Bugetul de Stat al României Ca Parte a Sistemului Bugetar al Uniunii Europene

INTRODUCERE

Macroeconomia studiazǎ economia naționalǎ ca un întreg și conexiunile sale cu economia mondialǎ, precum și modul în care se formeazǎ și evolueazǎ agregatele macroeconomice. Astfel, scopul teoriei macroeconomice este de a explica prețurile medii, venitul total, producția totalǎ și utilizarea globalǎ a forței de muncǎ.

De asemenea, teoria macroeconomicǎ studiazǎ și efectele pe care le au acțiunile de reglementare ale puterii publice (impozite, cheltuieli publice, deficitul bugetar public) asupra veniturilor totale și ansamblului locurilor de muncǎ. Politicile macroeconomice privesc modul în care administrația publicǎ, statul, poate influența economia, procesele și fenomenele economice.

Teoria economicǎ clasicǎ s-a ocupat atât de macroeconomie cât și de microeconomie, salariile și prețurile fiind flexibile, iar rata dobânzii stabilea echilibrul pe piața monetarǎ.

Teoria economicǎ neoclasicǎ (cea de dupǎ 1870) a fost în esențǎ orientatǎ cǎtre microeconomie. Economia neoclasicǎ a fost axatǎ, în special, pe analize în domeniul microeconomiei, iar cele mai importante rezultate au vizat elaborarea modelului concurenței perfecte și revoluția marginalǎ. De asemenea, neoclasicii au dezvoltat analiza staticǎ comparatǎ, în care evoluția proceselor economice nu este analizatǎ ca variație permanentǎ în timp, ci doar ca o variație în douǎ momente diferite.

În viziunea neoclasicǎ apare posibilitatea existenței șomajului, care nu mai poate fi reglementat, ceea ce face ca echilibrul angajǎrii depline sǎ nu poatǎ fi atins.

Acest tip de analizǎ s-a utilizat cu succes și în macroeconomie, pânǎ în anii “70, când s-a trecut la mijloace mai moderne.

În prima jumǎtate a secolului al XIX-lea, economia a fost privitǎ de unii economiști clasici fie ca “o investigație a naturii și cauzelor avuției națiunilor” (Adam smith), fie ca “legi care regleazǎ repartizarea a ceea ce se produce pe Pǎmânt” (David Ricardo), fie ca “legi ale mecanismului capitalist” (Karl Marx).

Economistul John Keynes a pus bazele unei noi concepții macroeconomice, promovând intervenția statului în economie, prin intermediul cheltuielilor publice, al impozitǎrii și al mǎsurilor monetare.

În anul 1935, prin lucrarea “Teoria generalǎ a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor”, Keynes utilizeazǎ noțiunile de cerere agregatǎ și ofertǎ agregatǎ. Se pornește de la faptul cǎ prețurile și salariile sunt constante pe termen scurt și de la necesitatea unui echilibru între cererea și oferta agregatǎ.

J. Keynes a dezvoltat teoria potrivit cǎreia statul poate interveni prin mǎsuri active de politicǎ bugetarǎ, generând creșterea cererii agregate, ceea ce duce la creșterea producției și ocuparea mai ridicatǎ a forței de muncǎ. Astfel, cererea agregatǎ este factorul determinant în stabilirea nivelului producției.

În doctrina keynesianǎ, investițiile și economiile pot genera un efect antagonic în stimularea cererii agregate, deoarece investițiile și cheltuielile publice sunt input-uri în circuitul economic, iar economiile și impozitele sunt output-uri din circuitul economic. Aceste aspecte fac ca echilibrul între cererea și oferta agregatǎ sǎ fie sub semnul întrebǎrii. Prin abordarea keynesianǎ, fiecare componentǎ din cadrul venitului este “explicatǎ” prin intermediul altor variabile. De exemplu, consumul este explicat cu ajutorul venitului disponibil și avuției, cererea de bani depinde de venit și de rata dobânzii etc. Astfel, veniturile, producția, prețurile și șomajul sunt puternic influențate de politica fiscalǎ a guvernului.

În ultima jumǎtate a secolului al XX-lea au apǎrut și alte concepte care au influențat dezvoltarea teoriei economice. Astfel, în anul 1961, J.E. Muth a prezentat Teoria așteptǎrilor raționale despre piața asigurǎrilor și piața bunurilor, care a condus la utilizarea unui aparat matematic complex, bazat pe variabile aleatorii, estimǎri econometrice, teste și prognoze probalistice. Aceastǎ teorie nu explicǎ complet modul de formare a prețurilor, reproșându-se faptul cǎ prețurile nu sunt întotdeauna suficient de flexibile pentru a “curǎța” piața, a o conduce cǎtre nivelul de echilibru.

Milton Friedman (1956) a elaborat Teoria monetaristǎ, potrivit cǎreia masa monetarǎ nu este influențatǎ de rata dobânzii, deci este o variabilǎ exogenǎ care poatǎ fi folositǎ în politicile de relansare economicǎ.

Economiștii teoriei monetariste neagǎ puterea de intervenție a politicii fiscale în economie, iar keynesiștii susțin prioritatea politicii fiscale în raport cu cea monetarǎ.

Monetariștii analizeazǎ mǎsurile de politicǎ economicǎ pe termen lung, iar keynesiștii efectueazǎ analize predominant pe termen scurt.

În ultimul sfert de secol, existǎ o disputǎ între teoriile monetariste și cele fiscale. De o parte sunt adepții lui Milton Friedman care susțin cǎ cel mai important factor prin care se poate reglementa dinamica economiei este masa monetarǎ. De cealaltǎ parte, economiștii keynesieni și neokeynesieni afirmǎ cǎ veniturile sunt afectate, în special, de mǎsurile care influențeazǎ componentele cererii agregate (consum, cheltuieli publice, taxe și impozite).

Politica macroeconomicǎ din România se bazeazǎ pe perfecționarea politicii financiare, cu cele douǎ laturi ale sale: fiscalǎ și bugetarǎ.

Politicile fiscale din ultimii ani s-au evidențiat prin reducerea contribuțiilor la unele fonduri speciale, reducerea impozitului pe profit pentru microîntreprinderi, acordarea unor deduceri personale la impozitul pe venitul global al populației, diferențierea impozitelor plǎtite de populație pentru clǎdirile și terenurile aferente acestora, revizuirea sistemului de accize, reorganizarea sistemului jocurilor de noroc, reconsiderarea acordǎrii, în mod arbitrar, de scutiri și reduceri la plata și taxelor, precum și creșterea transparenței administrației fiscale fațǎ de contribuabili.

În domeniul politicii bugetare, guvernul s-a axat pe creșterea transparenței și eficienței cheltuielilor bugetare, atât ca efect al alocǎrii resurselor publice pe bazǎ de proiecte și programe, cât și prin stabilirea unui sistem de prioritǎți în cadrul acestora.

La nivel macroeconomic, perfecționarea politicii financiare se asigurǎ prin stimularea creșterii ofertei interne de bunuri și servicii, precum și prin restructurarea cererii agregate din economie, prin reducerea acesteia în unele sectoare și sporirea în domeniile investițiilor și exporturilor.

CAPITOLUL I POLITICA DE REGLARE MACROECONOMICĂ

1.1 Mecanisme de transmisie și de reglare macroeconomicǎ

Identificarea mecanismelor de transmisie și agregare a deciziei de la nivelul agenților economici cǎtre structurile macroeconomice se asigurǎ prin modelele de creștere economicǎ și cele ale echilibrului general.

Creșterea economicǎ reprezintǎ dezvoltarea capacitǎții unei economii de a produce bunuri și servicii și se mǎsoarǎ prin creșterea produsului intern brut real.

Un model macroeconomic complex presupune patru sectoare (gospodǎrii, firme, administrația publicǎ și restul lumii – sectorul extern) și trei piețe agregate (piața factorilor, piața bunurilor și serviciilor și piața financiar-monetarǎ).

În fluxul circular al veniturilor și cheltuielilor, gospodǎriile încaseazǎ veniturile

(Y) de la firme și efectueazǎ cheltuieli de consum (C). La rândul sǎu, firmele cheltuiesc pentru investiții (I), iar Guvernul achiziționeazǎ bunuri și servicii (G). Sectorul extern (restul lumii) primește exportul net (NX).

Pe de altǎ parte, gospodǎriile economisesc (S) din venit și plǎtesc taxe nete (NT). Firmele împrumutǎ pentru a finanța investițiile lor, iar Guvernul și restul lumii iau bani cu împrumut pentru a-și finanța deficitele sau dau bani cu împrumut din excedente. Nu trebuie omis însǎ faptul cǎ firmele plǎtesc impozite și pot primi subvenții.

Administrația publicǎ (Guvernul) cumpǎrǎ bunuri și servicii de la firme, precum și diverse resurse, acestea numindu-se cheltuieli publice (sau achiziții guvernamentale – G). În paralel, veniturile publice provin din impozite și taxe directe (Td) ce se impun asupra veniturilor (salarii, rente, dobânzi, profituri) și din taxe indirecte (Te), impuse asupra bunurilor și serviciilor.

Impozitele și taxele sunt utilizate de administrația publicǎ pentru a plǎti cheltuielile publice (G) și pentru transferuri (TR).

Transferurile sunt sumele de bani transmise de cǎtre autoritǎțile publice gospodǎriilor și firmelor ca ajutoare sociale, alocații de șomaj, subvenții etc. Aceste transferuri nu se include în venitul național sau în PIB, deoarece nu corespund unei valori adǎugate sau unui output net ( sau producție).

TR = GTR + BTR

unde GTR = transferurile administrației publice, BTR = transferurile firmelor.

Taxele (TA = Td + Te) și transferurile sunt doar o redistribuire a veniturilor între plǎtitorii de taxe și cei care primesc ajutoarele și subvențiile.

În schimb, cheltuielile publice pentru bunuri și servicii (G) sunt incluse în PIB deoarece creeazǎ output net și prin urmare conduc la o creștere a producției firmelor ce oferǎ aceste bunuri și servicii, ca și la o creștere a consumului gospodǎriilor care primesc veniturile corespunzǎtoare.

PIB la prețurile pieței = PIBp = C + I + G

Unde:

C = cheltuieli pentru consum ale gospodǎriilor, I = cheltuieli pentru investiții.

PIB la costul factorilor de producție = PIBcf = C + I + G – Te + Sv unde Sv reprezintǎ subvențiile pentru exploatare sau producție.

Pe de altǎ parte, veniturile gospodǎriilor sunt suplimentate de transferuri (GTR) și diminuate prin taxele directe (Td), obținându-se venitul disponibil (YD) care aratǎ venitul pe care gospodǎriile îl pot cheltui sau economisi:

Venitul disponibil = YD = PIBcf + GTR – Td dar YD = C + S S = YD – C

PIBcf = C + S – TR + Td = C + I +G – Te + Sv S + Td + Te = I + G + TR

S – I = G + TR – TA .

Aceastǎ relație evidențiazǎ faptul cǎ elementele care pǎrǎsesc fluxul circular al plǎților este egal cu ceea ce intrǎ în fluxul circular (totalul ieșirilor este egal cu totalul intrǎrilor pentru a avea o înregistrare corectǎ în conturile naționale).

S – I = reținerile nete din fluxul circular

S – I= surplusul financiar al sectorului privat

G + TR – TA = intrǎrile nete din sectorul public sau deficitul bugetar.

Astfel, surplusul financiar al sectorului privat (S – I) trebuie sǎ fie exact acoperit de intrǎrile nete din sectorul public (G + TR – TA).

Prin urmare, sectorul privat va înregistra un surplus doar dacǎ Guvernul înregistreazǎ un deficit, și reciproc. Astfel, indicatorii agregați Td, Te și GTR pot fi sintetizați prin taxele nete (NT), cu relația:

NT = TA – GTR.

Atunci când cheltuielile publice depǎșesc taxele nete (G > NT), Guvernul înregistreazǎ un deficit bugetar, care va fi finanțat din împrumuturi de pe piața financiarǎ.

Sectorul extern face lagǎtura dintre economia naționalǎ și restul lumii. Firmele exportǎ bunuri și servicii cǎtre restul lumii, dar și importǎ bunuri și servicii din exterior. Exportul net (NX) se obține dacǎ din valoarea exporturilor (X) vom scǎdea valoarea importurilor (IM):

NX = X – IM.

Dacǎ X > IM, restul lumii împrumutǎ de la economia internǎ, fie va vinde active cumpǎrate anterior de pe piețele financiare.

Dacǎ X < IM, economia internǎ va împrumuta de la restul lumii, fie va vinde active strǎine achiziționate anterior.

Prin urmare, importurile reprezintǎ o “scurgere” de bani din fluxul circular, iar exporturile sunt intrǎri de bani în fluxul circular.

Toate aceste aspecte aratǎ cǎ PIB mǎsoarǎ output-ul produs de factorii de producție interni, indiferent de proprietarii acestor factori. PIB reprezintǎ valoarea tuturor bunurilor și serviciilor finale produse într-o țarǎ, într-o perioadǎ datǎ.

Luând în calcul faptul cǎ veniturile totale (agregate) primite de gospodǎrii sunt egale cu cheltuielile totale (finale), rezultǎ cǎ:

PIBp = C + I + G + Nx = C + S + NT

NT = TA – GTR

S + TA + IM = I + G + GTR + X

S – I = G + GTR – TA + Nx , relație care este similarǎ cu ecuația:

S – I = G + TR – TA (1), prima fiind însǎ pentru o economie deschisǎ.

Pe de altǎ parte, produsul național brut (PNB) mǎsoarǎ venitul total obținut de cetǎțenii unei țǎri, indiferent de țara în care ei își alocǎ factorii de producție.

Ținând cont cǎ diferența dintre sumele primite din exterior și plǎțile fǎcute cǎtre exterior reprezintǎ venitul net din strǎinǎtate (sectorul extern) rezultǎ cǎ:

PNB = PIB + venitul net din strǎinǎtate

Capitalul este o altǎ noțiune macroeconomicǎ care cuprinde fabricile, echipamentele, clǎdirile, stocurile de materiale și semifabricate utilizate în producerea altor bunuri și servicii. Stocul de capital este influențat de douǎ fluxuri de bazǎ: investițiile și deprecierea.

Achiziționarea a noi bunuri de capital de cǎtre firme reprezintǎ investițiile nete, iar deprecierea înseamnǎ scǎderea valorii stocului de capital datoritǎ uzurii fizice și morale, care mai înseamnǎ și consum al capitalului. Astfel, se identificǎ produsul național net (PNN) și produsul intern net (PIN):

PNN = PNB – deprecierea (consumul de capital) PIN = PIB deprecierea capitalului.

Dezvoltarea capacitǎții unei economii de a produce bunuri și servicii este reprezentatǎ de indicatorul creșterii economice, care se mǎsoarǎ prin creșterea PIB real.

Ciclurile economice se caracterizeazǎ, în principal, prin dinamica producției, inflației și șomajului.

Producția (output-ul) reprezintǎ nivelul producției ce ar putea fi atins, în condițiile utilizǎrii complete a tuturor factorilor de producție.

Diferența dintre producția potențialǎ a economiei și producția realǎ realizatǎ este o mǎsurǎ a capacitǎții de creștere.

Rata inflației reprezintǎ modificarea tuturor prețurilor, exprimate procentual într-o anumitǎ perioadǎ. La nivel macroeconomic, reducerea inflației este un obiectiv care se promoveazǎ prin politicile financiare selective, bazate pe stimularea sectoarelor cu potențial de competivitate, internǎ și externǎ, cu interesul investitorilor strǎini de a pǎtrunde pe piața româneascǎ.

Politicile bugetare din ultimii ani s-au axat pe rate ale inflației cu o singurǎ cifrǎ, iar odatǎ cu aderarea României la Uniunea Europeanǎ se urmǎrește scǎderea continuǎ a acestui indicator, pânǎ la 2%, țintǎ care este doritǎ de toate țǎrile UE, cu atât mai mult cu cât o inflație de 1,5%-2% stimuleazǎ concurența în piațǎ6.

De asemenea, politicile bugetare trebuie sǎ asigure ritmuri înalte de creștere economicǎ, renunțarea la finanțǎri inflaționiste ale deficitului bugetar și programe de reducere a cheltuielilor publice.

Rata creșterii economice este datǎ în principal de rata creșterii PIB real.

Rata șomajului (u) este un alt indicator macroeconomic care reprezintǎ proporția populației aptǎ de muncǎ și aflatǎ în cǎutarea unei slujbe:

u = (L – N) /L x 100 = U/L X 100 U = numǎrul de șomeri

N = populația ocupatǎ

L = populația totalǎ aptǎ de muncǎ și în cǎutarea unei slujbe.

În ultimii ani, șomajul a oscilat în limite normale, de 6,5-7%, aceste niveluri fiind prognozate și pentru perioada urmǎtoare. Ocuparea forței de muncǎ poate fi interpretatǎ, dacǎ se ia în calcul faptul cǎ multe persoane lucreazǎ în strǎinǎtate, ceea ce dǎ incertitudine asupra ratei reale a șomajului.

România se confruntǎ și cu fenomenul negativ al șomajului, deoarece o parte a populației apte a munci nu este înregistratǎ la categoria șomeri, lucrând “la negru”.

Legea lui Okun afirmǎ cǎ rata șomajului scade cu 0,5% pentru fiecare procent de creștere a PIB peste o ratǎ a trendului de 2,25%. De asemenea, reducerea ratei șomajului conduce la creșterea ratei inflației.

Reglarea presupune procesul de echilibru a forțelor care tind spre direcții opuse, acestea fiind balansate astfel încât sǎ se asigure un echilibru63.

Reglarea economică este procesul care asigură valorile cerute (dorite) ale variabilelor esențiale pentru funcționarea elementului (obiectului) reglat. Problema reglării constǎ în asigurarea egalitǎții:

Y = Yo,

unde Yo reflectǎ valoarea doritǎ a fluxurilor de ieșire din sistem și

Y = valoarea efectivǎ a acestor fluxuri generatǎ de perturbǎri necunoscute, determinate de condițiile exterioare de funcționare a elementului reglat sau de variațiile parametrilor sǎi.

1.2.Elementele mecanismelor de reglare macroeconomicǎ

Conexiunea economicǎ este un raport reciproc existent sau stabilit între douǎ sau mai multe fenomene sau procese economice. Între elemente existǎ o conexiune dacǎ ele impun condiții reciproce comportamentului (schimbǎrilor, funcționǎrii) lor.

În sistemele cibernetice economice existǎ douǎ tipuri de conexiune: directǎ și inversǎ. Conexiunea directǎ în economie este o formǎ de legǎturǎ dintre elemente în care ieșirea unui element se transmite la intrarea unui alt element.

Autoreglarea economicǎ este acea reglare care se face în funcție de abaterea valorii efective a mǎrimii reglate de la valoarea ei doritǎ. Autoreglarea este un atribut al multor procese de reglare la mecanisme vii dar și la mecanismele de reglare prin piațǎ.

Astfel, prin metodele teoriei autoreglǎrii se poate analiza cererea și oferta, modificarea prețului în funcție de cererea excedentarǎ.

Conexiunea inversǎ în economie este o formǎ de legǎturǎ dintre elemente în care ieșirea unui element se transmite la intrarea aceluiași element. În cibernetica economicǎ, conexiunea inversǎ este denumitǎ “mecanism de circuit închis” sau de “feed-back”. Aceastǎ conexiune poate fi “pozitivǎ”, atunci când are același semn cu semnalul de intrare, amplificându-i acțiunea, sau “negativǎ”, atunci când are semn opus cu semnalul de intrare, atenuându-i acțiunea.

Luând în calcul interdependența subsistemelor economiei naționale, se constatǎ cǎ activitatea producǎtoare de bunuri și servicii (oferta Q) desfǎșuratǎ în subsistemul agenților economici este o funcție de resurse (R), prețuri (P), cerere (C) și de mediu (M), de forma:

Q = f (R,P,C M).

În acest context, mecanismul sistemului cibernetic al economiei de piațǎ presupune, în mod obligatoriu, ca bugetul de stat, ca parte principalǎ a bugetului

public, sǎ fie regulatorul principal al alocǎrii resurselor, al recunoașterii sociale a utilitǎților create în mod individual și al asigurǎrii echilibrului cerere – ofertǎ.

1.2.1 Mecanismul reglării de feed-back

Corectarea abaterile produse se poate realiza prin mecanismul în circuit închis denumit și conexiunea de feed-back, ce trebuie alimentat cu informații retroactive.

Acest mecanism presupune existența unui centru de reglare, a unor organe de execuție și a unor elemente de mǎsurare care sǎ urmǎreascǎ variațiile elementului reglat. Totuși, mecanismul de corectare a abaterilor (de feed-back) nu reușește decât sǎ pǎstreze ordinea sistemului economiei naționale. În cazul Bugetului de Stat, mecanismul de reglare feed-back se regǎsește prin rectificǎrile bugetare inițiate de Guvern, efectuate într-un exercițiu financiar (an bugetar) prin intermediul ordonatorilor de credite, care reușesc, cât de cât, sǎ pǎstreze forma echilibrului macroeconomic stabilit prin proiecția bugetarǎ. Mecanismele de feed-back realizeazǎ o reglare dupǎ reguli precise, pe când cel de feed-before o reglare dupǎ reguli pe care și le gǎsește singur.

1.2.2. Mecanismul reglării feed-before

Pentru a crește și dezvolta ordinea sistemului economiei naționale este nevoie de un alt mecanism, care sǎ poatǎ asigura identitatea sistemului într-un mediu în care se produc și evenimente ale cǎror consecințe nu ar mai putea fi corectate.

Astfel, se recomandǎ mecanismul conexiunii în avans (feed-before), care presupune prevenirea perturbațiilor, adicǎ reglarea înainte de desfǎșurarea fenomenelor și proceselor economic-sociale. Acest mecanism trebuie administrat cu informații de prognozǎ, de previziune, ceea ce presupune existența unor elemente de mǎsurare care sǎ informeze centrul de reglare despre evenimentele care ar putea produce anumite abateri.

Centrul de reglare trebuie să prelucreze informația în așa fel încât să se ajungă la decizia cea mai adecvată și să se transmită decizia spre oricare din organele de execuție de care dispune, alegându-se, de fiecare dată, acțiunea și organul a căror activitate ar putea preveni cel mai bine efectele pe care perturbațiile ce au generat informația le-ar putea produce.

Mecanismul conexiunii feed-before se bazeazǎ pe analizele și studiile Comisiei Naționale de Prognozǎ, astfel încât sǎ se stabileascǎ, de fiecare datǎ, corespondența cea mai adecvatǎ între elementele componente bugetului fiecǎrui ordonator de credite. Superioritatea mecanismului de feed-before este determinatǎ de cantitatea de informații pe care el o recepționeazǎ și de posibilitatea de a îndrepta decizia care rezultǎ spre organul care ar putea îndeplini acțiunea cea mai adecvatǎ. Orice sistem, și mai ales sistemele previzionale, trebuie sǎ deprindǎ tehnica gǎsirii, trierii și asimilǎrii informațiilor cu care sǎ-și perfecționeze propria sa existențǎ. Principiul de corectare a perturbațiilor (de feed-back) este mai simplu, în timp ce principiul de prevenire este mai complicat dar este foarte eficace și necesar. De aceea, prin intermediul mecanismului de feed-before se realizeazǎ o reglare cognitivǎ și comportamentalǎ, cu un caracter, în special, antialeator, de a preveni întâmplarea care ar putea produce anume perturbații.

Prin reglarea comportamentalǎ și cognitivǎ, omul a reușit sǎ devinǎ “homo ciberneticus”, adicǎ omul conducǎtor, deoarece conducǎtorul cautǎ sǎ evite abaterile și sǎ nu se lupte cu repararea lor, care de multe ori nu mai pot fi corectate.

În practica bugetarǎ româneascǎ, reglarea feed-before se asigurǎ pe baza bugetelor pe programe.

1.3. Rolul statului în reglarea macroeconomicǎ

Statul este un agent al proceselor de reglare a economiei naționale, prin însǎși faptul cǎ este o instituție legislativǎ care legifereazǎ norme de conduitǎ pentru agenții economici, precum și o instituție executivǎ care vegheazǎ aplicarea acestor norme. De asemenea, statul este însuși un agent economic care completeazǎ mecanismul pieței și, la nevoie, îl corecteazǎ în scopul de a apropia echilibrul cerere-ofertǎ.

1.3.1. Teoriile echilibrului în sistemul macroeconomic

Luând în calcul faptul cǎ bugetul public este componenta de bazǎ a finanțelor publice, bugetul de stat este un instrument de reglare macroeconomicǎ, care se reflectǎ prin sistemul de echilibru sau dezechilibru dintre veniturile și cheltuielile sistemului. Sistemul dezechilibrului propune analiza în dinamicǎ a echilibrului, întrucât economiile sunt în permanentǎ stare de dezechilibru, ele evoluând cǎtre o stare de echilibru.

Teoria echilibrului general este atribuitǎ economistului francez L. Walras

(1834-1910), care a considerat cǎ sistemul economic este format din gospodǎrii și firme. Gospodǎriile dispun de resurse, respectiv mǎfuri necesare procesului de producție și consumului. Ele realizeazǎ un venit din vânzarea resurselor cu ajutorul cǎruia cumpǎra bunuri de consum, astfel încât valoarea lor sǎ nu depǎșeascǎ valoarea vânzǎrilor.

Tot Walras a discutat, pentru prima datǎ, stabilitatea echilibrului în teoria tatonǎrilor, precum și studiul variației cantițǎtilor și prețurilor de echilibru, în raport cu resursele, condițiile de producție sau funcțiile de utilitate, introducând statica comparatǎ.

În literatura anglo-americanǎ s-au tratat probleme legate de compararea echilibrelor și stabilitatea echilibrului competitiv (concurențial). Studiile sunt în legǎturǎ cu condițiile ce vizeazǎ maximizarea profiturilor firmelor și a utilitǎții consumurilor.

La începutul secolului XX, echilibrul bugetar riguros era regula de bazǎ a adoptǎrii bugetelor anuale, în timp ce dupǎ încheierea primului rǎzboi mondial a început sǎ domine teza deficitului bugetar sistematic, care a fost formulatǎ de sir Wiliam Beveridge, sub influența teoriei economice a lui Keynes.

Potrivit lui W Beveridge, deficitul bugetar nu provoacǎ nici un rǎu în economie, având un efect benefic întrucât statele efectueazǎ unele cheltuieli suplimentare de care beneficiazǎ națiunile, agenții economici și cetǎțenii. Prin suplimentarea cheltuielilor bugetare, în economie se injecteazǎ o putere de cumpǎrare suplimentarǎ, care e utilizatǎ pentru cheltuieli curente sau pentru investiții.

Doctrina keynesistă introduce noțiunea de „multiplicare a cheltuielilor publice” adică o creștere a acestora, ceea ce duce la creșterea producției, cu mențiunea că în cazul transferurilor efectul de multiplicare se reduce proporțional cu măsura în care o parte din venituri sunt orientate către economii9.

Efectul de multiplicare a cheltuielilor publice are rezultate pozitive doar dacă ritmul de creștere a cheltuielilor publice e superior ritmului de creștere a fiscalității.

Pe de altă parte, o reducere a fiscalității determină, creșterea cheltuielilor de consum, deci a cererii agregate, conform efectului multiplicatorului fiscal.

În condițiile unui buget echilibrat, o reducere a fiscalității antrenează un deficit bugetar, ceea ce face ca modelul keynesian să considere ca insuficientă minimalizarea rolului masei monetare asupra variabilelor reale din economie.

În aceste condiții, John Hicks a realizat modelul IS-LM18, conform căruia venitul național de echilibru și rata de echilibru a dobânzii sunt determinate simultan, iar investițiile private fluctuează, în funcție de rata dobânzii stabilită prin măsurile de politică monetară.

Curba LM reprezintă locul geometric privind combinațiile dintre rata dobânzii și venitul național care generează echilibrul pieței monetare, iar IS este locul geometric privind combinațiile dintre rata dobânzii și venitul național pentru care piața sectorului real este în echilibru.

Modelul IS-LM arată că o politică fiscală relaxată, cu o reducere a impozitelor sau o politică activă în domeniul cheltuielilor publice implică creșterea venitului național chiar în condițiile unui nivel mai ridicat al ratei dobânzii.

Pe de altă parte, creșterea ofertei de monedă determină o creștere a cererii agregate și, implicit, un nivel mai ridicat al venitului, în condițiile unei rate a dobânzii mai reduse.

În sens contrar, o fiscalitate excesivă sau o politică de contracție în angajarea cheltuielilor publice determină scăderea venitului național de echilibru.

Eficiența politicii bugetare este ridicată atunci când cererea totală de monedă este perfect elastică în raport cu dobânda și este inexistentă atunci când cererea totală de monedă este perfect inelastică în raport cu dobânda.

Când curba LM este orizontală apare fenomenul de „capcană de lichiditate”, adică politica bugetară are efect maximiar politica monetară are ca obiectiv menținerea constantă a ratei dobânzii, prin optimizarea ofertei monetare. Când curba LM este verticală se manifestă fenomenul „croding aut”, adică creșterea cheltuielilor publice influențează negativ sectorul privat.

Dacă IS e verticală, investiția e perfect inelastică în funcție de rata dobânzii, iar politica bugetară are un randament maxim atunci când curba IS e orizontală, adică investiția este perfect elastică în funcție de rata dobânzii, ceea ce înseamnă că politica bugetară este complet ineficientă.

Keynesiștii susțin diminuarea fluctuațiilor economiei excesive, prin implicarea directă a statului, chiar cu riscul promovării unei politici bugetare discreționare.. Astfel, se promovează reducerea impozitelor , în special cele directe, în faza de declin economic, care pot genera o reducere a veniturilor bugetare. Măsurile monetare (ratele dobânzilor și condițiile de acordare a creditelor) se aplică imediat, în comparație cu cele ale politicii bugetare, ceea ce implică necesitatea utilizării politicilor monetare pentru eliminarea disfuncționalităților pe termen scurt pe economie.

În acest context, monetariștii critică teoria keynesistă prin argumentul că folosirea politicilor de stabilizare poate genera efectul de evicțiune. Altfel spus, în măsura în care creșterea cheltuielilor publice are la bază finanțarea din împrumuturi publice, aceasta înlocuiește volum egal de cheltuieli private.

Critici asupra teoriei keynesiste vin și din partea reprezentanților economiei ofertei, care resping intervenția statului în realizarea stabilității macroeconomice prin instrumente de natură fiscală. Aceștia susțin stimularea înclinației de a muncii și a economiilor private, în urma unei relaxări a fiscalității.

Politica monetară este stabilită de Banca Centrală, iar politica bugetară este atributul puterii legislative și executive.

În aceste condiții, reglarea macroeconomică se poate asigura prin bugetul de stat, luând în calcul relația bugetului guvernamental cu producția, cu sistemului fiscal, inflația și securitatea socială.

a. Relația buget guvernamental – producție

Practica economică mondială a dovedit că în orice țară în care există un buget guvernamental dezechilibrat, dar în special deficitar, există și probleme economice sau sociale greu sau imposibil de rezolvat.

Prin excedent bugetar (BS) înțelegem surplusul de venituri guvernamentale provenite din impozite, care depășesc cheltuielile guvernamentale formate din achiziții guvernamentale și transferuri:

BS = TA – G – TR

unde

BS = excedent bugetar; TA = venituri guvernamentale din impozite și taxe; G = achiziții guvernamentale; TR = transferuri guvernamentale

Deficitul bugetar (BD) este un surplus bugetar negativ, adică un sur-plus de cheltuieli guvernamentale peste nivelul veniturilor provenite din impozite:

BD = – BS = G+TR-TA

unde

BD = deficit bugetar; BS = excedent bugetar

G = achiziții guvernamentale TR = transferuri guvernamentale TA = venituri guvernamentale din impozite și taxe

Țările lumii în perioada anilor '80 au înregistrat deficite bugetare în mod frecvent. Acest fapt a făcut ca problema deficitului să devină principala preocupare din politica macroeconomică. Un deficit bugetar mare determină atât reducerea

cheltuielilor guvernamentale cât și creșterea impozitelor, ceea ce duce la reducerea creșterii economice.

Dacă considerăm o rată a impozitelor pe venit (t), atunci veniturile bugetului vor fi: TA = t * Y

unde

TA = venituri guvernamentale din impozite și taxe t = rata impozitelor pe venit

Y = venituri din producție

Dacă se consideră constante cheltuielile guvernamentale, adică G = G și transferurile guvernamentale TR = TR, atunci surplusul bugetar va fi:

BS = t*Y – G – TR

b. Achiziții guvernamentale și impozitele – factori de influență ai excedentului (deficitului) bugetar

Creșterea achizițiilor guvernamentale duce la creșterea deficitului bugetar sau micșorarea excedentului bugetar. De asemenea o creștere a achizițiilor guvernamentale va impulsiona producția va determina o creștere a venitului și deci vor crește în încasările din impozitele pe venit. De aici apare posibilitatea că impozitele încasate de guvern să depășească achizițiile sale.

O variație negativă a deficitul bugetar arată că o creștere a achizițiilor guvernamentale influențează mai puțin reducerea excedent bugetar decât creșterea achizițiilor publice.

De asemenea o creștere a ratei impozitelor reduce nivelul venitului. Astfel în cazul menținerii constante a nivelului cheltuielilor guvernamentale se poate concluziona că majorarea ratei impozitelor care determină reducerea surplusului bugetar datorat încasărilor de impozite pe o valoare mai mică a veniturilor. În realitate creșterea ratei impozitelor duce la creșterea excedentului bugetar, cu toate că acesta duce la diminuarea veniturilor.

Efectele simultane asupra bugetului pot fi evidențiate atunci când presupunem existența unei politici fiscale în care valoarea diminuată a impozitelor este egală cu valoarea diminuată a achizițiilor guvernamentale.

Ca urmare a aceste presupuneri tindem să spunem că venitul și bugetul nu vor fi influențate în nici un fel, însă în realitate are loc o micșorare a veniturilor. Acest lucru se datorează faptului că nu întreaga reducere a impozitelor mărește cererea agregată, ci o parte din această reducere se economisește. Pe altă parte întreaga reducere a achizițiilor guvernamentale reduce cererea agregată.

Putem concluziona că politica fiscală ca cea propusă va determina reducerea cererii agregate, deci și ce a veniturilor, cu toate că la nivelul inițial al venitului a fost reduse în aceeași proporție atât achizițiile guvernamentale cât și impozitele.

Se observă deci în final faptul că în exercițiul propus asistăm de fapt la o creștere a deficitului bugetar.

c. Multiplicatorul bugetului echilibrat

Multiplicatorul bugetului echilibrat este un multiplicator asociat cu un surplus sau deficit bugetar neschimbat și ca atare va fi egal cu 1.

Acest multiplicator indică efectele majorării achizițiilor guvernamentale însoțite de creșterea impozitelor, astfel încât la noul punct de echilibru surplusul bugetar este exact același ca la punctul inițial de echilibru.

El presupune creșterea producției cu exact aceeași valoare ca și creșterea achizițiilor guvernamentale, care la rândul lor duc la apariția unor cheltuieli pentru consumul corespunzător. Pentru a diminua și/sau anula efectul cheltuielilor de consum este necesară creșterea impozitelor astfel încât să compenseze efectul majorării veniturilor, menținând astfel la un nivel constant veniturile și consumul.

În politica fiscală a unui buget echilibrat creșterea achizițiilor publice cu o unitate influențează mai puternic venitul de echilibru decât reducerea cu o unitate a impozitelor și că o scăderea achizițiilor guvernamentale micșorează venitul de echilibru.

Aplicând un raționament similar se poate ajunge la aceeași concluzie despre politica fiscală și pentru influența modificărilor transferurilor asupra venitului de echilibru.

Multiplicatorul bugetului echilibrat poate avea în diverse situații și valori subunitare. Un exemplu în acest sens este cazul în care cheltuiala pentru investiții depinde de rata dobânzii.

d. Inflația factor de influență a deficitului bugetar

Interacțiunea dintre deficitul bugetar și inflație în mod intuitiv se poate concretiza astfel:

deficitele bugetare mari pot duce la o inflație rapidă, determinând guvernul să tipărească o cantitate mai mare de bani pentru finanțarea deficitului;

o inflație mare crește mărimea deficitului prin sistemul de colectare a impozitelor precum și raportul dintre dobânda nominală și deficitul bugetar

Din punctul de vedere al sistemului de strângere al impozitelor putem afirma că o creștere a ratei inflației face ca venitul real să crească datorită reducerii impozitelor. Acest lucru se datorează decalajul dintre calculul impozitelor și plata lor.

Acest decalaj poate fi diminuat dacă sistemul de impozitare prevede indexarea impozitelor în funcție de inflație, însă în realitate acest lucru este foarte dificil de pus în practică.

Analizând raportul dintre dobânda nominală și deficitul bugetar se poate spune că rata dobânzii nominale crește o dată cu rata inflației și cu mărimea deficitului bugetar.

deficitul total = deficitul inițial + dobânzile plătite

Pe de altă parte includerea dobânzii nominale în datorii, poate da o imagine deformată a deficitului bugetar, deoarece guvernul achită o valoare mai mare pentru dobânzi în vederea contracarării efectelor inflației și reducerea datoriilor sale neplătite.

De aceea atunci când se face calculul deficitul bugetar, el trebuie corectate cu inflația care ține cont de câștigurile guvernamentale datorate inflației, deoarece valoarea datoriilor sale scade.

De asemenea, nu trebuie neglijat faptul că ratele creșterii monetare în perioada hiperinflației sunt de asemenea foarte ridicate, fapt ce își are originea în încercarea de a finanța cheltuielile guvernamentale.

În condițiile creșterii progresive a inflației sistemul de colectare a impozitelor se prăbușește, iar guvernul continuă să tipărească bani și în final va avea loc o creștere galopantă a inflației.

Este un fapt foarte clar că există un mare număr de factori ce influențează inflația în sensul destabilizării ei, în special colapsul sistemului de impozitare datorat proceselor inflaționiste.

e. Bugetul de stat și sistemul de securitate socială

Veniturile bugetului guvernamental au o destinație dublă; o parte se cheltuie pentru achiziții guvernamentale de bunuri și servicii (G), achiziții care constituie o parte din cererea agregată (AD) compunându-se din:

AD = C + I + G + X

unde C = cheltuieli pentru consum ale gospodăriilor I = cheltuieli pentru investiții

X = exportul net (diferența dintre export și import)

A doua destinație a veniturilor bugetului de stat sunt transferurile (plățile de transfer) ce au loc către o serie de categorii de populație și de agenți economici (T). În timp ce achizițiile guvernamentale sunt o parte componentă a cererii agregate, transferurile (T) afectează indirect cererea totală prin modificări în venitul disponibil al celor ce beneficiază de acestea.

În condițiile economiei de tranziție din România, majoritatea cheltuielilor guvernamentale îl reprezintă plățile de transfer, iar raportul transferuri – achiziții guvernamentale este reglat pe bază de acțiuni economice și politici de conjunctură.

Guvernul și Parlamentul sunt preocupate de reducerea șomajului, de o fiscalitate scăzută, precum și cheltuieli guvernamentale sporite care să ducă la creșterea cererii agregate (deci a relansării economice), iar pentru inflație și deficite bugetare se acordă o importanță mai redusă. Pe de altă parte, Banca Centrală e preocupată de menținerea inflației la cote cât mai reduse, ceea ce înseamnă rate ridicate ale dobânzii pentru absorția surplusului de masă monetară. Pentru analizarea stǎrii de echilibru sau dezechilibru dintre veniturile și cheltuielile publice se studiazǎ politicile fiscale (bugetare) și monetare atât într-o economie închisǎ cât și cele dintr-o economie deschisǎ.

1.3.2. Reglarea macroeconomicǎ într-o economie închisǎ

Într-o economie închisǎ, politicile bugetare prezintǎ o serie de efecte pozitive între agregatele macroeconomicǎ. Puterea publicǎ (Guvernul) poate interveni în activitatea economicǎ, printr-o politicǎ bugetarǎ care presupune fie majorarea cheltuielilor fie diminuarea veniturilor24.

În cazul majorǎrii cheltuielilor, puterea publicǎ poate crește nivelul consumurilor sau al investițiilor publice, ceea ce va duce la creșterea imediatǎ a PIB (și a veniturilor).

Reducerea impozitelor sau creșterea transferurilor duce la creșterea venitului disponibil al agenților privați din economie (fǎrǎ a avea un efect imediat asupra PIB).

Politica bugetarǎ urmǎrește și creșterea veniturilor totale (Y) prin creșterea cheltuielilor publice sau a veniturilor disponibile (Ydisp), sau reducerea taxelor, ceea ce va duce la creșterea cererii de bunuri și servicii pentru consum și la creșterea acumulǎrilor (economiilor) private (S).

Majorarea acumulǎrilor (S) va conduce la o creștere a potențialului de investire al sectorului privat (I), iar creșterea investițiilor determinǎ creșterea PIB. De asemenea, majorarea PIB și a investițiilor private va crește cererea forței de muncǎ.

Pe de altă parte, politica de relansare bugetarǎ implicǎ și aspecte negative între principalele agregate macroeconomice. Astfel, creșterea cererii de consum duce la creșterea nivelului prețurilor, deci la creșterea inflației care este însoțitǎ de o scǎdere a șomajului.

Creșterea de bunuri și servicii duce la creșterea cererii de bani, precum și la creșterea ratei dobânzii (r), în condițiile menținerii nemodificate a ofertei de bani.

Nevoile de finanțare ale statului sunt determinate de creșterea cheltuielilor publice, a transferurilor sau scǎderea taxelor. Atâta timp cât aceastǎ creștere nu este susținutǎ și de scǎderea cheltuielilor sau de creșterea impozitelor, finanțarea se va efectua prin intermediul împrumuturilor de pe piața de capital.

Finanțarea cheltuielilor prin împrumuturi duce la creșterea deficitului bugetar, respectiv a datoriei publice. Cu timpul, aceastǎ creștere a datoriei publice presupune creșterea nivelului dobânzilor aferente și de rambursat în viitor, deci o marjǎ mai micǎ în ceea ce privește viitoarea politicǎ bugetarǎ. De asemenea, creșterea nivelului împrumuturilor statului duce la creșterea ratei dobânzii, ceea ce implică scǎderea investițiilor private.

1.3.3. Reglarea macroeconomicǎ într-o economie deschisǎ

Economiile deschise conțin sectorul extern, ceea ce înseamnǎ cǎ se reprezintǎ prin modele care includ balanța de plǎți (BP) și cursul de schimb. Astfel, se analizeazǎ modul în care poate fi influențatǎ balanța de plǎți (în special prin intermediul modificǎrii cursului de schimb) pentru a restabili echilibrul (atât în cazul unor cursuri de schimb fixe, cât și în cel al unor cursuri de schimb flexibile) 54.

Totalitatea relațiilor de import și export de bunuri ale unei țări cu restul lumii sunt înregistrate în balanța comercială. Dacă la relațiile de import și export se adaugă și comerțul cu servicii și transferurile nete de obține balanța de cont curent.

Contul capitalului este reprezentat de totalitatea vânzărilor și cumpărărilor de bunuri de tipul obligațiunilor, acțiunilor, pământului, bonurilor de tezaur și altor valori. Excedentul contului de capital (sau o intrare de capital net) este atunci când încasările din vânzarea acestor valori depășesc cumpărăturile de asemenea valori de proveniență străină.

Balanța de plăți reprezintă totalitatea tranzacțiilor cetățenilor unei țări cu restul lumii. Aceasta cuprinde atât contul curent cât și contul de capital.

Excedentul balanței de plăți este atunci când și contul curent și contul de capital înregistrează un excedent, iar când cele două conturi înregistrează un deficit avem de a face cu un deficit al balanței de plăți.

Balanța de plăți este echilibrată atunci când contul curent înregistrează un excedent iar contul de capital înregistrează un deficit, exact în aceeași măsură, sau invers, soldul balanței de plăți va fi zero. Balanța de plăți este excedentară atunci când excedentul contului curent este mai mare decât deficitul contului de capital sau când excedentul contului de capital este mai mare decât excedentul contului curent.

Atunci când cetățenii unei țări cumpără mai multe bunuri din străinătate decât cumpără străinii din țară, avem de a face cu o scurgere de capital net, iar contul de capital va fi deficitar.

a) Reglarea macroeconomicǎ în condițiile pǎstrǎrii cursului de schimb fix

Cursul de schimb reprezintă cantitatea de monedă străină oferită pe o unitate de monedă națională, în funcție de raportul dintre cererea și oferta celor două monede și de puterea lor de cumpărare.

Cursul de schimb fix este atunci când băncile centrale mențin constant prețul devizelor străine față de moneda națională. Acest lucru este posibil atunci când băncile își păstrează rezerve de valute străine, având astfel posibilitatea să vîndă sau să cumpere moneda națională la un preț fix, exprimat în dolari (sau euro).

În sistemul de curs valutar (de schimb) fix, băncile centrale trebuie să fie capabile să finanțeze orice deficit sau excedent de plată la cursul de schimb oficial, cumpărând sau vânzând toată valuta care nu este furnizată în tranzacțiile particulare. Pentru a îndepǎrta deficitul produs de aceastǎ situație, multe țǎri folosesc o politicǎ a ratelor de schimb compensatorii (crawling peg).

În condițiile unei politici a cursurilor de schimb compensatorii, rata de schimb este depreciatǎ cu diferența dintre inflațiile înregistrate în țara respectivǎ și partenerii comerciali.

Atunci când se fixează cursul de schimb, este necesar să se prevadă care va fi cererea și oferta suplimentară de monedă națională, în vederea asigurării stocului de valută necesar care să fie schimbat oricând pe valuta națională oferită sau cerută. Numai atunci când banca centrală posedă rezervele necesare, ea va putea interveni permanent pe piețele de schimb valutar, pentru a păstra fix cursul de schimb al monedei naționale. Astfel atunci când există cerere mare de dolari (sau euro), banca centrală poate vinde o parte din stocurile de aur și dolari (sau euro), iar atunci când există ofertă mare de dolari va cumpăra dolari, mărindu-și astfel rezervele proprii.

Politica de relansare bugetarǎ dintr-o economie deschisǎ, cu un regim de schimburi valutare fixe se evidențiazǎ prin creșterea cheltuielilor publice, prin scǎderea volumului impozitelor sau diminuarea ratei de impozitare, ducând la creșterea cererii interne (a producției) și deci a PIB. Creșterea cheltuielilor publice sau scǎderea taxelor duce la creșterea cheltuielilor statului, fie diminuarea veniturilor acestuia, ceea ce pe termen scurt duce la creșterea deficitului public, deci la creșterea necesarului de finanțare a statului. Creșterea producției antreneazǎ o creștere a ofertei de locuri de muncǎ, iar creșterea cererii interne exercitǎ o presiune inflaționistǎ asupra economiei, ceea ce duce la accentuarea inflației. De asemenea, creșterea prețurilor produselor interne fac ca produsele externe sǎ fie mai competitive pe piațǎ și astfel se va înregistra o reorientare a cererii de la produsele interne cǎtre cele importate (efectul de substituție), ceea ce va determina o nouǎ creștere a cererii de importuri.

Creșterea prețurilor interne însoțitǎ de creșterea importurilor (datoritǎ regimului de ratǎ fixǎ de schimb) genereazǎ o creștere a deficitului balanței comerciale.

Pe de altă parte, creșterea cererii de bunuri și servicii antreneazǎ o creștere a cererii de masǎ monetarǎ, ceea ce duce la o creștere a ratelor dobânzilor pe piețele financiare.

Acoperirea deficitului public se poate face prin atragerea de resurse interne (emiterea de certificate de trezorerie), ceea ce duce la creșterea ratelor dobânzilor pe termen lung și, implicit, scǎderea investițiilor. Creșterea ratelor dobânzilor atrage și fluxuri de capital din exterior, care determină creșterea excedentului balanței capitalurilor.

În condițiile unor cursuri de schimb fixe și a unei perfecte mobilități a capitalurilor, o țară nu-și poate permite să urmeze o politică monetară independentă, deoarece rata dobânzii nu poate fi foarte diferită de cea practicată pe piața internațională. Orice încercare de a aplica o politică monetară independentă duce la scurgeri de capital și la nevoia de a interveni până când rata dobânzii revine la valori apropiate de cele practicate pe piața internațională.

Toate aceste aspecte ne arată că într-un sistem de rate de schimb fixe, modificările în cererea și oferta de valută se vor reflecta în excesul de cerere sau excesul de ofertă în cadrul schimbărilor internaționale, aspect reflectat și în balanța de plăți.

Pentru a menține fixe cursurile de schimb este necesară intervenția autorităților monetare, care trebuie să ofere sau să cumpere valuta străină.

În cazul în care economia națională funcționează ineficient și balanța de plăți va avea un deficit ani de-a rândul, atunci banca centrală va rămâne fără rezerve valutare, lucru ce o va pune în imposibilitatea de a interveni pentru a menține cursul de schimb fix. Singura soluție ar fi practicarea unor cursuri de schimb mobile, adică cursuri de schimb care se ajustează în scopul egalizării ofertei și cererii de valută

b) Reglarea macroeconomicǎ într-un regim cu rate de schimb flexibile

În situația în care băncile centrale nu mai pot oferi cantitatea de valută necesară pentru a finanța dezechilibrele balanței de plăți, ele vor fi nevoite să practice cursuri de schimb mobile (flexibile), adică cursuri de schimb care se ajustează în scopul egalizării ofertei și cererii de valută.

Într-un regim cu rate de schimb flexibile, politicile bugetare de relansare se pot baza pe creșterea cheltuielilor publice, scǎderea volumului impozitelor sau diminuarea ratei de impozitare.

În cazul unor cursuri de schimb flexibile, banca centrală nu intervine pe piața cursului de schimb, lucru ce impune ca balanța de plăți să aibă un sold egal cu zero.

Aceasta înseamnă că orice excedent al contului curent trebuie compensat prin ieșiri de capital, iar orice deficit al contului curent trebuie compensat prin intrări de capital. Deci echilibrarea contului curent și al contului de capital este asigurată prin adaptările cursului de schimb.

Când băncile centrale nu intervin pentru a influența cursul de schimb, avem de a face cu o fluctuație corectă a cursului de schimb. Tranzacțiile cu rezervele oficiale sunt zero, iar cursul de schimb se ajustează, făcând ca soldul contului curent plus soldul contului de capital să fie zero.

Atunci când băncile centrale intervin, prin vânzarea sau cumpărarea de valută, pentru a influența cursul de schimb, avem de a face cu o fluctuație incorectă a cursului de schimb. În această situație, tranzacțiile cu rezervele oficiale sunt diferite ca mărime, iar soldul balanței de plăți este diferit de zero.

Balanța de plăți înregistrează totalitatea tranzacțiilor cetățenilor unei țări cu restul lumii. Ea cuprinde atât contul curent cât și contul de capital.

Balanța contului curent cuprinde relațiile de import și export de bunuri plus comerțul cu serviciile și transferurile nete, în timp ce contul de capital cuprinde totalitatea vânzărilor și cumpărărilor de bunuri de tipul obligațiunilor, acțiunilor, pământului, bonurilor de tezaur și altor valori.

Dacă balanța de plăți este echilibrată, de-a lungul câtorva ani, creditele autonome sunt egale cu debitele autonome, în condițiile acceptării ratei de schimb existente.

O balanță deficitară mai mulți ani la rând arată că, în țara respectivă, se importă mai mult decât poate ea exporta, ceea ce duce la epuizarea rezervelor valutare ale țării respective. Dacă se apelează la împrumuturi, situația nu poate fi tolerată prea mult timp întrucât țările creditoare pot solicita plata rapidă a datoriei plus dobânzile. Reducerea sau eliminarea dezechilibrelor nefavorabile ale balanței de plăți se poate asigura prin următoarele direcții.

Devalorizarea monedei naționale – efect care se simte îndeosebi pe termen mediu, adică după trecerea perioadei pentru care contractele au fost deja perfectate. Pe termen scurt pot să apară scumpiri ale produselor importante ca un răspuns imediat al importatorilor față de viitoarele efecte ale devalorizării.

Devalorizarea sensibilizează fluxurile de mărfuri în sensul creșterii exporturilor (deoarece poate fi ieftinit fără a afecta profitul exportatorului) și scăderii importului (întrucât acesta devine mai scump pentru consumatorul intern).

Pe de altă parte, devalorizarea monedei naționale are o serie de efecte, cum ar fi:

scăderea prețurilor la export, ceea ce duce la creșterea exportului și la echilibrul (excedentul) balanței de plăți

creșterea prețului produselor importate, ceea ce determină creșterea inflației, scăderea importului de bunuri și echilibrul (excedentul) balanței de plăți

restructurarea consumului spre produsele indigene, ceea ce duce la încurajarea producției interne și, implicit, la scăderea șomajului.

Perfecționarea produselor interne pentru creșterea calității produselor dar și a calității condițiilor de livrare și serviciilor aferente, în vederea menținerii exporturilor la un nivel ridicat, chiar în situația în care prețurile se mențin ridicate.

Politica ratei dobânzilor care este frecvent invocată deoarece creșterea ratei dobânzii este urmată de un influx de capital străin, de un spor de investiții străine în țară cu consecințe pozitive asupra soldului balanței de plăți.

Creșterea ratei dobânzii va determina scăderea cererii de bunuri durabile (pe credit), ceea ce va duce la scăderea importurilor de bunuri durabile și, implicit, la echilibrarea (excedentul) balanței de plăți.

Deflația adică oprirea procesului inflaționist prin diverse măsuri, cum ar fi retragerea de monedă, reducerea capitalului etc. Aceasta este o măsură cu implicații pozitive asupra balanței comerciale, deoarece dacă se acționează asupra veniturilor gospodăriilor, efectele se regăsesc asupra importurilor.

Dacă veniturile gospodăriilor scad, va scădea și cererea agregată, ceea ce va determina atât scăderea importului cât și reducerea inflației, de unde va rezulta creșterea șomajului și, implicit, scăderea ratei de creștere a venitului național. O asemenea politică a veniturilor este nepopulară, nefiind recomandă pe termen lung deoarece reducerea ratei de creștere a venitului național duce la diminuarea fondurilor alocate investițiilor și cercetărilor științifice în industrie, cu repercursiuni asupra competitivității industriei naționale pe piața externă.

Controlul importurilor prin măsuri protecționiste, măsură care duce la diminuarea soldului negativ al balanței comerciale, dar costurile unei astfel de politici pot fi deosebit de mari deoarece măresc inflația și creează riscul unor strategii protecționiste identice din partea partenerilor externi.

Nu trebuie însă să omitem că cererea și oferta de valută poate fi influențată de o serie de măsuri de politică fiscală sau monetară. Astfel, se poate elimina excesul de cerere mărind impozitele și taxele vamale pentru produsele importate. Aceste restricții însă încalcă principiile schimburilor internaționale.

Dezideratul major al fiecărei țări este stabilitatea cursului de schimb, care se asigură prin dezvoltarea eficientă a activităților de producție din toate sectoarele economiei, precum și prin dezvoltarea unei activități eficiente de comerț exterior.

Flexibilitatea ratelor de schimb elimină problemele echilibrului bancar și crizele care le însoțesc, dar o flexibilitate completă poate duce la modificări excesive în relațiile economice internaționale. În aceste condiții, multe țări preferă să adopte o politică de administrare a cursurilor de schimb, cursuri determinate de piață dar supuse intervenției guvernului.

CAPITOLUL II Reglarea macroeconomică pe baza deficitelor bugetare și a datoriei publice

În majoritatea țărilor lumii – inclusiv în cele mai dezvoltate – bugetele publice se încheie tot mai frecvent cu deficite, ca urmare a creșterii mai rapide a cheltuielilor bugetare în raport cu veniturile bugetare. Deficitul bugetar constituie o expresie a dezechilibrului, cu semnificații în funcție de tipologia deficitului (tabelul 1).

Mărimea deficitului bugetar (DB) reprezintă diferența (ecartul) dintre valoarea totală a veniturilor bugetare și valoarea totală a cheltuielilor bugetare, adică mărimea necesarului de resurse financiare suplimentare pe care guvernul trebuie să le atragă prin diverse metode. Acest indicator prezintă situația financiară de ansamblu a statului și incidența acestuia asupra cererii interne, balanței de plăți externe și situației monetare.

Mărimea deficitului bugetar diferă de la o țară la alta, în funcție de acutizarea unor fenomene macroeconomice a căror evoluție poate fi influențată de nivelul și structura cheltuielilor bugetare: rata inflației, rata șomajului, cursul de schimb, susținerea reformelor economice etc.

Semnificația deficitului sau excedentului bugetar este redusă atunci când într-o economie predomină arieratele către buget și se manifestă cvasideficitele fiscale (pierderi neregularizate cu bugetul statului, subvenționări mascate sub formă de dobânzi real-negative etc.).

Ponderea deficitului bugetar în PIB este un adevărat “ghid” al politicii bugetare, deoarece un deficit mare (de peste 4% din PIB) este un semnal al adoptării unei politici bugetare restrictive, concretizată în reducerea cheltuielilor bugetare.

Ponderea deficitului bugetar = YDB = (DB / PIB) x 100

2.1. Structura veniturilor bugetare

Din punct de vedere al ponderii principalelor categorii de impozite în total venituri încasate, s-au înregistrat creșteri în cazul impozitului pe profit cu 0,2 pp, a impozitului pe venit și salarii cu 0,3 pp, veniturilor din taxa pe valoarea adăugată cu 0,7 pp, taxelor pe utilizarea bunurilor autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfășurarea de activități cu 0,1 pp, a veniturilor nefiscale cu 0,3 pp și în cazul sumelor primite de la UE în contul plăților efectuate cu 1,4 puncte procentuale. În paralel, s-au înregistrat diminuări în cazul veniturilor din impozite și taxe pe proprietate cu 0,4 pp, a veniturilor din accize cu 0,1 pp, a contribuțiilor de asigurări cu 2,3pp și a veniturilor din capital cu 0,1 pp. Comparativ cu anul anterior, veniturile bugetului general consolidat, în anul 2015, au înregistrat o creștere nominală de 9,1%, iar ca procent în PIB au crescut cu 0,7 pp de la 32,1% în 2014 la 32,8% în 2015. Veniturile fiscale au crescut în termeni nominali cu 10,7% față de anul precedent, iar ca procent în PIB au crescut cu 0,7 puncte procentuale. Încasările din impozitul pe profit au înregistrat o creștere de 13,0%, în principal ca urmare a evoluției încasărilor de la agenții economici care au crescut cu 10,0% dar și ca urmare a încasărilor de la băncile comerciale ce au fost superioare comparativ cu anul anterior cu 246,2 milioane. Încasările din impozitul pe venit și salarii au înregistrat o creștere cu 12,4% pe fondul creșterii numărului de salariați cu 2,7% și al câștigului salarial mediu brut cu 7,8%. De asemenea, influențe pozitive asupra încasărilor din impozitul pe venit au mai avut-o și creșterea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, creșterea valorii punctului de pensie de la 790,7 lei în anul 2014 la 830,2 lei pentru anul 2015 precum și plata unor obligații de natură salarială stabilite prin hotărâri judecătorești. Încasările din impozitele și taxele pe proprietate au înregistrat o scădere cu 7,2% comparativ cu anului 2014, și respectiv 0,1 puncte procentuale ca raport în PIB gradul de realizare al programului de încasări fiind de 99,7%. Diminuarea încasărilor comparativ cu anul precedent s-a datorat în principal evoluției încasărilor la bugetul de stat care au fost influențate de reducerea cotei de impozitare în cazul impozitului pe construcții de la 1,5% la 1% începând cu anul 2015. Încasările din TVA au înregistrat o creștere cu 12,3%, pe fondul creșterii încasărilor din operațiuni interne cu 6,4%, a încasărilor din importurile de bunuri cu 9,8% dar și a reducerii rambursărilor de taxă cu 7,9%. Evoluția încasărilor din TVA a fost influențată de creșterea volumului cifrei de afaceri pentru comerțul cu amănuntul cu excepția autovehiculelor și motocicletelor cu 8,9% dar și de introducerea cotei reduse de TVA de 9% (față de cota standard de 24%) pentru livrările de alimente și băuturi non-alcoolice, animale și păsări vii din specii domestice, semințe, plante și ingrediente alimentare, servicii de restaurant și catering, începând cu 1 iunie 2015. De menționat că, creșterea încasărilor aferente importurilor de bunuri s-a realizat pe fondul reducerii importurilor din zona extra comunitară cu 0,2%, ceea ce poate poate fi explicat printr-o îmbunătățire a colectării. Încasările din accize au înregistrat o creștere cu 8,0% pe fondul majorării cuantumului accizelor la benzină fără plumb, benzină cu plumb, motorină și petrol lampant (kerosen) efectuată pe parcursul anului 2014 precum și a influenței pozitive determinată de creșterea volumului cifrei de afaceri în comerțul cu amănuntul al carburanților pentru autovehicule cu 5,8% dar și de creșterea vânzărilor de produse alimentare, băuturi și tutun cu 19,1%. Încasările din taxele pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfășurarea de activități au crescut comparativ cu anul anterior cu 20,7%, ca urmare a creșterii încasărilor la bugetul de stat din taxele pe jocuri de noroc pe fondul introducerii de noi taxe în acest domeniu. Încasările din impozitul pe comerțul exterior și tranzacțiile internaționale au crescut cu 26,9% comparativ aceeași perioadă a anului precedent în condițiile în care importurile din zona extra comunitară s-au redus cu 0,2%. Încasările din contribuțiile de asigurări au crescut cu 0,1%, pe fondul evoluției pozitive a numărului de salariați, a câștigului salarial mediu brut, a salariului minim precum și a plații unor sume prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială. Acestea au fost influențate negativ de creșterea în anul 2015 a cotei de contribuții aferentă fondurilor de pensii administrate privat cu 0,5 puncte procentuale de la 4,5% la 5% precum și de reducerea cu 5 puncte procentuale a cotei de contribuții de asigurări sociale de stat datorate de angajator. Comparativ cu anul 2014 s-au înregistrat creșteri la bugetul asigurărilor pentru șomaj cu 11,7% și la bugetul fondului național unic de asigurări sociale de sănătate cu 11,3% în timp ce la bugetul asigurărilor sociale de stat s-a înregistrat o diminuare a încasărilor cu 5,8%. Sumele primite de la Uniunea Europeană în contul plăților efectuate (inclusiv donațiile), în anul 2015, au fost în valoare de 17,4 miliarde lei, în creștere cu 34,1% comparativ cu anul 2014. De asemenea, ca raport în PIB, acestea au înregistrat o creștere cu 0,5 puncte procentuale de la 1,9% cât era în anul 2014 la 2,4% în anul 2015. De menționat că sumele primite de la Uniunea Europeană înregistrate în bugetul general consolidat sunt numai cele aferente proiectelor ai căror beneficiari sunt instituțiile publice, nefiind incluse și cele destinate sectorului privat, iar la calculul deficitului bugetar acestea au fost reflectate corespunzător gradului de utilizare a acestora pentru a nu influența soldul bugetului general consolidat conform normelor EUROSTAT.

2.2. Cheltuielile bugetului general consolidat

Cheltuielile bugetului general consolidat au totalizat, în anul 2015, 243,4 miliarde lei, ceea ce reprezintă 34,1% din PIB și un grad de realizare față de nivelul prevăzut de 97,6%.Din punct de vedere al gradului de realizare al programului anual, principalele categorii de cheltuieli bugetare au înregistrat următoarele evoluții: cheltuielile de personal 100,1%, cheltuielile cu bunuri și servicii 96,5%, cheltuielile cu dobânzile 95,7%, cheltuielile cu subvențiile 90,6%, cheltuielile cu asistența socială 100,3%, cheltuielile aferente programelor cu finanțare rambursabilă 93,0%. Depășirile față de program se datorează plăților mai mari efectuate de unitățile administrativ – teritoriale și ale bugetelor instituțiilor finanțate integral și parțial din venituri proprii și subvenții, în principal la cheltuielile cu asistență socială, bunuri și servicii și cheltuieli de capital.

Structura cheltuielilor bugetare

Comparativ cu anul 2014 structura economică a cheltuielilor prezintă o creștere a ponderii în total cheltuieli a cheltuielilor aferente proiectelor finanțate din fonduri externe nerambursabile aferente cu 3,6 pp si a cheltuielilor cu transferurile între unități ale administrației publice cu 0,5pp, diminuări ale ponderii înregistrându-se în cazul cheltuielilor de personal cu 0,9 pp, cheltuielilor cu bunuri și servicii cu 0,9 pp, cheltuielilor cu dobânzile cu 0,6 pp, a cheltuielilor cu subvențiile cu 0,1 pp, cheltuielilor cu asistența socială cu 0,3 pp, a cheltuielilor aferente programelor cu finanțare rambursabilă cu 0,1 pp și a cheltuielilor de capital cu 0,2 pp.

Comparativ cu aceeași perioadă a anului anterior cheltuielile bugetului general consolidat au înregistrat o creștere nominală de 7,8% iar ca procent în PIB au crescut cu 0,3 puncte procentuale de la 33,8% cât au fost în anul 2014 la 34,1% în anul 2015. În anul 2015 s-au înregistrat diminuări ale cheltuielilor bugetare față de anul precedent în cazul cheltuielilor cu dobânzile (-6,2%), a cheltuielilor cu alte transferuri (-4,6%), a cheltuielilor evidențiate la titlul alte cheltuieli (-6,8%) dar și în cazul celor aferente programelor cu finanțare rambursabilă (-23,0%).

Cheltuielile de personal ale bugetului general consolidat, în anul 2015, au crescut cu 3,3% față de aceeași perioadă a anului precedent, fiind influențate de creșterea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, majorarea drepturilor salariale pentru unele categorii de personal bugetar, precum și de plata unor obligații de natură salarială stabilite prin hotărâri judecătorești dar și de reducerea cu 5 puncte procentuale a cotei de contribuții de asigurări sociale de stat datorate de angajator.

Cheltuielile cu bunuri și servicii au înregistrat o creștere nominală de 2,3% față de anul precedent iar ca pondere în PIB au scăzut cu 0,2 pp.

Cheltuielile cu dobânzile s-au diminuat cu 6,2% față de anul precedent, 0,2 pp ca pondere în PIB comparativ cu anul 2014 pe fondul scăderii randamentelor la licitațiile emisiunilor de obligațiuni de tip benchmark.

Cheltuielile cu subvențiile au crescut, comparativ cu anul 2014, cu 2,7%, iar ca procent în PIB sau situat la același nivel de 0,9%. Din totalul cheltuielilor cu subvențiile o pondere de 62,6% o reprezintă cheltuielile cu subvențiile ale bugetului de stat iar în cadrul acestora, o pondere mai însemnată o dețin cheltuielile pentru sprijinirea producătorilor agricoli 46,73% (1.836,3 milioane lei), subvențiile pentru susținerea transportului feroviar public de călători 33,97% (1.335,0 milioane lei), subvenții pentru transportul de călători cu metroul 8,12% (319,1 milioane lei), programe de conservare sau de închidere a minelor 4,53% (177,9 milioane lei) și alte subvenții 4,48% (176,2 milioane lei).

Cheltuielile cu asistența socială au crescut în termeni nominali cu 6,7% comparativ cu anul anterior dar ca pondere în PIB sau situat la același nivel cu anul 2014 de 10,7%.

Evoluția cheltuielilor cu asistența socială în anul 2015 au fost influențate de creșterea cuantumului unor ajutoare sociale precum și de creșterea valorii punctului de pensie.

Cheltuielile aferente proiectelor cu finanțare externă nerambursabilă au crescut în termeni nominali cu 66,7% comparativ cu anul anterior iar ca pondere în PIB au crescut cu 1,3 puncte procentuale de la 2,2% în PIB în 2014 la 3,5% în PIB în 2015.

Cheltuielile pentru investiții, care includ cheltuielile de capital, precum și cele aferente programelor de dezvoltare finanțate din surse interne și externe, în anul 2015, au înregistrat o creștere de 27% comparativ cu anul 2014, fiind efectuate în sumă de 41,6 miliarde lei, respectiv 5,8% din PIB.

Evoluția principalelor domenii finanțate din bugetul general consolidat

În ceea ce privește cheltuielile pe principalele domenii în anul 2015 comparativ cu 2014 se constată creșteri în cazul majorității domeniilor, cele mai semnificative înregistrând-se în domeniul apărării (+18,9%), învățământ (+11,6%), cultură, recreere și religie (10,3%), protecția mediului (+34,9%) și combustibili și energie (+36,7%). Diminuări s-au înregistrat în cazul tranzacțiilor privind datoria publică reducerea comparativ cu anul 2014 fiind de 5,9%. Tendința de diminuare a deficitului bugetar înseamnă și o reducere a cererii de capital de împrumut din partea statului, resursele disponibile fiind destinate, în cea mai mare parte, investițiilor. Politica de reducere a deficitului bugetar din PIB s-a evidențiat prin susținerea eforturilor de macrostabilizare, scăderea suplimentară a ratei inflației și menținerea deficitului de cont curent în limitele sustenabile. De asemenea, s-a evidențiat o orientare către împrumuturile externe pentru finanțarea și refinanțarea deficitelor bugetare. În acest context, politica bugetară se bazează pe menținerea deficitului bugetar în limite controlabile și finanțarea acestuia în condiții neinflaționiste, astfel încât bugetul de stat să nu contribuie la creșterea lichidităților din economie.

Deficitul bugetar se acoperă prin următoarele surse:

încasarea de venituri de dimensiuni mai mari decât cele prevăzute de legea bugetară;

împrumuturi pe termen mediu și lung, prin emisiune de titluri de credit public (datorie publică) ;

împrumuturi externe care generează datorie publică

emisiune monetară strict limitată și controlată de către Banca Națională.

Într-o economie de piață, finanțarea deficitelor bugetare constituie o problemă esențială, cu atât mai mult cu cât datoria publică constituie o povară, iar finanțarea deficitelor are o serie de implicații asupra ratei dobânzii și creșterii economice.

Finanțarea cheltuielilor publice prin împrumuturi duce la creșterea deficitului bugetar și, implicit, a datoriei publice. Cu timpul, creșterea datoriei publice determină majorarea nivelului dobânzilor aferente și de rambursat în viitor, deci o marjǎ mai micǎ în ceea ce privește viitoarea politicǎ bugetarǎ. Dimensiunea deficitului bugetului general consolidat se reflectă și prin dinamica datoriei publice și a serviciului acesteia. Deficitele bugetare din ultimii ani au evidențiat un raport în continuă creștere a datoriei publice față de PIB.

Datoria publică este un indicator de stoc, reprezentat de suma împrumuturilor interne și externe pe care le face statul pe termen mediu și lung, pentru acoperirea deficitelor bugetare, sumă rămasă de rambursat la un moment dat. Datoria publică se împarte în datorie publică internă (exprimată în lei) către rezidenți și datorie publică externă (exprimată în valute convertibile, în general în USD) către nerezidenți, rambursabilă în general în valută.

Datoria publică

Datoria guvernamentală conform metodologiei UE s-a situat la data de 31 decembrie 2015 la un nivel de 38,4% din PIB în scădere față de nivelul de 39,8% din PIB cât s-a înregistrat la sfârșitul anului 2014, sub plafonul de 40,5% din PIB stabilit prin Legea nr.182/2014 pentru aprobarea plafoanelor unor indicatori specificați în cadrul fiscal-bugetar pe anul 2015.

Din datoria guvernamentalã, la 31 decembrie 2015, datoria internã a reprezentat 19,3% din PIB, iar datoria externă a fost de 19,1% din PIB. Finanțarea deficitului bugetar

Finanțarea deficitului bugetar în anul 2015 s-a realizat în principal din surse interne prin emisiuni de titluri de stat lansate pe piața internă și în completare din surse externe. Sursele necesare refinanțării datoriei publice guvernamentale s-au asigurat de pe piețele pe care s-au emis aceste datorii și din rezerva financiară în valută la dispoziția MFP care la sfârșitul anului 2015 acoperea 3,7 luni de necesar brut de finanțare inclusiv deținerile în valută din veniturile din privatizare. Instrumentele de datorie utilizate în anul 2015 pentru finanțarea deficitului bugetar și refinanțarea datoriei publice au fost:

emisiunile de titluri de stat în lei, pe piața internă, în valoare de 36,4 miliarde lei. Astfel, s-au emis certificate de trezorerie cu scadența de până la 1 an în sumă de 11,8 miliarde lei și obligațiuni de stat de tip benchmark în valoare de 24,6 miliarde lei, conform calendarului anunțat.

emisiunile de euroobligațiuni lansate pe piețele externe de capital. În anul 2015, MFP a atras de pe piețele externe un volum de 2 miliarde Euro printr-o emisiune în luna octombrie în două tranșe în cadrul Programului MTN, cu scadența pe 10 ani (1,25 mld. Euro) și respectiv 20 ani (750 mil. Euro). Această emisiune s-a bucurat de un interes mare din partea investitorilor atingând un grad de supra subscriere de peste 2 ori și un număr de aproximativ 460 de investitori. În plus, la maturitatea de 10 ani România a obținut cea mai mică primă de emisiune de 5 puncte de bază, comparativ cu ceilalți emitenți suverani din zona CEE în perioada respectivă.

intrările din credite externe destinate finanțării de proiecte în valoare de 1,05 miliarde Euro aferente împrumuturilor contractate de la instituții financiare internaționale, în principal urmare contractării unui împrumut de tip DPL de la Banca Mondială, în valoare de 750 mil. Euro;

tragerile din împrumuturile contractate de unitățile administrativ-teritoriale;

încasările din activitatea de privatizare utilizate prin mecanismul Fondului National de Dezvoltare.

2.3. Bugetul de stat al României – parte a sistemului bugetar al Uniunii Europene

Uniunea Europeană s-a constituit după cel de-al doilea război mondial, ca sistem instituțional unic în lume.

2.3.1 Sistemul instituțional al Uniunii Europene

Primele tendințe ale unei Europe unite se nasc din dorința de a pune capăt dificilei perioade de după cel de-al doilea război mondial, procesul propriu-zis de integrare europeană începând cu data de 9 mai 1950, după ce Franța a propus

oficial realizarea unei „Federații Europene”. La acel moment, au fost șase țări care au aderat, respectiv Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda56.

În anul 1951 s-a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, ca primă organizație europeană supranațională, prin care se instituie o piață comună a oțelului și cărbunelui.

Tratatele de la Roma din 1957 au fondat Comunitatea Economică Europeană /CEE/ și EURATOM (energie atomică), cu scopul de a crea între toți membrii săi o piață comună, în care bunurile, serviciile, capitalurile și persoanele să circule liber.

În cursul anilor 1960, Comunitatea realizează două avantaje semnificative. Pe de o parte, s-a creat o organizație inedită a producției agricole, o politică agricolă comună (PAC), cu sistem de garantare a prețurilor și o reglementare a piețelor. Pe de altă parte, s-a creat o uniune vamală, unindu-se drepturile vamale în relațiile dintre membrii UE, precum și restricțiile cantitative și s-a instituit un tarif exterior comun.

Succesul nu poate fi negat: Comunitatea atinge autoîndestularea alimentară, chiar la începutul anilor 70, iar uniunea vamală intră în vigoare în 1968, cu 18 luni mai înainte. Dar, în cursul deceniului următor, încetinirea creșterii și dezechilibrelor macroeconomice din Europa au creat sinuozități în economiile naționale. Construcția europeană marchează un prim pas, trecerea la lărgirea Europei unite25.

Cele șase state fondatoare se unesc la 1 ianuarie 1973 cu Marea Britanie, Irlanda și Danemarca (Norvegia refuzase adeziunea prin referendum). Grecia semnează și ratifică tratatul în 1981, iar Portugalia și Spania fac același lucru în 1986. În anul 1990, CEE s-a lărgit prin cele cinci landuri ale fostei RDG, iar în februarie 1992, prin tratatul de la Maastricht se instituie Uniunea Europeană. Din anul 1995, Austria, Finlanda și Suedia devin state membre ale UE (Norvegia respinge din nou adeziunea prin referendum).

Lansarea Euro, la 1 ianuarie 1999 și punerea în circulație de la 1 ianuarie 2002, au transformat structura și modul de funcționare a economiei europene, contribuind la dinamizarea procesului de integrare europeană.

Un alt val de aderări a fost cel din mai 2004, când alte 10 state au aderat la Uniunea Europeană, respectiv Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Cehia, Polonia, Ungaria, Cipru și Malta. Ultimul val de aderări s-a realizat de la data de 1 ianuarie 2007, când România și Bulgaria au devenit membre ale Uniunii Europene. De subliniat că Uniunea Europeană este fondată pe regulile dreptului și Democrației, ea nefiind un stat nou care să substituie statele deja existente.

Finanțarea investițiilor publice și private pe termen lung se asigură prin Banca Europeană de Investiții, iar politica monetară și de operațiuni de schimb se realizează prin Banca Centrală Europeană.

Pentru statele membre UE s-a creat o uniune vamală care prevede un regim comun de importuri prin importurile din terțe țări, iar politica comună de comerț presupune existența unui tarif extern comun, care se aplică într-o manieră uniformă tuturor statelor comunitare. Statisticile la nivel european arată că Uniunea Europeană este prima putere comercială a lumii, în care 60% dintre schimburile comerciale se derulează între statele UE și 40% cu alte state ale lumii. La nivel global, schimburile comerciale ale UE se desfășoară în proporție de peste jumătate cu țările industrializate și aproape o treime cu țările în curs de dezvoltare. Incluzând și comerțul extracomunitar, UE impulsionează aproximativ jumătate din totalul schimburilor mondiale, comparativ cu mai puțin de o pătrime în anul 1958.

Funcționarea Uniunii Europene este asigurată de cinci instituții, fiecare cu rol specific (vezi tabel 3 )

2.3.2. Bugetul Uniunii Europene

Bugetul Uniunii Europene este actul care autorizează, în fiecare an, finanțarea ansamblului activităților și intervențiilor comunitare, traducând, în termeni de afectare a resurselor, prioritățile și orientările politice.

a) Principiile bugetului Uniunii Europene

b) Conținutul și structura bugetului UE

Importanța conținutului și structurii bugetului UE decurge din faptul că, prin noul statut de membru al Comunității Europene, România trebuie să-și stabilească politicile bugetar-fiscale în funcție de procedura bugetară europeană, ca parte a acestui proces.

De-a lungul timpului, bugetul UE a evoluat, ceea ce reflectă transformările succesive ale construcției europene. Dacă în anul 1970, bugetul Comunității reprezenta 3,6 miliarde euro (19 euro/locuitor/an), în anul 2000, acesta a fost de 93 miliarde euro (250 euro/locuitor/an).

În prezent, puterea bugetară este partajată între Consiliul Europei și Parlamentul European.

Bugetul UE este relativ mic (aproximativ 4% din totalul bugetelor naționale), cu o structură simplă, în afara costurilor pentru cele 5 organisme ale Uniunii existând patru componente importante: sprijinirea agriculturii (44,5%), Fondurile Structurale și de Coeziune (35,2%), subvențiile de cercetare și dezvoltare tehnologică (3,9%) și acțiunile externe (8,7% pentru asistență tehnică, comerț, politică externă etc. pentru țări terțe).

Resursele proprii ale UE se determină prin aplicarea unei cote asupra PNB statelor membre, cotă ce se fixează, în fiecare an, în cadrul procedurii bugetare, ținându-se cont de toate celelalte venituri bugetare.

PNB este definit ca fiind venitul național brut calculat în prețuri de piață, în conformitate cu Sistemul European de Conturi.

Finanțarea resurselor UE se realizează, conform tabelului nr.5

Finanțarea Uniunii Europene este asigurată, în principal, din resursele proprii, puse la dispoziția sa de către țările membre. Acestea se fixează în funcție de decizia Consiliului și de ratificarea acestuia de către parlamentele naționale.

Contribuția fiecărui stat membru UE la bugetul Uniunii se face prin transferuri bugetare, ca expresie a solidarității țărilor comunitare. Participarea statelor membre la bugetul UE se face în funcție de o serie de factori obiectivi, cum ar fi: importanța relativă a sectorului agricol, nivelul său de dezvoltare economică raportat la media UE sau situarea geografică.

Astfel, o parte din statele membre UE sunt considerate contribuabile nete, deoarece contribuie la buget cu sume mai mari decât cele primite în cadrul diverselor politici comunitare, iar o altă parte sunt beneficiare nete, întrucât primesc mai mult decât contribuția proprie la bugetul Uniunii.

Cheltuielile bugetului Uniunii Europene sunt împărțite pe șase secțiuni, în funcție de instituțiile europene care le alocă, respectiv Secțiunea I – Parlamentul European, Secțiunea II – Consiliul Europei, Secțiunea III – Comisia Europeană, Secțiunea IV – Curtea de Justiție, Secțiunea V – Curtea de Conturi și Secțiunea VI – Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor.

Cheltuielile înscrise în Secțiunile I, II, IV, V, VI sunt numai cheltuieli de funcționare, pe când cele de la Secțiunea III sunt atât de funcționare (acoperă cheltuielile de funcționare ale Comisiei), cât și cheltuieli operaționale ce vizează cheltuieli agricole, politica de coeziune și fondurile structurale, politica internă (cercetare, educație etc.), acțiuni externe, cheltuieli cu extinderea Uniunii etc. Cea mai mare pondere o au cheltuielile agricole prevăzute în bugetul Uniunii (circa 44%), acestea bazându-se pe obiectivele fixate în cadrul politicii agricole comune, în vederea creșterii competitivității în agricultură, asigurarea unui nivel de viață decent pentru agricultori, stabilizarea piețelor și asigurarea unor prețuri rezonabile pentru consumatori..

Cu toate acestea, trebuie subliniat că obiectivul major al construcției europene vizează politica de coeziune economică și socială. În acest context, Consiliul Europei susține necesitatea efectuării unor cheltuieli pentru susținerea fondurilor structurale (Fondul european de dezvoltare regională, Fondul Social European și Fondul de orientare a agriculturii și pescuitului) în acele zone în care acestea sunt necesare.

Cheltuielile alocate pentru alte politici interne vizează cercetarea și dezvoltarea tehnologică, în special în domeniile rețelelor de transport trans-european, energie și telecomunicații, precum și dezvoltarea sistemului educațional. Uniunea Europeană alocă și cheltuieli pentru acțiunile externe, care constau în ajutoare umanitare acordate diferitelor țări, ajutoare de susținere pentru țările Europei Est-Europene și Orientale, ajutoare alimentare și de urgență, precum și finanțarea unor acțiuni generale în favoarea democrației și drepturilor omului.

Cheltuielile bugetului UE sunt supuse auditării de către Curtea de Conturi Europeană, care verifică legalitatea și regularitatea încasării veniturilor bugetare, precum și efectuarea cheltuielilor. Curtea de Conturi Europeană dă avizul asupra gestiunii financiare a bugetului comunitar.

Și Parlamentul European realizează un control asupra cheltuielilor și veniturilor bugetului Uniunii Europene. În fiecare an, pe baza raportului anual al Curții de Conturi, se examinează măsura în care Comisia Europeană a executat bugetul anului precedent. Trebuie subliniat însă faptul că instituțiile europene iau în calcul soldul negativ al statelor membre aflate în situația de contribuabile nete, prin modificări ale politicii bugetare.

2.4. Bugetul de stat al României ca parte a sistemului bugetar al Uniunii Europene

Odată cu statul României de țară membră a Uniunii Europene, respectiv data de 1 ianuarie 2007, țara noastră beneficiază de fonduri comunitare corespunzătoare perioadei de post-aderare, fonduri care se gestionează, în mare parte, prin bugetul de stat. În acest context, bugetul de stat al României trebuie abordat din două puncte de vedere. În primul rând, bugetul de stat al României este parte a sistemului bugetar al Uniunii Europene, prin însăși contribuția pe care o are țara noastră la bugetul Uniunii, pe baza unor directive europene comune tuturor țărilor membre Comunității Europene. Pe de altă parte, România, prin noul statut pe care și l-a dobândit, de stat membru al Uniunii Europene, face parte din categoria țărilor beneficiare nete, adică primesc mai multe fonduri europene decât contribuția proprie la bugetul Uniunii Europene, ținând cont de nivelul de dezvoltare economică raportat la media UE. Poziții similare se evidențiază și la alte state devenite membre ale UE după anul 2000, aspect ce nu poate fi neglijat dacă se iau în calcul efectele sensibile ce se produc asupra bugetului Uniunii Europene.

Din acest punct de vedere, România ca țară beneficiară netă trebuie să-și stabilească o strategie bugetară proprie, pe termen lung, care să fie corelată cu cerințele integrării în Uniunea Europeană, luând în calcul și posibilitatea unor modificări în legislația bugetară europeană.

Politica bugetară pe termen mediu trebuie să respecte două cerințe majore: asigurarea finanțării proiectelor de dezvoltare a României (inclusiv cofinanțarea programelor comunitare) și respectarea prevederilor comunitare privind deficitul bugetar. Finanțarea deficitului bugetar se va realiza, în principal, din surse interne, iar în completare din surse externe. Pentru finanțarea externă se are în vedere lansarea de noi emisiuni pe piața externă pentru a beneficia de conjunctura externă favorabilă de pe piețele externe de capital. Toate aceste deziderate vor permite ca economia românească să devină tot mai convergentă și compatibilă cu celelalte state membre și astfel să beneficieze la maximum de beneficiile integrării.

CONCLUZII

Bugetul de stat este documentul program care face obiectul celor mai complexe dezbateri și analize asupra situației macroeconomice a unei țări, pentru fiecare an financiar, întrucât prezintă mărimea și structura veniturilor și cheltuielilor din cadrul economiei publice, precum și proiecția macroeconomică pe o perioadă de 3 ani.

Importanța bugetului de stat în sistemul finanțelor publice decurge din faptul că acesta, în mod direct, asigură autonomia reală a colectivităților locale, garantează realizarea efectivă a protecției sociale a unor categorii importante din rândul populației și asigură echilibrul financiar, monetar și valutar al statului.

Rolul primordial al sistemului bugetului de stat la nivel macroeconomic se evidențiază prin conexiunile dintre acesta și celelalte elemente componente ale bugetului general consolidat. Astfel, Bugetul public cuprinde ansamblul documentelor din sectorul public, ceea ce-i conferă statutul de sistem unitar de bugete format din: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele locale.

Pe de altă parte, bugetul de stat este componenta cea mai semnificativă a sistemului unitar de bugete, prin relațiile financiare pe care le desfășoară cu fiecare element al sistemului public. Bugetul de stat cuprinde veniturile și cheltuielile repartizate prin legea bugetară anuală, care sunt de importanță centrală. La bugetul de stat se varsă majoritatea impozitelor și o parte din taxe și contribuții, precum și alte venituri specifice.

Odată cu trecerea la economia de piață, specialiștii utilizează conceptul de buget general consolidat al statului, care reprezintă întregul sistem bugetar, ce cuprinde toate bugetele ce au legătură cu banii publici.

Prin urmare, Bugetul de Stat (BS) este o parte semnificativă a Bugetului General Consolidat al statului (BGC), dacă se ia în calcul faptul că o altă parte a componentelor BGC sunt influențate tot de BS, fie prin componenta Transferuri între bugete, fie prin alte elemente ale bugetului general.

Prin bugetul general consolidat al statului (și implicit prin bugetul de stat) se permite elaborarea unor politici sociale și economice coerente, care vizează realizarea echilibrului macroeconomic, în perioadele viitoare.

Reglarea macroeconomică prin bugetul general al statului, și implicit prin bugetul de stat, se realizează prin dimensionarea echilibrelor sau dezechilibrelor macroeconomice, cu metode moderne ce analizează apariția de noi tipuri de deficite sau surplusuri ale sectorului public, respectiv deficitul sau surplusul convențional, primar, operațional, structural, precum și deficitul cvasi-fiscal.Sistemul de venituri și cheltuieli bugetare constituie baza unei analize detaliate a situației economico-sociale a unei țări, urmând a se stabili măsurile ce se impun pentru reglarea macroeconomică. Nu trebuie omis faptul că există acțiuni guvernamentale de o importanță deosebită, care nu au legătură cu Bugetul de stat (cum ar fi politica piețelor financiare, reglementarea concurenței), dar realizarea acestora are un impact considerabil asupra veniturilor și cheltuielilor bugetare.

Un rol import în reglarea macroeconomică îl joacă politica datoriei publice din România, deoarece presupune utilizarea, cu prioritate, a resurselor externe pentru finanțarea și refinanțarea deficitelor bugetare. Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, dinamica datoriei publice constituie un obiectiv al politicii bugetare, ținând cont că nivelul acesteia nu trebuie să depășească 60% din PIB. Incertitudinea deciziilor privind bugetul de stat determină o serie de rectificări bugetare pentru un singur an financiar, ceea ce poate duce la Incertitudinea deciziilor privind bugetul de stat determină o serie de rectificări bugetare pentru un singur an financiar, ceea ce poate duce la dezechilibre economice.

BIBLIOGRAFIE

* * * Raportul privind situația macroeconomică pentru anul 2016 * * *

Angelescu C. – Economia României și Uniunea Europeană, vol. II, III, Academia de Studii Economice, 2006

Anghelache Ctin, Capanu I – Statistică macroeconomică, Editura Economică, București, 2004

Băcescu Cărbunaru Angelica – Analiză macroeconomică, Editura Economică, București, 2002

Băcescu Cărbunaru Angelica, Țițan Emilia, Ghiță Simona – Statistică macroeconomică, Meteora Press, București, 2001

Băcescu M. – Strategii și politici macroeconomice, Global Lex, București, 2004,

Capanu I., Anghelache Ctin. – Indicatorii economici pentru managementul micro si macroeconomic : calcul, prezentare, analiza, Editura Economică, București,

Diaconescu Mirela – Asocierea României la Uniunea Europeană – Implicații economice și comerciale, Editura Economică, 2003

Hoanță N. – Economia și finanțele publice, Editura Polirom, București, 2000

Miron D-tru. – Economia Integrării Europene, Academia de Științe Economice, București, 2002

Moșteanu Tatiana – Buget și Trezorerie. Studii de caz, Editura Universitară, București, 2005

Moșteanu Tatiana – Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei relansarea creșterii economice, Editura Economică, București, 2003

Moșteanu Tatiana și al. – Politici fiscale și strategii europene, Editura Universitară, București, 2005

Țigănescu I.E., Roman M.D. – Macroeconomia, o abordare cantitativă, Editura Economică, București, 2005

Văcărel I. – Probleme economice și financiare de ieri și de azi, Editura Economică, București, 2006

Vintilă Georgeta – Fiscalitate. Metode și tehnici fiscale, Editura Economică, București, 2006.

***dec 2013 – noiembrie 2014, dec 2014 – noiembrie 2015

*** Legea nr.187/2014

*** Legea nr.11/2015

*** Comunicat de presă INS nr.27/3 februarie 2016 evoluție an 2015 comparativ cu an 2014

***Comunicat de presă INS nr.33/9 februarie 2016, evoluție an 2015 comparativ cu an 2014

*** Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2014,pentru reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare și modificarea unor acte normative