Bulgarii Bănățeni

Capitolul I

Bulgarii bănățeni – scurtă prezentare

Prin Tratatul de pace de la Saint Germain en Laye din 10 septembrie 1919, cel de la Neuilly sur Seine din 27 noiembrie 1919, dar mai ales prin Tratatele privind ocrotirea minorităților de la Paris, din 9 decembrie 1919, România devine un stat național, fapt care nu mai permite ignorarea grupurilor, mai mari sau mai mici, ale minorităților naționale, drepturile lor fiind consfințite prin ratificarea acestor acorduri. La acea dată, circa 28% din totalul cetățenilor din România aparțineau minorităților naționale. Conform recensământului din anul 2011, minoritățile naționale reprezintă circa 11% din totalul populației.

Minoritățile etnice au fost întotdeauna prezente în România, reprezentând un procent semnificativ din populația țării. Cu unele mici excepții, ele s-au bucurat de drepturi și libertăți care le-au permis să-și păstreze specificul etnic, tradițiile culturale, lingvistice și chiar religioase. Totodată nu trebuie uitat faptul, că și cetățenii aparținând minorităților naționale, și-au adus contribuția, într-o măsură mai mare sau mai mică, la dezvoltarea economică și culturală a țării.

În zilele noastre, în România sunt recunoscute oficial 19 minorități naționale, în sensul că au reprezentare în Parlament: maghiarii, rromii, germanii, ucrainenii, rușii lipoveni, evreii, turcii, tătarii, bulgarii, sârbii, croații, cehii și slovacii, polonezii, grecii, albanezii, italienii, slavii macedoneni și rutenii.

Minoritatea bulgară din România, asemeni celei germane de exemplu, nu reprezintă un grup etnic unitar, această populație fiind compusă din două comunități distincte – cea a bulgarilor bănățeni, care sunt catolici, și cea a bulgarilor din Sudul României (Oltenia, Muntenia și Dobrogea), care sunt ortodocși. Aceste grupări ale diasporei bulgare au în comun originea etnică, unele asemănări în cultura tradițională și, în special, caracterul agrar. Dar se deosebesc între ele atât din punct de vedere al numărului, al momentului venirii și al regiunilor colonizate, cât mai ales din punct de vedere al confesiunii, limbii și gradului de păstrare a conștiinței naționale.

Sub denumirea de bulgari bănățeni sunt cunoscuți acei bulgari, care s-au așezat în partea de vest a fostei regiuni austro-ungare Banat, astăzi împărțită între România, Serbia și Ungaria. Pe vremea când Banatul se afla sub conducere austro-ungară acești bulgari au mai fost cunoscuți și sub denumirea de „bulgari din partea de sud a Ungariei“ (Delmagzarorsyagi bolgarok). Bulgarii bănățeni care s-au reîntors în patria mamă după anul 1878 sunt cunoscuți în Bulgaria ca „bănățeni“ (банатчани).

Bulgarii bănățeni sunt cea mai veche diasporă bulgară din lume și chiar dacă sunt catolici, reprezintă o „parte unică a poporului bulgar și a culturii bulgare“, deoarece au reușit să creeze, independent de Bulgaria, o literatură într-o limbă pe care au reușit să o ridice la rangul de limbă literară, aceasta ajungând să fie recunoscută ca atare de către Academia bulgară: „În a doua jumătate a secolului al XIX-lea bulgarii bănățeni își creează propria scriere și dezvoltă o literatură semnificativă. Pentru nevoile lor, ei își ridică dialectul la rangul de limbă literară, creându-se astfel a doua limbă literară bulgară“. Limba bulgarilor bănățeni este recunoscută și de către Vatican ca limbă literară, intrând în rândul limbilor sacre, prin aprobarea și tipărirea traducerii Noului Testament, o dată între anii 1899-1902 și mai nou în anul 1998.

Conform ultimului Recensământ al populației din anul 2011, în România trăiesc un număr de 7.336 bulgari. Dintre aceștia, aproximativ 5.100 îl reprezintă bulgarii bănățeni (aproape 70%).

I.1. Ciprovceni și pavlichieni

De menționat este faptul că bulgarii bănățeni nu au una și aceeași origine, ci este vorba despre două grupuri, provenite din două regiuni diferite ale Bulgariei, care s-au așezat în Banat în momente diferite: ciprovcenii și pavlichienii.

I.1.1. Un grup provine din nord-vestul Bulgariei, din orașul Ciprovți și din satele din jur și este format din urmașii bulgarilor catolici, care reușesc să se salveze în urma înfrângerii răscoalei antiotomane din anul 1688.

Încă în perioada 1521-1522 Ciprovți era un orășel privilegiat, prin decret al sultanului Soliman I (6.11.1494 – 5/6.09.1566), iar locuitorii acestuia erau considerați cetățeni liberi dar cu îndatoriri speciale. De exemplu, „nici un turc nu avea voie să-și petreacă noaptea în localitate”. Dar cel mai de preț privilegiu pe care l-au obținut ciprovcenii a fost dreptul la autoguvernare, având dreptul să își aleagă singuri conducătorul (cneazul). Un fapt pozitiv al acestei autoguvernări a fost acela că s-a putut păstra caracterul etnic bulgar al locuitorilor. Dar ar fi nedrept să considerăm, că autonomia de care s-a bucurat regiunea Ciprovți a fost totală, așa cum o descriu unii autori mai vechi. Dimpotrivă, locuitorii plăteau destule taxe și impozite, inclusiv devșirme, tributul de sânge, prin care, anual, Imperiul Otoman lua băieți creștini, cu vârste între 7-10 ani, pe care îi înrola în sistemul militar al ienicerilor. Iar deseori taxele obișnuite erau chiar dublate: astfel, în anul 1585, în loc să fie colectate 1-2 akcele pe cap de animal, erau colectate 3-4 și în loc de 25 de akcele pe cap de locuitor se cereau 80, 90 sau chiar 100. Aceasta nu dovedește decât faptul că, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, sistemul otoman începuse să decadă, ceea ce l-a făcut pe Petăr Bogdan să scrie, în 1655, că „avem drepturi și privilegii, dar acestea nu mai valorează nimic dacă nu ai bani”. Iar ca să-și păstreze privilegiile, ciprovcenii plăteau sultanului sume uriașe.

Totuși, datorită acestor privilegii, în Ciprovți s-au putut dezvolta educația și activitatea literară. Aici a fost înființată prima școală bulgară (1642), în care se predau discipline precum logica, gramatica, filosofia. Iar școala literară de la Ciprovți avea drept scop principal, cel puțin în prima perioadă (de la începutul secolului al XVII-lea și până în anul 1688), apărarea intereselor poporului bulgar. Dintre corifeii acestei școli literare se distinge Petăr Bogdan Bakșev, cel care, prin lucrarea sa, Istoria Bulgariei, a pus bazele istoriografiei bulgare moderne. Un alt reprezentant al școlii literare din Ciprovți este Filip Stanislavov, autorul primei cărți tipărite în limba bulgară modernă, Abagar.

În perioada anilor 1642-1674 orășelul Ciprovți avea aproximativ 2.000 de locuitori (cu mențiunea că majoritatea fiind negustori, mulți se aflau cu negoțul în Valahia, Transilvania sau Turcia), Kopilovți 1.600, Jelezna 400 și Klisura 140. Toate localitățile aveau nu doar biserică, ci și școală.

Înfrângerea turcilor în bătălia de la Belgrad din 6 septembrie 1688 îi încurajează pe bulgarii catolici din Ciprovți și din localitățile apropiate – Copilovți, Jelezna și Clisura – să se ridice la luptă, dar răscoala este repede înăbușită în sânge. Orășelul Ciprovți, numit din cauza frumuseții lui, „Floarea Bulgariei“, a fost ras de pe suprafața pământului. Într-o scrisoare către organizația catolică Propaganda Fide, redactată la 20 octombrie 1688 în biserica bulgară Sf. Francisc din Târgoviște, arhiepiscopul de Sofia Stefan Knejevici (Giovanni Stefano Conti) menționează localitățile în care bisericile, mănăstirile și casele catolicilor au fost făcute una cu pământul: Ciprovți, Kopilovți, Jelezna și Clisura. Orășelul Ciprovți este distrus în totalitate, la fel și satul Kopilovți, care este ars din temelie. În scrisoare este descrisă soarta cruntă a bărbaților, uciși fără milă, și a femeilor și copiilor luați în robie. Ordinele erau foarte clare: „să fie omorâți toți bărbații – bătrâni și tineri, cu excepția băieților până la 16 ani, care vor fi luați în robie [și] să fie omorâte toate femeile în vârstă, iar cele tinere să fi luate și ele în robie”. În total, după spusele autorului, din cele patru localități au fost luate în robie peste o mie de suflete – tinere femei și copii, iar aproximativ 3.000 de suflete au reușit să scape cu viață, refugiindu-se în Valahia. După spusele autorului, el însuși abia a scăpat cu viață în fatidica noapte: „Călare, gonind toată noaptea, am ajuns la Dunăre și abia după ce am trecut dincolo, am scăpat de pericolul de a fi ucis. Dar am rămas fără nimic, doar cu hainele de pe mine…”. Dintre răsculați doar o treime au reușit să scape cu viață. Aceștia, în număr de peste 2.000, trec Dunărea refugiindu-se în Țara Românească (Valahia), în localitățile Craiova, Câmpulung, Râmnicu Vâlcea și Brădiceni, unde existau deja familii de negustori ciprovceni, după cum arată arhiepiscopul Knejevici: „…a Campului et alle vicinanze, ove si ritrovano la maggiore parte de cattolici.”

I.1.2. Al doilea grup este format din bulgarii catolici, numiți și pavlichieni, din episcopia de Nicopole. În urma Răscoalei din Ciprovți, acești bulgari pavlichieni, fiind la rândul lor catolici, sunt suspectați de neloialitate față de statul turc, astfel încât autoritățile locale încep să-i șicaneze. Bulgarii înșiși explică, într-un mod naiv, separatismul lor „paulichian” ca venind din faptul că îl venerau în mod deosebit pe apostolul Paul, drept pentru care au fot denumiți „paulini” sau „paulichieni”, susținând faptul că apostolul ar fi scris Epistola către Tit chiar în eparhia lor, de Nicopole („in diocesi nicopolitana, ubi noster apostolus suam epistolam at Titum scripserat”). În urma răscoalei din Ciprovți, acești bulgari pavlichieni, fiind la rândul lor catolici și având legături directe cu Occidentul, prin preoții lor, supuși Vaticanului, sunt suspectați de neloialitate față se statul otoman, astfel încât autoritățile locale încep să-i șicaneze.

După anul 1718, când Țara Româneasca trece sub dominație austriacă, bulgarii catolici primesc noi privilegii. Acest fapt îi stimulează și pe bulgarii din satele de la nord de Dunăre (Belene, Oreș, Trânciovița, Petikladenți) să emigreze în „Mica Valahie“ (Oltenia), încurajați fiind și de episcopul catolic de Nicopole, Nicola Stanislavici. Acesta a acționat prin preotul Ioannes Giuliani, vicar general al episcopiei de Nicopole, care învățase limba bulgarilor catolici și astfel devenise foarte popular. Cu ajutorul lui Giuliani, între 1726-1730 peste 300 de familii (aproximativ 2.000 de suflete) din satele Oreș, Belene, Trănciovița ș.a. reușesc să treacă în taină Dunărea și să se stabilească în Valahia. Aceasta înseamnă aproape jumătate din numărul catolicilor din Bulgaria. O mărturie despre numărul celor care au trecut Dunărea găsim într-o scrisoare din 1731, în care bulgarii roagă să le fie dat Severinul pentru a se așeza acolo și cer acordarea unor privilegii: „…trans Danubium in Valachiam Austriacam animae circiter 1500 ante annos tres vel quatuor nonnulla, aliae vero ante annum vel duos per gravissima pericula sub refugium augustissimae domus Austriacae confugimus”, dar și într-un document publicat de Eusebius Fermendjin, în care se arată că episcopul Stanislavici a reușit să strămute „până la 300 de familii de bulgari pavlichieni”.

La început bulgarii pavlichieni se așează în suburbiile orașului Craiova, unde exista deja o colonie de bulgari catolici ciprovceni, dar nu se amestecă cu aceștia, ci trăiesc separat.

I.1.3. Cât privește soarta catolicilor rămași în Bulgaria, aceasta devine și mai grea, întrucât sunt obligați să plătească același tribut ca și mai înainte, plătind deci și pentru cei emigrați în Valahia: „Di più quei, che fuggono lasciano tanti debiti, quali devono pagare quei che restano, e lo stesso pagano quie che sono restati, quanto pagavano quando ersno tutti”, otomanii încercând, prin orice mijloace, să împiedice viitoare strămutări peste Dunăre. Drept urmare, în jurul anului 1731 strămutările masive au încetat, deși unele familii reușesc să treacă în Valahia și după această dată.

I.2. Prezența bulgarilor în Valahia înainte de Răscoala din Ciprovți (1688)

Comercianții ciproviceni erau binecunoscuți pe meleagurile valahe cu mult înainte de tragicul eveniment al răscoalei din Ciprovți, încă de pe timpul lui Matei Basarab (domn al Țării Românești între 1632-1654), fapt confirmat și de privilegiile primite ulterior și din partea domnitorilor Antonie Vodă din Popești (domn al Țării Românești între 1669-1672), Șerban Cantacuzino (domn al Țării Românești între 1678 -1688), Duca Gheorghe (domn al Țării Românești între 1674-1678). După cum arăta Raportul istoric despre starea Țării Românești din 1679-1688: „Sunt prin Țara Românească mai mult de 100 de catolici din Chiprovaț și Copillova, care fac negoț. Soțiile lor și familiile sunt în Chiprovaț și în orașele circumvecine. Afară de vămi, dau Principelui 600 lei, și adesea de câte trei-patru ori pe an. Alți catolici nu sunt în afară de câțiva moldavi…”. (Sunt per Valahiam plus quam centum Catholici Chiprovatiensis et a Copilova, qui mercaturam agunt. Conjuges eorum et familia est Chiprovatii et in circumcinis oppidis; exceptis Teloniis dant Principi 600. leoninos, et multoties ter et quater in anno. Alii Catholici non sunt, exceptis aliquibis Moldavis…).

Companii comerciale ale ciprovcenilor au existat atât în Craiova, cât și în București: „Chiprovicenii erau negustori bulgari, catolici, imigrați în Țara Românească în secolul al XVII-lea (mai exact între 1638-688) din orașul Chiprovăț din Bulgaria. S-au stabilit în principalele orașe din țară: București, Craiova, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu. În Craiova este menționată o companie a bulgarilor chiproviceni și, de asemenea, în București exista o breaslă a acelorași negustori bulgari din Chiprovăț”. Existența coloniei de ciprovceni din Craiova este dovedită și de o scrisoare datată 18 aprilie 1644, sub care s-au semnat 35 de comercianți ciproviceni.

Despre negustorii ciprovceni din capitala Valahiei, Târgoviște, scrie Nicolae Iorga, care amintește, că pe la 1608 exista un negustor bulgar catolic, Ianoș Sârbul.

În anul 1655 ciprovcenii au la Câmpulung, oraș privit, în urma mutării Domniei din Târgoviște, ca „al doilea după București”, o biserică a lor, Sf. Iacob, și o mănăstire.

Negustorii ciprovceni erau cunoscuți și dincolo de Carpați, în Transilvania, numărul acestora depășind 300 de suflete. În registrele de graniță ale orașului Sibiu, în perioada 1673-1692 găsim înregistrați peste 40 de negustori ciprovceni, câțiva dintre ei aducând marfă timp de mai mulți ani și chiar de două sau de trei ori pe an. Conform taxelor plătite la vamă, ei făceau parte din categoria negustorilor nici foarte bogați, nici foarte săraci.

I.3. Coloniile bulgare din Craiova, Râmnic și Brădiceni

I.3.1. Emigranții bulgari ciprovceni petrec pe meleagurile Valahiei aproape un an, timp în care reușesc să se pună cât de cât pe picioare, când îi ajunge un nou necaz: la începutul anului 1690 Câmpulungul este atacat de tătari. Inițial bulgarii au vrut să se refugieze, împreună cu armata imperială, în Transilvania, dar autoritățile i-au asigurat că nu exista nici un pericol (Loro hanno voluto ritirarsi con la armata cesarea a Campolongo; ma l`offficiali gl`hanno detto, che non era pericolo). Însă chiar în ziua în care armata s-a retras, au atacat tătarii (e nell istesso giorno, quando l`armata era partita, sono stati assaliti dalli Tartari). Ei nu omorau și nici nu luau prizonieri, ci doar jefuiau tot ce apucau (Non e stato ammazato nessuno, nemeno per schiavo, solamente spoliati affato), lăsându-le chiar și pe femei fără haine (ch`hanno affato tolto via in tal maniera, ch`hanno lasciato le misere donne senza camisa). A pățit-o însuși arhiepiscopul Stefan Knejevici, pe care tătarii l-au lăsat fără cămașă, doar în izmene (senza camisa solamente con le mutande), luându-i până și mantia episcopală (anch`il pallio archivescovale).

Temându-se că în Valahia nu vor fi în siguranță, goi și desculți, fără nici un ajutor din partea nimănui, o parte din bulgari, în frunte cu arhiepiscopul Stefan Knejevici, trec Carpații în ultimele zile ale lui ianuarie și se îndreaptă spre Transilvania, care de curând intrase sub ocupație austriacă, devenind protectorat austriac, prin Tratatul de la Sibiu din 9 mai 1688.

După lupta de la Zărnești-Tohani/Tohanu (lângă Brașov), din 11/21 august 1690, bulgarii se reîntorc în Țara Românească, așezându-se la Olănești, Râmnic, Sutești, Brâncoveni, Purani, Craiova, Ciutura, Belcinu, Albeni, Tălpășești, Brădiceni, Maidan, Comoșteni, Aninoasa, Cerneți și Runcaz (…e popolo Bulgaro in queste parti di Valachia disperso, commorante hic inde in diversi luogi, cioè in Ollanesct, Ribnik, Sutesc, Brancovani, Paregni, Kraiova, Ciutoria, Belcin, Albegni, Talpascest, Bradicegni, Madan, Comasctegni, Agninosa, Ciarnaz et Runcaz…).

Austria dorea să câștige de partea ei populația catolică de origine bulgară, pentru scopurile sale politice, lucru clar formulat în proclamația din 1690 a împăratului Leopold către popoarele din Balcani. Astfel, prin Diploma dată la București în 2 aprilie 1691 de voievodul Constantin Brâncoveanu, coloniștii bulgari așezați în Valahia, la Craiova, Râmnic și Brădiceni, primesc o serie de privilegii, printre care dreptul să practice comerțul liber în Țara Românească și chiar diminuarea impozitului anual de la de la 400 la 250 de ducați. Emigranții bulgari îi poartă lui Constantin Brâncoveanu un adânc respect și recunoștință, considerându-l binefăcătorul lor, după cum reiese din scrisoarea arhiepiscopului Knejevici datată 8 mai 1689, unde este numit „nostro benefattore e protettore de nostri christiani … Signor degno d`ogni honore”. La fel a procedat și voievodul Nicolae Mavrocordat, după moartea lui Brâncoveanu. De fapt, coloniștii bulgari primesc diferite privilegii chiar și la un secol de la așezarea lor pe meleagurile valahe.

I.3.2. La 1 octombrie 1727, printr-un decret special dat „națiunii noastre loiale bulgare”, împăratul Carol al VI-lea le dă refugiaților bulgari dreptul de a forma trei comunități în localitățile Craiova, Râmnic și Brădiceni (Quod posteaquam aeque fideles nostri nationis bulgaricae, in locis nostris cameralibus Krajova, Rimnick et Bradicsen sic cognominatis in provincia nostra Valachia Cis-alutana degentes…). Prin acest Decret, care este o perifrază a „solicitării în 12 puncte” făcută de bulgari în urmă cu 8 ani, li se dă dreptul să-și alcătuiască comunități proprii separate (Modosatae nationi bulgaricae, in oppidis superius nominatis degenti, locus a caeteris incolis separatim cum circummeatu sufficiens pro domibus, atriis, hortis, pratis, agris, allodiis et his similibus ad propriam oeconomia et subsistentiam eorundem domesticam spectantibus assignetur, in quibus sub protectione generalatus et solius hujatis camerae nostrae directione…). În text se precizează, că în aceste comunități sunt bineveniți nu doar catolicii, ci și bulgarii ortodocși (In tres has communitates non solum catholici sed et graeci ritus bulgari ita recipitantur…). Bulgarii își pot construi biserici (ecclesias), școli (scholas) și mănăstiri (magisterias). De asemenea, se specifica că la Brădiceni (in oppido Bradicsen sic dicto Albanensi), unde locuiau și emigranți de origine albaneză, judecătorul trebuia să fie ales doar dintre catolicii „curați” (ex meris catholicis).

La punctul 8 se specifică faptul că bulgarii din aceste comunități pot organiza piețe săptămânale și târguri anuale: la Craiova târgul începea la 1 mai, de ziua Sfinților Filip și Iacob, și dura 5 zile (communitatti Krajovae unice in festo s. apostolorum Philippi et Jacobi sive 1-ma Maji incipientes per quinque dies duraturae); la Râmnic târgul începea pe 5 august, de ziua Sfintei Maria a Zăpezii (Maria de Nieves) și dura 5 zile (Rimnicij in festo s. Mariae ad Nices sive 5-ta Augusti incipientes pariter et duraturae per quinque dies); la Brădiceni târgul începea de sărbătoarea Înălțării Domnului (la 40 de zile după Paști) și dura, de asemenea 5 zile (Bradicsensium vero in festo Assensionis Christi Domini semet inchoantes etiam per quinque dies duraturae similiter designantur); piețe săptămânale se puteau ține în fiecare zi de marți (Hebdomadali vero forum singulis diebus martis habebitur).

La punctul 10 li se confirmă dreptul de a folosi pădurile pentru lemne de foc (pro foco), pentru construcții (pro aedificiis) sau pentru alte necesități.

La punctul 11 se precizează, că pentru toate acestea, fiecare familie trebuia să plătească o singură taxă anuală, în valoare de 10 florini (în loc de 18 florini, cum propuseseră inițial bulgarii), dar se specifică mai clar ce înseamnă „familie” (familia): dintr-o casă, în care toți locuiau împreună (familia, quae sub un foco vivit), se percepea o taxă de 10 florini, dar dacă în aceeași casă, împreună cu părinții locuia și fiul căsătorit, sau fratele căsătorit, acesta din urmă (fiul sau fratele) va plăti și el 5 florini, întrucât formează, împreună cu soția, o familie dar nu locuiesc separat; în cazul în care se mută separat, vor plăti taxa integrală de 10 florini; taxa se putea plăti în două tranșe: 5 florini de sărbătoarea Sfântului Gheorghe (23 aprilie) și 5 florini de sărbătoarea Sfântului Mihail (29 septembrie).

La punctul 12 sunt detaliate taxele vamale, pe care trebuiau să le achite negustorii bulgari, acestea fiind de 5% din valoarea mărfii importate sau exportate.

Pentru prima dată aceste comunități primesc dreptul de a avea sigilii (steme) proprii, pe care să le folosească în actele de comerț sau în alte scopuri, ca semn al privilegiilor de care se bucurau (in signum privilegii): la Craiova – un leu iar la picioarele lui soarele și o stea (Krajovensi leonem, in pedibus solem et lunam representntantem); la Râmnic – o cruce, prin mijlocul căreia trece râul Olt (Rimniciensi crucem, in medio cum fluvio Aluta dicto); la Brădiceni, (unde se specifică din nou că locuiau și refugiați de origine albaneză, veniți tot din Bulgaria) – doi copaci verzi, în mijlocul lor fiind reprezentat soarele și stelele, într-o parte aflându-se râurile Bistrița și Suhodol iar în cealaltă râul Bella (Bradiczensi vero seu Albanensi dictae ex duabus viridi colore depictis arboribus in earumdem medio unius stellae et solis atque itidem luna, et ex altera partibus aqua una Bistricze et Szuhodol altera Bella dicta, quae territorio hocce defluentes…).

I.3.3. Conform unei conscripții din 9 ianuarie 1730, comunitatea din Craiova număra 95 de familii (66 contribuabili integral, 4 care plăteau doar jumătate din taxe, 5 demnitari scutiți de impozite, 13 văduve, 7 săraci) cea din Râmnic – 61 (41 contribuabili, 5 demnitari, 11 văduve, 4 săraci) iar cea din Brădiceni – 77 (57 de contribuabili integral, 4 care plăteau doar jumătate din taxe, 5 demnitari, 8 văduve, 3 săraci), în total 233 de familii, din care 164 plăteau impozitele integral iar 8, doar jumătate. La doar 10 ani de la răscoală, bulgarii cer și obțin dreptul de a avea un episcop, reușesc să-și construiască la Craiova o mănăstire și o biserică, își cumpără vii, păduri și alte bunuri și proprietăți. În curând ei monopolizează aproape întreg comerțul din Valahia și încearcă să se extindă și în alte provincii austriece. Foarte profitabile s-au dovedit a fi furnizarea de furaje pentru armată și colectarea zeciuielii, care au devenit aproape un monopol al negustorilor ciprovceni.

Pe la 1729 sosește la Craiova un grup de bulgari pavlichieni, care formează o colonie separată de cea a bulgarilor ciprovceni (utpote neo-advenae et in separato loco a civitate collocati). Ei cer permisiunea de a-și construi o biserică proprie, întrucât în mica biserică franciscană existentă în Craiova abia încăpeau 200 de persoane (tum ob parvitatem unicae tantummodo ecclesiolae catholicae RR. PP. Franciscanorum in tota hac civitate existentis, quae ducentas vix personas capere sufficit), pe când numărul de catolici germani și bulgari ciprovceni era de două sau chiar de trei ori mai mare (cum tamen soli dd. Germani, aut soli dd. Bulgari Ciprovacenses duplo vel triplo hunc numerum excedant), noii emigranți fiind și ei în număr de aproape 1.500 de persoane, iar ca preot îl solicită pe părintele Ioannes Giuliani, care le-a fost păstor timp de nouă ani (similiter etiam ut admondum reverendum dominum Joannem Baptistam Giuliani, quem in omnibus persecutionibus et calamitatibus nostris per novem continuos annos in Turcia parochum habimus). Această cerere de ridicare a unei a doua biserici catolice la Craiova este susținută ulterior și de comunitatea bulgarilor ciprovceni, dar mai ales de franciscani, deși bulgarii pavlichieni începuseră să-și piardă interesul, realizând că nu pot rămâne aici și că ar fi mai bine să se mute în altă parte. Spre deosebire de ciprovceni, care erau negustori și meșteșugari, acești bulgari erau exclusiv agricultori iar la Craiova nu au primit nici pășuni, nici pământ pentru grădinărit, nici livezi sau vii. Astfel că în anul 1731 ei se adresează autorităților, cerând alte locuri în care să se poată așeza. Interesant este faptul că solicitările au venit din partea a două grupuri: cel al bulgarilor originari din localitățile Belene, Oreș și Trăncevița și cel al bulgarilor originari din localitățile Lăjene și Petikladenți. De unde rezultă că bulgarii pavlichieni nu doar că nu se „amestecau” cu bulgarii ciprovceni, dar nu se înțelegeau prea bine nici între ei.

Ca un prim răspuns la aceste solicitări avem raportul generalului F. G. Wallis din 21 iulie 1731, care propunea alegerea unei locații în care să se poată aduna laolaltă toți bulgarii, și anume satul Iuriț (Iuriz), care aparținea statului. Localitatea este situată între Dunăre, Jiu (Syll) și micul râu Desnățui (Desneziu), mai jos de Segarcea (Csegarcsa). În cazul în care li se dădea acest loc, bulgarii nu mai erau nevoiți să răscumpere terenurile, ci ar fi plătit doar impozitul anual de 10 florini. Desigur, generalul Wallis nu era de acord ca acești coloniști să primească aceleași privilegii ca și bulgarii din Craiova, Râmnic și Brădiceni, care și le-au „cucerit” în cu totul alte condiții istorice („…das der bulgarischen Handlungs-Compagnie bey ganz anderer Bewandtnis erteilte privilegium”). Deși la început guvernul de la Viena a fost de acord să le acorde unele mici privilegii, nu se grăbea să emită documentul. În toamna anului 1731 autoritățile austriece le permit bulgarilor să se așeze la Iuriț, acordându-le și unele mici privilegii (Exceptionen), așa cum rezultă dintr-un Protocol al Comisiei de stat din 2 ianuarie 1742: 1. Sunt luați sub tutelă regală; 2. Li se acordă localitatea Iuriț; 3. Li se permite să adune singuri taxele și să le predea vistieriei statului; 4. În primii trei ani de la așezarea în Iuriț sunt scutiți de taxe; 5. După trecerea primilor trei ani, timp de alți șapte ani vor plăti doar jumătate din taxă, adică câte 5 florini/familie anual; 6. În tot acest timp sunt scutiți de angara, de obligația de a asigura transport, cazare și masă pentru soldați.

I.3.4. În Râmnic, bulgarii, îndrumați spiritual de preotul Anton Guncici (decedat în 1725 la Câmpulung), se întremează și își construiesc o biserică cu turlă și o mănăstire din fonduri proprii, dar și din ajutorul acordat de ciprovceanul Petăr Duralin; fratele său, Pavel, a donat la rândul său noii mănăstiri o moară de apă. Piatra de temelie a fost pusă la 5 iulie 1732, lăcașul de cult, care poartă hramul Sfântului Anton de Padova fiind sfințit în jurul anului 1730 de episcopul de Nicopole, Nikola Stanislavici. Clădirea a ars din temelii în războiul din 1738, fiind ulterior renovată. La 24 noiembrie 1769 o ceată de haiduci valahi a intrat în mănăstirea catolică din Râmnic, unde tâlharii au distrus tot ce nu puteau duce și au furat tot ce putea fi luat, iar pe preoți iau bătut și i-au legat. În cele din urmă, înduplecați de rugămințile acestora, i-au lăsat în libertate, aceștia plecând spre Turnu Roșu. Dar, pe drum, au fost atacați de o altă ceată de tâlhari, dezbrăcați de haine și bătuți din nou.

I.3.5. Bulgarii din Brădiceni, care era un oraș fiscal, la fel precum Craiova și Râmnic își construiesc o mănăstire, dedicată Sfinților Apostoli Petru și Pavel. În timpul stăpânirii austriece (1718-1739) în Brădiceni a fost instalată compania Leib și au fost așezate 36 de familii de chiproviceni. Carol al VI-lea le acordă privilegii și le permite ținerea unui bâlci la 8 septembrie și a unui târg săptămânal, așezarea având rangul de oppidum. Termenul de oppidum (orășel) s-a folosit în perioada stăpânirii austriece, relevându-se faptul că bulgarii așezați aici au obținut dreptul de a se constitui în calitate de fundus fiscalis (moșie a fiscului imperial).

În 17 noiembrie 1719 trăiau la Brădiceni 36 de familii de bulgari catolici: „Așezându-se și la Brădiceni, încetul cu încetul [bulgarii] au cumpărat pământurile românilor, care chiar părăsesc localitatea. În 1719 abia mai erau 6-8 familii de români în Brădiceni”. În anul 1737 bulgarii sunt cei care sunt nevoiți să părăsească localitatea, așezându-se definitiv în Banat, la Vinga. Biserica inițială, care era construită din lemn, a ars în 1734, împreună cu 100 de case, iar în locul ei a fost ridicată o nouă mănăstire, din piatră, care nu a fost afectată de războiul din 1738. După încheierea păcii din 1739 această mănăstire, care avea 10 dormitoare, sală de mese și bucătărie, a fost locuită de preoți bulgari până în 1748, când a fost abandonată.

I.4. Colonia bulgară din Alvinț (Vințu de Jos)

În jurul anului 1700 o parte din bulgari se hotărăsc să se stabilească definitiv în Transilvania. În urma numeroaselor solicitări, la 15 mai 1700, primesc anumite privilegii din partea împăratului Leopold I și li se permite să se așeze la Alvinț (azi Vințu de Jos), localitate aflată la 3 km de Alba Iulia, unde pun bazele unei comunități independente – orașul privilegiat Alvinț.

Condițiile au fost cât se poate de bune: ei sunt luați sub protecția regală; au dreptul de a folosi, în mod gratuit, pășunile și pădurile din jurul localității Alvinț; au dreptul de a-și exprima, liber, religia catolică și de a-și construi, din fonduri proprii, biserici; sunt scutiți de toate impozitele obișnuite, precum găzduirea soldaților aflați în trecere, asigurarea cailor de schimb (Vorspann) și orice fel de sarcini militare; puteau face comerț liber nu doar în Transilvania, ci în întreg Imperiul Austriac, plătind doar taxele vamale obișnuite; li se dădea dreptul la autoguvernare, alegându-și din rândul lor câte un judecător și jurați (jurati assessores); nimeni nu putea fi primit în comunitatea lor fără aprobarea preotului, a judecătorului și a juraților. Pe de altă parte, fiecare familie trebuia să plătească statului câte 10 florini anual.

Privilegiile de mai sus se adresau nu doar bulgarilor din Alvinț, ci și urmașilor lor.

Interesant de observat este faptul că, în textul privilegiilor, peste tot se vorbește despre „bulgari” (familiae nationis bulgaricae) și „bulgari catolici” (bulgaros catholicos) iar nu despre „refugiați” sau „creștini”, precum în textele altor privilegii din acea perioadă.

Din păcate, în anul 1703 izbucnește în Ungaria Răscoala lui Rákóczi, care se răspândește rapid și în Transilvania. Având drept scop eliberarea țării de sub ocupația austriacă, ea îi distruge, fără milă, pe toți susținătorii Curții austriece, în Transilvania transformându-se chiar într-un adevărat pogrom împotriva catolicismului. Colonia bulgară din Alvinț, înființată prin bunăvoința autorităților austriece și privită cu ură de către locuitorii din jur datorită privilegiilor primite, s-a destrămat, bulgarii lăsându-și noile case pustii (illuc locum absolute desertum reliquierunt). În toamna anului 1703, o parte dintre ei, în frunte cu preotul Christofor Peikici, se îndreaptă spre Valahia, așezându-se cel mai probabil la Râmnic, unde au locuit și mai înainte, iar o altă parte s-a risipit prin Transilvania, așteptând sfârșitul răscoalei. După înăbușirea răscoalei, în anul 1711, o parte dintre cei care s-au refugiat în Valahia s-au întors și au refăcut colonia din Alvinț care, din păcate, nu a devenit mai puternică, chiar dacă, după 1721, au venit aici și alți bulgari. Conform unui inventar fiscal (Inventarium fiscalis dominii Alvincziensis) din 8 februarie 1722, în Alvinț trăiau 20 de familii de bulgari, care plăteau cei 10 florini anuali, conform Diplomei Leopoldine. Adunând și cele 5-6 familii sărace, care nu plăteau taxa, și luând în considerare că fiecare familie avea aproximativ 5 membri, rezultă că, în anul 1722, colonia bulgară din Alvinț număra 130-140 suflete.

Datorită disputelor cu localnicii, legate de pământurile și proprietățile însușite de aceștia după plecarea bulgarilor, mulți bulgari se hotărăsc să părăsească localitatea definitiv și să caute noi locuri în care să trăiască. Un astfel de loc a fost Deva.

Cu timpul, bulgarii rămași în Alvinț sunt asimilați de către populația locală: unii s-au maghiarizat, alții s-au românizat. Într-o corespondență trimisă la 15 octombrie 1801 din Alvinț către ziarul „Pressburger Zeitung” aflăm, că la 10 octombrie 1801 bulgarii au sărbătorit Centenarul de la așezarea pe acele meleaguri. Cu acest prilej a fost oficiat un parastas în memoria înaintașilor iar a doua zi au fost trase salve de tun. Ziarul mai menționează, că marea majoritate a acestor bulgari erau deja maghiarizați, dar încă se întâlnea numele Bolgar.

Conform lingvistului Todor Balkanski, care i-a vizitat pe bulgarii din Alvinț în anii 1990, comunitatea era alcătuită din două grupuri: primul era al urmașilor ciprovceni (familii precum Dervodelin, Bordițoiu) iar al doilea, al urmașilor bulgarilor grădinari veniți din regiunea Liaskovo, Bulgaria (familii precum Ivanov). La data vizitei lingvistului, bulgarii din Alvinț vorbeau limbile română, germană și maghiară și cântau încă cântece bulgărești, dar nu le înțelegeau.

I.5. Colonia bulgară din Deva

Aproape în același timp cu înființarea coloniei bulgare din Alvinț a fost înființată încă o colonie bulgară în Transilvania, ceva mai numeroasă, la Deva, localitate aflată la vreo 20 km la sud de Alvinț. Aici s-au așezat, între anii 1711-1712, o parte din bulgarii care nu au mai dorit să se întoarcă la Alvinț, bulgarii reîntorși în Alvinț dar care, din cauza disputelor pentru proprietăți cu localnicii, au preferat să-l părăsească din nou precum și alți bulgari veniți din Valahia și Transilvania.

Generalul Stephan von Steinville, comandantul militar al Transilvaniei, îi ia sub oblăduirea sa, scutindu-i de plata taxelor, iar în anul 1714 împăratul Carol al VI-lea le acordă privilegii, aproape identice cu cele acordate de împăratul Leopold I, în anul 1700, coloniștilor bulgari din Alvinț. Colonia bulgară din Deva s-a constituit ca o comunitate separată, privilegiată: „La începutul secolului al XVIII-lea ia naștere la Deva o nouă așezare de populație numită atunci oficial „Deva, orașul bulgar”, dar purtând denumirea populară de „Orașul grecilor” sau „Greci”, păstrat și azi. Este cartierul de azi din zona străzilor Griviței, Plevnei, Mănăstirii și a celor vecine. (…) Astfel, în primăvara anului 1712 sunt colonizați la Deva 51 de familii de bulgari, împreună cu călugării lor catolici. Toți au primit vetre de case, grădini și pământuri bune de cultură, cu obligația de a plăti domeniului o taxă anuală. Dobândiră și unele privilegii care îi scuteau de impozite, armată, de prestații și de cartiruiri militare. Aveau dreptul să-și aleagă singuri conducerea comunală și preoții dintre călugării franciscani.”

Care a fost numărul coloniștilor bulgari din Deva aflăm dintr-un document oficial publicat de dr. Liubomir Miletici. Document este datat 10 septembrie 1716 și reprezintă primul recensământ al bulgarilor din Deva. Sunt menționate 51 de familii, fiind trecut numele fiecărui cap de familie. Documentul, realizat de judecătorul Matei Francovici (Mathias Francovich), a avut scopul de a stabili cine va plăti taxa anuală de 10 florini/familie, hotărâtă de comun acord cu generalul Steinville. Din document rezultă că 38 de familii erau de negustori (marcatores), una se ocupa cu croitoria (sartor) și una cu meșteșugurile (opfices). În afară de acestea, mai sunt trecute patru văduve și șapte copii orfani.

Încă din primul an bulgarii din Deva își construiesc o biserică, pe care o demolează în anul 1724, în locul ei ridicând actuala biserică și o mănăstire (conventus), începută în 1714, căreia i s-a adăugat un etaj în 1728, clădirea fiind terminată în 1760. Pe lângă biserică bulgarii au construit și o casă, în care a funcționat școala primară catolică.

Printre coloniștii din Deva se aflau celebrele familii ale fraților Bibici (rude cu familia arhiepiscopului Petăr Bogdan), Tomianin, Petrandin, Puenin, Peșin, Francovici ș.a. precum și câțiva preoți franciscani bulgari, care îi slujeau din punct de vedere spiritual. De menționat, că în deceniile în care au locuit în Deva, preoții bulgari franciscani nu slujeau doar comunitatea catolicilor bulgari, ci și pe cea a soldaților catolici din armata imperială cantonați în localitate: duminica și în sărbători oficiau liturghii în cetate, îi vizitau pe bolnavi, inclusiv pe cei aflați în satele din munți, chiar și în iernile grele, și le acordau alinare, îi înmormântau pe soldați conform ritualului catolic, fără a solicita nici un fel de răsplată.

Un document din anul 1721 ne arată că în decurs de cinci ani numărul familiilor de bulgari a crescut la 72, din care 31 de familii erau sărace (Familiae pauperes). Conform apendicelui din 30 decembrie 1721 dat la Alba Iulia, din totalul de 72 de familii, 42 de familii urmau să plătească taxa integrală, 18 familii, doar jumătate iar 12 familii, fiind foarte sărace, erau scutite de taxe. Din acest document observăm, că bulgarii nu o duceau foarte bine la Deva, majoritatea familiilor fiind sărace, deși se bucurau de privilegii, motiv pentru care nu erau priviți cu ochi buni de localnici.

În anul 1731 în cimitirul bulgar a fost ridicată o capelă, în cripta căreia au fost îngropați mulți bulgari. Din cauza infiltrațiilor, capela a fost demolată în 1830, iar cripta a fost astupată. Ceilalți locuitori ai Devei aveau un cimitir separat în strada Șanțului. Ambele cimitire au fost desființate în prima jumătate a secolului al XIX-lea, terenurile lor fiind folosite pentru agricultură. Pe locul cimitirului bulgar s-a făcut o grădinărie, apoi o florărie care a existat până aproape de 1960 când a început construcția actualelor blocuri.

Numărul bulgarilor din Deva a tot scăzut, atât din cauza ciumei din 1738-1740, când au murit 30 de persoane, cât și prin asimilarea urmașilor acestora cu alte etnii, așa că pe la sfârșitul secolului al XIX-lea ei au dispărut aproape cu totul din Deva. Pe de altă parte, locația geografică a Devei, care se află departe de drumurile comerciale, i-a făcut pe bulgari să ia în considerare părăsirea acesteia. De exemplu, familia lui Gheorghi Bibici se mută în Banat, pentru a putea face negoț, lăsându-și casa din Deva pustie (Georgius Bibicsev, propter majorem quaestum acquirendum ad Banatum Thomosvar se transtuit et ea propter suam propriam domum in mentionata pacificatione non inserta hic Devae absque familia desertam dereliquit); la fel a făcut și familia lui Grigore Zekici, care s-a mutat la Arad (Grigorius Zekics una cum uxore tali conditione Arradinum se transtulit) pe când alții s-au mutat la Brădiceni sau în Valahia Austriacă (Valachiam Austriacam).

Astăzi, în urma bulgarilor, a rămas la Deva mănăstirea franciscană și biserica catolică, construite cu fonduri provenite din donația negustorului bulgar Nikola Petrandin. Se mai pot vedea, de asemenea, câteva case vechi, toate în cartierul ce poartă încă denumirea populară de „În Greci”, printre care casa impozantă a lui Gheorghi Bibici și capela familiei lui Mihail Kokelin.

Cele două comunități bulgare din Transilvania au supraviețuit până la înăbușirea mișcărilor de eliberare maghiare, când autoritatea austriacă le desființează, împreună cu alte comunități similare iar bulgarii, încet-încet, sunt asimilați de populația locală. Până în anii 1970, la Alvinț mai trăia o bătrână, Malvina Dervodelin, care amintea de faptul că pe aceste meleaguri au trăit cândva bulgari ciprovceni.

Pentru coloniștii bulgari părea că au veni vremuri bune, că pot trăi și munci în tihnă. Și așa a și fost, cel puțin până în vara anului 1737, când începe un nou război între Austria și Turcia, în care bulgarii au format chiar o armată de voluntari, luptând alături de austrieci. Dar mersul bătăliei este nefavorabil și odată cu retragerea armatei austriece, pentru a nu cădea din nou în robia turcilor, sunt nevoiți să ia din nou drumul pribegiei. Bulgarii originari din Ciprovți, care trăiau în Craiova, Râmnic și Brădiceni trec în Transilvania și se stabilesc temporar la Alvinț (Vințul de Jos) și Deva iar grupul bulgarilor pavlichieni trece pe la Orșova, în Banat, și se stabilește temporar la Recaș. În februarie 1738 acest ultim grup ajunge la Beșenova Veche (Dudeștii Vechi, jud. Timiș), formând cea mai mare colonie a bulgarilor bănățeni, care ajunge în anul 1869 la 7.529 locuitori.

La începutul lunii octombrie 1741 bulgarii ciproviceni înființează o a doua colonie în Banat, la Vinga (jud. Arad), devenită în scurt timp oraș. Întrucât le-au fost acordate privilegii importante, împreună cu bulgarii catolici vin aici și câteva familii de bulgari ortodocși, împreună cu care au trăit încă din Bulgaria, aproximativ 20 de familii de bulgari transilvăneni din Cerghedul Mare și un număr însemnat de bulgari pavlichieni din regiunile Sviștov și Nicopole. În timp, autoritățile locale încep să le limiteze privilegiile, astfel încât bulgarii se plâng direct Curții de la Viena, iar împărăteasa Maria Terezia, prin Decretul din anul 1744, le reconfirmă toate privilegiile. Drept mulțumire, bulgarii își redenumesc orașul „Theresiopolis“, după numele împărătesei Maria Theresia.

I.6. Viața bulgarilor în Banat

În momentul sosirii în Banat, ciprovcenii și pavlichienii se deosebeau unii de alții prin grai, obiceiuri, port ș.a. Deși erau cu toții catolici, nu se simțeau ca fiind un întreg. Ei s-au așezat în două localități distincte, formând două grupuri separate. După grai, ciprovcenii din Vinga aparțin grupului nord-vestic, iar pavlichienii din Beșenova Veche, grupului sud-estic. Ciprovcenii erau în majoritatea lor negustori și meșteșugari, aveau printre ei intelectuali și preoți iar pavlichienii erau agricultori, fără a avea printre ei oameni cu școală.

În primii câțiva zeci de ani cele două grupuri au trăit separat. O încercare de „unire” are loc în anul 1744, când bulgarii din Vinga primesc privilegii din partea împărătesei Maria Terezia; bulgarii din Beșenova Veche vor să se mute și ei la Vinga, pentru a se putea bucura de aceste privilegii, însă autoritățile locale îi împiedică să părăsească localitatea. Astfel, putem spune că avem în Banat două grupuri de bulgari: bulgarii proveniți din Beșenova Veche (beșenovenii) și bulgarii proveniți din Vinga (vinganii). Ambele grupuri au conștiința apartenenței la aceeași națiune bulgară, iar în rândul oamenilor simpli există credința că sunt, cu toții, urmașii eroilor din Ciprovți. În memoria colectivă nu se păstrează nici un fel de amintire a faptului, că un grup provine din zona Ciprovți iar celălalt din zonele Sviștov și Nicopole.

I.6.1. Colonia bulgară din Beșenova Veche (1738)

Pe la sfârșitul lui octombrie 1737 grupul bulgarilor catolici pavlichieni din Iuriț, Izlaz și Craiova (ex pago Uritz, Islas et Craiova), fiind aproape de Dunăre, s-a îndreptat spre Orșova.

Conform cronicii Historia Domus a parohiei din Beșenova Veche, sub conducerea preotului Blazius Milli (Basio Christophoro Milli), misionar de la mănăstirea din Craiova (misionario de propaganda, Krajova convenientes) și a primarului ales (judice) Dobre Fermendjia (Dobre alias Bonifacio Fermendzia), bulgarii trec Dunărea pe la Cerneți (Csernetz) în Serbia, unde se mai afla armata austriacă. După o călătorie de cinci zile, rătăcind ici-colo din cauza faptului că nu cunoșteau drumul (viarum ignorantia per avia et devia oberrantes), trec din nou Dunărea pe la Orșova. Inițial bulgarii au încercat să-și caute adăpost în Orșova, apoi în Mehadia, trimițând între timp o delegație, care să solicite administrației din Timișoara un loc în care să se poată așeza.

Mehadia este locul în care preotul Blazius Milli a început Registrul de Botezuri (Liber baptizatorum), pe data de 5 noiembrie 1737 fiind înregistrat primul botez, al gemenilor familiei Stoian Duliov și Stana Balanova (gemini proles Stojani Duliov et Stanae Balanov, conjugum). Evenimentul a avut loc în casa prefectului franciscan, chiar în timp ce turcii erau pe cale să atace (sub imminentium turcarum infestationes in domo minoris praefecti baptizavi); din această cauză, abia în 20 noiembrie s-a putut ține și ritualul religios, acesta având loc în biserica din Recaș. Următorul botez, din data de 18 noiembrie 1737, a avut loc la Recaș, când a fost botezată Stana, fiica familiei Mihail Markov și Petra Staciov (ex legitimis parentibus Michaele Marcov et Petra Stantsov), nași fiind familia Stana și Boi(l) Karsztiov/Castiov (Matrina fuit Stana, coniux Boii Karsztiov). Toate celelalte botezuri, până la plecarea bulgarilor în Banat, au avut loc la Recaș, ultimul fiind înregistrat pe data de 13 februarie 1738; următorul botez, din 3 martie 1738, este înregistrat deja la Beșenova Veche.

Conform aceleiași cronici Historia domus, încă pe când se aflau în Orșova, bulgarii i-au numit pe Nikola Kaciamag (Nicolaus Kacsamag), pe un anume Jivkov, pe un anume Ronkov, pe Todor Budur, pe Petăr Velciov (Petar Velcsov) și pe episcopul Nikola Stanislavici (Nicolao Stanislavics) să meargă la administrația din Timișoara pentru a solicita un loc în care să se poată așeza. Le-a fost dată localitatea Beșenova Veche, pe care delegația a vizitat-o, pentru a se convinge că este o locație bună. Jivkov și Petăr Velciov au rămas la Beșenova iar restul delegației s-a întors la Recaș, pentru a-i aduce și pe ceilalți. În continuare cronica Historia Domus devine inexactă, afirmând că bulgarii s-au împărțit în două grupuri: 60 de familii (sexaginta familia) s-au îndreptat spre Vinga, sub conducerea lui Nikola Kaciamag iar restul de 2.200 de suflete s-au îndreptat spre Beșenova, sub conducerea preotului (misionario) Blazius Milli și a lui Teodor Budurov, ajungând aici la 7 martie 1738.

În primul rând observăm că data de 7 martie este eronată, după opinia noastră fiind vorba de 1 martie și credem că este vorba despre o simplă eroare de transcriere, cel care a alcătuit cronica confundând cifra 1 cu cifra 7 din manuscrisele originare. Dr. Miletici este mai vehement, arătând că preotul Milli a trecut, cu mâna sa, în Registrul de botezuri, faptul că primul botez din Beșenova a avut loc în data de 3 martie 1738, deci pe 7 martie bulgarii erau deja acolo. Cât privește așezarea bulgarilor la Vinga, aceasta a avut loc abia după trei ani, și anume în primăvara anului 1741.

Prin urmare, bulgarii pavlichieni au plecat din Recaș în a doua jumătate a lunii februarie 1738 și au ajuns la Beșenova Veche în jurul datei de 1 martie 1738.

Cronica Historia Domus din Beșenova Veche arată, că în momentul în care bulgarii au ajuns aici, locul era pustiu și nu au găsit nici un fel de locuitori, ci doar câteva bordeie deteriorate și un turn (culă) de piatră, asemănător celui din Ciacova. Acest turn a fost demolat de bulgari în anul 1800 iar piatra a fost folosită la fundația noii biserici: „a.[nno] 1800 diruta, lapidesque eius in fundamenta ecclesiae conversi sunt”.

Inițial oamenii au locuit în bordeie săpate în pământ, dar repede i-a ajuns un mare necaz: ciuma (pestis). Molima ucidea rapid: „Omul se trezea sănătos, în timpul zilei strănuta de două-trei ori iar seara cădea mort”. Pentru a nu se molipsi unii de la alții, oamenii s-au împrăștiat pe câmpuri, nu au stat laolaltă. După ce a trecut ciuma, se spune că preotul Milli i-a sfătuit: „Când cineva strănută, să-i urați din toată inima «Sănătate!», lucru pe care îl facem până în zilele noastre. Conform Cronicii citate, în anul 1738 ciuma a luat viețile a 294 de persoane, numele lor fiind trecut într-un document intitulat Paulichiani, peste mortui anno domini 1738 Besenovae et alibi in Banatu. Acestea au fost condițiile în care bulgarii și-au început traiul pe aceste meleaguri. Se pare că, inițial, ar fi vrut să aștepte aici doar terminarea războiului și să se întoarcă acasă, în Bulgaria, dar se pare că preotul Milli i-a lămurit să rămână aici și să înceapă să lucreze pământul, pentru că nu ar putea găsi în altă parte o viață mai bună.

Încetul cu încetul bulgarii încep să-și ridice case și să cultive pământul.

În anul 1740 se basc deja 65 de copii, se căsătoresc 14 perechi și mor 14 persoane, iar cu timpul situația devine mai bună, mai ales după anul a751, când administrația militară a Banatului se schimbă cu cea civilă. În anul 1778 fiecare familie din Beșenova Veche primește câte „un număr de casă” (14 lanțe de pământ) iar în anul 1788 localitatea este scutită, timp de 30 de ani, de a fi dependentă de feudali, localnicii obligându-se să plătească în schimb o taxă anuală de 700 de florini.

Prin Diploma din 21 iunie 1787, împăratul Iosif al II-lea acordă locului (locus) Beșenova Veche privilegiul ca „întotdeauna și în vecii vecilor să se bucure de rangul de oraș (oppidum)”, dându-le locuitorilor dreptul să țină târg de două ori pe an, la 26 mai și la 15 octombrie, și piață săptămânală în fiecare joi. De atunci localitatea are sigiliu, pe care scrie: „Sigillum privilegiati oppidi vetero Bessenova”.

Mai mult, în anul 1799 împăratul Francisc I al Austriei (n. 12 februarie 1768, Florența – d. 2 martie 1835, Viena) emite un Decret prin care ia Beșenova Veche sub umbrela sa. Pentru că sătenii l-au ajutat în timpul războaielor, el dă o poruncă, prin care localitatea să nu poată fi niciodată vândută, nici făcută cadou și nici dată ca schimb unor terțe persoane. Între anii 1808-1812 are loc o nouă împărțire a pământurilor, și din 500 numere de casă, câte avea inițial localitatea, se ajunge la 977 numere de casă.

Prima biserică din cărămidă este ridicată în anul 1767. Nefiind bine construită, este închisă după doar 33 de ani, iar la 12 august 1801 episcopul Ladisláu Köszeghy pune piatra de temelie pentru noua biserică. După ce a fost terminată, biserica a fost consacrată de același episcop la 11 noiembrie 1804. După Dom-ul din Piața Unirii din Timișoara, biserica din Beșenova Veche este a doua biserică consacrată din Banat.

I.6.2. Colonia bulgară din Vinga (1741)

Al doilea grup de refugiați din calea turcilor, cel al bulgarilor ciprovceni, în speranța că vor fi mai protejați, ei și bunurile lor, se alătură armatei austriece, împreună cu care trec în Transilvania și se așează temporar la Hațeg. După cum povestesc ei înșiși într-un document adresat împăratului, au trecut în Transilvania prin pasul Vulcan, lăsând în urmă toate proprietățile imobiliare și luând cu sine doar lucrurile de strictă necesitate. Mai mult, bulgarii au fost nevoiți să „împrumute” armatei austriece animalele de tracțiune (jumenta), pe care au fost încărcate și trecute peste pasul Vulcan bagajele aparținând statului și împăratului (bagasia sue Maiestatis). Rămași fără animale de povară, fiecare a luat cu sine doar atât cât a putut duce, lăsând la intrarea în pasul Vulcan toate celelalte bunuri, deoarece turcii erau pe urmele lor; în plus, nu și-au primit niciodată animalele înapoi. Conform calculelor, cu această ocazie bulgarii au pierdut bunuri în valoare de cel puțin 300.000 florini, adică câștigul trudei unei generații. La fel ca și în urmă cu 40 de ani, au rămas din nou săraci. Pe lângă toate acestea, le-a dat de furcă și iarna grea.

Împreună cu ei se afla episcopul Nikola Stanislavici și fratele acestuia, Mihail, care și-au pierdut și ei aproape întreaga avere.

Emigranții bulgari ajung în pădurile Transilvaniei în toiul unei ierni aspre, aproape goi, fără nici un adăpost deasupra capului și fără mijloace de trai, astfel încât foamea și epidemiile au început să-i decimeze. Despre această situație deosebită aflăm dintr-o scrisoare datată 11 iulie 1739 a episcopului Stanislavici către Papa Clement al XII-lea în care spune, că aproximativ 200 de familii de bulgari au fugit în Transilvania, pe care episcopul i-a găsit, în toiul iernii în pădure, sub cerul liber, expuși frigului; dintre aceștia, doar de foame au murit peste 20 de familii („si trovano quasi 200 famiglie povere affato e ignude, ritrovate dall' oratore … ne boschi al rigore del ciel scoperto, delle quali erano perite più di 20 di fame precisamente”). Din partea guvernului li s-au trimis imediat 3.000 de florini, făină și sare, iar în anul următor încă 1.500 de florini, ceea ce nu era de ajuns. Dar bieții emigranți nu au avut ce face, fiind nevoiți să aștepte sfârșitul războiului și să spere la mila guvernului. De întors înapoi în Valahia nu putea fi vorba, acolo fiind stăpâni turcii. Domnitorul valah Nicolae Mavrocordat îi îmbie să vină înapoi, promițându-le că le va recunoaște privilegiile avute înainte de plecare. Astfel, un număr de 70 de familii de bulgari ortodocși, originari din Ciprovți, se hotărăsc să se întoarcă în Valahia, dar catolicii rămân, „preferând să piardă totul, decât să trădeze” administrația austriacă („quia tamen illa omnia amittere, quam fidelitati nostrae vel levissimum auperinducere fucum maluerimus”).

Dându-și seama că nu mai e cale de întoarcere, bulgarii ciprovceni îl împuternicesc pe conaționalul lor, Alexandăr Tomenianin, să ducă tratative cu administrația Timișoarei, pentru a li se acorda un loc de ședere. În cele din urmă li se acordă localitatea Vinga.

În anul 1756 în Vinga trăiau 70 de familii de ciprovceni și aproximativ 74 de familii de pavlichieni. Dar, odată cu trecerea timpului, numărul familiilor de pavlichieni a crescut iar cel al ciprovcenilor a scăzut. Acest fapt se datorează în primul rând ratei natalității, mai mare în rândul pavlichienilor, dar și altor factori, precum emigrația intelectualilor ciprovceni în orașele Imperiului Austro-Ungar, unde au fost asimilați de elementul maghiar, pe când pavlichienii nu emigrau în orașe și țineau la păstrarea caracterului național.

I.6.3. Coloniile bulgarilor bănățeni din Serbia

Sub protecția autorităților, bulgarii duc o viață destul de bună în cele două localități bănățene în care au primit adăpost. Odată cu trecerea timpului, numărul lor începe să crească, îndeosebi în Beșenova Veche având loc o adevărată explozie demografică. De fapt, încă de la început, aici pământul nu a fost îndeajuns, astfel încât, în curând, apare și „foamea de pământ”, care devine motiv pentru noi migrații. Astfel, bulgarii din Beșenova Veche, îndeosebi cei mai săraci, încep să caute noi locuri în care să se poată așeza. Aceste migrații încep chiar în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, dar se întețesc în secolul al XIX-lea, grupuri mai mari sau mai mici de bulgari așezându-se în aproximativ 20 de localități, în special în sudul Banatului.

Unele localități, precum Konak (Kanak, Serbia, 1820), Belo Blato (Serbia, 1825), Breștea (România, 1842), Telepa (Colonia bulgară, România, 1846), Ivanovo (Serbia, 1867) sunt înființate de către bulgari, inițial aceștia ducând aici o viață de sine stătătoare, iar mai târziu, împreună cu alte naționalități care vin aici, îndeosebi maghiari și români. În alte localități, precum Modoș (1779, azi Jașa Tomici, în Serbia), Ecica (1784, Serbia), Stari Leț (1820, Serbia), Lukacifalva (1825, azi Lukino Selo, în Serbia), Regendorf (1840, azi Dzvărniak, în Serbia) bulgarii bănățeni trăiesc în cartiere separate, laolaltă cu populația autohtonă – sârbi, germani, maghiari, sloveni, români.

I.6.3.1. În anul 1779 un grup de bulgari din Beșenova Veche se așează la Modoș (în limba bulgarilor bănățeni Modoš, în limba germană Modosch, în limba maghiară Módos, azi Jаша Toмић), localitate aflată în regiunea Sečanj, Provincia Autonomă Vojvodina, Serbia. În anii `80 ai secolului al XIX-lea mare parte din bulgarii din Modoș se reîntorc în Bulgaria, așezându-se în localitatea Bărdarski Gheran. Până în anul 1895 exista în Modoș o școală cu predare în limba bulgarilor bănățeni, dată de la care limba de predare a devenit maghiara. După Liubomir Miletici, în anul 1896 trăiau în Modoș 400 de bulgari, iar conform statisticii maghiare din 1910 numărul lor era de 458 suflete. Datele oferite în anul 1935 de ministrul bulgar plenipotențiar de la Belgrad, Dimo Kazasov, arată aproximativ 100 de gospodării bulgare cu aproximativ 500 de suflete. În prima jumătate a secolului al XX-lea bulgarii reprezentau a treia naționalitate în Modoș, după germani și sârbi. Germanii și bulgarii, fiind catolici, foloseau aceeași biserică (construită în 1911, după modelul bisericii din Deta), în fiecare a doua duminică preotul local german oficiind slujbe în limba iliră (croată), pentru populația bulgară. Conform datelor oficiale ale Recensământului populației din 2002, în Modoș mai trăiau 29 de bulgari, dintr-un total de 3.131 locuitori. Recensământul din 2011, primul de după independența Republicii Serbia din 2006, arată că în Modoș trăiau 2.382 locuitori, iar numărul bulgarilor din regiunea Sečanj se ridica la 87, din care 43 bărbați și 44 femei.

I.6.3.2. În anul 1784 bulgarii bănățeni se așează în localitatea Ecica (în limba bulgarilor bănățeni Ečka, în limba sârbă Ečka / Eчка, în limba maghiară Écska și Ecsehida, în limba germană Deutsch-Etschka și Rumänisch-Etschka), localitate aflată azi în regiunea Zrenjanin, districtul Banatul Central, Provincia Autonomă Vojvodina, Serbia. Aici a fost cândva reședința conților Lukaci. Contele Lazăr Lukaci, armean originar din Transilvania, a cumpărat pământurile în anul 1781 de la Curtea din Viena, familia sa administrându-le timp de peste 160 de ani. Castelul familiei, construit în 1820, în stil englezesc, a devenit centrul vieții sociale, Ecica devenind mai importantă decât Zrenjanin (Becicherecu Mare). Localitatea are trei biserici. În anul 1711 sârbii construiesc prima biserică, care astăzi este una din cele mai vechi biserici ortodoxe din Vojvodina. În anul 1793, bulgarii, împreună cu ceilalți coloniști catolici, construiesc la rândul lor o biserică catolică. Aceasta a ars în 1836, în locul ei latifundiarul Sigmund Lazar ridicând, în anul 1884, biserica de astăzi. Construită în stil flamand, biserica a fost decorată de Joseph Geugner. Pe zidurile dintre ferestre sunt patru icoane pictate in ulei pe pânză, atribuite celui mai faimos maestru vienez din acea vreme, Mulberč, primite ca donație din partea Trezoreriei Imperiale din Viena. În interiorul bisericii se păstrează mai multe picturi pe pânză din secolul al XII-lea, alcătuite de pictori flamanzi. Icoana de pe altarul principal, „Botezul lui Hristos”, a fost făcută de către pictorul olandez Adolf Van der Vene (1828-1911). Biserica ortodoxă română este ridicată între 1844-1850, în stil neoclasic. La recensământul din 2002 erau înregistrați 4513 locuitori; alături de sârbi, români, maghiari, slovaci și rusini, la Ecica trăiau și 12 bulgari. Conform recensământului din 2011, la Ecica au trăit 3.997 persoane în 1.498 gospodării.

I.6.3.3. În anul 1820 bulgarii bănățeni înființează localitatea Konak (în limba bulgarilor bănățeni Kanák, în limba maghiară Kanak, în limba germană Konak, în limba sârbă Konak / Кoнак), localitate aflată azi în regiunea Seceani, districtul Banatul Central, Provincia Autonomă Vojvodina, Serbia. În anii `80 ai secolului al XIX-lea mare parte din bulgarii din Konak se reîntorc în Bulgaria, așezându-se în localitățile Asenovo și Bărdarski Gheran. Conform Recensământului din anul 1896, în Konak locuiau 680 bulgari. În anul 1910 sunt înregistrați 526 bulgari iar datele oferite de ministrul bulgar plenipotențiar de la Belgrad, Dimo Kazasov, arată că în anul 1935 existau aproximativ 180 de gospodării bulgare cu aproximativ 700 suflete. Ziarul berlinez Donauzeitung din 8 octombrie 1941 menționează, că bulgarii din Konak reprezintă a treia parte din numărul populației. În unele documente diplomatice din anul 1942 se vorbește despre 587 bulgari care locuiau în 117 gospodării (dintr-un total de 2.140 locuitori). Conform lui Carol Telbizov, în anul 1939 bulgarii din Konak „erau cu toții înstăriți, cu o treaptă mai sus din punct de vedere cultural și al averii față de nemții din sat”. Cea mai bogată familie, Mirciov (Sadjekove), avea peste 300 de lanțe de pământ (aproximativ 1740 ha), 12 case cu câte 100 de lanțe de grădină (aproximativ 580 ha) și nu exista nici un membru al familiei care să nu aibă pământ.

I.6.3.4. În anul 1825 mai multe familii de bulgari din Beșenova Veche se așează în Lukino Selo (în limba bulgarilor bănățeni Lukačfalva, în limba maghiară Lukácsfalva, în limba germană Lukasdorf, în limba sârbă Lukino Selo / Лyкинo Ceлo) localitate aflată azi în regiunea Zrenjanin, districtul Banatul Central, Provincia Autonomă Vojvodina, Serbia. Localitatea a fost fondată de coloniști maghiari în anul 1781, care au cultivat aici tutun până în anul 1906. Numele localității provine de la numele contelui Lazăr Lukaci (Lukács Lázár), armeanul originar din Transilvania, unul din cei mai mari proprietari de terenuri din Banat, cel care deținea și pământurile localității Ecica. Până la Tratatul de la Trianon localitatea a aparținut regatului ungar și făcea parte din comitatul Torontal. În 1928 a fost cedat Regatului Sârbilor și Croaților (devenit ulterior Iugoslavia, iar din 2006, Serbia). În anul 2002 au trăit în Lukino Selo 598 persoane, din care 404 maghiari (67,55%), 78 sârbi, 27 yugosloveni, 21 romi, 8 slovaci, 2 muntenegreni, 2 croați, 1 bulgar, 1 român, 1 cu naționalitate nedeclarată. În anul 1887 majoritatea bulgarilor s-au mutat în localitatea vecină Belo Blato. Biserica catolică a fost construită abia în 1927, având hramul Sfintei Fecioare Maria, sărbătorită în prima duminică a lunii septembrie.

I.6.3.5. În anul 1838 bulgarii se așează la Stari Lec (în limba bulgarilor bănățeni Baráchháza, în limba sârbă Stari Lec / Cтаpи Лeц, în limba maghiară Óléc, în limba germană Alt Letz), localitate aflată în regiunea Plandište, Districtul Banatul de Sud, Provincia Autonomă Vojvodina, Serbia. La venirea bulgarilor locul era părăsit, fiind pustiit de turci, astfel încât aceștia denumesc localitatea Baráchháza, după numele proprietarului pământurilor, Ludvig Barac. În anul 1839 trăiau aici 426 bulgari, numărul lor scăzând în 1848 la 272. În anul 1921 erau 1.011 locuitori, din care 97 bulgari. Conform Recensământului populației din 2002, Stari Lec avea 1.094 locuitori, din care doar 9 bulgari iar Recensământul din 2011 arată că numărul total al populației a scăzut la 964 locuitori.

I.6.3.6. În anul 1885 bulgari proveniți din Beșenova Veche se așează și în localitatea Belo Blato (în limba bulgarilor bănățeni Liznájt, în limba sârbă Belo Blato / Бeлo Блатo, în limba germană Elisenheim, în limba maghiară Nagyerzsébetlak, în limba slovacă Biele Blato și Lízika), localitate aflată azi în regiunea Zrenjanin, districtul Banatul Central, Provincia Autonomă Vojvodina, Serbia. Localitatea a fost fondată în 1866 de către germani. După inundațiile din 1876 aceștia părăsesc satul și se mută în România. În 1883 se stabilesc aici 180 de familii slovace din Padina, iar ceva mai târziu vin germani, maghiari și bulgari. Încă de la început în localitate existau două confesiuni – catolică și protestantă. În anul 1893 catolicii își construiesc aici o școală, iar în anul 1895 ridică și o biserică. În anul 1902 comunitatea slovacă își construiește la rândul ei o biserică protestantă. Conform statisticii maghiare din 1910, aici trăiau 312 bulgari. Datele oferite de ministrul bulgar plenipotențiar de la Belgrad, Dimo Kazasov, arată că în anul 1935 erau 80 de gospodării bulgare cu aproximativ 300 de suflete. În documente din 1942 se vorbește despre 270 de bulgari, care trăiau în 85 gospodării. În anul 1999 este înființată Asociația cultural-artistică „Trandafirul” a bulgarilor pavlichieni (Бългаpcкo павликянcкo кyлтypнo-пpocвeтнo дpyжecтвo „Tpандафep”), avându-l ca președinte pe preotul Kalapiș Stoian. Din anul 2000 începe să funcționeze și o școală duminicală, în care se predă limba bulgară. Conform Recensământului populației din anul 2002, numărul total al populației din Belo Blato era de 1.473 locuitori, din care 128 erau bulgari. Recensământul din 2011 arată că în regiunea Zrenjanin (fără orașul Zrenjanin) trăiau 107 bulgari, din care 54 bărbați și 53 femei. Localitatea este un conglomerat de națiuni, limbi și culturi, fiind locuită de slovaci, maghiari, bulgari, sârbi și reprezentanți ai altor naționalități. Datorită acestui specific, în ultimul timp a luat avânt turismul rural și etno-turismul. În acest sens, în cadrul proiectului „Eko-Etno kompleks Carska bara – Belo Blato” din anii 2005-2006 a fost construit un Centru etno, cu caracter educativ, alcătuit din case ale diverselor etnii, în care turiștii pot găsi și suvenire specifice, precum și un Centru Internațional de Cercetare (construit în 2007). Anual, începând cu anul 2004, bulgarii bănățeni din Belo Blato organizează Festivalul „Bulgariada” (Бългаpиада), la care participă reprezentanți ale tuturor comunităților de bulgari din Serbia. La 3 martie 2010, în municipiul Biala Slatina din Bulgaria a fost semnat un acord de cooperare între localitatea Bărdarski Gheran din Bulgaria și localitatea Belo Blato din Serbia. Primarii Tsvetomila Spassova din Bărdarski Gheran și Erne Tantsush din Belo Blato și-au dat acordul pentru menținerea legăturilor între bulgarii bănățeni din cele două localități, pentru a se ajuta reciproc pe calea dezvoltării culturale, sportive, și mai ales pentru îmbunătățirea situației economice, prin accesarea programelor Uniunii Europene. Într-o declarație din octombrie 2010, președintele Parlamentului regional din Voivodina, Sandor Egeresi, a arătat că autoritățile din Novi Sad sunt gata să recunoască minoritatea bulgarilor bănățeni ca minoritate națională în Vojvodina. „Minoritatea bulgară din Vojvodina are posibilitatea de a învăța în limba maternă în Belo Blato și Ivanovo”, a arătat și premierul regional al Vojvodinei Boian Pantici. Bulgarii reprezintă doar 1% din toate minoritățile regiunii, iar în cazul în care vor fi recunoscuți oficial de autoritățile din Novi Sad și Belgrad, se vor putea bucura de mai multe drepturi și privilegii pentru a-și putea păstra identitatea culturală.

I.6.3.7. În 1886 un grup de bulgari din Beșenova Veche se mută la Gjurgevo (în limba bulgarilor bănățeni Gjurgevo, în limba sârbă Skorenovac / Cкopeнoвац, fost Đurđevo, Гюpгeвo, în limba maghiară Gjurgevó / Székelykeve, în limba germană Skorenowatz), localitate situată în partea de nord-est a Serbiei, în Provincia Autonomă Vojvodina. Aparține administrativ de comuna Cuvin. Satul Gjurgevo, situat inițial între satul Banatski Brestovac și Dunăre, a fost înființat în anul 1869 de mai multe familii de paloți (Palóc) provenite din localitățile Újfalu, Ürményháza, Sándorfalva, Szőlősudvarnok / Rogendorf și din jurul orașului Szeged.

În anul 1869 localitatea număra 396 locuitori. Mai târziu, în 1883, vin 645 familii de secui din Bucovina.

Din cauza deselor inundații, o mică parte a populației se mută la Ivanovo iar restul înființează, în 1886, o nouă localitate, Székelykeve, care făcea parte din Comitatul Torontal. În calitate de primar locuitorii l-au ales pe Kollár Ágoston, care a stat în funcție până în 1890. În anul 1888 localitatea avea 506 case. Populația majoritară o formau secuii veniți din Bucovina, mai multe familii de germani din Zicsifalva și Plosic și familiile de bulgari din Beșenova Veche. Primul învățător, Mischel János, vine în 1885. Inițial a predat la Gjurgevo (Đurđevo), iar din 1886, la Skorenovac. În anul 1889, s-a construit școala, iar la 18 noiembrie 1892, cu ajutorul episcopului Bonnáz Sándor, a fost finalizată clădirea bisericii catolice, care a costat 22.000 forinți, primul preot fiind Deleme Ferenc (1892-1898). Bulgarii și maghiarii au folosit aceeași biserică, până în anul 1934, în fiecare a treia duminică preotul oficiind liturghia în limba bulgarilor bănățeni. La 6 octombrie 1895 este inaugurată biblioteca, care avea 50 de membri. Președintele bibliotecii a fost preotul Deleme Ferenc iar bibliotecar, Hajagos János. Din anul 1912 Skorenovac aparținea administrativ de Comitatul Timiș și avea 685 case.

Conform statisticii maghiare, în anul 1910, în Gjurgevo, trăiau 400 de bulgari. În anul 1921, dintr-un total de 4.195 locuitori, 10,27% erau bulgari.

În anul 1936 în Scorenovac trăiau 4.366 locuitori, din care 3.571 maghiari, 448 bulgari, 316 germani, 29 sârbi, 1 român, 1 rus. Dintre aceștia, 4291 erau romano catolici, 36 reformați, 31 greco-catolici și 8 ortodocși. În anul 1948, dintr-un total de 4.465 locuitori, 11,22% erau bulgari. Datele oferite de ministrul bulgar de la Belgrad, Dimo Kazasov, arată, că în 1935 existau 120 de locuințe de bulgari cu aproximativ 500 de suflete. În anul 1936 primarul localității a fost bulgarul Ferenc Gancsov, al cărui tată a fost de asemenea primar. Aici s-a născut și a locuit Luca Uzun, avocat, unul dintre corifeii bulgarilor bănățeni, redactor al ziarului Banátsći Balgarsći Glásnić (Glasul Bulgarilor Bănățeni). În anul 1991 în Skorenovac erau înregistrați 3.213 locuitori, din care 2,53% erau bulgari, iar la recensământul din 2002 erau înregistrați 2.574 locuitori, din care 2,99% bulgari.

I.6.3.8. În anul 1825 bulgarii se așează la Zvarnják (Зваpњак, azi Banatski Dvor), una din cele mai vechi localități bănățene, amintită încă din 1332 sub numele Idvarnok, Itvarnok. După scurt timp, în 1840, majoritatea bulgarilor se mută pe moșia contelui Rogen József, moment în care sârbii veniți în locul lor redenumesc localitatea Banatski Dvor / Банатcки Двop.

I.6.3.9. În anul 1840 un grup de bulgari bănățeni din Zvarnják, împreună cu un grup de coloniști germani, se mută pe moșia contelui german Rogen, care le-a dat terenuri pe care să se poată așeza, iar ei în schimb se obligau să-i lucreze pământul. Aici coloniștii înființează o nouă localitate pe care o denumesc Rogendorf, după numele proprietarului terenului (în limba maghiară Szőllősudvarnok). În anul 1891 moșia este cumpărată de contele Csekonics (Čekonjić) Endre. Biserica romano-catolică a fost construită între anii 1891-1893. După ce majoritatea coloniștilor bulgari pleacă în Bulgaria, contele Csekonics aduce aici maghiari din satele învecinate. În 1910 aici trăiau 821 de persoane din care 643 maghiari, 90 bulgari, 66 germani, 21 sârbi. Dintre aceștia, 793 erau de religie romano-catolică și 24 ortodocși. Sârbii vin începând cu anul 1921 și schimbă numele localității din Rogendorf în Банатcки Дyшанoвац (Banatski Dušanovac, după numele țarului Dušan; în limba germană Banater Hof, în limba maghiară Törzsudvarnok). Azi localitatea se află în raionul Jitniște, Vojvodina, Serbia, la 25 km nord-est de Zrenjanin. În decursul timpului localitățile Zvarnják și Rogendorf se unesc, formând o singură localitate, cunoscută azi sub numele de Banatski Dvor / Банатcки Двop.

I.6.3.10. În anul 1868 de un grup de aproximativ 200 de bulgari bănățeni din Beșenova Veche înființează localitatea Ivánovo (în limba sârbă Иванoвo / Ivanovo; în limba maghiară Sándoregyháza; în limba bulgară Иванoвo; în limba germană Alexanderkirchen sau Iwanowo), care azi face parte din comuna Pancevo, Provincia autonomă Vojvodina, Serbia. Localitatea se află la 18 km de Pancevo și la 35 km de Belgrad. În anii 1883 – 1886 sosesc aici și aproximativ 800 de coloniști maghiari și secui din Transilvania și Bucovina. Biserica romano-catolică a fost construită în anul 1889. Conform recensământului din anul 2002, Ivanovo avea 1.131 locuitori, din care 307 (27.14%) erau bulgari bănățeni.

I.6.4. Coloniile bulgarilor bănățeni din România

I.6.4.1. Breștea (în limba bulgarilor bănățeni Bréšća), este o localitate în cadrul comunei Denta, județul Timiș, Banat, România. Numele localității vine de la păduricea de ulmi de la marginea satului (în limba bulgară „brest” înseamnă „ulm”). Ea a fost întemeiată în anii 1842-1845 de circa 110 familii de bulgari din Beșenova Veche. Fiecare a primit un lot de casă, câte 11 lanțe de teren arabil precum și scutire de impozit pe timp de 5 ani. Bulgarii au fost colonizați pe aceste meleaguri de către baronul Dercseny Pál, care își avea conacul între Omor (Rovinița Mare) și Sângiorge.

O primă biserica romano-catolică, dedicată „Sfântului Nume al Mariei”, este ridicată în anul 1870, dar în anul 1901 este mistuită de un incendiu. Construcția noii biserici începe în aprilie 1902, cu fondurile proprii ale localnicilor și este terminată la 11 septembrie 1902. Încă din prima zi, în ea se oficiază liturghii doar în limba bulgarilor bănățeni.

Porțile primei școli din Breștea se deschid în anul 1846, anul stabilirii definitive, pe actuala vatră a satului, a primilor coloniști. Ea funcționează inițial la numărul de casă 82, după care este mutată în vechea clădire parohială a satului. Primul dascăl din sat a fost Decsov Petru (1846). Construcția actualei școli este începută în 1904 și este terminată în 1906. Între 1949-1960 școala a purtat numele de „Școala bulgară”.

În 1954 se deschid porțile grădiniței de copii, care funcționa în cancelaria școlii, apoi într-o sală a primăriei, predarea făcându-se în limba bulgarilor bănățeni.

În anul 1869 în Breștea locuiau 1.991 bulgari. În anul 1880 numărul lor era de 1.087, în 1890 trăiau 1.087 bulgari; în 1910 – 889 bulgari; în 1930 – 804 bulgari; în 1956 – 815 bulgari; în 1975 – 805 bulgari; în 1977 – 709 bulgari; în 1992 – 544 bulgari; în 2002 – 460 bulgari. După cum observăm, în decursul anilor numărul bulgarilor s-a diminuat, dar aceștia au reușit să rămână până azi majoritari, reprezentând peste 90% din totalul populației. După anul 1884 o mică parte din bulgari s-a reîntorc în Bulgaria, unde înființează satul Bărdarski Gheran.

I.6.4.2. Colonia Bulgară (în limba bulgarilor bănățeni Telepa; în limba maghiară Bolgartelep, în limba germană Bulgarische Kolonie) este o localitate în cadrul comunei Dudeștii Vechi, județul Timiș, Banat, România. Ea a fost întemeiată la începutul anului 1845, de bulgari din Beșenova Veche, care au muncit aici în special pe plantațiile de tutun. În anul 1852 ei își construiesc o capelă, iar în 1912 este ridicată biserica actuală, dedicată Sfântului Luca.

Școala a fost construită în anul 1904. Treptat încep să vină tot mai mulți maghiari și în mai mică măsură, germani. Spre sfârșitul perioadei interbelice, bulgarii îi depășeau la număr, cu puțin, pe maghiari.

Recensământul din 1890 arată că, pe lângă cei 569 de bulgari, în Colonia Bulgară mai trăiau și 58 de germani (șvabi), 33 maghiari și 21 români. În 1910 localitatea avea o populație de 714 bulgari. Maximul locuitorilor a fost atins prin anii 1930, când populația totală era de 830 locuitori, dintre care 353 bulgari, 338 unguri, 123 germani, 13 români și 3 țigani. De atunci însă, populația satului a cunoscut un declin dramatic. După colectivizare, în anul 1966, au fost 528 locuitori, în 1977 – 308 locuitori, în 1992 –103. La recensământul din 2002, satul avea o populație de 34 locuitori, din care 17 români, 10 maghiari, 5 de alte etnii și numai 2 bulgari. Și dacă înainte în Colonia Bulgară existau 293 de numere de casă, astăzi satul este aproape pustiu, aici locuind doar câțiva ciobani veniți din zona Sibiului.

I.6.5. Coloniile bulgarilor bănățeni din Bulgaria

După Eliberarea Bulgariei de sub jugul otoman, în 1878, un număr de bulgari bănățeni, în special din localitățile Beșenova Veche, Vinga, Breștea, Colonia Bulgară, Ivanovo, Gjurgevo și Vinga, se reîntorc în patria mamă, întemeind cinci noi localități: Dragomirovo (1883), Bărdarski Gheran (1887), Gostilia (1890), Asenovo (1892) și Bregare (1894), toate aflându-se în granițele eparhiei catolice de Nicopole. Fenomenul are loc în perioada 1881-1888. Ulterior, în baza Tratatului de la Craiova, semnat la 7 septembrie 1940 între România și Bulgaria, se reîntorc în Bulgaria încă aproape 100 de bulgari bănățeni.

Trebuie să menționăm faptul că în nordul Bulgaria au trăit și trăiesc bulgari catolici în localitățile Oreș, Trânciovița, Belene și Malcica. Ei sunt numiți „catolici locali” și nu au părăsit niciodată teritoriul lingvistic al Bulgariei, pe când bulgarii reîntorși acasă din Banat sunt numiți de către localnici „bănățeni” (банатчани, баначани).

I.6.5.1. Dragomirovo. Satul Dragomirovo se află în partea centrală a Bulgariei de nord și face parte din raionul Veliko Târnovo, regiunea Sviștov, având o suprafață de 36.162 km2. Istoria spune că localitatea a fost înființată în anul 1883 de 141 de familii de bulgari bănățeni veniți din Beșenova și o familie venită din Breștea.

Imediat după Eliberarea Bulgariei din 1878, pe 12 martie 1879 în casa lui Nikola și Petru Vasilcin din Beșenova au loc discuții pentru organizarea reîntoarcerii bulgarilor din Beșenova în patria mamă. În acest sens este constituită o delegație care are sarcină să ducă o petiție guvernului bulgar, în care se cere acceptarea strămutării bulgarilor bănățeni în satele depopulate din vechea patrie. Prima delegație dă greș. În primăvara anului 1881, la un an după apariția în Monitorul Oficial al Bulgariei a „Legii privind repopularea locurilor pustii din Bulgaria”, o nouă delegație, condusă de Ivan Vasilcin, reușește să ajungă în Bulgaria și să se întâlnească cu ministrul de externe Petko Slaveikov și cu deputatul Suknarov, care le promit ajutorul pentru revenirea bulgarilor bănățeni în patrie. Astfel, în martie 1882, 42 de familii de bulgari din Banat, sub conducerea lui Nikola Vasilcin, ajung la Orșova dar sunt opriți de autoritățile ungare, li se confiscă toate actele, inclusiv documentele date de autoritățile bulgare, prin care li se permitea imigrarea, și sunt trimiși acasă. Nikola și Petru Vasilcin deschid un proces împotriva autorităților ungare pe care, din păcate, îl pierd și sunt condamnați.

Abia în anul 1883 reușesc primii emigranți bulgari bănățeni să ajungă în Bulgaria, unde își aleg ca reședință fosta localitate cercheză Deli Siule (care înseamnă „om nesăbuit”, vechiul nume al satului Dragomirovo), aflată în apropierea localității Oreș, care le-a fost recomandată de autorități.

După venirea primilor coloniști sosesc aici și câteva familii de bulgari catolici din Popești Leordeni și Cioplea, precum și un grup de bulgari ortodocși din Valahia.

Astfel, încă de la început, avem în Dragomirovo trei grupuri distincte: cel al „bănățenilor” – format din bulgarii bănățeni catolici, cel al „bucureștenilor” – format din bulgarii catolici din Popești-Leordeni și Cioplea și cel al „valahilor” – format din bulgarii ortodocși din Valahia.

Din cele trei registre cu obligații fiscale pentru anul 1890, care se păstrează în Arhiva de Stat a regiunii Veliko Târnovo, se poate determina numărul aproximativ al familiilor care s-au așezat aici – aproape 200, din care: 80 de familii de bulgari catolici din Banat, 25 de familii de bulgari catolici din Cioplea și Popești Leordeni, 70 de familii de bulgari ortodocși din Găuriciu (Izvoarele) și Alexandria și aproximativ 30 de familii de bulgari ortodocși din Koevți, Sevlievsko, din Balkan și din Macedonia. În anul 1964 în Dragomirovo locuiau 1.754 de ortodocși și 1.204 catolici.

Iar pentru ca situația să fie și mai complicată, ulterior se așează aici și câteva familii de bulgari protestanți (nazarineni, penticostali și treperiști).

Cea mai veche biserică din localitate este cea a bulgarilor bănățeni, având hramul „Preasfânta Inimă a Lui Isus”, construită în anul 1888.

În anul 2006 Dragomirovo număra 864 de locuitori iar în anul 2009 erau 850 de locuitori, majoritatea catolici. La recensământul din 2011 numărul populației a scăzut la 706, din care 83,56% (590) bulgari, 2,69% (19) turci și 13,73% (97) cu apartenență etnică necunoscută, iar în anul 2012 se înregistrau 756 locuitori.

Biserica catolică „Sfinții Petru și Pavel” este construită în anul 1922 de către „bucureșteni” – bulgarii catolici emigrați din Cioplea și Popești Leordeni, și se află în grija preoților pasioniști.

Despre bulgarii bănățeni din Dragomirovo se spune că erau mai educați, dar și „mai leneși”, în sensul că se foloseau de cai la munca câmpului, terminând lucrările mai repede, spre deosebire de „bucureșteni” și de ceilalți, care foloseau încă plugul de lemn și arau cu boi.

Astăzi cei 15 km de străzi ale satului sunt toate acoperite cu pietriș și asfalt. Parcul central este iluminat panoramic, devenind un loc de întâlnire preferat de tineri, care se bucură și de un club, amenajat cu echipament pentru fitness, tenis de masă și o sală cu computere.

Din păcate localitatea nu mai are școală, cei câțiva elevi din Dragomirovo frecventând școlile generale din Morava sau Ovcha Moghila sau liceul din Sviștov, dar mai există o grădiniță, formată dintr-o singură clasă de copii.

Se pare că singurul lucru care mai susține viața în Dragomirovo este existența liniei ferate și a gării, altfel localitatea ar fi de mult pustie…

I.6.5.2. Bărdarski Gheran. Bărdarski Gheran este a doua localitate „bănățeană” din Bulgaria, înființată în anul 1887 de bulgarii care s-au întors în patria-mamă după Eliberarea Bulgariei (1787).

La început aici s-au așezat 185 de familii de bulgari bănățeni, proveniți în majoritate din Beșenova Veche (Dudeștii Vechi, jud. Timiș). În anul 1892 sosesc aici și bulgari din Banatul Sârbesc (din Ivanovo și Modoș) iar în anul 1893 li se alătură câteva familii de coloniști șvabi, veniți tot din Banat. Aceștia au locuit alături de bulgari și în Banat. Bulgarii, fiind în special agricultori, aveau nevoie și de meșteșugari, care se întâlneau mai des în rândul șvabilor.

Primul preot în Bărdarski Gheran a fost pasionistul italianul Lorenzo Manganelli (1890-1894), care a construit aici, în anul 1890, o mică biserică, pentru nevoile bulgarilor catolici. I-a urmat un alt preot pasionist, italianul Silvester Lilla (1894-1895), iar între 1895-1909 preot în Bărdarski Gheran este polonezul Pavel Kobielski, care i-a slujit pe catolici între 1895-1909. El a fost foarte iubit de credincioși și trupul lui este înmormântat în cimitirul din localitate. La 25 martie 1903, împreună cu msgr. Henry Dulce, episcop de Nicopole și cu preotul italian, pasionistul Ambrosius Gagliardi, din satul vecin Gostilia, sfințește piatra pentru fundația celei de-a doua biserici a bulgarilor bănățeni care, cu ajutorul sătenilor, este terminată până la finele anului, fiind sfințită la 29 septembrie 1903.

După sfințirea bisericii, pentru o perioadă de 30 de ani (1903-1934), slujesc mai mulți preoți pasioniști, printre care îi amintim pe: Bartol Toșkov, bulgar bănățean, care a pictat altarul principal; olandezul Anastas Werner și bulgarii Alois Manușev și Fabian Petrov.

Între timp începe și construcția bisericii germane „Fecioara Maria”, care este sfințită la 2 iulie 1929. Pe lângă biserică șvabii mai aveau o școală în limba maternă precum și o mănăstire de maici. Astăzi întregul complex a reintrat în posesia călugărițelor benedictine, care urmează să-l restaureze.

Întrucât comunitatea bulgarilor catolici s-a mărit prin venirea de noi coloniști din Banat (din localitățile Beșenova, Breștea, Colonia Bulgară, Modoș, Ivanovo, Belo Blato), în anul 1930 se hotărăsc să-și construiască o biserică nouă, modernă. Piatra de temelie a fost pusă în anul 1930 de părintele Alois Manușev, bulgar din Asenovo, preot pasionist.

Biserica a fost sfințită la 16 aprilie 1934 de către episcopul de Nicopole, Damian Teelen, dar a fost finalizată și în interior abia în anul 1936. Biserica „Sfântul Iosif”, a bulgarilor bănățeni din Bărdarski Gheran, este cea mai mare biserică catolică din dieceza de Nicopole.

Pentru prima dată după Eliberarea Bulgariei aici se introduce agricultura modernă și creșterea cailor. Bănățenii folosesc primele utilaje moderne și noi soiuri de culturi agricole, care aduc slavă proaspăt eliberatei țări prin premiile câștigate la marile expoziții din Bruxelles, Paris, New York, Cairo. Curând satul și raionul se transformă într-un simbol al agriculturii naționale.

De o mare cinste s-a bucurat și apicultura. Cu ceara bănățenii își plăteau datoria către biserică, iar în liturghiile sale preotul nu pierdea niciodată ocazia să se roage pentru sănătatea albinelor. Când mergea să sfințească gospodăriile sătenilor, preotul nu sfințea doar casa, ci și albinele, pentru ca acestea să umple stupul cu miere. Apicultura se transmitea din tată în fiu. Bulgarii bănățeni credeau că albinele au fost create de Dumnezeu pentru a aduce sănătate, și că mierea are origine cerească, motiv pentru care nu se strică.

În anul 1934 ca paroh în Bărdarski Gheran este trimis Eugen Bossilkov (16.XI.1900-11.XI.1952), bulgar din Belene, preot pasionist, care a slujit aici timp de 12 ani, ulterior devenind episcop de Nicopole (1947-1952). El construiește casa parohială, în stil olandez, o clădire care rămâne modernă și azi. În anul 1952 comuniștii îl acuză de înaltă trădare, este condamnat la moarte și executat prin împușcare în penitenciarul din Sofia, în noaptea de 11 noiembrie 1952, dieceza de Nicopole rămânând astfel fără păstor timp de 23 de ani. La 15 martie 1998 papa Ioan Paul al II-lea îl declară pe Eugen Bossilkov „fericit”.

Bossilkov a rămas în memoria localnicilor ca un excelent interpret la orgă, dirijor al corului de copii, fondatorul primei echipe de fotbal și de volei din sat.

Între 1946-1949 preot paroh în Bărdarski Gheran este olandezul Fabian Knoben, preot pasionist. În anul 1949 regimul comunist îi alungă din țară pe toți preoții, călugărițele și călugării străini, astfel încât părintele Knoben este nevoit să-și părăsească enoriașii. În locul lui sunt aduși, din Plovdiv, preoții bulgari Asen Cionkov și Samuel Dzhundrin (viitor episcop de Nicopole între 1979-1995), călugări asumpționiști. Părintele Asen Cionkov este paroh între 1949-1951 iar părintele Samuel îl ajută și totodată slujește în biserica germană.

În timpul celui de-al Doilea război mondial majoritatea familiilor germane din Bărdarski Gheran emigrează în Germania.

În anul 1950 regimul comunist începe represaliile împotriva Bisericii, mai ales a celei catolice, existând chiar propunerea ca biserica „Sf. Iosif” să devină grajd. Casa parohială este confiscată de autorități și transformată în dispensar iar preoții sunt alungați din sat. Enoriașii sunt slujiți de călugărul pasionist Metodii Karabencev, bulgar bănățean cu rădăcini în Bărdarski Gheran, care este obligat să locuiască în condiții improprii în subsolul bisericii, timp de aproape 20 de ani (1951-1970). Acest fapt amintește de veacurile în care creștinii erau obligați să locuiască în catacombe…

Primul Cămin cultural a fost înființat în anul 1923, în casa germanului Matisse Sheringer, în anul 1958 fiind mutat în noua clădire din centru, în care ființează și azi. Aici activează o trupă de dansuri populare bulgărești și un cor.

În anul 1968 sosește în Bărdarski Gheran preotul Asen Ghenov, originar din Malcica, care rămâne aici timp de aproape 40 de ani. El construiește o mică chilie pe lângă biserică unde locuiește în tot acest timp.

După căderea regimului comunist, și în special după anul 2000, în Bărdarski Gheran sosesc mai multe călugărițe, printre care sora Margaret Babici are o contribuție aparte, reușind să trezească la viață comunitatea catolică.

În perioada 2005-2007 preot paroh este polonezul Zbigniew Karnievich, din ordinul franciscanilor conventuali, iar din 26 mai 2009 preot-paroh este părintele Koicio Dimov, bulgar din Radnevo, absolvent, în 2008, al Universității Papale de la Lateran.

Să amintim că Bărdarski Gheran a dat și un preot din rândurile bulgarilor bănățeni, pe părintele Stefan Kalapiș, care a absolvit Seminarul din Roma în anul 2006 și a fost sfințit ca preot la 5 mai 2007.

În anul 1920 este dezvelit Monumentul Eroilor căzuți în Războaiele din 1912-1913 și 1915-1918. El se află în Parcul Central, are o înălțime de 2,50 m și este construit din marmură albă, după proiectul preotului Bartol Toșkov. Pe monument sunt trecute numele a 51 de eroi.

Lângă fântâna din Parcul Central se află placa memorială a eroilor căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial precum și un monument alcătuit dintr-un avion MIG dezafectat, în memoria echipajului unui avion de vânătoare sovietic care s-a prăbușit în apropierea localității în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Tot în centru se află Casa de copii orfani și grădinița „Bucuria”.

În anul 1968 președinte al Consiliului local din Bărdarski Gheran, funcție echivalentă cu cea de primar, este Nikola Micev. El primește, din partea Partidului Comunist, sarcina să monteze un orologiu pe clădirea Primăriei, deoarece se vorbea prin sat că în turnul bisericii se va monta un astfel de orologiu, iar în acele timpuri era inadmisibil ca oamenii „să-și potrivească ceasul după biserică”. În plus, acest orologiu trebuia să bată nu doar la fiecare oră, ci și la fiecare jumătate de oră, pentru a concura bătăile clopotului. Orologiul este comandat la uzina din Vișkov, Cehia și după multe peripeții, ajunge în Bărdarski Gheran, unde funcționează și azi.

Bărdarski Gheran se mândrește și cu un poligon de apărare împotriva grindinei, construit în anul 1973, care apără o suprafață de 1.600.000 de hectare de teren arabil din regiunile Vrața și Pleven.

În anul 1987, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la înființarea localității, cu ajutorul etnografilor de la Muzeul din Vrața, în Bărdarski Gheran este deschis muzeul „Casa tradițională bănățeană”. Exponatele sunt donații ale localnicilor.

Localitatea are o echipă de fotbal, „Botev-Bărdarski Gheran”, meciurile desfășurându-se pe terenul de sport din localitate.

Cu cei aproape 1.000 de locuitori Bărdarski Gheran este cea mai mare localitate „bănățeană” din Bulgaria, fiind cunoscută drept „capitala bulgarilor bănățeni”.

Despre Bărdarski Gheran se spune că se află în mijlocul pustietății. Spre localitate duce un singur drum, asfaltat, care pornește din orașul Biala Slatina și se oprește în Bărdarski Gheran. Dincolo de el nu mai este nimic, doar câmp… Bătrânii povestesc, că la un moment dat, autoritățile au vrut să construiască o linie de cale ferată și o gară. Da, dar trenurile ar fi speriat rațele și gâștele, așa că oamenii au hotărât că nu au nevoie de așa ceva.

Cei care ajung la Bărdarski Gheran sunt impresionați de cât de curată și îngrijită este localitatea, cu pomii din fața caselor aranjați și văruiți, cu grădinile fără buruieni, săpate și mereu pline de flori. Localitatea este o insulă unică în peisajul Bulgariei de nord-vest, întrucât aici există două biserici catolice – cea a șvabilor și cea a bulgarilor bănățeni, iar în trecut existau și două școli: una de limbă germană și una de limbă bulgară. Astăzi doar biserica „Sf. Iosif”, a bulgarilor, este activă, biserica germană „Sf. Maria” așteptând renovarea.

I.6.5.3. Gostilia. Gostilia este a treia localitate din Bulgaria înființată de bulgarii bănățeni. Istoria ei începe în primăvara anului 1890, când 46 de familii de bulgari bănățeni din Beșenova și Ivanovo trec Dunărea pentru a se reîntoarce în fosta patrie. Noii imigranți nu voiau să stea la un loc cu bulgarii „băștinași” din cauza diferențelor religioase și de mentalitate. De aceea îl roagă pe guvernatorul de Plevna, un anume Simeonov, să le repartizeze un loc numai al lor. Acesta le acordă locul numit „Boev Gheran”, în apropierea localității Gorna Mitropolia.

Odată ajunși acolo încep să-și construiască bordeie, să-și organizeze oarecum viața. Dar pericolul nu venea din partea condițiilor naturale, ci din partea vecinilor. Aceștia considerau că nou veniții, deși s-au așezat pe un loc pustiu, acordat lor de către autorități, le-au „confiscat” practic pământurile pe care ar fi putut să și le împartă între ei. Așa încât au început să-i șicaneze, numindu-i „tătari”, atacându-le locuințele în timpul nopții și furându-le caii.

La aceste presiuni ale localnicilor, guvernatorul îi amenință pe noi coloniști că-i va trimite înapoi de unde au venit. Așa încât, în octombrie 1890, dezamăgiți, obosiți și înfometați, aceștia iau drumul înapoi spre casă. Noaptea îi surprinde lângă o gospodărie de stat, numită „Gostilia”. A doua zi, când se trezesc, văd că în apropiere este un râu. Asta însemna, că se pot crește gâște. Iar acolo unde este apă curgătoare, este și pește, se poate face o moară de apă, deci va fi și mălai pentru mămăligă. Și nici pământul nu părea prea rău: dacă semeni, tot vei culege ceva. Așa că în aceeași zi trimit o delegație la autoritățile din Vrața, de data aceasta având norocul să dea peste un guvernator amabil, în persoana lui Mihail Makedonski, care la permite să se așeze în acel loc. Astfel, fiecare familie primește câte 2 hectare de pământ drept loc pentru casă și grădină. Mulți și-au căsătorit copiii minori, pentru a forma mai multe familii și a primi astfel mai mult pământ.

Locul l-au numit Gostilia, după numele râului care trecea pe acolo. Pavel Kukov, poet localnic și învățător, absolvent de filologie franceză, spunea că numele localității înseamnă în latină „loc ostil, în care cu greu se poate trăi”.

Până la căderea primei ninsori coloniștii reușesc să-și sape deja bordeiele în pământ, iar mai apoi și-au construit și case. Prima iarnă a fost totuși destul de grea și mulți s-au îmbolnăvit. De altfel, zona este recunoscută pentru cele mai scăzute temperaturi din Bulgaria în timpul iernii și cele mai ridicate în timpul verii. Odată cu venirea primăverii 7-8 familii s-au reîntors în Banat, din cauza mortalității ridicate.

Observând acesta, guvernul a hotărât să le ofere coloniștilor scutiri fiscale, iar banca din Oreahovo le acordă împrumuturi cu dobândă scăzută. Cu banii primiți își cumpără semințe și se duc chiar până în Banat, pentru a-și achiziționa unelte moderne, pentru agricultură. Încet-încet, cu muncă și sudoare, se pun pe picioare, astfel încât în anul 1894 Gostilia are deja 274 case.

Când s-au mai întremat, în 1904, au ridicat și o biserică, „Preasfânta Inimă a Lui Isus”.

În perioada 1891-1912 în Gostilia se așează și șase familii de bulgari din Macedonia Egeeană.

Primul preot a fost Ambrosio Gagliardi (1892-1906), italian, pasionist. Născut la 24 octombrie 1860 în Italia, el este înmormântat la Gostilia în 1914. Încă din primul an, cu ajutorul sătenilor, părintele Ambrosio construiește aici o mică biserică, acoperită cu paie.

Despre părintele Gagliardi există o legendă care spune că, de tânăr a intrat în rândul pasioniștilor, apoi a fost trimis în misiune în Bulgaria, așa încât nu și-a vizitat de mult timp părinții. După mulți ani, a primit permisiunea să meargă acasă. Ajuns în Italia, merge pe jos pe dealul care-l duce spre casa părintească. Pe drum se întâlnește cu o femeie în vârstă, care conducea un asin. Cei doi intră în vorbă, iar femeia îi povestește cum are un fiu, preot prin țări străine, pe care nu l-a mai văzut de când era copil. În cele din urmă Gagliardi se hotărăște să-i spună că el este fiul ei. Dar la auzul acestei vești mama cade din picioare și moare pe loc.

Școala este construită în anul 1893. Primul învățător a fost Andrei Nikolov din satul Selanovți, care a devenit ulterior un sculptor cunoscut.

Biserica actuală, cu hramul „Preasfânta Inimă a lui Isus”, a fost construită în 1904, cu ajutorul preotului pasionist Maurice Dulce, belgian de origine, care a obținut finanțare de la episcopul Jaques Roissant. Maistru zidar a fost un anume Musuti din Târnovo, iar însuși părintele Gagliardi, în calitate de bun tâmplar, a făcut altarele, sfeșnicele și ușile bisericii. După el paroh a venit Richard Hoffman, belgian.

Biserica a fot renovată în 1923 iar în anul 1924 începe construcția unei noi clopotnițe în locul celei vechi, care s-a prăbușit sub greutatea clopotului.

Între 1925-1940 paroh este germanul Hermann Demer, autor al unui dicționar german-bulgar, el fiind și cel care a popularizat fotbalul printre localnici, iar între 1940-1948 paroh este numit italianul Placido Corsi, care ulterior devine însărcinat cu afaceri al Vaticanului la Sofia.

Din anul 2009 enoriașii din Gostilia sunt slujiți de preotul Koicio Dimov.

Lângă biserică se află un teren viran în care, de Paște, opreau căruțele locuitorilor din jurul Gostiliei. Aceștia îi așteptau pe enoriași să iasă din biserică, după care erau invitați la masă. Fiecare bulgar bănățean lua cel puțin o persoană acasă, pe care o ospăta, în amintirea acelei prime ierni petrecute pe aceste meleaguri, când bănățenii, muritori de foame, au primit la rândul lor ajutor din partea localnicilor.

Azi în Gostilia locuiesc aproximativ 300 suflete.

I.6.5.4. Bregare. Bregare este un sat din nordul Bulgariei, aflat în raionul Dolna Mitropolia, regiunea Pleven, pe malul stâng al râului Iskăr, la 15 km de locul în care acesta se varsă în Dunăre.

În anul 1865 se așează aici aproximativ 10 familii de bulgari ortodocși din satul Kunino, ulterior venind și alți consăteni, astfel încât în următorii 1-2 ani aproape o sută de familii din Kunino, regiunea Vrața, se mută la Bregare.

Primul primar este Petăr Benevski, considerat fondatorul localității.

Încă din primul an, coloniștii primesc pământ, câte 50-60 hectare de familie. Dar locuitorii satelor din jur, Krușovene și Staverți, nu s-au putut împăca cu faptul că acești coloniști au primit pământurile pe care și le puteau împărți între ei și încep să-i agaseze și chiar să-i atace fizic. Într-una din desele încăierări este omorât un anume Dimităr Palolovski din Bregare. În urma acestei întâmplări nefaste primarul din Bregare, Petăr Benevski, împreună cu secretarul Gheșo Dilov Doininski, merg la Oriahovo, la bătrânul Țeko Enișki, mai marele orașului, pentru a i se plânge și a-i cere sfatul. Iar bătrânul Țeko le-a spus: „Grăbiți-vă să vă construiți o primărie și o școală, și nimeni nu o să vă mai ceară să plecați”.

În anul 1894 sosesc aici 83 de familii de bulgari bănățeni care, fiind catolici și având o altă cultură și obiceiuri, nu rezistă mult timp alături de frații lor ortodocși, astfel încât majoritatea se mută în localitățile catolice mai mari precum Bărdarski Gheran și Gostilia. Iar cei câțiva zeci de bulgari bănățeni rămași în Bregare sunt repede asimilați, uitându-și tradițiile și obiceiurile.

Prima școală, care poartă și azi numele „Părintelui Paisie”, a avut inițial doar două săli de clasă și o cancelarie, în anul 1934 fiind terminată clădirea actuală. Din păcate, astăzi școala este închisă, deoarece în sat sunt sub 10 elevi de clasele I-VIII.

Localitatea are două biserici: cea ortodoxă, „Arhanghelul Mihail”, începută în 1912 și terminată în septembrie 1915 și cea catolică „bănățeană”, „Fecioara Maria”.

Din păcate nu am reușit să găsim date referitoare la primul preot catolic care a slujit în această biserică, dar știm că la 5 martie 1918 ajunge în Bregare părintele Kozma Ghiulov (1884-21 iunie 1973), preot din ordinul capucinilor. Din păcate, acesta stă aici doar 8 luni, fiind trimis paroh în satul Miromir.

Știm de asemenea, că la sfârșitul lui iulie – începutul lui august 1925 nunțiul papal msgr. Angelo Giuseppe Roncalli (25.XI.1881-3VI.1963), viitorul Papa Ioan al XXIII-lea, împreună cu preotul Stefan, vizitează localitățile catolice din parohia de Nicopole: Gostilia, Bregare, Bărdarski Gheran, Lâzhene, Trânciovița, Asenovo, Oreș, Belene și orașul Sviștov.

În anul 1948 episcopul Evghenii Bossilkov îl numește paroh pentru satele Bărdarski Gheran și Bregare pe preotul Samuel Dzhundrin (26.IV.1920-19.III.1998) care, în 1952, este condamnat la 12 ani de închisoare în procesul intentat de comuniști Bisericii Catolice Bulgare. Este eliberat în 1961 iar din 1979 devine episcop al parohiei Nicopole.

Mai mult, chiar Bregare a dat cel puțin un preot catolic. Acest lucru îl aflăm din Sentința de condamnare la moarte a episcopului dr. Evghenii Bossilkov: împreună cu acesta au fost condamnați încă 5 preoți, printre care și Marislav Antonov Banchev, născut la 19.VIII.1899 în Bregare, fost director al Seminarului Catolic din Iambol, condamnat la 20 de ani de închisoare.

Primul preot ortodox ajunge la Bregare în toamna anului 1920 iar primul botez în biserică are loc în martie 1921. În acele timpuri primar era Marin Haitovski iar viceprimar Ivan Markov.

Astăzi localitatea are oficiu poștal, grădiniță, magazin, cafenea, un restaurant și un teren de sport. Cel mai apropiat dispensar și cea mai apropiată școală generală se află în satul vecin Orehovița (la 6 km) iar cel mai apropiat liceu este în orașul Trâstenik, unde se găsește și cea mai apropiată farmacie.

În anul 2010 populația satului Bregare număra 642 de locuitori iar la recensământul din 2011 se înregistrau 617 locuitori, majoritatea (88,81%) bulgari.

I.6.5.5. Asenovo. În anul 1878 Martin Marinov din Vinga, Banat, merge la Sofia, la Ministerul Afacerilor Externe, arătându-și dorința sa, și a altor consăteni, de a se întoarce în Bulgaria. Funcționarul de la minister i-a promis că vor primi pământ gratis dacă vor veni mai multe familii, astfel încât să poată forma o comunitate. Marinov se întoarce în Vinga și începe să-și lămurească consătenii. Dar abia în 1880, la 27 martie, reușește să strângă primele 57 de familii, cu care pornește spre Bulgaria.

Coloniștii au fost instalați inițial în localitatea Mărtvița, unde au fost folosiți ca zilieri la munca câmpului, după care li s-a dat o fermă de stat, în locul numit Dălbok Gheran, unde au început să-și construiască bordeie.

Însuși prim-ministrul Stefan Stambolov le-a promis că vor primi câte 150 de hectare de pământ. Și fiindcă pământul se dădea pe cap de familie, cei care au avut fete s-au grăbit să le mărite, chiar dacă unele erau minore, pentru a forma mai multe familii și a primi mai mult pământ, astfel încât, în anul 1891, numărul familiilor de bulgari bănățeni crește la 80. Cinci capi de familie, nemulțumiți de condițiile oferite, s-au reîntors cu familiile la Vinga iar restul de 75 de familii întemeiază localitatea Asenovo, a cincea localitate din Bulgaria, fondată de bulgarii bănățeni.

Localitatea se află în nordul Bulgariei, în raionul Plevna, regiunea Nicopole, la 24 km de Nicopole și la 8 km de Plevna și poartă numele țarului bulgar Asen.

Coloniștii bulgari primesc din partea autorităților câte 52 de hectare de pământ arabil, câte o parcelă pentru vie și câte trei hectare pentru casă și grădină.

După Primul Război Mondial se așează aici și câteva familii de bulgari ortodocși.

Conform legii, coloniștii nu aveau voie să vândă pământul primit timp de 10 ani, după care intra în proprietatea lor. De asemenea, conform legii, erau scutiți de impozite timp de 3 ani și de serviciu militar timp de 7 ani.

Primul primar al satului a fost Ghiura Meskin, în locuința căruia preoții din localitățile din jur: Ambrosio Gagliardi, Gabriel Fery și Heinrich Dulce au ținut primele liturghii.

În anul 1894 este trimis în Asenovo primul preot, belgianul pasionist Pavel Corcelis. În anul următor sătenii hotărăsc să-și construiască o biserică, care este terminată după câțiva ani. Biserica avea o lungime de 12 m, o lățime de 6 m și trei ferestre mari pe peretele dinspre est.

În anul 1907 catolicii hotărăsc construirea unei biserici mai mari, biserica de azi. Ea a fost terminată în anul 1909 și poartă hramul „Sfintei Treimi”. Biserica este înaltă de 12 metri, lungă de 25 de metri, lată de 9 metri și are două altare. Altarul principal este făcut în Tirol de celebrul meșter Ferdinand Stuflesser, iar altarul secundar, Pietá, este făcut de preotul belgian Teofil Verbeeck. Turnul are trei clopote, deasupra cărora se află un orologiu, cumpărat de preotul Stefan Bragaliev.

Biserica a fost pictată între anii 1919-1924 de zograful Iosif Kiș din Plevna.

Se pare, totuși, că relațiile dintre credincioșii din Asenovo și preoții lor nu au fost prea cordiale, ei intrând în conflict pentru așa-numita zeciuială, un fel de „bir” plătit de bunăvoie, pentru întreținerea preotului, care consta într-o vadră de grâu și una de porumb de familie, până când ar fi primit și preotul pământ. Dar, în anii următori, averea preotului crește, pământurile sale sunt lucrate, benevol, tot de credincioși, dar acesta nu vrea să renunțe la zeciuială. Iar cei care refuzau să plătească, nu primeau serviciile oferite de preot, ba câtorva li s-a interzis chiar să calce în biserică.

De fapt, această taxă voluntară s-a transformat, prin Rezoluția dată de episcopul Damian Teelen în 1919, în „taxă obligatorie pentru toți catolicii”. Credincioșii din Asenovo se revoltă și trimit diferite scrisori atât autorităților bisericești cât și celor lumești. Drept urmare, prin Hotărârea din 1 septembrie 1939, primarul raionului Debovo, de care aparținea Asenovo, le interzice preoților din parohie „să colecteze hrană, sau altceva de la credincioși, sub formă de taxe sau altele asemănătoare.”

În anul 1927 este fondat Căminul cultural „Petăr Parcevici”, care se mândrește și azi cu ansamblul folcloric al bulgarilor bănățeni.

Deoarece emigranții din Asenovo provin din localitatea bănățeană Vinga, printre locuitorii celorlalte sate de bulgari bănățeni sunt cunoscuți drept „vingani”.

În anul 2009 localitatea avea o populație de 325 suflete iar la recensământul din 2011 în Asenovo erau 290 locuitori, 282 dintre ei (97,24%) declarându-se bulgari. Azi sunt sub 250 de locuitori.

I.6.5.6. „Bănățenii” din Bulgaria. În Banat, bulgarii s-au simțit mereu niște străini, o minoritate. Întorși în vechea patrie, o parte din sufletul lor a rămas pentru totdeauna în Banat. De aceea au trăit și aici ani lungi în izolare, ținându-se departe de ceilalți bulgari. Și totuși, „bănățenii” sunt recunoscuți pentru hărnicia lor, și deseori trebuiau să suporte invidia celorlalți, referitor mai ales la faptul că reușeau să trăiască mai bine și mai confortabil. Despre ei se știa că dormeau „în puf”, adică foloseau perne și dune din puf de gâscă și rață și din această cauză, mai ales copiii, erau șicanați: „Când văd cât puf ai în păr, îmi dau seama că ești bănățean”.

„Bănățenii” reușesc să-și păstreze identitatea și cultura specifică, formată în timpul șederii prelungite în Banat. De acolo, ei aduc în Bulgaria un nou port popular, datini și obiceiuri diferite de cele ale catolicilor locali, tehnici agricole avansate, care influențează dezvoltarea agriculturii în întreaga regiune. Astfel, ei introduc plugul de fier, care înlocuiește rapid plugul de lemn, căruța cu roți din fier, mult mai ușoară, sistemele moderne de cultivare a pământului dar și noi culturi, precum cele de rapiță și bumbac.

Se pare că „bănățenii” au adus cu ei, în Bulgaria, și un obicei german, despre care un bătrân povestește: „Când eram mic, bunicul îmi spunea așa: «Dacă mergi în vizită la bănățeni și te îmbie cu mâncare, să nu fii rușinos și să iei tot ce-ți oferă, pentru că ei te invită la masă o singură dată, după care adună mâncarea de pe masă și o să te culci flămând».”

I.7. Numărul bulgarilor bănățeni

Cunoscutul istoric al Banatului, canonicul Jenő Szentkláray, în cartea sa O sută de ani de istorie maghiară arată, că la sosirea în Banat numărul bulgarilor era de 4.600 de suflete, fapt confirmat și de dr. Liubomir Miletici. Statistica oficială din anul 1770, efectuată de guvernatorul Banatului Clary von Altringen arată, că aici trăiau 8.683 de bulgari. Aceste date au fost preluate și publicate și de Francesco Griselini.

În anul 1742 preotul Blasius Milii a înscris toate familiile din Beșenova Veche, în total fiind 172 de familii cu 1.689 suflete.

Conform unei statistici din anul 1757, în Beșenova Veche trăiau cel puțin 400 de familii (adică aproximativ 2.000 de suflete), iar la Vinga 130 de familii (aproximativ 600 de suflete).

În anul 1774 Jakob Ehrler, înalt funcționar în Administrația imperială a Țării Banatului, întocmește și el o statistică, în care maghiarii și bulgarii sunt trecuți laolaltă, numărul lor fiind de 2.400 de suflete.

În anul 1802 preotul Emerik Hagymasi a înscris într-un Catalog numele tuturor capilor de familie (patres familiae) din Beșenova Veche, în total fiind înscriși 4.176 de locuitori, inclusiv copiii.

O statistică din anul 1841 arată, că în acele timpuri, pe meleagurile bănățene au trăit aproximativ 12.000 de bulgari.

Din datele lui Cirbus Géza aflăm, că în anul 1880 numărul bulgarilor din Banat a crescut la 18.298, din care: 6.386 la Beșenova Veche, 4.300 la Vinga, 1.200 la Breștea, 1.200 la Ivanovo, 850 la Ciacova și Cebza, 780 la Modoș, 552 la Rogendorf, 550 la Colonia Bulgară, 500 la Gjurgevo, 450 la Kanak, 420 la Denta, 360 la Lukacifalva, 350 la Stari Lec, 200 la Itvarnok.

Statistica pentru anul 1882, oferită de același Cirbus Géza, arată că numărul bulgarilor din Banat a scăzut la 14.368, aceștia fiind repartizați după cum urmează: 5.558 la Beșenova Veche, 3.458 la Vinga, 1.037 la Breștea, 480 la Modoș, 466 la Ivanovo, 436 la Regendorf, 410 la Colonia Bulgară, 400 la Denta, 386 la Konak, 341 la Lukacifalva, 270 la Baratzhaza ș.a.m.d.

O statistică din anul 1896 arată că numărul total al bulgarilor în Banat se ridica la aproximativ 15.000 de suflete, din care: 5.834 la Beșenova Veche, 3.500 la Vinga, 2.000 la Modoș (împreună cu Kaptalomfálva), 1.120 la Breștea, 716 la Colonia Bulgară, 680 la Konak, 600 la Denta.

Conform statisticii oficiale din anul 1900, despre care se spune că ar fi fost „aranjată” de autoritățile maghiare pentru a-și proteja propriile interese, numărul bulgarilor în Banat era de 10.944, din care peste 91% (9.966) locuiau la sat, după cum urmează: 5.421 la Beșenova Veche, 405 la Colonia Bulgară, 2.816 la Vinga, 832 la Breștea, 330 la Denta, 37 la Deta, 30 la Ofsenița, 37 la Plavișevița

Statistica din anul 1910 arată că numărul bulgarilor a crescut la 13.536 de suflete, din care: 5.361 la Beșenova Veche, 2.710 la Vinga, 417 la Colonia Bulgară, 890 la Breștea, 370 la Denta, 380 la Deta, 485 la Modoș, 82 la Ciacova, 400 la Gjurgevo, 312 la Belo Blato, 34 la Lucacifalva, 92 la Stari Lec, 526 la Konak, 763 la Ivanovo, 93 la Itvarnok, 296 la Vrșec, 41 la Kovin, 243 la Veliki Becicherec, 73 la Velika Kikinda, 1 la Regjohaza. Dar, se pare că nici această statistică nu este în regulă, întrucât lipsesc localități în care cu siguranță trăiau bulgari bănățeni, precum Sânnicolau Mare, Timișoara, Arad, Ecica, Rogendorf ș.a.

O statistică maghiară din 1919 arată, că în Ivanovo erau înscrise 466 gospodării cu 2.518 locuitori, din care 49,44% erau maghiari, 32,97% bulgari și 17,59% germani. Zece ani mai târziu, în 1921, proporțiile se modifică foarte puțin: 50,7% dintre locuitori erau maghiari, 31,5% bulgari și 17,8% germani.

După Tratatul de pace da la Paris din anul 1919, când Banatul a fost împărțit între România, Serbia și Ungaria, nu mai avem date statistice generale privitoare la numărul bulgarilor din Banat.

Statisticile oficiale din România, conform recensământului din 29 decembrie 1930, în România trăiau în total 66.348 bulgari, din care 9.686 erau bulgari bănățeni. Dintre aceștia 8% locuiau la oraș, iar restul de 92% la sat, după cum urmează: 5.385 la Beșenova Veche, 2.208 la Vinga, 804 la Breștea, 353 la Colonia Bulgară, 317 la Denta, 22 la Deta, 14 la Cherestur, 597 la Timișoara, 120 la Arad, 31 la Sânnicolau Mare, 59 la Lugoj, 21 la Reșița, 32 la Orșova, 16 la Caransebeș, 52 la Ciacova, 25 la Valcani, 23 la Fizeș, 13 la Izgar, 5 la Ofsenița. În recensământ mai sunt trecuți 106 bulgari la Tirol, fiind vorba, de fapt, despre carașoveni catolici.

Conform recensământului oficial din anul 1939, numărul bulgarilor din Banatul românesc era de 9.951 de suflete, din care: 6.279 la Sânnicolau Mare (împreună cu Beșenova Veche și Colonia Bulgară); 2.288 la Vinga, 1.209 la Deta (împreună cu Breștea și Denta) ș.a.m.d.

Recensământul din anul 1941 arată date specifice doar pentru trei naționalități: români, maghiari și germani, toți ceilalți fiind trecuți la „și alții”: 5.778 în Beșenova, 2.097 în Vinga, 8.690 în Breștea, 314 în Colonia bulgară, 923 în Denta. Dacă luăm în considerare cele spuse de dr. Karl Telbizov, că în anul 1940 numărul bulgarilor bănățeni ar fi fost de aproximativ 12.000 de suflete în Banatul Românesc și de aproximativ 6.000 de suflete în Banatul Sârbesc, putem spune că datele statisticii sunt destul de corecte.

Recensământul din 21 februarie 1956 arată că în România trăiau 12.040 bulgari, din care 9.384 erau bulgari bănățeni, repartizați în principal în Beșenova Veche – 5.337, în Vinga – 1.772, în Breștea – 815, în Colonia Bulgară – 225 și în Deta – 263.

Recensământul din 15 martie 1966 arată că numărul total al bulgarilor din România era de 11.193, din care 9.050 bulgari bănățeni.

Recensământul din 5 ianuarie 1977 arată, că în România trăiau 10.372 bulgari, din care 7.943 bulgari bănățeni.

Conform recensământului din 7 ianuarie 1992 în România trăiau 9.851 de bulgari, din care 7.670 în Banat, după cum urmează: 3.565 la Beșenova Veche, 40 la Cheglevici, 18 la Colonia Bulgară, 32 la Tomnatic, 19 la Gottlob, 16 la Lovrin, 407 la Sânnicolau Mare, 1.314 la Timișoara, 544 la Breștea, 165 la Denta, 120 la Deta, 691 la Vinga, 361 la Arad.

Recensământul din 18 martie 2002 arată, că în România trăiau 8.025 de bulgari, din care 6.468 erau bulgari bănățeni, fiind repartizați după cum urmează: 2.950 în Beșenova Veche, 1.218 în Timișoara, 605 în Denta, 134 în Deta, 468 în Sânnicolau Mare, 251 în Arad, 512 în Vinga, 52 în județul Caraș-Severin și 35 în județul Hunedoara.

Conform ultimului Recensământ al populației, din 20 octombrie 2011, în România trăiesc un număr de 7.336 bulgari, din care 5.075 bulgari bănățeni, repartizați după cum urmează: 4.478 în județul Timiș (din care 859 în municipiul Timișoara, 121 în Deta, 13 în Jimbolia, 367 în Sânnicolau Mare, 11 în Cenad, 479 în Denta, 2.439 în Dudeștii Vechi, 18 în Dumbrăvița, 18 în Giroc, 13 în Lovrin, 19 în Tomnatic), 549 în județul Arad (din care 193 în municipiul Arad și 333 în localitatea Vinga), 27 în județul Caraș-Severin, 21 în județul Hunedoara, 6 în județul Mehedinți, la care putem adăuga minim 50 de persoane în București și în celelalte județe ale țării.

I. 8. Limba bulgarilor bănățeni

După cum arată profesorul Stoiko Stoikov de la Universitatea din Sofia, Bulgaria limba bulgarilor bănățeni este cel mai vechi dialect bulgar care s-a păstrat în afara granițelor Bulgariei. Ea prezintă un interes deosebit pentru specialiști, întrucât s-a desprins destul de devreme de teritoriul lingvistic bulgar – sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea – și s-a dezvoltat, timp de peste două secole, aproape complet independentă de acesta. Astfel, limba bulgarilor bănățeni nu a fost influențată de celelalte graiuri bulgare, dar nici de limba bulgară literară, creată în prima jumătate a secolului al XIX-lea, întrucât bulgarii bănățeni nu au avut relații cu Bulgaria nici înainte și nici după Eliberare. De asemenea, limba bulgarilor bănățeni nu a fost influențată nici de limba slavonă bisericească și nici de limba rusă, bulgarii bănățeni fiind catolici încă din secolul al XVI-lea (iar înainte de aceasta, probabil bogomili), și prin urmare nu au folosit cărți de cult în limba slavonă. Totuși, limba bulgarilor bănățeni nu a putut rămâne cu totul originală, fără influențe străine. Bulgarii bănățeni, trăind în mijlocul altor neamuri – români, maghiari, sârbi, germani ș.a. – au învățat, cu timpul, aceste limbi, care și-au pus amprenta asupra limbii proprii. Una din cele mai mari influențe a avut-o limba iliră, majoritatea preoților și a învățătorilor bulgarilor bănățeni fiind croați.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea limba bulgarilor bănățeni este codificată de Iosif Rill, acest lucru ducând la dezvoltarea unei literaturi proprii. Astfel, limba bulgarilor bănățeni devine a doua limbă literară bulgară, recunoscută ca atare de către Academia bulgară.

De asemenea, limba bulgarilor bănățeni este considerată limbă literară și de către lingviștii români.

Chiar dacă numărul vorbitorilor nu a depășit 15.000 de persoane, aceștia trăind în general în localități aflate la depărtare una de alta, limba bulgarilor bănățeni a reușit să reziste tuturor încercărilor de asimilare, fapt care dovedește o conștiință națională puternică.

Limba bulgarilor bănățeni a fost studiată de dr. Liubomir Miletici, care în august 1896 a vizitat localitățile Vinga și Beșenova Veche (Dudeștii Vechi), iar în august 1899 s-a deplasat pentru a doua oară la Vinga, adunând materiale referitoare la limba și literatura bulgarilor bănățeni, valorificate în studiul Literatura și limba bulgarilor bănățeni. După cum arată acesta, cu timpul, graiul bulgarilor pavlichieni din Vinga a ajuns să domine graiul ciprovcenilor și încet-încet a dispărut diferența dintre cele două, astăzi locuitorii din Vinga vorbind o singură limbă și având un singur port popular. Aceasta este încă o dovadă a faptului că, prin amestecul a două graiuri diferite nu se obține un al treilea, ci unul dintre ele este asimilat de celălalt.

În lunile noiembrie și decembrie 1953 lingvistul Stoiko Stoikov de la Universitatea din Sofia, Bulgaria, a vizitat la rândul său localitățile Vinga și Beșenova Veche, pentru a verifica, în ce măsură s-a păstrat limba bulgarilor bănățeni și ce modificări au survenit în timpul celor peste 50 de ani de la vizita dr. Miletici. Specialistul descoperă, că limba s-a păstrat foarte bine, dar își dă seama și de unele erori făcute de dr. Miletici. Timp de peste 15 ani profesorul Stoiko Stoikov prelucrează materialele referitoare la limba bulgarilor bănățeni, rezultatele fiind publicate în două lucrări de referință: Graiul bulgarilor bănățeni și Lexicul graiului bulgarilor bănățeni.

Foarte înălțătoare sunt cuvintele redactorului ziarului Banátsći balgarsći glásnić, Luka Uzun, care scria în 1938: „Precum un om, la fel și un grup de oameni, se consideră a fi parte a unei națiuni atâta timp, cât își vorbește limba. Nu sunt suficiente tradițiile și obiceiurile din bătrâni pentru a dovedi că suntem bulgari, dacă nu am vorbi în limba noastră. […] Poate că astăzi încă nu este cazul, dar va veni o vreme, când se vor găsi dintre aceia, care să ne spună, că nu suntem bulgari, deoarece nu vorbim limba fraților de peste Dunăre. Nu este adevărat! Noi suntem bulgari și într-adevăr vorbim limba bulgară, cu mica excepție că folosim doar vechile cuvinte, cu care am venit în timpul emigrării. Fiecare bulgar bănățean trebuie să-și cunoască obârșia și să-și apere cu demnitate numele! Mai ales din cauza credinței noastre ne vor năpăstui. Unii vor spune, că nu suntem bulgari, pentru că suntem catolici, iar bulgarii nu sunt catolici. Alții, dimpotrivă, ne vor spune: dacă suntem bulgari, să renunțăm la credința catolică, pentru că ea nu este bulgară. Răspunsul trebuie să fie următorul: Suntem bulgari și suntem catolici. Ne prețuim obârșia și ne prețuim credința. Nu există o astfel de forță, care să mă facă să-mi reneg nația, dar nici acea minte, care să mă lămurească să-mi părăsesc credința. Strămoșii noștri s-au jertfit pentru credința lor catolică, au fost prigoniți, și-au părăsit chiar patria, și tocmai eu să fiu acela, care să le tulbure somnul de veci? Nu! Niciodată!

I. 9. Școlile bulgarilor bănățeni

Oriunde se așezau bulgarii bănățeni, chiar și temporar, primul lor gând era construirea unei biserici, și pe lângă aceasta, a unei școli confesionale, adeverind astfel sintagma lui Nicolae Iorga, că cea de-a doua biserică trebuie să fie școala.

Se știe că timp de sute de ani, singurele școli din Europa erau cele confesionale, de pe lângă biserici și mănăstiri. În urma Conciliului de la Trident, care a avut loc între 15 decembrie 1545 și 4 decembrie 1563 s-a hotărât, ca pe lângă fiecare parohie să se construiască și câte o școală în care copiii, pe lângă credință, să poată învăța să scrie și să citească. Iar în locurile unde exista episcopie să se deschidă gimnazii în care să se predea diverse discipline. Bulgarii bănățeni s-au bucurat de astfel de școli încă din timpul când erau în Bulgaria, la Ciprovți și Trăncevița existând câte un gimnaziu. De altfel, primul gimnaziu de pe teritoriul Bulgariei a fost cel întemeiat de episcopul catolic Ilia Marinov la Ciprovți, în anul 1625.

Strămoșii bulgarilor bănățeni au continuat această tradiție și pe timpul pribegirii prin teritoriile românești. De exemplu, în anul 1700, după ce pun bazele coloniei de la Alvinț (Vințul de Jos), deschid o școală și întemeiază o mănăstire. Acolo, abatele mănăstirii, călugărul franciscan Blasius Klainer a scris, în anul 1761, Istoria Bulgariei. La Deva, începând cu anul 1711, au de asemenea o școală, care se afla în cadrul mănăstirii franciscane. La fel și în colonia bulgară de la Craiova, unde pe lângă școală exista și un seminar.

Odată cu întemeierea primelor localități în Banat, la Beșenova Veche (azi Dudeștii Vechi) și Vinga, pe lângă biserică bulgarii au construit și școli.

Primele școli ale bulgarilor bănățeni aveau cu precădere un caracter religios. Dar pe lângă predarea religiei și a cântecelor religioase, în aceste școli copiii învățau să scrie și să citească. Și spre deosebire de celelalte școli din Bulgaria și Banat, aici prezența elevilor era obligatorie. Această tradiție datează încă din vara anului 1641, când la Congregația slujitorilor Bisericii de la Ciprovți, convocată de Petăr Bogdan Bakșev, s-a luat hotărârea ca învățământul elementar să fie obligatoriu pentru copiii bulgarilor catolici, aducându-se argumentul că școala nu este utilă doar religiei, ci bulgarilor însăși. Pe lângă religie și teologie, s-a convenit că este utilă și studierea științelor laice: gramatica, matematica, filosofia și logica.

Pentru ca să poată învăța, copiii aveau nevoie de manuale. La început manuale în limba bulgarilor nu existau, atât în școli cât și în biserici fiind folosite cărți în limba croată (iliră). Dar și preoții, și dascălii, le vorbeau copiilor în limba bulgară bănățeană.

După Revoluția maghiară din 1848, când habsburgii supun Croația, preoții și învățătorii din Beșenova și Vinga au inițiativa de a înlătura limba croată din școli și din biserici iar în locul ei să se folosească limba bulgară. „Dacă școala este bulgară, în ea trebuie să se predea nu în limba iliră (croată), ci în limba bulgară” – argumentau ei.

Din fericire, politica Austro-Ungariei este foarte înțelegătoare în această privință, și după 1850 le permite minorităților să-și folosească limba proprie. Astfel începe tipărirea primelor cărți în limba bulgarilor bănățeni. Este vorba la început de cărți strict religioase: Catehismul preotului din Beșenova Imre Berecz, Micul catehism al învățătorului din Beșenova Ivan Uzun și Glasul duhovnicesc al preotului Andria Klobucsar. Odată cu apariția acestor cărți s-a dovedit faptul că în limba bulgarilor din Banat se poate scrie, se poate citi și se poate publica.

În anul 1863 învățătorii și preoții din Beșenova adresează o rugăminte episcopului Aleksander Bonnaz (1812-1889), cerându-i ca în biserică și în școală să folosească limba bulgară în locul limbii croate. Ca răspuns la această cerere episcopul îi propune tânărului învățător din Vinga, Jozu Rill (1839 – 1909), să se ocupe de întocmirea și publicarea manualelor bulgare necesare în școli.

Jozu Rill acceptă cu drag această provocare și împreună cu câteva cadre didactice înființează „Societatea învățătorilor din Vinga“, care are drept scop normarea limbii bulgarilor bănățeni, pentru ca aceasta să poată fi folosită în școli. Membrii societății sunt însă conștienți de faptul că, înainte de a întocmi abecedarul și gramatica, trebuie să pună bazele unei ortografii a limbii, care să fie obligatorie pentru toți cei care o folosesc.

Una din primele probleme pe care a trebuit să le rezolve această societate a fost cea a alfabetului: să se folosească oare alfabetul chirilic sau cel latin? Rill cunoaște foarte bine obârșia bulgarilor bănățeni și își dă seama, că este în interesul acestora ca scrierea lor să nu fie diferită de scrierea comună bulgară. Dar așa cum bulgarii bănățeni aveau deja publicate cărți scrise în limba lor, cu alfabet latin, problema pare a se soluționa implicit în favoarea acestuia din urmă. Pe de altă parte, în favoarea acestei soluții vine și lucrarea fraților Țankov, Grammatik der Bulgarischen Sprache (Gramatica limbii bulgare), scrisă cu alfabetul latin și bazată pe dialectul bulgar din regiunea Sviștov, foarte apropiat de cel al bulgarilor bănățeni.

După îndelungi consultații cu colegii învățători din Vinga și cu diverși specialiști în domeniul lingvisticii, Jozu Rill publică în anul 1866 Ortografia bulgară. Cu această lucrare se pun bazele limbii literare a bulgarilor din Banat.

După Ortografia bulgară Rill publică și un prim Abecedar în limba bulgarilor bănățeni. În același an, 1869, el mai publică două lucrări indispensabile pentru nevoile școlilor: o Carte de lectură pentru clasa a II-a și o Carte de citire pentru clasele a III-a și a IV-a. Dar, în afară de aceste lucrări strict didactice, Jozu Rill publică și primul calendar-almanah în limba bulgarilor bănățeni, Pomen (Amintire), punând astfel bazele unei tradiții care se continuă până în zilele noastre. Fără a greși putem afirma, că aceasta este prima lucrare literară, scrisă în limba bulgarilor bănățeni.

După ce Jozu Rill se mută la Budapesta, manualele lui sunt reeditate de mai multe ori de către învățătorul Leopold Kossilkov, în perioada 1880-1889.

I. 10. Presa bulgarilor bănățeni

1.10.1. Jozu Rill a dovedit că se poate scrie și publica în limba bulgarilor bănățeni. Și dacă este așa, de ce n-ar avea și bulgarii din Banat un ziar al lor? Astfel a gândit învățătorul din Vinga, Leopold Kossilkov, care a fondat primul ziar scris în limba bulgarilor bănățeni, „Vingánska nárudna nuvála“ (Ziarul popular de Vinga). Primul număr apare la 1 ianuarie 1881 și are titlul în patru limbi: Vingánska Nárudna Nuvála – Vingai Néplap – Vingaer Volkszeitung. Cu o apariție bilunară și un tiraj de 500 exemplare, ziarul se vindea în toate satele locuite de bulgari bănățeni. În anul 1881 au apărut numere 1 – 24, numai în limba bulgară. Datorită piedicilor de natură politică ziarul își încetează temporar apariția în anul I. După ce editorul a fost de acord să introducă și articole în limba maghiară, ziarul își reia apariția. În anul 1885 apar numerele 1-2, în 1886 numerele 1-25 și în 1887 numerele 1-17.

1.10.2. Acest prim ziar este urmat de un al doilea, care apare tot la Vinga, „Madžársći balgarin“ (Bulgarul maghiar). Editată de Mihail Manușov, publicația era organul oficial al Asociației agricultorilor din Vinga. Ziarul apărea și în ediție maghiară cu titlul „Temes-Vingai hiradó“. Cu o apariție săptămânală și un tiraj de 300 de exemplare, ziarul se vindea doar în Vinga. Primul număr apare în anul 1893. În anul 1893 apar numerele 1-35 iar în anul 1894 numerele 1-14. Numărul 10 din 8 aprilie 1894 a apărut și în limba germană.

1.10.3. Foarte asemănător cu acest ziar era Nuválata na madžárstyite balgare (Ziarul bulgarilor maghiari), un supliment al ziarului Magyar Néplap (Ziarul popular maghiar), care a apărut între 15 ianuarie și 19 martie 1893, dar materiale cu și despre bulgarii bănățeni au apărut regulat în ziarul Magyar Néplap, între 1888-1893. Magyar Néplap era un ziar regional care apărea la Sânnicolau Mare, titlul inițial fiind chiar Nagyszentmiklósi bülletin (Buletinul de Sânnicolau Mare). Redactor era maghiarul Șalamon König, iar din 1893 i s-a alăturat și Xaver Horvath. În anul 1892 mai apare și numele lui Ianoș Marton iar ca loc al redactării apar localitățile Nagyszentmiklos (azi Sânnicolau Mare, jud. Timiș), Vinga (azi în jud. Arad) și Timișoara. În afară de știri regionale ziarul mai publica știri din țară și din lume. Încă din articolul-program ziarul își propune să nu fie doar „un buletin provincial“, ci „să facă cunoscută cercurilor mai largi viziunea maghiară asupra lumii“, dorindu-se chiar ca ziarul „să fie considerat unul «de-al nostru» între amestecul de naționalități și de limbi“ din Banat. Astfel, și în suplimentul Nuválata na madžárstyite balgare, tipărit în limba bulgarilor din Banat, apărut odată cu nr. 3/1893 al ziarului Magyar Néplap se specifică: „Începând de astăzi ziarul va conține și un supliment în limba bulgară, care are drept scop promovarea intereselor culturale ale bulgarilor și câștigarea, spre maghiarizare, a acestei atât de inteligente și sensibilă la progres naționalitate […] Tinerii vor să învețe limba maghiară, pentru ca după câțiva ani să știe ungurește“.

1.10.4. Al treilea ziar al bulgarilor bănățeni este „Nárudna nuvála“ (Ziarul popular), apărut sub redacția lui Ljubomir Karolov (pseudonimul lui Heinrich Karl, tipograf). Organ al Asociației catolice din Vinga, publicația apărea săptămânal într-un tiraj de 300 de exemplare. Ziarul se găsea doar în Vinga, fiind editat în principal pentru nevoile membrilor asociației. Primul număr apare în anul 1908. Câteva numere apar și în anul 1909, după care ziarul își încetează apariția. Pe lângă informațiile de actualitate, articole economice și texte creștine, ziarul publica și opere literare, originale și traduceri. Era o publicație care susținea politica guvernului Kálmán Tisza.

De menționat că în perioada 1850 – 1894 au fost editate și un număr de peste 100 de almanahuri și cărți în dialectul bulgarilor bănățeni.

1.10.5. Cu aceste trei ziare se încheie prima etapă a editării de periodice la bulgarii bănățeni. Urmează o pauză de 25 de ani în care aceștia nu s-au mai bucurat de lectura ziarelor în limba maternă.

Dar, după cum spune proverbul, în Banat până și câinii latră în patru limbi. Mulți bulgari bănățeni cunoșteau trei-patru limbi, în sensul că le puteau vorbi. Cât despre citit și scris, se pare că marea majoritate nu se descurcau decât în limba maternă, pe care mulți au învățat-o în școală. Iată de ce printre bulgarii bănățeni se aflau doar aproximativ 40 de abonați la ziare maghiare. Cât despre ziarele românești, nu știa să le citească nimeni, iar ziare bulgărești din Bulgaria nu veneau. Iată de ce a apărut ideea reînființării unui ziar în limba bulgarilor bănățeni.

Ideea exista, dar nimeni nu dorea să se ocupe concret de punerea ei în aplicare. În iarna anului 1934 câțiva membri ai Asociației bulgarilor din Beșenova Veche, în frunte cu Vichentie Velciov, au pornit „cu colindul“ pe la diverși învățători și funcționari bulgari cu rugămintea de a deveni redactori de ziar. Dar nimeni n-a dorit să se înhame la o astfel de activitate, de frică să nu-și piardă locul de muncă. Atunci delegația s-a deplasat la Timișoara, unde l-a găsit pe studentul în anul I la Facultatea de științe juridice din Cluj, Karol Telbis. Deși avea doar 18 ani, se pare că era singurul care avea oarecare experiență în domeniul editorial deoarece, ca elev, publicase câteva articole – reportaje și povestiri – în marile cotidiene maghiare „Temesvári Hírlap“ și „Deli Hírlap“. Dacă putea să scrie în limba maghiară, de ce n-ar putea și în limba maternă? I s-a promis că ziarul va avea cel puțin 1.000 de abonați, iar din plata abonamentului se vor acoperi cheltuielile de tipar. Pentru munca lui, de redactor, nu i s-a promis nici un fel de remunerație, deoarece „pentru munca ta poporul te va pomeni cu drag“.

Karol Telbis acceptă provocarea și se întâlnește cu tinerii studenți Anton Lebanov la Cluj, cu Anton Dermendjin la Vinga și cu Anton Ciocani la Breștea, pe care îi invită să participe la realizarea ziarului. Aceștia acceptă și ei provocarea.

Primul număr al ziarului „Banátsći balgarsći glásnić“ a apărut la 1 martie 1935, în șase pagini, în perioada 1935-1943 apărând în total 290 de numere. Interesant este faptul că în această perioadă, ca și cărți, au apărut doar 6 broșuri – suplimente ale ziarului.

Privind retrospectiv cele 290 de numere apărute în timpul celor 9 ani ne dăm seama că ziarul „Banátsći balgarsći glásnić“ nu a fost doar o oglindă a vieții bulgarilor bănățeni din perioada 1935-1943, ci el și-a îndeplinit cu demnitate obiectivul principal, acela de a trezi în bulgarii din Banat spiritul național. De necontestat este faptul că ziarul și-a adus pe deplin aportul la ridicarea nivelului cultural al cititorilor săi dar și la trezirea conștiinței naționale, în acea perioadă bulgarii aflându-se în pericol de deznaționalizare. Prin articolele și atitudinea patriotică a ziarului, bulgarii bănățeni au devenit conștienți de apartenența lor la marea familie a bulgarilor. Redactorii s-au străduit să accentueze asemănările dintre bulgarii din Bulgaria și bulgarii din Banat, în pofida faptului că aceștia din urmă cu greu au acceptat ideea că sunt urmașii unui popor a cărui limbă o înțelegeau destul de greu și a cărui scriere trebuiau să o învețe. Dar cel mai greu le-a fost să accepte faptul că sunt parte a unui popor care împărtășea o religie diferită – ortodoxismul. Cu timpul însă această prăpastie a fost învinsă, mai ales odată cu reîntoarcerea, în anul 1943, a unor grupuri de conaționali în Bulgaria, care a devenit astfel „patria mamă“, „Mama Bulgaria“.

Foarte greu a fost acceptată și trecerea de la (auto)denumirea de „pavlichieni“ la cea de „bulgari bănățeni“. Chiar și în zilele noastre mulți încă nu acceptă acest fapt istoric, că sunt parte a poporului bulgar, și se consideră urmașii „vechilor pavlichieni“, ignorând faptul că acest lucru denumește apartenența la o credință, iar nu apartenența la un popor.

Un singur lucru nu au reușit din ceea ce și-au propus redactorii ziarului „Banátsći balgarsći glásnić“, și anume înlocuirea scrierii cu litere latine cu scrierea cu litere chirilice și implicit implementarea limbii literare bulgare din Bulgaria. Paradoxal, acest fapt ne bucură, pentru că astfel se dovedește încă odată, că în afară de Bulgaria cea dintre granițele geografice există și „Cealaltă Bulgarie“, cu o limbă încă vie, vorbită pe stradă, în biserică și în școală, la radio și TV, o limbă în care se scriu și cărți, cu alte cuvinte, o a doua limbă literară bulgară.

1.10.6. Urmează o altă pauză editorială, de această dată mult mai lungă (47 de ani), până la apariția unui nou ziar în limba bulgarilor bănățeni.

Prima încercare postrevoluționară de publicare a unui ziar al bulgarilor bănățeni ne aparține. Este vorba despre Svetlina (Lumina), al cărui prim și unic număr apare pe 25 decembrie 1989 la Dudeștii Vechi, avându-i ca redactori pe Nicolae Markov și Gheorghe Avram. Titlul a fost împrumutat din revista lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. Publicația a fost gândită a fi bilingvă, în română și bulgară. De fapt este vorba despre o coală ministerială, format A4, dactilografiată pe o față, pe două coloane: în coloana din stânga textul era în limba bulgară iar în coloana din dreapta, în limba română. Publicația a apărut într-un tiraj de 150 exemplare care s-au distribuit gratuit locuitorilor din Dudeștii Vechi în dimineața zilei de 26 decembrie 1989.

1.10.7. La 11 ianuarie 1990 apare la Timișoara ziarul Náša glás (Glasul nostru), organ al Uniunii Bulgare din Banat – România (U.B.B.–R.), care s-a dovedit a fi până acum cea mai longevivă publicație a bulgarilor bănățeni, aflându-se în prezent în anul XXVI de apariție. Tirajul mediu este de 1.500 exemplare, cu apariție bilunară. Începând cu anul 2000 colectivul redacțional este format din Velciov Ștefan – redactor șef, Nicolae Markov – redactor șef adjunct, Ivanciov Ana-Carolina și Petronela Petcov-Șehabi – redactori. Chiar dacă la început publicația era destinată doar bulgarilor bănățeni din vestul României, încetul cu încetul ea a devenit un brand internațional, adresându-se cititorilor bulgari de pe întregul mapamond, fiecare număr apărut fiind publicat și pe internet, în format PDF. Ziarul conține articole din toate sferele de interes, de la informații curente la politică, de la articole cu temă religioasă la eseuri, literatură și poezie, scrise în limba bulgarilor bănățeni, în limba română și în limba bulgară literară.

1.10.8. În decembrie 1998, tot la Timișoara, apare ziarul Horizont, publicație bilingvă a societății „Idinstvu“ (Unitate) a bulgarilor-pavlichieni din Banat – România. Publicația apărea lunar într-un tiraj de 1.500 exemplare. Colegiul de redacție era format din: Nicolae Markov, Rafael Vasilcin, Ioan Carabenciov, Nicola Carabenciov. Începând cu nr. 5/1999 și până la încetarea apariției (nr. 8 din august 2000) colegiul de redacție a fost format din Nicolae Markov și Rafael Vasilcin.

1.10.9. Májćin jazić (Limba maternă), a fost o publicație bilingvă care a apărut în perioada 1995-2000, sub redacția inginerului agronom din Vinga Dupța Petru. Era vorba despre două coli A4 dactilografiate pe ambele fețe. Se distribuia gratuit, în copie xerox.

1.10.10. Publicația Фалмиc – Uveć fálim! a bulgarilor bănățeni din Bărdarski Gheran, Bulgaria a apărut în ianuarie 1998 în 16 pagini. În anul 1998 apar fizic 11 publicații (numărul 10-11 este dublu) iar în anul 1999 apar 8 numere. Publicația își încetează temporar apariția din lipsă de fonduri și reapare din nou în anul 2002, când apar 3 numere, în anul 2003 apărând încă 4 numere. După numărul 4/2003 revista își încetează apariția. Colegiul de redacție era format din Svetlana Karadjova – redactor șef, Pavlina Radkova și Petia Peneva – redactori, Nicolae Markov – colaborator.

1.10.11. Foaia de Dudești / Bišnovska nuvina este publicația Consiliului local din Dudeștii Vechi, localitatea cu populație predominant bulgară, și conține, în afară de articole în limba română, și unele materiale în limba bulgarilor bănățeni. Primul număr a apărut în octombrie 2007, în 8 pagini. Publicația apare cu o periodicitate neclară; în total, în perioada octombrie 2007 – iulie 2013, au apărut 17 numere. Colectivul redacțional este format din: Ramona Acsinte, Pavel Velciov, prof. Petru Topciov și Petru Mirciov, tehnoredactor.

1.10.12. Isusvata svetlus (Lumina lui Isus) este publicația parohiei din Dudeștii Vechi. Apare lunar, în format A3, doar în limba bulgară, într-un tiraj de 500 exemplare. Primul număr a apărut în decembrie 2010 iar în momentul de față revista se află la numărul 62 (decembrie 2015). Din numărul 2 (decembrie 2010) aflăm și componența colectivului de redacție: preotul Ioan Vasilcin, msgr. Gheorghe Augustinov, Gheorghe Ghergulov, medicul Maria Munteanu și referentul cultural Pavel Velciov.

* * *

Revistele sunt o apariție destul de recentă în peisajul publicistic al bulgarilor bănățeni, prima revistă apărând abia după anul 1989. În ordine cronologică acestea sunt:

1.10.13. PG 33, revistă cultural-literară bilingvă (română și bulgară), o dezvoltare a „ziarului“ Svetlina (Lumina). Până în prezent au apărut doar 3 numere. Numărul 1 a apărut la Timișoara în noiembrie 1990, în 28 pagini, format A4, avându-i ca redactori pe Nicolae Markov și Gheorghe Avram. Apariția a fost o premieră absolută în literatura bulgarilor bănățeni, fiind primă revistă a acestor. Publicația a fost gândită ca una bilingvă româno-bulgară. Numărul 2 a apărut la Timișoara în anul 1991, tot în 28 pagini, format A4. Acest număr a apărut cu titlul extins: Palućensći grup 33 (Grupul pavlikean 33), explicând astfel acel „PG“ din titlul revistei. Echipa redacțională este aceeași: Nicolae Markov și Gheorghe Avram, grafica fiind asigurată de Petre Augustinov și Miki Velciov. Numărul 3 a apărut în august 1998, în 8 pagini, format A3, cu titlul PG 33. El a fost tipărit la tipografia Helicon din Timișoara în 1.500 de exemplare. De această dată colectivul de redacție este unul mai extins: Nicolae Markov, Gheorghe Avram, Vichentie Ghergulov și Petru Ghergulov.

1.10.14. Literaturna miselj (Gândul literar) este revista Uniunii Bulgare din Banat – România. Primul număr apare în 1993. În anul 1994 apar două numere (1-2 și 3-4), în anul 1995 alte două numere urmate în anul 1996 tot de două numere. Toate cele 6 reviste au apărut în câte 32 de pagini, alb negru. Începând cu anul 1997 revista își încetează apariția, din lipsă de fonduri, la fel ca și ziarul Glasul nostru. Revista își reia apariția în anul 2001. Din anul 2002 redacția este formată din Ivanciov Ana-Carolina – redactor șef și Nicolae Markov – redactor șef adjunct, ulterior venind Ștefan Velciov și Petronela Petcov-Șehabi – redactori.

1.10.15. Elixir este o revistă culturală bilingvă, scrisă în limbile română și bulgară, editată de un grup de tineri bulgari bănățeni din Dudeștii Vechi și Timișoara. Până acum au apărut doar 3 numere, toate fiind tipărite la editura Eurostampa din Timișoara. Primul număr a apărut în ianuarie 1997 în 18 pagini. Colegiul de redacție era format din Vali Șerban, Topi Topciov, Petza Petcov, Florin Acsinte, Dan Tölgyi, Vlad Lupan, Diandra Isra, Kati A[ugustinov] iar tehnoredactarea computerizată era asigurată de Mona Stoiov. Numărul 2 a apărut în februarie 1997 cu un număr de 16 pagini, colegiul de redacție fiind unul mai restrâns: Vali Șerban, Topi Topciov, Kati Augustinov și Mona Stoiov (tehnoredactare computerizată). Numărul 3 a apărut tot în 1997, fără a se menționa luna, în 18 de pagini. De data aceasta nu mai este menționat nici un colegiu de redacție, ci doar: grafica – Kati Augustinov și Laura Uzun, coperta – Piri Augustinov și tehnoredactarea – Mona Stoiov.

1.10.16. Revista V.I.S. – Voință Inteligență Speranță a elevilor școlii din Dudeștii Vechi a apărut la 22 noiembrie 1999 în 4 pagini, format A4. Colectivul de redacție era alcătuit din: Petronela Babușcov – redactor șef, Ramona Acsinte, Kristina Babușcov, Zoltan Toth – redactori șefi adjuncți, Răzvan Munteanu, Caterina Vasilcin, Luca Valcov, Iasmin Roncov, Petronela Tapanov, Petru Deciov, Maria Babușcov, Natalia Boboiciov, Gheorghe Petcov, Sebastian Conachi, Ioan Francovici, Ioan Boboiciov – redactori. Profesori coordonatori au fost Stanca Velciov și Ana Nacov. În total au apărut 5 numere.

1.10.17. Revista LYCEUM, a elevilor liceului din Dudeștii Vechi, apărea în format A4, în perioada 2006-2009. În total au apărut aproximativ 15 numere.

1.10.18. Ivanovački Dobošar (Toboșarul din Ivanovo) apare din aprilie 2007 la Ivanovo, Serbia și este prima publicație din istoria localității Ivanovo. Inițial publicația a demarat ca una cu apariție lunară, dar din lipsă de fonduri, până în prezent (decembrie 2015) au apărut 38 de numere. Este o publicații oarecum inedită, în primul rând pentru că se adresează unei populații de doar 1.000 de locuitori și în al doilea rând pentru că apare cu articole în 6-12 limbi, în fiecare număr existând cel puțin o pagină dedicată bulgarilor bănățeni. Colectivul de redacție este format din: Iosif Vasilcin Mare – editor și redactor șef; Mik Valentin, Augustin Kalapiș, Ognian Țvetkov, Gergeli Bașta, Victoria Bașta, preot Tamaș Mașa, Cioka Marko – redactori; Marina Stankovici – secretar de redacție; Iosif Vasilcin – fotograf. Publicația se distribuie gratuit.

* * *

Cu greu găsim în Europa și chiar în lume un fenomen precum cel al bulgarilor bănățeni care, fiind o comunitate relativ mică, de până la 7.000 de persoane, au reușit, timp de aproape 300 de ani, înconjurați fiind de alte entnii, limbi și culturi, să-și păstreze limba, portul, obiceiurile, cultura și mai ales conștiința națională, reușind chiar să-și creeze o limbă literară și o literatură proprie.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea specialistul bulgar dr. Liubomir Miletici, după ce le studiază limba și literatura, ajunge la concluzia că sunt sortiți asimilării, elementul maghiar dovedindu-se foarte puternic, și nu le dădea mai mult de 50 de ani până la dispariția completă. După aproape o sută de ani, în anii `60 ai secolului XX, bulgarii bănățeni au fost vizitați de un alt mare specialist bulgar, lingvistul dr. Stoiko Stoikov care, după ce le-a studiat limba, a ajuns și el la concluzia că nu vor trece mai mult de 50 de ani până la asimilarea bulgarilor bănățeni, de data aceasta de către elementul predominant românesc. Iată că ne aflăm în secolul al XXI-lea și bulgarii bănățeni încă există în număr destul de mare, cu limba, cu obiceiurile și cu conștiința lor națională, la aceasta dându-și aportul în special legislația europeană, care le asigură minorităților naționale sprijin pentru păstrarea identității.

Probabil că un rol important în păstrarea acestei comunități l-au avut presa și publicațiile în limba maternă, și ne gândim la cuvintele lui Bernard Voyenne care spunea că: „Un grup social poate, la rigoare, să înceteze de a schimba bunuri materiale. Dar dacă încetează de a schimba informație, orice legătură socială dispare, nu mai există comunitate. […] A trăi în societate înseamnă a comunica".