. Buget Si Fiscalitate. Bugetul Asigurarilor Sociale de Stat Impozite Si Taxe

CAPITOLUL 1

BUGETUL DE STAT

1.1.Bugetul-planul financiar de bază al statului

Noțiunea de buget provine din latină și înseamnă „pungă”.

În dicționarul de specialitate cuvântul buget este definit „Plan financiar care cuprinde veniturile și cheltuielile statului, unei organizații sociale sau economice, calculate pentru o perioadă determinată de timp”.1

Bugetul este o categorie economică din domeniul științei finanțelor a cărei existență este strâns legată de existența statului. Prin buget în forma clasică, se mobilizează, la nivelul statului, fondurile de care acesta are nevoie pentru exercitarea funcțiilor sale. Nivelul acestor fonduri denumite veniturile bugetului de stat precum și destinația acestora, denumite cheltuielile bugetului de stat, depind de mai mulți factori, cum ar fi: forma de orânduire socială, concepțiile politice, economice și sociale specifice fiecărei perioade și nu în ultimul rând de interesele grupurilor politice care exercită puterea politică.

În literatura de specialitate bugetul este abordat sub două aspecte: juridic și economic.

Sub aspect juridic bugetul reprezintă un act prin care sunt prevăzute și autorizate veniturile și cheltuielile anuale ale statului. Rezultă că indicatorii bugetari necesită aprobarea parlamentului a puterii legislative și deci bugetul are caracter obligatoriu.

Bugetul este un act de previziune a resurselor publice și modul de utilizare a acestor resurse.

Bugetul de stat se elaborează pe o perioadă de un an. Întrucât în procesul de execuție a bugetului pot să apară neconcordante între veniturile și cheltuielile prevăzute și cele efective se impun rectificări bugetare în cadrul aceluiași exercițiu bugetar.

Sub aspect economic bugetul prezintă corelațiile macroeconomice în special legătura cu nivelul și evoluția produsului intern brut. Teoria economică modernă consideră bugetul ca o variabilă esențială în determinarea produsului intern brut și a nivelului folosirii resurselor.

Bugetul de stat exprimă relațiile economice în formă bănească ce iau naștere în procesul repartiției produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică, socială și financiară ale fiecărei perioade. Aceste relații se manifestă sub dublu sens:

pe de o parte, ca relații prin intermediul cărora se mobilizează resurse bănești la dispoziția statului – sub forma veniturilor bugetare

pe de altă parte, ca relații prin care se repartizează aceste resurse

BUGETUL DE STAT

*

După cum rezultă din schema de mai sus, în prima etapă apar relații de repartiție a produsului intern brut în favoarea statului sub forma impozitelor, taxelor, contribuțiilor a prelevării din venituri. Insuficiența resurselor determină apariția unor relații de natura împrumuturilor de stat interne prin care se mobilizează, la dispoziția statului, disponibilitățile temporar libere, din economie (ale populației și agenților economici). Exemplu titlurile de stat prin care populația și agenții economici împrumută statul cu sume de bani, sume care sunt purtătoare de dobândă. În aceste situații statul se situează pe poziția de debitor față de persoanele care dețin titluri de stat. În practica bugetară aceste împrumuturi poartă denumirea de datorie publică internă.

În unele situații insuficiența resurselor generată de repartiția PIB determină relații ale statului cu străinătatea, concretizate în diferite tipuri de finanțări externe.

Resursele mobilizate prin buget la dispoziția statului se depersonalizează, fiind utilizate pentru finanțarea acțiunilor întreprinse de puterea legislativă în exercitarea funcțiilor statului. Prin intermediul bugetului de stat se realizează redistribuirea produsului intern brut sub forma cheltuielilor bugetului către servicii publice, apărare, ordine publică, domeniu social-cultural, sănătate, dezvoltare economică, etc.

În economia modernă, bugetul nu constituie un simplu document în care se înscriu veniturile și cheltuielile probabile ale statului pe un an bugetar, ci joacă rolul unui plan financiar la nivel macroeconomic, un instrument de previziune pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă a dimensionării veniturilor și cheltuielilor publice.2

Țările cu economie dezvoltată utilizează mai multe variante de buget:

bugetul de stat în forma sa clasică cuprinzând veniturile și cheltuielile publice pe o perioadă de 12 luni

„buget al economiei naționale” (în Franța) sau „buget economic” (în Marea Britanie și SUA) – ca document estimativ cuprinzând toate resursele societății (națiunii) și destinația lor precum și informații previzionale privind producția, repartiția și consumul produsului intern brut pe o perioadă mai lungă.

Forma și structura acestui buget diferă de la o țară la alta.

În SUA îmbracă forma unui document care prezintă cifric veniturile bănești disponibile, cheltuielile și soldul dintre venituri și cheltuieli pe principalele sectoare ale economiei naționale: întreprinderile private, instituții publice, populație, relații cu străinătatea. Indicatorii cuprinși în acest document nu devin obligatoriu de realizat în viitor, ci au rolul să evidențieze modificările ce vor surveni în economie.

În Marea Britanie „bugetul economic” se prezintă sub forma așa-numitelor „cărți albe”, care evidențiază veniturile și cheltuielile națiunii pe anul anterior celui în curs, previziunile privind producția, consumul, comerțului exterior în anul următor și defalcarea resurselor provenind din venitul național și împrumuturi.

Bugetul economic este publicat o dată cu bugetul de stat.

În Franța „bugetul economiei naționale” se prezintă sub forma unor conturi previzionale pe anul în curs.

Acestea împreună cu conturile națiunii și cu unele ipoteze pentru viitor, însoțesc proiectul legii bugetului de stat. Bugetul economiei naționale cuprinde, în mod sintetic, resursele provenind din PIB și din import pe de o parte și utilizarea resurselor pe de alta parte. Elaborarea acestui buget se face cu ajutorul unui model economico-matematic care permite aprecierea evoluției viitoare a economiei, în funcție de diverse ipoteze. Acest model oferă informații pe termen scurt și mediu (2-3 ani) cu privire la evoluția producției, a consumului, a investițiilor, la repartiția activităților financiare, raportul salarii-profituri.

Bugetul economiei naționale nu are caracter de lege, este un instrument de lucru și de informare a situației și tendințelor evolutive ale economiei cum ar fi: consecința diferitelor măsuri luate sau preconizate a fi luate de guvern.

Structura și rolul bugetului de stat

Bugetul de stat cuprinde veniturile, pe surse și cheltuielile, pe destinații prevăzute pe o perioadă de 12 luni (an bugetar).

Volumul și structura veniturilor și cheltuielilor bugetare diferă de la un stat la altul în funcție de nivelul de dezvoltare a țării respective. În interiorul fiecărui stat nivelul și structura veniturilor și cheltuielilor diferă în funcție de condițiile social-politice interne și internaționale, de politica economică și socială a formațiunii politice care conduce țara.

Veniturile și cheltuielile publice prevăzute în buget cu rolul de pârghii folosite de stat pentru stimularea dezvoltării sau restrângerii unor activități a producției și consumului anumitor produse pentru influențarea anumitor categorii sociale în realizarea acțiunilor în care statul este direct interesat. Exemple, finanțarea de la buget a unor investiții în zonele defavorizate sau diminuarea impozitului pe profit la întreprinderile mici cu scopul încurajării dezvoltării acestora.

Pe linia cheltuielilor se înscriu ajutoarele, sub forme și denumiri diferite, acordate de la buget persoanelor fizice cu venituri foarte mici.

În funcție de tipul de stat și de structura administrativ-teritorială în fiecare țară se elaborează mai multe categorii de bugete corelate între ele care alcătuiesc un sistem – sistemul bugetar.

Din punct de vedere al structurii organizatorice pot fi state de tip unitar și de tip federal.

Statele de tip unitar sunt organizate în unități administrativ-teritoriale la nivelul cărora funcționează organe ale puterii și administrației de stat locale. Structura sistemului bugetar cuprinde un buget al autorităților publice centrale și bugetele locale, care corespunde unităților administrativ-teritoriale.3

Repartizarea veniturilor și cheltuielilor între verigile sistemului bugetar diferă în funcție de modul în care sunt distribuite sarcinile între organele centrale și locale ale puterii și administrației de stat.

În România Legea privind finanțele publice4 stabilește componența sistemului unitar de bugete. Acesta cuprinde:

bugetul de stat

bugetul asigurărilor sociale de stat

bugetele locale

bugetele fondurilor speciale

bugetul trezoreriei statului

bugetul altor instituții cu caracter autonom.

Acest sistem unitar și corelat de fonduri formează bugetul general consolidat.

Prin bugetul general consolidat se dimensionează și se compară, la nivelul unui an veniturile și cheltuielile statului și ale celorlalte instituții publice. El reflectă fluxurile financiare publice de formare a veniturilor fiscale și nefiscale și de repartizare a acestora pe destinații în conformitate cu nevoie socială și cu obiectivele de politică financiară specifice anului la care se referă.

Bugetul de stat reflectă modalitățile de mobilizare la dispoziția statului a unei părți din produsul intern brut prin impozite; accize, etc. și repartizarea acestora în principal pentru realizarea acțiunilor social-culturale, apărarea țării, asigurarea ordinii-publice, pentru finanțarea unor investiții și activități de interes strategic, asigurarea protecției și refacerea mediului înconjurător, asigurarea măsurilor de protecție socială a populației.

Rolul bugetului de stat este subliniat de modalitățile de exercitare a funcțiilor finanțelor publice.

Bugetul este un instrument prin care se realizează alocarea și redistribuirea resurselor și care prezintă utilitate în procesul reglării activității economice și sociale.5

Rolul alocativ al bugetului decurge din natura statului care în mod tradițional își asumă sarcina finanțării serviciilor publice. Partea de cheltuieli a bugetului de stat reflectă politica statului respectiv, concret clasa politică orientează cheltuielile bugetului în funcție de politica social economică.

Statul poate desfășura și activități economice apărând ca agent economic. Bugetele acestor unități sunt prezentate ca anexă la bugetul de stat.

Rolul redistributiv al bugetului constă în caractersitica de bază a acestuia: mobilizarea resurselor și redistribuirea lor prin finanțarea acțiunilor specifice. În exercitarea rolului distributiv bugetul contribuie la aplicarea în practică a politicii guvernului, astfel prin politica fiscală guvernul poate mobiliza resurse diferențiat de la populație și de la agenții economici prin cotele stabilite pot mobiliza o cotă mai mare de la persoanele cu venituri mai mari și redistribuirea lor pentru satisfacerea unor nevoi sociale ale persoanelor cu venituri mai mici.

Rolul de reglare a vieții economice decurge din importanța bugetului de stat ca instrument cu putere de lege, prin care se reflectă politica economică promovată de Guvern. Prin intermediul bugetului se poate stimula sau frâna o anumită activitate.

Cheltuielile publice sunt utilizate ca o pârghie de care dispune puterea politică pentru a favoriza relansarea economiei globală sau sectorială sau invers. De exemplu:

finanțarea totală sau parțială a unor activități economice (construirea infrastructurii, întreprinderi mici, mijlocii) determină creșterea masei salariale cu consecință directă asupra creșterii cererii de consum:

creșterea cheltuielilor administrativo-gospodărești influențează negativ creșterea economică.

Resursele publice utilizate ca instrument de politică conjuncturală în două direcții opuse: frânarea activității economice sau prin sporirea fiscalității, reducerea veniturilor și deci reducerea consumului. De exemplu, practicarea unigile sistemului bugetar diferă în funcție de modul în care sunt distribuite sarcinile între organele centrale și locale ale puterii și administrației de stat.

În România Legea privind finanțele publice4 stabilește componența sistemului unitar de bugete. Acesta cuprinde:

bugetul de stat

bugetul asigurărilor sociale de stat

bugetele locale

bugetele fondurilor speciale

bugetul trezoreriei statului

bugetul altor instituții cu caracter autonom.

Acest sistem unitar și corelat de fonduri formează bugetul general consolidat.

Prin bugetul general consolidat se dimensionează și se compară, la nivelul unui an veniturile și cheltuielile statului și ale celorlalte instituții publice. El reflectă fluxurile financiare publice de formare a veniturilor fiscale și nefiscale și de repartizare a acestora pe destinații în conformitate cu nevoie socială și cu obiectivele de politică financiară specifice anului la care se referă.

Bugetul de stat reflectă modalitățile de mobilizare la dispoziția statului a unei părți din produsul intern brut prin impozite; accize, etc. și repartizarea acestora în principal pentru realizarea acțiunilor social-culturale, apărarea țării, asigurarea ordinii-publice, pentru finanțarea unor investiții și activități de interes strategic, asigurarea protecției și refacerea mediului înconjurător, asigurarea măsurilor de protecție socială a populației.

Rolul bugetului de stat este subliniat de modalitățile de exercitare a funcțiilor finanțelor publice.

Bugetul este un instrument prin care se realizează alocarea și redistribuirea resurselor și care prezintă utilitate în procesul reglării activității economice și sociale.5

Rolul alocativ al bugetului decurge din natura statului care în mod tradițional își asumă sarcina finanțării serviciilor publice. Partea de cheltuieli a bugetului de stat reflectă politica statului respectiv, concret clasa politică orientează cheltuielile bugetului în funcție de politica social economică.

Statul poate desfășura și activități economice apărând ca agent economic. Bugetele acestor unități sunt prezentate ca anexă la bugetul de stat.

Rolul redistributiv al bugetului constă în caractersitica de bază a acestuia: mobilizarea resurselor și redistribuirea lor prin finanțarea acțiunilor specifice. În exercitarea rolului distributiv bugetul contribuie la aplicarea în practică a politicii guvernului, astfel prin politica fiscală guvernul poate mobiliza resurse diferențiat de la populație și de la agenții economici prin cotele stabilite pot mobiliza o cotă mai mare de la persoanele cu venituri mai mari și redistribuirea lor pentru satisfacerea unor nevoi sociale ale persoanelor cu venituri mai mici.

Rolul de reglare a vieții economice decurge din importanța bugetului de stat ca instrument cu putere de lege, prin care se reflectă politica economică promovată de Guvern. Prin intermediul bugetului se poate stimula sau frâna o anumită activitate.

Cheltuielile publice sunt utilizate ca o pârghie de care dispune puterea politică pentru a favoriza relansarea economiei globală sau sectorială sau invers. De exemplu:

finanțarea totală sau parțială a unor activități economice (construirea infrastructurii, întreprinderi mici, mijlocii) determină creșterea masei salariale cu consecință directă asupra creșterii cererii de consum:

creșterea cheltuielilor administrativo-gospodărești influențează negativ creșterea economică.

Resursele publice utilizate ca instrument de politică conjuncturală în două direcții opuse: frânarea activității economice sau prin sporirea fiscalității, reducerea veniturilor și deci reducerea consumului. De exemplu, practicarea unei politici fiscale cu impozite și taxe de la populație ridicate, diminuează puterea de cumpărare a populației cu influența negativă asupra consumului și indirect asupra diminuării producției.

Principiile bugetare

Bugetul reprezintă un act de previziune administrativă și se prezintă ca un tablou comparativ al veniturilor și cheltuielilor publice aferente perioadei la care se referă. El trebuie să ofere posibilitatea analizării veniturilor pe surse de proveniență și a cheltuielilor pe destinații.

Elaborarea și execuția bugetului are la bază mai multe principii:

anualitatea

universalitatea

unitatea

specializarea

neafectarea veniturilor

echilibrul bugetar

publicitatea bugetului.

1.3.1. Anualitatea constă în autorizarea dată prin lege privind efectuarea cheltuielilor și încasarea veniturilor într-o perioadă de 12 luni. Anualitatea bugetului a fost impusă din considerente politice: necesitatea și posibilitatea controlului parlamentar asupra gestiunii financiare a Guvernului: o perioadă prea lungă îngreunează acest control.

În virtutea principiului anualității, puterea legislativă aprobă anual veniturile și cheltuielile înscrise în bugetul pentru anul următor. Examinarea în fiecare an a proiectului de buget permite și analiza modului de realizare a veniturilor și efectuarea cheltuielilor în perioada precedentă.

Unii economiști contemporani se pronunță pentru renunțarea la principiul anualității motivând prin unele cheltuieli economice respectiv cheltuieli de investiții cu valori foarte mari privind obiective de importanță națională, care sunt finanțate din bugetele mai multor ani. Aceste concepții nu s-au impus în totalitate, dar există unele metode în țări ca Franța și SUA prin care se prevăd și aprobă unitar aceste fonduri.

Anualitatea bugetului are două semnificații distincte:

perioada de timp pentru care se întocmește și se aprobă bugetul

perioada de timp în care se încasează veniturile și se efectuează cheltuielile înscrise în autorizația dată Guvernului de către Parlament.

Anul bugetar poate să coincidă sau nu cu anul calendaristic.

Astfel, în țări ca: Austria, Argentina, Belgia, Brazilia, Franța, Finlanda, Filipine, Germania, Grecia, Italia, Norvegia, Olanda, Portugalia, România anul bugetar coincide cu anul calendaristic.

În alte țări ca: India, Indonezia, Israel, Japonia, Marea Britanie, Noua Zeelandă anul bugetar este cuprins între 1 aprilie și 31 martie a anului calendaristic următor, în Australia, Camerun, Egipt, Pakistan, Suedia, Sudan între 1.07.-30.06, iar în SUA, Thailanda între 1.10-30.09 a anului calendaristic următor:

Factorii care influențează data începerii anului bugetar sunt diferiți: caracterul economic, nivelul de dezvoltare al acesteia, regimul de lucru al parlamentului, tradiția etc.

Perioada de timp în care se execută bugetul poate să coincidă sau nu cu perioada pentru care acesta a fost aprobat.

Astfel unele state practică sistemul „de gestiune” potrivit căruia la finele anului bugetar, bugetul se încheie în mod automat, în contul de încheiere a exercițiului bugetar respectiv se înscriu numai veniturile încasate și cheltuielile efectuate. Veniturile neîncasate și cheltuielile angajate dar neefectuate se vor reflecta în bugetul anului următor.

În România se practică acest sistem, dar în conformitate cu legea privind finanțele publice, creditele aprobate din fondurile speciale neutilizate la finele anului bugetar se reportează în anul viitor cu păstrarea destinației inițiale.

Alte state practică sistemul „de exercițiu” care presupune ca veniturile și cheltuielile unui an bugetar să fie reflectate în întregime în bugetul respectiv, chiar dacă ele nu se realizează integral în cadrul anului bugetar. Există o perioadă de 3-6 luni din momentul expirării anului bugetar până la încheierea contului de exercițiu bugetar, perioadă în care se continuă încasarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor.

1.3.2. Universalitatea bugetului presupune ca toate veniturile și toate cheltuielile să fie înscrise în buget, fără a se admite omisiuni sau compensări reciproce. Potrivit acestui principiu veniturile și cheltuielile se înscriu în buget în surse brute formând bugetul brut. Scopul urmărit este de a permite controlul financiar asupra modalităților de încasare a veniturilor și asupra respectării destinației cheltuielilor. Bugetul „brut” oferă Parlamentului posibilitatea cunoașterii veniturilor totale, pe care statul urmează să le încaseze în perioada anului bugetar și destinația cheltuielilor cuprinse în buget.

„Bugetul de stat, elaborat sub forma unui buget „brut” permite analiza corelațiilor existente între diferitele categorii de venituri și cheltuielile corespunzătoare acestora, precum și cunoașterea volumului total al cheltuielilor de efectuat și al veniturilor de încasat.”

În practică, cerințele principiului universalității bugetului nu se mai respectă decât parțial.

Locul bugetelor brute a fost luat de bugetele „mixte” în care veniturile și cheltuielile unor instituții publice figurează cu sumele lor totale, iar altele numai cu soldulire.

Printre veniturile și cheltuielile ce se pot înscrie în buget numai cu soldul se numără:

veniturile de la întreprinderi publice sau subvențiile către acestea

vărsămintele către bugetul de stat sau subvențiile primite de la acestea în relațiile bugetelor locale cu bugetul general al statului

subvenții primite în completare de unele instituții din sfera nematerială (unități de cercetare, universități, școli, spitale, etc.).

În țara noastră bugetul de stat are un caracter mixt. În baza principiului autonomiei financiare veniturile extrabugetare sunt lăsate la dispoziția entității care le obține, pentru a le folosi direct în conformitate cu nevoile proprii. Dacă veniturile proprii sunt suficient de mari finanțarea de la buget se realizează „per sold” sub forma unei subvenții de completare. În situația inversă venituri proprii modeste sau cu caracter întâmplător, cheltuielile sunt acoperite de la buget, fără a fi influențate de aceste venituri. Excepție de la acest principiu sunt resursele provenind din donații, fondurile de sprijin.

1.3.3. Unitatea bugetară presupune ca toate veniturile și cheltuielilor statului să fi incluse într-un buget unic. Aceasta presupune elaborarea unui buget unitar care să ofere informații de ansamblu privind resursele publice și utilizarea lor, o analiză a diverselor categorii de venituri și cheltuieli. Un astfel de buget permite puterii legislative să analizeze și să aprecieze structura și volumul cheltuielilor propuse de Guvern, pe baza cărora se pot lua decizii de amânare sau respingere a anumitor cheltuieli considerate inoportune. El asigură un cadru favorabil exercitării unui control mai riguros asupra execuției veniturilor și cheltuielilor publice.

În Franța, unitatea bugetului este asigurată prin intermediul sistemului conturilor naționale, în cadrul căruia conturile administrației publice grupează atât cheltuielile și veniturile statului cât și pe cele aferente colectivităților locale și bugetului asigurărilor sociale.6

Cerințele finanțelor publice moderne au impus introducerea unor derogări la principiul tradițional al unității bugetare constând în operațiunea de debugetizare.

Debugetizarea este o politică prin care se utilizează pentru finanțarea cheltuielilor și alte surse pe lângă veniturile ordinare ale statului.

Debugetizarea semnifică două aspecte:

trecerea unor acțiuni de la finanțarea publică la cea privată

un proces de dezangajare a statului prin glisarea unor cheltuieli publice din bugetul general spre bugetele anexe și conturi speciale de trezorerie.

Exemplu, cheltuieli privind construirea unor autostrăzi, construcții de locuințe sociale pot fi finanțate și din surse alternative.

Bugetele anexe sunt bugete distincte de bugetul general al statului, votate separat de Parlament și supuse controlului puterii legislative. Practica internațională evidențiază că în bugetele anexe se înscriu veniturile și cheltuielile unor instituții publice sau ale unor întreprinderi de stat fără personalitate juridică.

Corelarea bugetelor anexă cu bugetul general al statului constă în cuprinderea soldului bugetelor anexe în bugetul general al statului.

Dacă veniturile sunt mai mari decât cheltuielile soldul se cuprinde la venituri, iar dacă veniturile sunt mai mici decât cheltuielile soldul se cuprinde la cheltuieli și este subvenționat.

Conturile speciale de trezorerie evidențiază încasările ce nu reprezintă un venit propriu-zis pentru bugetul de stat și plăți care nu au caracter definitiv.

Încasarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor în contul bugetului constituie execuția bugetară și se realizează prin sistemul trezoreriei.

Contabilitatea trezoreriei evidențiază în conturi speciale operațiuni care trebuie să se încheie în mod echilibrat.

Exemple de astfel de operațiuni:

evidențierea sumelor de bani depuse drept garanție de funcționarii publici care gestionează bani sau alte valori materiale;

avansuri acordate de stat unor întreprinderi particulare și care urmează a fi decontate pe măsura livrării bunurilor comandate de stat.

Bugetele extraordinare sunt bugete distincte de cele ordinare în care se înscriu cheltuielile considerate excepționale ocazionate de situații deosebite: crize economice, calamități naturale, intensificarea înarmărilor, situații de război.

Bugetele cuprind și veniturile necesare acoperirii cheltuielilor respective și care provin din: impozite special instituite, din împrumuturi și din surse cu caracter inflaționist.7

În unele cazuri întocmirea bugetelor extraordinare are ca scop evidențierea cheltuielilor de investiții civile finanțate din împrumuturi contractate de stat.

Recurgerea la întocmirea bugetelor extraordinare rezidă în dificultățile financiare cu care se confruntă statul și dorința guvernelor de a nu face publică adevărata destinație a resurselor financiare.

În majoritatea țărilor democratice s-a renunțat la acest tip de bugete.

Bugetele autonome sunt elaborate de întreprinderi publice cu personalitate juridică și cu o largă autonomie funcțională, de instituții publice din sfera administrației de stat, de servicii publice cum ar fi: serviciile sociale, financiare, culturale și de educație.

O categorie aparte de bugete autonome o constituie bugetele colectivităților locale. Acestea sunt votate de reprezentanții aleși ai unităților administrativ-teritoriale și sunt supuse controlul bugetar.

Unitățile administrativ-teritoriale-județ, municipiu, oraș, comună – pentru a avea autonomie juridică reală trebuie să aibă autonomie financiară deplină. Ele elaborează bugetele proprii dar în majoritatea cazurilor, resursele lor proprii nu sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor. Din acest motiv bugetele locale sunt corelate cu bugetul general al statului. Echilibrarea bugetelor locale se realizează prin subvențiile pe care le primesc acestea de la bugetul administrației centrale de stat.

În România specificul perioadei de tranziție determină existența unei multitudini de bugete elaborate și aprobate la nivel central și local, deci unitatea bugetară în forma clasică nu este respectată. Amintim dintre aceste bugete: bugetul asigurărilor sociale, bugetele fondurilor speciale, bugete anexă și bugete autonome întocmite de instituții și regii publice, care trebuie să-și acopere cheltuielile din venituri proprii.

Bugetul general consolidat este corelat, din punct de vedere al asigurării echilibrului, cu bugetul asigurărilor sociale de stat și cu bugetele locale care funcționează ca bugete autonome și care sunt supuse aprobării Parlamentului.

Prin lege se prevăd anual fonduri speciale care funcționează pe principiul bugetelor anexă. Ele diferă ca număr și dimensiune de la un an la altul, în funcție de necesități și de politica Guvernului.

În etapa de execuție a bugetului, intervin rectificări, care sunt propuse de Guvern și aprobate de Parlament. Cauzele acestor rectificări pot fi diferite: apariția unor situații neprevăzute cum ar fi calamități naturale care modifică prioritățile la cheltuieli sau/și diminuează sursele de venituri, factori neprevăzuți care majorează sursele de venituri etc.

1.3.4. Specializarea presupune ca veniturile bugetare să fie înscrise în buget și aprobate de parlament pe surse de proveniență, iar creditele bugetare pe categorii de cheltuieli.

Prin credit bugetar se înțelege suma limită, înscrisă în bugetul de stat și aprobată de puterea legislativă, până la care se pot efectua plăți în contul fiecărei cheltuieli publice.

Gruparea veniturilor și cheltuielilor în buget se face într-o anumită ordine și pe baza unor criterii precis determinate; această grupare poartă numele de clasificație bugetară.

Clasificația bugetară grupează venituri după proveniența, iar cheltuielile pe destinația lor efectivă și în funcție de conținutul economic.

Schema clasificației bugetare trebuie să fie simplă, concisă și clară, pentru a fi înțeleasă cu ușurință de toți cei chemați să examineze bugetul.

De exemplu, ea trebuie să permită identificarea cu ușurință a veniturilor din impozite directe, a impozitului pe venituri directe, a impozitului pe profit etc.

Clasificația cuprinde gruparea cheltuielilor publice pe baza criteriului funcțional:

– servicii publice, apărare, educație, sănătate, acțiuni economice, etc. și pe criteriul economic

– cheltuielile care reprezintă consum definitiv de venit național: bunuri și servicii publice, subvenții de exploatare.

1.3.5. Neafectarea veniturilor bugetare presupune depersonalizarea veniturilor încasate la buget, astfel că totalitatea veniturilor încasate se utilizează pentru acoperirea tuturor cheltuielilor. Conform acestui principiu este interzis ca un anumit venit bugetar să fie afectat unei anumite cheltuieli.

În practică se întâlnesc numeroase abateri de la acest principiu. Astfel, pentru finanțarea unor servicii ale statului sunt scoase în afara bugetului ordinar venituri care provin din anumite surse.

Aceste venituri fac obiectul unor bugete extraordinare, anexe, autonome, etc. Deci, abaterile de la principiul unității bugetare reprezintă și abateri de la principiul neafectării veniturilor bugetare.

În România se aprobă anual, odată cu bugetul și fondurile speciale care evidențiază venituri cu destinație specială. Ele sunt o excepție de la principiul neafectării veniturilor bugetare.

1.3.6. În teoria finanțelor clasice cerința de bază a echilibrului bugetar o constituia acoperirea integrală a cheltuielilor din veniturile ordinare ale fiecărui an bugetar.

Acest principiu al echilibrului bugetar strict a fost abandonat, propunându-se mai multe alternative:

– renunțarea la echilibrarea anuală a bugetelor și utilizarea unor bugete ciclice (în concordanță cu dezvoltarea ciclică a economiei). Astfel realizarea echilibrului la nivelul unui ciclu economic ar fi posibilă prin folosirea unor tehnici specifice cum ar fi: constituirea unor fonduri de rezervă în perioada de expansiune economică care să fie folosite pentru compensarea deficitelor bugetare înregistrate în perioadele de depresiune.

O altă concepție propune constituirea unui fond de rezervă bugetară pe seama încasărilor din impozite obținute în perioadele de prosperitate ale ciclului economic, când se înregistrează creșterea producției, a produsului intern brut implicit creșterea încasărilor din impozite. Fondul de rezervă ar putea fi folosit pentru finanțarea deficitului bugetar în perioadele de depresiune.

Aceste teorii au fost valabile în perioada existenței ciclului economic clasic (perioada interbelică).

După 1960 s-au evidențiat legăturile dintre echilibrele economice fundamentale și politica de creștere economică bugetul de stat având rolul unui plan financiar.

Un buget echilibrat sau un buget excedentar permite combaterea inflației generată de cerere și fenomenul de „supraîncălzire a economiei”. În același timp, inflația determinată de costuri și stagnare economică nu pot fi influențate printr-o „terapie bugetară”.

Un deficit bugetar voluntar devine un mijloc de relansare a activității economice, dacă economia nu are, deja, caracter inflaționist.

În perioada actuală s-a renunțat la echilibrarea anuală a bugetului, politica bugetară fiind astfel concepută încât să realizeze o corelație între un ansamblu de indicatori macroeconomici și nivelul deficitului bugetar.

Urmărirea sistematică a nivelului și a evoluției indicatorilor macroeconomici permite stabilirea unui diagnostic conjunctural și, implicit, adoptarea unor măsuri bugetare în concordanță cu starea și evoluția economiei reale. Principalii indicatori de semnalizare sunt:

indicatorii specifici nivelului și evoluției prețurilor, care permit măsurarea diferenței între evoluția prețurilor interne și externe și a diferențialului ratei inflației;

indicatori de comerț exterior, prin care să se măsoare gradul de acoperire a importurilor de către exporturi;

indicatori de utilizare a resurselor, urmărindu-se cercetarea variațiilor sezoniere

indicatori care reflectă nivelul și evoluția productivității muncii și a producției industriale;

indicatori privind structura pieței naționale, care să evidențieze aportul capitalului autohton și al celui străin la realizarea producției naționale;

indicatori ai creșterii economice sau indici ai produsului intern brut;

indicatori monetari și financiari diverși (evoluția ratei dobânzii, cursul de schimb, cursul bursier, masa monetară etc.).

Indicatorii enumerați pun în evidență conjunctura economică la un moment dat și contribuie la adaptarea politicii bugetare în condițiile unui deficit suportabil.

Deficitul bugetar actual

În majoritatea țărilor dezvoltate sau în curs de dezvoltare cheltuielile publice depășesc veniturile publice ceea ce face ca bugetele să se întocmească și să se încheie, tot mai frecvent, cu deficit.

Deficitul bugetar este considerat un fenomen cronic al finanțelor contemporane. Cauzele deficitului bugetar sunt multiple, ele vizează atât propria economie cât și factori externi. Dintre cauzele acestui deficit amintim:

creșterea accelerată a cheltuielilor publice

încetinirea ritmului de creștere a veniturilor publice

fenomene conjuncturale care influențează cursul de schimb și rata dobânzii.

Câteva cauze și corelații privind deficitul bugetar:

Mărimea deficitului bugetar și gradul de redistribuire a acestuia prin intermediul instrumentelor financiare;

De exemplu cheltuieli publice privind șomajul și asistența publică cresc atunci când crește rata șomajului și invers;

Sau reducerea ritmului creșterii economice diminuează veniturile bugetare atât prin scăderea veniturilor directe de la agenții economici și salariați (reducerea numărului de salariați) cât și a celor indirecte – diminuarea consumului și deci a veniturilor din taxa pe valoarea adăugată.

Acoperirea deficitului bugetar (finanțarea) se poate realiza prin mai multe căi:

prin creația monetară (emisiunea de bilete de bancă)

prin împrumut – intern sau extern.

Acoperirea deficitului bugetar prin creație monetară duce la creșterea inflației și astfel pe termen lung multiplică deficitul bugetar.

Acoperirea deficitului bugetar prin împrumut intern constă în emiterea de către stat de obligațiuni cu dobândă, obligațiuni care se vând către populație sau către agenții economici. Aceasta duce la majorarea datoriei publice, respectiv a datoriei publice interne.

Statul poate apela, în scopul acoperirii deficitului bugetar și la împrumuturi externe sub diferite forme.

Acestea vor constitui datoria publică externă. Dacă împrumutul este utilizat pentru dezvoltare economică, în anii următori este posibilă diminuarea deficitului, dar dacă este utilizat pentru consum deficitul va înregistra o creștere.

1.3.7. Publicitatea bugetului

Bugetul dezbătut și aprobat de parlament trebuie adus la cunoștința opiniei publice.

Legea privind adoptarea bugetului de stat și contul de încheiere a exercițiului bugetar pe anul precedent celui în curs sunt publicate în Monitorul oficial și în culegeri de legi. Cifrele cuprinse în bugetul de stat sunt date publicității în presa scrisă și audiovizuală.

Informarea populației asupra situației financiare a statului necesită ca bugetul să fie publicat într-o formă simplă, clară și precisă. Diversitatea clasificației bugetare, complexitatea documentelor privind bugetul de stat îngreunează înțelegerea datelor de către nespecialiști.Necesitatea publicării bugetului se impune și în contextul participării fiecărei țări la relațiile economice, financiare și monetare internaționale.Informațiile solicitate se referă la: situația finanțelor publice, evoluția veniturilor și a cheltuielilor bugetare, starea de echilibru sau dezechilibru bugetar, nivelul fiscalității, evoluția serviciului datoriei publice etc.

Pe baza acestor informații se poate stabili gradul de bonitate și de risc a țării respective.

CAPITOLUL 2

PROCESUL BUGETAR

2.1. Conținutul și caracteristicile procesului bugetar

Procesul bugetar reprezintă ansamblul acțiunilor și măsurilor întreprinse de instituțiile competente ale statului în scopul concretizării politicii financiare aplicate de autoritatea guvernamentală.8 Îndeplinirea funcțiilor statului presupune, între altele, asigurarea unor servicii publice indispensabile unei societăți cum ar fi: educație, îngrijirea sănătății, cultură, apărare, ordine publică.

Procesul bugetar presupune existența unor resurse financiare, precum și alocarea lor în scopul furnizării către cetățeni a bunurilor și serviciilor publice.

Instrumentul în care își găsesc reflectarea toate resursele financiare publice îl constituie bugetul general consolidat. El cuprinde ansamblul bugetelor care reflectă fluxurile de venituri și cheltuieli ale sectorului public și anume:

bugetul de stat bugetul public

bugetul asigurărilor sociale de stat național

bugetele locale

bugetele fondurilor speciale (extrabugetare)

bugetul trezoreriei statului

bugetul altor instituții publice cu caracter național.

Pentru ca acest complex sistem de bugete să devină operațional este necesară elaborarea politicii financiare a guvernului pe o anumită perioadă; concret stabilirea cadrului juridic care să reglementeze, pe de o parte, categoriile și nivelurile impozitelor, taxelor și altor contribuții percepute de la persoanele fizice și juridice, iar pe de altă parte structura și nivelul cheltuielilor pentru furnizarea de bunuri și servicii publice.

Cadrul legislativ trebuie să fie în concordanță cu obiectivele programului de guvernare aprobat de Parlament.

2.2. Etapele procesului bugetar

1. Elaborarea proiectului de buget

2. Aprobarea bugetului

3. Execuția bugetului

4. Încheierea execuției bugetului

5. Controlul execuției bugetului

6. Aprobarea execuției bugetului.

Trăsăturile procesului bugetar:

caracter decizional – bugetul presupune alocarea unor resurse bugetare limitate în raport cu nevoile societății pentru bunuri și servicii publice;

caracter democratic – pe parcursul derulării etapelor procesului bugetar se manifestă atât atributele statului de drept cât și interesele economico-sociale ale diferitelor grupuri de cetățeni care dețin majoritatea politică de decizie;

caracter preponderent politic – opțiunea pentru un anumit tip de politică economică, politică financiară și monetară se reflectă în conținutul bugetului. Elaborarea și aprobarea bugetului este un act de opțiune politică a forțelor majoritare în Parlament;

caracter de continuitate ciclică – etapele procesului bugetar sunt stabilite prin legile specifice, cu precizarea termenelor concrete de derulare și finalizare;

caracter public, cu implicații la nivel macro și micro-economic care se manifestă în plan economic și social. Atât pe linia mobilizării resurselor cât și a destinației cheltuielilor prin procesul bugetar este influențată dezvoltarea sau stagnarea economică, nivelul prețurilor, evoluția șomajului, evoluția ratei dobânzii și soldul contului curent al balanței de plăți.

Instituții cu atribuții în realizarea procesului bugetar

Realizarea sistemului bugetar se înfăptuiește prin sistemul instituțiilor publice specifice statului de drept.

Caracteristica fundamentală a acestui sistem este pe de o parte separarea pe orizontală a subsistemelor instituționale ale celor trei puteri în stat: legislativă, executivă și judecătorească, iar pe de altă parte, subordonarea, pe verticală, a instituțiilor în cadrul fiecăruia din aceste subsisteme.

Astfel, fundamentarea bugetului se face de către Guvern, iar aprobarea lui de către Parlament.

La elaborarea proiectului și execuția bugetului participă organele centrale și locale ale administrației de stat, ordonatorii de credite și alte instituții publice (Trezoreria) Controlul financiar privind execuția concretă, în practică a bugetului revine unei instituții specializate – Curtea de Conturi, care este subordonată direct Parlamentului.

2.2.1. Elaborarea proiectului de buget

Elaborarea proiectului de buget este o activitate complexă la care participă Guvernul prin Ministerul Finanțelor Publice ca instituție cu responsabilității esențiale în procesul bugetar, ordonatorii de credite, organele locale ale puterii și administrației de stat.

Procesul de elaborare a bugetului are la bază programe privind principalii parametrii macroeconomici care condiționează fundamentarea proiectului de buget în corelație cu evoluțiile din economie pentru a se asigura în mod durabil, atât echilibrul financiar cât și cel economic general. Principalii indicatori care trebuie să stea la baza fundamentării bugetului sunt: evoluția produsului intern brut (creștere sau recesiune economică), rata inflației, gradul de fiscalitate, evoluția creditului intern, volumul finanțării externe, datoriile scadente.

Ordonatorii principali de credite au obligația ca, până la data de 1 mai a fiecărui an, să comunice Ministerului Finanțelor Publice propunerile de modificare a veniturilor și cheltuielilor pentru bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale pentru anul viitor, față de anul în curs în conformitate cu metodologia Ministerului Finanțelor Publice. Ordonatorii vor motiva și fundamenta cauzele care determină aceste modificări.

Consiliile locale și județene au aceleași obligații privind solicitarea cotelor sau sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat față de anul în curs.

Ordonatorii principali de credite vor depune la Ministerul Finanțelor, cel mai târziu până la data de 1 iunie a fiecărui an, propunerile pentru bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale prezintă propunerile pentru proiectele bugetelor locale la direcțiile generale ale finanțelor publice locale și controlul financiar de stat până la data de 15 mai a fiecărui an. Direcțiile generale ale finanțelor publice întocmesc proiectele bugetelor locale pe ansamblu județului și a municipiului București cel mai târziu până la data de 1 iunie.

Ministerul Finanțelor Publice examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra nivelului maxim al cheltuielilor bugetare. Până la data de 1 iulie Ministerul Finanțelor Publice, cu acordul primului-ministru, comunică ordonatorilor principali de credite limitele de cheltuieli stabilite pe baza politicii financiare a Guvernului în vederea definitivării proiectelor de buget.

Proiectele de buget definitivate însoțite de documentații și fundamentări detaliate pentru venituri și cheltuieli, se depun la Ministerul Finanțelor Publice până la data de 1 august.

Între limitele de cheltuieli impuse de Ministerul Finanțelor Publice ca instituție responsabilă cu elaborarea proiectului de bugete și cererile de fonduri solicitate de minister apar, în foarte multe cazuri neconcordante: solicitările fiind superioare limitelor stabilite. Rezolvarea neconcordanțelor presupune mai multe etape:

prima treaptă: la nivelul direcțiilor de specialitate din ministerele respective cu direcțiile din cadrul Ministerului Finanțelor Publice

treapta II – Ministerul Finanțelor Publice și conducătorii celorlalte instituții publice centrale

divergențele nesoluționate se tranșează în cadrul guvernului.

Criteriile care stau la baza procesului de conciliere privesc prioritățile stabilite în programul de guvernare pentru diferitele sectoare de activitate finanțate de la buget, precum și necesitatea asigurării stabilității macroeconomice.

Ministerul Finanțelor Publice pe baza proiectelor de buget și a bugetului propriu, întocmește proiectul bugetului de stat, proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat și proiectele bugetelor fondurilor speciale, pe care le depune la Guvern până la data de 25 septembrie.

Proiectele se prezintă în Guvern, iar după însușirea acestora de către Guvern, se supun spre aprobare Parlamentului cel mai târziu până la data de 10 octombrie.

Proiectul de buget este însoțit de un pachet de documente care constau în:

1. Expunerea de motive și proiectul legii bugetului de stat; expunerea de motive cuprinde informații privind evoluțiile economice din anul curent în plan mondial și național, principalele coordonate și prevederi ale politicii financiare, monetare, valutare și comerciale, reflectate în proiectul de buget: Proiectul legii pentru aprobarea bugetului de stat cuprinde:

volumul veniturilor cu detaliere pe tipuri de surse

nivelul cheltuielilor cu defalcare pe destinații

propuneri de amendare temporară a cadrului legislativ în materie fiscală: modificarea unor cote de impozitare, regimul de facilități fiscale, restricții privind cheltuielile publice.

2. Anexele la proiectul de lege bugetară cuprind structura veniturilor pe diferite categorii impozite, taxe și surse de natură nefiscală și structura cheltuielilor pe agenții guvernamentale, iar în cadrul acestora în raport cu conținutul economic al cheltuielilor (curente: personal și materiale; capital-investiții).

Anexele mai cuprind bugetele unor fonduri speciale extrabugetare (venituri și cheltuieli).

3. Informații documentare privind modul de fundamentare a bugetului necesare fondului legislativ în etapa de analiză și dezbatere a datelor din buget în vederea aprobării proiectului de lege privind bugetul de stat.

Proiectul de buget însoțit de documentele enumerate se transmite Parlamentului pentru aprobare.

În spiritul solidarității guvernamentale, membrii Executivului au obligația, ca alături de Ministrul Finanțelor, să susțină, în cadrul dezbaterilor parlamentare, proiectul de buget în forma însușită de Guvern.

2.2.2. Aprobarea bugetului

Caracterul preponderent politic și democratic al proiectului de buget, impactul asupra situației economice, financiare și sociale al prevederilor bugetare impune ca acesta să fie aprobat de Parlament. Parlamentul este organul legislativ, iar membrii acestuia reprezintă interesele tuturor cetățenilor.

Fondurile publice reprezentând sume virate la buget de persoane fizice și juridice sub formă de impozite și taxe au la bază legi aprobate în Parlament. Regimul de constituire și utilizare a fondurilor publice trebuie să cadă sub incidența forului legislativ, care exprimă interesele cetățenilor.

Proiectul de buget depus de guvern la parlament parcurge, până la aprobare, mai multe etape:

a) prezentare de către primul-ministru sau ministrul finanțelor a raportului pe marginea proiectului de buget în plenul Parlamentului;

b) examinarea proiectului de buget în comisiile permanente ale Parlamentului

c) analiza și aprobarea acestuia în comisia de specialitate a legislativului: comisia buget-finanțe

d) dezbaterea și aprobarea proiectului de buget în Parlament

e) promulgarea de către Președintele Republicii a legii bugetului.

Derularea acestor etape este influențată de modul de organizare a Parlamentului (unicameral sau bicameral) și de prerogativele fiecărei camere privind formularea de amendamente la proiectul de buget.

2. Comisiile permanente ale parlamentului sunt structurate pe domenii: educație, cultură, ocrotirea sănătății, amenajarea teritoriului și protecția mediului, apărare și situație materială, agricultură, industrie și transporturi. Acestea examinează proiectul de buget fiecare pe domeniul specific și formulează amendamentele pe care le depun la comisia de specialitate a legislativului – Comisia buget – finanțe –bănci.

4. Dezbaterea și aprobarea proiectului de buget în parlament este o acțiune complexă între responsabilitate și imagine electorală. Membrii parlamentului, grupați în formațiuni politice, propun amendamente la proiectul de buget, prin acestea încercând să satisfacă cât mai multe din solicitările cetățenilor pe care-i reprezintă și care le-au acordat votul.

Fundamentarea, ierarhizarea, selectarea și aprobarea amendamentelor la proiectul de buget este un proces extrem de complex, deoarece, pe de o parte resursele bugetului sunt limitate în raport cu cerințele societății. Pe de altă parte, chiar în cadrul aceluiași partid politic, amendamentele unor parlamentari pot intra în contradicție cu amendamentele formulate de alți parlamentari.

Pentru a se evita discuțiile neprincipiale sau partizane se procedează în trepte: se stabilesc amendamentele în cadrul fiecărui partid și apoi, se încearcă, aprobarea lor în Parlament. Prin amendamentele propuse de partidul de guvernământ se încearcă menținerea politicii economice a Guvernului. Prin amendamentele formulate de partidele din opoziție se încearcă, uneori, modificarea acestei politici.

În acceptarea sau respingerea amendamentelor trebuie să se urmărească asigurarea unor efecte favorabile din punct de vedere social și economic pentru o masă cât mai mare de cetățeni. Se va evita satisfacerea unor interese de grup, care datorită poziției din societate fac lobby (cercurile oamenilor de afaceri, reprezentanții mass-media etc.).

Odată adoptat pachetul de amendamente al unui partid trebuie susținut de toți parlamentarii acestuia respectându-se principiul disciplinei de partid, fără care o formațiune politică nu poate funcționa.

Fiecare partid încearcă să-și impună, în cadrul dezbaterilor din parlament propriile amendamente.

Tranșarea setului de amendamente care sunt aprobate în parlament se face prin negocieri politice între partidele parlamentare, cu respectarea principiului majorității.

Posibilitățile parlamentului de a modifica substanțial datele din proiectul de buget sunt limitate. Aceasta deoarece echilibrul financiar stabilit prin proiectul de buget are la bază o multitudine de parametrii macroeconomici și de restricții care vizează echilibru monetar și cel valutar.

Exemplu: majorarea cheltuielilor bugetare, fără asigurarea corespunzătoare a veniturilor sau reducerea veniturilor fără diminuarea adecvată a cheltuielilor publice poate avea efecte imprevizibile: scăparea de sub control a inflației, deprecierea accentuată a monedei naționale, afectarea capacității de plată externe, polarizarea accentuată a societății.

După aprobarea de către Parlament, legea bugetară trebuie semnată de președinte, după care urmează publicarea ei în Monitorul Oficial.

Dacă președintele are obiecțiuni, ele sunt formulate în scris și se poate cere reexaminarea proiectului de buget de către Parlament.

2.2.3. Execuția bugetului

După promulgarea de către Președinte legea privind bugetul se publică în Monitorul Oficial și respectarea ei devine obligatorie pentru instituții, agenți economici și populație.

Execuția bugetului se realizează pe durata anului bugetar.

Execuția bugetară este activitatea de încasare a veniturilor bugetare și efectuare a cheltuielilor aprobate prin buget.

Execuția de casă a bugetului reprezintă un complex de operațiuni privind încasarea, păstrarea și eliberarea de resurse financiare pentru efectuarea cheltuielilor publice.

La baza execuției de casă a bugetului stau următoarele principii:

– delimitarea atribuțiilor persoanelor care dispun de utilizarea resurselor financiare de atribuțiile celor care execută încasarea acestora și unitatea de casă.

Pentru fiecare buget (central, local) se deschide câte un cont de unde se eliberează resursele financiare pentru efectuarea cheltuielilor.

Este interzisă efectuarea de plăți direct din încasări.

Execuția bugetară este un proces amplu și complex la care sunt antrenați un număr foarte mare de operatori bugetari:

aparatul fiscal cu toate structurile sale centrale și teritoriale

instituțiile bugetare: ministere și alte agenții guvernamentale – ordonatori principali de credite –

instituțiile publice operative: școli, spitale, muzee, teatre, unități militare, instanțe judecătorești – ordonatori terțiari

unități administrativ – teritoriale și alte entități publice care primesc transferuri de la bugetul de stat.

Responsabilitatea execuției bugetare revine Guvernului care prin instituțiile sale componente trebuie să-și dovedească capacitatea de administrare atât a procesului de colectare a veniturilor la un nivel cât mai înalt, cât și procesul de utilizare eficientă a alocațiilor bugetare.

Prevederile bugetare privind veniturile reprezintă limite minime de realizat; excepție fac veniturile din împrumuturi, care constituie limite maxime de atins.

Cheltuielile bugetare aprobate prin lege reprezintă limite maxime, ce nu pot fi depășite. Instituțiile publice care execută bugetul au stabilite limitele de cheltuieli pe destinații și este interzisă schimbarea destinațiilor. O astfel de acțiune poartă denumirea de deturnare de fonduri și se sancționează prin lege.

Ministerul Finanțelor Publice realizează monitorizarea operativă a execuției bugetare urmărind menținerea, pe parcursul execuției bugetare, a raportului dintre venituri și cheltuieli în limitele aprobate prin legea bugetară asigurându-se echilibrul financiar și cel monetar.

Veniturile și cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, prin bugetul asigurărilor sociale de stat se repartizează pe trimestre, în funcție de termenele legale de încasarea veniturilor și de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.

Încasarea veniturilor cuvenite bugetului și efectuarea plăților de la buget se efectuează printr-o instituție specializată Trezoreria statului. În localitățile în care aceasta nu are sedii operațiunile sunt efectuate de o Bancă Comercială printr-o convenție privind prestarea de servicii încheiată între Ministerul Finanțelor Publice și conducerea băncii respective.

Execuția veniturilor bugetare se realizează prin aparatul fiscal al Ministerului Finanțelor Publice: Direcțiile Finanțelor Publice la nivel de județ, Administrația Financiară la nivel de municipiu. Circumscripție financiară la nivelul orașelor, percepții rurale și agenți fiscale la nivelul comunelor.

Prin legea bugetară anuală se aprobă creditele bugetare pentru cheltuielile fiecărui exercițiu bugetar.

Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat pot fi folosite, la cererea ordonatorilor principali de credite, numai după deschiderea de credite sau alimentarea cu fondurile de către Ministerul Finanțelor Publice a conturilor deschise pe seama acestora la trezoreria statului.

Restricții privind dispunerea sau efectuarea cheltuielilor aprobate prin buget:

– ordonatori principali, terțiari și secundari finanțați din bugetul central nu pot dispune plăți decât după deschiderea de credite bugetare pe baza dispoziției de deschidere de credite; la nivelul bugetelor locale ordonatorii principali de gradul I și cei terțiari (gradul III) nu pot dispune plăți până nu le sunt alimentate conturile curente deschise la Trezorerie;

– alocațiile pentru cheltuielile de personal și de capital, aprobate pe ordonatori de credite și în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi majorate și nu pot fi utilizate la alte articole de cheltuieli.

– creditele bugetare, aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală, nu pot fi utilizate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite.

– cheltuielile aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea cheltuielilor altui capitol.

Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetelor fondurilor speciale sunt conducătorii autorităților publice, miniștrii și conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale.

La Camera Deputaților și la Senat, ordonatorii principali de credite sunt secretarii generali ai acestora.

Ordonatorii secundari sau terțiari de credite sunt conducătorii instituțiilor publice cu personalitate juridică, finanțate din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și din bugetele fondurilor speciale.

Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate prin buget pe unitățile ierarhic inferioare, în raport cu bugetul acestora și aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu.

Ordonatorii secundari de credite aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele propriu și repartizează creditele bugetare aprobate pe unitățile ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori terțiari de credite.

Ordonatorii terțiari de credite utilizează creditele ce le-au fost repartizate numai pentru nevoile unităților pe care le conduc în conformitate cu bugetul propriu aprobat.

Ordonatorii principali de credite pot delega dreptul de a aproba folosirea și repartizarea creditelor bugetare înlocuitorilor lor de drept.

Angajarea și efectuarea de cheltuieli din sumele aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau bugetele fondurilor speciale se aprobă de ordonatorul de credite și se efectuează numai cu viza prealabilă de control financiar preventiv-intern.

Operațiunile de angajare a cheltuielilor supuse controlului preventiv exercitat de Curtea de Conturi se efectuează cu viza acesteia.

2.2.4. Încheierea execuției bugetare

Modul de gestionare a bugetului se concretizează prin întocmirea la finele anului bugetar, a contului de execuție bugetară.

Conținutul contului de execuție bugetară diferă în funcție de metoda de evidență bugetară adoptată: sistemul de exercițiu sau sistemul de gestiune.

În sistemul de exercițiu contul de execuție bugetară cuprinde totalitatea operațiunilor care privesc anul bugetar, respectiv, chiar dacă încasarea unor venituri și/sau efectuarea unor cheltuieli se realizează după încheierea anului bugetar. În această situație pentru o perioadă de câteva luni, în cursul unui an bugetar se conduce o evidență paralelă, concretizată în conturi de venituri și respectiv de cheltuieli, corespunzătoare atât anului curent, cât și anului bugetar precedent.

În sistemul de gestiune, contul de execuție bugetară cuprinde numai operațiunile de încasări a veniturilor și plăți în contul cheltuielilor realizate efectiv în anul bugetar respectiv.

După încheierea anului ordonatorii de credite întocmesc și înaintează pe verticală dări de seamă privind execuția bugetului, documente care se centralizează și pe baza lor ordonatorii principali întocmesc dări de seamă pentru sectorul de care răspund și le înaintează Ministerului Finanțelor Publice. Acesta primește situații privind execuția bugetului de la Trezorerie și de la celelalte organizații centrale care răspund de execuția bugetului asigurărilor sociale de stat și a bugetelor fondurilor speciale. În baza dărilor de seamă primite de Ministerul Finanțelor Publice elaborează lucrările privind contul general anual de execuție a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat și conturile anuale de execuție ale bugetelor fondurilor speciale pe care le prezintă Guvernului.

Contul general anual de execuție a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat precum și conturile anuale de execuție ale bugetelor fondurilor speciale se întocmesc în structura bugetelor aprobate.

Acestea vor cuprinde:

A. La venituri:

prevederi bugetare aprobate inițial

prevederi bugetare definitive

încasări realizate

B. La cheltuieli:

credite aprobate inițial

credite definitive

plăți efectuate

Excedentul sau deficitul bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale de stat și al bugetelor fondurilor speciale se stabilește ca diferență între veniturile încasate până la închiderea exercițiului bugetar și plățile efectuate până la aceeași dată.

Contul general de execuție bugetară, întocmit de Ministerul Finanțelor Publice se prezintă Guvernului, care după discutare, îl supune Parlamentului pentru dezbatere și aprobare.

2.2.5. Controlul execuției bugetului

Controlul asupra modului de gestionare a fondurilor cuprinse în buget revine unui organism specializat, denumit în majoritatea țărilor, Curtea de Conturi.

Curtea de Conturi este o instituție independentă, exterioară Guvernului care raportează Parlamentului constatările rezultate, în urma controalelor efectuate ea propune măsuri de îmbunătățire a unor dispoziții legale în vederea creșterii eficienței utilizării banului public.

Curtea de conturi efectuează control preventiv asupra unor activități. În privința contului de execuție bugetară, Curtea de conturi efectuează la fiecare instituție publică controlul ulterior, vizând legalitatea și realitatea datelor cuprinse în acest document. Curtea de conturi verifică eficiența, eficacitatea și economicitatea execuției bugetare, pronunțându-se asupra modului cum am fost gestionați banii publici la nivelul fiecărei instituții și pe ansamblul bugetului.

La încheierea verificărilor efectuate prin structurile sale funcționale, dacă nu se constată ilegalități și prejudicii aduse fondurilor publice, Curtea de Conturi emite actul de descărcare de gestiune a conducătorului (ordonator de credite) fiecărei instituții publice. Dacă se constată operațiuni ilegale, generatoare de pagube materiale acestea se recuperează prin organele de jurisdicție ale Curții de conturi (dacă în organizarea curții de conturi există astfel de organe) sau prin organele de profil din sfera puterii judecătorești.

După efectuarea verificărilor Curtea de conturi prezintă Parlamentului raportul privind controlul contului de execuție bugetară în vederea dezbaterii și aprobării acestui cont.

Guvernul își are organizat propriul său organ de control financiar preventiv și ulterior. Acesta funcționează la nivelul Secretariatului general al Guvernului, la nivelul fiecărei agenții guvernamentale, un loc aparte revenind Ministerului Finanțelor Publice care poate verifica oricare din celelalte instituții bugetare asupra legalității și eficienței gestionării fondurilor publice.

Organizarea și funcționarea controlului financiar asupra execuției bugetare prezintă particularități de la o țară la alta. Important este ca, prin formele concrete de organizare și funcționare a controlului financiar, să se evite manifestarea conflictului de interese și să se realizeze controlul reciproc al puterilor în stat.

În afara controlului financiar funcționează controlul politic executat de Parlament. Acest tip de control se manifestă atât cu prilejul examinării și aprobării proiectului de buget, cât și la aprobarea contului de execuție bugetară.

2.2.6. Aprobarea execuției bugetare

Aprobarea execuției bugetare presupune aprobarea de către Parlament a contului de execuție bugetară.

În acest scop Comisiile reunite de buget-finanțe ale parlamentului analizează contul de execuție bugetară, după care urmează dezbaterea, de către Parlament, a proiectului de Lege privind aprobarea contului de execuție bugetară.

În acest sens, Executivul prezintă în fața Parlamentului sinteza evoluțiilor economico-financiare din anul la care se referă execuția bugetară și factorii care au influențat evoluția acesteia. Formațiunile politice, prin reprezentanții ei, fac aprecieri privind calitatea gestiunii bugetare comparativ cu prevederile bugetului aprobat. Se pot avansa propuneri privind modificarea unor legi în vederea creșterii eficienței utilizării banilor publici. Se trece la discutarea pe articole a proiectului legii privind aprobarea contului de execuție bugetară. Parlamentul poate solicita continuarea verificărilor de către Curtea de Conturi a anumitor aspecte ale execuției bugetare și raportarea către Parlament a constatărilor rezultate și a măsurilor legale aplicate.

Votul fiind favorabil asupra proiectului de lege privind aprobarea contului de execuție bugetară marchează încheierea etapelor procesului bugetar.

CAPITOLUL 3

BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT

3.1. Conținutul economic al bugetului asigurărilor sociale de stat

Bugetul asigurărilor sociale de stat face parte, ca document distinct, din bugetul consolidat al statului. El se prezintă ca un plan financiar anual care reflectă constituirea, repartizarea și utilizarea fondurilor bănești necesare ocrotirii pensionarilor, salariaților și membrilor de familie în situații deosebite care diminuează veniturile bănești cum ar fi: incapacitate temporară de muncă din cauză de boală, șomaj, deces.

Conținutul economic al bugetului asigurărilor sociale de stat derivă din structura și trăsăturile orânduirii social-economice, din necesitatea realizării cerințelor statului.

3.2. Veniturile și cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat

3.2.1. Veniturile bugetului asigurărilor sociale

În structura veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat se disting mai multe surse:

1. Contribuția de asigurări sociale datorată de angajat care reprezintă o treime (11,67%) contribuția totală stabilită de lege pentru condiții normale de muncă.

Cotele de contribuții de asigurări sociale se aprobă anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat și sunt diferențiate în funcție de condițiile de muncă normale, deosebite sau speciale.

2. Contribuția de asigurări sociale datorată de angajator se determină ca diferență dintre contribuția stabilită prin lege pentru sectorul respectiv de activitate și contribuția de asigurări sociale suportată de angajat.

3. Contribuția salariaților și pensionarilor care beneficiază de bilete de tratament și odihnă acordate prin instituțiile de asigurări sociale.

4. Alte venituri cum ar fi dobânzi, majorări de întârziere pentru debitele nevirate la timp.etc.

3.2.2. Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale din cheltuieli specifice și cheltuieli funcționale aferente instituțiilor respective.

Cheltuielile specifice se concretizează în principal în următoarele:

pensii de asigurări sociale

indemnizații pentru incapacitate temporară de muncă din cauză de boală sau accident

indemnizații pentru concedii de maternitate și îngrijirea copiilor

ajutoare acordate asiguraților pentru decese și proteze

cheltuieli privind biletele pentru tratament balnear și odihnă.

În bugetul asigurărilor sociale se cuprinde ca parte distinctă bugetul asigurărilor pentru șomaj.

Veniturile bugetului asigurărilor pentru șomaj au ca surse contribuțiile de la persoanele juridice și fizice care utilizează munca salariată și contribuțiile pentru șomaj de la salariați.

Cheltuielile bugetului asigurărilor pentru șomaj se concretizează în:

ajutor de șomaj

alocații de sprijin

ajutor de integrare profesională

indemnizații pentru personalul agenților economici a căror activitate este întreruptă temporar

plata absolvenților instituțiilor de învățământ

plăți compensatorii

plăți pentru stimularea șomerilor care se angajează înainte de expirarea perioadei de șomaj

plăți pentru stimularea mobilității forței de muncă

plăți pentru stimularea angajatorilor care încadrează șomeri aparținând unor categorii defavorizate.

3.3. Elaborarea, aprobarea și execuția bugetului

3.3.1. Elaborarea bugetului asigurărilor sociale de stat

Bugetul asigurărilor sociale de stat se fundamentează pe prognoze anuale privind nivelul mediu al pensiilor, salariilor și altor factori economici.

Responsabilitatea elaborării proiectului bugetului asigurărilor sociale de stat revine Guvernului respectiv Ministerul Finanțelor Publice. Elaborarea proiectului bugetului asigurărilor sociale de stat se realizează concomitent cu proiectul bugetului de stat, ca parte integrantă a acestuia.

Ministerul Finanțelor Publice stabilește calendarul lucrărilor privind elaborarea proiectului bugetului de stat în conformitate cu prevederile Legii finanțelor publice.

Ordonatorii principali de credite au obligația ca până la data de 1 mai a fiecărui an, să comunice Ministerului Finanțelor Publice propunerile de modificare a veniturilor și a cheltuielilor pentru bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale pe anul viitor, față de anul în curs, cu precizarea cauzelor și cu fundamentările care determină aceste modificări.

Ordonatorii principali de credite vor depune la Ministerul Finanțelor Publice, cel mai târziu până la data de 1 iunie a fiecărui an, propunerile pentru bugetul asigurărilor sociale de stat în conformitate cu metodologia și condițiile stabilite de Ministerul Finanțelor Publice.

Ministerul Finanțelor Publice examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra nivelului maxim al cheltuielilor bugetare.

Până la data de 1 iulie, acesta, cu acordul primului ministru, comunica ordonatorilor principali de credite limitele de cheltuieli stabilite pe baza politicii financiare a Guvernului, în vederea definitivării proiectelor de buget.

Proiectele de buget, definitivate se depun la Ministerul Finanțelor până la data de 1 august a fiecărui an, însoțite de documentații și fundamentări detaliate pentru cele două categorii de indicatori: venituri și cheltuieli.

În baza proiectelor de buget primite de la ordonatorii principali de credite și a bugetului propriu Ministerul Finanțelor Publice întocmește proiectul bugetului asigurărilor sociale concomitent cu proiectul bugetului de stat și a bugetului fondurilor speciale pe care le depune la buget până la data de 25 septembrie a fiecărui an.

Proiectele de buget, inclusiv proiectul bugetului asigurărilor sociale sunt supuse de Guvern spre aprobare Parlamentului, cel mai târziu până la data de 10 octombrie.

3.3.2. Aprobarea bugetului asigurărilor sociale de stat

Proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat este supus aprobării în Parlament concomitent cu proiectul bugetului de stat.

După aprobare este prezentat, odată cu celelalte părți componente ale bugetului consolidat, președintelui, iar după aprobarea de către președinte este publicat în Monitorul Oficial și din acest moment devine lege a cărei respectare și execuție este obligatorie.

3.3.3. Executarea bugetului asigurărilor sociale de stat

Competența în activitatea de executare a bugetului asigurărilor sociale revine Ministerului Muncii și Protecției Sociale a organelor sale locale, a organelor financiar contabile din cadrul agenților economici, instituțiilor și comunelor. La executarea bugetului asigurărilor sociale de stat participă Trezoreria Statului, Casa de Economii și Consemnațiuni, oficiile PTTR, Banca Comercială Română, etc.

Organele participante la activitatea de executare a bugetului asigurărilor sociale sunt răspunzătoare de organizarea încasării integrale și la timp a veniturilor, de calcularea corectă a acestora, de onorarea drepturilor de asigurări sociale, de cheltuirea rațională, oportună în limitele și în conformitate cu destinația lor a creditelor bugetare aprobate.

Un rol important revine unităților economice și instituțiilor care sunt obligate să calculeze corect și să vireze la termenele stabilite contribuțiile de asigurări sociale, să calculeze și să onoreze la timp drepturile de asigurări sociale la locul de muncă (ajutor de boală, ajutor de deces etc.).

Executarea de casă a bugetului asigurărilor sociale de stat este un proces bugetar complex care constă în încasarea, păstrarea și eliberarea resurselor în vederea efectuării cheltuielilor, activitate care revine în principal în sarcina Trezoreriei.

3.3.4. Încheierea bugetului asigurărilor sociale de stat

Principiul anualității bugetului impune ca încheierea execuției bugetului asigurărilor sociale de stat să se încheie la 31 decembrie. Veniturile bugetare încasate după 31 decembrie se înregistrează în contul anului următor, iar creditele bugetare de asigurări sociale rămase necheltuite până la sfârșitul zilei de 31 decembrie a anului expirat se închid.

Lucrările de încheiere a bugetului asigurărilor sociale de stat și metodologia de aprobare a execuției bugetului sunt identice cu cele prezentate la capitolul precedent vizând bugetul de stat cu particularitățile legate de specificul activității de asigurări sociale de stat.

CAPITOLUL 4

BUGETELE LOCALE

4.1. Autonomia finanțelor publice locale

Comunitățile locale reprezintă comunități umane, delimitate teritorial din punct de vedere politic și administrativ, care au autorități publice diferite de cele ale statului. Autonomia financiară a acestora este absolut necesară, deoarece autonomia administrativă nu ar fi posibilă fără autonomia financiară, care-i asigură suportul material al funcționării. De asemenea comunitățile își cunosc mai bine posibilitățile proprii resursele bănești de proveniență publică și nevoile privind cheltuielile ce trebuie acoperite pentru producerea de servicii publice pe plan local.

În statele democratice administrația locală se bazează pe principiile descentralizării și autonomiei locale.

Prin reglementările din aceste state s-au urmărit:

delimitarea patrimoniului public aflat în proprietatea primăriilor de cel aflat în proprietatea statului

crearea instrumentelor administrative necesare autorităților locale pentru îndeplinirea atribuțiilor care le revin.

asigurarea condițiilor pentru asumarea responsabilității privind dezvoltarea locală.

Pe linia descentralizării serviciilor publice s-a urmărit transmiterea prin lege a mai multor competente organelor puterii și administrației locale. Statele respective au avut grijă întotdeauna să coordoneze lucrurile în așa fel, încât descentralizarea să nu conducă la divizarea națiunii. În acest context, justiția și apărarea sunt servicii publice care nu pot fi descentralizate.

În Europa deosebirile teritoriale și demografice ale fiecărei țări au determinat o mare varietate de forme de autonomie locală, în care relațiile organe centrale – organe locale sunt de o mare diversitate. Se pot contura 3 modele: modelul francez, modelul german, modelul britanic.

Problemele privind finanțele locale sunt rezolvate diferit de la o țară la alta.

Formarea veniturilor locale se realizează diferit, distingându-se tot trei modele:

constituirea veniturilor proprii necesare pentru acoperirea cheltuielilor în virtutea dreptului de a percepe impozite și taxe

completarea veniturilor proprii, cu sume defalcate din veniturile bugetului autorităților publice

finanțarea integrală de la bugetul central.

Gradul de autonomie rezultă din următoarele:

independența deplină sau parțială în formarea veniturilor

competența atribuită pentru contactarea și gestionarea împrumuturilor

asigurarea echilibrului bugetar și , respectiv, gestionarea excedentului sau a deficitului anual

competența atribuită organelor administrațiilor publice locale de a introduce impozite și taxe locale.

Autonomia finanțelor locale rezultă și din raporturile de interdependență față de verigile superioare; în structura proprie a bugetelor locale, sau între bugetele locale, în general și bugetul de stat ca buget central.

În România prin Legea privind finanțele publice locale, bugetele locale și raporturile dintre diferitele categorii de bugete locale sunt definite astfel: „Prin bugete locale se înțelege bugetele de venituri și cheltuieli ale unităților administrativ-teritoriale. Fiecare comună, oraș, municipiu, sector al municipiului București, județ, respectiv municipiul București, întocmește bugetul local, în condiții de autonomie potrivit legii. Între aceste bugete nu există relații de subordonare.9

4.2. Organizarea finanțelor publice locale

Organizarea distinctă a finanțelor locale, pe baza autonomiei financiare a administrațiilor locale permite degrevarea finanțelor centrale de o seamă de cheltuieli, reducerea numărului și amploarea fluxurilor bănești între cele două niveluri structurale ale finanțelor publice.

De asemenea este posibil o urmărire mai clară a modului cum sunt folosite fondurile constituite.

Finanțele locale satisfac mai bine și mai eficient cerințele de utilități publice în teritoriu. Problema care se pune este următoarea: până unde se poate întinde autonomia financiară respectiv cât ar trebui să reprezinte centralizarea și cât descentralizarea în domeniul finanțelor publice.

În fiecare țară, raportul dintre finanțele publice centrale și cele locale este diferit.

În general, obiectivele și acțiunile majore de interes național, strategic, cele care afectează pe toți cetățenii, cum sunt: apărarea, ordinea publică statală, relațiile externe, protecția mediului și a cetățeanului, politicile macrosociale de regularizare, stabilizare și bunăstare, sunt finanțate din fonduri centrale.

Finanțele publice se referă la activități de interes local cum ar fi: construirea de drumuri, poliția, iluminatul public, gospodărirea comunală, transporturile locale, învățământ preuniversitar, spitale, etc.

În România, organizarea teritorială a finanțelor publice este așezată pe împărțirea țării în unități administrativ-teritoriale. Ea apare astfel structurată pe niveluri ierarhice în limitele fiecărei unități administrative: județe, municipii, orașe, comune.

Organele financiare, care funcționează în aceste structuri, acoperă prin activitatea lor întregul teritoriu al țării și îndeplinesc atribuții cu caracter financiar în toate localitățile.

Din punct de vedere juridic organele financiare teritoriale sunt instituții ale administrației publice, cu administrație și gestiune proprie de instituție. Sfera lor de acțiune diferă, după nivelul organizatoric, astfel:

Direcțiile generale ale finanțelor publice și controlul financiar de stat, la nivel de județ și municipiul București

Administrațiile financiare, la nivelul municipiilor și al sectoarelor municipiului București

Circumscripțiile financiare la orașe

Percepțiile rurale și agențiile fiscale, la nivelul comunelor.

Toate aceste organe sunt îndrumate și controlate de către Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlul Financiar de Stat din Ministerul Finanțelor Publice.

O analiză a bugetelor de stat și bugetelor locale din țările dezvoltate și cele în tranziție sau în curs de dezvoltare relevă următoarele:

– în majoritatea țărilor ponderea veniturilor bugetelor locale este inferioară ponderii cheltuielilor cu diferente foarte mari. Danemarca – ponderea veniturilor: 47,5, ponderea cheltuielilor 82,4;

Suedia – ponderea veniturilor 48,1, ponderea cheltuielilor 63,4;

SUA – ponderea veniturilor 27,1, ponderea cheltuielilor 43,6

Cehia – ponderea veniturilor 19,6, ponderea cheltuielilor 27,1

România 1997 – ponderea veniturilor 13,6, ponderea cheltuielilor 12,1

Mexic – ponderea venit 5,5, ponderea cheltuieli 5,9.

4.3. Nivelul și structura veniturilor și cheltuielilor bugetelor locale

Prin buget local se înțelege actul în care se înscriu veniturile și cheltuielile colectivităților locale, pe o perioadă de un an. În România fiecare comună, oraș, municipiu și sector al municipiului București întocmește buget propriu, în condiții de autonomie.

Bugetele locale reprezintă instrumentele de planificare și de conducere a activității financiare a unităților administrativ-teritoriale. Structura acestora reflectă gradul de autonomie a administrației locale față de puterea centrală și legăturile existente între diferitele administrații teritoriale.

În România cele două verigi ale bugetelor locale sunt:

1. Bugetele proprii ale județelor și al municipiului București administrate de Consiliile Județene.

2. Bugetele proprii ale comunelor, orașelor, municipiilor și ale sectoarelor municipiului București, administrate de către primării.

4.3.1. Structura veniturilor bugetelor locale

1. Venituri proprii ale bugetelor locale reglementate prin Legea privind finanțele publice și Legea privind finanțele publice locale. În această grupă se includ:

impozite, taxe și vărsăminte de venituri de la plătitori: agenți economici și instituții publice de importanță locală;

impozite și taxe locale de la populație.

2. Venituri atribuite care cuprind suma defalcată din venituri cuvenite bugetului de stat. Veniturile folosite în acest caz sunt impozitul pe salarii, impozitul pe veniturile persoanelor fizice, sau TVA-ul.

3. Transferuri acordate de la bugetul de stat pentru finanțarea unor obiective de interes național, dar care pot fi mai eficient organizate și controlate de către organele locale: acțiuni de protecție socială, lucrări de investiții, etc.

4. Împrumuturile contractate pe piața financiară internă sau externă, fie direct, în numele organelor administrației publice locale, fie garantate de către Guvern.

Legea privind finanțele publice locale, respectând clasificația economică prezintă sintetizate următoarele venituri:

venituri curente: impozite, vărsăminte, diverse venituri

venituri din capital: încasări din valorificarea unor bunuri

venituri cu destinație specială: taxe speciale, venituri din vânzări de bunuri; din fondul pentru intervenție, din fondul pentru locuințe, din amortizarea mijloacelor fixe, donații și sponsorizări.

4.3.2. Structura cheltuielilor bugetelor locale10

Cuprinderea cheltuielilor în bugetele locale se realizează în conformitate cu clasificația bugetară și concretizează căile de finanțare a acțiunilor specifice realizate pe plan local.

Autoritățile executive: servicii publice generale

Învățământ, sănătate, cultură și religie, asistență socială, ajutoare și indemnizații.

Servicii, dezvoltare publică și locuințe

Transporturi, agricultură, alte acțiuni economice

Alte acțiuni

Fondul pentru garantarea împrumuturilor externe, plata dobânzilor și a comisioanelor aferente

Plăți de dobânzi și comisioane (datoria publică)

Rambursări de împrumuturi

Fonduri de rezervă

Cheltuieli cu destinație specială

4.4. Sursele de formare a veniturilor bugetelor locale

1. Impozite, taxe și alte venituri, structura acestora este reglementată prin lege și ele se regăsesc în toate localitățile. Pentru unele acțiuni de interes local se pot stabili de consiliile locale taxe pe perioade determinate cu respectarea legislației și cu o fundamentare clară.

Nivelul impozitelor și taxelor locale se stabilește anual de Consiliile locale cu respectarea limitelor stabilite prin lege.

2. Cotele defalcate din venituri ale bugetului de stat

Cotele defalcate din impozitul pe salarii se stabilesc anual prin Legea de aprobare a bugetului de stat. Unitatea plătitoare virează, la data plații salariilor, sumele reprezentând impozit pe salarii astfel:

o cotă la bugetul de stat

o cotă la bugetul unității administrativ- teritoriale în a căror rază se desfășoară activitatea

o cotă la bugetul județului respectiv.

Începând cu anul 1999 se stabilesc cote aditionale și la alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetelor locale.

Nivelul cotelor adiționale se stabilește pe baza următoarelor criterii:

numărul populației

lungimea străzilor; lungimea drumurilor

numărul locuințelor

lungimea rețelei de canalizare și apă

numărul populației școlare din învățământul preuniversitar

numărul unităților administrativ-teritoriale.

Aplicarea acestor criterii implică luarea în considerare a condițiilor specifice fiecărei localități, a situației economice, sociale și demografice a acestora. Sumele defalcate se aprobă anual pe județe, respectiv pe municipiul București.

Repartizarea acestora între bugetul propriu al județului și bugetele comunelor, orașelor, municipiilor și sectoarelor municipiului București se efectuează de către Consiliul județean, prin hotărâre după consultarea primarilor și cu asistența tehnică de specialitate a Direcției generale a finanțelor publice și controlului financiar de stat.

3. Sume încasate din vânzarea ca atare sau din valorificarea materialelor obținute din casarea mijloacelor fixe, după deducerea cheltuielilor efectuate pentru aceste operațiuni. Aceste venituri se utilizează pentru finanțarea investițiilor.

4. Sume încasate din concesionarea sau din încheierea unor bunuri aparținând domeniului public sau privat, de interes local.

5. Sume încasate din valorificarea bunurilor confiscate, în funcție de subordonarea instituțiilor care au dispus confiscarea.

6. Transferuri cu destinație specială de la bugetul de stat, aprobate anual prin legea bugetului de stat, pe ansamblul fiecărui județ și municipiul București.

7. Împrumuturi contractate pe piața financiară internă sau externă

Împrumuturile se pot contracta pentru următoarele destinații:

finanțarea de investiții publice de interes local

refinanțarea datoriei publice locale.

Împrumuturile se aprobă prin vot de către consiliile locale.

Datoria publică locală se rambursează din resursele aflate la dispoziția unităților administrativ-teritoriale, cu excepția transferurilor de la bugetul de stat cu destinație specială.

Angajarea de împrumuturi fără garanția Guvernului comportă informarea prealabilă a Ministerului Finanțelor Publice. Împrumuturile externe se contractează numai cu aprobarea Comisiei de autorizare, formată din reprezentanți ai autorităților locale, ai Guvernului și ai Băncii Naționale a României și aprobată prin hotărâre a Guvernului. Aprobarea este condiționată de posibilitatea de rambursare a dobânzilor și de răscumpărarea titlurilor.

4.5. Procesul bugetar la nivel colectivităților locale din România

4.5.1. Elaborarea proiectelor bugetelor locale

Una din condițiile administrației publice locale o reprezintă existența unui buget propriu, ca o certitudine a independenței totale sau parțiale, a finanțării proprii.

În procesul de elaborare a bugetelor locale sunt antrenate toate organele locale cu atribuții pe linia finanțelor publice locale: ordonatorii de credite, direcțiile generale a finanțelor publice, consiliile populare.

Etapele privind examinarea și adoptarea bugetelor locale și calendarul acestora, sunt în ordine cronologică următoarele:

1. Până la 15 mai a fiecărui au ordonatorii principali de credite întocmesc și prezintă la Direcțiile generale ale finanțelor publice și Controlul financiar de stat proiecte de bugete echilibrate Direcțiile generale ale finanțelor publice elaborează proiecte de bugete până cel mai târziu la 1 iunie a fiecărui an.

2. Până la 1 iulie a fiecărui an Ministerul Finanțelor Publice comunică Direcțiilor generale județene limitele aprobate ale sumelor defalcate din impozitul pe salarii și transferurile cu destinație specială.

Ministerul comunică totodată și criteriile de repartizare a acestora pe unitățile administrativ-teritoriale în vederea definitivării proiectelor bugetelor de către ordonatorii principali de credite.

3. În baza comunicărilor primite ordonatorii principali de credite definitivează propunerile pentru proiectul de buget și le înaintează, până la 20 iunie a fiecărui an Direcțiilor generale județene.

4. Până la 1 august a fiecărui an, Direcțiile generale depun proiectele bugetelor locale pe ansamblu județului și al Municipiului București la Ministerul Finanțelor Publice.

4.5.2. Aprobarea proiectului bugetelor locale

În termen de maximum 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii pentru aprobarea bugetul de stat pe anul respectiv se impune aprobarea proiectelor bugetelor locale.

Competența de aprobare revine consiliilor locale, consiliilor județene și Consiliului General al Municipiului București după caz.

Cu 15 zile înainte de aprobare, proiectele se publică în presa locală sau se afișează la sediul primăriei, după caz.

Pe parcursul exercițiului bugetar, aceleași autorități pot aproba rectificarea bugetelor locale, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a rectificării bugetului de stat. La această rectificare se vor avea în vedere propuneri fundamentate ale ordonatorilor principali de credite.

Aprobarea constă în pronunțarea asupra contestațiilor, urmată de votarea pe capitole, subcapitole, articole și anexe, adoptarea proiectului în ansamblu.

Veniturile și cheltuielilor anuale aprobate în bugetele locale se defalcă pe trimestre în funcție de termenele de încasare a veniturilor și perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.

După aprobarea bugetelor de către organele locale, Direcțiile generale ale finanțelor publice ale județelor și municipiului București întocmesc și transmit Ministerului Finanțelor Publice bugetele pe ansamblu fiecărui județ și pe celelalte subdiviziuni (municipiu, oraș, comună). Cuprinderea veniturilor și cheltuielilor în bugetele locale este în concordanță cu structura clasificației bugetare.

Competența repartizării creditelor bugetare pe instituții revine ordonatorilor principali de credite.

Ordonatorii principali de credite bugetare sunt președinții consiliilor județene, primarul general al municipiului București, primarii municipiilor, orașelor, comunelor.

Calitatea de ordonatori secundari și terțiari o au conducătorii instituțiilor sau serviciilor publice cu personalitate juridică din subordinea fiecărui consiliu local, județean și Consiliul general al Municipiului București.

Procesul de repartizare a creditelor se derulează astfel:

1. Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare, aprobate prin bugetele locale, pe unități ierarhic inferioare, în raport cu sarcinile acestora, cuprinse în bugetele respective și aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii.

Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate pe unități ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori terțiari de credite, și aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii.

Ordonatorii terțiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate, numai pentru nevoile unităților pe care le conduc.

Transferurile de fonduri de la bugetul de stat către bugetele locale se efectuează, în limitele prevăzute de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcțiile generale ale finanțelor publice, la cererea ordonatorilor principali, în funcție de necesitățile execuției bugetare.

Execuția bugetului la partea de cheltuieli, presupune angajarea și efectuarea cheltuielilor. Pe baza creditelor aprobate ordonatorul principal dispune deschideri de credite, după care pot fi efectuate plăți.

Ordonatorul de credite dispune plăți privind salariile, achiziționarea de materii, materiale, executări de lucrări sau plăți pentru serviciile prestate de terți. Plățile trebuie să aibă la bază documente justificative, iar acestea trebuie să aibă viza de control preventiv intern, prin care se atestă respectarea dispozițiilor legale privind încadrarea în creditele bugetare aprobate și în destinația lor.

În situații bine justificate pot fi efectuate plăți în avans în limita a 30%.

Execuția de casă a bugetelor locale se realizează prin unitățile teritoriale ale trezoreriei, unde se deschid conturi distincte pentru:

venituri bugetare pe structura clasificației bugetare

cheltuielile în limita creditelor bugetare aprobate și a destinației stabilite

alte operațiuni financiare ale ordonatorilor de credite bugetare dispuse de aceștia

veniturile extrabugetare și cheltuielile dispuse din acestea pe instituții publice locale și categorii de resurse:

Trimestrial, ordonatorii de credite întocmesc dări de seamă contabile asupra execuției bugetare, care se depun la direcțiile generale ale finanțelor publice. După verificarea și centralizarea acestora Direcțiile generale ale finanțelor publice întocmesc darea de seamă centralizată asupra execuției bugetelor locale pe ansamblu județului, pe care o depun la Ministerul Finanțelor Publice.

După încheierea anului bugetar, ordonatorii principali de credite întocmesc și prezintă spre aprobare Consiliilor locale, până la 31 mai, conturile anuale de execuție a bugetelor locale în următoarea structură:

a. La venituri:

prevederi bugetare aprobate inițial

prevederi bugetare definitive

încasări realizate

b. La cheltuieli:

credite aprobate inițial

credite definitive

plăți efectuate

Excedentul anual al bugetului local, rezultat la încheierea exercițiului bugetar, după efectuarea regularizărilor în limita transferurilor din bugetul de stat, se utilizează, în ordine, pentru:

1. rambursarea eventualelor împrumuturi restante, plata dobânzilor și a comisioanelor aferente acestora

2. constituirea fondului de rulment.

Fondul de rulment se păstrează într-un cont distinct, deschis fiecărei unități administrativ-teritoriale, la unitățile teritoriale ale trezoreriei statului.

Fondul de rulment poate fi utilizat, temporar, pentru acoperirea unor goluri de casă provenite din decalaje între veniturile și cheltuielile anului curent, precum și pentru acoperirea definitivă a eventualului deficit bugetar rezultat la finele exercițiului bugetar.

Fondul de rulment poate fi utilizat, de asemenea, pentru finanțarea unor investiții din competența autorităților administrației publice locale sau pentru dezvoltarea serviciilor publice locale în interesul colectivității.

Utilizarea fondului de rulment se aprobă de consiliul local, dar numai în limita destinațiilor stabilite prin legea finanțelor publice locale.

CAPITOLUL 5

IMPOZITE ȘI TAXE

5.1. Impozitele – caracteristicile și rolul lor

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părți din veniturile și/sau averea persoanelor fizice sau juridice la dispoziția statului în vederea acoperirii cheltuielile publice.

Caracteristicile definitorii ale impozitelor sunt:

caracter obligatoriu

cu titlu definitiv și nerambursabil

fără contraprestație directă din partea statului.

Caracterul obligatoriu al impozitelor constă în sarcina ce revine tuturor persoanelor fizice sau/și juridice care realizează venit dintr-o anumită sursa sau posedă o avere de a plăti un impozit către stat.

Dreptul de a introduce impozite îl are statul, dar și-l exercită prin instituțiile puterii sau administrației de stat. Concret: pot stabili și introduce impozite Parlamentul (pentru impozite de importanță națională și consiliile locale pentru impozite de importanță locală). Pentru acestea din urmă competențele sunt limitate prin lege.

Impozitele sunt plăți care se fac către stat cu titlu definitiv și nerambursabil; plătitorii nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.

Sarcina plății impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice și juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege:

salariu pentru muncitori și funcționari

profituri sau cifra de afaceri pentru agenții economici

renta pentru proprietarii funciari

dividende, dobânzi pentru deținătorii de hârtii de valoare (acțiuni, obligațiuni)

venitul realizat de pe urma activităților desfășurate de micii meseriași și liber profesioniști etc.

Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic și social.

Pe plan financiar impozitul constituie principalul mijloc de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. Impozitele dețin cea mai mare pondere în totalul resurselor financiare publice. Sporirea volumului încasărilor din impozite se realizează prin creșterea numărului plătitorilor, extinderea bazei de impunere și prin majorarea cotelor de impunere.

Rolul economic al impozitelor se concretizează în folosirea lor, de către stat, ca mijloc de intervenție în activitatea economică. În funcție de intenția legiuitorului, impozitele se pot manifesta ca un instrument de încurajare sau de frânare a unei anumite activități economice, de creștere sau de reducere a producției sau consumului unui anumit produs, de impulsionare ori de îngrădire a comerțului exterior.

Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul, că, prin intermediul lor, statul procedează la redistribuirea unei părți importante din produsul intern brut între grupuri sociale și indivizi, între persoanele fizice și cele juridice.11

5.2. Elementele impozitului

Principalele elemente ale impozitului sunt: subiectul, plătitorul, suportătorul, obiectul impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota impozitului, asieta, termenele de plată.

Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia. Exemple: salariatul pentru impozitul pe salarii; agentul economic pentru impozitul pe profit.

Plătitorul impozitului poate fi aceeași persoana cu subiectul sau o altă persoană. Exemplu: la impozitul pe salariu plătitorul este angajatorul (agent economic); la impozitul pe venituri din dobânzi plătitor este societatea bancară la care subiectul persoană fizică are constituit un depozit bancar; editura pentru dreptul de autor etc.

Suportătorul impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul. În general subiectul ar trebui să fie și suportătorul real, dar sunt și situații în care cele două persoane sunt diferite. De exemplu, la impozitele indirecte suportătorul este persoana fizică ce a cumpărat bunul purtător de taxa pe valoare adăugată.

Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe obiect al impunerii îl constituie venitul sau averea. Impozitul pe salarii – venitul din salariu; la impozitul pe venit (global) obiectul îl constituie venitul = venit din salariu + venit din alte surse; la impozitul pe donații – bunurile mobile și imobile care fac obiectul donației; la impozitul pe succesiune – masa succesorală.

În cazul impozitelor indirecte materia supusă impunerii poate fi produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat, etc.

Sursa impozitului arată din ce anume se plătește impozitul: din avere sau din venit. În majoritatea cazurilor la impozitul pe venit, obiectul impunerii coincide cu sursa. La impozitele pe avere nu este această coincidență impozitul se plătește din venitul realizat de persoana fizică sau juridică.

Unitatea de impunere este unitatea de măsură utilizată pentru a determina dimensiunea obiectului impozabil.

Ca unitate de măsură se utilizează:

unitatea monetară, la impozitul pe venit

mp de suprafață utilă la impozitul pe clădiri

hectarul de teren pentru impozitul funciar

bucată, kg, litru pentru taxele de consumație etc.

Cota de impunere (cota impozitului) reprezintă impozitul aferent unei unități de impunere. Impozitul poate fi stabilit în cote procentuale, care pot fi proporționale, progresive sau regresive, în unele situații impozitul se stabilește în sume fixe (impozit forfetar).

Asieta sau modul de așezare a impozitului reprezintă totalitatea măsurilor care se iau de organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile și determinarea impozitului datorat statului.

Termenul de plată reprezintă data până la care impozitul trebuie achitat statului. Dacă impozitul nu este achitat la termen se calculează și se plătesc majorări de întârziere.

Legea privind impozitul datorat prevede majorările de întârziere percepute pentru neachitarea la termen: penalități sau/și majorări de întârziere calculate ca % asupra sumei datorate pentru fiecare zi de întârziere, proprii (pe salarii) execuție silită prin blocarea contului de disponibil (la agenții economici) sechestru asupra unor bunuri de valoare identică cu suma datorată etc.

5.3. Așezarea și perceperea impozitelor

Așezarea impozitelor cuprinde un complex de operațiuni privind: stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului și perceperea (încasarea) impozitului.

5.3.1. Stabilirea obiectului impozabil

Stabilirea obiectului impozabil presupune constatarea și evaluarea materiei impozabile.

Organul care efectuează impunerea trebuie să constate existența obiectului impozabil și să-l evalueze, adică să determine dimensiunea acestuia.

În practică pentru evaluare se utilizează două metode – metoda evaluării indirecte și metoda evaluării directe, fiecare având mai multe variante.

5.3.1.1. Metoda evaluării indirecte cuprinde următoarele variante:

evaluarea pe baza unor semne exterioare ale obiectului impozabil

evaluarea forfetară

evaluarea administrativă.

Evaluarea pe baza unor semne exterioare ale obiectului impozabil este specifică impozitelor de tip real. Ea constă în stabilirea cu aproximație a mărimii obiectului impozabil fără să se ia în considerație situația persoanei care deține obiectul respectiv.

Exemplu la impozitul funciar se iau în calcul: suprafața de teren în ha – fără a se ține cont de destinația acestuia, numărul animalelor din gospodărie; arenda.

Metoda este simplă, dar mărimea obiectului impozabil este determinată cu aproximație ceea ce afectează echitatea fiscală; Exemplu, gradul de fertilitate al terenului, zona în care este situat sunt elemente care influențează valoarea terenului.

Evaluarea forfetară presupune stabilirea de organele fiscale, cu acordul subiectului impozabil, a valorii obiectului impozabil. Exemplu: mărimea veniturilor realizate din comerțul mărunt: vânzarea florilor, a semințelor, etc. Desigur apare și aici un grad de subiectivism și de inexactitate.

Evaluarea administrativă presupune stabilirea valorii materiei impozabile pe baza datelor de care dispun organele fiscale. Dacă subiectul impozitului nu este de acord are dreptul să conteste, prezentând argumentele de rigoare în contestație. Exemplu, impozitul pe clădiri.

5.3.1.2. Metoda evaluării directe prezintă 2 variante:

evaluarea pe baza declarației unei terțe persoane

evaluarea pe baza declarației plătitorului de impozit

Evaluarea pe baza declarației unei terțe persoane constă în stabilirea mărimii obiectului impozabil pe baza declarației scrise pe care o terță persoană, care cunoaște această mărime, este obligată prin lege să o depună la organele fiscale.

Exemplu, agenții economici declară salariile plătite angajaților, chiriașii declară chiria plătită proprietarilor etc. Avantajele, metodei se referă la înlăturarea evaziunii fiscale și a exactității datelor privind mărimea obiectului impozabil. Utilizarea metodei este limitată.

Evaluarea pe baza declarației contribuabilului (plătitorului) se realizează cu participarea directă a subiectului impozabil. Contribuabilul este obligat să țină o evidență exactă privind veniturile și cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfășoară; să încheie bilanț fiscal, să întocmească și să înainteze organelor fiscale o declarație din care să rezulte veniturile pe care le realizează și cheltuielile care au fost efectuate pentru obținerea acestora. Pe baza acestei declarații, organele fiscale procedează la stabilirea mărimii materiei impozabile. Exemplu, impozitul pe profit, impozitul pe cifra de afaceri.

Dezavantaje: posibilitatea sustragerii de la impunere a unei părți importante a materiei impozabile.

5.3.2. Determinarea cuantumului impozitului

În funcție de modul de stabilire se disting:

impozite de repartiție

impozite de cotitate.

Impozitele de repartiție au fost practicate în feudalism și în perioada de început a capitalismului. Ele nu se mai utilizează în perioada modernă. Caracteristica pentru impozitele de repartiție constă în stabilirea mărimii acestora în funcție de nevoile de fonduri ale statului. Suma globală necesară statului pentru exercitarea funcțiilor sale era repartizată pe unități administrativ-teritoriale, iar la unitatea de bază (oraș, comună) sumă era defalcată pe subiecte sau obiecte impozabile. În acest caz nu erau respectate cerințele echității fiscale.

Impozitele de cotitate se stabilesc prin aplicarea unor cote procentuale, asupra obiectului impozabil, determinat pentru fiecare plătitor în parte. Impozitele de cotitate se stabilesc în funcție de mărimea obiectului impozabil și, în unele cazuri, de situația personală a plătitorului impozitului.

Exemplu, impozitul pe venitul global stabilirea mărimii materiei impozabile se determină în funcție de numărul persoanelor aflate în întreținere; în unele țări se fac scăzăminte privind ratele plătite de subiect pentru cumpărări de imobile etc.

5.3.3. Perceperea impozitelor

Impozitul stabilit este comunicat contribuabilului prin înștiințări speciale precizându-se termenele de plată. Perceperea impozitelor se realizează prin aparatul fiscal, prin una din următoarele forme:

direct de către organele fiscale de la plătitori

prin stopaj la sursă

prin aplicarea de timbre fiscale.

a) Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori cunoaște două variante de realizare:

plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru a achita impozitul datorat statului – motiv pentru care se mai numește impozit portabil;

organul fiscal are obligația să se deplaseze la domiciliu plătitorului pentru a solicita de la acesta să achite impozitul numit impozit cherabil.

b) Stopajul la sursă constă în aceea că impozitul se reține și se varsă la stat de către o terță persoană. Exemplu, impozitul pe salarii se calculează și se varsă la buget de angajator.

c) Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale mobile se practică în cazul taxelor datorate statului pentru acțiunile în justiție precum și pentru taxele privind actele, certificatele și diferite documente elaborate de notariatele publice și de organe ale administrației de stat.

5.3.4. Clasificarea impozitelor

Multitudinea de impozite și taxe întâlnite în practica financiară presupune o clasificare a lor pentru a putea fi sesizate mai ușor efectele lor pe plan economic, financiar, social și politic.

Impozitele directe – sunt stabilite nominal pe persoane fizice sau juridice, în funcție de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit stabilite prin lege. În cazul impozitelor directe subiectul și suportatorul impozitului este același; el se încasează direct de la subiect la termenele stabilite.

În funcție de criteriile ce stau la baza așezării impozitelor directe acestea sunt:

impozite reale

impozite personale.

Impozitele reale sunt denumite impozite obiective sau pe produse se stabilesc pe obiecte materiale cum ar fi pământ, fabrici, magazine fără a ține seama de situația subiectului impozabil.

Impozitele personale sunt denumite impozite subiective deoarece ele se stabilesc asupra averii în funcție de situația subiectului impozabil.

Impozitele indirecte se caracterizează prin stabilirea lor asupra unor bunuri mobile și imobile și se suportă de beneficiarii și/sau consumatorii acestor bunuri, indiferent de situația acestora. Ele se percep cu prilejul vânzării unor bunuri sau prestării unor servicii, al importului, al exportului.

În cazul impozitelor indirecte prin lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât suportătorul acestora.

După forma pe care o îmbracă impozite indirecte pot fi:

taxe de consumație

venituri de la monopolurile fiscale

taxe vamale

taxe de timbru și de înregistrare.

În funcție de obiectul impunerii sunt:

impozite pe venit

impozite pe avere

impozite pe consum.

În funcție de scopul urmărit:

impozite financiare

impozite de ordine

Impozitele financiare sunt instituite cu scopul realizării de venituri necesare statului.

Impozitele de ordine au rolul de a limita anumite acțiuni sau consumul anumitor produse.

În funcție de sfera de cuprindere:

impozite generale

impozite locale.

CAPITOLUL 6

IMPOZITE DIRECTE

6.1. Impozite pe venit

La stabilirea impozitelor pe venit în calitatea de subiect al impozitului apar persoanele fizice și juridice (societăți de capital) care realizează venituri din diferite surse.

6.1.1. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

Subiectul impozitului îl reprezintă persoanele fizice care au domiciliul sau rezidența într-un anumit stat, precum și cele nerezidente, care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele excepții prevăzute de lege.

Pentru înțelegerea metodologiei privind determinarea venitului impozabil se impune clarificarea următorilor termeni: venit brut, venit net sau pierdere, cheltuieli aferente deductibile, deducerile personale, creditul fiscal.

Venitul aferent fiecărei categorii de venit cuprinde sumele încasate și echivalentul în lei al veniturilor în natură.

Venitul net/pierderea pentru fiecare categorie de venit reprezintă diferența dintre venitul brut și cheltuielile aferente deductibile.

Cheltuielile aferente deductibile sunt cheltuielile efectuate în cadrul activităților desfășurate în scopul realizării venitului.

Deducerile personale reprezintă o sumă neimpozabilă acordată contribuabilului. În România ea cuprinde deducerea personală de bază și deducerile suplimentare stabilite în funcție de persoanele aflate în întreținerea contribuabilului. De la o țară la alta în categoria deducerilor se pot încadra și alte elemente: rată pentru locuință etc.

Creditul fiscal extern reprezintă suma plătită în străinătate cu titlu de impozit și recunoscută în România, care se deduce din impozitul pe venit datorat în România.

Perioada impozabilă este anul fiscal care corespunde cu anul calendaristic.

Cota de impunere este stabilită prin lege și poate să difere de la o perioadă la alta. Ea poate fi stabilită sub forma unor cote proporționale, progresive pe tranșe de venit sau cotă fixă.

În România, începând cu anul 2000 a fost introdus impozitul pe venitul global care reprezintă suma datorată de o persoană fizică pentru veniturile realizate într-un an fiscal. Subiect al impozitului pe venit denumit contribuabil o constituie:

persoana fizică română cu domiciliul în România, pentru veniturile obținute atât din România, cât și din străinătate

persoana fizică română fără domiciliu în România, pentru veniturile obținute din România prin intermediul unei baze fixe situate pe teritoriul României sau într-o perioadă ce depășește în total 183 de zile.

Obiectul impunerii îl constituie suma veniturilor nete realizate de persoanele fizice din activități independente, din salarii, din cedarea folosinței bunurilor, precum și a veniturilor de aceeași natură realizate din străinătate obținute de persoanele fizice române.

Sunt supuse impozitului pe venitul global următoarele venituri:

venituri din activități independente

venituri din salarii

venituri din cedarea folosinței bunurilor.

6.1.1.1. Impozitul pe venituri din activități independente

Veniturile din activități independente cuprind:

– venituri din profesii liberale (medic, avocat, notar, expert contabil, contabil autorizat, arhitect etc.); venituri din drepturi de proprietate intelectuală etc.

Venitul net supus impunerii se determină ca diferență între venitul brut și cheltuielile aferente deductibile.

Beneficiarii de venit datorează în cursul anului impozitul calculat prin aplicarea unor cote procentuale stabilite prin lege asupra venitului brut încasat. Impozitul plătit în cursul anului este provizoriu, urmând ca venitul să fie luat în calcul la finele anului când se determină venitul global impozabil.

Plătitori veniturilor vor reține acest impozit de la contribuabili și-l vor vira la buget până la data de 10 a luni.

6.1.1.2. Impozitul pe veniturile din salarii

Veniturile din salarii cuprind:

veniturile în bani și/sau natură obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, convenție etc.

indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă de maternitate și pentru concediul de îngrijire a copilului în vârstă de până la 2 ani.

Sunt asimilate salariilor:

– indemnizațiile din activități desfășurate ca urmare a unei funcții de demnitate publică

dreptul de soldă lunară, indemnizații, primele, premiile, sporurile și alte drepturi ale cadrelor militare

indemnizații de conducere

sumele primite de membrii consiliului de administrație și ai comisiilor de cenzori, etc.

Venitul brut din salarii reprezintă veniturile realizate de salariat pentru fiecare loc de realizare a venitului (salar de încadrare + spor de vechime + alte sporuri + indemnizații de conducere etc.).

Venitul net impozabil se determină prin scăderea din venitul brut a următoarelor elemente:

contribuțiile obligatorii datorate: contribuția de asigurări sociale (11,67%); contribuția pentru fond de sănătate (7%) contribuția pentru protecția socială a șomerilor (1%).

cheltuieli personale

deducerea personală și deducerile suplimentare în funcție de situația personală a salariatului (persoane aflate în întreținere).

Impozit pe venitul din salarii se determină prin aplicarea unor cote procentuale pe tranșe de venit și se reține de la angajați. Angajatorii calculează și virează la buget impozitul pe salarii până la data de 25 a lunii următoare.

6.1.1.3. Impozitul pe venituri din cedarea folosinței bunurilor

Venituri din cedarea folosinței bunurilor

Veniturile din cedarea folosinței bunurilor pot fi în lei, în valută sau în natură și apar sub formă de chirie sau rentă.

Subiect al impozitului este proprietarul bunului sau persoana care are dreptul de uzufruct asupra bunului.

Venitul brut este suma de bani obținută de proprietar din cedarea bunului; dacă venitul este în natură se stabilește echivalentul în lei la prețul pieței, iar dacă suma este în valută se recalculează venitul în lei la cursul de schimb al pieței valutare comunicat de B.N.R., din ultima zi a fiecărei luni.

Venitul net din cedarea folosinței bunurilor se determină prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor deductibile aferente venitului (50% aplicată la venitul brut, în cazul construcțiilor 30% în celelalte cazuri).

Contribuabilii care realizează venituri din cedarea folosinței bunurilor sunt obligați să efectueze în cursul anului plăți anticipate cu titlu de impozit în baza deciziei de impunere emise de organul fiscal competent.

6.1.1.4. Impozitul pe venitul global

Impozitul pe venitul global datorat este calculat de organul fiscal în raza căruia își are domiciliul contribuabilul pe baza declarației de venit global, prin aplicarea cotelor de impunere asupra venitului anual global impozabil.

Venitul anual impozabil este format din suma veniturilor nete a următoarelor categorii de venituri: venituri din activități independente, venituri din salarii, venituri din cedarea folosinței bunurilor, veniturile de aceeași natură obținute de persoanele fizice române din străinătate. Din venitul global se scad în ordine pierderile fiscale reportate și deducerile personale.

Pierderea fiscală anuală înregistrată din activități independente se poate compensează cu rezultatele pozitive ale celorlalte categorii de venituri cuprinse în venitul anual, altele decât cele din salarii și asimilate salariilor, obținute în cursul aceluiași an fiscal.

În scopul determinării venitului global impozabil și a impozitului aferent sunt necesare următoarele activități:

– angajatorii au obligația să solicite organului fiscal, până la data de 30.11. a fiecărui an pentru anul următor, formularul tipizat al fișelor fiscale pentru salariați și pentru persoanele fizice care obțin venituri asimilate salariilor. Fișele sunt nominale și cuprind date de identificare ale angajatului inclusiv codul numeric, venitul brut realizat din salarii cumulat pe întregul an, venitul net impozabil, impozitul reținut și virat în cursul anului fiscal, precum și rezultatul regularizării impozitului plătit pe venitul anual sub formă de salarii.

Fișa fiscală este depusă de angajator la organul fiscal până la 28 februarie a anului următor, iar o copie a ei este transmisă, sub semnătură angajatorului.

Contribuabilii, care realizează venituri din categoriile amintite mai sus sunt obligați să solicite de la organele fiscale. Declarația de venit global, precum și declarațiile speciale pentru fiecare categorie de venit și pe fiecare loc de realizare a acestuia.

Declarația de venit global se completează de contribuabil pe proprie răspundere și cuprinde:

venituri obținute din salarii conform datelor din fișa fiscală personală primită de la angajator (sau din fișele fiscale în cazul realizării de astfel de venituri de la mai multe locuri de muncă).

venituri realizate din activități independente

venituri realizate din cedarea folosinței bunurilor.

Declarația se depune la organul fiscal până la 31 martie.

Contribuabilii care realizează venituri dintr-o singură sursă, sub formă de salarii, la funcția de bază pe întregul an fiscal, pentru care angajatorul a depus fișa fiscală nu este obligat să depună declarația de venit global.

În baza declarațiilor de venit global organul fiscal stabilește impozitul anual datorat pentru anul precedent și emite o decizie de impunere în intervalul stabilit anual prin ordinul Ministerului Funcției Publice. În această decizie organul fiscal stabilește diferențele de impozit anual rămase neachitate sau impozitul anual de restituit, pe baza următorului calcul:

impozit anual datorat din care scade:

plăți anticipate cu titlu de impozit efectuate în cursul anului.

Diferențele de impozit rămase de achitat conform deciziei de impunere anuală, se plătesc în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere.

În cazul în care din decizia de impunere rezultă diferențe de impozit de restituit de la bugetul de stat, sumele plătite în plus se compensează cu obligații neachitate în termen, din anul fiscal curent, iar diferența se restituie în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere.

6.1.1.5. Impozitul pe alte categorii de venituri decât cele incluse în venitul global

Venituri obținute din dividende și dobânzi

Dividendul este orice distribuire făcută de o persoană juridică, în bani, și/sau în natură, în favoarea acționărilor sau asociaților, din profitul stabilit pe baza bilanțului contabil anual și a contului de profit și pierdere.

Obiectul impunerii îl reprezintă dividendul distribuit subiectul impozitului este funcționarul sau asociatul respectiv, cota de impunere este de 5% din suma determinată ca dividend.

Obligația calculării, reținerii și virării impozitului pe venituri sub formă de dividende revine persoanelor juridice care distribuie dividendele.

Veniturile sub formă de dobânzi sunt veniturile obținute din titluri de creanță de orice natură și orice fel de sume cuvenite pentru folosirea banilor împrumutați.

Subiectul impozitul este persoana fizică pentru sumele încasate sub formă de dobânzi pentru depozitele în lei sau valută de la societățile bancare sau pentru alte sume împrumutate.

Obiectul impozitului îl constituie suma calculată ca dobândă; cota de impunere este de 1% din suma cuvenită. Obligația calculării, reținerii și virării impozitului revine plătitorilor de dobânzi care au obligația calculării acestora lunar și virării la buget până la data de 25 a lunii următoare.

Scutiri: sunt scutite de impozit dobânzile aferente titlurilor de stat, depozitelor la vedere, obligațiunilor municipale, ale Agenției Naționale pentru Locuințe.

Impozitele pe venituri din dividende și dobânzi sunt impozite finale.

Venituri obținute din jocurile de noroc

Subiectul impozitului este persoana fizică ce a câștigat la jocurile de noroc.

Obiectul impunerii îl reprezintă veniturile în bani și/sau natură obținută la jocurile de noroc și din premii.

Suma impozitată se calculează ca diferență dintre venitul brut și suma reprezentând venitul scutit.

Cota este de 10% iar obligația calculării, reținerii și virării impozitului revine plătitorilor de venituri, impozitul fiind final.

Venituri din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare

Veniturile reprezintă câștigurile de capital obținute ca urmare a operațiunilor de vânzare-cumpărare de valori mobiliare.

În calitate de subiect al impozitului sunt persoane fizice care vând valori mobiliare (titluri de portofoliu).

Obiectul impozitului îl reprezintă câștigul de capital calculat ca diferență pozitivă dintre prețul de vânzare și prețul de cumpărare. Din această diferență se deduc comisioanele datorate intermediarilor (societăți de valori mobiliare, bănci).

Cota de impozit este de 1% din venitul realizat.

Obligația calculării, reținerii și virării impozitului revine societăților de valori mobiliare, băncilor sau altor intermediari plătitori de venit. Impozitul este final.

Venituri din activități agricole

Obiectul impunerii îl constituie venituri din cultivarea și valorificarea florilor, legumelor și zarzavaturilor, în sere și în solarii, precum și a arbuștilor, plantelor decorative și ciupercilor, din exploatarea pepinierelor viticole și pomicole.

Determinarea venitului impozabil presupune calcularea venitului net pe bază de norme de venit stabilite de Direcțiile generale ale finanțelor publice teritoriale cu avizul organelor de specialitate din cadrul Ministerului Agriculturii.

În vederea stabilirii impozitului, persoană care realizează venituri din astfel de activități depune declarația de impunere la organul fiscal până la data de 30 iunie a fiecărui an fiscal. Impozitul se plătește de contribuabil în două tranșe:

50% până la 1 septembrie

50% până la 15 noiembrie

Neplata la termen atrage după sine sancțiuni sub forma majorărilor de întârziere calculate prin aplicarea unui procent stabilit prin lege asupra sumei datorate pentru fiecare zi de întârziere.

6.1.2. Impozitul pe profitul persoanelor juridice

Veniturile realizate de persoanele juridice se impun diferențiat în funcție de mărimea agenților economici.

impozit pe profit

impozit pe cifra de afaceri.

6.1.2.1. Impozitul pe profit

Impunerea venitului realizat de persoanele juridice sub forma profitului îmbracă forme diferite de la o țară la alta și de la o perioadă la alta.

În tratarea acestei probleme trebuie clarificate următoarele noțiuni: profit brut, profit impozabil, și profit net.

Profitul brut se determină ca diferență între veniturile totale realizate de o societate și cheltuielile totale ocazionate de desfășurarea activității.

din care:

venituri totale conform datelor din contabilitate

cheltuielile totale conform datelor din contabilitate.

Profitul impozabil se determină după următoarea formulă:

Pi = PB + ED – END

Pt – profit impozabil

PB – profitul brut conform bilanțului contabil

ED – elemente deductibile fiscal

END – elemente nedeductibile fiscal.

Profitul obținut de o societate de capital se repartizează atât acționarilor sub formă de dividende, proporțional cu participarea lor la capital, cât și la dispoziția societății pentru constituirea unor fonduri.

În practica internațională se întâlnesc următoarele modalități de impunere:

a) Se impune în prima fază profitul total obținut de societate, iar în faza a doua separat dividendele repartizate acționarilor. Acest sistem considerat clasic, face ca partea de profit repartizată sub formă de dividende să fie impozitată de două ori. Se aplică în SUA, Suedia, Elveția, Germania, Franța, România, Ucraina.

b) Se impune numai partea din profit repartizată sub formă de dividende, iar partea din profit rămasă la dispoziția societății nu se impozitează;

c) Se impune numai partea din profit ce rămâne la dispoziția societății, iar partea repartizată sub formă de dividende nu se impozitează.

d) Impunerea separată mai întâi a dividendelor repartizate acționarilor și apoi a părții din profit rămase la dispoziția societății de capital.

În practica financiară internațională se folosesc cote unice sau cote diferențiate în funcție de diferite criterii, astfel:

a) cote de impunere diferențiate în funcție de proprietarul capitalului social:

întreprinderi de stat – de interes național

– de interes local

întreprinderi private.

b) Cotele de impunere se diferențiază în funcție de natura activităților din care se obține profitul: industrie, agricultură, comerț, activitate de leasing, jocuri de noroc, activitate de intermediere etc.

c) Nivelul cotelor de impunere este stabilit în funcție de cifra de afaceri a societăților comerciale

d) Cote de impunere diferite în funcție de destinația impozitului: pentru bugetul de stat (federal): pentru bugetele locale.

Impunerea profitului realizat de persoanele se face, de regulă, anual, pe baza declarației de impunere întocmite de acestea, iar impozitele stabilite de organele fiscale sunt trecute în registrul de rol.

În România, în perioada de după decembrie 1989, sistemul de impozitare a persoanelor juridice care realizează profit a cunoscut o evoluție continuă, în strânsă legătură cu derularea reformei economice și sociale, dar și cu interesele guvernelor ce s-au perindat la putere.

Sistemul de impozitare a profitului aplicabil în țara noastră la această dată12 prezintă următoarele trăsături caracteristice:

profitul impozabil determinat după formula amintită mai sus se impozitează cu o cotă de 25%.

Profitul realizat de BNR, rămas după deducerea cheltuielilor permisive și a sumelor aferente fondului de rezervă, se impune în baza unei cote de 80%.

Profitul impozabil aferent ponderii veniturilor realizate din jocuri de noroc, baruri și cluburi de noapte în volumul total al veniturilor, se impozitează cu o cotă adițională de 22%

Impozitul aferent profitului impozabil obținut din exportul bunurilor realizate din activitate proprie și din prestările de servicii internaționale se reduce cu 50%

Impozitul pe profit se reduce cu 50% pentru profitul utilizat în anul fiscal curent pentru investiții în active corporale și necorporale.

Determinarea și plata impozitului

Impozitul se determină trimestrial pe baza datelor din contabilitate și se plătește de persoana juridică sub forma unor plăți provizorii.

La sfârșitul anului, în baza bilanțului anual și a contului „Profit și pierdere” se calculează profitul impozabil și impozitul aferent conform legislației în vigoare la data respectivă. Din compararea impozitului pe profit datorat cu plățile provizorii făcute de agentul economic în contul impozitului pe profit pot rezulta diferențe în plus sau în minus. Dacă diferența este negativă, persoana juridică este obligată la plata diferenței de impozit pe profit în conformitate cu temenele stabilite. Pentru neplata în termen se percep majorări pentru fiecare zi de întârziere. Majorările sunt stabilite în procente calculate asupra sumei datorate.

Dacă impozitul datorat este mai mic decât suma plăților anticipate făcute de agentul economic în cursul anului, diferența urmează a se compensa cu sumele calculate ca impozit provizoriu în lunile următoare.

6.1.2.2. Impozitul pe cifra de afaceri

Impozit pe cifra de afaceri este datorat de persoanele juridice care se încadrează în categoria microintreprinderilor și înlocuiește impozitul pe profit. În categoria „microintreprinderi” se încadrează persoanele juridice care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

a) sunt producătoare de bunuri materiale, prestează servicii sau/și desfășoară activitate de comerț

b) au până la 9 salariați

c) au realizat venituri reprezentând echivalentul în lei de până la 100.000 euro inclusiv

d. au capital integral privat.

Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 1,5% asupra sumei totale a veniturilor trimestriale obținute din orice sursă, respectiv asupra veniturilor înscrise în contul de profit și pierderi pentru microintreprinderi.

Plata impozitului se face în lei, trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni din trimestrul următor. Neplata în termen atrage după sine majorări calculate pentru fiecare zi de întârziere.

6.2. Impozite pe avere

Impozitele pe avere sunt întâlnite în majoritatea țărilor și îmbracă următoarele forme:

impozite asupra averii propriu-zise

impozite pe circulația averii

impozite pe sporul de avere sau pe creșterea valorii averii.

6.2.1. Impozite asupra averii propriu-zise

Impozite asupra averii propriu-zise îmbracă forma impozitelor asupra clădirilor și asupra terenurilor. Întrucât aceste impozite sunt venituri ale bugetelor locale, vor fi prezentate ulterior la tema „Impozite și taxe locale”.

6.2.2. Impozitele pe circulația averii se instituie la trecerea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile și imobile de la o persoană la alta. Principalele impozite din această categorie sunt:

impozitul pe succesiuni

impozitul pe donații

impozitul pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile

impozitul pe hârtiile de valoare (acțiuni, obligațiuni etc.)

6.2.2.1. Impozitul pe succesiuni

Obiectul impozitului îl constitui averea primită drept moștenire de o persoană fizică, iar subiectul îl reprezintă moștenitorul sau moștenitorii.

Calcularea impozitului se face pe baza unor cote progresive. Nivelul acestora este diferit în funcție de:

masa succesorală

gradul de rudenie existent între decujus (persoana decedată) și moștenitorii acestuia

Impozitul se stabilește fie global pentru toată averea lăsată moștenire, fie separat pentru partea de avere ce revine fiecărui moștenitor.

6.2.2.2. Impozitul pe donațiuni

Obiectul impozitului pe donațiuni îl constituie averea primită drept donație de către o persoană fizică.

Plata impozitului se face de persoana care primește donația (donatar).

Calculul impozitului se face pe baza unor cote progresive aplicate asupra valorii donației. Nivelul progresivității este dependent de următorii factori:

valoarea averii donate

gradul de rudenie între donator și donatar

momentul și scopul donației respective.

Din punct de vedere al momentului și scopului donației se întâlnesc: donații în vederea morții, donații care produc efecte după moarte, donațiuni între vii și donațiuni pe patul morții.

6.2.2.3. Impozite pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile

Obiectul impozitului îl constituie valoarea negociată a imobilului cuprins în actul de vânzare-cumpărare încheiat între vânzător și cumpărător, iar obligația plății impozitului revine cumpărătorului.

Calculul impozitului se face prin aplicarea unor cote progresive asupra valorii imobilului conform actului de vânzare-cumpărare.

În unele țări se utilizează cote proporționale.

6.2.3. Impozite asupra creșterii valorii averii au ca obiect sporul de valoare pe care l-au înregistrat unele bunuri în cursul unei perioade de timp. În această categorie se cuprind:

impozitul pe plusul de valoare imobiliară

impozitul pe sporul de avere realizat în timp de război.

Aceste categorii de impozite nu se întâlnesc în România.

CAPITOLUL 7

IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE

7.1. Considerații generale privind veniturile bugetelor locale

Pentru a funcționa, administrația publică în unitățile administrativ teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit. Pentru aceasta, o importanță deosebită o au impozitele și taxele locale care constituie o pârghie în realizarea autonomiei locale, precum și în organizarea și funcționarea autorităților publice locale.

Veniturile bugetelor locale se formează din impozite și taxe precum și din alte venituri anume nominalizate dar și din cote și sume defalcate din unele venituri locale și din transferuri cu destinație specială de la bugetul de stat.

7.2. Principalele categorii de venituri ale bugetelor locale

Veniturile proprii care se prevăd în bugetele proprii ale județelor:

7.2.1. Venituri curente

Impozit pe profit

Alte impozite directe

Alte încasări din impozite directe

Vărsăminte din profilul net

Vărsăminte de la instituțiile publice

Alte venituri de la instituțiile publice

Diverse venituri

Venituri din amenzile și sancțiunile aplicate, potrivit dispozițiilor legale, de organe proprii

Restituiri de fonduri din finanțarea bugetară locală a anilor precedenți

Venituri din concesiuni și închirieri

Încasări din valorificarea bunurilor confiscate, potrivit legii

Încasări din alte surse

7.2.2. Venituri din capital

Venituri din valorificarea unor bunuri

Venituri din valorificarea unor bunuri ale instituțiilor publice

7.2.3. Venituri cu destinație specială

Taxe speciale

Venituri din vânzarea unor bunuri aparținând domeniului privat

Venituri din fondul pentru drumurile publice

Venituri din fondul de intervenție

Venituri din fondul pentru locuințe

Venituri din amortizarea mijloacelor fixe

Donații și sponsorizări

Sume acordate de persoane juridice și fizice în vederea participării la finanțarea unor acțiuni de interes public.

Veniturile proprii care se prevăd în bugetele proprii ale comunelor, orașelor, municipiilor, sectoarelor municipiului București și al municipiului București sunt clasificate astfel:

A. Venituri curente

Impozit pe profit

Impozite și taxe de la populație

Impozitul pe veniturile liber-profesioniste, meseriașilor și ale altor persoane fizice independente și asociații familiare

Impozitul pe clădiri și terenuri de la persoanele fizice

Taxe asupra mijloacelor de transport deținute de persoane fizice

Impozitul pe venituri din închirieri de imobile

Alte impozite și taxe de la populație

Taxă pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, folosite în alte scopuri decât pentru agricultură sau silvicultură

Impozitul pe clădiri și terenuri de la persoane juridice

Taxe asupra mijloacelor de transport deținute de persoane juridice

Alte impozite directe

Alte venituri din impozite directe

Impozitul pe spectacole

Alte impozite indirecte

Alte încasări din impozite indirecte

Vărsăminte din profitul net

Vărsăminte de la instituțiile publice

Taxe pentru examinarea conducătorilor de autovehicule, eliberarea permiselor de conducere și alte venituri privind circulația pe drumurile publice

Venituri din încasarea valorii bunurilor de combatere a dăunătorilor și bolilor în sectorul vegetal-de la centrele locale pentru protecția plantelor

Veniturile punctelor de însămânțări artificiale

Veniturile circumscripțiilor sanitar-veterinare

Vărsăminte din disponibilitățile instituțiilor publice și ale activităților autofinanțare

Alte venituri de la instituțiile publice

Diverse venituri

Venituri din recuperarea cheltuielilor de judecată, imputații și despăgubiri

Venituri din amenzile și sancțiunile aplicate, potrivit dispozițiilor legale, de organele proprii

Restituiri de fonduri din finanțarea bugetară locală a anilor precedenți

Venituri din concesiuni și închirieri

Încasări din valorificarea bunurilor confiscate, potrivit legii

Încasări din alte surse.

B. Venituri din capital

Venituri din valorificarea de bunuri

12.1.Venituri din valorificarea unor bunuri ale instituțiilor publice

12.2. Venituri din vânzarea de locuințe, construite din fondurile statului

D. Venituri cu destinație specială

Taxe speciale

Venituri din vânzarea unor bunuri aparținând domeniului privat

Venituri din fondul pentru drumurile publice

Venituri din fondul de intervenție

Venituri din fondul pentru locuințe

Venituri din amortizarea mijloacelor fixe

Donații și sponsorizări

Sume acordate de persoane juridice și fizice în vederea participării la finanțarea unor acțiuni de interes public.

7.3. Impozitul pe clădiri

Din lista impozitelor și taxelor locale, o pondere semnificativă o au: impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, taxa asupra mijloacelor de transport, taxe pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor în domeniul construcțiilor, taxa pentru folosirea mijloacelor de publicitate, afișaj și reclamă, taxa pentru șederea în stațiunile turistice și alte taxe locale.

Impozitul pe clădiri este anual și se datorează de către contribuabili pentru clădirile aflate în proprietatea acestora, indiferent de locul unde acestea sunt situate și destinația acestora.

Impozitul pe clădiri proprietatea persoanelor fizice se calculează prin aplicarea de cote diferențiate în mediu urban și în mediul rural asupra valorii clădirii, determinată în funcție de felul clădirii (exemplu, cu pereți din cadru de beton, cărămidă arsă, pereți din lemn) cu instalații de apă, canalizare, electrificare, încălzire sau fără și de suprafață exprimată în mp. Precizăm că anual se fac corecții în funcție de inflație. Totodată, valoarea impozabilă determinată în baza datelor de mai sus se reduce în raport cu perioada în care au fost realizate, după cum urmează: înainte de anul 1950 – reducere 15% și înainte de anii 1951-1977 reducere de 5%.

Impozitul pe clădiri în cazul persoanelor juridice se calculează prin aplicarea cotei stabilite de consiliile locale care poate fi cuprinsă între 0,5-1% asupra valorii de inventar a clădirilor, actualizată conform prevederilor legale și înregistrată în contabilitatea acestora.

Menționăm că sunt exceptate de la plata acestui impozit o serie de clădiri, care de altfel sunt nominalizate în legislație, cum ar fi: clădirile instituțiilor publice, cu excepția celor folosite în alte scopuri, clădiri care, potrivit legii, sunt considerate monumente istorice, de arhitectură și arheologie, precum și muzeele și casele memoriale, cu excepția părților acestora folosite pentru activități economice sau comerciale, clădiri care, prin destinație, constituie bunuri de cult aparținând cultelor recunoscute de lege, construcții și amenajări fuerare din cimitire și construcții speciale.

7.4. Impozitul pe teren

Funerare

Persoanele care dețin în proprietate suprafețe de teren, situate în municipii, orașe și comune datorează acest impozit pe teren. El stabilește anual în sumă fixă pe metru pătrat, diferențiat pe categorii de localități, iar în cadrul localităților, pe zone, în perimetrul construibil. Sunt prevăzute patru zone (A,B,C,D) și cinci categorii de localități (București; Brașov, Cluj Napoca, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Timișoara) municipii și localități urbane atestate ca stațiuni turistice; orașe, localități rurale atestate ca stațiuni turistice; comune, sate – reședință de comună, sate componente ale comunelor și sate aparținând municipiilor.)

Pentru terenurile din extravilanul localităților se datorează impozite pe venitul agricol.

7.5. Taxa asupra mijloacelor de transport

Taxa asupra mijloacelor de transport cu tracțiune mecanică, care aparțin persoanelor deținătoare de astfel de mijloace, se stabilește în funcție de capacitatea cilindrică a motorului, pentru fiecare 500 cmc sau fracțiune de capacitate sub 500 cmc.

Pentru remorci, semiremorci și rulote, taxele anuale se stabilesc în funcție de capacitate exprimate în tone.

Taxa asupra mijloacelor de transport pe apă se stabilește anual pentru fiecare mijloc de transport în parte.

7.6. Taxa pentru șederea în stațiunile turistice

Pentru șederea, pe o durată mai mare de 48 ore, în stațiunile turistice, declarate conform legii, consiliile locale stabilesc taxa pentru șederea în respectivele stațiuni turistice. Taxa se plătește de către persoanele fizice în vârstă de peste 18 ani.

Stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea și încasarea impozitelor și taxelor locale se face de către compartimentele specializate proprii ale consiliilor locale.

Impozitele și taxele locale se indexează anual prin hotărâri ale consiliilor locale și județene, până la data de 30 noiembrie a fiecărui an fiscal, pe baza indicelui de inflație aferent unei perioade de 12 luni care sfârșește la 1 noiembrie a aceluiași an și numai când creșterea acestora depășește 5%.

CAPITOLUL 8

IMPOZITE INDIRECTE

8.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte

Impozitele indirecte reprezintă venituri ale bugetului care constau în instituirea unor taxe asupra vânzărilor de mărfuri și prestărilor de servicii. Cotele utilizate pentru stabilirea acestor impozite nu sunt diferențiate în funcție de venituri, averea sau situația personală a celor care cumpără mărfurile sau apelează la serviciile ce fac obiectul impozitelor indirecte. Ele afectează persoanele cu venituri mici într-o măsură mai mare decât pe cei cu venituri mari deoarece impozitele indirecte se percep, în majoritatea cazurilor, la vânzarea bunurilor de larg consum și la prestarea serviciilor către populație.

Impozitele indirecte sunt preferate în multe țări celor directe deoarece sunt mai ușor de încasat, reclamă cheltuieli mici de așezare, percepere și urmărire. În plus ele sunt mai voalate, fiind cuprinse în prețul de vânzarea al produselor. Astfel cumpărătorul nu știe cât din prețul mărfurilor reprezintă câștigul agentului economic și cât impozit.13

Impozitele indirecte sunt vărsate la bugetul de stat, de regulă, de către industriași, comercianți, dar sunt suportate de consumatori. Ele nu afectează veniturile nominale, ci numai cele reale, ceea ce înseamnă că ele micșorează puterea de cumpărare.

În țările dezvoltate cele mai importante impozite indirecte le constituie taxele de consumație, Încasările din taxele de consumație dețin o pondere importantă din totalul veniturilor bugetare, pondere care diferă în limite foarte mari de la o țară la alta.

8.2. Principalele categorii de impozit indirecte practicate în România

8.2.1. Taxa pe valoarea adăugată

8.2.2. Taxele vamale

8.2.3. Accizele

8.2.1. Taxa pe valoarea adăugată

Taxa pe valoare adăugată a fost introdusă în țara noastră în decembrie 1992 cu aplicare de la 1 iulie 1993 înlocuind impozitul pe circulația mărfurilor.

Obiectul taxei pe valoarea adăugată îl constituie: livrările de mărfuri către terți și pentru consumul propriu, achizițiile de bunuri, prestate de servicii, bunurile importate.

Taxa se calculează prin aplicarea cotei stabilite prin lege asupra valorii noi adăugate de fiecare agent economic. Practic agentul economic aplică cota de taxa pe valoare adăugată asupra prețului de vânzare a produselor livrate, lucrărilor executate și serviciilor prestate. Facturile privind cumpărările de materii prime, materiale, consumurile de energie, apă, gaz facturile telefonice achitate de agentul economic cuprind taxa pe valoarea adăugată calculată asupra valorii facturii. Agenții economici determină diferența dintre taxa pe valoarea adăugată încasată odată cu valoarea facturilor emise și taxa pe valoarea adăugată plătită pentru facturile primite.

Această diferență reprezintă taxa pe valoarea adăugată pe care o virează la buget agenții economici până la data de 25 a lunii următoare.

În cazul în care taxa pe valoare adăugată achitată de agenții economici altor unități economice este mai mare decât cea încasată diferența se regularizează cu bugetul statului, în sensul reținerii din taxa pe valoarea adăugată datorată în lunile următoare sau se restituie de la buget după caz.

Taxa pe valoarea adăugată este calculată și virată la buget de agenții economici, dar ea este suportată de populație.

Agenții economici care vând mărfuri către populație prestează servicii sau execută lucrări către populație calculează taxa pe valoarea adăugată prin aplicarea cotei de taxă pe valoarea adăugată asupra sumei ce reprezintă valoarea mărfurilor, a prestării serviciilor sau a lucrărilor executate și includ taxa pe valoarea adăugată în prețul mărfurilor sau în tariful serviciilor.

Prețul plătit de populație pentru mărfurile cumpărate, pentru servicii și lucrări prestate de agenții economici includ taxa pe valoarea adăugată.

8.2.2. Taxele vamale

Taxele vamale fac parte din categoria impozitelor indirecte și sunt percepute asupra bunurilor și serviciilor atunci când acestea trec granițele vamale ale României. Ele au un dublu rol: constituie o sursă de venit pentru bugetul statului, dar sunt și un instrument de politică comercială cu impact direct asupra prețului produselor care fac obiectul comerțului exterior.

Plătitorii taxelor vamale sunt persoane juridice (agenți economici etc.) și persoane fizice române sau străine care introduc sau scot din țară bunuri ce intră sub incidența codului vamal.

Obiectul taxelor vamale îl constituie bunurile, mărfurile, prestările de servicii importate. Excepție fac bunurile și serviciile care sunt prevăzute expres ca fiind scutite de la plata taxelor vamale.

Bunurile importate pot intra în regim vamal definitiv sau în regim vamal suspensiv.

Regimul vamal suspensiv presupune suspendarea taxelor vamale pentru bunurile intrate în țară pentru a fi supuse unor transformări înainte de a fi utilizate la intern, pentru a fi exportate ulterior sau pentru a se livra în afară în contrapartidă.

Baza de calcul a taxelor vamale o reprezintă valoarea în vamă transformată în lei la cursul de schimb stabilit și comunicat de Banca Națională a României.

Valoarea în vamă a bunurilor și serviciilor se stabilește prin însumarea următoarelor elemente:

valoarea facturii privind bunurile intrate (transformată în lei conform celor menționate mai sus)

cheltuielile de transport ale bunurilor importate până la frontiera română

cheltuielile de încărcare-descărcare și de manipulare a bunurilor respective aferente parcursului extern

costul asigurării pe parcursul extern.

Transformarea acestor cheltuieli în lei se face la cursul de schimb comunicat de BNR și se cuprind în declarația vamală completată de importator. Taxele vamale calculate pe baza informațiilor cuprinse în declarația vamală se achită direct la buget, ca o condiție a eliberării bunurilor din vamă.

În situația în care, din motive întemeiate, determinarea definitivă a valorii în vamă nu se poate efectua imediat, importatorul poate solicita ridicarea bunurilor din vamă, ce condiția constituirii unei garanții bănești sau bancare, acceptate de autoritatea tutelară.

Importatorul este obligat ca, în termen de 30 de zile, de la data ridicării mărfii să prezinte documentele necesare pentru determinarea valorii în vamă. Dacă acesta nu se conformează autoritatea vamală trece la executarea garanției, încasându-se astfel taxele vamale.

Taxele vamale sunt stabilite diferențiat de la o țară la alta, de la un bun sau serviciu la altul în funcție de anumite criterii și de politicile comerciale practicate. În practică se întâlnesc următoarele modalități:

cote procentuale proporționale diferențiate în funcție de bunurile importate

sume fixe pe unitatea fizică de măsură a bunului

combinații între aceste două modalități

Clasificarea taxelor vamale

Taxele vamale practicate pe plan mondial sunt foarte diferite și diferențiate în funcție de criterii economice, politice, financiare etc.13

Din punct de vedere al modului de percepere:

taxe vamale ad valorem

taxe vamale specifice

taxe vamale mixte

Din punct de vedere al scopului impunerii:

taxe vamale cu caracter fiscal

taxe cu caracter protecționist

Din punct de vedere al obiectului impunerii:

taxe vamale de import

taxe vamale de export

taxe vamale de tranzit.

Din punct de vedere al modului de stabilirea a taxelor vamale

taxe vamale autonome

taxe vamale convenționale

taxe vamale preferențiale

taxe vamale de retorsiune.

Taxele vamale ad valorem sunt aplicate asupra valorii vamale a bunurilor importate sau exportate. Ele sunt stabilite în cote procentuale și sunt cele mai răspândite pe plan mondial și cele mai vechi.

Taxele vamale specifice se diferențiază de taxele ad valorem prin modalitatea de percepere și stabilire. Ele se percep pe unitatea de măsură a bunurilor importate (mp, tonă, bucată etc.) și se stabilesc sub forma unei sume fixe pe unitatea de măsură a mărfii.

Taxele vamale mixte sunt utilizate în situațiile în care taxele ad valorem nu sunt suficient de eficiente și constau în îmbinarea avantajelor celor două forme de taxe prezente mai sus.

Taxele vamale cu caracter protecționist au rolul de a reduce forța concurențială a bunurilor importate și protejarea pieței interne de concurența străină.

Taxele vamale de import au cea mai largă arie de aplicare și sunt cunoscute de foarte mult timp. Ele se percep asupra bunurilor importate atunci când acestea trec granițele vamale ale unei țări. Ele contribuie la protejarea produselor naționale prin influența pe care o au asupra creșterii prețurilor ca bunurile importate.

Taxele vamale de export se percep asupra bunurilor exportate. Ele sunt mai restrânse ca număr și pe lângă rolul lor de venituri la bugetul de stat ele pot contribui la limitarea exportului unor bunuri care în țară pot fi deficitare sau pot influența negativ producerea în țară a unor produse cu grad ridicat de prelucrare. Exemplu exportul de cherestea, materii prime etc. În unele situații prin aceste taxe se urmărește creșterea prețului la aceste bunuri pe piața internațională.

Taxele vamale de tranzit se percep asupra bunurilor străine care tranzitează teritoriul vamal al țării respective. Ele sunt relativ scăzute și se întâlnesc destul de rar, multe state având încheiate convenții prin care bunurile sunt scutite de aceste taxe pe criterii de reciprocitate.

Taxele vamale autonome se percep numai pentru bunurile ce provin din țări cu care țara respectivă nu are încheiate convenții sau acorduri comerciale.

Taxe vamale convenționale sunt stabilite de către stat prin înțelegeri cu alte state în baza unor acorduri încheiate. Ele se utilizează în statele care își acordă reciproc clauza națiunii celei mai favorizate.

Taxele vamale preferențiale se stabilesc numai pentru anumite categorii de bunuri și servicii ce provin din anumite state și au cote foarte reduse.

Taxe vamale de retorsiune sunt practicate ca represalii și ca răspuns la politica economică neloială a unor state. Ele îmbracă forma de taxe antidumping si taxe compensatorii. Ele se aplică sub forma unor taxe suplimentare, peste taxele vamale în vigoare.

Taxele vamale practicate diferă de la o țară la alta, de la o perioadă la alta și de la un guvern la altul fiind influențate direct de politica clasei conducătoare și de situația economică a țării respective.

Taxelor vamale se determină prin aplicarea tarifului vamal corespunzător asupra valorii bunurilor importate.

Plata taxelor vamale la buget se face de importator sau de reprezentantul său în vamă în contul unității care a efectuat vămuirea.

8.2.3. Accizele

Accizele reprezintă o categorie importantă de impozite indirecte prin care statul își realizează venituri la buget. Ele sunt taxe de consumație și spre deosebire de taxa pe valoarea adăugată, sfera bunurilor asupra cărora se calculează este mult mai restrânsă. Accizele majorează prețul mărfurilor asupra cărora se aplică, statul folosindu-le și ca pârghie pentru limitarea consumului la unele produse dăunătoare sănătății (tutun, alcool) sau pentru dirijarea consumului către anumite grupe de mărfuri. Prin aplicarea unor accize ridicate la mărfuri importate prețul acestora crește substanțial, iar cumpărătorii sunt orientați spre cumpărarea unor mărfuri similare din producția internă. Indiferent de nivelul accizelor acestea duc în final la diminuarea consumului.

Accizele se aplică unui număr restrâns de produse impozabile acestea sunt nominalizate în anexele la actul legislativ care reglementează această taxă de consumație.

În legislația României sunt supuse acestui impozit indirect la această dată următoarele grupe de produse:

alcoolul brut, alcoolul etilic rafinat, băuturile alcoolice și orice alte produse destinate industriei alimentare sau consumului care conțin alcool etilic

produsele din tutun

produsele petroliere

cafeaua și produse din cafea

confecții din blănuri naturale (cu excepția celor de iepure, oaie, capră)

bijuterii din aur și/sau din platină cu excepția verighetelor

autoturisme

unele produse electronice: aparate video, combine auto etc., cuptoare cu microunde.

Plătitorii accizelor

Legislația în vigoare diferențiază plătitorii accizelor în funcție de produsele care sunt supuse acestui impozit indirect.

Pentru băuturile alcoolice în calitate de plătitori sunt agenții economici, asociațiile familiale, persoanele fizice autorizate – care produc sau importă astfel de produse.

Pentru tutun și produsele din tutun plătitorii sunt agenții economici, asociațiile familiale, persoanele fizice autorizate care produc sau importă astfel de produse. Accizele pentru tutun și produse din tutun se datorează și importatori sau producători interni și în cazul când acestea se acordă sub formă de dividende, salarii în natură precum și pentru cele folosite pentru reclamă și publicitate.

Pentru produsele petroliere în calitatea de plătitori de accize sunt agenții economici producători, procesatori sau importatori de astfel de produse.

Pentru cafea și produse din cafea plătitori sunt agenții economici importatori.

În cazul celorlalte produse în calitate de plătitori apar agenți economici, asociațiile familiale, persoane fizice autorizate care produc, importă și/sau comercializează aceste produse.

BIBLIOGRAFIE

Gh.D. Bistriceanu, C.G. Demetrescu, E.J. Macovei – Lexcon de finanțe, credit, contabilitate și informatică financiar-contabilă, vol.I., Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981.

Christian Bigant – Frances publiques, droit budgétaire, Editions Eyrolles, Paris, 1991.

Emilian Drehuță, Gheorghe Neamțu – Bugetul public și contabilitatea untăților bugetare, Editura „Agora”, Bacău, 1997.

Alain Euzèby, Marie – Luise Herchtel – Finances publiques, Dunod, Paris, 1990.

Vasile Juravle, Georgeta Vintilă – Metode și tehnici fiscale, editura Roleris, București, 2000.

Vasile Juravle, Lucian Țâru – Fiscalitatea aplicată în economie, Editura Rolcris, București, 2001.

Ana Stoian – Contabilitate și gestiune fiscală, Editura Mărgăritar, București, 2001.

Mușteanu, T., Dinu S. – Reforma sistemului fiscal în România, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999.

Iulian Văcărel (coord.), Finanțe publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2001.

Ministerul Finanțelor – Broșura contribuabilului – impozitul pe venit, Editura Limes, Cluj-Napoca 2001.

* * * Legea nr.198 din 17 aprilie 2001

* * * Legea nr.72/1996 privind finanțele publice, publicată în

M.O. nr.152 din 17 iulie 1996.

* * * Legea nr.189/1998 privind finanțele publice locale

publicată în M.O. nr.404 din 22 octombrie 1998.

* * * Legea nr.27/1994 republicată în M.O. nr.273 din

22.07.1998.

* * * Legea nr.141 din 24 iulie 1997 privind Codul Vamal al

României, publicată în M.O. nr.180/1.08.1997.

* * * Legea nr.215/2001 publicată în M.O. 204/23.04.2001.

=== Anexe 1 ===

CLASIFICAREA IMPOZITELOR*

După trăsăturile de fond și formă