Bufetul Local, Instrument de Finantare a Activitatii Economice Socialedoc

=== Bufetul local, instrument de finantare a activitatii economice sociale ===

BUGETUL LOCAL, INTRUMENT DE FINANȚARE A ACTIVITĂȚII ECONOMICE ȘI SOCIALE

Cuprins

Introducere ……………………………………………………………………………………………..

Capitolul I

Noțiuni introductive privind bugetul de stat………………………………………………………………..

1.1.Conceptul de buget local ………………………………………………………………………..

1.1.1.Pib-uri locale- finanțare UE versus România………………………………….

1.2. Procesul bugetar……………………………………………………………………………………………………

1.2.1. Elaborarea bugetelor locale…………………………………………………………………………

1.2.2. Aprobarea bugetelor locale……………………………………………………………………….

1.2.3. Execuția bugetelor locale………………………………………………………………………..

1.3.Structura bugetelor locale

1.3.1.Veniturile bugetului local………………………………………………………………………….

1.3.2. Cheltuielile bugetului local……………………………………………………………………..

Capitolul II

Studiu de caz. Administrarea bugetului local al Primăriei Călărași

Introducere

După 1990 în România s-a instituit un regim modern al bugetelor locale, corespunzător conceptelor aplicate statelor europene occidentale, consacrat prin dispoziții referitoare la aceste bugete cuprinse atât în Legea finanțelor publice, în Legea finanțelor publice locale și în Legea administrației publice locale.

Autonomia financiară a unităților administrativ- teritoriale a fost consacrată internațional prin conceptul ,, resurselor financiare ale colectivităților locale”, prevăzut mai întâi în ,,Carta europeană de autonomie locală” și apoi în Carta europeană intitulată ,, Exercițiul autonom al puterii locale”, propusă de Consiliul Europei. Ambele documente au fost elaborate pentru a ,,promova o uniune mai strânsă între membrii săi” și prin încheierea de acorduri în domeniul administrativ, care să prevadă autonomia locală necesară colectivităților locale, ca fiind ,,unul dintre principalele fundamente ale oricărui regim democratic” ( Carta Europeană- Exercițiul autonom al puterilor locale- ratificată de Parlamentul României prin Legea Nr. 199/ 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.331/ 26 noiembrie 1997).

Lucrarea de licență prezintă bugetul local,instrument de finanțare a activității economice și sociale,cu aplicație pe Primăria Călărași.

Am abordat această temă pentru că este de actualitate și se pot detalia noțiuni, precum și elemente caracteristice pentru definirea termenilor esențiali, pe care îi întâlnim și în conținutul lucrării.

Lucrarea este structurata în două capitole și prezintă conceptele cheie, și anume, buget, PIB, venituri, cheltuieli. În primul capitol este prezentată partea teoretică, iar în al doilea capitol conține prezentarea studiului de caz.

Acest capitol analizează realizarea veniturilor și cheltuielilor bugetului local al Primăriei Călărași punând accent pe cauzele care au influențat modul de realizare și evoluția acestora.

Capitolul I

Noțiuni introductive privind bugetul de stat

1.1.Conceptul de buget local

Termenul de buget își are originea în limba latină unde – bulgo – înseamnă o pungă sau un sac cu bani. Anticul bulga se folosea la romani cu sensul de sac din piele pe care patricienii îl purtau la braț.

În franceză cuvântul – budget – provine din vechiul bougette sau petite bouge care avea în Evul Mediu semnificația de sac sau cufăr, ladă în care călătorul își transporta mărfurile sau efectele personale.

Cuvântul este prezent și în limba engleză unde – budget – a primit sensul de pungă, apoi de mapă din piele, în care erau introduse și prezentate Parlamentului documentele referitoare la veniturile și cheltuielile statului.

Noțiunea de buget pătrunde mult mai târziu decât aceea de finanțe și anume la începuturile capitalismului când burghezia, nemulțumită de privilegiile fiscale ale nobililor și ale clerului, precum și de abuzurile și risipa săvârșită de domnitor, încearcă să facă ordine în finanțele publice, pretinzând monarhului să prezinte anual Parlamentului lista veniturilor și cheltuielilor statului în vederea autorizării acestora de către forul legislativ al țării. Un astfel de document este înfățișat pentru prima dată Parlamentului în Anglia încă la începutul secolului al XIII-lea. În limbajul oficial termenul se introduce mult mai târziu, abia după revoluția franceză, primind totodată sens juridic și sens financiar. În țările române, cu o astfel de semnificație expresia apare, pentru prima data în Regulamentele Organice. Bugetul statului este astfel definit ca un act, un document, o listă a veniturilor și cheltuielilor statului prevăzute și autorizate a se realiza într-o anumită perioadă de timp, de obicei un an, cu aprobarea Parlamentului.

Sensul juridic este consacrat apoi în legislația statelor europene prin legile privind contabilitatea publică . Astfel, Legea Contabilității publice din 1846 din Belgia definea bugetul ca fiind veniturile și cheltuielile publice de efectuat pentru servicii în fiecare exercițiu.

Decretul privind contabilitatea publică din 1864 din Franța definea bugetul ca fiind actul prin care sunt prezentate și autorizate veniturile și cheltuielile anuale ale statului și ale altor servicii pe care le supune acelorași reguli. Aceeași semnificație se regăsește și în legile adoptate în 1870 în Italia și în 1890 în Rusia.

În România, Legea contabilității publice din 1864 prevedea că toate veniturile și cheltuielile neapărate spre îndeplinirea osebitelor serviciuri, așezate conform legilor, trebuiesc autorizate pentru fiecare an de o lege anuala de finanțe si formează bugetul general al statului.

Fiind un document ce necesită o autorizare prealabilă a puterii legislative, bugetul de stat are un caracter obligatoriu. Încasarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor publice nu sunt posibile decât dacă bugetul de stat a devenit lege prin aprobarea lui de către Parlamentul țării.

Bugetul statului, aidoma finanțelor clasice, a servit în perioada capitalismului liberal statul consumator. Intervenția statului se limita la încurajarea dezvoltării industriei autohtone prin facilitățile fiscale și unele subvenții directe și la protejarea acesteia de concurența străină prin tarife vamale protecționiste. În economia modernă rolul redistribuitor al statului crește, iar principalul instrument de intervenție al acestuia în economie îl reprezintă bugetul statului.Ca urmare, acesta încetează să reprezinte o simpla reflectare a veniturilor si cheltuielilor statului într-un document cu o pronunțată semnificație juridică. El devine un document previzional și un instrument activ în promovarea politicii economice a statului , un adevărat, plan de acțiune în domeniul finanțelor publice.

Drept urmare bugetul statului în forma sa clasică este integrat în bugetul economic sau bugetul economiei naționale, iar echilibrul bugetar este subordonat mai mult nevoii de asigurare a echilibrului economic. Bugetul economiei naționale reprezintă un document cu o sferă mult mai cuprinzătoare, el prefigurând evoluția economiei în ansamblul ei, cu estimarea globala a tuturor resurselor națiunii și a tuturor cheltuielilor finanțate prin angajarea acestor sume. Mai mult chiar, el oferă o imagine de ansamblu asupra stării și evoluției viitoare a economiei, cu posibilitățile ei de a-și asigura echilibrul.

Spre deosebire de buget ca document financiar care, fiind supus aprobării Parlamentului, dobândește forța juridică și caracter obligatoriu, bugetul economic este mai degrabă o declarație de intenții prezentată Parlamentului de șeful executivului, atunci când prezintă raportul său anual asupra stării națiunii și proiectul bugetului de stat pentru anul următor.

Deși bugetul economic este uzual în majoritatea țărilor el nu înlocuiește, ci include în structura sa bugetul statului ca document financiar. Acesta continuă să rămână singurul document supus aprobării Parlamentului având putere juridică și caracter obligatoriu pentru executiv.

În doctrina franceză de specialitate s-a remarcat și susținut că bugetul statului trebuie considerat, în același timp:

un document politic, deoarece el are incidență asupra regimului politic și asupra politicii regimului în orice stat modern;

un document juridic, având în vedere natura sa legislativa- cu consecința impunerii obligatorii a prevederilor sale- dar și previzională;

– un document financiar, datorită caracterului evolutiv al veniturilor și caracterului limitat al cheltuielilor.

În privința bugetului ca document financiar, denumirea consacrată de buget de stat nu a fost cu totul abandonată nici în alte țări și nici în România, deși la noi Legea finanțelor publice nr.10/1991 introducea expresia de buget național public.

Acesta include în sfera sa: bugetul administrației centrale de stat, bugetele locale si bugetul asigurărilor sociale de stat. Uneori acestora li se adaugă și fondurile speciale apărute printr-o insistentă și amplă acțiune de debugetare, cu toate că acestea se administrează distinct. Alteori, când se vorbește despre deficitul bugetar se folosește expresia de bugetul general consolidat al statului, calculul făcându-se la nivelul tuturor fondurilor administrate centralizat de către stat.

Legea finanțelor publice nr.72/1996 preciza că resursele financiare publice se constituie și se gestionează printr-un sistem unitar de bugete, și anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului si bugetele altor instituții publice cu caracter autonom.

Noua Lege a finanțelor publice nr.500/2002 mai adaugă la acestea: bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat si bugetele fondurilor speciale, după caz; bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii; bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice; bugetul fondurilor externe nerambursabile.

Resursele și cheltuielile reflectate în aceste bugete, cumulate la nivel național, alcătuiesc resursele publice totale, respectiv cheltuielile publice totale, care, după consolidare, prin eliminarea transferurilor dintre bugetele respective, vor evidenția dimensiunile efortului financiar public pe anul respectiv, starea de echilibru sau dezechilibru, după caz.

În ultimii ani, bugetul asigurărilor sociale de stat se adoptă de către Parlament printr-o lege distinctă, el cuprinzând veniturile, cheltuielile și soldul dintre ele înscrise în fondul asigurărilor sociale de stat, în fondul de pensii pentru agricultori, în fondul pentru pensia suplimentară și în fondul de șomaj.

Procurarea veniturilor bugetare, repartizarea și cheltuirea acestora se realizează într-un anumit cadru organizatoric denumit sistemul bugetar.

Structura sistemului bugetar este condiționată de structura organizatorică a statului.

În statele federale există un sistem bugetar în trei trepte: bugetul federal, bugetele statelor membre ale federației, bugetele locale ale unitarilor administrativ- teritoriale.

În cazul statelor unitare există un sistem bugetar în doua trepte: bugetul administrației centrale de stat si bugetele locale ale unitarilor administrativ-teritoriale.

În țara noastră, corespunzător structurii unităților administrativ-teritoriale cu personalitate juridica avem:

bugetul comunei;

bugetul orașului;

bugetul municipiului;

bugetul județului;

bugetul municipiului București.

Realizarea veniturilor și cheltuielilor între verigile sistemului bugetar depinde de delimitarea atribuțiilor între organele centrale și cele locale. De regulă, veniturile cele mai însemnate și principalele categorii de cheltuieli aparțin bugetului central, în bugetele locale figurând venituri si cheltuieli de natură secundară.

1.1.1.Pib-uri locale- finanțare UE versus România

Sursele de venit ale UE includ contribuțiile primite de la statele membre, taxele la import aplicate produselor provenind din afara UE și amenzile impuse întreprinderilor care nu respectă normele europene. Țările UE convin asupra dimensiunii bugetului și asupra modului în care va fi finanțat acesta în următorii ani. 

Bugetul UE sprijină creșterea economică și crearea de locuri de muncă. În baza politicii de coeziune, el finanțează investițiile menite să atenueze diferențele economice majore dintre țările și regiunile UE. De asemenea, contribuie la dezvoltarea zonelor rurale din Europa.

Cele trei surse principale de venit sunt:

un mic procent din venitul național brut al fiecărui stat membru (în general, în jur de

0,7 %) – cea mai mare sursă de încasări la buget. Principiile de bază sunt solidaritatea și capacitatea de plată, dar valoarea poate fi ajustată pentru a evita suprasolicitarea anumitor țări.

un mic procent din încasările din taxa pe valoarea adăugată armonizată ale fiecărui stat membru (în general, în jur de 0,3 %).

o mare parte din taxele la import percepute pentru produsele din afara UE (țara care le percepe reține numai un mic procent din acestea).

UE încasează, de asemenea, impozitele pe salariile personalului instituțiilor europene, contribuțiile țărilor terțe la anumite programe europene și amenzile aplicate întreprinderilor care încalcă normele și legislația UE.

Autonomia locală în statele europene face obiectul Cartei Europene a Autonomiei Locale, întocmită de către Consiliul Europei pe baza unui proiect propus de Conferința Europeană a Autonomiei Locale, deschisă semnatarilor convenției încheiate între statele membre, din octombrie 1985. Protejarea si întărirea autonomiei locale în Europa prin intermediul unui document care să explice principiile adoptate de toate statele democratice europene constituie un obiectiv al organelor locale de guvernare, recunoscându-se de la început că un asemenea text ar trebui să vizeze asigurarea adeziunii celor care asunt implicați în apărarea și susținerea autonomiei locale. Conform Cartei, gradul de autonomie locală de care se bucurå autoritățile locale poate fi privit ca o piatră de încercare pentru o democrație reală. Între procesul de descentralizare și cel de consolidare a democrației există o relație directă. Autonomia locală și descentralizarea serviciilor publice reprezintă garanția stabilității unei democrații funcționale.

Principiile generale enumerate de Carta Europeană a Autonomiei Locale sunt:

Colectivitățile locale au dreptul, în cadrul politicii economice naționale, la resurse proprii adecvate de care să poată dispune liber în vederea exercitării atribuțiilor lor;

resursele financiare ale colectivităților locale trebuie să fie proporționale cu responsabilitățile stabilite pentru ele prin Constituție sau legi organice;

colectivitățile locale trebuie să fie consultate într-o manieră adecvată asupra modalităților în care vor fi alocate resursele redistribuite;

în scopul finanțării propriilor obiective de investiții colectivitățile locale trebuie să aibă acces, conform legii, la piața națională de capital.

În țara noastră autonomia locală este reglementată de Legea nr. 215/2001¹ privind administrația publică locală. Conform acesteia comunele, orașele și județele sunt unități administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală și în care se organizează și funcționează autorități ale administrației publice locale. Administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit.

Aplicarea principiilor prevăzute nu poate aduce atingere caracterului de stat național, unitar și indivizibil al României.

Prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii.Acest drept se exercită de consiliile locale și primari, precum și de consiliile județene, autorități ale administrației publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.El nu aduce atingere posibilității de a recurge la consultarea locuitorilor prin referendum sau prin orice altă formă de participare directă a cetățenilor la treburile publice, în condițiile legii.

Prin colectivitate locală se înțelege totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială.Autonomia locală este numai administrativă și financiară, fiind exercitată pe baza și în limitele prevăzute de lege.Autonomia locală privește organizarea, funcționarea, competențele și atribuțiile, precum și gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparțin comunei, orașului sau județului, după caz.

Competențele și atribuțiile autorităților administrației publice locale se stabilesc numai prin lege. Aceste competențe sunt depline și exclusive, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

Autonomia locală conferă autorităților administrației publice locale dreptul ca, în limitele legii, să aibă inițiative în toate domeniile, cu excepția celor care sunt date în mod expres în competența altor autorități publice.

Raporturile dintre autoritățile administrației publice locale din comune și orașe și autoritățile administrației publice de la nivel județean se bazează pe principiile autonomiei, legalității, responsabilității, cooperării și solidarității în rezolvarea problemelor întregului județ.În relațiile dintre autoritățile administrației publice locale și consiliul județean, pe de o parte, precum și între consiliul local și primar, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.Exercitarea competențelor și atribuțiilor stabilite prin lege revine autorităților administrației publice locale care se găsesc cel mai aproape de cetățean. Stabilirea de competențe și atribuții pentru alte autorități decât cele locale trebuie să țină seama de amploarea și de natura răspunderii ce le revine, precum și de cerințele de eficiență și eficacitate.Autoritățile administrației publice centrale nu pot stabili sau impune nici un fel de responsabilități autorităților administrației publice locale în procesul de descentralizare a unor servicii publice ori al creării de noi servicii publice, fără asigurarea mijloacelor financiare corespunzătoare pentru realizarea respectivelor responsabilități. Autoritățile administrației publice centrale vor consulta, înainte de adoptarea oricărei decizii, structurile asociative ale autorităților administrației publice locale, în toate problemele care le privesc în mod direct, potrivit legii. În cadrul politicii economice naționale, comunele, orașele și județele au dreptul la resurse proprii, pe care autoritățile administrației publice locale le gestionează potrivit atribuțiilor ce le revin, în condițiile legii. Resursele financiare ale autorităților publice locale trebuie să fie proporționale cu competențele și cu responsabilitățile prevăzute de lege.Autoritățile administrației publice locale administrează sau, după caz, dispun de resursele financiare, precum și de bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, orașelor și județelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale.

Autoritățile administrației publice locale au dreptul ca, în limitele competențelor lor, să coopereze și să se asocieze cu alte autorități ale administrației publice locale din țară sau din străinătate, în condițiile legii. Pentru protecția și promovarea intereselor lor comune autoritățile administrației publice locale au dreptul de a adera la asociații naționale și internaționale, în condițiile legii.

1.2. Procesul bugetar

Bugetul local este documentul în care sunt prevăzute și aprobate în fiecare an veniturile și cheltuielile unităților administrativ-teritoriale, structura bugetelor locale reflectând gradul de autonomie a administrației locale față de puterea centrală și legăturile existente între diferitele administrații teritoriale. În România, fiecare comună, oraș, municipiu întocmește buget propriu, în condiții de autonomie.

Veniturile bugetelor locale se formează din impozite, taxe și alte venituri stabilite de Legea bugetară anuală. Din bugetele locale se finantează, în condițiile stabilite de lege, acțiuni social-culturale, cheltuieli legate de întreținerea și funcționarea organelor locale ale administrației de stat, obiective și acțiuni economice de interes local, precum și alte obiective prevăzute prin dispoziții legale.

Repartizarea veniturilor și cheltuielilor pe categorii de bugete locale, în cazurile în care legea nu prevede, se stabilește de către organele de decizie ale fiecărui județ, în funcție de atribuțiile organelor locale ale administrației de stat și de subordonarea instituțiilor publice, precum și de necesitățile de echilibrare bugetară.

În România, modul de organizare a bugetelor locale este prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr.45/2003 privind finanțele publice locale, aprobată cu modificări prin Legea nr.108/2004.

1.2.1. Elaborarea bugetelor locale

Elaborarea bugetelor locale este un proces etapizat care implică parcurgerea succesivă a operațiunilor prevăzute de lege.

Până la data de 1 iunie, Ministerul Finanțelor Publice transmite Direcțiilor Generale ale Finanțelor Publice o scrisoare-cadru prin care se specifică: contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a proiectelor de buget, limitele sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și ale transferurilor consolidabile pe ansamblul județului.

În continuare, Direcțiile Generale ale Finanțelor Publice trimit informațiile primite în etapa I ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale. Aceștia din urmă transmit autorităților administrației publice locale sumele aferente, în vederea cuprinderii acestora în proiectele de buget. Termenul de execuție este de maxim 10 zile de la primirea limitelor de cheltuieli aprobate de guvern.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale transmit proiectele bugetelor locale echilibrate și ale anexelor pentru anul următor și estimările pentru următorii 3 ani, având ca termen limită data de 1 iulie.

Direcțiile Generale ale Finanțelor Publice transmit proiectele bugetelor locale la Ministerul Finanțelor Publice, până la 15 iulie.

Proiectele bugetelor locale se elaborează de către ordonatorii principali de credite, luându-se în considerare prognozele principalilor indicatori macroeconomici și sociali, elaborate de organele abilitate pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul bugetului local, precum și pentru următorii 3 ani.

1.2.2. Aprobarea bugetelor locale

Aprobarea bugetului local este reglementată prin legea nr. 45/2003 cu modificări aduse prin legea nr. 108/2004, proiectul de buget prezentându-se de către primar pentru aprobare Consiliului local în termen de 45 de zile de la data publicării Legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României. Înainte de prezentarea proiectului de buget local pentru aprobare, sunt parcurse următoarele etape:

Ministerul Finanțelor Publice transmite direcțiilor generale ale finanțelor publice sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și transferurile consolidabile aprobate prin legea bugetului de stat în termen de 5 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României a legii bugetului de stat.

Consiliile județene și consiliul general al municipiului repartizează pe unități administrativ teritoriale sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum și transferurile consolidabile, în vederea definitivării proiectelor bugetelor locale de către ordonatorii principali de credite, având ca termen limită 5 zile de la comunicare.

Pe baza veniturilor proprii și a sumelor repartizate, ordonatorii principali de credite definitivează proiectul bugetului local, care se publică în presa locală sau se afișează la sediul unităților administrativ-teritoriale, în maximum 15 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României a legii bugetului de stat.

Locuitorii pot depune contestații privind proiectul bugetului local în interval de 15 zile de la data publicării sau afișării bugetului local.

Proiectul bugetului local, însotit de raportul primarului și de contestațiile depuse de locuitori, se înaintează Consiliului local pentru aprobare.

Procedura de aprobare a bugetului local constă în analiza fiecărui capitol de venituri și cheltuieli, după care votarea pentru adoptarea bugetului local are loc pe capitole, subcapitole, titluri, articole și alineate, după caz în maximum 10 zile de la data supunerii spre aprobare a proiectului de buget.

Termenul de 45 zile pentru aprobarea bugetelor locale este termen-limită. În situația în care acesta este depășit, efectuarea de plăți din buget nu mai este posibilă decâtt în limita veniturilor încasate.

După aprobare, ordonatorii principali de credite au obligația de a transmite, în termen de 5 zile, bugetele locale la Direcția generală a finanțelor publice, în vederea centralizării pe ansamblul județului. În termen de 10 zile, direcțiile generale ale finanțelor publice trimit bugetele locale la Ministerul Finanțelor Publice pentru a se centraliza la nivel național.

1.2.3. Execuția bugetelor locale

Sarcina de execuție a bugetului îi revine ordonatorului principal de credite (primarului sau președintelui consiliului local județean). În execuție sunt implicați mai mulți ordonatori (secundari și terțiari), grija principală a acestora fiind de a asigura realizarea veniturilor la nivelul minim aprobat și efectuarea cheltuielilor în limitele și pentru destinațiile aprobate.

Execuția bugetului local înseamnă ansamblul operațiunilor de încasare la termenele legale a tuturor impozitelor și taxelor locale și de efectuare a plăților pentru realizarea cheltuielilor conform destinațiilor aprobate prin hotărâre a consiliilor locale.

Execuția de casă a bugetelor locale se efectuează prin unitățile teritoriale ale trezoreriei statului, prin evidențierea în conturi distincte a veniturilor și cheltuielilor pe categorii de resurse.

Trimestrial și anual, ordonatorii principali de credite întocmesc situații financiare asupra execuției bugetare, care se depun la Direcțiile generale ale finanțelor publice, care le centralizează și le depun la Ministerul Finanțelor Publice.

Ordonatorii principali de credite au obligația să întocmească și să anexeze la situațiile financiare anuale rapoarte anuale de performanță în care să prezinte, pe fiecare program, obiectivele, rezultatele preconizate și cele obtinuțe, indicatorii și costurile asociate, precum și situații privind angajamentele legale.

Pentru stabilirea rezultatelor finale ale execuției bugetelor locale, ordonatorii principali de credite întocmesc și prezintă spre aprobare consiliilor locale până la data de 31 mai a anului următor, conturile anuale de execuție a bugetelor în structura următoare: a) la venituri: prevederi bugetare inițiale, prevederi bugetare definitive, încasări realizate; b) la cheltuieli: credite bugetare inițiale, credite bugetare definitive, plăți efectuate.

Excendentul anual al bugetului local rezultat în urma regularizării în limita transferurilor din bugetul de stat, se utilizează, în ordine, pentru: rambursarea eventualelor împrumuturi restante, plata dobânzilor, comisioanelor, și a altor costuri aferente acestora, precum și pentru constituirea fondului de rulment.

Fondul de rulment funcționează la nivelul fiecărei unități administrativ-teritoriale și este folosit pentru acoperirea golurilor de casă în trezorerii, precum și pentru acoperirea definitivă a eventualului deficit bugetar rezultat la sfârșitul exercițiului bugetar. Fondul de rulment poate fi utilizat și pentru finanțarea unor investitii de interes local.

1.3.Structura bugetelor locale

Bugetele locale reprezintă instrumentele de planificare și de conducere a activității financiare a unităților administrativ-teritoriale, structura acestora reflectând gradul de autonomie a administrației locale față de puterea centrală și legăturile existente între diferitele administrații teritoriale. Bugetele locale reflectă fluxurile formării veniturilor și efectuării cheltuielilor administrațiilor locale, modalitatea de finanțare a cheltuielilor pe destinații și de acoperire a deficitelor.

1.3.1.Veniturile bugetului local

O problemă importantă în cadrul fiscalității locale o constituie autonomia fiscală a administrațiilor publice locale. Teoretic, autonomia fiscală este mai mare atunci când autoritățile locale sunt libere să determine atât baza de impozitare, cât și rata de impozitare, fără ca autoritățile centrale să impună limite pentru oricare dintre acestea.

Autonomia fiscală devine așadar un instrument de bază utilizat de comunitățile locale pentru a-și asigura potențialul de resurse necesar finanțării unei părți importante din serviciile publice pe care acestea sunt obligate să le presteze în folosul cetățenilor.

Situația României în care atât rata impozitului cât și baza de impozitare sunt stabilite de Guvern, face ca țara noastră să se înscrie în rândul țărilor în care autonomia fiscală este destul de limitată și deci, și capacitatea fiscală a administrațiilor locale de a produce venituri este în mare parte dependentă de nivelul central.

În Legea administrației publice locale se prevede ca unitățile administrativ-teritoriale au dreptul la resurse proprii pe care le gestionează, potrivit atribuțiilor ce le revin în condițiile legii. Aceste resurse financiare trebuie să fie proporționale cu competențele și cu responsabilitățile ce revin autorităților locale.

Pornind de la acest principiu, al autonomiei locale, și potrivit legislației în vigoare, pentru bugetele locale sunt prevăzute următoarele categorii de venituri: venituri proprii (formate din impozite, taxe, contribuții, alte vărsăminte, alte venituri și cote defalcate din impozitul pe venit), sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat (TVA), subvenții primite de la bugetul de stat și de la alte bugete, donații și sponsorizări.

Aportul cel mai însemnat la constituirea resurselor autorităților locale îl au veniturile proprii. Acestea sunt veniturile pe care autoritățile le realizează pe plan local, si sunt formate din: impozite, taxe, contribuții, alte vărsăminte, alte venituri și cote defalcate din impozitul pe venit.

Nivelul și sursele acestor venituri sunt controlate de către autoritățile locale, în limitele prevăzute de lege, acestea având în general libertate în privința modului în care sunt cheltuite.

În România ponderea veniturilor proprii în cadrul veniturilor totale ale bugetelor locale a crescut în ultimii ani, în primul rând ca urmare a modificărilor survenite în domeniul legislației care au permis descentralizarea mai multor surse de venituri. Potrivit clasificației bugetare, veniturile proprii provin din venituri curente fiscale și nefiscale, venituri din capital și cote defalcate din impozitul pe venit.

Veniturile din capital sunt resurse ordinare de mai mică importanță, reprezentând în general 1% din totalul veniturilor publice locale.

Dacă în categoria veniturilor din capital un loc însemnat îl ocupă veniturile din valorificarea unor bunuri aparținând instituțiilor publice alături de veniturile din privatizare, în categoria veniturilor cu destinație specială primul loc este ocupat de veniturile din valorificarea unor bunuri aparținând domeniului public sau privat al unităților administrativ-teritoriale.

Deosebirile dintre cele două categorii de venituri sunt esențiale: veniturile din capital se obțin din valorificarea capitalului fizic (material) al instituțiilor publice, în timp ce veniturile cu destinație specială sunt realizate din valorificarea bunurilor care aparțin unităților administrativ-teritoriale și au destinația stabilită prin lege pentru finanțarea investițiilor publice.

Potrivit legislației in vigoare, la categoria venituri la bugetele locale provenite de la nivel central sunt cuprinse sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și subvențiile de la bugetul de stat și de la alte administrații.

Veniturile provenite de la nivel central au ca principal obiectiv corectarea unor dezechilibre care intervin pe plan local atât vertical (nivelul impozitelor și taxelor locale nu acoperă cheltuielile necesare furnizării serviciilor publice), dar și orizontal deoarece nu toate colectivitățile locale se descurcă la fel financiar deși au obligația de a oferi servicii echivalente din punct de vedere calitativ și cantitativ.

Valoarea acestor venituri nu trebuie să fie prea mare pentru ca autoritățile locale să fie stimulate să realizeze venituri proprii, dar în același timp trebuie să existe un echilibru între competențele autorităților locale și resursele descentralizate.

Sumele defalcate din unele venituri ale bugetelor de stat

Aceste venituri corespund așa numitului sistem de partajare a taxelor și impozitelor între diferitele niveluri de guvernare. Sistemul de repartizare a acestor sume este stabilit la nivel central, autoritățile locale neavând practic nici un control asupra cuantumului lor, iar în unele cazuri, nici asupra modului în care vor fi cheltuite.

Autoritățile locale primesc astfel cote defalcate din impozitul pe venit și sume defalcate din taxa pe valoarea adaugată. În prezent se alocă sume defalcate din taxa pe valoarea adaugată pentru: subvenționarea energiei termice livrată populației, finanțarea cheltuielilor descentralizate la nivelul administațiilor locale, finanțarea programelor de retehnologizare, modernizare și dezvoltare a sistemelor centralizate de producere și distribuție a energiei termice, finanțarea cheltuielilor privind drumurile județene și comunale și pentru echilibrarea bugetelor locale.

Subvențiile

Subvențiile primite de bugetele locale pot fi subvenții de la bugetul de stat sau subvenții de la alte administrații.

Cele mai consistente sunt subvențiile primite de la bugetul de stat care se utilizează, în principal, pentru : investiții finanțate parțial din împrumuturi externe la a căror realizare participă și Guvernul , finanțarea planurilor și regulamentelor de urbanism și a lucrărilor de cadastru imobiliar și finanțarea programului de pietruire a drumurilor comunale și alimentare cu apă a satelor. De asemenea, sunt acordate subvenții de la bugetul de stat pentru finanțarea acțiunilor privind reducerea riscului seismic al construcțiilor existente cu destinația de locuință și pentru finanțarea drepturilor acordate persoanelor cu handicap.

1.3.2. Cheltuielile bugetului local

Descentralizarea serviciilor publice a avut o influență hotărâtoare asupra evoluției cheltuielilor publice locale, principiul responsabilizării colectivităților locale și a apropierii de cetățeni generând un volum însemnat de cheltuieli.

Pocesul de descentralizare continuă a avut ca efect asupra bugetelor locale o creștere a volumului cheltuielilor suportate din bugetele locale, concomitent cu o creștere a volumului resurselor financiare gestionate prin buget, îndeosebi pe seama sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, ceea ce semnifică dependența tot mai accentuată a bugetelor locale față de transferurile din bugetul de stat.

Ceea ce se poate afirma este faptul ca în sarcina autorităților locale revin servicii social-culturale (exemplu: învățământ, asistență și protecție socială, cultură, religie etc.) și servicii de gospodărie comunală (apă-canal, salubritate, energie termică etc.) În sarcina autorităților centrale rămân servicii publice de interes național cum sunt: apărarea națională, siguranța publică, ordinea publică, protecția mediului etc.

În prezent, descentralizarea serviciilor publice continuă cu transferuri către autoritățile locale a serviciilor de evidență informatizată a populației, fapt care va determina pe viitor accentuarea presiunilor asupra echilibrului bugetar.

Cheltuieli cu autoritățile publice

Gestiunea problemelor publice se realizează pe plan local prin intermediul administrației publice locale, reprezentată de personalul primăriilor precum și cel al consiliilor locale.

Începând cu anul 2005, la nivelul consiliilor locale, s-au organizat servicii publice comunitare de evidență a persoanelor care asigură atât întocmirea, păstrarea, evidența și eliberarea actelor de stare civilă, a cărților de identitate, a cărților de alegător și listelor electorale, cât și desfășurarea activităților de primire a cererilor de eliberare a pașapoartelor, permiselor de conducere, certificatelor de înmatriculare a vehiculelor și a plăcilor de înmatriculare, în sistem de ghișeu unic.

Finanțarea cheltuielilor curente și de capital ale serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor se asigură din venituri proprii, subvenții de la bugetul de stat și din subvenții de la bugetele locale.

Cheltuieli publice locale pentru învățământul preuniversitar

Procesul de descentralizare a sistemului de învățământ romănesc a început cu anul 1995, constând într-o primă etapă în finanțarea cheltuielilor curente de gospodărire și întreținere, inclusiv reparații curente și de capital din bugetele locale, iar din anul 1998 s-au mai asigurat sume din bugetele locale pentru finanțarea cheltuielilor de transport pentru personalul didactic. În anul 2000, ca o consecință firească a măsurilor adoptate în anul 1995, patrimoniul unităților de învățământ (terenuri și clădiri) a trecut în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale. Adoptarea Legii bugetului de stat nr. 216/2001 a marcat definitiv încheierea procesului de descentralizare privind finanțarea sistemului de învățământ preuniversitar. Cu toate acestea, o parte din cheltuieli a rămas în sarcina bugetului de stat.

Sursele de finanțare a școlilor, concentrate mai ales în zona bugetelor locale, provin atât din bugetul local cât și din bugetul de stat, iar într-o măsură nesemnificativă și din veniturile proprii realizate de instituțiile de învățământ preuniversitar.

Sistemul de finanțare actual este caracterizat prin:

a) finanțarea de bază, proporțională cu numărul de preșcolari/elevi este asigurată din bugetul de stat pentru următoarele categorii de cheltuieli: cheltuieli de personal, cheltuieli materiale și servicii, cheltuieli cu perfecționarea profesională.

b) finanțarea complementară este asigurată din bugetul local pentru următoarele categorii de cheltuieli: consolidări, investiții și reparații capitale; subvenții pentru internate și cantine școlare; cheltuieli pentru organizarea simulărilor, evaluărilor și a examenelor naționale ale elevilor, cu excepția celor suportate de la bugetul de stat; cheltuieli cu bursele elevilor; cheltuieli pentru transportul elevilor; cheltuieli pentru examinarea medicală obligatorie a salariaților din învățământul preuniversitar; cheltuieli pentru concursuri școlare și activități educative, cultural-artistice, sportive și turistice.

Sumele pentru cheltuielile de personal, cu bursele elevilor și obiecte de inventar sunt asigurate prin sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat.

Cheltuieli publice locale cu sănătatea

Până în anul 1997, cheltuielile pentru sănătate au deținut ponderi relativ importante în totalul cheltuielilor bugetelor locale. În anul 1998, cheltuielile bugetelor locale în domeniul sănătății au fost preluate de nou înființata Casă Națională a Asigurărilor de Sănătate, astfel ponderea acestora în totalul cheltuielilor bugetelor locale scăzând sub nivelul de 1% în anii 1998-2006.

Asigurarea serviciilor medicale se realizează prin operatori de servicii specializați (unități sanitare publice, unități de asistență socio-medicală), a căror sursă principală de finanțare este asigurată din contribuțiile la asigurările sociale de sănătate reglementate de legislația în vigoare.

Din anul 2002 finanțarea cheltuielilor unităților sanitare publice de interes județean și local se realizează astfel:

a) Finanțarea de bază, asigurată de Casa de Asigurări de Sănătate, include cheltuieli de personal, cheltuieli materiale și servicii și cheltuieli de capital

b) Finanțarea complementară, asigurată de bugetul de stat și bugetul local include în principal cheltuielile cu lucrările de reparații curente și capitale, inclusiv investiții și dotări cu echipamente.

Patrimoniul în care unitățile sanitare de interes public își desfășoară activitatea este transferat autorităților locale pentru administrare, cu mențiunea că finațarea cheltuielilor cu utilitățile a rămas în sarcina spitalelor, deși, în mod asemănător, așa cum procesul de descentralizare s-a realizat în domeniul sistemului de învățământ preuniversitar, acestea trebuia să fie asigurate din bugetul local, cu descentralizarea corespunzătoare a surselor de venit.

Cheltuielile curente și de capital ale unităților de asistență medico-socială se asigură din venituri proprii și subvenții acordate din bugetul local, în funcție de subordonare. Subvențiile de la bugetele locale sunt acordate pentru asigurarea serviciilor sociale, pentru cheltuieli de întreținere și gospodărire, reparatii, consolidări, dotări independente.

Cheltuieli publice locale pentru asistență și protecția socială

Cheltuielile cu asistența și protectia socială ocupă un loc însemnat în totalul cheltuielilor finanțate din bugetul local, ponderea acestora depășind, începând cu anul 2003, 10%, fiind asigurate surse atât din bugetul local, cât și din bugetul de stat, pe seama sumelor defalcate din impozitul pe venitul global și TVA.

Pentru asigurarea aplicării politicilor sociale în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum și altor persoane, grupuri sau comunități aflate în nevoie socială, autoritățile administrației publice locale înființează și organizează servicii publice de asistență socială.

Actele normative pentru descentralizarea în domeniul social au asigurat luarea deciziilor la nivel local, comunitățile locale cunoscând cel mai bine nevoile sociale ale locuitorilor, bugetul de stat susținând în parteneriat finanțarea unor categorii de cheltuieli cum sunt: ajutorul social, plata asistenților personali și a insoțitorilor persoanelor cu handicap, plata ajutoarelor pentru încălzirea locuinței, inclusiv cantina de ajutor social, plata drepturilor pentru asistență socială a persoanelor vârstnice etc.

Cheltuieli publice locale cu cultura

Sprijinirea culturii reprezintă, alături de educație, un domeniu prioritar pentru autoritățile locale întrucât integrarea socială a cetățenilor și definirea identității naționale se realizează prin actul de cultură.

Implicarea consiliilor locale în finanțarea culturii are loc în prezent fie prin finanțarea programelor care conțin manifestări social-culturale, fie prin subvenționarea caselor de cultură de interes local.

Eforturile financiare ale comunităților locale sunt cuantificate în programe care cuprind finanțarea diverselor categorii de cheltuieli generate de instituțiile publice din domeniul culturii, cum sunt: cheltuieli de personal, cheltuieli materiale și servicii, cheltuieli de capital, etc.

Subvențiile asigură finanțarea acelorași categorii de cheltuieli ca în cazul programelor, cu deosebirea că acestea se alocă din disponibilul bugetului prin intermediul caselor de cultură organizate ca instituții publice cu personalitate juridică distinctă în subordinea consiliilor locale

Cheltuieli cu serviciile și dezvoltarea publică, locuințe, mediu și ape

Serviciile publice de interes local desemnează acea activitate de interes general prestat în interesul locuitorilor de pe raza unității administrativ-teritoriale de către un operator de serviciu care poate fi persoană juridică de interes public sau persoană juridică de interes privat.

Există o serie de servicii publice pentru care operatorii de servicii solicită beneficiarilor anumite tarife pentru recuperarea în totalitate a costurilor furnizării sau prestării serviciilor, în categoria acestora încadrându-se: alimentarea și furnizarea de energie termică, alimentarea cu apă și canalizare, transportul public în comun de călători.

În categoria serviciilor publice la care accesul tuturor cetățenilor este gratuit și nelimitat, nepercepându-se vreun tarif, se încadrează: întreținerea zonelor verzi, modernizarea și repararea străzilor, iluminatul public.

BIBILOGRAFIE

I.Cărți, monografii,reviste

Boloș, Marcel Ioan , Bugetul și contabilitatea comunităților locale, Editura Economică, București, 2006:

Dascălu, Elena-Doina Sistemul bugetar în România, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006;

Iftimoaie Cristian, Vedinas Virginia, Administrația publică locală în România în perspectiva integrării europene, Editura Economică, București, 2003;

Kovacs Cziprian Lorand, Veniturile autorităților locale din România, Revista Transilvană de Științe Administrative,nr.3 (12), 2004;

Mircea Ștefan Minea, Cosmin Flavius Costaș, Dreptul finanțelor publice, vol. I- Drept financiar, Ed. "Wolters Kluwer", București, 2008;

Moșteanu,Tatiana Mariana Vuță, Emilia Câmpeanu, Gyorgy Attila, Buget și trezorerie publică, Editura universitară, București, 2003;

Vlaicu Alexandru, Procesul bugetar la nivelul colectivităților locale din România, Economie și administrație locală, 2007;

Ștefura, G., Proces bugetar public, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2007

Țâțu, L., Finanțe locale și instituții publice, Editura Aner, București, 2002;

Văcărel, I., Finanțe publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006;

Voinea Gh., Finanțe locale, Editura Junimea, Iași 2008;

VOINEA, GH., Managementul financiar al colectivităților locale – suport de curs, Iași, 2005 ;

II.Legi, site-uri

1. Legea nr.215/ 23 aprilie 2001 privind administrația publică locală, publicată în Monitorul Oficial al României nr.204 / 23 aprilie 2001

2. Legea nr. 500 / 11 iulie 2002 privind finanțele publice, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 597/ 13 august 2002

3. Legea nr. 571/ 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României nr.927/ 23 decembrie 2003

4. Legea nr. 174/ 17 mai 2004 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 92/ 2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficil al României nr.465/ 25 mai 2004

Hotărârea Guvernului nr.44/ 22 ianuarie 2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.571/ 2003 privind Codul fiscal

5. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 45 / 5 iunie 2003 privind finanțele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 431/ 19 iunie 2003

6. Legea nr.273/ 2006 privind finanțele publice locale publicată în Monitorul Oficial al României nr.618/ 18 iulie 2006

7. http://europa.eu/about-eu/basic-information/money/revenue-income/index_ro.htm