții reprezentănd comunitățile locale precum ONG-uri. Asistența tehnică din partea instituțiilor finanțatoare este cuplată cu responsabilități reale în ceea ce privește managementul proiectelor și resurselor; crește legitimitatea instituțiilor administrației publice și a celor comunitare.

Pe baza definițiilor și a caracteristicilor asociate cu procesul de descentralizare, există cвteva

оntrebări punctuale la care trebuie răspuns atunci cănd dorim să inițiem un proces de descentralizare administrativă.

1.3 Autonomia locală

Principiul autonomiei locale este principiul fundamental care guvernează administrația

publică locală și activitatea autorităților acesteia. Acest principiu este consacrat atăt de

normele constituționale, de legi organice sau de reglementări internaționale. Autonomia

reprezintă forma modernă de exprimare a principiului descentralizării administrative. Ea

presupune existența unor colectivități locale, a unor autorități locale alese de către cetățenii

din aceea colectivitate precum și a unor nevoi și interese locale specifice distincte de cele naționale.

Legiutorul constituant a reglementat principiul autonomiei locale în art.109, alin.1. din Constituție cît și în art.3 din Legea privind administrația publică locală nr.436 din 28.12.2006.

Înțelegerea corectă a conținutului acestui principiu are o importanță deosebită pe planul acțiunilor practice și evită accentuarea și absolutizarea sa, însă acesta nu trebuie confundat cu “independența locală”.Pericolul accentuării și absolutizării autonomiei locale poate contrapune administrația public locală celei central prin care se realizează puterea executivă a statului .Autonomia locală este limitată de principiul statului unitar, principiu expres prevăzut în art.109 din Constituție, astfel, autonomia locală nu poate duce la federalizarea teritoriului sau destrămarea acestuia.

În plan european conceptul de autonomie locală a fost definit prin intermediul Cartei

europene pentru autonomie locală, semnată în 1985 la Strasbourg și redactată din inițiativa

Conferinței permanente a autorităților locale și regionale din Europa.

Carta definește în. art. 3. conceptul de autonomie locală în felul următor:

1. Prin autonomie locală înțelegem dreptul și capacitatea efectivă pentru

colectivitățile locale să reglementeze și să administreze, în cadrul legii, pe propria lor

răspundere și în profitul populației respective o parte importantă a treburilor publice;

2. Acest drept este exercitat de consiliu sau adunări compuse din membrii

aleși prin sufragiu liber, secret, egal, direct și universal, care pot dispune de

organe executive responsabile față de ei. Această dispoziție nu prejudiciază recurgerea adunărilor cetățenești la referendum sau la orice altă formă de participare directă a cetățenilor, acolo unde ea este permisă de lege.

3. O regulă importantă referitoare la controlul administrativ al colectivităților locale are în vedere respectarea proporționalității intervenției autorității de control în raport cu importanța intereselor pe care aceasta înțelege să le ocrotească, inclusiv în materia resurselor financiare, astfel încăt și acestea trebuie să fie proporționale cu atribuțiile stabilite de lege.

4. O altă regulă a autonomiei locale o constituie dreptul colectivităților locale de a se

asocia cu alte colectivități locale în vederea realizării unor sarcini de interes comun în

condițiile legii sau de a coopera cu colectivitățile altor state.

Consacrarea legală a conceptului de autonomie locală implică o serie de consecințe

care se detașează prin importanța lor. Cele mai reprezentative consecințe sunt:

 necesitatea ca atribuțiile de bază ale colectivităților locale să fie reglementate la nivel

constituțional sau legal,

 consfințirea legală a plenitudinii de competență a colectivităților locale în probleme de interes local,

 asigurarea caracterului deplin al exercițiului atribuțiilor ce revin colectivităților locale, prin neintervenția altor organe sau, autorități în procesul decizional;

 autonomia locală conferă autoritățiilor publice locale dreptul ca, în limitele legii, să

aibe inițiative în toate domeniile, cu excepția celor care sunt date în mod expres în

competența altor autorități publice; posibilitatea colectivităților locale ca, în cazul exercitării prin delegare atribuțiilor ce aparțin autorității centrale, de a le adapta condițiilor locale și consultarea colectivităților locale în probleme de planificare și decizie, ce le privesc direct.

Capitolul II Buna administrare și dreptul la o bună administrare,instrumente de realizare.

2.1 Noțiunea de bună administrare.

2.2 Conceptul european de bună administrare și dreptul la buna administrare.

2.3 Reglementarea dreptului la buna administrare în legislația Republicii Moldova.

2.1 Noțiunea de bună administrare

2.2Conceptul european de bună administrare și dreptul la buna administrare.

Art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene consacră pentru prima oară, în mod expres, printre drepturile cetățenești, dreptul la o bună administrare, precizând, în alin. (1), că orice persoană „are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii”. Conform alin. (2), dreptul la bună administrare include: dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să-i aducă atingere; dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial; obligația administrației de a-și motiva deciziile.

De asemenea, art. 42 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene stabilește dreptul de acces la documentele instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, pentru orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau juridică care are reședința sau sediul într-un stat membru. 

În ceea ce privește dreptul de a fi ascultat, art. 66, alin. (2), paragraful 5 din Tratatul CECO făcea cunoscută posibilitatea părților implicate de a-și prezenta poziția înainte ca Înalta Autoritate să stabilească anumite măsuri. Prevederi asemănătoare se regăseau și în art. 88 alin. (1) din Tratatul CECA. Jurisprudența CJCE cu privire la dreptul de a fi ascultat este constantă, în sensul că, acest drept trebuie respectat „în orice procedură deschisă împotriva unei persoane și susceptibilă de a conduce la un act acuzator de prejudicii reprezintă un principiu fundamental al dreptului Uniunii și trebuie asigurat chiar și în absența oricărei reglementăriprivind procedura respectivă”

Considerat unul dintre cele mai importante principii ale procedurii administrative, dreptul de a fi ascultat se regăsește încă din anul 1962 în jurisprudența Curții de Justiție, în cauza M. Maurice Alvis Consiliului Comunității Economice Europene. Plecând de la acest caz, Curtea consideră că dreptul de a fi ascultat este o regulă ce îndeplinește cerințele necesare unei justiții clare și bunei administrări, fiind obligatorie și pentru instituțiile comunitare.

Principiul motivării impune necesitatea ca autoritatea care emite un act administrativ să arate, în mod expres, elementele de fapt și de drept care determină adoptarea deciziei respective.Motivarea reprezintă un element esențial pentru formarea convingerii cetățenilor cu privire la legalitatea și oportunitatea actului administrativ, constituind, totodată, o garanție a alegerii soluției optime de către organul de decizie.

Obligația de motivare are în vedere deciziile care ar putea afecta drepturile și libertățile individuale, având ca finalitate diminuarea puterii discreționare a celor care au puterea de decizie, eliminând, astfel, abuzurile și ilegalitățile din administrație.

Amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz. după cum a decis Curtea de Justiție.

Motivarea conferă actului transparență, particularii având posibilitatea să verifice dacă actul este corect fundamentat, permițând controlul jurisdicțional exercitat de către Curte.În același timp, permite și controlul prevăzut în protocoalele încheiate cu privire la respectarea principiilor subsidiarității și proporționalității.[8]

Jurisprudența Curții face referire și la modalitatea în care poate fi făcută motivarea sau cât de largă trebuie să fie aceasta. Astfel, în una din cauze[9] Curtea acceptă posibilitatea ca în situația în care există un caz similar cu altele, soluția să fie motivată sumar, cu referire la deciziile anterioare. Însă, atunci când decizia în cauză de pășește cadrul stabilit, autoritatea comunitară în cauză are obligația de a oferi explicații asupra raționamentului său.

După cum motivează prof. Ioan Alexandru: Motivînd decizia administrativă, convingem cetățenii despre legalitatea și oportunitatea ei, iar acest lucru sporește încrederea acestora în autorități, dezvoltă spiritul de inițiativă, diminuiază folosirea diferitorilor căi de atac prevăzute de lege în vederea protejării drepturilor cetățenilor împotriva unor eventuale abuzuri ale administrației.

Introducerea caracterului obligatoriu al motivării actelor administrative, se apreciază în doctrina românească actuală, ar diminua riscul ca administrația să ia decizii arbitrare, abuzive și ar deveni, în final, un factor de progres pentru administrație”

In opinia unui alt autor , utilitatea motivării deciziilor prezintă un triplu interes. Astfel, aducerea la cunoștință a motivelor înseamnă a explica decizia și, deci, a evita conflictele posibile dintre administrație și administrații pe care îi servește. Pe de altă parte, obligația motivării determină administrația să nu ia decizii pentru rațiuni care nu pot fi aduse la cunoștința opiniei publice, astfel încât administrația să se călăuzească în activitatea sa de norme morale. De asemenea, motivarea permite un control eficient al superiorului ierarhic asupra conținutului deciziei, precum și un control jurisdicțional riguros al instanțelor de contencios administrativ.

La nivelul statelor membre ale Uniunii Europene se constată tendința generală de a impune autorităților publice obligația de a-și motiva actele.

În preambulul Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene se prevede că Europa reunită dorește să aprofundeze caracterul democratic și transparent al vieții sale. Prin urmare, se poate spune că postura participativă la viața socială a cetățeanului este legată obligatoriu de principiul transparenței, iar cea mai importantă cale de a conferi viabilitate acestor principii este chiar instituirea obligativității motivării actelor autorităților publice.

La nivel european, în situația în care o decizie a unei instituții nu îndeplinește obligația legală de motivare, orice persoană sau instituție, organ, oficiu sau agenție se poate adresa Curții de Justiție printr-o acțiune în anularea acesteia, în temeiul art. 263 din TFUE. De asemenea, subliniem aspectul evidențiat în jurisprudența Curții de Justiție conform căruia trebuie să se facă distincție între obligația de motivare a deciziilor, care reprezintă o normă de procedură fundamentală și problema temeiniciei motivării, care ține de legalitatea de fond a unui act în litigiu. Prin urmare, motivele prin care se urmărește contestarea temeiniciei unui act sunt ineficiente în cazul în care este vorba despre un act pe temeiul lipsei de motivare sau a motivării insuficiente.

Dreptul de acces la propriul dosar este un alt principiu care constituie o garanție reală pentru realizarea unei bune administrări. Potrivit acestui principiu, părțile interesate pot examina documentele utilizate de administrație în timpul procedurii. Însă, după cum reiese din art. 41 din Convenție, dreptul de acces la propriul dosar este condiționat de respectarea intereselor legitime legale de confidențialitate și de secretul profesional și de afaceri. Este reprezentativ pentru acest principiu cazul 228/83 din 29 ianuarie 1985, decizia Curții fiind invocată ulterior în cazurile similare. În reclamație, un fost oficial al Comisiei Comunităților Europene a solicitat anularea unei decizii a Comisiei prin care i-a fost respinsă cererea împotriva deciziei de concediere din 7 aprilie 1983.

În hotărâre Curtea notează: „…principiul aplicabil în proceduri precum cele în fața unei comisii de disciplină, reclamă ca un funcționar acuzat de abateri disciplinare să aibă cunoștință de toate datele pe care se bazează opinia formulată de Comisia în cauză – într-un timp suficient pentru a putea formula propriile observații.”

Dreptul de apărare include ca derivat și dreptul persoanei de acces la documentele administrației pentru a prezenta propriul punct de vedere. Astfel, trebuie arătat că, în materia regimului disciplinar al funcționarilor, într-o speță în care era atacat avizul emis de o comisie de disciplină, Curtea a considerat că un astfel de aviz constituie un act care lezează și că acesta poate face obiectul unei acțiuni întrucât avizul menționat, deși provenea de la un organism consultativ, fusese emis la finalul unei investigații pe care comisia de disciplină trebuia să o desfășoare cu deplină independență și potrivit unei proceduri speciale, distincte, cu caracter contradictoriu și supuse principiului fundamental al dreptului la apărare (Hotărârea Curții din 29 ianuarie 1985, F/Comisia, 228/83, Rec., p. 275, punctul 16). A fortiori, un astfel de raționament trebuie să se aplice, prin analogie, în ipoteza deciziilor adoptate în aplicarea articolului 10 alineatul (2) prima teză din Regulamentul nr. 1073/1999, întrucât aceste decizii provin de la un organism comunitar independent și sunt luate, de asemenea, în cadrul sau la finalul unei investigații care trebuie să se desfășoare „respectând în totalitate […] dreptul persoanelor implicate de a-și exprima opiniile asupra faptelor care le privesc”.