Bucurestiul la Inceputul Secolului Xx

Capitolul I

Repere geografice ale Bucureștiului la începutul secolului XX

Orașul este situat la șes, într-un ansamblu liniștit și domol, trăsătură distinctivă câmpiilor, mai exact în zona de Sud-Est a României și mijlocul Câmpiei Române, el îndeplinește rolul de capitală, centrul economic, cultural și aministrativ.

Este așezat pe locul faimoșilor Codrii ai Vlăsiei, din care astăzi, doar o mică parte din ei se mai păstrează la Nordul orașului, acum în locul pădurilor există un întins teren agricol. Orașul este mărginit într-o mare măsură de linia de centură a Forturilor.

Bucureștiul este brăzdat de două râuri, unul este râul Dâmbovița ce va fi regularizată începând cu 1883 și îl străbate pe parcursul aproximativ a din nord-est la sud-vest și apoi se varsă în Argeș. Al doilea este râul Colentina amenajat sub formă de salbă de lacuri, 15 la număr, începând cu Buftea și vărsându-se în Cernica, dintre acestea, 10 lacuri sunt pe teritoriul administrativ al Bucureștiului.

În prma jumătate a secolului al al XIX-lea, Bucureștiul se prezenta în fața Călătorilor Străini, ca un iarmaroc cu iz oriental, iar la început de secol XX, îl găsim aproape de strălucirea marilor capitale ale Apusului, de asemenea era foarte primitor.

Arăta orignalitate prin contrastul ce se regăsea în amestecul de clădiri orientale și apusene, vechi și noi, erau etalate ca un evantai de varietăți ce îmbia la fericire, păstra străzile lungi și întortochiate alături de arterele de circulație moderne.

Un farmec aparte îl avea și ponderea mare de verdeață ce îl cuprindea prin numeroasele parcuri și grădini, în centru fiind Cișmigiul care era alcătuit după tiparul parcurilor englezești fiind considerat pe bună dreptate o rivală a frumoaselor grădini apusene.

Mai Carol, parțial șes și colină, aranjat în stil franțuzesc, sus pe colină vor fi ridicate Mormântul Ostașului Necunoscut ce a rămas și astăzi acolo, apoi Muzeul Militar ce va fi strămutat în deceniul nouă al secolului XX.

Iubitorilor de natură dornici de bună dispoziție, dar și pentru îndulcirea ochilor, spațiul ce înconjura orașul, înfățișa păduri întunecate și răcoroase, bălți și pășiuni însorite care ofereau liniște și relaxare față de tumultul urbei.

Peisajul linear sau cu coline blânde, ori firul de apă cel străbate care nu este asemenea celorlalte cursuri de apă din marile capitale europene, desfătau și continuă să desfete privirile, pierdute în zare.

Cuprinse ca într-un tablou, mlădios sunt cuprinse mânăstirile din vecinătatea capitalei, oferind momente de tăcere și meditație, econoame al tezaurului istoric și artistic dar și făclii aprinse pe marea vieții înviforate a națiunii noastre milenare și a credinței nestrămutate în Treimea cea de o Ființă.

La preț de câteva minute față de oraș în direcția Târgoviștei, găsim palatul Brâncovenesc Mogoșoaia, ctitotrie din voievodului martir vrednic de pomenire împreună cu fiii și slujbașul său, combină mai multe stiluri arhitectonice, din care cele mai importante erau cel bizantin și italian, dând naștere acestui stil distinct, destul de potrivit acestui spațiu. Clădit pe malul lacului, palatul este un corn al abundenței elementelor de artă.

Granița de Nord a orașului era în dreptul Bisericii și hanului Zlătari, astăzi se mai păstrează doar biserica, hanul fiind demolat în 1903 pentru a se putea lărgi Calea Victoriei.

Fața orașului a suferit adevărate metamorfozări în urma numeroaselor sinistre de tot felul de la cutremure și incendii la inundații și molime.

Nevoia unui parc exterior al orașului, a desemnat Snagovul, ca fiind locul ideal pentru o grădină cu alei estetice, demnă de admirat, această idee este transpusă în realitate și astfel la 16 septembrie 1929, încep lucrările de execuție, prin grija primarului general al Bucureștiului, de atunci, Dem. I. Dobrescu.

Snagovul oferea bucureștenilor locul perfect de petrecere a timpului în natură, reușind să potrivească folositorul cu atracția și plăcerea, cosmetizând vechea așezare, neștirbind cu nimic vraja naturii sălbatice, adăugând alei pietruite ce erau mărginite de restaurante iar la capătul lor era amenajat ștrandul, care se mai păstrează și astăzi.

Interogări istoriografice în Bucureștiul secolului XX

Orașul este mai vechi decât prima mărturie documentară, în urma studiilor științifice efectuate sistematic din zona localității, au fost scoase la iveală, dovezi ale unor străvechi așezări umane de-a lungul mileniilor ce s-au scurs, arheologia jucând aici un rol important. O cantitate considerabilă a pieselor descoperite de arheologi provine din neolitic, epoca bronzului și a fierului, găsite pe Câmpul Boja din cartierul Militari, Tei Toboc, etc. Alte asemenea dovezi palpabile, provin și din vremea triburilor geto-dacice și a influenței întâlnirii lor cu civilizația romană.

Bucureștiul se bucură de un trecut plin de evenimente, majoritate lor fiind înregistrate și pe hârtie, astăzi ne putem elucida cumva asupra faptelor cercetând documentele de epocă, orașul poartă conform legendelor numele ciobanului Bucur, altă legendă ne trimite în timpul lui Mircea cel Bătrân, care biruind pe turci, de bucurie întemeiază o cetate, Cetatea Bucuriei. Aceasta va avea o minunată istorie.

Înfruntând cu tenacitate furtunile de ori ce fel, arderi și pustiiri cu repetiție abătute asupra sa, Bucureștiul a așternut glorie în filele istoriei, împodobind-o prin cele câteva momente de liniște la care a avut prilejul.

Prima atestare scrisă și care ne parvine este din timpul lui Vlad Țepeș datat 20 spetembrie 1459, aici este pomenit întâia oară numele orașului “Cetatea Bucureștilor”.

În urma descălecării scaunului domnesc, a lui Radu cel Frumos în 1462, capitala Țării Românești a fost strămutată de

Vatra orașului ar fi fost formată în jurul bisericii Radu Vodă și de aici s-ar fi extins pe direcția sud și sud-est, orașul nu bebeficază de elemente naturale de apărare.

Pe culmea cea mai înaltă a orașului a fost construită Curtea Domnească, o cetate posibil ridicată în vremea lui Mircea cel Bătrân, însă ne lipsesc documentele adeveritoare, tot ce știm este că Ștefan cel Mare cucerește această fortăreață în urma a trei expediții învingând oștile lui Radu cel Frumos la 1473.

Începând cu secolul XVI, viața economică și politică evoluează spre prosperitate iar în oraș își fac apariția tot mai multe case de boieri dregători, mesriași și de negustori.

Materialele de construcție folosite chiar și la ridicarea caselor boierești erau modeste, folosindu-se lemnul care era din belșug, Bucureștiul fiind înconjurat de la miază-noapte și până la apus de codri seculari și mlaștini. Al doilea material folosit era pământul, prin bulgărire, vestita paiantă, încă și astăzi mai sunt case în oraș construite din pământ.

Casele nu aveau o aliniere disciplinată și erau aruncate ici acolo prin mijlocul viilor și livezilor. Casele unor boieri erau în apropierea ctitoriilor lor, sau îngrămădite spre inima târgului cât mai aproape de zona comercială.

Primele incendii majore care au bântuit cetatea sunt menționate încă din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, în timpul domniei lui Mircea Ciobanul și la sfârștiul veacului când turcii îi dau foc și îl prăduiesc din ordinul comandantului expediției Sinan-Pașa ce se retrăgea din oraș în fața armatelor lui Mihai Viteazul. Aceste acțiuni conduc la perioade de decădere a cetății, iar capitala va fi strămutată

Refacerea are loc în primele decenii al secolului al XVII -lea, numărul caselor situându-se undeva pe la 1500.

În jurul curții domnești se dezvoltă economia cetății prin numărul mare de prăvălii și dughene, vin tot mai mulți meșteșugari ce se reunesc pe ulițe care formează mahalalele, amintim câteva dintre acestea tabacilor 1652, bărbierilor 1660, zlătarilor 1669.

Din a doua jumătate a secolului capitala Țării Românești se statornicește în 1659, numărul caselor dublându-se față de începutul veacului.

Un mare incendiu izbucnește în 1718 după retragerea trupelor habsburgice, la stingerea sa, va participa și domnitorul de atunci Ioan Vodă Mavrocordat, fiind înfierbântat și vremea rece, va căpăta o răceală, o lună mai târziu răceala căpătată îi va fi fatală.

Pe toată durata secolul al XVIII-lea suprafața orașului se dezvoltă și se mărește, acum apar și manufacturile.

Sporirea numărului manufacturilor și diversificarea activităților meșteșugărești sau a comerțului bucureștean sunt limitate datorită fiscalității excesive, datorate venirii pe tron a domnitorilor fanarioți ce își achitau peșcheșurile către turci.

Bucureștiul epocii moderne a fost consacrat puternic prin multitudinea de evenimente ce au scris filele istoriei României și nu numai. Astfel în urma războiului ruso-turc, la 28 mai 1812 se semnează tratatul de pace, Principatul Moldovei este sfâșiat, pierzând partea de răsărit, Basarabia. Are loc revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821, în urma căreia sunt alungați domnitorii fanarioți și se reinstituie instituția domniei pământene.

Curentul identităților naționale atinge și Bucureștiul și la 11 iunie 1848 izbucnește o altă revoluție, cu caracter profund naționalist.

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea încep să se înmultească așezămintele industriale, este ridicată în București prima moară acționată de forța aburului de către inginerul Assan în 1853.

Un alt moment de însemnătate crucială pentru România, dar și pentru București este actul din 24 ianuarie 1859 prin care era ales și în Țara Românească, domnitor Alexandru Ioan Cuza, astfel luând naștere statul modern român, iar ulterior capitala viitorului stat va fi

Creșterea industriei și comerțului conduc la majorarea numărului schimburilor și tranzacțiilor, fapt ce conduce printre altele și la înființarea Băncii Naționale a României în băncilor Agricola 1894 și generală a României 1895.

Craii de Curtea Veche, au fost porecliți indivizii care se aciuaseră în ruinele Curții Domnești, rămasă pustie încă din timpul războiului ruso-turc 1769-1774, primeau această denumire din cauza nelegiuirilor pe care le făceau aceștia, escroci și cerșetori, vagabonzi și tâlhari, țintele lor erau cu predilecție negustorii.

Craii de Curtea Arsă, este denumirea pentru indivizii cu același caracter mai sus menționat. Domnitorul fanariot Alexandru Ipsilanti pune temelia unei noi curți domenști pe dealul Spirei, numind curtea după numele înfăptuitorului Unirii din 1600, cealaltă curte va primi din acel moment numele de Curtea Veche. Curtea domnească va ajunge și ea pradă flăcărilor și de asemenea a fost părăsită și apoi ocupată de Craii de Curtea Arsă.

Arterele de circulație ale orașului, există o imensă diferență între Bucureștiul vechi și cel de astăzi, doar câteva străzi mai păstrează firul din vechime, dar și acestea sunt schimbate față de ce erau odată. Ulițele nu erau așezate în linie dreaptă, aveau o linie sinuoasă după forma gospodăriilor, care și acestea erau în funcție de necesitățile proprietarilor. Pavajul era inexistent pe aceste căi, așa că noroiul și colbul de praf, în funcție de starea vremii își puneau amprenta asupra ulițelor, ulicioarelor și fundăturilor. Prin a doua parte a secolului al XVI-lea numărul locuitorilor și al construcțiilor începuse să crească și circulația se accentuase, iar mai marii orașului au trebuit să i-a în calcul această problemă. Pierre Lecalopier, călător francez care a trecut prin București în 1574, și a lăsat prima mențiune scrisă despre existența pavajului de tip podit în urma șederii sale și plimbărilor cât a fost osapete, timp de două săptămâni în oraș.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureștiul era străbătut poduri sau căi principale care legau Curtea Domnească sau centrul orașului de rutele comerciale, tot atunci sub domniile fanariote ale lui Alexandru Ipsilanti i-au ființă Vel-Vornicia Obștirilor ce se ocupa cu treburile edilitare și sub Nicolae Caragea, Vornicia Podurilor, aceste dregătorii se ocupau de pavarea, mentenanța și curățenia străzilor.

Podul Mogoșoaiei era calea spre Brașov, drumul este deschis de către Domnitorul Constantin Brâncoveanu după 1690, astăzi este actuala Calea Victoriei, nume primit în urma defilării triumfătoare a armatelor române care s-au întors victorioase după Războiul de Independență în 1878.

Podul Calicilor și Țigănia Mitropoliei care se desfășurau, un drum și o mahala ce se întindeau de-a lungul dealului Mitropoliei.

Aici se adunaseră păturile sărace ale populației, care locuiau în bordeie și cocioabe dărăpănate care la prima ploaie erau înecate în noroaie, iar pe vipie colbul de praf devenea sufocant.

Acest pod mai era cunoscut în a doua jumătate a veacului al-XVIII-lea și sub numele de Podul Caliței, pe care îl găsim podit și deschis circulației pe toată lungimea sa.

Prin această denumire se dorea să nu se mai aducă aminte de locuitorii săi cei năpăstuiți, boierii începură prin a-și construi casele în acea zonă și îndepărtaseră pe calici. Podul era prevăzut cu șanțuri de revărsare a apei în Dâmbovița, mai târziu va mai primi și alte denumiri cum este aceea de Calea Craiovei iar, după războiul de Independență numele de Calea Rahovei.

Podul de Pământ a fost singurul din oraș care nu a fost podit, ci doar adus pământ și pietriș, apoi tasat, după Războiul de Independență 1877-78 se va numi Calea Plevnei.

Podul Beilicului sau Podul Șerban Vodă la 1766 se pun temeliile Caselor Beilicului în timpul lui Vodă Alexandru Ipsilanti de aici și numele, podul ducea în direcția Istanbul prin cetatea Giurgiului.

Pe această arteră importantă a orașului își făceau intrarea domnii numiți de Înalta Poartă, firmanele trimise de sultani, delegații străine, ori în zilele de sărbătoare cu caracter statal.

Din această cauză era și cel mai privilegiat din punct de vedere al întreținerii sale, pentru mentenanță pușcăriașii, sub îndrumarea Maimar-Bașa al Breslei Podarilor, această breaslă mai avea atribuții și la stingerea incendiilor, despre care vom pomeni mai târziu.

Podul Târgului de afară ori drumul Oborului, Calea Moșilor, cum va fi numit mai încolo, pornea de la răspântia veche a străzii Deccebal cu Calea Văcărești, în apropierea gardurilor viilor Curții Domnești. Activitatea economică a oborului prin dezvoltarea comerțului deplasează târgul tot mai departe, înaintând de-a lungul timpului și spațiului față de centrul orașului, interstițiile fiind imediat speculate cu clădiri, populația zonei crescând mereu.

Posibil să fi fost cel mai însuflețit pod, el fiind liantul între cele trei târguri importante ale Bucureștiului, de de Sus, lângă Biserica Colței, în mahalaua negustorilor și apoi , după bariera orașului, lungimea totală era de 1462 stânjeni, aproximativ trei kilometri în unitățile de măsură din zilele noastre, pentru podit au fost folosite 13600 de podini, lemn tăiat din pădurile Vlăsiei și Dâmboviței.

Secolul al XVIII-lea este secolul apariției steagurilor de foc din Țările Române, sub diferite ocupații isnafurile bucureștene sunt obligate la cotizații în bani, oameni de ajutor în caz de primejdia focului și diferite rechizite folosite pentru tacâmul focului.

Așa descoperim că în capitalele celor două principate române, la Iași și București a avut loc o întărire a legilor cu privire la prevenirea incendiilor prin impunerea unor interdicții asupra fumatului, aducerii și depozitării fânului în inima târgului, a stocurilor mari de praf de pușcă și băuturi spirtoase, descoperirea distileriilor(în special a celor clandestine) și scoaterea în afara orașelor a acestora, dărâmarea cărămidăriilor adevărate focare de incendiu.

Atribuțiile care le reveneau căpitanilor de podari ce erau obligați să alerge la întâmplare de foc cu toți oamenii lor pentru a ajuta lucrătorii agiei și spătăriei din componența steagurilor de foc, traducerea primului manual de stingere a incendiilor prin intermediul limbii germane în limba română la 1794.

Aducem aici un exemplu de urbanistică, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, vedem cărei bresle îi era repartizată și atribuția stingerii focului, adică breasla Podarilor, care era condusă de un ceauș de podari, 20 de teslari, 10 mânuitori de topoare, 10 pietrari, 20 de salahori aceștia răspundeau de buna întreținere a podurilor, adică a pavajelor cu lemn a ulițelor, tot de aici aflăm că ei alergau și pentru stingerea focului.(Anexa 33)

Multitudinea de incendii ce lovesc orașele și târgurile din cele două principate forțează mâna edilității asupra reorientării planului de urbanizare, se acordă o mai mare importanță a steagurilor de foc, se construiesc și primele foișoare de foc la sfârșitul veacul al XVIII-lea și începutul celui următor, se încearcă o dotare tehnică chiar dacă este rudimentară, era măcar superioară celor de dinainte prin apariția tulumbelor adică a pompelor de incendiu, a rechizitelor pentru incendiu, atunci s-a luat și măsura alocării de oameni și cai, dotarea cu sacale de incendiu pentru steagurile de foc.

Anul de naștere al pompierilor militari din spațiul românesc este 1835, instituția lor a luat ființă în principate prima oară în Moldova și apoi în 1845 în Țara Românească în condițiile în care doar așa se putea interveni eficient la stingere, cu efective de oameni special instruiți și tot timpul la datorie, progresul tehnic și-a pus amprenta asupra pompelor de incendiu, care erau din ce în ce mai performante și necesitau servanți cu o pregătire în domeniu pentru folosirea lor.

Să zicem că botezul marelui foc de la 1847 al Companiei de pompieri București a dovedit că este indispensabil un serviciu de asemenea natură pentru orice oraș, modelul acesta va fi preluat în decursul anilor de către toate orașele țării.

Revoluția de la 1848 reconfirmă meritul și utilitatea acestui dublu mod de organizare adică militar și de stingere, prin apărarea chiar cu prețul vieții a patriei și valorilor noastre românești.

Nu putem trece cu vederea acel 13 Septembrie 1848, în care pompierii români din cadrul companiei de pompieri și a garnizoanei București au înfruntat precum David pe Goliat oștirea otomană, însă cu rezultate deosebite față de lupta descrisă în Biblie.

În această încleștare disproporționată, ostașii pompieri au arătat lumii întregi că suntem singurii stăpâni ai libertății și teritoriului României și nu ne dăm îndărăt din fața oricărui pretendent oricât de puternic ar fi, ce îndrăznește să aducă atingere acestor idealuri.

Pe timpul războiului de Independență 1877-1878, iarăși este dovedit acest lucru: bateriile de artilerie din componența trupelor de pompieri are au servit patria în mod exemplar.

Alexandru Ioan Cuza va răsplăti pe luptătorii de la 1848 înființând prima medalie militară românească Pro Virtute Militari în cinstirea memoriei lor, aceasta va fi conferită după abdicarea sa în 1866, veteranilor luptei din Dealul Spirii.(Fig. 3.6)

După război, unitățile de pompieri din marile orașe au fost uniformizate prin dotarea cu o tehnică de intervenție pentru o mai bună mentenanță și cunoaștere a ei de către întregul personal al pompierilor, se construiesc cazarme noi pentru pompieri la sfârșitul secolului al XIX-lea în mai toate orașele țării, atunci este ridicată și clădirea cunoscută sub numele înșelător de Foișorul de foc cum o numea C.G. Giurescu, aceasta era un castel de apă ce trebuia să deservească partea de răsărit a orașului, dar cum pompele ce trebuiau montate la Grozăvești nu au fost livrate, utilitatea sa a fost redirecționată când primăria a decis să o cedeze pompierilor.

Până în 1910 a ținut loc de observator în caz de incendiu, după folosirea la scară tot mai largă a rețelelor de telefonie s-a trecut la acest mod de alertare, renunțându-se la cel vechi, 25 de ani mai târziu și clădirea este abandonată în favoarea celei din Bulevardul Ferdinand de lângă Gara de Est care era mult mai spațioasă, modernă și dotată cu garaj pentru autospecialele de pompieri, această clădire este funcțională și astăzi.

Descrieri ale unor călători străini,

despre urbanizare și paza contra incendiilor

Scrierile unui călător anonim prin Transilvania ne pun în evidență modul de construcție și alcătuire a caselor la sași față de cele ale românilor care arătau mai bine la exterior și care dovedeau o mai bună stare materială, acestea erau ridicate din piatră sau cărămidă, erau ușor înălțate deasupra solului, aveau acoperișurile din țiglă fiind ferite de pericolul unui incendiu, aceste case formau străzi drepte și largi tot pentru protecția de incendiu.(Anexa 60)

François Recordon, unul din acei Călători Străini care a îndeplinit funcția de secretar pentru limba franceză a domnitorului Ioan Caragea, bucurându-se de o mare apreciere din parte domnului țării. Acesta face o descriere a capitalei, și ne lămurește unele aspecte privind încercările de sistematizare a orașului, după fiecare vitregie prin care trece, locuitorii săi învață să fie mai atenți în privința focului, adăpostind marfa și lucrurile de valoare la loc ferit de hoți și foc, fără sursă de scânteie sau foc în hanuri ce erau mai degrabă niște magazii.

Casele negustorilor și a oamenilor de rând au un singur etaj, afară de parter și este destinat prăvăliei care este afacerea familiei de altfel, începe în epocă folosirea la scară de cărămidă la construcții, casele celor cu condiții de viață medie sunt învelite cu țiglă iar ale celor mai înstăriți cu tablă . (Anexa 62)

Ignati Iakovenko membru al consulatului rus din București, pe 9 mai 1820 el se urcă, admiră și prezintă orașul, din punctul său cel mai înalt adică din foișorul de foc, din acest punct de observație se poate vedea în toate patru zările, urbea era plină de o mulțime de biserici și mânăstiri, fiecare curte are grădina ei, totul era plin de verdeață. (Anexa 64)

Descrierea continuă explicarea diferitelor funcții de la curte, noi ne vom raporta doar la vel aga care era un inspector al târgului și avea diverse atribuții începând de la paza și ordinea publică până la prevenirea și stingerea incendiilor, în subordinea sa mai intrau doi căpitani de pompieri, el nu putea părăsi garnizoana orașului fără învoială de la domnitor, lesne de înțeles, atât timp cât trebuia să fie prezent la orice foc izbucnit în oraș(Anexa 65), mai avea competență la controlat cântarele, stipula prețurile, conducea temnița, în schimb nu avea drept de judecată. (Anexa 66)

– Aga este mustrat pentru că a lipsit de la incendiul din 7 Martie 1810 izbucnit la casa spătarului Ghica, i se reamintește atribuțiile pe care le are, printre care și aceea de a fi năpristan la orice foc inclusiv la o aprindere de coș.

– Focul este folosit ca armă la asaltul unei grupe de 50 de arnăuți care se refugiaseră în biserica Oltenilor, baronul Ludwig Kreuchely von Schwerdtberg consulul Prusiei în cele două principate relatează despre această încăierare care s-a petrecut la 21 august 1821, numai că focul pus se dezvoltă și se propagă la vecinătăți, ard șase case, una este casa consulului austriac de la București Karl Udritzki, atunci intendentul turc chehaia bei ordonă stingerea incendiului imediat, și se prezintă la consulul austriac pentru lămuriri, relațiile dintre aceste imperii erau destul de instabile iar acest act de incendiere putea fi ușor folosit ca pretext pentru un nou război ruso-austro-turc. (Anexa 68)

O piedică la stingerea incendiilor era lipsa surselor de apă din oraș, amenajarea precară a malurilor Dâmboviței ce trebuiau întărite, iar dacă ploua sacalele cu apă rămâneau împotmolite cum este relatat până la butucul roții, aceasta favorizând propagarea incendiilor, în 1809 ard casele banului D. Racoviță, unde era și sediul poliției celei noi, posibila cauză a incendiului fiind nemăturatul coșurilor, iar lipsa susrselor de apă își spun cuvântul când ard casele fostului mare vornic Mihalache Manu în octombrie 1811.

Foișoarele de Foc

Degradarea foișorului de foc, din clădirea Agiei impune primului Divan o notă forte, pentru care va face o cerere în scris reprezentantului Rusiei la București, pentru suma de 1706 lei folosită la reparații, generalul Repinski avizează favorabil această cerere și la 3 Mai 1812 se dispune reconsolidarea acestui turn.

Este posibil să fi fost numerotate casele din București printr-un act din Iulie 1811, la fiecare casă era o scândurică la vedere (posibil cu număr) pusă ca “semn pentru întâmplarea focului” și ca cei din steagurile de foc să repereze mai ușor locul incendiului, iar proprietarii erau obligați a plăti o taxă pentru această scândurică, gândim că a fost o inovație bună pentru oraș, dar au existat piedici în punerea în aplicare a acestei reglementări, mai ales în mahalale când trebuia încasată acestă taxă.

Foișorul de foc se deteriorează și iarăși are nevoie de reparații în 1815, iar până la finalizarea lucrărilor se mută sediul în alt turn cu vizibilitate asupra Bucureștiului, adică în clopotnița Bisericii Sf.Gheorghe Nou și celălalt spre poarta acesteia, sistemul funcționa așadar după cum urmează observatorul de sus scruta orizontul, dacă descoperea vreun fuior de fum sau flacără după caz, transmitea semnalul de foc santinelei de jos de la poarta bisericii, aceasta din urmă alerga să alarmeze zabiții poliției.

Conform anaforalei vel agăi către comisia târgului care la rându-i face cunoscut domnitorului la 17 mai 1815 despre șubrezirea foișorului de foc, care era construit din lemn și acum putrezise, să aprobe dărâmarea acestuia pentru evitarea pericolului de prăbușire din cauza unei furtuni și să facă primejdie.

Toate acestea cădeau în seama unui mai-mare-bașa, acesta era denumirea pentru conducătorul unei bresle, să adune oamenii necesari pentru demolare, aici avem dulgheri și salahori care erau distribuiți din mahalalele bucureștiului prin ordinul Vel Vornicului al poliției , după operațiunea de demolare trebuia adunată toată cheresteaua și pusă sub pază pentru a nu putea fi furată, la fel este ordinul și pentru lemnul ce va fi adus pentru construcția unui nou foișor, acest lemn trebuia comandat la județul Dâmboviței după cotele precizate de comisie, Caragea Vodă aprobă acest proiect.(Anexa 71)

Redăm mai jos și costurile acestor lucrări și a materialelor folosite conform anaforalei vel agăi care constau în cheltuieli de 16556 taleri necesari pentru construcția foișorului de foc, lungimea celor patru stâlpi să fie de nouă stânjeni, din care doi stânjeni vor fi până la baza îngropată a acestui turn, un alt stânjen și jumătate vor fi îngropați deci temelia, restul de bani și celelalte elemente de construcție ale foișorului să fie suportate de către breslele orașului, iar o parte din bani să vină din impozitele pentru acestă chestiune, rugând pe domnitor să forțeze cumva pe toți cei răspunzători de construcție să lucreze fără tărăgănare din cauza necesității stringente fiind forte trebuincios pentru întâmplari ferescă Dumnedeu de foc. (Anexa 71)

Lucrările continuă la foișorul de foc, sunt aduși stâlpii și apoi sunt ridicați, vel aga cere lui Caragea ca breslele ce au fost sub conducerea mai-mare-bașa să fie scutiți de taxe pentru munca ce au de depus la săpatul gropilor și înălțarea stâlpilor, domnitorul dă aviz favorabil acestei cereri.(Anexa 73)

În 1864 Clopotnița Mânăstirii Zlătari este propusă pentru a înlocui Foișorul de foc a cărui construcție de lemn era putrezită și prezenta pericol de prăbușire, pe timpul cât durează consolidarea clădirii, cererea ministerului de interne este respinsă de către Dimitrie Bolintineanu, ministrul cultelor.

Evoluția urbanistică și principalele caracteristici ale construcțiilor

Populația statornică a Bucureștiului însuma conform recensământului de la 1899 un număr de 276.178 suflete, iar în 2010 se înregistrau 1.942.254 suflete.Conform recensămintelor din 1941 predominau clădirile construite din paiantă, lemn, nuiele și lut în proporție de 71,1% și doar 28,9% beton, cărămidă sau piatră. În 1948 orașul număra 116333 case, din care 82245 erau din cărămidă și beton, iar 33145 erau din paiantă și lemn, o altă cifră infimă de 0,8% adică 943 case erau din alte materiale decât cele enumerate.

Utilitățile, factor fără de care astăzi nu ne putem imagina viața la oraș, ele sunt necesare în primul rând pentru igiena oamenilor, evitând răspândirea bolilor care decimau populațiile Europei în toate epocile până în secolul XIX și menținerea unui habitat curat. Astfel din 116333 corpuri de casă doar 50,7% aveau apă curentă, 46,5% canalizare, 56,5% electricitate și 5,5% bebficiau de luxul caloriferelor.

Apartamentele le definim aici ca acel spațiu format din încăperi ce pot oferi adăpost unei gospodării, în 1941 existau în București și împrejurimi 301061 apartamente, iar în 1948 se numărau 343019 apartamente, dintre acestea 90,8% erau locuințe, iar 9,2 erau cu altă destinație(birouri, etc).

Părțile orașului nou construite la începutul secolului sunt formate din bulevarde ce au condus la sistematizarea sa, de la Est, din poarta principală a Palatului Cotrocenilor începeau bulevardele Regele Carol II(actual B-dul Eroilor Sanitari), continua cu B-dul Regina Elisabeta, Carol I, Pache Protopopescu și duceau până De la Sud tăiau aproape perpendicular bulevardele arătate mai sus de către B-dul Lascăr Catargiu, Tache Ionescu și I.C. Brătianu.

Pe aceste bulevarde și în cartierele adiacente erau înșirate clădiri cu încărcătură istorică, dar și unele noi cu o arhitectură demnă de secol XX, parte din ele s-au păstrat până azi, altele au căzut pradă sinistrelor, altele au fost dărâmate deoarece nu mai corespundeau nevoilor de sistematizare a orașului, ele fiind puse la pământ în anii regimului socialist-totalitar din a doua jumătate a secolului trecut. Sunt demne de menționat, aceste edificii nu au avut rolul strict pe care ctitorii lor l-au avut în vedere, acela de utilitate, ci ele s-au transformat în puncte de reper pentru locuitorii orașului cât și pentru cei pasageri, îmbiindu-i cu frumusețea lor, așa cum sunt: Palatul Regal și Biblioteca Universitară mai era cunoscută ca Fundația Universitară Carol I de pe Calea Victoriei, Palatul Cotroceni, Palatul Camerei Deputaților, Biserica și Palatul Patriarhiei din Dealul Mitropoliei, Palatul sau Casa de Depuneri(C.E.C.), Cercul Militar, Palatul Poștelor, Teatrul Național și Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei, Atheneul Român, Ministerul de Externe(Palatul Sturza), Preșidenția Consiliului de Miniștri, Școala de Arhitectură și Universitatea, lăcașe de cult adânc pătrunse în inimile și memoria oamenilor epocii, câteva au răzbătut prin negura veacurilor: Biserica Amzei, Stavropoleus, Bis. Sfântul Gheorghe, Sf. Dumitru din Șos Colentina, Bisericile Sfântul Spiridon Vechi și Nou, Zlătari, Sf. Anton, Mânăstirea Radu Vodă, Colței, Plumbuita, Antim, Văcărești.

În perioada interbelică iau avânt construcțiile de mari clădiri în stil american, cu apartamente și garsoniere de-a lungul Bulevardului Brătianu și Magheru noile apariții devin impozante prin stilul geometric și masivitate, fără complicații ornamentale, oferind comoditate, aici amintim clădirile Ciclop, Lido și Ambasador ridicate în 1934, în continuarea acestor artere s-a ridicat un cartier de vile de-a lungul Bulevardului Lascăr Catargiu.

Calea Moșilor arteră importantă a urbei, este prezentă încă de pe la începuturile orașului, a suferit diferite modificări de-a lungul vremurilor. Între cele două războaie era mărginită aproape pe toată lungimea sa de tot felul de magazine, această succesiune neegalată de prăvălii punea la dispoziția tuturor trecătorilor sortimente de marfă, de la cei cu gusturi mai rafinate și până la țăranii care își desfășurau activitatea comercială în zona Oborului.

Pentru cinstirea faptelor eroice sau în meomria unor personalități marcante în epocă, amplasate în punctele cheie ale orașului, de atunci ne-au rămas statui și monumente pe care le amintim aici: Monumentul Eroilor Pompieri de la 13 Septembrie 1848, grupul statuar de pe Bulevardul Elisabeta în fața Universității ale ilustrelor personalități Mihai Viteazul, Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Lazăr, apoi bulevardele I.C. Brătianu, Tache Ionescu, Lascăr Catargiu, C.A. Rosetti, erau împodobite cu câte o statuie a personalității, al cărui nume îl purtau.

Comerțul și economia orașului erau concentrate la începutul secolului și până la venirea comuniștilor la putere, în zona cartierelor vechi se aflau prăvăliile negustorilor de tot felul, ce încă poartă și azi numele vechilor bresle: Blănari, Șelari, Lipscani, Cavafi.

Tranzacțiile bancare și bursiere erau cuprinse în cvartalul dintre Cheiul Dâmboviței și Piața Sf. Gheorghe, Bulevardul Academiei și Calea Victoriei.

Bucureștiul reușește să adune o concentrație de fabrici și uzine, devenind și un major centru industrial al țării, de la construcția de mașini și până la pielărie, textile, produse alimentare, etc.

Popularizarea sporturilor și practicarea lor la nivel mondial, nu sunt trecute cu vederea nici în București unde se găseau două hipodromuri, iar cursele de cai fiind foarte îndrăgite printre locuitorii orașului, La Șosea era întocmit după standarde tehnice internaționale, dotat cu o clădire unde erau amenajate tribunele, iar celălalt hipodrom se afla în cartierul Floreasca. Pentru amatorii de ciclism se dispunea de un Velodrom. Apoi Stadionul Mare al O.N.E.F. în care încăpeau 15000 de spectatori, aici având loc cu diferite ocazii și paradele militare în timpul regelui Carol al II-lea.

Tot pentru sport și relaxare existau Ștrandul Kisseleff ce dispunea de 2500 cabine și două bazine de înot, iar pentru epoca respectivă înaltă tehnologie, exista la bazinul Lido un angrenaj ce producea valuri artificiale.

Odată cu dezvoltarea tehnicii, aviația ia avânt, lângă oraș fiind două aerodromuri unul civil în zona Băneasa și unul militar în zona Pipera.

Călătorii străini și nu numai se puteau bucura de o desăvâșită salbă hotelieră, restaurante și localuri, îmbiind clienții prin paleta largă de opțiuni ce le erau oferite de acestea de la cele mai moderne din epocă, serviciile erau ireproșabile și completate de confort, ele înțesau centrul orașului. Mergând spre periferie se întâlneau în mahalale localuri modeste cu servicii tradiționale.

Printre calitățile capitalei se număra și acela care ne-a rămas, anume faptul că era plină de viață și deborda de optimism, oglindită în lumini și etala cele mai felurite potențiale divertismente după o zi de lucru în toată plinătatea cuvântului.

Furnicarul începea să mișune, dornic de promenadă, după ceasurile 17 pe Calea Victoriei și până târziu în noapte, totul se transforma în reprezentația gratuită a publicului, tot pentru public, încântat de forfota ce ținea între Palatul Regal și până

Aglomerația aceasta nu era proprie unei plimbări cu automobilul sau echitației și trăsurilor, odată ajunși acești din urmă pasionați de mijloacele de transport se puteau bucura de-a lungul Șoselei Kisseleff și Bulevardului Elisabeta.

Odată cu lăsarea serii și încetarea activităților cotidiene, masele de populație se îndreptau către centru, fiind atrase de luminile amintite mai sus, precum fluturii de noapte, ochii erau desfătați de luminile colorate ale reclamelor și vitrinele magazinelor, momeau drumeții cu cinematografe, restaurante, localuri unde se putea dansa, în acel circuit luminat multicolor și zgomotos, îmbia la un trai plin de bună voie și însuflețit, plăcut prin diversitate.

Ponderea caselor construite cu un singur etaj, era situată la 72% din totalul caselor cu etaj. Partea cu cea mai mare densitate a orașului era cuprinsă între străzile Romană, Polonă, Mântuleasa, Mircea Vodă, bd. Mărășești, bd. Elisabeta, str. Brezoianu , Luterană, Al.Lahovari, considerată și cea mai apropiată, chiar dacă nu în totalitate de marile orașe ale apusului.

Fabricile își fac simțită prezența din ce în ce mai mult în oraș, la început acestea se regăseau în afara șoselelor de centură, pe locul fostelor vii și livezi, maidane și alte locuri rămase virane, casele nu păstrau o aliniere, pe alocuri se mai întălneau cu zgârcenie conace boierești, hanuri și crame, grupuri de case modeste, ce aduceau aidoma unor sate, iar altele chiar au fost sate veritabile în jurul Bucureștiului: Ciurel, Grozavești, Crângași, Vitan.

Distanțele mari lăsate între acestea, au fost speculate pe piață, fiind pretabile ridicării de fabrici, așa cum s-a întâmplat în partea de răsărit a orașului în dreptul străzilor Heliade între Vii, Baicului, Fântânica, Zidurilor, acestea există și în ziua de astăzi. În acest gen de complexe au fost ridicate fabrici, depozite, gări, cazărmile unităților ce compuneau Garnizoana București. Pentru că populația orașului se mărea continuu, a fost necesară creare la periferie a unor cimitire și construcției de spitale.

Gările și fabricile au exercitat o forță majoră de atracție a populației în jurul lor, astfel luând naștere cartierele de muncitori din zona Gării de Nord, sporind acestea au ajuns să reunească satele adiacente adică Grivița, Crângași, Militari, spre NE s-au dezvoltat marile fabrici producătoare de cărămidă sau cum se mai numeau atunci, cărămidării amintim Fabrica de Cărămizi Colentina, la răsărit o altă mare fabrică de astă dată producatoare de săpun Stela.

Mult mai ușor a fost la ridicarea acestor noi cartiere, care erau construite pe aceste terenuri, străzile fiind mult mai ușor de aliniat după planuri geometrice, aducerea utilităților în zonă, o anume stnadardizare ce se reflecta și în prețul ieftin al locuințelor.

Dublarea teritoriului României după Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918, conduce la o afluență de populație spre București, crescând cererea de locuințe, care la rându-i provoacă un alt proces ieșit din comun, o frenezie în construcții fostele bariere ale orașului.

O altă provocare pentru edili, era aceea de descongestionare a orașului și mai cu precădere a centrului, parțial reușită, prin deplasarea spre cartierele de vile, construite în preajma fabricilor sau a piețelor, unde majoritatea proprietarilor acestora își aveau obiectul activității, conform unui recensământ de la 1900 densitatea populației în București era cuprinsă între 200-400 locuitori la ha, expansiunea orașului spre periferie îl aerisește și la recensământul din 1930 avem un maxim de circa 200 persoane la ha, creșterea numărului de locuitori ar fi avut loc în zonele Gării de Nord, Filaret și a Morii lui Assan aproximativ 150-200 suflete la o suprafață de 1ha.

Statistica autospecialelor de pompieri, autovehicule repartizate pe categorii și județe, pe anul 1933 arăta conform anuarului statistic: Ilfov/București dispunea de 7 pompe de incendiu, 10 cisterne de incendiu, 3 autoscări.

După țara de proveniență, Bucureștiul deținea 1 pompă de incendiu fabricată în S.U.A, provincia 1 pompă de incendiu, 1 cisternă de incendiu și o autoscară, din Cehoslovacia o singură pompă de incendiu, Franța 9 pompe de incendiu și două cisterne de incendiu, din care una în București, Germania 9 cisterne de incendiu în capitală și 13 în provincie, 6 pompe de incendiu în București și 16 în provincie, 3 autoscări în București, Italia 6 pompe de incendiu în provincie, o pompă de incendiu fabricată în România, dotarea pompierilor însuma la acea dată în țară 41 de pompe de incendiu, 25 de cisterne și 5 autoscări.

Mașini destinate stingerii incendiilor România auto-pompe și scări pe anul 1936 erau 45 de mașini, anul 1937 erau 42 de mașini, 1938 existau 43 de autovehicule destinate stingerii incendiilor, în anul 1939, Batalionul de pompieri București cuprindea 6 motopompe, 3 autopompe, 18 autopompe-cisterne, 4 autoscări din oțel cromat și două din material mixt lemn-metal. Primăria orașului București a mai comandat 12 auto-stropitoare, marca Vomag-Schorling, la un raport calitate-preț ca fiind cele mai indicate, acestea erau dotate cu cazane de 5000 litri pentru apă, motoare Diesel de 100 cai putere, cu dispozitive complete pentru igienizat străzile, însă în fișa tehnică se mai specificau șasiurile mărite ale acestor cisterne pentru montarea instalațiilor de stingere a incendiilor, în speță pompe centrifuge și racorduri pentru furtunuri, toată afacerea costa 9.874.842 lei.

Odată cu înălțarea clădirilor, pericolul focului este și el prezent și impune o altă abordare a incendiilor prin lucrul la înălțime. Totuși, ca să se ajungă până sus trebuiau întinse niște scări și nu orice fel de scări, ci unele capabile să atingă acoperișurile, dar din păcate, acestea lipseau din dotarea pompierilor. Astfel, se face că după mai multe incendii la ultimele etaje, mansarde, poduri și acoperișuri, Primăria Municipiului București prin Darea de seamă asupra activității comunale pe anul 1923, dă comandă “să se procure, deocamdată ” un tren automobil având în componență un car omnibus, o motopompă, o autopompă, o cisternă și o autoscară.

Acestea proveneau de la firma Magirus din Germania și erau în valoare totală de 5.586 lire sterline sau echivalentul în lei 5.500.000. Astfel, a fost plătită suma de 4.647.542,51 lei din bugetul Primăriei pentru anul 1923.

După incendiul de la Palatul Regal din 1926 este cumpărat un al doilea complet de autospeciale.

Legat de incendiile la înălțime, Compania de Pompieri București prin raportul 3601 din 24 octombrie 1933 către Primăria Municipiului București, insistă pentru procurarea unei autoscări mecanice ce se poate ridica la 45 metri înălțime în valoare de 60.625 mărci germane de la fabrica Magirus din Ulm-Donau, Germania. Motivul invocat fiind foarte bine argumentat cu dovezi solide pentru o asemenea solicitare.

cea mai mare scară de care dispuneau era prea mică…

Pe la începutul lui 1933 a izbucnit un incendiu la un imobil din strada Domniței, pompierii nu au putut ajunge la podul incendiat al imobilului deoarce “cea mai mare scară de care dispuneau era prea mică”.

În urma învățămintelor trase, Consiliul Primăriei a votat în unanimitate de voturi cumpărarea unei scări mecanice de la fabrica din Ulm-Donau!

Peste cinci ani, Primăria pregătea o licitație publică pentru a achiziționa două autoscări necesare… licitația este adjudecată tot de către Uzinele Klockner Umbold Deutz A. G. Werke Magirus Ulm-Donau, prin reprezentanții legali S. A. R. Ferrominiera.

Se specifică două autoscări originale Magirus de tipul KLS 145 și cu înălțimea de 45 metri, livrarea trebuind a fi efectuată în 6-7 luni de la comandă.

Vom zăbovi un pic și asupra industriei, a cărei pondere la începutul secolului era mai modestă în economie, cu reprezentări în morărit, cărămidărie și unele reparații metalurgice, în 1921 se înregistrau un număr de 9000 muncitori la o cifră de producție a 144.000 tone mărfuri, la începutul următoarei decade se înregistrează un progres ce ținea cât de cât pasul în raport cu creșterea populației și în 1930 se raportau 30.000 muncitori și valoarea de 800.000 tone produse anual. Marea pondere a nolior locuri de muncă se regăseau în industriile: alimentară prin panificație și cea a materialelor pentru construcții , tipografică și chimică, îmbrăcăminte și tăbăcărie. Ușor predictibilă tendința acestei industrii, care răspundea nevoilor de moment ale orașului, era corespunzătoare cu creșterea numărului consumatorilor și din acest motiv apare acel progres amintit mai sus. Birocrația și numărul mare de studenți circa 20.000 înregistrați în București la 1935 ne relevă avântul luat în dezvoltarea industriei tipografice.

La începutul decadei a patra a secolului trecut, Compania de Pompieri București (C.P.B.) înaintează o cerere primăriei orașului pentru găsirea unei soluții de mutare a postului de pompieri Foișor, deoarece edificiul devenise impropriu iar limitările fizice ale localului nu permiteau transformarea sa într-un post modern al pompierilor. Dacă ne aducem aminte clădirea ridicată în anul 1892 avea ca destinație primară bazin de apă și apoi pe cea de foișor de supraveghere al capitalei.

Astfel, în anul 1932 se vehiculau două variante: prima variantă era să se închirieze un locaș în zona Oborului unde putea fi instalat postul de pompieri, avându-se în vedere și dotarea acestuia cu echipament modern – referindu-ne în primul rând la automobile, iar cea de-a doua variantă era să se construiască o clădire nouă, lucru cerut și dorit de C.P.B. chiar în campania aceluiași an.

Pe data 15 August 1934 se așează piatra de temelie a unui nou post de pompieri, pe Bulevardul Ferdinand I, actualmente Detașamentul de pompieri Obor, iar la 1 Aprilie 1935 va fi inaugurat. Această cazarmă nouă a pompierilor va înlocui rostul clădirii Foișorului de Foc, care va rămâne goală mai multe decenii la rând, însă aceasta continua să fie un important reper, inclusiv în zilele noastre, al Bucureștilor. În 1963 va fi transformată în Muzeul Pompierilor Români.

În urma conversației animate în contradictoriu a Delegațiunii primăriei se accentuează necesitatea unui post de pompieri în acea parte a orașului, majoritatea delegaților din primărie susținând ideea închirierii unei locații. Comandantul pompierilor militari col. Gheorghe Pohrib afirma: “…dacă se poate închiria o casă care să corespundă nevoilor postului și dacă are ceva vizat în acest scop. După care chestiunea se va supune din nou Delegațiunei ”.

C.P.B. înaintează un document înregistrat la primărie cu Nr.17610/933, prin care solicita să îi fie dat în folosință un teren viran preferabil din proprietatea comunală pe raza Sectorului de Negru și unde să poată fi instalat postul pompierilor în cauză.

Pentru găsirea acelui teren au fost delegați din partea primăriei, dl. Anghel Dumitrescu iar din partea C.P.B. comandantul acesteia.

Reprezentantul primăriei găsește terenul necesar, iar prin referatul din 25 septembrie 1933 prezentat primarului capitalei, propune imobilul din strada Turtucaia nr.115, care dispunea de 8 camere și un teren de aproximativ 5.000 metri pătrați, cu fațada și adâncimea suficientă, costul cerut de către proprietar fiind de 1.200.000. lei.

În cazul în care această varianta nu era acceptată se continua căutarea unui loc, între posesiunea Primăriei Sectorului II Negru și cea a Municipiului undeva în fața Gării de Est.

Totuși, C.P.B. avea în vedere alt teren, iar prin Adresa Nr.3576/21 octombrie 1933 solicita un teren cu laturile de 60 m pe 70 m, pe b-dul Ferdinand, o parte din lotul de pământ care era în posesia primăriei de lângă Gara de Est, pe al cărui amplasament se afla depozitul de lemne al primăriei. O mișcare inteligentă a C.P.B. a fost că în această supoziție au fost făcute deja planurile de construcție și înaintate devizele și încadrarea fondului la cel al Municipiului București.

Luând în considerare deplasarea la fața locului și convenind cu comandantul C.P.B., primarul Al. R. Protopoescu a decis să recomande Comisiei Interimare cedarea unei fracții din terenul comunal (depozitul comunal) de pe b-dul Ferdinand cu o suprafață de circa 4.000 metri pătrați și deschiderea la bulevard de 38 metri liniari.

Comisia Interimară avizează favorabil, cu unanimitate de voturi cedarea lotului către C.P.B., având ca vecinătăți, privind dinspre bulevard, la dreapta Depozitul Serviciului Căi de Comunicații, iar la stânga Substația de Transformare D.C.B..

La bugetul primăriei din anul 1933/34 era prevăzută deja suma de 2.000.000.lei pentru construcția postului de pompieri.

Colonelul Gheorghe Pohrib, Comandantul Pompierilor Militari, a prezentat situația în care se afla Foișorul de Foc, acesta nemaiputând fi folosit în condițiile date, apoi cere din suma de 2.000.000 de lei ce era alocată pentru noul post, 500.000 lei pentru începerea lucrărilor și încă 4.000.000. lei pentru anul 1934/35. Colonelul Gheorghe Pohrib îndeplinea la acea dată funcția de Inspector General în perioada cuprinsă între 1920 și 1937, demersurilor domniei sale datorăm transformarea Inspectoratul Pompierilor Militari în comandament de armă în 2 August 1929.

Delegațiunea primăriei acordă aviz favorabil, prin unanimitate de voturi, a celor prezenți la ședință a deblocării sumei de 500.000. lei pentru demararea proiectului și i-a în calcul pentru exercițiul bugetar pentru anul 1934/35 prevederea alocării a încă 4.000.000 de lei.

Lucrările de construcție se vor face în regim propriu, pompierii desemnând oameni pentru zidărie, tâmplărie și salahori.

La 1 aprilie 1935 era inaugurată și intra în serviciul, această companie de pompieri, dotată fiind cu cele mai moderne automobile în materie de stins incendiile din epocă.

Conform deciziei direcției financiare a primăriei prin nejustificarea unor acte de plată se afla și maiorul Pantelimon Popescu suma de 1 milion care reprezenta valoarea ordonanțelor de plată ridicate de la casieria primăriei în 5 iulie și 4 decembrie 1939, pentru construirea cazărmii companiei a II a, din bulevardul Ferdinand, fiindcă nu fusese justificată cu acte până la 31 martie 1941.

Astăzi dacă avem drum prin zona Calea Moșilor, Strada Traian intersecție cu Bulevardul Ferdinand I veți putea contempla Turnul de apă de la Iancului sau cum îl cunoaștem noi sub numele de Foișorul de Foc, martor mut și de neclintit, a trecerii timpului asupra orașului nostru.

Apoi mai către răsărit, în cartierul Obor, aproape de gară, venerabila clădire a detașamentului de pompieri, răzbind printre cutremure (anii 1940,1977,1986,1990), al doilea război mondial, Revoluția Română din 1989, stă și veghează ca o măicuță asupra fiului său pe care îl putem compara cu orașul.

Cine poate să știe la câte alarme și grozăvii, prea multe nescrise și uitate, au fost spectatoare cele două lăcășuri ale pompierilor?

Capitolul II

Încercări de instituționalizare

Privilegiul din 19 August 1316 dat de Carol Robert de Anjou prin care Clujul este menționat prima dată ca oraș – civitas, printr-un privilegiu acordat judelui ca recompensă pentru credință arătată, pe cuprinsul acestui document sunt reglementate diferite obligații militare și administrative, dar și competența juridică a judelui în legătură cu delictele minore și aici se încadrează și incendierea.

Folosirea probei de foc, ca unealtă judiciară consta prin trecerea peste jar de cărbuni, cel pedepsit fiind desculț(Anexa 28), altă probă era prin ținerea în mâini a unei piese metalice încinsă în foc până la punctul de înroșire, cine scăpa fără arsuri grave se considera nevinovat, aici avem drept dovadă exemplul Sfântului Nicodim.

Pedepsele pentru nescoctirea poruncilor domnești mergeau până acolo, încât cel ce le nesocotea era pasibil de pedeapsa prin ardere cu fierul roșu, sau pedeapsa capitală care avea enumerate printre suplicii și arderea pe rug, o pedeapsă îngrozitoare dar care avea menirea de a descuraja asemenea acte de nesupunere, indiferent dacă erau furturi sau crime.(Anexa 29)

În Moldova, pe 4 Aprilie 1459, Ștefan cel Mare încheie cu Andrei Adrowaz, voievodul Rusiei, și cu Hricko din Pomorzany, voievodul Podoliei, împreună cu emisarii regelui polon, ajung la o înțelegere scrisă de pace, prin care se stabilesc bazele relațiilor reciproce și obligațiile care le reveneau: starea de război dintre Rusia și Podolia și Moldova înceta; daunele provocate după război de boierii sau de locuitorii Moldovei în cele două țări învecinate vor fi judecate la graniță conform obiceiului care dăinuia de mult timp, de asemenea faptele comise pe durata conflictului armat, cum ar fi vărsarea de sânge, furtul, incendierea, se judecau în urma sosirii regelui în Rusia, în prezența lui sau a delegaților lui, desemnați pentru această chestiune.(Anexa 30)

Multiple întrebuințări ale focului

Pădurea este o bogăție naturălă, care se situeză pe un loc însemnat în traiul milenar al poporului român, încă de la formarea lui, i-a oferit material pentru casă, din ea și-a câștigat pâinea, la vreme de restriște în ea se ascundea, prin ea s-a luptat, dar focul nu a ocolito, fie el provocat din cauze naturale sau pus cu rea voință.

Curățatul pădurii din cauza extinderii acesteia peste fostele ogoare se producea prin foc, această acțiune se mai numea și jariște, avem documente care atestă folosirea focului la curățatul pădurii, prin puținele metode cunoscute în epocă exemplificăm câteva asemenea dovezi scrise încă din timpul lui Neagoe Basarab din anul 1518.

Focul mai era folosit și la iluminatul caselor, acestea erau luminate cu ajutorul lumânărilor sau al opaițelor, dar mai mult nu o să insistăm asupra subiectului.

O altă relatare despre uzul focului în minerit din Baia Sprie la 10 noiembrie 1805, a Intreprinderii miniere regale, care era în exploatare, cu un efectiv de 1500 de mineri, așteptau să reintre procedeul încingerii la foc, acest procedeu era uzitat pentru a produce fisuri în rocă prin producerea unui foc din lemne la baza stâncii ce trebuia exploatată, când capul operațiunii considera că este suficient de încinsă ordona răcirea bruscă prin aruncarea de apă peste stâncă, aceasta crăpa și putea fi mai ușor exploatată prin introducerea de unelte în fisuri, acest procedeu îl găsim prima dată folosit de către romani în antichitate nu numai la minerit ci și la unitățile lor de geniu care îl foloseau la surparea fortificațiilor. (Anexa 69)

Începând cu secolul al XVII-lea sunt descrise diferite incendii, din care le-am amintit pe cele provocate de loviturile fulgerelor, în epocă nu existau paratrăsnete acestea au fost inventate un secol mai târziu, iar urmările trăsnetelor erau devastatoare fie că loveau o casă, turla unei biserici sau vreun depozit de iarbă, adică praf de pușcă, focul se întindea din cauza desimii de case din cetăți și orașe deoarece toată lumea dorea să fie la adăpost de invadatori și nimeni nu lăsa vreun loc liber prin cetăți, nefolosit în interiorul zidurilor acestora, la adăpost de năvălitori și tâlhari, tot de atunci avem și relatările marilor focuri. Fiecare oraș, târg sau cetate are povestea grozavă a unui mare incendiu ce a distrus mare parte din localitatea respectivă, exemple sunt nenumărate, Brașov 21 Aprilie 1689, Timișoara 1653, etc.

Au fost traduse din slavonă primele culegeri de legi și canoane bisericești, aceste legi purtau numele de pravile și au fost tipărite în timpul domniei lui Vasile Lupu la 1646, ele erau folosite și în Muntenia, în cuprinsul lor găsim diverse capitole care folosesc focul ca pedeapsă pentru diferite infracțiuni, sau neglijența în folosirea lui sau intenționată prin provocarea de pagube materiale sau victime omenești în urma incendierilor.

Cum am arătat mai sus, multe documete din secolele precedente au dispărut din varii motive, o parte din ele, cele care reglementau legislația chiar dacă au dispărut, legea a funcționat pe bază cutumiară și din secolul al XVII-lea avem pentru Țările Române condici și pravile ce vor umple vidul de legislație rămas din timpul domniilor lui Vasile Lupu și Matei Basarab, prin Pravila pentru arsuri și de toate fealurile de pojar 1646 a lui Vasile Lupu, vom cita câteva pasaje care fac referire la prevenirea, folosirea focului cum bine a fost denumită ca unealtă judicară sau pentru stingerea sa și pedepsele ce se impun prin prisma focului.(Anexa 32)

Aici sunt cuprinse pedepsele pentru cei folosesc focul la curățatul ogoarelor, lăsând focul nesupravegheat s-au ar bate vântul cu putere și s-ar putea ca focul să se întindă la alte gospodării și de aici sancțiunea ce o va primi cel ce încalca porunca, punerea de foc la păduri aducea o sentință de însemnare cu fierul înroșit în foc și era forțat la plată dublă a pagubei, aproximativ la fel și pentru podgorii cu diferența că vinovatul era și bătut, pentru incendierea intenționată a vreunei gospodării erau pedepsiți direct cu moartea prin aruncarea în foc, pentru cei ce puneau foc la grajduri sau fânețe li se tăiau mâinile, pentru hoții de lucruri sfinte exista opțiunea din parte Județului ori să-l spânzure ori să-l ardă de viu, pentru cei înșelători care pretindeau bani în numele domnitorului pdeapsa era decapitarea și aruncarea trupului în foc, confiscarea averii și trecerea acesteia în patrimoniul domnesc, pentru răpitorii de femei, pedeapsa era moartea și aruncarea trupului în foc, iar pentru violatori arderea de viu, iar dacă actul se întâmpla cu voia fetei și aceasta trebuia omorâtă, pentru relațiile homosexuale pedeapsa era cu moartea prin decapitare și aruncarea trupului în foc, judecata se făcea în sistem binar de la reprezentanții bisericii primea afurisenia iar de la cei laici primea pedeapsa capitală, tot pentru comportament sexul deviant cum este zoofilia pedeapsa consta în tăierea capului și aruncarea trupului în foc împreună cu animalul cu care a fost prins.

Secolul al XVIII-lea aducea un pachet legislativ mai evoluat, poate și din cauza revoluției industriale, aici vor apărea tot mai multe invenții cu aplicabilitate în diferite domenii, dar și regândirea unor corpuri de legi și în spațiul românesc care este afectat de influențele otomane în plină epocă fanariotă, încet dar sigur s-au modifică mentalitățile și în spațiul românesc, forțate de evoluțiile statelor cu care aveam legături adică suzerane sau garante ce ne-au impus din corpul lor de legi calea de urmat.

Aflăm din hrisoavele domnești de la Grigore Ghica al III-lea, domnitor al Moldovei de două ori: 1764 – 1767 și 1774 – 1777, că exista o formă închegată cu atribuții clare printre care intrau și cele de stingere a incendiilor, în principiu o breaslă, această breaslă era cea a Podarilor, ei se ocupau cu pavajul străzilor și ulițelor din orașe, prin astuparea acestora cu bușteni tăiați longitudinal, răspundeau de întreținerea și curățenia podurilor cum se numea acest tip de pavaj, ei erau scutiți de plata impozitelor, mai observăm de asemenea că aceștia lucrau în schimburi.(Anexa 34)

Alexandru Vodă Ipsilanti la 28 Martie 1776 numește o comisie formată din 6 boieri cu însărcinarea de a studia și “ca dincolo de orașu și de semnele periferiei lui, să nu mai fie învoitu nimeni a-și face case”, măsură luată pentru oprirea extinderii orașului, pentru că nu se putea suporta operațiile de înnoire, întreținere și reparații la “stradele lui”, dar și pentru interzicerea statornicirii la periferie a țiganilor și a țăranilor ce căutau o viață mai bună pe lângă urbe “căci deșertau satele și lăsau munca câmpului”. O altă măsură edilitară luată de Al. Ipsilanti obliga pe cei ce ridicau case noi în orașe de a construi acoperișurile caselor “ori cu olane, ori cu șindrilă, iar nu cu șovaru sau trestie și scoarță, pentru primejdia de focu”.

Domnitorul Mihail Suțu, în Țara Românească între 1783 – 1786, prezintă în scris prin diverse pitace o serie de măsuri din care unele prohibitive referitor la depozitarae fânului între case sau în inima orașului, sau pentru băcani să nu fi făcut stocuri mari de materiale puternic inflamabile cum ar fi rachiul sau cu pericol de explozie alt exemplu ar fi praful de pușcă, silitră (azotat natural de potasiu), pucioasă, “tote aceste opriri în interesul aperărei de incendiu”. (Anexa 35)

Chestiunea aducerii fânului în interiorul târgului afecta nu numai Bucureștii ci și toate orașele, aflăm din memoriile Banului Constantin Caragea care a trecut prin Călărași pe 21 Octombrie 1780, că aici lipsa copacilor îi obliga pe locuitori să-și procure pentru foc, stuf pe care îl tăiau din timp ca să se usuce, trestie ori paie, stivuite pe lângă case, acestea din cauza că ardeau foarte repede erau adunate în grămezi destul de mari pentru focul ce se făcea iarna în vetre, acestea erau o amenințare veșnică, de la o simplă scânteie purtată de vânt și lăsată pe căpița de fân, putea nărui tot târgul. Abia în 1843 comisia atenționa mai marii târgului Călărașilor, despre aceste pericole, iar la 29 Iulie același an pentru aducerea fânului și a nutrețurilor animalelor care erau depozitate în interiorul așezării să fie făcută numai în afară, la periferie.

Comisia târgului și un anume polițist Nicolaidis K. formulează o solicitare insistentă pentru procurare de putini cu apă, topoare și căngi și angajarea a doi coșari publici, motivând că doar Călărașiul era lipsit de mijloacele trebuincioase la stingerea vreunui incendiu.

Se luau măsuri de combatere a omizilor, ce lăsau copacii fără frunze, ne-a parvenit un pitac domnesc din 30 martie 1775 aflăm că pentru îndepărtarea omizilor din copaci de prin toate curțile și grădinile orașului București, trebuiesc arse și nu aruncate pe jos, această treabă de curățire fiind în folosul tuturor orășenilor.(Anexa 36)

Tot de atunci avem și o situație mai bine definită cu privire la obligativitatea punerii la dispoziție și la îndemână a rechizitelor în caz de incendiu: pe timp de noapte să fie atârnate felinare la unul din colțurile caselor, putini pline cu apă așezate în fața caelor sau prăvăliilor.

Mihail Suțu interzicea și fumatul în prăvălii, sau pe ulițe, ori să se umble cu pipa aprinsă, din care motiv putea izbucni vreun incendiu.(Anexa 38)

Curățarea coșurilor de fum, nu trebuia să se mai facă dânduli-se foc căci astfel nu se curățau ci dimpotrivă erau reale pericole de intoxicație cu fum și mai grav incendii, ele trebuiau măturate și curățate de către coșari, cu poruncă de pedeapsă pentru cei ce nesocoteau aceasta. (Anexa 39)

Mihail Suțu care luase măsuri de apărare la foc, a poruncit incendierea unui bordei transformat într-o biserică clandestină, din cauza preotului ce luase cu dânsul sfeșnicele de la o altă biserică fără învoiala mai marilor bisericii, ceea ce a provocat mânia domnului, cel ce trebuia să se ocupe de această treabă a primit ordinele direct de la domnitor, acela era instruit să pună foc în timpul nopții, după ce ardea bordeiul, groapa trebuia astupată ca să nu se mai poată oficia slujbe, la sfârșit domnitorul trebuia anunțat despre îndeplinirea poruncii.

Mai aflăm că din porunca domnitorului și focarele epidemiei de ciumă dacă nu exista o groapă de var tot prin foc erau lichidate, iarăși alt pitac referitor la omizile din pomii din grădinile bucureștenilor trebuiau arse tot din poruncă domnească.(Anexa 45)

Organizarea “cetei ostășesci” prin care și cea a spătăriei Bucureștiului prin care erau remunerați, existau două căpitănii de scutelnici, care lucrau în schimburi a câte o săptămână.

Focul era și încă este folosit la curățatul câmpurilor de uscături, primăvara și toamna de către agricultori dar de multe ori acesta se întâmpla să scape de sub control, din cauze multiple, un motiv fiind nebăgarea de seamă, vântul întețea focul și-l extindea până ce ajungea să amenințe avutul obștesc sau chiar viețile locuitorilor, și pentru această parte se dă poruncă domnească pentru respectarea sub amenințarea cu pedeapsa plății tuturor daunelor pricinuite de un astfel de foc, sau în alte perioade de timp afară de cele arătate mai sus.(Anexa 39)

Nicolae Mavrogheni 1786 – 1790, domnitor în Țara Românească, cu o dorință mare de a rămâne în amintirea urmașilor, care provenea dintr-un “subiectu de întristare generală”, aceasta este descrisă de unul Anastase comandantul gărzii de arnăuți ai domnitorului, exemplificând năpastele ce s-ar fi putut abate asupra urbelor, cutremure, inundații sau incendii, îi dădeau domnitorului satisfacție, făcându-l să joace și să aplaude, deoarece ar fi rămas în istorie datorită celor întâmplate în zilele lui.

Sub domnia sa, se întăresc ordinele cu privire la paza focului, cum este acesta pentru “Coșari și măsuri pentru focu” prin “Pitacu cătră vechilulu spătăriei și cătră d-lui vel Aga, din 1786, Mai, 20” prin care se dădea de știre tuturor, să măture coșurile caselor din timp, înainte de sosirea vremii rele și producerea primului foc în vatră pentru încălzit, obligând prin aceasta pe coșari a patrula “ca nelipsitu să âmble în tote dilele prin mahalale”, toți deținătorii de prăvălii să aibe după cum era obiceiul o putină plină cu apă tot timpul, în caz contrar cădea sub pedeapsa grea a legii, iar dacă se întâmpla vreun “iangân” din vina lor, ei răspundeau prin plata pagubei produse, tot prin acest pitac cei doi responsabili vechilul spătăriei și aga erau atenționați asupra îndatoririlor ce le reveneau la supravegherea aplicării legii, spre a nu se “întâmpla primejdie” pentru că “că și asupra d-stră ne vom turbura și nu veți avea nici unu respunsu”.

Distileriile care puteau produce incendii în orașe erau oprite de la funcționare și scoase în afara târgurilor.

Primul manual de stingere a incendiilor tradus în limba română din germană apare la 1794, în orașul Liov, intitulat Mijlociri noauă pentru stingerea focului, aflate cu bună samă(Anexa 40), autorul este un suedez Nils Nyström. Această lucrare am reușit să o citesc și să o transcriu din vechea limbă română scrisă cu caractere chirilice.

Alte măsuri pentru cei neglijenți în folosirea focului tot pentru arderea ogoarelor, sau a călătorilor ce făceau tabăra cu foc și nu îl mai stingeau după ridicarea acesteia, din cauza înmulțirii acelor delicte, li se reamintea de porunca domnească la 17 februarie 1794, spătarului și agăi să înștiințeze pe toți locuitorii despre ordin și pedepsele care se vor aplica călcătorilor acesteia. (Anexa 41)

Gunoiul adunat de pe podurile Bucureștiului, podul Mogoșoaiei și podul Calicilor trebuia scos din oraș și dus departe pentru a fi ars : “…însă tote acele gunoie și băligare ori-ce murdalâcu, scotendu-se afară departe, să le dea focu ca să ardă. 1795, Martu 14.”

O altă relatare despre măsurile de prevenire a incendiilor din anul 1805, a contelui Vince Batthyany(1772-1828) reprezentant al imperiului habsburgic, aflat în Târgul Iașilor, ne lămurește care erau aceste măsuri, datorită faptului că majoritatea imobilelor erau construite din materiale inflamabile, exista un set de reguli ce se aplica, dintre acestea reiterăm interdicția de a ieși afără din casă după apus, motivul era destul de simplu: celui ieșit îi trebuia o sursă de lumină, aceasta la vremea respectivă nu putea fi asigurată decât prin iluminat cu ajutorul focului fie prin felinare, lumânări sau făclii, tot rămâneau posibile surse de producere a incendiilor.Apoi aga era obligat ca în cazul izbucnirii unui incendiu să se deplaseze acolo pentru coordonarea operațiunii de stingere, tot despre atribuțiile agăi ne mai relatează că zilnic acesta făcea controale călare prin târg, iar dacă descoperea vreo abatrere vinovatul era pedepsit pe loc .(Anexa 61)

Smulgerea adevărului sau altă metodă de tortură pentru aplicarea legii cu ajutorul fumului de astădată, este relatată de William Mac Michael care era delegat științific al Universității din Oxford și în călătoriile lui spre Orient, trece prin țările române în iarna 1817-1818, corupția era la ea acasă sub domniile fanariote, dacă pentru un bărbat din alte părți ale imperiului otoman plata fixă pentru haraci era la suma fixată de 12 lei, în condițiile în care acel bărbat nu era de religie islamică, numai că în țările române darea nu are limite, cererile cârmuirii sunt nemărginite , iar în momentul când veneau perceptorii pentru taxă, el fugea de acasă cu speranța că scapă de această dată, însă de multe ori se întâmpla să fugă singur, soția și copii rămânând pe loc, strângătorii de biruri chinuiau familia captivă, folosind metode foarte dure de tortură pe mulți îi băteau, pe alții îi închideau în bordeie și făceau focuri care să ardă mocnit pentru ai lăsa fără aer, până la pragul dintre viață și moarte și totul pentru a smulge “un adevăr” ,unde sunt ascunși banii sau bărbatul pe care ei îl caută.(Anexa 63)

Scoaterea din serviciul stingerii a primul pompier să-l numim așa, scos la pensie din Țara Românească la 13 februarie 1802 se prezintă domnitorului Mihail Constantin Suțul o anafora în dosul jelbei prin care este înștiințat că există întradevăr unul Toader slujitor de foc care a ocupat acestă slujbă și acum este neputincios pentru că a îmbătrânit și este slăbit de putere, să-i fie recunoscut dreptul la ieșirea din serviciu după atâția ani de trudă, domnul a aprobat atunci această cerere două zile mai târziu. (Anexa 69)

După ocuparea Bucureștilor de către austrieci, în 1790, măsurile edilitare au fost continuate prin noi ordine pentru podari, podurile de pe Dâmbovița și paza focului le reveneau, iar plata pentru aceste lucrări se facea de către bresle din oraș, au fost cumpărate instrumente pentru stingerea incendiilor, însă podurile mai mici și străzile laterale erau date în grija prăvăliașilor și a proprietarilor. Tot în mai 1790 se strămuta Foișorul de foc înapoi în turnul Colței, unde mai fusese.(Anexa 46)(Fig. 2.1 și Fig. 2.2)

Tehnica de intervenție pentru stingere de la sfârșitul secolului al XVIII-lea din București, era încă destul de rudimentară și precară, vedem aceasta prin cererea raportului de la cei cu atribuții pe această linie și din ce era ea compusă, spătarul și aga Bucureștilor trebuiau să aibe teoretic pregătite în totdeauna 20 de sacale pline cu apă, 50 de topoare, 200 de găleți, 20 de căngi, 20 de scări (Fig. 2.3)și 2 pompe de incendiu, câte aveau din cele enumerate mai sus, pentru că mai devreme cu un an fuseseră alocate fonduri pentru cumpărarea acestor rechizite.(Anexa 48)

Acum prezentăm și principalele activități ale breslei ce avea atribuții pentru stingerea incendiilor, cum erau trasate îndatoririle în clar ale celor ce se ocupau cu stingerea, dar și angrenajului funcționăresc ce intra în acțiune la o întâmplare de foc, spiritul de întrajutorare uman, interzicerea fumatului, a depozitării fânului, dar și avertizarea că focul poate reduce tot orașul la ruine și cenușă, erau prezentate printr-un document care avea 9 articole, dintre acestea enumerăm obligația curățatului coșurilor la toate casele, pentru această treabă rânduiala se făcea odată pe săptămână de către coșari, ei fiind plătiți din vistieria țării, prețul fixat al acesteia era de două parale pentru un coș curățat, iar pentru vătaful coșarilor care răspundea de aceștia era de 10 taleri, sub comanda acestui vătaf mai intrau și ajutorii de coșari numiți lude acest termen era întrebuințat pentru toate categoriile de ajutoare de meșteri, pentru munca prestată ei erau scutiți de taxe, dar tot acest angrenaj de oameni împreună cu vătaful dacă nu-și făceau treaba bine erau pasibili de pedeapsa cu bătaia.

Pentru toate categoriile de slugi le era interzis fumatul prin grajduri și fânare, dar și orășenilor care nu aveau voie să umble cu lulelele aprinse pe ulițe indiferent de clasa socială din care făceau parte, ziua sau noaptea, contravenienții dovediți erau pasibili de pedepse pecuniare sau bătaie.

Șefii poliției vel spătarul și vel aga trebuiau să inspecteze în zonele de competență asupra interzicerii depozitării fânului în cantități mari în oraș, pe lângă coșuri sau bucătării, o altă obligație de această dată a orășenilor era de a avea un butoi plin cu apă tot timpul, pentru cazul în care s-ar fi întâmplat vreun foc, datoria șefilor poliției era de a obliga pe orășeni la respectarea acestei porunci.

Tot către acei șefi ai poliției să cerceteze cele două steaguri de foc, două la spătărie cu 75 de oameni și alte două cu 45 de oameni la agie, oameni cunoscători și obișnuiți cu această treabă, să fie tot timpul gata de slujbă și să nu îngăduie acelor căpitani care răspund de aceste steaguri să primească bani de la oamenii din subordine și să îi lase să plece, căci trebuie împlinit numărul oamenilor, găsindu-le alți înlocuitori, dacă nu ieșeau la număr toți oamenii, căpitanii erau aduși în fața comisiei vistieriei. Acest motiv va fi unul din pilonii ce vor sta la baza organizării pe principii militare a Roatei de pompieri.

În cazul izbucnirii unui incendiu spătarul și aga erau obligați să fie prezenți la locul intervenției pentru coordonarea acesteia împreună cu toți oamenii și tot tacâmul focului care l-am prezentat mai sus, indiferent de raionul de competență al spătăriei sau agiei, toți oamenii care erau de serviciu la acele plăși, acestea erau niște divizări teritoriale, erau obligați să intervină la incendiu cu căngi, cu scări, cu găleți cu apă și topoare, apoi mai trebuiae să lucreze fără țipete și gălăgie, unul din motive fiind producerea isteriei în asemenea condiții.

Sunt trasate câteva rânduri și Vătafului de sacagii, care împreună cu toată breasla sa erau datori separat de sacagii spătăriei și agiei să transporte apă în continuu la locul incendiului până ce acesta era stins, ultimii vizați de aceste articole erau oamenii simpli, privitorii ca să acorde ajutor celor implicați în acțiunea de stingere.(Anexa 48)

Breslele care se ocupau cu paza focului erau sub comanda Agiei, supravegheau orașul și aveau 50 de oameni care constituiau steagul de foc, în Octombrie 1794 acesta era redus prin decesul a 12 persoane, epistatul poliției cere domnitorului o suplimentare cu 35 de oameni “bine sciuți și cu bună chezășie, pentru stegurile de focu și de străji.” arătăm aici un fragment din cererea de suplimentare a steagurilor din București, cu referire la cele ce se ocupau cu stingerea incendiilor, acesta începea prin înștiințarea domnului, că principalele steaguri cel de strajă și cel al focului la care trebuiau să fie 50 de lude, acum sunt între 8 și 12 oameni, mulți au murit iar alții nu le-au luat locul, un motiv de îngrijorare în lipsa acestor servicii se arată prin acest raport.(Anexa 49)

Acesta primea aviz favorabil din partea domnitorului pentru 35 de oameni la Agie și la steagurile de foc și pentru străji din mahalagii orașului.

Tot în timpul domniei lui Moruzi țăranii de prin partea Olteniei mai cu seamă obișnuiau să se răzbune punând foc la case sau pivnițe ori ariile celor cu care se certau sau erau cumva nedreptățiți și erau găsiți vinovați, tot țărani asemenea lor, domnitorul o numea anarhie, și a emis “5 cărți slobode la locuitorii din 5 junețe de peste Oltu și alte 5 către Ispravnicii județeloru și la Caimacamu, din 13 Iulie 1793.” Pentru aceste fapte tot satul era obligat să plătească păgubitului cele pricinuite din această vendetă, iar pricinile care erau, trebuiau să fie arătate la judecată și la dregători, dar nici acestea nu îi faceu pe tărani să renunțe la răul obicei, atunci domnitorul atragea atenția pe un ton amenințător că cel ce va fi prins o să fie pedepsit strașnic.

Pitacul de la 20 iulie 1796 pentru întărirea normelor la foc, interzicea vânzarea cherestelei prin oraș, obliga ca această treabă să se facă numai la marginea târgului.

Prin alt pitac de la 1 Iulie 1797 Al. Ipsilanti către vornicul obștirilor pentru repararea foișorului de foc care este slăbit rău și la o bătaie de vânt mai puternică se poate întâmpla vreo primejdie. Prin anaforaua lui Radu Golescu vel vornicul obștirilor înștiințează pe domn de începerea lucrărilor de reparații la “foișorulu de focu”, că a tocmit oameni pentru aducerea lemnului necesar, dar aceștia întâmpină greutăți cu tăiatul lemnului din pădurile vecine, deorarece stăpânii lor nu-i lăsa sau le cerea un preț prea ridicat, așa că el cerea de la domnie poruncă pentru tăietori să aibe voie să taie lemn din pădurea Mânăstirii Snagovului. Această anafora era aprobată de domnitor la 1 septembrie același an.

Constantin Hangerli 1797 -1799 în timpul domniei, la 31 Octombire 1798 dă poruncă vornicului Radu Golescu să comande construcția pentru prima oară în Țara Românească a două tulumbe pentru stingerea incendiilor la un meșter ce se afla în București.(Anexa 50)

După ciuma din timpul domniei lui Caragea vodă, populația este decimată, iar aici nu face deosebire nici corpul de pază al steagurilor de foc, iar pentru reîmprospătarea și completarea efectivelor care se ocupau cu stingerea incendiilor, acesta ordonă împlinirea numărului coșarilor și sacagiilor poliției în număr de 80, deoarece ziceau ei că din cei ce fuseseră înainte muriseră sau au rămas invalizi din cauza cumplitei boli, un alt exemplu de lăsare la vatră este al unuia Ene, care este săcat cu adevărat din pricina năprasnicei bole. (Anexa 73)

Completarea efectivelor de stingere a incendiilor cu oameni din breslele bucureștene făcut tot în vremea domniei lui Caragea, cum am arătat mai sus moartea și boala au rărit rândurile poliției, dar nici alții noi, nu se înghesuiau la un asemenea serviciu, motivele erau divrese de la frica de riscul morții pe timpul intervenției la vreun foc și până la cea de a rămâne schilodit pe viață, cei cu experiență erau prea puțini, iar progresul tehnologic aducea unele îmbunătățiri la tulumbe, deci trebuia și un nivel de cunoaștere mai ridicat pentru folosirea lor, se încearcă umplerea golului rămas în efective cu aducerea de oameni din breslele orașului , fiecare isnaf avea datoria să aibe cinci oameni pregătiți cu topoare și căngi pentru o asemenea întâmplare, aceștia vor bebeficia de o scutire de taxe, se mai reamintea de îndatoririle ce le reveneau prăvăliașilor de a avea fiecare câte o putină cu apă dinaintea prăvăliei sale precum au, fost obiceiul din vechime. (Anexa 74)

Măsuri asemănătoare se aplicau privind paza la incendiu și ce trebuia să aibe fiecare casă pentru întâmplarea focului, coșarii trebuiau să umble toată ziua pe ulițe și acolo unde nu ajungeau se impunea ca toți proprietari de case să-și măture coșurile pe timpul iernii, fumatul continua să fie interzis, se atragea atenția la folosirea lumânărilor ca să nu se facă din nebăgare de seamă a omenilor casei să se întemple vre-o primejdie de foc, alte normative sunt date la fiecare început de iarnă pe linia prevenirii incendiilor.(Anexa 75)

Afară de pericolul care îl prezenta depozitarea în cantități mari a fânului, a lemnelor de foc, a prafului de pușcă, mai afectau siguranța orașului și distileriile, la noi predominau cele ce produceau rachiu, acestor producători de alcool li se reglementa cantitatea de rachiu de până la 10 vedrepe pe care aveau voie să o dețină în oraș, însă tot aici se constată că acei răchieri dețineau între 10 și 15 butoaie mari cu asemenea licoare, atunci s-a cerut de la domnie o poruncă prin care să fie scos excesul de băutură din oraș să le scoță la locuri depărtate de târg, unde nu va fi bănuială și temere de primejdie de foc, vel aga primea învoire de la domnie să pună în aplicare aceste măsuri ca un lucru ce este de folosul poliției și spre paza și ocrotirea, târgului. (Anexa 77)

Interdicția vânzării prafului de pușcă persista, ea a fost impusă din vremea lui C. Ipsilanti, iar pentru o cauză aparentă a izbucnirii incendiilor nimeni nu mai avea voie să dețină în prăvăliile din oraș praf de pușcă, iar pentru cantitatea de pulbere ce aveau voie prăvăliașii să o păstreze în oraș a fost desemnat ca spațiu de depozitare bolta mânăstirii Sf. Gheorghe Nou unde sunt odăile sigure cu bolți și uși de fier și pote a fi iarba ferită de primejdia focului. (Anexa 77)

Cărămidăriile din oraș sporeau riscul de incendiu din acest motiv au fost interzise și dărâmate acolo pe unde erau descoperite.(Anexa 78)

Se reamintește din trecut că șeful isnafului de dulgheri ajuta la stingerea incendiilor împreună cu o parte a oamenilor săi prin porunca lui Caragea Vodă din 5 septembrie 1818, numai că aici scăzuse simțitor numărul de dulgheri la 10-15 oameni, apoi li se pune în vedere să aibe cu ei și topoare spre a se întîmpina trebuința la vre-o întîmplare de iangăn. (Anexa 79)

În Moldova legea care implementa curățatul coșurilor funcționează în paralel cu cea din Țara Românească, comisia țării poruncea agăi să anunțe prin târg ca fiecare să-și curețe coșurile bine și să primesacă pe coșari dar și pentru cei ce vor manopera coșarilor, unde anume să îi găsească, iar toți negustorii să aibe câte un butoi cu apă și o cange după obiceiul vechiu ca la vremea de trebuință să se pota întîmpina reul

Bisericile și mânăstirile închinate, beneficiau de o oarecare autonomie și din acest motiv nu respectau dispozițiile domnitorului Scarlat Calimah referitoare la rezerva de apă și rechizite în caz de incendiu, pentru aducerea la cunoștința egumenilor mânăstirilor domnitorul însărcina pe agă cu rânduiala ca fiecare mânăstire să aibă pregătită o rezervă de apă și instrumente pentru stingere.(Anexa 82)

Corespunzător articolului 32 Codului Communal din 1870 trupele de pompieri depindeau de autoritatea militară, compunere, organizare și disciplină, erau compuse din cele două mari companii de la București și Iași, în ordinea importanței și apoi celelalte orașe conforme cu cerințele locale. De asemenea nu puteau fi trimiși comandanți alți ofițeri de la alte arme numai dacă erau prin ordonanță domnească în virtutea raportului ministrului de război, cererii sale și a primăriei respective, această cerere trebuia însoțită de un angajament precum că acei ofițeri vor beneficia de aceleași beneficii ca și cei similari din armată.

Corpul pompierilor militari era parte componentă a Regimentului VI Artilerie, împărțit în 3 Baterii, cu destinația de stingere a incendiilor, în componența fiecărei baterii erau încadrați 151 oameni și 50 cai, 6 pompe, 1 hidrofor, 1 scară mecanică, 1 car omnibus, 1 car toporașe, 2 sacale mari, 14 sacale mici și 1 cărucior cu unelte. Avea îndatorirea să participe la toate incendiile izbucnite în oraș, Compania de pompieri București trebuia să intervină în caz de incendiu cu un efectiv de 150 oameni și 50 de cai, șapte pompe, deci cu una în plus față de celelate baterii din țară, cu șase sacale mari, încă patru în plus față de provincie, 10 sacale mici, mai puțin cu patru decât provincia, iar în componența rezervei de la casarma Malmaison mai intrau încă 7 pompe mari și 7 sacale mici.

Cu această ocazie edilitatea își exprima dorința prin raportul Nr.1975 înaintat Corpului II armată, ca pompierii să rămână tot sub disciplina militară dar pe un alt tip de organizare, exclusiv cel de stingere a incendiilor, cel de atunci fiind depășit.

În București la 1900-1901 sunt menționate doar patru posturi de pompieri aici lipsind Foișorul de foc, posibil o eroare, în 1906-1907 erau 5 subunități de pompieri cu adresele după cum urmează: Postul Central de pompieri pe strada Imprimeriei deservind sectorul de culoare Roșu, Postul de pompieri Bulevard pe Bulevardul Elisabeta, culoarea Verde, Postul de pompieri Radu Vodă pe strada Bucur, culoarea Albastru, Postul de pompieri Cometa la intersecția străzii Cometa cu Șoseaua Bonaparte, culoarea Galben, Postul de pompieri Foișor pe Bulevardul Ferdinand, culoarea de Nergu. În 1908 sunt menționate 2 Companii de pompieri, București și Iași, și 7 secții în țară.

Referitor la defrișarea pădurilor prin incendiere, care ducea la distrugerea totală sau parțială a acesteia necesita aprobare de exploatare specială conform legii codului silvic din 9 aprilie 1910 capitolul II secțiunea a II a, articolul 12. Pedeapsa pentru cei ce incendiau o pădure din neglijență erau pasibili de închisoare de la 5 la 15 zile și obligația de plată a daunelor produse proprietarului pădurii, dacă totuși vinovatul ar fi reușit cumva să oprească focul și nu provoca pagube era absolvit de vină, de asemenea era interzis pășunatul vitelor în perimetrul unde pădurea a suferit distrugeri prin incendiere, pe o perioadă de 10 ani de la data incendiului, proprietarul vitelor găsite la pășunat era pasibil de o amendă după cum urmează 0,50 lei pentru o oaie sau miel, 1,50 lei pentru un porc, 2 lei , cal ,catâr, mânz, vacă su vițel, 3lei pentru un bivol, capră sau ied, iar dacă pădurea era mai tânără de 10 ani, adică ce am arătat mai sus pedeapsa se dubla.

Datoria cetățenească a celui ce gasea în pădure vreun foc lăsat nesupravegheat sau jăratic era să îl stingă total. Lanțul de alarmare în cazul în care observa că pădurea este cuprinsă de flăcări, era obligat să anunțe pe cei din casa cea mai apropiată întâlnită în calea sa, mai departe ca niște ștafete, aceștia trebuiau să anunțe cea mai apropiatăa autoritate sau notarul comunei din care pădurea era arondată, proprietarul ei, amenda pentru încălcarea legii era între 5 și 20 lei.

Nu aveau voie să facă focul în pădure sau în jurul acesteia la o distanță mai mică de 100m și nici să stivuiască materiale combustibile precum paie, coceni sau fân, altfel riscau amenzi de 50 până la 200 de lei și erau pasibili de intrarea sub incidența codului penal. Totuși erau permise aducerea unor asemenea materiale în pădure de către vânători, pădurari, tăietorii de lemne și pentru stâne sau pentru hrana animalelor care erau folosite la diferite exploatări. Toți cei enumerați mai sus trebuiau să se ocupe de stingerea focului la plecarea lor.

Exploatarea stațiunilor balneare, ființa sub egida unei societăți cu același nume, ce avea îndatorirea să asigure împotriva incendiului totalitatea imobilelor, instalațiilor și mobilelor printr-un fond special ori la o societate de asigurări.

Construcția de case ieftine în București, obliga prin legea din 16 mai 1910 la asigurarea pe viață a cumpărătorilor de case ieftine de la “Societatea comunală pentru locuințe ieftine din București”.

Statutele unor societăți de economie sau împrumut și ajutorarea funcționarilor prefecturii poliției capitalei aveau ca scop și ajutorarea membrilor săi în caz de moarte, răniri, îmbolnăviri grave, incendiu, inundații, etc.

Se promitea ajutor incendiaților și inundaților, se asigurau furajele armatei contra incendiului, asigurarea caselor rurale contra incendiului, șeful de pompieri al orașului avea obligația să ia măsuri de prevenire a incendiilor la palat.

Decretul privind modificarea regulamentului de administrație și poliție minieră pentru exploatarea petrolului, din 10 iunie 1910 stipula printre altele că personalul pentru expoatare și aici ne referim la maiștrii sondori șefi trebuiau să fie examinați privind cauzele și rezlutatele exploziilor de gaze, acțiunile de salvare ce se impuneau după deflagrație și în caz de incendiu.

Cassa Corpului Didactic prin regulamentul din 17 iunie 1910, referitor la ajutorarea membrilor săi pentru ridicarea sau cumpărarea unei case pentru locuit, prevedea că stingerea unui împrumut acordat nu se aplica decât după ce Cassa asigura contra incendiului imobilul în care acel membru intra în posesia locuinței. O altă regulă era ca împrumutatul să renunțe la toate drepturile asupra despăgubirilor care i s-ar acorda în caz de incendiu până ar ajunge la suma care o datora Cassei în cazul plății anticipate se renunța la concesiune în favoarea celui împrumutat.

Serviciul de pompieri din București și comunele suburbane era de tip monopolizat, gradul I și în componența Corpului Pompierilor Militari, aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 48 din 25 februarie a decretului-lege 576 și nr. 238 din 18 octombrie 1942, refritor la partea financiară Primăria Municipiului București stabilea ca fiecare unitate locală și în ce mod vor funcționa serviciile de pompieri, fiind serviciu distinct în cadrul primăriei, prin regulamente proprii, taxele nu aveau voie să depășească îndoitul sumei cu cheltuielile de regie. Se avea în vedere că în virtutea legii, municipiul putea creea și extinde asupra comunelor suburbane anumite servicii din componența sa putând să le declare obligatorii și în regiunile sale suburbane, implicit colectarea de taxe pentru asemenea servicii.

Taxele pentru pompieri erau fixate la: 5‰ din valoarea locativă a proprietăților clădite, 1‰ a contribuabililor fără imobile și taxa de 5% pentru primele de la societățile de asigurare împotriva incendiilor.

În 1912 se reinstituie funcția de Inspector al pompierilor militari, prin Înaltul Decret Regal nr. 2222 s-a înființat Inspectoratul Pompierilor Militari iar în 1921 Marele Stat-Major a luat decizia ca unitățile și subunitățile de pompieri să-și acopere efectivele prin directa încorporare a tinerilor fără a mai trece pe la regimentele de artilerie.

Capitolul III

Incendii

Primul incendiu major pe care îl suferă cetatea lui Bucur, dintr-un foarte lung șir de evenimente, este conform atestării documentare, din timpul lui Mircea Ciobanul, orașul a fost incendiat de turci în mai multe rânduri, o dată fiind în timpul lui Mihai Viteazul în anul 1595, tactica de retragere a lui Sinan Pașa presupunea distrugerea oricăror elemente de construcție sau fortificație de care armata lui Mihai Viteazul s-ar fi putut folosi. După uciderea mișelească a lui Mihai Viteazul, unii din oamenii săi de încredere au fost capturați și au avut parte de o soartă crudă și barbară, există exemplul folosirii de către dieta din Cluj a torturii prin utilizarea focului asupra căpitanului de încredere al lui Mihai, Baba Novac, lumea civilizată a occidentului cu apucături din cele mai barbare cu putință, folosea metode rafinate de tortură.

Vom reda acum cronologia izbucnirii câtorva incendii de mai mari proporții provocate în epocă ca urmare a războaielor și invaziilor de către migratori pe teritoriul românesc după cum urmează:

– În evul mediu orașul Alba-Iulia apare din nou atestat în anul 1199, după cucerirea Daciei de către Traian, orașul s-a numit Apulum de această dată sub numele de Alba Iulia (Cetatea Albă a lui Gyula), centru al administrației Regatul Ungariei din Transilvania, colonizat cu sași și devenit reședință a Episcopiei Catolice a Transilvaniei. Aici avem descrise câteva incendii la biserica mare a orașului: “Dar, fiindcă banii acelui Gyula au fost câștigați pe căi rele, biserica însăși a suferit de mai multe ori incendiu.” Apoi în timpul regelui Solomon alt incendiu devastator se manifestă tot la lăcașul de cult(Anexa 14).

– Cluj, 6 noiembrie 1338, este incendiat de către dușmanii comitelui Stark, în incendiu pier cei doi fii ai comitelui.(Anexa 14).

– În anul 1421 trec în Țara Bârsei, turcii și tătarii prin pasul Bran, pe care o jefuiesc și o dau pradă focului.

– După domnia lui Mircea cel Bătrân am găsit în descrierile Călătorilor Străini , folosirea focului ca armă de asediu asupra cetăților de la Dunăre, a Târgoviștei și a cetăților Moldovei din timpul lui Ștefan cel Mare și după dânsul, a modului de incendiere și unde exista posibilitatea de stingere a focului, pentru capturarea pe cât posibil intactă a obiectivelor militare.

– În Țara Românească a secolului al XIV-lea, încă se mai folosea la scară largă metoda de alarmare în caz de primejdie prin relee de focuri aprinse pe culmile dealurilor.

– Cetatea Târgoviștei în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân este incendiată de către turci în timpul unei incursiuni a acestora în Țara Românească, apoi cetatea este reconstruită de către domnitorul valah.(Anexa 16)

– Tot din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, campania militară de iarnă dintre anii 1393-1394, conform izvoarelor documentare turcești, Mircea a întreprins la sud de Dunăre o expediție militară la Karnobat, actuala Bulgarie, să pedepsească jafurile comise de către turci la sud de Dunăre.(Anexa 18)

– O altă expediție pe Dunăre, condusă de data aceasta de seniorul de Wavrin, descrie tehnica de diversiune aplicată de armata turcă cu ajutorul focului, vom încerca să relatăm cum se desfășura acțiunea: – incendiau o parte a cetății; strigau tare și scoteau cu forța femeile și copii din cetate, metodă de diversiune; încercau să arate că cetatea putea fi luată cu asalt, astfel atacatorii cădeau în capcană și puteau fi loviți în flancuri(Anexa 18).

Expediția continuă cu asaltul turnului castelului Turcan care este cucerit și el tot prin incendiere, este interesant de urmărit cum este incendiat pentru a sili garnizoana să capituleze, adunând stive de lemne la baza zidurilor, după incendierea lemnelor flacăra putea ajunge până la înălțimea acoperișului acestui turn și de acolo să se propage la toate elementele combustibile folosite la construcție, pericolul arderii de vii și cel de asfixiere din cauza fumului degajat, forțau garnizoana cetății să se predea.(Anexa 19)

– Folosirea tehnicii de incendiere este folosită cu succes și la împresurarea cetății Giurgiu, acolo unde tentativa turcilor de a stinge incendiul sub tirul necruțător al asediatorilor, doar la finalul luptei se reușește lichidarea incendiului cu mijloace rudimentare, prin așa numitul lanț al găleților(sau releul gălețlor), este una din puținele relatări pe care le avem despre stingerea unui incendiu în epocă pe teritoriul românesc.(Anexa 20)

– Moldova din timpul lui Ștefan cel Mare, după cum știm a fost o perioadă cu multe frământări, tot atunci a avut loc incendierea Târgului Roman de către regele Ungariei, Matiaș, care reușise să pătrundă în teritoriul moldovenesc până la Baia.

– Bisericile și mânăstirile nu sunt iertate nici ele de foc, aici amintim incendiul din 1484 de la Mânăstirea Putna (Anexa 15).

– De la prima atestare documentară a cetății Bucureștilor și până astăzi, au existat o nenumărată succesiune de evenimente, vitregii ale vremurilor, precum ar fi molimele, foametea, frigul aspru, războaiele, cutremurele și nu ultimul “pârdalnicul foc”, toate acestea care mai de care mai aprigă decât cealaltă, strânse în documente alcătuiesc un adevărat “pomelnic” ce se întinde peste durata a 550 de ani, una dintre incendieri a orașului fiind în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în timpul domniei lui Mircea Ciobanul, acesta cade în dizgrația Porții și este mazilit, orașul cade pradă flăcărilor și toată suita de boieri domnească este ucisă. (Anexa 21)

– Câteva decade mai târziu, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, cetatea Bucureștilor este iar prădată și arsă, de astă dată jefuitorii sunt înconjurați, bombardați și omorâți, o soartă similară cu aceea a creditorilor domnitorului din 13 Noiembrie 1594.(Anexa 22)

Faptele se repetă, orașul este cucerit de turci și iarăși pierdut în același an, de fapt urbea a fost abandonată, din partea otomană cronicarul Mustafa Naima relatează că turcii au scos tunurile din București și nu ar fi căzut pradă dușmanului, au umplut rechizițiile în niște căruțe mari destinate transportului de încărcături voluminoase numite harabale, au golit și incendiat fortăreața pe care o zidiseră(Tarih, II, p. 135), părăsind-o pe la miezul nopții. În anul următor 1596 soarta orașului face să cadă iar pradă, dar de această dată tătarilor.

– De la Pierre Lescalopier avem o însemnare despre un foc întâmplător în vara anului 1574 ce izbucnește din neglijența unui slujbaș al vicontelui de Tavannes în timp ce se aflau în Țara Românească, acesta face o scurtă descriere a orașului București, apoi a incendiului ce a izbucnit din cauza neglijenței unui servitor ce a adormit cu lumânarea aprinsă de un perete făcut din chirpici și lemn, țăranii care au observat incendiul și se pregăteau pentru stingere, l-au confundat pe Tavannes cu domnitorul moldovean care a venit să le pună foc, țăranii i-au atacat suita, dar călătorul străin a reușit să scape cu fuga, refugiindu-se într-o pădure, a doua zi după ce s-au deslușit de această întâmplare a fost reprimit de domnitor.(Anexa 23)

– Iar de la iezuitul italian Ludovic sau Aloysio Odescalchi, ne-a rămas descrierea exploziei urmate de incendiu din Alba Iulia din 30 septembrie 1580, ce s-a întâmplat de la un trăsnet care a lovit depozitul cu pulbere al arsenalului, din cauza suflului exploziei au fost dărâmate mai multe case din lemn, coșurile de fum și geamurile sparte.(Anexa 24)

Am alocat în continuare un spațiu și fenomenului natural al trăsnetului, el avea efecte devastatoare, deoarece în multe cazuri era urmat de incendii în special la obiectivele sociale acolo unde aglomerarea de persoane, cum sunt cele religioase produceau cele mai multe victime, iar stingerea focului era foarte mult îngreunată sau chiar imposibilă din cauza înălțimii turnurilor, acoperișurilor edificiilor, greu accesibile, metoda cea mai folosită pentru oprirea propagării incendiului se făcea cu ajutorul topoarelor și căngilor, prin decopertarea acoperișului sau dărâmarea unor elemente de construcție, apa fiind foarte greu adusă la înălțime cu ajutorul, cofelor sau găleților de piele, sau poate chiar deloc, oricum ea fiind insuficientă, pompele manuale nu puteau ridica sau susține o coloană de apă direct pe focar, furtunurile pentru pompe vor apărea ceva mai târziu, fiind patentate de către inventatorul olandez Jan Van der Heiden în 1672.

Așadar putem deduce că în prima linie de luptă cu focul se foloseau de pături umectate și acolo unde apa era la îndemână se forma un lanț al găleților, adică acestea erau date din mână în mână până la cel mai apropiat om față de focar, acesta le azvârlea asupra focului și o dădea înapoi adică făcea returul găleții la sursa de apa folosită pentru stingere, majorittatea celor din prima linie sufereau arsuri datorită temeperaturilor mari și intoxicații cu fum ei fiind cei mai expuși.

O parte din construcțiile de vază ale epocii aveau acoperișurile realizate din plumb și astereală, în urma incendierii plumbul atingea momentul de topire care îngreuna și mai mult acțiunea de stingere.

Lipsa vizibilității focarului pe timp de noapte, provenită tot din cauza degajărilor mari de fum și în special a toxicității acestuia, făcea apropierea imposibilă de focar și atunci stingătorilor, nu le rămânea decât să producă un gol în acoperiș prin decopertare sau chiar dărâmare a unor părți de construcție, pe direcția de propagare a focului minimalizând astfel pagubele, se reușea păstrarea întreagă a restului clădirii, iar prin oprirea propagării incendiului, la vecinătăți poate chiar la salavarea orașului de la prăpăd.

– Alt incendiu întâmplat în 1586 tot în Transilvania și care este similar celui menționat mai sus, numai că de acestă dată a fost lovit turnul unei biserici, fulgerul lovind cam în același loc de circa 3 ori, lovindu-i și pe cei ce se apucaseră de stins incendiul. (Anexa 25)

– 1595 ianuarie 12 (Țara Românească), un raport către un anume cancelar Josika, descrie o încăierare cu turcii la cetatea de Floci, partea la care noi ne vom referi aici va fi doar acea parte care scoate în evidență acțiunea de prevenire a incendierii cetății și vom vedea aici ce atribuții aveau cei ce o păzeau, în acest sens.

Demonstrăm aici că stingerea incendiilor era în grija garnizoanelor cetăților și orașelor, mai putem observa și rolul, dar și suplinirea numărului apărătorilor ce ar fi putut fi folosiți pentru stingere, prin trimiterea unui corp de cavalerie.

– Asediul Târgoviștei din 15 octombrie 1595 și folosirea focului în diferte etape al asaltului, relatată de către călători străini italieni și apoi acțiunea văzută din prisma turcilor.

Italienii fac o scurtă descriere a așezării și apoi a modului de incendiere a palisadei ce înconjura orașul de către un veteran ce căpătase experiență în decursul timpului unde participase la diferite asedii, acest veteran nu numai că reușește și pune foc dar îmbărbătează prin acțiunea sa și alți ostași.

Mai trebuie să subliniem aici și faptul că recompensa acordată de către principele transilvănean era de 1000 de taleri, deci foarte atractivă(Anexa 26).

De parte cealaltă turcii relatează prin Nisandji pașa cancelarul imperiului otoman față de împresurare și aslatul dat de către necredincioși care au incendiat fortăreața cu ajutorul artificiilor și păcurii, apoi fiind ușor de cucerit.

– Cetatea Giurgiului, la începutul lui Decembrie 1594 în timpul domniei lui Mihai Viteazul care încearcă prima tentativă de asediere iar un al doilea asediu efectuat un an mai târziu la 20 octombrie 1595.

Această cetate era un cap de pod înaintat de unde își începeau expedițiile turcii în Țara Românească, această acțiune a domnului este sortită eșecului din cauza lipsei artileriei pentru asediu(Anexa 27), însă orașul nu are aceeași soartă ca și cetatea el fiind petrecut prin foc și sabie.

– La Cluj în 1574 se înalță turnul breslei lăcătușilor, în incinta celei de al doilea rând de fortificații medievale ce a avut titulatura de “Poarta Mică din ulița Săpunului”, pe parcursul transformărilor orașului de-a lungul veacurilor, această poartă a răzbit până astăzi, iar la începutul secolului al XIX este înălțată și întrebuințată până la începutul secolului următor, apoi turnul acesteia fiind transformat în foișor de foc al pompierilor pentru ținerea sub observație a urbei și redenumit Turnul Pompierilor.

Tot la Cluj pe data 26 ianuarie/5 februarie 1601 este condamnat și executat prin ardere pe rug căpitanul lui Mihai Viteazul, Baba Novac, de către Dieta ca pedeapsă pentru incendiile provocate de acesta și alte capete de acuzare, noi însă ne vom referi doar la partea cu folosirea focului ca “unealtă judiciară”, inculpații au fost dezbrăcați, legați cu lanțuri și drugi de fier, se dădea foc rugului de cărbuni, apoi erau așezați deasupra focului pe niște furci mari care să reziste greutății nefericiților, preinse la capete cu două roți pentru a putea fi întorși pe timpul execuției, iar pentru a menține durerea și mai vie călăii aruncau cu apă peste trupurile acestor nefericiți.(Anexa 31)

Incendii în decursul veacurilor al XVII-lea și al XVIII-lea

pe teritoriul românesc

– Moldova în anul 1611, adică pe timpul domnitorului Ștefan Tomșa, acesta pune mai multe focuri în Iași, atunci capitala Moldovei a fost redusă la stadiul de ruină și cenușă, din aproximativ 20.000 de case au fost ferite de foc doar vreo 600.

Urmează șantajul prin incendiere și jaf aplicat de kieveni prin hatmanul Bogdan Hmielnilțki, care conduce mai multe incursiuni în Polonia, pentru o apărare a hotarelor atunci când era plecat în astfel de expediții și nu numai, se gândește la un sistem de alianțe cu celelalte țări vecine, printre care și Moldova, aici domnitorul moldovean avea o fată pe care pusese ochii acest hatman dorind să o căsătorească cu fiul său Timuș, acesta trimite o cerere pentru încheierea acestei căsătorii, dar răspunsul este tardiv și atunci aplică ca metodă de contrângere împreună cu aliații săi tătari atacul direct asupra Moldovei, incendiază mai toate centrele importante ale țării.(Anexa 42)

– La 1658, în Țara Românească Constantin Șerban este mazilit, acesta ca răzbunare incendiază Bucureștii, în retragerea sa spre Rucăr, pentru a trece pe ascuns în Ardeal din fața celuilalt pretendent la domnie, care va fi numit domn de către turci la 26 ianuarie 1658, Mihnea, fiul lui Radu, un protejat al lui Kenaan pașa.

– Se continuă prin poloni, atacurile și încercările de supunere a Moldovei, memorabilă este campania pe care a întreprins-o regele Sobieski cu toate că a vut un început de bun augur pentru poloni, din cauza lipsurilor provocate de secetă se transformă într-o retragere susținută de jafuri, aici dorim să amintim despre jefuirea și incendierea orașului Iași din august 1686(Anexa 43), polonezii dau foc și conacului familiei cronicarului din Prigoreni (Târgul Frumos- Iași).

– Brașovul cade și el pradă focului cel mare în 1689, pe lângă pagubele imense produse cetății, cel mai reprezentativ monument al orașului Biserica Sfânta Maria va fi arsă parțial, de atunci a fost redenumită Biserica Neagră.

– Țara Românească, București: 2 noiembrie 1766 se aprinde Târgul Cucului, aici autorul dă posibilă data și cauza îmbolnăvirii domnitorului Ghica Scarlat, ceea ce a dus la decesul acestuia o lună mai târziu.

– 1723 aprilie 20 – arde o parte a Iașiului printre care și curțile domnești, Septembrie 1758 sunt incendiați Focșanii de către tătari, 1776 septembrie 24 Iașiul are parte iar de foc și aici observăm cum se putea reintra în posesie a actelor care erau pierdute pe durata incendiilor, prin mărturia unor funcționari de încredere ai statului, unul cu un cuvânt ce atârna greu în balanță este cel al mitropolitului.(Anexa 44)

Domnia lui Alexandru Mavrocordat 8 iunie 1782 – 12 ianuarie 1785 în Moldova, scurtă și zbuciumată, încă de la început este afetată de diverse elemente, foamete “din cele mai grele s’a aretatu cu domnia lui odată, și a contenitu cu dînsa”, intrigile boierilor, exploatarea dură a țăranilor, se mai adaugă și incendiile repetate în mai multe rânduri care lovesc Iașii.

– 1787 sunt arse în timpul războiului austro-turc mânăstirile Bistrița, Horez și Arnota.

– Transilvania 1788, arde Caransebeșul, în timpul războiului austro-turc, austriecii încearcă o pătrundere prin pasul Oituz unde sunt respinși de oastea turco-munteană, forțând retragerea generalului Roll, turcii preiau ofensiva în Banat și se apropie de Ungaria, atunci austriecii au folosit tehnica pârjolirii orașelor din fața dușmanului.

– Slatina la 30 martie 1793, ard case și prăvălii, incendiul a năruit părți mari din oraș, locuitorii lui cerereau pedepsirea vinovatului, domnitorului de atunci Alexandru C. Moruzi printr-o jalbă prin care acuzau de izbucnirea incendiului pe unul Dumitru Căpitanul bănuit că ar fi pus foc pentru a ascunde marfa furată de la prăvălii și care mai apoi a fost descoperită la el în fânar, casa lui nefiind afectată de incendiu, a urmat o dispoziție a domnului care însărcina pe Vel Spătarul Ienache, să ancheteze cazul, în urma cercetării pârâtul este considerat nevinovat de izbucnirea focului.

Marile incendii ale secolului al XIX-lea din Țările Române

Țara Românească, 28 August 1801 se reînoiesc dispozițiile referitoare la coșari dintr-un număr de 12 oameni sunt înjumătățiți, acești 6 care rămân dețin monopolul în oraș sub domnia lui Al. Moruzi și tot pentru paza focului le interzice băcanilor să mai frigă cârnați la prăvăliile lor. În același an este incendiată Craiova de către o ceată de pazvangii.

În urma convenției ruso-turce de la 1802 și a hatișerifului dat de către Sublima Poartă, Rusia reușește să impună iarăși pe Constantin Ipsilanti de această dată pe tronul Țării Românești, și odată cu aceasta impune durata domniei la 7 ani.

Ipsilanti nu rezistă atât timp pe tron, acesta are o domnie din 1802 -1806 în Muntenia, încă de la intrarea în țară are parte de un cutremur iar doi ani mai târziu izbucnește unul din marile incendii ce transfigurează fața orașului București, acest foc durează 12 ore.(Anexa 51)

Acest incendiu cumplit lovește cetatea lui Bucur la 28 august 1804, duminica focul izbucnește de la o prăvălie, focul a cuprins mai multe cartiere ruinând mare parte din oraș.(Anexa 52)

La nici o lună de la acest incendiu în București arde școala grecească de la Măgureanu, paznicii sunt găsiți vinovați pentru că au dormit în timpul serviciului, aceștia sunt condamnați la ocnă pentru fapta lor.(Anexa 53)

Se păstrează mai departe aceeași linie de prevenire a incendiilor și nu se mai dă voie de la domnitor să se poată construi pe locul de casă rămas liber după incendiu, din cauza desimii de case, nizamul pentru coșari nu este respectat de către locuitorii orașului, iar coșarii sunt puși să curețe de două ori pe săptămână coșurile caselor indiferent de rangul social al proprietarilor cu sau fără voia acestora pentru primejdia focului.

La nevoie și vinul mânăstiresc era bun de stins incendiile, atunci când sursele de apă nu erau la îndemâna locuitorilor.(Anexa 54)

Bucureștiul este salvat de la incendiere și jefuire de către generalul-conte Mihail Andreievici Miloradovici în timpul războiului ruso-turc 1806-1812, turcii ținând un sfat și dorind să pună foc orașului, dar planurile le sunt date peste cap de rapiditatea cu care generalul s-a deplasat cu întreaga sa oștire, două salve de tun au fost îndeajuns să îi facă pe turci să se retragă fără a mai acționa spre incendiere.(Anexa 55)

Un alt asediu asupra Giurgiului, în decursul timpului, în urmărirea începută asupra turcilor care se retrăgeau în dezordine, generalul Miloradovici, are parte de o trădare din partea unuia Filipescu care transmitea printr-un sistem de focuri semnale ale apropierii armatei ruse. (Anexa 57)

București, Auguste Marie Balthasard Charles Pelletier, conte de Lagarde, descrie într-o scrisoare către prietenul său Jules Griffith focul de la Curtea Nouă din dealul Spirii, ridicată în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti, care a strămutat reședința domnească de la Curtea Veche ce a căzut și ea pradă focului în 1718. În 22 dec. 1812/3 ian. 1813 arde în totalitate și este denumită Curtea Arsă, dar despre ea vom mai vorbi când vom ajunge la revoluția de la 1848. Auguste face un rezumat al acestui sinistru care îl trezește pe la ora 5 creindu-i impresia că orașul este asediat, lumina emanată de foc era foarte puternică luminându-i acestuia odaia, privind de la fereastra sa, observă că palatul domnesc era în totalitate cuprins de flăcări, văzând aceasta de la un loc de siguranță de pe culmea unui deal, cineva putea contempla la acea grozăvie comparând-o cu Vezuviul, limbile de foc păreau că or să cuprindă orașul din clipă în clipă, poate și unde era aproape în întregime din lemn, apoi apropiindu-se de focar observă că măsurile de salvare au fost bine gândite și luate, descrie curajul de care dau dovadă pompierii adică oamenii agiei și spătăriei, modul lor de echipament format din purtând un fel de cască o haină romană, haina putând să fie o pătură umectată purtată pe umeri și care putea să-i protejeze de dogoarea focului, cum ei urcau pe acoperișuri și intrau pe ferestre pentru a salva diferite bunuri, dar focul continua să se întindă cu rapiditate, fiind oprit de la ardere până spre amiază.(Anexa 57)

Câteva focuri mistuie Slatina la 1820 în cursul repercursiunilor aplicate de otomani pentru atacul asupra populației turce din Moldova care a fost trecută prin sabie sub comanda lui Alexandru Ipsilanti, mai apoi la 1833 jumătate din orașul Slatina, care pornește de la casele unui porfesor Ionașcu, incendiul este întețit de vânt, mărfurile prăvăliașilor sunt cărate spre adăpostire la biserica Sfânta Treime, lipsesc sacalele pentru incendiu mica gardă de tulumbagii a orașului nu poate face față focului scăpat de sub control, apa pentru stingere fiind la mare depărtare tocmai la Olt, nădejdea oamenilor rămâne numai Bunul Dumenezeu, punând a trage clopotele din toate bisericile sperând într-o minune.

Tot din seria Focului cel mare amintim că fiecare oraș a suferit de pe urma unui asemenea necaz, duminică 6 mai 1821 arde târgul Galați, focul este pus de către turci în urma unei bătălii cu grecii eteriști, omorând mulțime de creștini, prădând totul în calea lor.(Anexa 58)

La 14 octombrie 1826, vinerea arde și târgul Bârladului, incendiul durează circa 3 ore, 19 iulie 1827 arde și Bacăul, un alt incendiu care a durat și el 6 ceasuri bune este cel care a izbucnit în 19 februarie 1834 . (Anexa 59)

Incendiu din 19 iulie 1827 la Iași, unde se făceau pregătiri pentru ziua de Sfântul Ilie, se preparau șerbeturi și vutcă, după cum am văzut în Țara Românească distileriile erau obligatoriu scoase din oraș și nu aveau drept de funcționare, aici apare și excepția de la regulă și se produce inevitabilul, se aprind casele spătarului Ilie Burki, incendiul a fost propagat cu repeziciune de o furtună puternică.

– București 1823, se aprinde Podul Beilicului, sunt mistuite circa 500 de gospodării, în vremea lui Grigore Ghica.

Odată cu înființarea Roatei de Pojarnici din Iași în 1834 și a Roatei de Foc din București în 1845, găsim organizat sistemul împotriva incendiilor după modelul rusesc și dotat cu pompe importate din Sankt Petersburg.

În timpul domniei lui Al.I. Cuza a fost trimis la Paris căpitanul Nicolae Dimitrescu din Batalionul de Pompieri București pentru instrucție și înzestrarea noii înființatei armate române dar și pentru înzestrarea pompierilor cu patruzeci și patru de pompe pentru incendiu. A fost primul ofițer român trimis de la noi din țară și recunoscut oficial de o putere străină!

– 19 iunie 1844 arde cetatea Brașovului.

– Ziua memorabilă de 13 septembrie 1848, pe lângă București mai arde și jumătate din Pitești, pe lângă case, au fost cuprinse de flăcări și patru biserici, incendiul a izbucnit în jurul orei două dimineața.

Apariția și organizarea unor unități speciale de stingere a incendiilor sau înființarea instituției pompierilor militari

Scutirile de bir nu au rezolvat lucrurile, dezertările în masă de la steagurile de foc și de ce nu chiar și frica de pericol, apariția de pompe de incendiu tot mai sofisticate ce necesitau oameni instruiți pentru mânuirea lor, alte servicii similare din Europa și imperiul Otoman, Rusia aveau deja o organizare de tip paramilitară și militară, exemplu Parisul, așadar toate aceste motive se îndreaptă spre direcția unei organizări militare a steagurilor de foc, din țările române, se concretizează în Moldova la 1835, după proiectul generalului rus Simion N. Starov elaborat la București în 1833, acesta ajunge să se aplice prima oară în capitala Moldovei adică la Iași, așa i-a naștere la 3 Ianuarie 1835 în urma dezbaterilor, este supus aprobării Domnitorului Mihail Grigore Sturza, sub numele de proiectul “pentru formarisirea comandei de foc supt numire de roata de pojarnici pentru orașul Eși”.

Primul ordin domensc din 1835 și din aceeași zi, însărcina pe vel agă Ștefan Catargi și polcovnicul Lățescu, vel spătarul Vasile Beldiman ca: “împreună să vă îndeletniciți atît cu adunarea cinurilor de gios cît și cu informăluirea îmbrăcămintei lor”.

Această roată trebuia să fie compusă dintr-un efectiv de 3 ofițeri, 9 subofițeri, 2 toboșari, 90 soldați pompieri și un fierar. Primii oameni care au fost recrutați pentru o “grabnică punere la cale” erau cei obișnuiți cu această treabă, adică oamenii agiei sau poliției, aveau dreptul la uniformă, ofițerii erau egali in drepturi cu ofițerii milițiilor naționale, soldații slujeau timp de 6 ani perioadă în care familiile acestora erau scutite de taxe. De asemenea, soldații în timpul misiunilor, în caz de accidentare mai beneficiau de o pensie pe viață reprezentând jumătate din “leafă și îndestulare”, iar în cazul în care aceștia reintrau în slujbă de 3 ori erau iertați de dări pe viață.

După mai multe amânări, apare și la București “roata de pompieri”, pe 26 Decembrie 1843 “Departamentul Treburilor Dinlăuntru” trimitea domnitorului proiectul “Pentru întocmirea unei roate de pompieri pentru capitala orașului București”, răspunsul favorabil prin ofis domensc vine la 8 ianuarie 1844, apoi este trimis spre studiere și “Cinstitei Obștești Adunări” care avizează proiectul și la 29 Februarie este data la care domnitorul promulgă legea.

Efectivul avea un număr de 7 ofițeri(Fig. 3.1) din care 1 căpitan, 3 locotenenți și 3 sublocotenenți, 23 de subofițeri și și 256 soldați, aceștia din urmă erau grupați în felul următor: 202 pompieri care mânuiau tulumbele pentru stingere, scările, topoarele, căngile, pentru fiecare foișor de foc un grup de 4 soldați observatori la Comisia de Roșu și la Agie, 9 vizitii, 7 masalagii(n.a.= aprinzători de torțe ce se foloseau la iluminat pe timpul nopții) și 30 de sacagii care se ocupau cu alimentatul și transportul apei la locul intervenției.

La 13 mai 1845 din “porunca Către Oștire nr. 62“ a domnitorului Gheorghe Bibescu, numește comandant al companiei pe căpitanul Emanoil Boteanu, pe lt. Munteanu și sublocotenenții Dănescu, Dragomirescu și Zăgănescu cel ce avea să fie comandantul companiei de pompieri în Bătălia din Dealul Spirii, și mai sunt numiți tot în aceeași zi prin ordinul nr. 63 lt. Grigore Drăgulinescu și slt. Ioan Deivos alt reprezentant al revoluției din 1848 membru al Frăției.

Marele foc din ziua de Paști 23 Martie 1847, transformă Bucureștii în cenușă, atât de puternic a fost incendiul încât a intrat și în folclorul popular, Anton Pann descrie în stihuri “Memorabilul focului din 1847” această grozăvie ce s-a abătut asupra urbei “cel mai mare foc pe care l’au pomenit Bucureștii acela care a distrus mahalale întregi din oraș” Dimitrie Pappasoglu redă și el în lucrările sale despre istoria Bucureștiului amintiri din acel timp, pagubele sunt estimate la 5000.000 galbeni sau 100 milioane franci francezi, au ars majoritatea caselor din partea comercială a orașului, Bărăția a pierit în foc, 15 persoane au decedat dintre care și un pompier, găsit lângă ruinele bisericii Lucaci.(Fig. 3.2)

Au mai fost ditruse 1142 prăvălii, 686 de case, 12 lăcașe de cult mânăstiri și biserici, 10 hanuri, un total de 1850 construcții.(Fig. 3.3)

Următorul an, adică anul revoluționar 1848 aduce iar compania de pompieri în centrul atenției prin participarea activă la revoluție începând cu 19 Iunie reușind să dejoace planurile de complot ale reacționarilor interni împotriva guvernului provizoriu, la 28 Iunie reacțiunea internă împrăștie zvonul că formațiuni puternice ale armatelor țaristă și otomană se îndreaptă spre București, guvernul părăsește capitala, retrăgându-se spre Câmpulung unde alesese locul pentru a opune rezistență armată, rămas neclintit în apărarea “falnicului” steag tricolor ce era deasupra Comisiei de Negru, era ofițerul de pompieri Ioan Deivos care împreună cu oamenii săi stăteau cu armele încărcate.(Fig. 3.4)

După reîntoarcerea guvernului provizoriu în capitală, mulțumește prin “Proclamația nr. 230” din 12 Iulie “Companiei de pompieri ce de la început și până în cele din urmă fură apărătorii libertății”, sunt înaintați în gradul de căpitan, locotenenții Ioan Deivos și Pavel Zăgănescu.

Pe 13 Septembrie se dă bătălia din Dealul Spirii, în jurul prânzului, se produce o busculadă între coloana de pompieri și trupele otomane, începe o lupta inegală, din cauza raportului de forțe, dorința de libertate și patriotismul de care au dat dovadă înaintașii noștri își spun cuvântul, chiar dacă bătălia este pierdută, sacrificiul lor nu va fi fost în zadar, chiar dacă mulți din participanții la revoluție au fost arestați, inclusiv căpitanul Zăgănescu, alții au scăpat, au continuat să lupte în Transilvania, exemplul fiind sublocotenentul Dincă Brătășanu care a servit în legiunea lui Axente Sever și Avram Iancu, unde devine centurion și are sub comandă 150 de vânători.(Fig. 3.5)

După Unirea Principatelor, domnitorul Al. I. Cuza este impresionat și el de devotamentul trupelor de pompieri militari și stăruie ca: “importanța misiei ce le este încredințată, trebuie să fie în tot timpul pe cît se poate mai complecte. Spre acest sfîrșit corpul pompierilor trebuind a se afla în această privire în o poziție excepțională”.

La două luni după dubla alegere a sa ca domn Cuza inspectează cazarma de pompieri din București, remarcă iscusința pompierilor și prin Înalt ordin de zi către oștire, mulțumește maiorului Pavel Zăgănescu și “comenzii de foc” ridică la gradul următor 3 sublocotenenți, pentru că în urma inspecției de la corpul pompierilor a fost plăcut impresionat de modul de comportare pe timpul alarmării companiei, ce s-a efectuat după cronometru, pe durata aplicației pompierii au dat dovadă de bună cunoaștere a îndatoririlor ce le reveneau. :

Din dorința de a se lămuri “de grăbnicia cu care comanda pompierilor capitalei se gătește și se pune în mișcare după semnalul dat pentru incendii” domnitorul mai face o vizită de această dată neanunțată la cazarma pompierilor, este lămurit și mulțumit de timpul de reacție de numai două minute de la darea semnalului de alarmă fiind gata de intervenție.

La 24 Mai 1860 domnitorul Al.I. Cuza promulgă legea de recompensare a ostașilor participanți la bătălia din Dealul Spirii, prin remunerație și o medalie comemorativă, aceasta este prima medalie militară românească acordată în armata română Pro Virtute Militari cu inscripția „Eroii Zilei de 13 Septembrie 1848” în amintirea momentului 13 Septembrie 1848.

Medaliile sunt decernate după abdicarea lui Cuza în 1866, la 17 veterani care au luat parte la bătălie.

La 29 octombrie 1868 cazarma pompierilor din Slatina primește vizita domnitorului Carol I.

Edilitatea orașului Slatina avea în alcătuire spre sfârșitul veacului și Serviciul de incendiu și stropire al stradelor, un factor determinant pentru înființarea acestui serviciu a fost și extinderea clădirilor din oraș atât pe orizontal dar și în plan vertical, de la înălțimea a 3 etaje în sus, în caz de incendiu acestea necesită folosirea scării mecanice pentru lucru la înălțimi, așadar pe lângă existentul de tehnică la lupta cu focul, se cerea furnizarea unei scări mecanice, o pompă de mare putere și 2 pompe mobile mai mici operate de câte 4 servanți fiecare. Pompa mare existentă a orașului necesita 6 oameni cu instrucția necesară mânuirii acesteia iar pentru deplasare și desfașurarea dispozitivului de intervenție încă 10 oameni care erau recrutați la fața locului din cei ce erau prezenți la o împrejurare de foc, pentru deplasare erau necesari 4 cai la dric, aceasta este denumirea căruței șasiu a pompelor, pentru pompele transportabile erau necesari câte 2 cai pentru fiecare și 16 oameni.

Asigurarea continuității dispozitivului de intervenție și alimentarea cu apă a acestor 3 pompe necesita un număr de 15 sacale cu 15 cai și 15 vizitii, un minim de încă 5 oameni pentru umplere.

Carul cu rechizitele pentru foc care conținea scările manuale, căngi, topoare și toporașe, furtunuri, țevi de refulare a apei, etc. necesita un echipaj de 4 persoane și 2 cai. Totalul de oameni la un asemenea angrenaj de forțe pentru punerea în mișcare era de 38 de inși și minim 25 de cai buni. La 1892 se putea conta doar pe 23 de oameni și 18 cai din care doar 8 erau buni, ceilalți cai fiind inapți din cauza bătrâneții și a bolilor sau handicapului dobândit pe parcursul misiunilor, etc., acești cai și efectivul de oameni ce deserveau cazarma de pompieri erau folosiți la stropitul străzilor, grădinilor, de asemenea se ocupau cu salubritatea orașului asigurând transportul gunoaielor din abonamente, apoi transportul apei la spitale și școli, a morților săraci la cimitir, a lemnelor de foc sau a gazului lampant, plus chemările primăriei și ale poliției în diverse treburi.

Legea din 12 Martie 1874 reorganizează pe pricipii militare corpul pompierilor militari instituție care se răspândise la nivel național, prin Articolul 37 se preciza că pompierii din Iași, București și reședințele de județ, vor intra în compunerea trupelor de artilerie teritoriale ale armatei române, fiind integrați Ministerului de Război. Trei ani mai târziu la 26 Aprilie 1877 artileria română răspunde după a șasea salvă de tun trasă de otomani, bombardând Vidinul.

După sfârșitul războiului de Independență, începe un progres economic ce a ridicat posibilitățile bugetare ale țării și de aici o oarecare îmbunătățire a dotării pompierilor.

În 1884 când bateriile de pompieri au fost incluse în regimentele de artilerie s-a produs o uniformizare a instrumentelor de stingere a incendiilor, pentru fiecare baterie se creează tiparul a câte 6 pompe mari aspirante, 2 pompe mici, 1 hidrofor, 1 car de foc (dotat cu instrumente pentru stingere scări și căngi) și o scară mecanică, un car mic pentru uneltele mici(topoare, găleți), 1 car omnibuz pentru transportul servanților pompieri, 6 sacale mari construite din metal, 2 sacale mici, și 2 rotițe cu mânere pentru furtunuri mare parte a pompelor de incendiu fiind de fabricație austriacă marca Knaust.

Incendiul din 10 ianuarie 1887 pornit de la mansarda clădirii Hotelului Bulevard, când ceasul bătea spre miezul nopții, flăcările cuprindeau acoperișul… sursa probabilă a incendiului: căldura prin iradiere iar mijlocul ce putea produce aprinderea coșul metalic al unei sobe supraîncălzite.

Derularea evenimentelor: întorcându-se de la repetițiile corului Operei, la hotelul în care locuiau două domnișoare, una dintre ele finnd cântăreță, ea era locatară la mansarda imobilului, ajunsă în cameră a aprins focul în soba metalică, fiindu-i foarte frig nu și-a dat seama că introduce o cantitate prea mare de lemne în sobă.

Burlanul de metal al coșului sobei s-a supraîncălzit, fiind sprijint pe căpriorii de lemn ai acoperișului, de aici și până la izbucnirea focului a fost o perioadă foarte scurtă. Incendiul s-a propagat așadar rapid prin peretele de despărțire al camerei cu nr. 68 la cea următoare în care se afla chiriașul cofetăriei hotelului un anume domn Varga, acesta simțind miros de fum, buimac fiind sare în ajutorul domnișoarei care se transformase în victimă să o slaveze și reușește. Încearcă pe cont propriu să domolească flăcările ce deja se întindeau la acoperiș, uitând să anunțe pe ceilalți locatari. Incendiul este observat în faza în care vălătuci de fum gros și negru ieșeau de sub acoperișul imobilului, și de către sergentul de pază, care se afla în rondul de noapte, este anunțat cel mai apropiat stabiliment de pompieri, la sosisrea acestora la locul acțiunii, focul se manifesta în toată puterea sa la tot acoperișul. A mai fost observat și de șeful reprezentaței diplomatice ruse din România la acea vreme dl. Hitrowo, al cărei reședință se afla învecinată cu hotelul, din cauza pericolului de propagare, toată noaptea a evacuat arhivele legației. Postul Central de pompieri de la Mailmason, a fost alarmat telegrafic, compania s-a deplasat cu trei pompe și cel mai important cu scările pentru salvare, nefiind nevoie să fie folosite aceste scări deoarece toți locatarii fuseseră evacuați.

Amintesc aici că trupele erau de pompieri-artileriști, iar acest post central era alarmat când se produceau incendii de mari proporții, aici erau rezervele de pompe și oameni pentru asemenea incidente. Acțiunea de stingere a fost una dintre cele mai anevoioase, salvarea bunurilor din imobil concomitent cu lupta împotriva focului și ce era mai rău că apa îngheța în pompele manuale și le făcea imposibil de mânuit. În anii anteriori izbucnirii focului fuseseră depuse mai multe rapoarte pentru achiziționarea de pompe acționate cu aburi. Dar nici aceste pompe nu ar fi făcut vreun lucru deosebit deoarece cișmelele primăriei erau oprite ca să nu înghețe apa pe tevi și așa să crape. Etajele hotelului au fost mistuite de flăcări rând pe rând de sus în jos, după 12 ore de la producerea incendiului circulația era oprită pe Calea Victoriei și etajul unu încă ardea. Au fost și câțiva răniți dintre pompieri când s-a rupt planșeul cu 3 militari aceștia ajungând la etajul inferior, un locotenent de artilerie a fost lovit de o grindă ce s-a prăbușit peste dânsul. Hotelul era asigurat pentru suma de un milion trei sute de mii de lei, regele Carol I s-a deplasat în cursul dimineții la la hotel. Diplomatul rus dl. Hitrowo admira foarte mult curajul și sângele rece al bravilor pompieri care se luptau cu focul de la orele unu ale nopții.

Între anii 1886 – 1888 au fost achiziționate de către Primăria Capitalei de la firma Knaust din Austro-Ungaria pentru uzul pompierilor, primele pompe cu aburi, care omnibuz și care de unelte. Prima acționarea a acestor pompe cu aburi în București a lăsat o impresie foarte plăcută, fiind apreciate deopotrivă de către reprezentanții primăriei, presei și trecătorii ce au privit la exerciții, dar să aflăm câteva impresii din presa vremii, cotidianele România Liberă și Epoca: raportul efectuat în urma folosirii noii pompe cu aburi, sublinia superioritatea acesteia în fața celor acționate cu manual, aceasta a refulat printr-un ajutaj de 10mm în plan vertical o coloană de apă cu înălțimea de circa 30 metri, iar oblic la peste 75 metri, peste vârful turnului Grand Hotel de France.

Printre dezbaterile de pe ordinea de zi a consiliului primăriei se numărau dotarea și echiparea posturilor de pompieri cu “material pentru incendiu”, dar mai înainte era lăudată munca depusă de către pompieri, chiar dacă numărul lor era restrâns:

Mariajul pompieri-artileriști se destramă prin Ordinul General nr 3149 din 9 Iulie 1891, desființa bateriile de pompieri-artileriști și întemeia secțiile de pompieri în orașe, acest ordin intra în vigoare la 1 August 1891 și prevedea înființarea de secții de pompieri depinzând direct de mărimea orașului ce îl deservea: București 5 secții, Iași 3 secții, Craiova, Brăila, Galați, Ploiești, Focșani, Botoșani, Turnu-Severin, Pitești, Giurgiu, Buzău, Bârlad, Bacău și Roman câte o secție, fiecare comandată de un locotenent, pentru București și Iași eșalonul superior era condus de căpitani.

Necesitatea de a avea cazarme corespunzătoare specificului armei din cauza spațiului neadecvat de care dispuneau pompierii, aceste inerențe duc la scăderea capacității de intervenție acum când orașele încep să se mărească, forțează primăriile, acestea încep să construiască pentru pompieri noi sedii din care amintim în 1895 se ridicau cazărmile de pe Splaiul Independenței și Dorobanților, Foișorul de foc în 1892(Fig. 3.7) care avea altă destinație, aceea de castel de apă ce trebuia alimentat de pompele de la Grozăvești, dar acestea nu au avut destulă putere să împingă apa atât de departe și menirea clădirii a fost deturnată spre pompieri, care a devenit un reper bucureștean timp de 120 ani, Postul Central de Pompieri în 1899.

După 1900 apar în România și pompele de incendiu acționate prin puterea aburului ce puteau menține o presiune constantă și net superioară celor cu acționare manuală, tot în același an, România devine membră fondatoare a celei mai mari asociații de pompieri din lume “Comitetul Tehnic Internațional al Focului” .

În onoarea luptătorilor revoluției de la 1848, pe data de 16 Septembrie 1901 se dezvelește Monumentul Eroilor Pompieri, operă a sculptorului Vladimir Hegel între 1899-1901, la festivitate au participat și 17 veterani ai bătăliei, moment imortalizat prin fotografierea acestora, această fotografie este realizată de I. Niculescu „fotograf, fost oficiant, diriginte de telegraf,” din București, Șoseaua Jianu, nr. 14 așa cum se prezenta el însuși. (Fig. 3.8 și Fig.3.9)

Desfășurătorul activităților de stingere a incendiilor:

Incendii în București anul 1878 – 25 incendii, anul 1879 – 32 incendii, anul 1889 – 30 incendii în București, unde două au fost de amploare casa Grant și Fabrica de Parchete la care au participat și bateriile din rezervă de la Malmaison, anul 1895 – 3055 incendii, numărul total pe țară și 48 incendii cu 52 de proprietăți vătămate în București, 1896 – 91 incendii în Bucurețti, 1897 – 2866 incendii în țară, 1898 – 3141 incendii înregistrate în țară, 1899 – 3167 incendii pe țară, anul 1900 numărul total pe țară 2265 incendii, anul 1901 numărul total pe țară 2136 din care s-au înregistrat 10 victime decedate și 45 au fost rănite, în data de 18 august 1901, ora 22, arde hotelul Mercuș, din Calea Victoriei lângă Teatrul Național, acesta dispunea de un imobil cu etaj unde erau camere de închiriat și parterul care avea destinație comercială, în principiu magazine, incendiul a fost atât de violent încât a distrus clădirea, pe locul acestuia se va ridica viitorul imobil al societății de asigurări Imobiliara.

Anul 1902 numărul total al incendiilor pe țară 2763, soldate cu 11 decedați și 46 de răniți, 172 incendii petrecute în capitală, aprilie 1902, un puternic incendiu izbucnește la Hotelul Concordia de pe strada Smârdan, sunt produse pagube însemnate clădirii, proprietatea unui anume maior Fănuță.

1903, chestiunea Socolescu, un incendiu izbucnește în apartamentul arhitectului, în jurul acestui fapt se va dezvolta această chestiune judiciară senzațională amintită mai sus, el este proiectantul clădirii C.E.C-ului, este acuzat de incendiere intenționată pentru încasarea sumei de asigurare, apoi este arestat și apoi eliberat, fiind achitat.

19 aprilie 1904, un alt incendiu se aprinde la Palatul Funcționarilor din Piața Victoriei, majoritatea locatarilor au fost cumva afectați de sinistru, un caz aparte îl prezintă pictorul Arthur Verona, cu ceva luni înainte nu mai achitase chitanțele poliței de asigurare, valoarea despăgubirilor ar fi fost în jurul a 56000 lei, pictorul a declarat distruse 180 de pânze, documente, costume, covoare persane, armuri, arme anume adunate pentru tabloul cu Mahomed. Artistul nu era cnoscut ca având moravuri ușoare, câștigurile provenite din vânzarea pânzelor le investea în biblioteca și colecțiile sale, izbucnirea incendiului l-a surprins în oraș, ajungând într-un suflet la imobilul incendiat, flăcările deja mistuiau scara interioară, greu de imaginat ce se zbucium se afla în sufletul pictorului, a încercat să intre în foc să se ducă să-și salveze operele dar prezența de spirit a celor din jur a fost benefică, prinzându-l în ultimul moment de la a face un gest necugetat. În incendiu a fost rănit grav și un pompier militar, victimă a datoriei sale.

Primul război mondial găsește Bucureștii sub ocupație germană între noiembrie 1916 și octombrie 1918.

Anul 1915 – 70 incendii petrecute în capitală, anul 1916 – 59 incendii petrecute în capitală, 1917 – 73 incendii petrecute în capitală, anul 1918 – 116 incendii petrecute în capitală, anul 1919 – 47 incendii petrecute în capitală, anul 1920 – 83 incendii petrecute în capitală, 1921 – 74 incendii petrecute în capitală, 1922 – 85 incendii petrecute în capitală, 1923 – 60 incendii petrecute în capitală, conform anuarului statistic numărul sacagiilor scăzuse sub cifra de 100 începând cu 1916, așadar în 1915 erau în evidența Primăriei 100 sacagii, 1916 – 113 sacagii, 1917 – 67 sacagii, 1918 – 49 sacagii,1919 – 53 sacagii, 1920 – 60 sacagii, 1921 – 59 sacagii, 1922 – 61 sacagii, 1923 – 63 sacagii. Anul 1924 – 108 incendii, 1925 – 180 incendii, din care de mari proporții a fost la “Banca de Credit” pe 9 martie, 1926 – 303 incendii din care de mari proporții a fost incendiul de la Palatul Regal din data de 7 decembrie, 1927 – 361 incendii, din care amintim incendiul izbucnit la 50 de vagoane cisternă pline cu benzină ale societății “Jupiter Petrol” din data de 9 ianuarie, din care amintim incendiul din luna martie a clădirii Agricola, 1928 – 421 incendii, 1929 – 435 incendii, din care menționăm incendiul de la imobilul societății “Generala” din data de 13 februarie și incendiul la fabrica de uleiuri vegetale “Hermes” din luna septembrie, 1930 – 335 incendii , 1931 – 370 incendii, 1932 – 362 incendii, 1933 – 318 incendii, 1934 – 341 incendii, 1935 – 310 incendii din care 3 – 11 februarie 10 incendii de la 11 – 17 Februarie 36 incendii , de la 16 – 23 iunie 8 incendii, de la 17 – 24 noiembrie 16 incendii, 1936 – 256 incendii , unde au fost cauza principală aprinderile de coș 1931 – 132 incendii, 1932 – 119 incendii, 1933 – 114 incendii, 1934 – 132 incendii, 1935 – 145 incendii, 1936 – 146 incendii, 1937 – 34 incendii aici rememorăm incendiul produs la palatul Eforiei Spitalelor, astăzi sediul primăriei Sectorului 5.

În perioada anilor 1931 – 1936 Compania de pompieri București, aflăm un lucru important de reținut referitor la izbucnirea incendiilor, precum că încălzirea se făcea cu lemne în diferite mijloace de încălzire din care unele erau adesea folosite și la gătit.

Astfel în 1931 sunt înregistrate 370 de incendii din care 132 sunt aprinderi de coș, acestea având printe cauze necurățatul coșurilor, supraîncălzirea sobelor și a burlanelor, provocate de iradierea căldurii la materialele combustibile din jurul lor cum ar fi lemnul de la grinzi sau sau tavane, 1932 sunt alte 362 incendii din care 119 de coș, 1933 aduce 318 incendii din care 114 de coș, 1934 se înregistrează 341 de focuri din care 132 incendii de coș, 1935 sunt 310 focuri, din care 145 sunt de coș, în 1936 s-au aprins 256 de incedndii din care 146 de coș.

Posturile de pompieri din bucurești la anul 1939 erau împărțite pe sectoare, respectiv pe culori: Galben, compania I Bonaparte(n.n. Cometa) pe Șos.Bonaparte nr.48, Negru, compania a II a, B-dul. Ferdinand nr.157, Albastru, compania Radu Vodă, B-dul. Mărășești nr. 107, Compania a IV a Sf. Gheorghe, Calea Plevnei nr.143, Postul Central din str. Elie Radu și centrul de instrucție pentru ofițeri și trupă.

Rolul Foișorului de foc ca post de supraveghere și anunțare se estompează în 1910, datorită avansării tehnologiei telecomunicțiilor, acoperirea zonelor Bucureștilor cu posturi telefonice, anunțarea se putea face mult mai rapid și facil.

Capitala fusese bântuită de numeroase incendii alt raport întocmit luni 29 octombrie/ 11 noiembrie 1918, după doi ani de ocupație, o stare de beatitudine pusese stăpânire pe populația capitalei, era ceasul eliberării, nenumărate steaguri tricolore fluturau prin tot Bucureștiul, mulțime mare de oameni cu brațele pline de flori se îndrepta spre centrul orașului, se zvonise că tot în aceeși zi vor intra trupele aliate.

La polul opus în rândurile trupelor germane dezordinea și deprimarea începeau să-și facă loc. Odată cu abandonarea stabilimentelor, fabricilor, etc, de către ocupanți, au dat țignalul furturilor săvârșite cu violență și a ditrugerilor.

Conform memoriilor lui Al. Tzigara-Samurcaș, oficiind rondul de noapte în jurul orelor 22, pe Calea Victoriei spre Prefectura Poliției Capitalei constată lumina produsă de flăcările incendiilor dinspre răsăritul și apusul orașului, hangarele aviației de la Cotroceni erau în flăcări, Manutața armatei de asemenea, aici au fost distruse un depozit de lemne de foc și două magazii de depozitare a cerealelor, rapoartele încep să curgă către prefectură, alte două magazii și două șire de paie au fost aprinse din grădina Heliade care făcea parte din compelxul depozitului de subzistență Obor.

După restabiliea ordinii în zona Obor au fost înregistrate mai multe victime din care 6 morți prin împușcare de către trupele germane ce se retrăgeau în dezordine. Nu a durat foarte mult perioada de liniște și la orele 5 și un sfert este anunțat alt incendiu tot la Obor, la antrepozitele generale.

Din diferitele subdiviziuni administrative până pe 30 noiembrie au fost primite rapoarte vizând nenumăratele fabrici, magazine și depozite: magazinele de la Gara Filaret și Economat, cazarma Malmaison, Institutul Medico-Militar, Ministerul de Finanțe.

La retragerea armatelor de ocupație din București, Prefectul Poliției Capitalei Al. Tzigara-Samurcaș într-un raport emis generalului Văitoianu Ministrul de Interne, își exprima satisfacția față de corpul pompierilor, menționând în raport contribuția acestora la localizarea cu succes a incendiilor, condițiile deosebit de dificile din lipsă de apă, probabil provocată de ceva lucrări intreprinse în mod eronat de către ocupanți.

Al doilea război mondial pune la grea încercare misiunea pompierilor, duritatea bombardamentelor și focul nestăvilit sunt nemaiîntâlnite până atunci, cu toate că se făcuse dotarea cu echipamente performante în domeniul stingerii incendiilor lupta este destul de grea, tehnica avansase și pentru armament aici ne referim la bombele cu fosfor dar și la patentarea spumogenului și a detergenților care în amestec cu apa și aerul formau un strat de spumă ce era folosit ca inhibitor pentru incendiile din industria petrochimică și aici ne referim la rafinăriile din zona Ploiești care între 1 și 3 August 1943 au suferit bombardamente, așadar majoritatea rafinăriilor au avut parte de protecție, după stingerea operativă a flăcărilor acestea au putut să-și reia curând producția. Au mai fost salvate importante edificii incendiate de la distrugere totală în București cum ar fi Palatul Regal, Universitatea, Președinția Consiliului de Miniștri, Ateneul Român, Palatul Telefoanelor, etc.

În intervalul 22 iunie 1940 și 23 august 1944 au fost consemnate mai bine de 200 de survolări a spațiului aerian românesc de către avioanele militare sovietice, misiunile preponderent fiind de recunoaștere, iar bombardamentele nu au fost de mare amploare. Tactica “covorului de bombe” aplicată de către aviația anglo-americană, a fost cea mai dură, cu efecte în plan fizic, răfrântă asupra vieților bucureștenilor, dar mai ales în plan psihologic, ne vom referi aici doar la lupta pompierilor bucureșteni cu focul cauzat de bomberdamentele din timpul războiului. Primul atac cu bombe asupra Bucureștiului fost efectuat de către sovietici în 26 iulie 1941, nu au fost semnalate incendii devastatoare, nu putem să spunem la fel despre cel din după amiaza zilei de 4 aprilie 1944, care a durat o oră și un sfert, bombardamentele fiind executate de către aviația americană și britanică, aceste lovituri se vor mai repeta de încă 14 ori până la evenimentul 23 august 1944.

Au fost atinse de bombe imobilele Manutanței armatei, Gării de Nord inclusiv triajul până la Chitila, Hotelul Athenee Palace, Institutul Victor Babeș, toate aceste imobile au suferit incendii, pentru stingerea acestora au fost utilizate toate forțele pompierilor militari din Grupul București, pentru stingere incendiului de la triaj au fost cerute în sprijin și forțele de la Compania de pompieri Ploiești. Din cauza lipsei de apă, uzina de apă de la Grozăvești a fost parțial scoasă din funcțiune și încă a 15 conducte de apă, a căilor de acces blocate cu dărâmături către obiectivele incendiate, a pericolului bombelor neexplodate, durata acțiunilor de stingere a fost de cel puțin 24 ore, dar bombardamentele au făcut ravagii și în zona petroliferă Ploiești, au fost trimise două companii de pompieri din București pe 5 aprilie la stingerea incendiilor de la rafinării. Până pe 7 aprilie în capitală au fost înregistrate 2372 victime decedate și 1942 de răniți. Pe 7 mai era spulberată în urma puternicelor raiduri aeriene și Compania I de pompieri “Cometa”, până în 10 august au fost raidurile aliaților, de multe ori nu se termina de stins incendiile provocate de bombe, că iarăși un val de avioane își lăsau nimictoarea încărcătură asupra capitalei, iar bombele rămase de la raidurile din Prahova erau aruncate asupra Bucureștilor și periferiilor acestuia. Aviația germană a început bombardamentul asupra capitalei începând cu ziua de 24 august până pe 26. Au fost afectate iar obiectivele strategice al capitalei cum ar fi triajul Gării de Nord până la Chitila, cartierul Bucureștii Noi fiind victimă colaterală, atelierele de reparații Grivița, au fost distruse și avariate circa 700 de clădiri, s-a lucrat la stingerea incendiilor izbucnite 5 zile, din 24 până pe 29 august, cel mai elocvent exemplu l-a dat compania a V a, retragerea în subunitate fiind înregistrată la 126 de ore de la primirea semnalului de alarmă, totul întâmplându-se sub tirul bombardierelor germane. Au fost avariate și distruse 5 auospeciale de pompieri, 7 pompieri au căzut la datorie și alți 3 au fost răniți încercând să stingă incendiile în timpul bombardamentelor anglo-americane și apoi germane din anul 1944.