Bucureștiul Literar.șase Lecturi Posibile ALE Orașului

=== 8a3dadafe700b53ee7a0457ae6070b393d5391ad_116911_1 ===

BUCUREȘTIUL LITERAR.

ȘASE LECTURI POSIBILE ALE ORAȘULUI

Andreea Răsuceanu

Cea de a treia carte a autoarei Andreea Răsuceanu, ”Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului” a apărut în anul 2016 și este o carte-experiment în ceea ce privește relațiile complexe care se creează între orașul București și proiecția literară a acestuia, analizând totodată atât privirea autorului operei, cât și pe cea a cititorului asupra orașului, precum și diferitele moduri în care poate fi ”citit” peisajul urban al capitalei.

În lucrarea sa Andreea Răsuceanu vorbește despre imaginea Bucureștiului așa cum apare aceasta din șase opere distincte ale unor scriitori din generații diferite. Operele analizate devin capitole în cartea Andreei, fiecare capitol incluzând și un interviu cu autorul operei care a inspirat-o pe scriitoare în redactarea respectivului capitol.

Astfel, este vorba despre un București al istoriei recente ca în cazul lui Mircea Cărtărescu (”Orbitor” și ”Solenoid”), al Gabrielei Adameșteanu (în operele literare ”Gara de Est”, ”O plimbare scurtă după orele de serviciu”, ”Drumul egal al fiecărei zile”, ”Provizorat” și ”Dăruiește-ți o zi de vacanță”), al lui Stelian Tănase (în operele ”Maestro. O melodrama” și ”Corpuri de iluminat”) și un București parțial, cel al Simonei Sora (în opera ”Hotel Universal”), precum și un București reconstituit așa cum îl văd Ioana Pârvulescu (în operele ”Viitorul începe luni” și ”Viața începe vineri”), Filip Florian (în opera ”Zilele regelui”) și Simona Sora (tot în opera ”Hotel Universal”).

Întâi suntem purtați printr-un oraș inventat, Bucureștiul organic, pulsatil al lui Mircea Cărtărescu, un oraș de sânge și de nervi. În cazul Bucureștiului lui Cărtărescu, orașul este unul fabulos, simptom al unei lumi postmoderne în care se întâlnesc toate contradicțiile spațio-temporale. În ”Orbitor”, Cărtărescu prezintă orașul ca pe un construct existent concomitent în mai multe realități care comunică, dar și ca o entitate însuflețită, unde anumite străzi și locuri corespund unor artere sau organe din corpul uman. Lumea lui Cărtărescu din opera sa ”Solenoid” reprezintă o lume postmodernă, cu intruziuni și interferențe inexplicabile cu niște posibile lumi paralele.

Ulterior pașii ne poartă prin București, martorul tăcut al istoriei al Gabrielei Adameșteanu, care în opera sa ”Drumul egal al fiecarei zile” prezintă o imagine a lumii bucureștene din anii 1960. În această optică orasul este contaminat cu viața personajului și cu dificultățile acestuia, suferind și de transformările sale emoționale.

Apoi cartea Andreea Răsuceanu ne poartă printr-un București mistic, oscilând între magic și atroce (Stelian Tănase), în vreme ce opera lui Filip Florian ne prezintă Bucureștiul prin ochii unui dentist străin care are ocazia să îl însoțească pe regele Carol I la sosirea sa în țară.

Bucureștiul Simonei Sora se încheagă în jurul Hotelului Universal, și acesta un martor tăcut al trecerii timpului, însă narațiunea urmărește două direcții temporale: secolul XIX în care Vasile Capșa învăța de la cofetari renumiți cum să facă cele mai bune prăjituri din București și perioada de după Revoluția din 1989 cu distrugerea centrului vechi al orasului.

Se observă că ultimele romanele, cele despre Bucureștiul reconstituit, au fost alese și după criteriul cronologic. Așezate într-o anumită ordine, ele dezvăluie de fapt imaginea orașului sur prins într-una dintre cele mai spectaculoase perioade ale evoluției sale, secolul al XIX-lea, mai exact cea de-a doua jumătate, perioadă tumultuoasă din punct de vedere politic, a unei evoluții tehnologice fără precedent, care înaripează imaginația trăitorilor lui. Un exemplu în acest sens este Bucureștiul-personaj al Ioanei Pârvulescu, operă în care orașul este construit prin intermediul privirilor uimite ale unor călători în timp.

La fel ca și alți critici ai generației sale, Andreea Răsuceanu are lecturi foarte solide, iar influențele sale teoretice, fie că sunt menționate explicit sau doar ghicite, se fac simțite firesc și fertil, determinând zona aleasă pentru analiză. Astfel, sunt puse la lucru resursele geocriticii și abordările polisenzoriale, conceptualizările post-structuraliste, teoriile post-modernismului, dar și lectura istorică.

Dincolo de originalitatea abordării sale, marele merit al cărții Andreei Răsuceanu este acela că identifică în operele celor șase autori aspecte comune care permit adevărate imersiuni nostalgice în lumi alternative, pendulări între Bucureștiul trăit și cel reconstruit. Astfel, volumulul Andreei Răsuceanu reprezintă un dispozitiv textual de parcurgere a unui oraș multidimensional, oscilând la limita dintre memorie, neant și imaginație.

Sintetizând cele șase capitole ale cărții se bazează pe șase lecturi posibile ale Bucureștiului, care poate fi perceput ca ”arhitectură organică a memoriei” la Mircea Cărtărescu, un ”martor mut al istoriei” la Gabriela Adameșteanu, un ”simptom al societății românești în tranziție” la Stelian Tănase, un ”stâlp al lumii” la Simona Sora, un ”personaj cu destin și fizionomie proteică” la Ioana Pârvulescu și un București ce ”dă corp vieții interioare” resimțit de călătorul strain în opera lui Filip Florian. Punerea în relație a narațiunii celor șase opera literare analizate în lucrarea sa îi oferă Andreei Răsuceanu posibilitatea de a realiza cu inventivitate o topografie cât mai reală a Bucureștiului.