Buletinul Universității Naționale de Apărare Carol I [601091]

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Decembrie, 2014 39CRIZA DIN UCRAINA: O CRIZĂ
DE ANVERGURĂ SISTEMICĂ?
CRISIS IN UKRAINE: A POSSIBLE
SYSTEMIC CRISIS?
Col.dr. Cristian Leonard DORCA*
Criza ucraineană va avea ramificații însemnate dincolo de Ucraina. Va fi nevoie de mult timp până când într-adevăr
vom avea un rezultat evident privind încheierea crizei. Ucraina rămâne un stat independent sau un stat dominat? Rusia prin
anexarea Crimeei (martie 2014), act grav de încălcare a exigențelor actualei ordini internaționale, își poate depăși condiția
de putere regională pretinzând schimbări de ordin global? Iată câteva întrebări la care vor trebui să răspundă cu siguranță
Europa și Statele Unite, care au intrat, clar, într-o epocă diferită și plină de provocări.
The crisis in Ukraine will have major implications beyond Ukraine. It will take time before we certainly have a predictable
outcome on ending the crisis. Will Ukraine stay as an independent a dependent state? Russia by annexing Crimea (March
2014), a serious act of violation of the exigencies of the current international order, be able to overcome its current state
of regional power and pretend global changes? Here are some questions that will have to be answered by Europe and the
United States, that have undoubtely entered, in a challenging and conflicting era.
Cuvinte-cheie : Ucraina; Rusia; NATO; criză; scenarii; alianțe.
Keywords: Ukraine; Russia; NATO; crisis; scenarios; alliances.
* Cercul Militar Național
e-mail: cdorcaro@yahoo.comSfârșitul Războiului Rece nu a însemnat doar
sporirea exponențială a complexității ecuației
de securitate a regiunilor din Centrul și Estul
Europei și confruntarea/competiția Rusia-Occident
în „vecinătatea comună”, dar, deopotrivă, și
declanșarea altor procese cu influență sistemică
sporită. Între ele menționez revoluția digitală, încă
în curs, ale cărei consecințe sistemice nu au fost
încă evaluate, fie și pentru că ele nu s-au consumat
definitiv – Facebook-ul are peste 1,2 miliarde de
utilizatori la 10 ani de la înființare și un potențial
fără sfârșit de comunicare interumană, iar Twitter
generează zilnic peste 500 de milioane de mesaje,
așadar, dezvoltări fără precedent istoric – și, la
fel de importantă, revoluția în domeniul energiei.
Aceasta din urmă, schimbă, în curând, ierarhia de
putere globală pentru că, dacă Orientul Mijlociu
era până acum vizibil pentru faptul de a fi fost
posesorul resurselor energetice globale dorite de toți
ceilalți, către 2020, Statele Unite vor fi principalul
producător și exportator global, și, astfel, alte state care vor folosi oportun „shale revolution” se vor
remarca în dauna altora în topul planetar.
În sfera de interes a acestui articol ne preocupă
însă o altă direcție de evoluție post-Război Rece,
fără precedent istoric. Este vorba despre aplicarea
„intervenționismului liberal” sistemic pentru a
manageria crizele apărute și a evita contagiunea
acestora și transformarea lor în războaie pustiitoare,
inclusiv nucleare. El a fost posibil datorită
unipolarismului instalat la începutul anilor ‘90
ca formă de organizare sistemică și a consemnat
„locul prim” al SUA în garantarea ordinii globale
transformate într-o „Pax Americana”. Astfel de
crize s-au înregistrat pe diverse meridiane, dar
mai ales cele care au pus în primejdie stabilitatea
regională – și, prin influența sistemică au devenit
ținte ale acestui intervenționism de tip liberal. Mai
întâi, în Europa, unde dezintegrarea într-un mod
dramatic a fostei Federații Iugoslave amenință
stabilitatea Europei – așadar centrul politicii
globale – a făcut necesară aplicarea acestui tip
de intervenție internațională, în care SUA, ca
hegemon sistemic, au avut un rol conducător. În
1995, în Bosnia, în 1999, în Kosovo și Serbia, în

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Decembrie, 2014 40Timor sau în Haiti, în Afganistan și Irak post-2001,
în Libia și Mali, în 2011-2013 – pentru a menționa
doar unele dintre aceste operații de gestionare a
crizelor – comunitatea internațională a procedat
la „Peacemaking” sau „Peacekeeping” în scopul
de a păstra ordinea sistemică și a evita ansamblul
sistemului. Intervențiile în cauză au dat naștere
unui nou tip de operații militar-civile, și anume de
stabilitate.
Trăsătura principală a acestor crize specifice
perioadei „intervenționismului liberal” a fost aceea
că ele nu au avut o „încărcătură” sistemică, în
sensul că evoluția lor putea să aibă ca efect ultim
destabilizarea unei țări sau chiar regiuni, dar ele nu
puteau pune în discuție ordinea globală. Intervenția
în Irak – 2003-2011 – a stabilizat Orientul
Mijlociu, amenințat de tentații hegemonice – fără
a pune sub semnul întrebării organizarea sistemică,
determinând schimbarea polilor de putere globali
(apariția unora și decăderea/dispariția altora).
Declinul unipolarismului a însemnat și apusul
„intervenționismului liberal”. Efortul enorm al
SUA post-2001, cuplat cu criza financiară globală
din 2007-’08, a marcat și declanșarea unui proces
de declin al puterii SUA și intrarea sistemului
într-o fază de incertitudine. Între cauzele acestei
crize globale trebuie menționate și vizibilitatea tot
mai accentuată a marilor puteri emergente – între
care China a făcut proba unei creșteri economice
continue fără precedent istoric – dar și sfârșitul
centralității excesive la nivel sistemic a Europei
și asertivitatea accentuată a Rusiei. Ceea ce ne
interesează pe noi este mai degrabă faptul că în
această nouă fază sistemică, crizele – altădată
ținte ale intervenționsmului liberal – au dobândit
noi trăsături între care aș menționa potențialul lor
sporit de destabilizare sistemică. În Libia și Mali,
de pildă, SUA au preferat să „conducă din umbră”
(leading from behind ), decât să fie ca în precedenta
etapă unipolară factorul prim. Identic se întâmplă în
Siria – intrată în vârtejul unei crize interne în 2011
–, precum și în alte părți de pe planetă. Cel mai
clar, poate fi studiat acest nou potențial sistemic
al crizelor post-Război Rece în cazul crizei din
Ucraina (2013-2014).
Premisele crizei
Ucraina este un stat situat în estul Europei,
riveran la Marea Neagră, care se învecinează cu
Rusia, Polonia, România și Republica Moldova, și care a devenit cea mai importantă miză în competiția
de influență dintre Rusia, NATO și UE1.
Prăbușirea comunismului și a Cortinei de
Fier, prin demolarea celui mai puternic simbol al
divizării ideologice, politice și militare Est-Vest
– Zidul Berlinului – au marcat, așadar, sfârșitul
Războiului Rece, dar nu și al tensiunilor complexe
existente între Federația Rusă și spațiul ex-sovietic,
pe de o parte, și UE cu NATO, în încercarea de a-și
împinge limitele și influența spre Est, pe de altă
parte. Redimensionările NATO și UE au provocat
numeroase și consistente schimbări de tendințe
și atitudini în raporturile Est-Vest care au sporit
frustrările Moscovei, Federația Rusă fiind marele
perdant al Războiului Rece, după implozia URSS.
În noua configurație geopolitică de la începutul
mileniului, Moscova se străduiește să-și păstreze
statutul de a doua mare putere nucleară și militară
a lumii, motiv pentru care încearcă să-și impună
prin toate căile autoritatea superioară în spațiul
fost sovietic. În acest context, Kievul devine o
miză extrem de importantă în raport cu intenția
Federației Ruse de a-și întări poziția în spațiul ex-
sovietic aflat la limita cu Occidentul. Rusia presimte
pericolul slăbirii influenței sale politice, militare
și economice în lume și se simte amenințată, în
primul rând, de extinderea UE și NATO spre Est.
Din această cauză, ea nu poate privi cu nepăsare
instalarea de baze militare ale NATO în apropierea
propriilor frontiere sau la granița statelor membre
CSI, pe care le ține sub control. Ba, mai mult, se
constată chiar o tendință a Moscovei de a-și afirma
întâietatea și de a-și menține și întări influența în
vecinătatea apropiată a Federației Ruse și de a
constitui, în acest fel, un nou bloc răsăritean. NATO
și UE nu acceptă, însă, în tratativele purtate cu
Federația Rusă, o abordare bloc contra bloc, optând
pentru soluția dezvoltării bilaterale a raporturilor
cu fiecare stat în parte, ceea ce se petrece și în cazul
Ucrainei, care a stabilit relații speciale cu NATO
și UE, participând activ la misiunile de securitate
națională întreprinse de către acestea, inclusiv în
Irak.
În multe state ex-sovietice există, așadar, o
puternică atracție exercitată de UE și NATO. Este
și cazul Ucrainei, unde tensiunile pe această temă
sunt în creștere. Clasa politică de la Kiev, cât și
ucrainenii sunt divizați între cele două tendințe
puternice de orientare, de neîmpăcat, una foarte
clară spre Occident și cealaltă către Rusia. Să nu
uităm că Ucraina, cu cei peste 48 de milioane de

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Decembrie, 2014 41locuitori și cu cei 603.700 km2 este, după Federația
Rusă, cea mai mare țară est-europeană. Dacă în
vestul Ucrainei se manifestă o puternică influență a
Europei de Vest, în estul țării, unde trăiesc cei mai
mulți etnici ruși din cei 20 la sută cât reprezintă
aceștia din totalul populației, nostalgia față de fosta
URSS și apropierea de Moscova sunt la fel de
puternice. Federația Rusă mizează clar, în jocurile
ei geopolitice de supremație în spațiul ex-sovietic
pe aceste confruntări endemice între ucraineni
și etnicii ruși, confruntări translatate și pe tărâm
religios, între greco-catolici și ortodocși.
Criza din Ucraina a devenit cu timpul un măr al
discordiei între cele două tabere care s-au confruntat
timp de o jumătate de secol în Războiul Rece și
tinde să se manifeste ca un reper al disputelor
istorice aflate în fază latentă la confluența dintre Est
și Vest în perioada postcomunistă. Este de la sine
înțeles că Moscovei nu-i pot fi indiferente evoluțiile
politice, militare, dar și economice din Europa de
Est, îndeosebi din Ucraina, și că Rusia nu-și poate
permite să neglijeze evoluțiile politice de la Kiev.
Chestiunile economice sunt puse primele pe tapet
de către ruși în această dispută geopolitică.
Ucraina, ca să ne referim doar la problema
energetică a Europei, controlează tranzitul de
petrol și gaze al Federației Ruse spre Occident,
robinetul gazului care alimentează Ucraina și
implicit Europa aflându-se însă la ruși. Există și
alte diferende care opun Ucraina Federației Ruse.
Disputa pentru Peninsula Crimeea (autonomă din
1999 și cu populație majoritar rusă, teritoriu oferit
Ucrainei în 1954 de către Hrușciov) s-a transformat
în cele din urmă într-un război ciudat, cu luptători
fără însemne la uniformă, în care Rusia câștigă
teren, ca și în estul Ucrainei. În 1996, Ucraina
a renunțat la statutul ei de putere nucleară și a
transferat Federației Ruse cele aproape două mii
de focoase nucleare desfășurate de fosta Uniune
Sovietică la granița cu Occidentul. Părea că Rusia
s-a resemnat și înțelege că tendințele de cooperare
devin predominante și preferabile confruntării, mai
ales că Moscova avea probleme mult mai grave în
alte spații geografice. Cu timpul, însă, a devenit
evident că Ucraina și Rusia înseamnă, pentru Putin,
una și aceeași națiune. Faptul că Ucraina se află
între unitate și secesiune este, fără îndoială, și o
consecință a Războiului Rece a cărui pace, se pare,
încă nu s-a tranșat.
Scena politică din Ucraina a reflectat și reflectă
toate aceste realități la care sunt parte nu doar
ucrainenii, ci și vechea împreună cu noua Europă, Alianța Nord-Atlantică și, desigur, Federația Rusă.
O confirmă tabloul luptelor politice de la Kiev.
Regimul de centru al președintelui Kucima a fost
contestat de opoziția de centru-dreapta, de socialiști
și de comuniști; Iușcenko, prim-ministru până în
2001, unul dintre liderii proeminenți ai opoziției
(Ucraina Noastră) a câștigat prezidențialele din
2004; Timoșenko, prim-ministru. Din 2002, a
solicitat aderarea la NATO. În vara 2004, a încercat
să tempereze ostilitatea Moscovei; în februarie-
aprilie 2005, Ucraina și-a reînnoit cererile de
integrare în NATO și UE. În 2003, Kucima – acuzat
de afaceri oneroase și tendințe dictatoriale – și-a
consolidat prerogativele prezidențiale. L-a susținut
la președinție pe Ianukovici, prim-ministru agreat
și de către Putin. În vara anului 2004 s-a modificat
parțial doctrina militară ce fusese orientată anterior,
în mod vădit, spre Occident, de către Marciuk,
ministrul Apărării. După ianuarie 2005, s-a revenit
la direcția doctrinară pro-Vest.
După cum rezultă și din tabloul politic schițat
mai sus, unul dintre precedentele importante ale
crizei ucrainene îl reprezintă „revoluția portocalie”
(21 noiembrie 2004 – 26 decembrie 2004).
Alegerile prezidențiale din Ucraina au reprezentat,
așadar, scena controversată a înfruntării dintre
două personaje rivale, și anume, primul ministru în
funcție, Viktor Ianukovici (pro-rus), și principalul
candidat al opoziției, fostul premier Viktor Iușcenko
(pro-european). S-a considerat că alegerile
prezidențiale au fost trucate. Iușcenko cere proteste
de stradă în masă. Se reorganizează alegerile.
Funcția de președinte al Ucrainei este preluată de
către Iușcenko la 23 ianuarie 2004, dar pierde din
nou după șase ani. Iulia Timoșenko devine premier.
Timoșenko a început mandatul reformator cu lupta
anticorupție, fără să fi obținut vreun rezultat, fiind
demisă în septembrie 2005, în urma încheierii unui
memorandum între cei doi foști adversari politici
Iușcenko – Ianukovici. Acest fapt a constituit un
semnal pentru scindarea electoratului portocaliu.
Astfel, la alegerile parlamentare din 2006, Partidul
Ucraina Noastră și Blocul Iulia Timoșenko au
participat separat. Majoritatea mandatelor au fost
câștigate de Partidul Regiunilor, iar Ianukovici a
fost desemnat prim-ministru.
Dezintegrarea coaliției portocalii și revenirea
la putere a premierului filorus Ianukovici au
decepționat profund atât electoratul democrat-
naționalist ucrainean, cât și pe susținătorii lor din
Occident. Prima vizită oficială pe care Ianukovici

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Decembrie, 2014 42a făcut-o în străinătate în calitate de premier reales
a fost în Rusia, unde s-a întâlnit cu președintele
Vladimir Putin. În ciuda investițiilor politice,
financiare și logistice, Kremlinul a suferit un
eșec notabil în Ucraina. În loc să se solidarizeze
cu Moscova, ucrainenii au votat majoritar pentru
independență, pentru libertate și pentru apropierea
de democrațiile occidentale. Sloganul lui Ianukovici
„Fără Occident, dar cu Rusia” a fost respins
categoric de electoratul ucrainean.
Este clar faptul că miza schimbărilor din
Ucraina, prin implicarea Federației Ruse în
susținerea unuia dintre candidați și, în replică, prin
sprijinul occidental acordat celuilalt, au transformat
votul ucrainienilor într-o opțiune geopolitică. Presa
și unii politicieni sau analiști au acreditat termenul
de revoluție pentru demonstrația maraton de la Kiev
din timpul alegerilor prezidențiale. Dar examinând
mai atent factorii care au favorizat un astfel de
tip de schimbare politică este greu de acceptat, în
sens propriu, profund, la nivel teoretic termenul de
revoluție, folosit nu doar în mass-media, ci și de
către cei implicați direct în evenimente.
V oi încerca să analizez succint în ce măsură
caracterul revoluționar s-a regăsit și la nivelul
schimbărilor sociale din Ucraina. Utilizarea presiunii
străzii, anihilarea sau compromiterea adversarilor
politici sunt folosite frecvent în societățile aflate la
limita democrației, în combinație cu instrumentele
democratice normale (exprimare liberă, legalitate,
respectarea principiilor statului de drept, alegeri
libere etc.), utilizate în mod tradițional în societățile
democratice. Acest amalgam de mijloace trebuie
să confere, totuși, legitimitatea schimbării ca
survenind în urma unor alegeri considerate
libere și democratice, câștigate în fața unor forțe
nedemocratice. Și în cazul revoluției portocalii de
la Kiev se poate constata, ca și în alte zone în care
s-au produs mișcări similare, aplicarea unui model
de destabilizare socială, în care elementul cheie
devine forța opiniei publice. Acest model folosește
noțiunea generică de „piață”, drept for legitim,
un fel de corp public îndreptățit să arbitreze lupta
politică, până la urmă, un element foarte influent
al schimbării la nivel politic. Opinia publică este
folosită, așadar, nu doar de un simplu receptor
al mesajelor comunicate de către politicieni,
în confruntarea lor, ci ca un actor activ, direct
implicat, cu rol determinat în înclinarea balanței.
Randez-vous-ul din „piață”, transformându-se în
mișcări de masă, devine factor activ în confruntarea politică. „Piața” este înflăcărată de un ideal al
schimbării pe care îl exprimă foarte clar, dar și
de o însuflețire capabilă să propage o imagine a
unei „revoluții”, care să și producă schimbarea
din temelii a regimului politic pe care îl contestă.
Sistemul este supus unei presiuni puternice și reale
de către „piață”, presiunea străzii dând impresia că
schimbarea poate fi percepută ca fiind impusă de
jos în sus, ca voință populară.
În acest model de destabilizare, problema
legitimității devine un element central. Această
legitimitate poate fi reală, în situația în care „piața”
reprezintă în mod autentic voința majorității, sau
doar simulată, atunci când este doar prezentată
ca fiind exponentul majorității fără ca un astfel
de suport să existe în realitate. Opinia publică
devine altfel nu doar un factor capabil să determine
schimbarea, ci și un instrument de legitimare a noii
puteri, pentru că se pune problema dacă este vorba
cu adevărat despre o revoluție efectivă sau numai
despre o revoluție simulată2. Întrucât preluarea
puterii nu s-a produs după un model standard,
din punct de vedere al schimbării democratice,
se observă că nici evaluarea eficienței conducerii
instalate nu va fi una de tip standard, ci va depinde,
în primul rând, de îndeplinirea promisiunilor de
tip revoluționar. Faptul că schimbarea de lider a
dobândit dimensiunea simbolică a unei mișcări de
tip „revoluționar”, prin amplificarea la maximum
a acestei mize, așa cum s-a produs succesiunea la
putere în Ucraina, în 2004, și așteptările ulterioare ale
electoratului aveau să devină radicale. Dobândind
puterea în urma unei mișcări de tip revoluționar,
noii reprezentanți ai administrației se distingeau
fundamental de foștii guvernanți, pentru că noua
putere, care se bucură de o popularitate enormă,
este percepută drept contestatara unei oligarhii ce
acționase împotriva poporului.
Scenariul acestei mișcări cu iz de revoluție
nu a fost unul complicat. După încheierea celui
de-al doilea mandat al președintelui Leonid
Kucima, alegerile pentru funcția supremă în stat au
devenit scena confruntării dintre două personaje cu
orientări opuse.
Victor Ianukovici, premier în funcție, fost
guvernator al regiunii Donețk era, în chip clar,
omul Moscovei. Președintele Putin l-a sprijinit
personal și s-a deplasat de fiecare dată la Kiev,
înaintea celor două tururi de scrutin. Ianukovici era,
totodată, o garanție importantă pentru oligarhii care
dețineau puterea, și care se îmbogățiseră în urma

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Decembrie, 2014 43privatizărilor controversate din perioada celor zece
ani de mandat ai lui Kucima, că nu își vor pierde
privilegiile și controlul extins asupra administrației
și a mijloacelor de informare. Ei nu doreau sub nici
o formă transferul de putere către o persoană din
afara sistemului ceea ce ar fi echivalat cu punerea în
pericol a pozițiilor pe care le dețineau. Ianukovici
se bucura de o puternică susținere populară mai
ales în partea de est a Ucrainei, unde se află cei mai
mulți etnici ruși din totalul populației ucrainiene.
Victor Iuscenko, de cealaltă parte, cu o imagine
de politician european, progresist și educat se
bucura de susținere în centrul și în vestul țării și
de sprijinul Occidentului. S-a remarcat în perioada
în care a condus Banca Națională a Ucrainei, dar
și în timpul mandatului de premier (1999-2001),
care i-a conferit o imagine cu atributul eficienței, al
stabilității economice și al prosperității. Susținerea
financiară a campaniei sale era asigurată de grupuri
de noi îmbogățiți care urmăreau, în subsidiar, să
își asigure accesul la afacerile publice cu statul, în
cazul schimbării. Schimbarea totală a fizionomiei
din timpul campaniei electorale, din cauza unei
intoxicații cu dioximă a fost interpretată de presă
ca o tentativă de eliminare fizică, prin otrăvire, de
către adversarii săi politici.
Programul său electoral a constat într-o listă de
zece măsuri definite ca fiind în sprijinul populației ,
între care lupta anticorupție, reducerea impozitelor,
separarea afacerilor de politică, demararea unor
programe sociale și, în prim plan, integrarea
europeană.
Impactul „revoluției” a fost unul foarte puternic,
deși desfășurarea propriu-zisă a evenimentelor nu
a durat mult. După primul tur de scrutin, în care
candidatul opoziției a ieșit câștigător, cei drept la
o diferență de scor foarte mică (41,96% față de
41,37%), a fost organizat un al doilea tur, în urma
căruia s-a inversat ordinea competitorilor, cu un
ecart de aproape trei procente. Opoziția a lansat
imediat acuzația de fraudă și a cerut anularea
rezultatelor prin intermediul unor puternice
proteste de stradă. Iulia Timoșenko, lider al unei
fracțiuni a coaliției, care l-a susținut pe Iuscenko în cel
de-al doilea tur de scrutin, a lansat prima chemare
de ieșire a oamenilor în Piața Independenței din
Kiev, chiar în noaptea de după alegeri, când abia
începuse numărătoarea voturilor. Peste două
sute de mii de protestatari au răspuns apelului și
au ocupat piața purtând însemnele portocalii ale candidatului opoziției. În ciuda condițiilor aspre de
vreme, cu temperaturi sub zero grade, mulțimea a
continuat protestele timp de 16 zile. Ca urmare a
manifestațiilor, Curtea Supremă a decis organizarea
unui nou tur de scrutin, de fapt o reluare a celui
de-al doilea. A treia confruntare electorală s-a soldat
cu victoria clară a candidatului opoziției (54,05%
față de 45,95% pentru adversarul său).
Marca de „revoluție” a fost dată, practic, de
această mișcare prin care largi categorii de oameni
au preluat teza falsificării alegerilor, lansată de
opoziție și, respectiv, cerința de reorganizare
corectă a acestora.
Entuziasmul generat de Revoluția Portocalie
de la Kiev a fost și el de scurtă durată. Dezamăgirea
s-a resimțit destul de repede, mai ales în masa de
oameni simpli care au crezut sincer într-o schimbare.
Aceștia se așteptau ca reformele promise în timpul
campaniei pentru alegeri să fie puse în aplicare, iar
rezultatele să le îmbunătățească viața zilnică în chip
vizibil. Treptat, treptat oamenii de rând au început să
priceapă că „revoluția”, care promisese revizuirea
privatizărilor controversate, instaurarea unui climat
sănătos de afaceri și creșterea investițiilor străine
nu a făcut decât să schimbe o oligarhie cu alta. La
nici zece luni de la victoria în alegeri a candidatului
opoziției, aplaudată cu atâta entuziasm, „revoluția”
tinde să fie percepută ca un eșec. Potrivit sondajelor
de opinie, numărul ucrainienilor care apreciau că
țara merge într-o direcție greșită a crescut simțitor,
iar procentul cetățenilor care susțineau noua putere
a scăzut, de la 52 de procente în aprilie la 37 în
luna august.
Evoluția crizei
În funcție de perspectivă, se poate plasa
începutul crizei actuale din Ucraina fie la 21
noiembrie 2013, fie la 22 februarie 2014. În primul
caz, începutul protestelor populare proeuropene,
inițiat de gestul neașteptat al președintelui
Ianukovici de a suspenda semnarea acordului de
asociere cu Uniunea Europeană; în cea de-a doua
abordare, este vorba despre fuga lui Ianukovici din
Kiev și venirea la putere a forțelor prooccidentale,
cu sprijinul Maidan-ului.
Datele arată următoarele puncte focale ale
evoluției crizei, indiferent de opinia privind
izbucnirea ei: referendumul controversat din 16
martie 2014 privind problema separării Crimeei
de Ucraina; republicile autoproclamate, Donețk și

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Decembrie, 2014 44Lugansk, în aprilie 2014; alegerile prezidențiale
și alegerea noului președinte al Ucrainei, Petro
Poroșenko, în iunie a.c.; acordul de încetare
a focului în estul Ucrainei de la Minsk, din 5
septembrie 2014; NATO plănuiește o forță de
reacție rapidă pentru protejarea membrilor săi din
estul Europei. De asemenea, are loc vizita în Estonia
a președintelui American Barack Obama pentru a
asigura Statele Baltice de sprijinul NATO, în timp
ce Franța decide să înghețe furnizarea către Rusia
a două nave de război Mistral (1 septembrie 2014);
în contextul crizei în desfășurare, Parlamentul
European și Rada Supremă a Ucrainei votează (vot
istoric) simultan ratificarea acordului de asociere
bilateral pe 16 septembrie 2014. Ceea ce propun
este să prezint câteva dintre opiniile/scenariile și
estimările rezultatelor exprimate în presa și literatura
internațională privind evoluția crizei. Mă voi ocupa
îndeosebi de perioada iulie-noiembrie 2014, din
următoarele principale motive: în primul rând, a
fost acordul de la Minsk, dintre Rusia și Ucraina,
din 5 septembrie 2014, care a dus la aplicarea
armistițiului în estul Ucrainei și deschiderea
unei noi pagini în termenii unor scenarii privind
evoluția evenimentelor; al doilea motiv este că,
în această perioadă, în care are loc implementarea
atât a armistițiului, cât și a condițiilor sale, a fost
adoptată legea privind statutul special al regiunilor
controlate de către separatiști, precum și solicitarea
Ucrainei de a deveni membră NATO; al treilea
motiv include Summitul NATO din Țara Galilor,
care a stabilit pozițiile Occidentului față de criza
din Ucraina; și, semnarea acordului dintre Ucraina
și Uniunea Europeană.
Recentul progres al forțelor ucrainene de a
reafirma controlul asupra regiunilor estice ale țării
a putut constitui un punct de cotitură al conflictului.
În același timp, în ciuda progresului susținut al
guvernului în privința recuceririi teritoriilor din
mâinile rebelilor, rămâne posibilă o anumită formă
de scindare în Ucraina fie de facto, fie de jure,
dacă eforturile guvernului se blochează sau dacă
succesul Kievului în Est catalizează forme mai
directe de intervenție din partea Moscovei. În orice
caz, o scindare a teritoriului Ucrainei va impune
costuri mari Ucrainei și comunității euroatlantice.
Sunt necesari niște pași politici mai robuști pentru
a împiedica apariția unei asemenea situații – sau
pentru a reduce consecințele în cazul în care o
asemenea situație are loc.
De la doborârea avionului malaiezian în luna iulie a.c., conflictul din estul Ucrainei a arătat
puține semne de atenuare. În ciuda apelurilor la
detensionare a crizei lansate în urma tragediei
aeriene, luptele dintre forțele ucrainene și rebelii
susținuți de Rusia continuă. În timp ce guvernul
ucrainean a recâștigat recent controlul asupra unor
orașe din Est, inclusiv asupra unor porțiuni din
Donețk, Rusia rămâne angajată în mod activ în
sprijinirea forțelor rebele3. În plus, faptul că Rusia
a intensificat exercițiile militare și a trimis trupe
suplimentare la granița cu Ucraina sporește șansele
unei intervenții militare ruse. Dacă Rusia decide
să mențină sprijinul acordat rebelilor sau devine
mai activ implicată în lupte, aceasta va conduce
la escaladarea conflictului și, în cele din urmă, la
pierderea pe termen lung a suveranității Ucrainei
în Est. Fără un sprijin mai mare din partea Statelor
Unite sau din partea Europei, în condițiile actuale,
este posibil ca Ucraina să nu poată fi capabilă să
stabilizeze situația din Est de una singură. Pentru
a împiedica dezmembrarea Ucrainei și a costurilor
acesteia, politicienii occidentali trebuie să meargă
dincolo de sancțiuni angajându-se într-o strategie
de tipul „să facem mai mult, nu mai puțin”4 care să
impulsioneze eforturile Kievului.
Urmărind încheierea primului acord de încetare
a focului (5 septembrie 2014), analiștii au început
să se întrebe, cu motive întemeiate, ce s-ar întâmpla
în continuare? Pentru Andrew Rettman, autorul
articolului „Who Won the Russia-Ukraine War?”5
(Cine va câștiga războiul dintre Rusia și Ucraina?)
publicat în EU Observer , Putin a câștigat Crimeea
și unele părți din estul Ucrainei și a pierdut restul
acestei mari țări europene. Sondajele arată acum,
contrar situației de acum câteva luni, că voința marii
majorități a poporului ucrainean este să facă parte
din NATO și să-și transforme economia conform
principiilor europene. Întrebându-se ce urmează,
concluzia lui Andrew Rettman este că nimeni nu
va câștiga războiul. Fie că vorbim despre UE,
NATO, Rusia sau de Ucraina, pierderile sunt mai
mult decât evidente, cel puțin în termeni teritoriali,
de credibilitate sau în funcție de victimele umane.
Chiar dacă Rusia este considerată una dintre cele
mai bogate țări din lume, după acest război, țara
a pierdut șansa de a deveni una dintre cele mai
înstărite (cu un nivel de trai ridicat).
Stephen M. Walt, expert american privind
alianțele, a spus, în articolul din revista Foreign
Policy intitulat „NATO Owes Putin a Big Thank-
You” (NATO trebuie să-i mulțumească lui Putin),

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Decembrie, 2014 45că „agresiunea Rusiei în Ucraina a ușurat sarcina
alianței înfumurate și învechite de a pretinde că
încă mai contează”6. După părerea sa, există alți
doi experți în problema privind alianțele, anume
George Kennan (cunoscut drept „părintele politicii
de reținere ” și un personaj important în timpul
Războiului Rece), și Michael Mandelbaum (expert
în probleme strategice și de securitate NATO), care
au prezis că expansiunea NATO se va dovedi un pas
strategic fundamental greșit, deoarece „a înstrăinat
Rusia, fără a face ca NATO să fie o organizație mai
puternică”7. Această problemă poate da naștere unei
agresiuni regionale și nu există șansa de a deveni
un adevărat competitor pe măsură. Pe scurt, se
poate spune că Rusia nu este capabilă să amenințe
interesele importante ale Uniunii Europene și
ale Statelor Unite. Mai degrabă își va concentra
eforturile împotriva Ucrainei și a Statelor Baltice,
deși Rusia masează mai mult de 90 de divizii la
granița dintre cele două Germanii.
De asemenea, pot să atrag atenția (citând
autorul) asupra faptului că noile state membre
NATO (în special, Statele Baltice) încearcă să
avertizeze mai ales SUA că Rusia este „un pericol
real și permanent”. Noile state membre NATO se
vor baza în principal pe sprijinul american.
În privința Ucrainei, unii analiști spun că NATO
trebuie să susțină diplomația autentică, atâta timp
cât germanii sunt dornici să o urmeze.
Walt a prevăzut trei puncte-cheie de care ar
trebui să se țină seama: „Rusia consideră alinierea
politică a Ucrainei ca o problemă de interes vital; are
diferite cărți de jucat pentru a-și realiza scopurile;
și dorește să ruineze țara, pentru a o împiedica să se
alăture Occidentului”8.
Pe baza analizei lui Trenin din articolul „Can
Germany save Ukraine?”9 (Poate Germania să
salveze Ucraina?), este posibil un scenariu care s-ar
putea referi la federalizarea Ucrainei.
Importanța rolului Germaniei în viitoarea
stabilizare a Ucrainei este bine cunoscut. Această
țară a jucat un rol crucial chiar de la începutul crizei
ucrainene.
Fiind sprijiniți de Washington, liderii ucraineni
voiau o respingere completă a „agresiunii ruse”10,
fapt care ar fi dus la o extindere periculoasă a
conflictului, implicând forțe ruse și NATO.
Președintele ucrainean a declarat, de la
începutul conflictului, că nu va ceda teroriștilor și
celor care îi susțin nicio palmă de pământ11. Totuși,
sunt puține aspecte care nu pot fi ignorate când vorbim despre conflictul din Ucraina. Unul dintre
ele se referă la sancțiunile occidentale impuse
Rusiei, dacă o extindere moderată a conflictului
le-ar impune. Un altul ar fi că nici Moscova, nici
Berlinul nu ar accepta această înțelegere.
În această etapă, autorul accentuează aspectele
care ar putea fi incluse într-o soluție viitoare: un
dialog politic cu regiunile răsăritene, o amnistie
generală pentru participanții la conflict, acceptarea
de către Rusia a orientării europene a Ucrainei, ba
chiar a apartenenței la NATO (dacă federalizarea
nu este luată în calcul).
Ca urmare, Ucraina nu ar accepta să devină o
federație formală, însă „natura unitară”12 a statului
ar permite un grad semnificativ de descentralizare,
inclusiv în probleme economice, financiare și
lingvistice. Acest scenariu include faptul că SUA
va susține efortul Germaniei în acest sens.
Inpredictibilitatea acțiunilor rusești în Ucraina,
după încheierea acordurilor de încetare a focului
din 5 și 19 septembrie 2014, a fost unul dintre
cele mai dezbătute subiecte de interes pentru
elitele politice din Europa și, în acest sens,
vreau să citez ceea ce a declarat Gernot Erler,
coordonatorul guvernului german pentru relațiile
cu țările parteneriatului dintre Rusia, Asia Centrală
și de Est, la începutul lunii octombrie, pentru
ziarul rusesc „Kommersant” atunci când a fost la
Moscova: „Percepțiile privind Rusia s-au schimbat.
Schimbările din Rusia generează multe preocupări
care nu sunt în mod necesar legate de Ucraina. În
afara granițelor Rusiei, trăiesc 25 de milioane de
ruși; Ce se va întâmpla dacă Rusia decide că nu
este suficient protejată? Este evident că unele țări
vor apela la ajutorul NATO, deși amenințarea nu
pare reală, ar trebui identificată o soluție. Germania
a evitat anularea acordurilor dintre Rusia și NATO
(Acordul de bază), dar a creat forțe de reacție
rapidă. Toate acestea sunt un indicator al punctelor
de vedere din Germania; mulți se întreabă de
ce a ales Rusia să pericliteze relațiile sale cu
Germania. Occidentul crede că autoritățile ruse
au alte priorități decât menținerea parteneriatului.
Se poate observa tendința elitei politice ruse de a
respinge valorile occidentale în favoarea valorilor
„tradiționale”. Europa nu înțelege ce implică acest
lucru. Unul dintre elementele fundamentale ale
politicii externe, ale încrederii și parteneriatului,
este predictibilitatea, iar Occidentul nu știe care sunt
obiectivele președintelui rus în Ucraina: anexarea
de noi zone, înghețarea conflictului după modelul

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Decembrie, 2014 46din Transnistria sau acceptarea unui statut special
pentru această regiune? Mai mult, spre deosebire
de Moscova, Uniunea Europeană a publicat lista
persoanelor supuse sancțiunilor, astfel încât unii
oficiali europeni nu știu dacă li se va permite intrarea
pe teritoriul rus. Obiectivul Occidentului este clar –
realizarea acordurilor de la Minsk; însă nimeni nu
cunoaște care este propunerea Moscovei”.
Și, în continuarea acestor declarații, trimisul
german a spus următoarele: „Dar care este politica
dusă de Moscova? De ce în cuvântarea președintelui
se amintește de Noua Rusie? Care Nouă Rusie,
cea prezentată de Dugin, care include 11 regiuni,
de la Odessa la Harkov, sau Noua Rusie cuprinde
doar regiunile Donețk și Lugansk. Cancelarul
Merkel spunea că noi dorim să revenim la relațiile
de parteneriat – declarație curajoasă, ținând seama de
starea de spirit din Germania și din alte țări din Uniunea
Europeană. Însă dacă nu știm în ce direcție merge
politica Rusiei, acest lucru nu va duce la nimic”.
În încheierea declarațiilor sale, Erler a spus: „În
ultimele luni, s-a dovedit că poziția oficialilor de la
Moscova diferă de acțiunile sale reale. Este clar că
poziția Moscovei s-a schimbat după ce Poroshenko
a recurs la soluționarea conflictului în plan militar,
începând cu ofensiva împotriva rebelilor și astfel
cele două țări au început să recurgă la soluția militară.
Acum avem suficiente motive pentru schimbarea
situației și ar trebui să facem pași concreți, „cu cât
penalizările vor fi ridicate mai curând, cu atât va fi
mai bine, dar depinde în primul rând de deciziile
politice luate de Moscova”13.
Prin urmare, decidenții politici europeni, pe
de o parte, s-au dedicat procesului de continuare a
soluționării dosarului ucrainean și, pe de altă parte,
ei sunt preocupați că Rusia nu pare să se fi angajat
în mod real în procesul inițiat prin acordurile de
pace menționate, declarațiile elitelor rusești arătând
intenția de a continua războiul din Ucraina, dar și
ostilitatea față de Occident. Faptul că asemenea
preocupări sunt exprimate de către reprezentantul
guvernului german spune foarte mult, fiindcă, așa
cum s-a subliniat în mod repetat în analiza crizei
din Ucraina, Germania a fost unul dintre principalii
arhitecți ai acordurilor de încetare a focului din
5 septembrie și, de asemenea, un oponent al
denunțării Actului de bază Rusia-NATO din 1997,
la Summitul NATO din Țara Galilor, așa cum
cereau Statele Unite. Conform acestui act, NATO
și Rusia sunt parteneri strategici, iar Actul este
încă în vigoare. La sfârșitul lunii noiembrie, potrivit unui
interviu acordat publicației Der Spiegel , ministrul
german de Externe Frank-Walter Steinmeier s-a
pronunțat împotriva aderării Ucrainei la NATO
și UE: „Consider posibile stabilirea unor relații
parteneriale între Ucraina și NATO, nu și un statut
de membru”.
Declarația are loc la câteva zile după vizita
acestuia la Moscova. Mai mult, șeful diplomației
de la Berlin nu consideră un proiect realist aderarea
Ucrainei la Uniunea Europeană într-un viitor
apropiat. Motivația ar fi faptul că, în opinia sa,
modernizarea economică și politică a Ucrainei este
„un proiect pentru mai multe generații”.
Pe de altă parte, guvernul german este îngrijorat
de eforturile lui Vladimir Putin de a-și augmenta
influența în Balcani, îngrijorare venită pe filiera
Angelei Merkel și a creștin-democraților.
La rândul său, într-un interviu acordat postului
britanic de televiziune BBC, purtătorul de cuvânt
al președinției ruse, Dimitri Peskov, a declarat
că țara sa are nevoie de „garanții de 100%, în
privința neaderării Ucraina la NATO și s-a declarat
nemulțumit de desfășurarea de forțe NATO în
apropierea frontierelor ruse”14.
Concluzii
Începând cu 21-22 februarie – când guvernarea
Ianukovici a recurs la eliminarea prin forță a Euro-
Maidan-ului, încercare eșuată, dar soldată cu 100
de morți din rândurile protestatarilor – începe faza
fierbinte a crizei ucrainene.
Din perspectivă teoretică, acum se detașează
evident caracterul de criză de anvergură sistemică
a ceea ce se întâmplă la Kiev, față de alte crize
anterioare – Irak, Afganistan, Libia, Mali, Egipt
etc. – cu caracter regional și impact local. Soluția la
criza ucraineană va avea un amplu impact la nivelul
sistemului internațional de state, determinând poate
o rescriere/reformulare a ordinii globale, ceea ce
deosebește net acest dosar de cele menționate.
În Siria sau Egipt, victoria fie a regimului Assad,
în primul caz, fie a islamismului moderat de tip
Muslim Brotherhood, putea să aibă doar un impact
regional – de pildă redesenând axele de înfruntare
la nivel regional, cum ar fi suniți versus shiiți –
fără însă să aibă o influență notabilă la eșalonul
întregului sistem internațional.
În schimb, criza din Ucraina a implicat actori
majori ai sistemului, care de altfel și-au anunțat

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Decembrie, 2014 47și agenda transformatoare la nivel sistemic. Încă
de la începutul crizei ucrainene, Kremlinul și
experții atașați politicii acestuia au evidențiat că
Rusia urmărește înlocuirea actualei ordini globale,
caracterizată de dominația hegemonică a SUA, cu
o alta caracterizată prin multipolarism, în care unul
dintre poli să fie o „Mare Europă” de la Lisabona
la Vladivostok. În fața acestei atitudini antistatus-
quo sistemic al Moscovei, răspunsul Vestului (cu
deosebire SUA și NATO) a fost că Rusia este o
putere regională – deci incapabilă să schimbe
ordinea globală – și că nu vor recunoaște anexarea
Crimeei (martie 2014), care încalcă grav exigențele
actualei ordini internaționale.
În această diferență între criza din Ucraina și
cele desfășurate în alte părți ale planetei – inclusiv
în Marea Chinei de Est unde se confruntă, privind
insulele Senkaku-Diaoyu, numărul 2 (China) și 3
(Japonia) în topul economic global – stă semnificația
articolului de față. Criza din Ucraina are semnificație
sistemică și este prima de acest gen intervenită
în perioada post-Război Rece având potențialul
de a înrăutăți evoluția ordinii globale (înlocuirea
eventuală a actualei „ordini liberale”/Ikenberry/ cu
o altă ordine, liberală sau nu). Soluția din Ucraina
va consemna o vizibilitate mai accentuată a Rusiei
în ordinea globală sau dimpotrivă, dar lumea va fi
diferită de cea de dinainte de declanșarea ei.
Rusia urmărește întărirea poziției sale
geostrategice, stoparea aderării Ucrainei la NATO
și asigurarea prezenței Flotei Ruse la Marea Neagră
prin intervenția militară rusă în Ucraina și anexarea
Crimeei15.
Orice soluționare a crizei va implica voința
poporului și statului ucrainean. Securitatea Ucrainei
și restabilirea integrității teritoriale vor asigura
evoluția pașnică a regiunii și a întregului sistem
internațional; pentru atingerea acestui obiectiv, este
necesară cooperarea tuturor actorilor implicați în
criză, în principal Rusia, SUA, NATO și UE. Eșecul
atingerii acestui obiectiv va însemna prelungirea
crizei, evoluția sa către un război deplin, în primul
rând între Rusia și Ucraina, și, în cele din urmă,
poate implicarea întregului sistem într-un fel de
război global (sau hegemonic), care ar fi dezastruos
pentru omenire într-o epocă nucleară.
NOTE:
1 Ханнес Адомейт,“ЕВР АЗИЙСКИЙ СОЮЗ”
ПУТИНА: ИНТЕГР АЦИОННЫЙ ПРОЕКТ РОССИИ
И ЕЁ ПОЛИТИКА НА ПОСТСОВЕТСКОМ ПРОСТР АНСТВЕ, Policy paper, December 2012, Center for
International and European Studies,The Black Sea Trust for
Regional Cooperation.
2 http://www.infopolitic.ro/studii/revolutia-portocalie-
prezentare-generala-cu-un-studiu-de-caz.html, accesat la
14.11.2014.
3 Michael R. Gordon și Eric Schmitt, Buildup Makes
Russia Battle-Ready for Ukraine , New York Times , 4 august
2014.
4 Dimitri Trenin, Ukraine and the New Divide , Carnegie
Moscow Centre, July 30, 2014, http:carnegie.ru/2014/07/30/
ukraine-and-new-divide/hln1, accesat la 12.11.2014.
5 Andrew Rettman, Who won the Russia-Ukraine war? ,
EU Observer, September 11, 2014, http://euobserver.com/
opinion/125547, accesat la 12.11.2014.
6 Stephen M. Walt, NATO Owes Putin a Big Thank-You ,
Foreign Policy, September 4, 2014, text accesat la adresa de
Internet http://www.foreignpolicy.com/articles/2014/09/04/
nato_owes_putin_a_big_thank_you_russia_ukraine, accesat
la 12.11.2014.
7 Ibidem .
8 Ibidem .
9 Dimitri Trenin, Can Germany save Ukraine? , The
National Interest, August 28, 2014, la adresa de Internet http://
nationalinterest.org/feature/can-germany-save-ukraine-
11157?page=2, accesat la 14.11.2014.
10 Ibidem .
11 Ibidem .
12 Ibidem .
13 http://www.kommersant.ru/doc/2583416, accesat la
14.11.2014.
14 Diana Bărbuceanu, Quo vadis Ucraina , Buletin de
analiză privind decizia strategică în politica externă, DSPE,
Nr. 244, Anul VII, 24-30 noiembrie 2014, Centrul de Prevenire
a Conflictelor & Early Warning.
15 Ibidem.
BIBLIOGRAFIE
Buța Viorel, Victorii obținute prin acțiuni militare
nonviolente de-a lungul istoriei , Buletinul UNAp
nr. 2/2010, Editura UNAp „Carol I”, București,
2010.
Buzan Barry, Popoarele, statele și teama: o
agendă pentru studii de securitate internațională
în epoca de după Războiul Rece , traducere de Vivia
Săndulescu, Editura Cartier, București, 2000.
Buzan Barry, Waever Ole, Regions and powers.
The structure of international security , Cambridge
University Press, Cambridge, 2003.
Callaghan Jean, Kernic Franz (coord.), Securitatea
internațională și forțele armate , Editura Tritonic,
București, 2004.
Cioculescu Șerban Filip, Introducere în Teoria
Relațiilor Internaționale , Editura Militară,
București, 2007.
Cioculescu Șerban Filip, Viitorul nu ia prizonieri,
Editura Rao, București, 2013.

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Decembrie, 2014 48Cohen Eliot A., Putin power play in Ukraine , The
Washington Post, March 2, 2014, disponibil la:
http://www.washingtonpost.com/opinions/putins-
power-play-in-ukraine/2014/03/02/3ec4ca4e-
a248-11e3-a5fa-55f0c77bf39c_story.html
Crawford Charles, Vladimir Putin has gone too
far in Ukraine to back down now , The Telegraph,
August 26, 2014, la adresa de Internet http://blogs.
telegraph.co.uk/news/ charlescrawford/100284071/
vladimir-putin-has-not-stepped-into-illegal-
warfare-just-to-lose/
Crooke Alastair, Ukraine, MH17 and the Struggle
for Europe , Valdai Club, Fostering A Global
Dialogue About Russia, July 30, 2014, la adresa de
Internet http://valdaiclub.com/europe/70723.html
Donnelly Chris, Security in the 21st Century: New
Challenges and New Responses . Paper published
in NATO’s online library, June 2003, available at
http://www.nato.int/docu/speech/2003/s030605a.htm
Dughin Alexander, Bazele geopoliticii , V ol. I,
Editura Eurasiatică, București, 2011.
Pagano Margareta, Land for gas: Merkel and Putin
discussed secret deal could end Ukraine crisis , The
Independent, July 31, 2014, la adresa de Internet
http://www.independent.co.uk/ news/world/
europe/land-for-gas-secret-german-deal-could-
end-ukraine -crisis-9638764.html
Ragozin Leonid, Seddon Max, Threatened, Raided,
And Exiled: Opposing Putin In Crimea_ Deported
once under Stalin, Crimea’ s Tatars face a similar
fate under Vladimir Putin , BuzzFeed News,
September 27, 2014, la adresa de Internet http://
www.buzzfeed.com/leonidr2/threatened-raided-
and-exiled-opposing-putin-in-crimea#1olc62g
Sikorski Marta, Ukraine’ s Potential Turning Point _ A Case for Doing More , Center for European
Policy Analysis, Issue Brief No. 134, August 11,
2014 la adresa de Internet http://cepa.org/content/
issue-brief-134-ukraine%E2%80%99s-potential-
turning-point-case-doing-more
Skidelsky Robert, Endgame for Putin in Ukraine? ,
Project Syndicate, August 26, 2014, la adresa
de Internet, http://www.project-syndicate.
org/commentary/robert-skidelsky-asks-if-the-
endgame-in-ukraine-will-also-mean-the-end-for-
vladimir-putin
Techau Jan, A Battle Plan for NATO’ s New Secretary
General , Carnegie Europe, September 30, 2014,
la adresa de Internet http://carnegieeurope.eu/
strategiceurope/?fa=56796
Trenin Dmitri, Ukraine and the New Divide ,
Carnegie Moscow Centre, July 30, 2014, la adresa
de Internet http:carnegie.ru/2014/07/30/ukraine-
and-new-divide/hln1
Trippe Christian F., Opinion: Historical parallels
problematic with Ukraine , Deusche Welle,
September 6, 2014, la adresa de Internet http://www.
dw.de/opinion-historical-parallels-problematic-
with-ukraine/a-17906233? maca=en-rss-en-all-
1573-rdf
Wallerstein Immanuel, Germany and the United
States: Unprecedented Breach , July 15, 2014,
Commentary No. 381, la adresa de Internet http://
www.iwallerstein.com/germany-united-states-
unprecedented-breach/
Wilson Andrew, Ukraine crisis: what it means
for the West , ECFR, published by Yale University
Press, October 2014, la adresa de Internet http://
www.ecfr.eu/content/entry/ commentary_ukraine_
crisis_what_it_means_for_the_west335