Bugetarea Investitiilor Si Analiza Rentabilitati Lor

1. Introducere

Controlul prin bugete este o altă lărgire a gestiunii unei întreprinderi. Gestiunea bugetară este procesul prin care întreprinderea își definește obiectivele pe termen scurt cât și mijloacele pentru obținerea acestora și care se execută prin intermediul bugetelor.

În cazul controlului de gestiune, bugetul este un plan pe termen scurt, de regulă până la un an, care prezintă alocarea resurselor și asumarea responsabilităților de către diferiți ordonatori din cadrul unei organizații. Pentru o urmărire mai bună a realizării obiectivelor prezentate, bugetul

anual poate fi decupat pe intervale mai mici de timp, cum ar fi trimestre, luni, decade și, pe măsura execuției, chiar pe zile.

Bugetul este constituit de controlul de gestiune și este un plan care prezintă modul cum vor fi realizate obiectivele întreprinderii (cum sunt creșterea cifrei de afaceri cu un anumit procent, dezvoltarea internațională, reducerea costurilor, ocuparea unui anumit loc pe piață etc.).

Decizia de investiție este aceea care implică un sacrificiu actual de resurse în schimbul unui flux viitor de trezorerie. În general, putem spune că toate cheltuielile făcute de o întreprindere sunt orientate către obținerea de beneficii viitoare. În esență investiția reprezintă un sacrificiu prezent și cunoscut pentru o speranță în câștiguri viitoare.

Prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 980 din iulie 2005 au fost aprobate Normele metodologice privind criteriile de evaluare și selecție a obiectivelor de investiții publice. Acest document, care are o mare importanță în procesul de planificare a investițiilor stabilește și structurează informația ce trebuie prezentată într-o fișă de proiect. Enumerarea din actul normativ amintit nu este limitativă, coordonatorii procesului, specialiștii implicați în proces putând adăuga orice informative considerată relevantă.

A investi reprezintă “ sacrificarea resurselor disponibile în contrapartida mijloacelor de exploatare: imobilizări corporale ( mașini, instalații ) sau imobilizări necorporale ( brevete, licențe ).”

În sens larg prin investiții se înțelege procesul de „ plasare a unor sume de bani în domeniul economic, social-cultural, administrativ, militar, etc. cu scopul de a asigura baza tehnico-materială și forța de muncă necesare desfășurării și lărgirii activității acestora ”. O altă definiție mai succintă abordată economic prezintă investițiile ca și „ totalitatea cheltuielilor care se fac pentru crearea de noi fonduri fixe precum și pentru reconstruirea, lărgirea și modernizarea celor existente”. Definirea în categoria economică de investiții se poate face și în sensul: ” investițiile înseamnă plasarea unor resurse financiare atât în capital fix, cât și în capital circulant sau de circulație” . Definiția ia în calcul circulația capitalului investit la nivel de operator economic sau persoană fizică – investitoare. Factorul care deosebește deciziile de investire de cele operaționale ( pe termen scurt ) este timpul. Considerăm ca decizii pe termen scurt, acele decizii care presupun un orizont temporal relativ scurt (de regulă sub un an) de la avansarea fondurilor. Din alt punct de vedere, deciziile de investire sunt acelea pentru care se scurge o perioadă semnificativă între momentul avansării fondurilor și obținerea beneficiilor. În același mod, putem defini dezinvestiția. Aceasta constituie un venit actual destinat să diminueze cheltuielile viitoare ( în cadrul unei strategii de îndeplinit). “ O strategie de reconversie ar consta mai curând într-o cheltuială actuală pentru a evita lipsurile de câștig viitoare.” Datorită acestei perioade de timp relativ lungă, care se scurge între momentul investirii și cel al obținerii beneficiilor, decizia de investire este afectată de un cost de oportunitate, care este reprezentat de dobânda care ar putea fi obținută prin plasarea sumelor investite pe piața de capital. Pe termen scurt, această dobândă capătă valori nesemnificative, fapt pentru care ea poate fi ignorată și eliminată din procesul decizional. Bugetul investițiilor reia informațiile din planul de investiții din anul viitor adăugând eventualele investiții complementare ( investiții de ameliorare a echipamentelor actuale sau de reînoire ) și le detaliază pe responsabil operațional; pentru a reuși urmărirea administrativă a plăților. Urmărirea unei investiții se realizează în trei timpi:

La data de angajare: este data la care contractul pentru achiziția de investiții este încheiat. El poate să genereze plata unui acont sau să prevadă un debit în caz de reziliere. Această dată ne permite, să notăm întârzierile eventuale și să măsurăm consecințele lor;

La data plăți: urmărirea ne permite verificarea coerenței dintre valorile bugetare și valorile facturate și buna avansare a proiectului;

La data de recepționare: reprezintă data de punere în serviciu a investișiei;

Majoritatea organizațiilor au nevoie de investiții care depășesc resursele lor financiare. De cele mai multe ori optarea pentru un anumit proiect de investiții înseamnă, renunțarea la un alt proiect. Orice decizie ce presupune realizarea unei investiții prezente pentru a obține un profit viitor ( creștere de venit sau scădere de costuri ) este considerată decizie de investiție. Cel mai des întâlnite următoarele tipuri de decizii :

1. decizii ce vizează reducerea costurilor : Ar trebui cumpărat un nou utilaj pentru a reduce costurile de producție ?

2. decizii ce vizează extinderea : Ar trebui achiziționate noi echipamente sau noi spații pentru a asigura creșterea capacității de producție și a vânzărilor ? 3. decizii care se referă la selectarea imobilizărilor : Ar trebui achiziționat utilajul A, B sau C pentru utilizarea în producție ? 4. decizii de alegere între închiriere, recurs la leasing sau cumpărare ; 5. decizii ce vizează înlocuirea unui utilaj: Un utilaj ar trebui înlocuit acum sau mai târziu ? 6. determinarea sumelor totale pe care întreprinderea le solicită pentru a le investi ;

7. determinarea modului în care aceste investiții vor fi finanțate.

2. Metodologia planificării bugetării

investițiilor

Planificarea bugetării investițiilor constituie un proces dinamic, implicând

o serie de pași procedurali ce se succed într-o ordine logică. În contiunare, sunt prezentați

sintetic pașii procedurali în planificarea bugetării investițiilor.

1. adaptarea sistemului informational și a structurii organizatorice ;

2. stabilirea politicilor bugetare și de investiții ;

3. elaborarea formularelor și instrucțiunilor de utilizare ;

4. identificarea și evaluarea nevoilor de investiții ;

5. pregătirea propunerilor de proiecte de investiții ;

6. analiza propunerilor de proiecte de investiții ;

7. stabilirea priorităților ;

8. prognoza bugetară și identificarea opțiunilor financiare ;

9. întocmirea programului multianual și a bugetului de investiții ;

10. aprobarea programului și a bugetului de investiții ;

11. implementarea și monitorizarea programului și bugetului de investiții ;

Complexitatea și implicit durata procesului depind de următoarele :

• cadrul legislativ existent ;

• mărimea instituției ;

• structura organizational ;

• sistemele informaționale și informatice ;

• cultura organizației ;

• capacitatea personalului ;

• calitatea managementului ;

• situația financiară ;

Evaluarea complexității procesulului de planificare este necesară în vederea stabilirii unui

calendar realist de implementare a acestuia. O organizație puternic structurată pe verticală, așa cum este Minsterul Justiției va trebui sa aibă în vedere proiectarea unui sistem informațional cît mai elastic și eficient pentru planificarea multianulă a investiților dar să și aloce suficient timp procesului pentru a nu compromite calitatea acestuia.

3. Selecționarea programelor de investiții

Clasificarea diferitelor proiecte are o importanță în explicarea priorităților. Atfel anumite investiții pot fi considerate ca obligatorii sau necesare în afara oricărui calcul de rentabilitate: investiții sociale, cum ar fi cumpărarea unei colonii de vacanță pentru copii personalului, sau investiții cerute de conformarea la legislație. În conformitate cu prevederile Legii nr. 500 din 2002 privind finanțele publice, și a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 45 din 2003 privind finanțele publice locale și a Legii bugetului de stat pe anul în curs, ordonatorii principali de credite au obligația de a întocmi Programele de investiții, pentru anul următor, cât și previziunile pentru următorii trei ani, în care să fie precizate și lucrările de investiții, atât cele în continuare cât și cele noi, ca și studiile de prefezabilitate și de fezabilitate ce se vor realiza din fondurile bugetare în anul următor. În cazul investițiilor industriale sau comerciale trebuie finanțate prima data investițiile care aduc cele mai multe venituri, clasând proiectele în ordine descrescătoare a valorii actualizate pe franc investit. Cheltuielile pentru investițiile publice și alte cheltuieli de investiții finanțate din fonduri publice sunt cuprinse în proiectele de buget, în baza programelor de investiții publice, care se prezintă ca anexă la bugetul fie cărui ordonator principal decredite. Informații privind programele de investiții publice:

1) Ordonatorii principali de credite vor prezenta anual programul de investiții publice, pe clasificația funcțională.

2) Ordonatorii principali de credite vor transmite pentru fiecare obiectiv de investiții inclus în

programul de investiții informații financiare și nefinanciare.

3) “ Ordonatorii principali de credite vor prezenta anual programul de investiții publice, pe clasificarea funcțională. Ordonatorii principali de credite vor transmite pentru fiecare obiectiv de

investiții inclus în programul de investiții informații financiare și nefinanciare.” Informațiile financiare vor include:

a) valoarea totală a proiectului;

b) creditele de angajament;

c) creditele bugetare;

d) graficul de finanțare, pe surse și ani, corelat cu graficul de execuție;

e) analiza cost-beneficiu, care va fi realizată și în cazul obiectivelor în derulare;

f) costurile de funcționare și de întreținere după punerea în funcțiune.

4) Informațiile nefinanciare vor include:

a) strategia în domeniul investițiilor, care va cuprinde în mod obligatoriu prioritățile investiționale și legătura dintre diferite proiecte, criteriile de analiză care determină introducerea în

programul de investiții a obiectivelor noi în detrimentul celor în derulare;

b) descrierea proiectului; c) stadiul fizic al obiectivelor.

Conform prevederilor Legii nr. 500 din 2002 privind finanțele publice, guvernul prin Ministerul Finanțelor Publice, va elabora strategia în domeniul investițiilor publice, pe baza propunerilor de programe de investiții elaborate de ordonatorii principali de credite. Ministerul Finanțelor Publice este instituția care coordonează și elaborează Planul Național de Dezvoltare. Conform prevederilor Legii nr. 500 din 2002 privind finanțele publice, are următoarele roluri și competențe:

1) Ministerul Finanțelor Publice este împuternicit să stabilească conținutul, forma și informațiile referitoare la programele de investiții necesare în procesul de elaborare a bugetului.

2) Ministerul Finanțelor Publice stabilește prin norme metodologice criteriile de evaluare și selecție a obiectivelor de investiții publice.

3) Ministerul Finanțelor Publice, potrivit dispozițiilor prezentei legi, va analiza programul de

investiții din punct de vedere al încadrării în limitele de cheltuieli stabilite, al respectării criteriilor de selecție și prioritizare și a eșalonării creditelor bugetare în funcție de durata de execuție a obiectivelor.

4) Ministerul Finanțelor Publice coordonează monitorizarea întregului program de investiții, scop în care va solicita ordonatorilor principali de credite toate informațiile necesare.

Ministerul Finanțelor Publice, a formulat următoarele propuneri privind prioritățile naționale de dezvoltare pentru perioada 2007 – 2013 :

• Creșterea competitivității economice ;

• Dezvoltarea și modernizarea infrastructurii de transport ;

• Protejarea și îmbunătățirea calității mediului ;

• Dezvoltarea resurselor umane, creșterea gradului de ocupare și combaterea

excluziunii sociale ;

• Dezvoltarea economiei rurale și creșterea productivității în sectorul agricol ;

• Sprijinirea participării echilibrate a tuturor regiunilor României la procesul de

dezvoltare socio-economică ;

În situația în care, din motive obiective, implementarea unui proiect de investiții nu se poate

realiza conform proiecției bugetare, ordonatorii principali de credite pot solicita Ministerului

Finanțelor Publice, până la 31 octombrie, redistribuirea fondurilor între proiectele înscrise în programul de investiții anexă la buget.

4. Planul de finanțare

Se stabilesc mai multe etape. Prima dată, fiecare proiect va fi subiectul unei echilibrări financiare proprii, în măsura în care anumite surse de finanțare sunt atașate anumitor proiecte într-o manieră specifică. Spre exemplu, un proiect industrial determină o autofinanțare proprie imediat ce el este supus exploatării, achiziția unei mașini poate fi finanțată printr-un împrumut a cărei rambursare este garantată printr-o amanetare, o investiție imobiliară, cum ar fi construcția unui depozit, poate fi obiectul unei ipoteci.

Astfel, trebuie studiat echilibrul financiar al fiecărui proiect pentru a evidenția mai bine nevoia de finanțare reziduală.

Rezultă că , o investiție imobiliară finanțată în parte printr-un împrumut ipotecar va provoca o nevoie reziduală de aporturi de fonduri proprii, dar în cazul unui proiect autofinanțat în parte, recurgerea la împrumut va fi reziduală.

Avem posibilitatea să alegem între mai multe posibilități de finanțare, ceea ce presupune recurgerea în primul rând la finanțarea cea mai puțin costisitoare, cautând respectarea costrângerilor globale legate de programarea mai multor proiecte în același timp.

Punerea în aplicare a proiectului se derulează foarte rar, nu de-a lungul unui singur exercițiu bugetar, ci de-a lungul mai multor exerciții. Trebuie deci ca diversele programe să intre într-un plan pe mai multi ani, reluând în fiecare an efectele deciziilor de investiții și de finanțare luate în anii anteriori.

5. Pregătirea proiectelor de investiții

De la executarea proiectului și până la finalizarea lui există o serie de pași ce trebui parcurși. Aceștia sunt adeseori prezentați sub denumirea de ciclu al proiectului, după cum urmează:

Concepția – Proiectul este conceput pentru a-și îndeplini obiectivele.

Cerința – Se face o evaluare cantitativă și calitativă a cerințelor fizice și sociale pentru

proiect.

Fezabilitatea – Proiectul propus este examinat sub diversele aspecte ale fezabilității, cum

se va descrie în continuarea.

Aprobarea provizorie – În general, o autoritate va trebui să emită aprobarea provizorie a

proiectului, fie la momentul , fie înaintea studiilor de fezabilitate, incluzându-se autorizarea următoarelor etape de cheltuieli.

Proiectarea – Inginerii și spcialiștii tehnici vor pregătii proiectele detailate ale construcției sau achiziției. Acestea vor cuprinde (după caz) graficul defalcat al lucrărilor; implementarea etapizată a achiziției sau implementării; diagrame ale grantului; diagrame tip CPM / PERT; și informații de cost.

Estimarea costurilor – Proiectul va fi tradus în specificații de input (adeseori cu note privind cantitățile ), care vor fi evaluate ca preț în detaliu pentru pregătirea devizelor.

Planul financiar – Specialiștii financiari trebuie să pregătească un buget ferm pentru finanțarea costurilor proiectului, pe parcursul implementării, împreună cu implicațiile financiare ale exploatării și întreținerii.

Aprobarea finală – Autoritatea de resort va aproba proiectarea, costul și finanțarea: dacă este necesar, se va solicita confirmare de la o autoritate superioară, în special cu privire la finanțare.

Implementarea – Poriectul va fi construit sau implementat prin contract sau prin muncă

directă, după caz. Bunurile și serviciile necesare vor fi achiziționate din țară sau (uneori) din străinătate.

Supervizarea – Supervizarea tehnică se va efectua de către ingineri, iar cea financiară de

către specialiștii financiari. Agențiile financiare sau băncile pot fi implicate dacă finanțează proiectul.

Finalizarea și predarea – Contractorii și / sau furnizorii vor preda proprietatea și responsabilitatea pentru proiect – adeseori solicitându-li-se să accepte obligații contractuale, pentru o perioadă de garanție, de a repara defecțiunile de construcție. Vor fi pregătite desene“reproductive” pentru a facilita localizarea ( dacă este ascunsă – ex. Sub pământ ), exploatarea și întreținerea activelor.

Contractul final – Va fi stabilit contractul final pentru contractor sau furnizor, după o

atentă examinare de către ingineri, specialiști tehnici, supraveghetori de cantitate și auditori financiari.

Exploatare și întreținere – Autoritatea locală sau publică de resort preia activul, îl

exploatează și îl întreține și începe (sau continuă) să alcătuiască provizion financiar pentru serviciul datoriei asupra costului de capital și/sau pentru reînnoirea sau înlocuirea activului.

Un sistem informațional bine articulat și o structură organizatorică proiectată să sprijine

activitatea de identificare a nevoilor de investiții și promovarea lor până la nivelele de decizie vor conduce la generarea cvasi-permanentă a unor cereri de investiții. Toate prpunerile de proiecte de investiții vor trebui să fie în conformitate cu formularele, instrucțiunile și normele prestabilite de persoana, sau echipa desemnată să lucreze la programul de investiții. Cele două elemente importante care vor face obiectul secțiunii de față sunt:

• justificarea necesității proiectului și

• costurile acestuia.

6. Analiza rentabilității investițiilor

Pentru a reuși să își ameliorreze funcționarea sau a-și asigura dezvoltarea, întreprinderea este obligată să facă investiții, a căror rentabilitate trebuie asigurată în primul rand.

Rentabilitatea este criteriul fundamental de apreciere a eficienței activității comerciale, în mărimea ei reflectându-și toate raporturile dintre eforturile depuse și rezultatele obținute de societățile comerciale. Acest conținut de sinteză motivează abordarea ei în finalul criteriilor de evaluare a eficienței. Rentabilitatea reprezintă capacitatea unei societăți comerciale de a obține din activitatea pe care o desfășoară un profit sau un beneficiu.

Rentabilitatea depinde pe de o parte de activitatea firmei ( volumul desfacerii, calitatea ofertei, nivelul costului unitar, activitatea de marketing, managementul propriu) cât și de factori exogeni ( nivelul prețurilor pe piață, mărimea și dinamica cererii, preferințele consumatorilor, intensitatea concurenței ).

O activitate se dovedește rentabilă ( profitabilă, avantajoasă ) în cazul în care veniturile ( încasările ) pe care le aduce acoperă cheltuielile efectuate pentru desfășurarea ei și asigură un excedent de valoare reprezentat de profit. Aceste două elemente determinante ale profitului: veniturile și cheltuielile – definesc starea de rentabilitate ca fiind expresia comportamentului rațional al agenților economici de maximizare a rezultatelor în condițiile folosirii unor resurse economice limitate. Profitul crește pe măsură ce sporesc veniturile, folosind aceleași resurse sau resurse sporite într-o măsură mai mică decât creșterea activității economice.

Rentabilitatea este noțiunea de bază a oricărei investiți. Prin rentabilitate se înțelege nivelul de câștig asigurat de o anumită investiție, corespunzător unei anumite perioade de timp. Cel mai uzual mod de exprimare al rentabilității este rentabilitaea procentuală sau rentabilitatea relativă, pentu că aceasta exprimă, de fapt, un randament al diverselor investitii.

Alături de dorința investitorului de a obține un câștig, profitul este motivat și ca o recompensă a riscului ce însoțește investiția în economie, unde acționează și factori aleatori, iar piața nu recunoaște utilitatea oricărei activități. Cu toate că managementul cuprinde acțiuni de anticipare a evoluției economice și există forme instituționale de asigurare a riscului, nu poate fi omisă prezența insuccesului sau a falimentului în activitatea oricărei societăți economice, evitarea lor avînd loc tocmai pe seama efortului fiecărei firme spre o rentabilitate permanentă. Pe seama profitului se asigură autofinanțarea dezvoltării economice, cointeresarea salariaților în rezultatele activității lor și, prin mărimea dividendelor acordate acționarilor, interesul publicului pentru cumpărarea de acțiuni și, deci, de creștere a capitalului unei firme. Profitul comercial este, în cea mai mare parte, forma proprie de valorificare a factorilor de producție din interiorul comerțului. Anumite condiții conjuncturale de piață, rezultatele obținute de alte unități economice unde o societate comercială poate deține acțiuni, diverse măsuri de politică economică a statului pot influența însă mărimea profitului. Se disting astfel trei tipuri de profit: profitul cîștigat prin inițiativa proprie a fiecărui întreprinzător, profitul primit datorită unor împrejurări favorabile în activitatea acestuia și profitul admis, stabilit potrivit unor reglementări ale puterii publice. Gradul de rentabilitate este diferit pe societăți comerciale și pe ramuri de comerț, datorită specificului distribuției din fiecare ramură ( a felului circuitelor de mișcare a mărfurilor ), a particularităților mediului economico – social în care își desfășoară activitatea fiecare agent economic și a modului în care ei își gestionează resursele. Pentru acoperirea cheltuielilor de circulație și asigurarea profitului, fiecare întreprinzător comercial aplică la valoarea mărfurilor cumpărate de la furnizori un adaos comercial, de mărimea căruia depinde prețul cu care își vinde produsele. Nivelul prețurilor este însă supus concurenței, astfel că pentru o anumită ramură de activitate el tinde să se apropie de cele mai mici costuri de producție și de circulație, determinînd astfel indirect mărimea cotelor de adaos ce pot fi practicate. O cotă de adaos prea mare poate să ducă la lipsa de competitivitate a produselor datorită creșterii prețului de vînzare. Rentabilitatea se exprimă prin doi indicatori: profitul și rata profitului sau a rentabilității. La nivelul unei societăți comerciale, profitul se determină ca diferență între suma veniturilor și suma cheltuielilor efectuate cu activitatea economică, inclusiv taxa pe valoarea adăugată și accizele percepute la vînzarea mărfurilor. Veniturile ( încasările ) obținute din activitatea economică cuprind:

veniturile din vânzarea mărfurilor ( cu ridicata sau cu amănuntul ) la prețul care include adaosul comercial;

veniturile din alte activități ( producție, prestări de servicii );

veniturile financiare ( încasările din dobânzi pentru sumele din conturile bancare, încasările de dividende pentru acțiunile deținute la alte societăți, diferența de curs valutar );

veniturile excepționale ( valoarea bunurilor valorificate prin dezmembrarea unor fonduri fixe casate, penalizări încasate, provizioane neutilizate ).

Cheltuielile efectuate pentru activitatea economică includ:

costul mărfurilor vândute ( costul plătit furnizorului );

cheltuielile pentru alte activități ( costul produselor sau serviciilor realizate complementar activității de bază );

cheltuielile de circulație;

cheltuielile financiare ( cu dobânzile bancare, pierderi din creanțe, respectiv din participații sau împrumuturi acordate, diferența de curs valutar );

cheltuielile excepționale ( despăgubiri, amenzi, valoarea debitelor prescrise sau a debitorilor insolvabili, pierderi din calamități ).

Prin scăderea din venituri a cheltuielilor se obține profitul brut sau impozabil. Asupra acestuia se aplică impozitul pe profit sub forma unei cote procentuale reglementată prin lege, obținându-se profitul net. Acesta capătă destinațiile prevăzute în statutul de funcționare a societății.

În determinarea ratei rentabilitătii financiare a capitalului propriu se ține cont de metodologia de calcul a profitului net, respectiv de regimul de calcul al amortizării și provizioanelor, al cheltuielilor deductibile și nedeductibile avute în vedere la determinarea bazei de calcul a profitului impozabil. Actiunile unei întreprinderi cotate la bursa sunt într-o mai mare măsura solicitate atunci când rata rentabilității financiare este superioară ratei medii a dobânzii, asigurând în acest fel creșterea cursului bursier.