Bucur Victor M Razboi Total [607627]

Război total
Victor M. Bucur
Omul va fi pentru mașini ceea ce sunt câinele și calul pentru om.
El va continua să traiască, bine-nțeles va cunoaște în plus îmbunătățiri și probabil viața sa va fi
mai agreabilă decât este astazi, domesticita sub triumfala putere a mașinilor…
Dar, în ferocitatea lor, mașinile câștigă teren pe zi ce trece, zilnic suntem mai tributari lor, există
din ce în ce mai mulți oameni destinați să le serveasca, sclavi…
Rezultatul final nu este decât o problemă de timp.
(S. Butler ― Manual de filosofie, 1998)
― Taci fă, fir-ai a dracu' de curvă!
Femeia continua să zbiere însă din toată puterea coardelor sale vocale mecanice, implantate la baza
gâtului. Era urâtă și zbârcită. Și pe deasupra și proastă. Attila începu să-și piardă răbdarea. Știa că în orice
clipă putea să apară de după un colț vreo patrulă întârziată, dar baba nu-i dădea pace. Se ținea după el și
zbiera. Mai făcu o ultimă încercare de a o reduce pe babă la tăcere cu vorba "bună."
― Tacă-ți fleanca, boșoroagă nenorocită !
Văzând că femeia nu are de gând să tacă, se întoarse brusc spre ea și lansă un pumn sănătos spre fața
brăzdată de riduri. Forța loviturii o proiectă cu capul de stâlpul de iluminat aflat la vreun metru în spatele ei
și îi împrăștie creierii și circuitele pe trotuar, trădând lipsa porțiunii parietale a țestei ca rezultat al operației
de spălare a cortexului.
"Așa-ți trebuie…," gândi Attila încercând să-și alunge mustrările de conștiință ce-l copleșiseră la
vederea cadavrului de la picioarele lui. "Oricum, baba nu mai era om în toată regula. Era mai degrabă o
cauză pierdută…," își zise, în timp ce se făcea nevăzut pe o alee laterală. Știa din proprie experiență că dacă
un infectat cu creierul în regulă mai avea o șansă de scăpare, unul cu cortexul alterat nu mai avea nici o
șansă. Oricum, erau în război și, ca în orice război, mai mureau și nevinovați.
Alergă cu toată viteza preț de câteva minute și într-un târziu se opri gâfâind într-o fundătură murdară
și mirosind puternic a urină. Scoase de la spate o casetă metaloplastică subțire, îi dezactivă cifrul, o
deschise și se uită înăuntru.
― Rahat! spuse. A murit doar pentru 20 de credite am ărâte. În rest, cecuri peste cecuri și cărți de
credit peste cărți de credit… Nimic folositor…
În timp ce-și băga bancnotele în buzunarul hainei, trecu în revistă întâmplările nopții ce tocmai se
sfârșea. Îi cam merseseră toate de-a-ndoaselea. Măcar încheiase misiunea cu bine. Exceptând faptul că
ultima dintre cele 12 mine vibrante cu explozie întârziată fusese defectă și explodase mai devreme,
antrenându-le și pe celelalte în uimitorul foc de artificii care se dezlănțuise și fusese la un pas de-al face pe
Attila o frigăruie ambulantă. Tânărul nici nu vru să se gândească ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi avut
norocul chior să lase la urmă mina defectă. Dacă ar fi nimerit-o din prima, nu numai că nu ar fi produs prea
multe stricăciuni inamicului, dar nici nu ar fi apucat să iasă întreg de-acolo. Măcar nu ar mai fi dat de baba
cu bojoci de trompetist pe care să o adauge la lungul său pomelnic de păcate.
Aruncă portofelul metaloplastic într-o pubelă, apoi se aplecă și ridică capacul canalizarii de la
picioarele sale. În ciuda masivitații, se strecură ca o pisică înăuntru, străduindu-se să nu facă nici un
zgomot. Odată ajuns în subterană, trase capacul înapoi și o luă din loc, pierzându-se în labirintul de galerii.
Orbecăi o vreme prin cotloane numai de el știute și, într-un târziu, se opri sub un bec de mică putere, ce
lumina slab o galerie ceva mai înaltă. Dezamorsă câmpul dezintegrator, trecu de linia de avertizare și se
opri, trăgând cu urechea. După ce auzi binecunoscutul bâzâit electric al câmpului ce se reamorsa automat,
plecă mai departe. Modelele astea vechi se stricau des și de multe ori trebuia să se întoarcă să-l reamorseze
manual. Centrul nu le mai trimisese demult armament performant și trebuia să se mulțumească cu ce aveau.
Mai făcu câțiva pași și se opri în dreptul unei uși metalice false care camufla destul de bine un panou
de control, cu toate că un senzor de putere medie nu s-ar fi lăsat păcălit așa de ușor ca simțurile umane.
― Identificarea! se auzi vocea gardianului de serviciu.
― Hammer Attila.
― Funcția!

― Colonel rebel.
― Rectifică!
"Puțoi nenorocit," gândi Attila, dar se conformă.
― Colonel în Armata pentru rezistență, compania Alpha.
― Prezentați amprentele digitale și amprenta retinei!
Attila începu să se enerveze dar se supuse, punându-și palma dreaptă pe o porțiune mai lucioasă și
neatacată de rugina ușii, în timp ce o rază de lumină roșie, venită parcă de nicăieri, îi mătură fața de mai
multe ori, zăbovind în dreptul ochilor. Se auzi un fâșâit și o parte din perete culisă, acționat de pistoane
hidraulice, permițându-i lui Attila să treacă.
Odată ajuns în interiorul Sectorului, Attila trecu pe lângă lăzile cu provizii și haine ce tocmai
fuseseră primite de la Centru și se îndreptă hotărât spre cabina de control a gardianului, ignorând saluturile
soldaților pe lângă care trecea.
Când îl văzu intrând, tânărul planton sări în picioare și adoptă o poziție de drepți impecabilă.
― Identificarea! îi ordonă Attila.
― Sergent Hammilton, compania Alpha, s ă trăiți!
― Mulțumesc, soldat, rosti Attila răspicat, întorcându-se pe călcâie și părăsind postul santinelei.
Sergentul Hammilton se uită lung după silueta masivă, îmbrăcată în haina militară fără mâneci, pe
spatele căreia era imprimată inscripția neregulamentară "Eu sunt tipul care se culcă cu mă-ta". Își dădu
seama că de-acum înainte el va fi calul de bataie al companiei Alpha. Cel puțin până când colonelului
Hammer i se va cășuna pe altcineva.
Și așa și era. În timp ce se îndrepta spre Zona Militară, Attila se și gândea la cele mai grele cazne la
care avea să-l supună pe sergentul Hammilton, acum că se încredințase că face parte din compania lui. Nu o
făcea din răutate. Dar toți soldații care fuseseră "frecați cu sare" de către el ajunseseră cu timpul cei mai
bravi soldați din sector. Îi trebuia doar un mic pretext pentru ca pregătirea să înceapă. Și nu se mai termina
decât atunci când Attila credea că soldatul a ajuns la stadiul dorit.
Ocoli un masiv Magnetek, model vechi, trecu prin Zona Civilă, depășind un grup de soldați beți
criță din compania Gamma, și ajunse în Zona Militară.
― Salut, A-boy!
Attila întoarse capul și dădu cu ochii de Hard Jack, o namilă de om de vreo două ori mai mare decât
el.
― Bună, puștiule. Ce mai faci?
― Mult mai bine ca tine, s-ar zice, dup ă cum arăți. Între noi fie vorba, chiar arăți ca dracu', omule.
Hai cu mine la o băută. Sigur te vei simți mai bine.
― Nu, mulțumesc. Am alte planuri .
― Ai avut noroc afară, astă noapte?
― Doișpe mine vibrante care erau să-mi frigă curu' și doar 145 de credite nenorocite. Nu-mi ajung
nici măcar să-mi plătesc datoriile…
― De parcă datoriile ți-ar munci ție gândurile, zâmbi Hard Jack. Oricum, dacă ai vreo problemă,
caută-mă. Până atunci menține-te în formă. Apropo, frumos tatuaj.
Attila se uită la desenul de pe mâna dreaptă. Reprezenta o capcană pentru urși deschisă în mijlocul
căreia scria "Să le-o trag cyborgilor". Era o persoană vulgară, dar mai presus de toate era un Rebel. Și nu-i
era rușine să o recunoască în ciuda faptului că această noțiune era atribuită tuturor din Mișcarea pentru
Rezistență, chiar de către Sinod. Și, pe deasupra, nici nu-i păsa de ceea ce zic alții.
Ridică privirea ca să zică ceva, dar Hard Jack dispăruse deja după un paravan de prefabricate din
spatele căruia se auzeau zgomote de sticle sparte, râsete de femei, bâzâituri de saltele magnetice
suprasolicitate și o muzică haotică pe care Attila o catalogă imediat drept neinteligibilă.
Dădu din cap zâmbind slab și își continuă drumul, îndreptându-se spre mese. Își primi pastila nutri-
energizantă pe care o înghiți înjurând și apoi apucă pe un coridor îngust, la intrarea căruia era însemnul
"Accesul interzis cu excepția ofițerilor". Se opri în dreptul apartamentului său, formă cifrul și intră. În
lumina slabă, care se aprinse automat, își scoase haina și și-o aruncă pe pat, apoi se îndreptă spre videofon
ca să-și verifice mesajele. Un singur mesaj, de la Hellena. Apăsă pe o tastă și pe ecran apăru chipul
îngrijorat al Hellenei. Mesajul era scurt: "Avem probleme cu cei de la Gamma. Sună-mă!"
"Iarăși nenorociții de la compania Gamma…," gândi Attila. "De la început am știut că o să avem
probleme cu ei. Cu Delta și cu Omega ne-am înțeles perfect, și acum vin aștia de la Gamma puțind a rahat
de la o poștă și-și dau aere de șefi."
Pe Attila nu-l prea interesa politica militară, dar de când Centrul îl repartizase în Sectorul IV cu cei

de la Gamma, învățase să-i disprețuiască. În general, la nivelul cadrelor superioare, polemica se ducea
pentru supremația neoficială, pentru comanda tacită a Sectorului. Attila reușise să impună un oarecare
respect atât în rândul soldaților săi, cât și în rândul celor de la Gamma. Cu toate acestea, sau mai bine zis,
din această cauză, știa ca există în rândul ofițerilor de la compania rivală câteva specimene care s-ar fi
bucurat teribil dacă Attila s-ar fi trezit într-o bună zi cu o halcă de explozibil A12 în plină expansiune, sub
fund.
Rivalitatea devenise acută însă în păturile inferioare, la nivelul soldaților, degenerând în adevărate
încăierari cu schimburi de focuri și de multe ori chiar cu morți, și toate astea din motive infime, cum ar fi
culoarea uniformelor sau competența armelor sau a soldaților. Attila găsea uimitor, dar în același timp și
trist, faptul că acelor oameni pur și simplu le plăcea să trăiască cu pericolul pulsând la 2 milimetri în spate.
Niciodată nu se mulțumeau cu o singură amenințare. Și asta era greșeala școlilor militare și a taberelor de
instrucție. Politica acestora era să distrugă din temelii caracterul șubred al viitorilor soldați pentru a construi
unul de fier, bazat pe un curaj împins până la limita fanatismului. Acești soldați nu știau ce este frica de
moarte. Fuseseră creați pentru a muri. Și asta era o greșeală. În zelul lor de a educa cât mai bine pe tinerii
luptători, instructorii militari uitaseră să excludă din program sintagma "a muri prostește," iar acest lucru
făcea din soldați adevărate bombe umane, gata să explodeze la cel mai mic stimul psihologic. Oricum,
această problemă nu-și va găsi rezolvarea decât o dată cu sfârșitul războiului. Iar până atunci Sectorul IV
avea o misiune bine stabilită: supravegherea neîncetată a activității Cybercom-urilor de asalt și sabotarea
centrelor de reciclare-reansamblare aflate la periferia Big York-ului.
Attila formă numărul Hellenei, apoi se răzgândi și își spuse că o va suna a doua zi dimineață. Stinse
monitorul videofonului. Străbătu din trei pași mica încăpere, își scoase centura lată de care atârna masivul
pistol cu plasmă și se trânti pe saltea, căzând imediat într-un somn adânc, fără vise.
Alarma de gradul 0 îl trezi brusc, aducându-l la realitate într-un mod brutal. Își înșfăcă rapid haina și
arma și ieși pe culoar înjurând. Spera din tot sufletul să fie doar un exercițiu și nu un atac adevărat. Dacă
totuși era un atac, acesta ar fi fost primul și ultimul. Odată ce un sediu era descoperit de către cyborgi, el
trebuia apărat doar de formă, pentru că, fiind bine dotat, provoca daune mari inamicului, dar apoi trebuia
părăsit. Cel puțin așa zicea regulamentul. Din păcate, din toate precedentele, Attila nu cunoștea nici unul în
care să fi existat mai mult de 20 de supraviețuitori cu tot cu răniți; de fapt, în majoritate răniți.
Odată ieșit din coridorul îngust, dădu nas în nas cu sergentul Hammilton, care, abia ieșit din tură, se
învârtea buimac în loc, neștiind ce să facă și sporea și mai mult agitația care se crease.
Attila îi ordonă scurt:
― Raportează, sergent. Care-i situația?
― 'trăiți. A fost o încăierare… Schimburi de focuri… S-a distrus un magnetek de clasa I… Am fost
descoperiți… Suntem atacați prin intrările convenționale. Coridorul de urgență și galeriile pentru provizii
sunt libere… Să trăiți! turui sergentul printre gâfâituri.
― Mersi, sergent. Încolonarea! ordonă Attila și porni spre depozitul de muniții.
Apoi se răzgândi, se întoarse și strigă:
― Sergent!
Hammilton se opri brusc.
― Ai apucat să dormi măcar două ore?
― Nu, să trăiți!
― Atunci rămâi la infirmerie și așteaptă răniții. Nu avem nevoie de oameni în plus care să tragă în
noi. Ne ajung cyborgii cu vârf și-ndesat. Și oricum, și la infirmerie vei avea de lucru în seara asta, încheie
Attila și o luă din loc lăsând în urma sa un Hammilton foarte îngândurat și câ t se poate de derutat.
În drum spre Depozite se întâlni cu Hellena care tocmai își conecta casca la restul armurii, lăsând-o
însă să atârne pe spate.
― Salut, Atilla, scumpule! Unde naiba ți-e armura?
― Știi bine că fac ceva pe ea. Ia spune, care-i situația? Poate ești mai informată decât mine.
― Prea multe n-ar fi de zis. Și oricum era previzibil că o să se întâmple așa o dată și-o dată. O bătaie
între ai noștri și cei de la Gamma. Nu se cunosc cauzele, probabil câțiva soldați erau beți, dar sigur este că
s-a lăsat cu împușcături și una din ele a atins Magnetek-ul de clasa I din Zona Civilă, iar Cybercom-urile nu
au întârziat să apară.
Attila dădu drumul unui șir interminabil de înjurături la adresa celor din compania Gamma, acum
când se dezmeticise și-și dăduse seama de gravitatea situației. Distrugerea unui Magnetek de clasa I
echivala cu distrugerea lor.
― Magnetek-ul distrus a f ăcut o gaură cât toate zilele în rețeaua magnetică de bruiaj, continuă

Hellena în timp ce își verifica armura. Iar acum, mulțumită idioților de la Gamma, avem în cârcă 60 de
unități Cybercom înarmate până în dinți și al dracu' de furioase.
― De fapt numărul exact e 63 și crește în continuare, o întrerupse Attila privind spre panoul
acțiunilor strategice ce trona la vreo 8 metri deasupra platoului din fața depozitului de muniție, în partea
opusă terasamentului pe care Attila și Hellena tocmai se opriseră.
Platoul din fața Depozitelor, care era cartierul general al companiei Alpha, avea o suprafață de
aproximativ 400 de metri pătrați și se afla la vreo 6 metri mai jos de nivelul terasamentului. În acel moment
era plin de soldați care se agitau fără încetare, pradă stresului ce pusese stăpânire pe tot Sectorul.
Attila privi la forfota de jos și se întrebă câți dintre acești soldați vor rămâne în viață; era posibil să
nu rămână nici unul. Era posibil ca nici măcar el să nu rămână în viață. Dar nu era momentul să se
gândească la asta. Privi către Helena.
― Ar fi timpul să cobori, îi spuse. Ne vedem mai târziu.
Hellena dădu din cap și se îndreptă către scara metalică ce cobora spiralându-se spre platoul plin cu
soldați. Attila o urmări cu privirea până când se pierdu în masa mișcătoare de uniforme și armuri
sclipitoare, apoi mai aruncă o ultimă privire panoului electronic din fața să. Dezintegratoarele, grenadele cu
plasmă și santinelele electronice le mai dădeau un răgaz de aproximativ 4 ore, după care avea să se
dezlănțuie infernul.
Parcurse cei 10 metri care-l despărțeau de cabina de comunicații, comută pe "mesaje interne", umblă
puțin la potențiometru, culese un microfon de pe pupitru, și-l capsă pe guler și se îndreptă spre balustrada
care despărțea terasamentul de adâncimea platoului. Odată ajuns acolo, își așeză ambele mâini pe
balustradă, aplecându-se puțin deasupra ei, mai aruncă o ultimă privire spre forfota de jos și începu să
vorbească rar și răspicat:
― Atențiune! Vă vorbește locotenentul Hammer de la compania Alpha.
Forfota ce se înălța de pe platou se transformă brusc într-o liniște mormântală. Attila își reținu un
zâmbet și continuă:
― Cunoașteti, bănuiesc, cu toții, situația în care ne aflăm în momentul de față. Nu mai este deci
nevoie să vă spun că, pentru cei mai mulți dintre voi, acest atac va fi bătălia finală în războiul împotriva
Sinodului. Însă datorită vouă viitorul omenirii se va desfășura sub semnul libertății. Gândiți-vă că fiecare
robot distrus reprezintă o palmă de pământ eliberată de sub tirania Cyborgilor. Pământ pe care semenii
voștri vor putea călca liberi. Arătați-le acestor grămezi de fiare vechi că nu sunteți niște lași, că puteți să le
țineți piept, că pentru ei voi sunteți întruchiparea morții.
Ei ne-au hotărât moartea într-o microsecundă; noi le oferim o moarte lentă și rușinoasă, pentru că, să
nu vă îndoiți niciodată, noi vom fi învingători.
Nu uitați nici o clipă că aceste mașini au fost create de om și deci, oricât ar fi de inteligente, nu-și
pot distruge creatorii. Aceasta este legea primordială a existenței. O creație care își distruge creatorul se
distruge pe sine.
Trădarea lor trebuie pedepsită. Așa că trageți în tot ce mișcă și nu respiră, prăjiți-le circuitele, și nu
vă opriți până când nu vor ajunge o grămadă de tinichele fumegânde. Transformați acest sector într-un
cimitir de roboți.
Peste exact 4 ore, indiferent dacă Centrul ne trimite sau nu indicații, vom intra în luptă. Cadrele
superioare să mă urmeze la Clubul Ofițerilor pentru consiliul de urgență cu cei de la Gamma. Vă voi anunța
ce tactică se va hotărî să se adopte. Până atunci, împărțiți-vă în echipaje de câte patru, așteptați și rugați-vă.
Dinspre platou se auziră câteva chicote și Attila se văzu nevoit să adauge:
― Orice ajutor este binevenit…
Terminându-și discursul, Attila se îndreptă către scară pentru a-i aștepta pe Hellena, Hard Jack și
Emma, ceilalți trei ofițeri de la compania Alp ha.
― Nu ești tu un maestru în arta oratoriei, dar ai fost cât se poate de convingător, spuse Hard Jack
după ce le ajută pe cele două luptătoare să urce scara abruptă.
― Mulțumesc, puștiule. Acum să mergem; cei de la Gamma ne așteaptă.
Clubul Ofițerilor era un grup mic de încăperi, principala cameră fiind o sală de mărime medie, cu o
masă ovală pe mijloc, în jurul căreia se aflau 8 fotolii mari, ergoflexibile, fabricate înainte de război, din
metaloplastic și cauciuc ecologic. Într-unul din capetele sălii se afla intrarea, iar puțin mai în dreapta un
aparat de proiecție de modă veche, pe principiul laserului.
În capătul opus, peretele era ocupat în totalitate de un grandios panou polivalent de monitoare.

Pereții sălii erau zugrăviți într-o culoare neutră, iar pe tavan, 6 pătrate de plastic translucid
ascundeau cele 6 luminatoare directe, ce scăldau sala într-o lumină relaxantă. S-ar fi zis că cei de la Beta,
compania responsabilă cu construcțiile Mișcării pentru Rezistență (pe care cei mai mulți se obișnuiseră să îi
numească Cârtițele) s-ar fi întrecut pe ei înșiși când au proiectat sala. Era combinația perfectă între o sală de
conferințe, cu sobrietatea cerută, și una destinată unei întruniri amicale, prezentând intimitatea elegantă a
oricărui club.
În momentul în care cei 4 ofițeri de la Alpha intrară, panoul de monitoare afișa obișnuita emblemă a
Rebelilor pe fond albastru, flancată de pantera neagră a companiei Alpha și de capul de pitt-bull al
companiei Gamma, cele două blazoane ale sectorului, pe fonduri galbene. Ofițerii de la Gamma sosiseră
deja și ocupaseră 4 dintre cele 8 fotolii. Attila și însoțitorii săi salutară scurt și se așezară pe fotoliile rămse
libere. Attila îi trecu în revistă pe cei patru de la compania aliată și rivală în același timp. Pe trei dintre ei îi
cunoștea.
Colonelul Fred Cap-de-lemn Tylor era barosanul. Era un om înalt și sfrijit ca o prăjină plină de
decorații și o caschetă militară în vârf. Ochii mici și vicleni tronau deasupra unui nas acvilin sub care se
schimonosea o gură cât toate zilele, cu buze subțiri și vinete ca de mort. Era un individ ambițios și cu
initiațivă dar și cu un orgoliu exagerat, care de multe ori îl împiedica să-și recunoască greșelile și să-și
înfrâneze acțiunile eronate la timp. Porecla nu i se potrivea de loc, pentru că se putea spune orice despre
omul asta, dar nu că e prost. De altfel, era un specimen cu caracter și înfățișare de șarpe iar Attila nu-l
suferea deloc, și ceva din comportamentul lui Taylor îi spunea că sentimentul e reciproc.
Ceilalți doi cunoscuți erau Kevin O'Neill, un măscărici de irlandez, cu o claie de ciuf blond care se
încăpățâna să-i reascundă fața ori de câte ori bufonul se chinuia să o așeze spre ceafă, și Frank Darbeaux, o
namilă cât toate zilele cu vreo 5 decorații Fulgerul Albastru pe piept și cam tot atâtea guși.
Pe irlandez, Tylor i-l prezentase lui Attila la o partidă de Pincards ca fiind expert în comunicații, iar
pe francezul cel gurmand Attila îl cunoștea de la o teleconferință, ca fiind unul dintre cei mai buni
specialiști în muniție și armament ai Rebelilor.
Străinul aflat în stânga lui Tylor avea un aer misterios accentuat și mai mult de ochii cel puțin la fel
de vicleni ca ai lui Cap-de-lemn și de mustața și barba negre și stufoase ce-i acopereau parțial fața, dându-i
un aspect oriental. Pe uniforma impecabil călcată nu se vedea nici o distincție, nici o decorație, dar manșeta
descheiată a mânecii drepte lăsa să se zărească proteza metaloplastică ce-i înlocuia brațul. Era vorba de
vreun infectat sau sechelele unei lupte cu ghinion?
În momentul când ultimul ofițer de la Alpha se așeză, Tylor se ridică și începu să vorbească:
― Voi începe prin a-i prezenta pe însoțitorii mei.
"Încă o încercare de a prelua conducerea…," gândi Attila.
― Pe lt. O'Neill și pe lt. Darbeaux îi cunoașteți deja. Acesta ― și arată spre străinul misterios ―
este locotenent-colonel Muad al Halis, expert în strategie militară, trimis de la Centru pentru a ne ajuta în
situații speciale.
Attila își îndreptă privirile spre războinicul arab, întrebându-se ce căuta acolo un expert în tactica
militară și de când se afla în Sector fără ca el să știe. "Oare centrul se aștepta la o astfel de situație de l-a
trimis pe turc în ajutor?… Imposibil! Atacul fusese determinat de un accident tâmpit. Și totuși, ce caută
aici? Ceva pute în toată povestea asta…," se gândi Attila, dar fu nevoit să-și întrerupă gândurile din cauza
privirilor insistente ale lui Cap-de-lemn, care aștepta, evident, ca Attila să-și prezinte însoțitorii. Tânărul
vorbi fără să se mai ridice, știind că asta îl va irita pe Tylor:
― Ei sunt lt. Hellena Darwin, lt. Jack Darwin și lt. Emma Hetfield. Primul este specialistul
companiei în cibernetică și comunicații, iar lt. Hetfield expert în muniție, armament și dotare militară
individuală.
După o pauză de câteva secunde, Fred Tylor întrebă pe un ton exagerat de politicos:
― Binevoiți să ne spuneți ce pregătiri sau specializări are lt. Jack Darwin?
― Ascultă, Tylor! Lăsând politețea la o parte, nu sunt obligat să-ți dau ție explicații pe ce criterii
mi-am ales eu subordonații, izbucni Attila. Important este că se află în subordinea mea, cu gradul de
locotenent, și deci are tot dreptul să se afle în încăperea asta. Timpul trece, și în câteva minute nenorociții
ăia de roboți or să ne ciuruiască fundurile dacă nu facem imediat ceva coerent…
În acel moment, pe panoul din spatele lui Attila apăru chipul pătrățos al generalului Ken Velcourt.
― Aici Sediul Central al Mi șcării pentru Rezistență. Bună dimineața, domnilor. Văd că v-ați sculat
devreme astăzi și sunteți toți prezenți, deci voi trece direct la subiectul care vă interesează. Linia nu este
sigură, așa că voi fi cât mai scurt. După cum bine știți, nu aveți de partea voastră nici elementul surpriză și
nici superioritatea numerica. Dar îl aveți pe cel mai bun cântăreț pe care omenirea l-a avut vreodată. El

cântă și voi jucați, dragilor. Ordinul este simplu. Părăsiți Sectorul IV și retrageți-vă către Sectorul VI, dar
nu înainte de a crea inamicului cât mai mari daune. Dacă sunteți interceptați în timpul retragerii, nu vă
apropiați de Sectorul VI. Repet. NU vă apropiați de Sectorul VI. Creați o diversiune și retrageți-vă în altă
parte, în așa fel încât să nu puneți în pericol nici unul dintre sectoare. Amănunte vă va da lt. al Halis.
Întrebări?
― Generale, dacă îmi permiteți… începu Fred Tylor.
― Vă mulțumesc pentru atenție! i-o tăie scurt generalul și întrerupse legătura.
Attila nu-și putu stăpâni un zâmbet satiric, abia schițat, care însă nu trecu neobservat de către
colonelul de la compania Gamma. În acel moment, bărbatul misterios apăsă câteva taste de pe consola din
fața sa și pe ecran apăru o hartă detaliată a Sectorului IV. Se ridică în picioare și urcă pe postamentul din
fața ecranului. În mână ținea un mic laser lucrat elegant în aur, pe care îl folosea ca indicator. Attila observă
micul obiect ca fiind o antichitate.
― Iată care este situația, domnilor, vorbi el pentru prima dată. Unitatile Cybercom ne atacă prin
galeriile de acces convenționale A, B și C. (Punctul roșu al laserului exemplifică pe hartă ceea ce el zicea.)
Datorită acestui fapt, mobilitatea trupelor noastre este mult diminuată, dat fiind faptul că pentru o învăluire,
disponibilă este doar galeria de acces pentru stările de urgență.
După forța atacului, statisticienii au estimat că Sinodul și-a mobilizat majoritatea trupelor din zona
aceasta a orașului în cele trei galerii. Iată cum vom acționa noi. Trupele companiei Alpha vor ieși din
Sector prin galeria pentru urgență și vor ataca ariergarda Cybercom-urilor din cele trei galerii
convenționale. Partea cea mai grea a acestei misiuni este parcurgerea distanței dintre galeria pentru urgență
și căile convenționale. Trebuie să se desfășoare într-o discreție totală, în grupuri cât mai mici, pentru a nu
atrage atenția. Soldații descoperiți vor crea o diversiune și vor abandona misiunea pentru a atrage inamicul
din calea celorlalte grupuri din urmă.
Trupele companiei Gamma vor forma în cele trei galerii mai multe baricade deflectoare și vor ține la
distanță avangarda inamicului. În momentul în care cei de la Alpha vor începe atacul asupra ariergardei, cei
de la Gamma vor începe o confruntare deschisă. Estimăm că până în momentul în care inamicului îi sosesc
ajutoare din celelalte părți ale orașului, avem destul timp ca să lichidăm trupele cu care ne confruntăm și să
ne retragem în liniște și cu tot echipamentul Sectorului.
Atenție însă. Datorită exploziilor, în galerii s-au fisurat mai multe conducte de combustibil gazos și,
pentru a evita deflagrațiile puternice care pot împuțina efectivele noastre militare, suntem nevoiți să
renunțăm la muniția convențională. Este interzisă folosirea aruncătoarelor de flăcări, grenadelor, a armelor
cu plasmă și a celor cu proiectile explozive. Se recomandă folosirea armelor cu încărcătură statică, a celor
criogenice și mai ales a puștilor sonice, având în vedere proprietățile de tuburi de amplificare ale
subteranelor. Se pot folosi și gloanțele vibrante dar, după cum bine știți, au un randament redus. Aveți
întrebări?
Attila se ridică și întrebă:
― Dacă planul nu va reuși, vor veni întăriri?
― Bine-nțeles. Centrul va mobiliza Compania Delta pentru a ne veni în ajutor, răspunse colonelul
arab.
― Vreau să știți că, dacă lucrurile vor merge prost, eu nu îmi bag oamenii în găurile alea trei de
șobolani ca să moară d egeaba.
― Ordinele sunt ordine, Hammer, zise Tylor.
― Dacă Velcourt îți ordonă să îți bagi capul în cur ca să îți examinezi ulcerul, ai executa ordinul,
Tylor?
Zicând aceste cuvinte, Attila salută scurt și părăsi sala, urmat de cei trei însoțitori.
Odată ieșiți de la întrevedere, Hard Jack grăbi pasul pentru a-l ajunge din urmă pe Attila.
― Ceva pute aici, omule. De ce dracu' ne-o fi trimis Centrul un c ântăreț?
― Nu știu, puștiule, și nici mie nu-mi place. Ceva este putred. Avem de parcurs 7 nenorociți de
kilometri la suprafață, și peste un amărât de sfert de oră se va lumina. Nu vom putea străbate cu toții
distanța asta în plină zi fără să fim depistați. Iar tâmpenia cu muniția nonconvențională a pus capac la toate.
― Eu nu am încredere în bazaconiile ale a sonice și electrostatice, zise Emma care li se alăturase.
― Ar fi bine să ne luăm și niște arme cu plasmă. Nu se știe ce ne așteaptă pe drum.
― Tare aș vrea să îl întâlnesc odată pe Cap-de-lemn în Arenă. I-aș arăta eu care este "specializarea"
mea, schimbă Hard Jack subiectul. Îmi pare rău că ți-am pricinuit necazuri. N-aveam ce căuta acolo.

― Ba aveai tot dreptul, pu știule. Iar lui Tylor, dacă nu-i convine, n-are decât să-și bage în cur o
pușcă sonică și să cânte "Nunta lui Figaro". Oricum, tu rămâi omul meu de bază.
La urma urmelor, nici măcar Attila nu știa exact de ce îl numise pe Hard Jack prim locotenent. Poate
din cauză că îl cunoștea de când a intrat în Mișcare. Nu avea o specializare anume, dar era un luptător
înnăscut. Nu exista în tot Sectorul un soldat cu mai multe calități ca ale lui. Țintaș excelent, abil și puternic
în lupta corp la corp, Hard Jack își arătase cu prisosință priceperea de soldat rebel. Și apoi, frații Darwin
erau de nedespărțit, iar Jack îi scosese din rahat de mult mai multe ori decât ar putea el număra.
Ajunsesera la carțierul general al companiei Alpha. Attila se apropie de balustradă, dar înainte de a
apuca să deschidă gura fu întâmpinat cu urale de către soldații săi. Se uită mirat la prietenii săi. Hellena îi
indică minusculul microfon de pe gulerul hainei și îi făcu cu ochiul. Attila îl uitase deschis, și astfel soldații
auziseră tot ceea ce se discutase la consiliu. Inclusiv partea în care Attila spusese că nu își va duce soldații
la moarte. Iar asta însemna enorm pentru ei.
― Mulțumesc, soldați, zise Attila. Având în vedere că știți ceea ce s-a hotărât, eu nu mai am de zis
mare lucru. Înarmați-vă cum vreți, dar în momentul în care intrați, ar fi bine să lăsați afară orice armă cu
foc deschis, dacă nu vreți să deveniți niște șnițele umane. Veți pleca câte patru, la interval de 5 minute.
Dacă veți fi depistați, adoptați o tactică de pseudoretragere pentru a elibera drumul celor din spate. Dacă
aveți nelămuriri, întrebați-l pe lt. Darwin, termină el arătând către Hard Jack.
Își decapsă microfonul și i-l înmână "puștiului" și se îndreptă către cele două femei care-l așteptau la
câțiva metri în spate. Coborâră toți trei pe platformă.
Hard Jack strigă de deasupra:
― Să îmi aduceți și mie ceva!…
― Stai liniștit, puștiule, că nu te uit eu, îi răspunse Emma.
Intrară în depozitele de muniție, și aici Emma preluă conducerea:
― Veniți după mine. Știu eu unde găsim câteva jucării de-a dreptul fantastice.
Îi conduse printre rasteluri, rafturi și lazi, ocolind mașini de luptă și sisteme defensive și ofensive de
toate felurile, până ajunseră în dreptul unei uși. Emma formă un cifru pe consola din dreapta ușii și aceasta
se descuie cu un păcănit. Intrară într-o încăpere mică, mai puternic luminată. În interior, tot lângă ușă, se
mai afla o consolă puțin mai mare decât cea de afară. Emma apăsă și acolo câteva taste. Numeroase panouri
încastrate în perete se basculară, expunându-și fețele interioare pline cu arme de toate felurile. Attila scoase
un strigat de admirație când recunoscu, printre nenumăratele arme necunoscute, și pe cele care, după
părerea lui, erau cele mai bune și mai frumoase arme pe care oamenii le fabricaseră vreodată. Era acolo
elegantul Hacker's și bătrânul lansator CTK, și o gamă largă și variată de Blaster-uri clasice, și faimoasa
pușcă cu patru țevi de calibre diferite produsă de Heiger Inc., și arma hibrid pe care soldații o numeau
Distrugătorul…
― Iată micul meu tezaur, spuse Emma, savurând uimirea ce se citea pe fețele celor doi. Avantajul
responsabilului cu arme și muniție: să-și mai oprească câteva dintre bijuteriile astea care-i trec prin mână.
― Bine, dar cum ai reu șit să le treci de evidențe? Trebuia să le simtă și lor cineva lipsa, spuse
Emma.
― Foarte simplu. Le-am declarat defecte. Uite, încearc-o p-asta, spuse, și îi aruncă o pușcă masivă,
cu un calibru imens. Este un H3 cu încărcătură plasmatică, cu autonomie de cinci mii de focuri. Fiecare foc
are trei trenuri de plasmă, care se succed la 0,3 sec unul după altul.
Se opri și zâmbi, dându-și seama de pleonasmul făcut în zelul său de a-și prezenta "capodopera," și
apoi continuă:
― Are o bataie de până la 2700 metri, cu eroare de numai 2 milimetri și jumătate.
Hellena examină arma un timp, îi pipăi fascinată patul scurt, o învârti prin aer de câteva ori,
încercându-i echilibrul, apoi o armă și spuse:
― Vreau să trag cu ea.
Emma se duse la consola de lângă ușă și apăsă o tastă. Într-unul din pereții laterali se auzi un fâșâit:
o ușă blindată, foarte bine camuflată, se deschise, eliberând calea spre o altă încăpere. Intrară toți trei, iar în
urma lor ușa se închise cu același fâșâit.
― Bine ați venit în Poligon, dragii mei, spuse Emma.
Camera de dimensiuni vaste era de forma unei semisfere, a cărui perete era căptușit cu un soi de
sticlă electrocromatică incasabilă, care emana o lumină albastră, cețoasă, ireală. Podeaua era din sticlă
șlefuită, ceea ce dădea camerei un aer de soliditate și siguranță. În centrul camerei, pe podea, era desenat un
cerc roșu.
Văzând uimirea celor doi, Emma se văzu nevoită să dea noi explicații:

― Când a fost construit Sectorul, știam că vom fi repartizați aici și m-am gândit că n-ar fi rău să îmi
procur puțină distracție. Așa că "l-am rugat frumos" pe colonelul de la Cârtițe să-mi construiască odăițele
astea, spuse ea, plimbându-și într-un mod foarte senzual degetul arătător de-a lungul liniei sânilor. Și uite-
așa, compania Omega s-a ales cu o gaură în stocurile de materiale de construcții și de combustibil pentru
mașinile de forat, cu un Magnetek în minus și cu trei zile de întârziere. Iar eu m-am ales cu un loc de joacă.
L-am proiectat împreună cu Alex. Urma să fie templul dragostei noastre, numai că el nu a mai apucat să-l
vadă. A rămas astfel doar o amintire despre el, și de-aia l-am și ținut secret.
Zâmbi amar, privi spre Attila și continuă:
― Acum, m-am gândit că a trecut destul timp de la moartea lui și, în plus, în inimă ești acum tu și
este timpul să las în urmă trecutul.
Se apropie de Hellena ― care, brusc influen țată de mărimea și liniștea sălii, nu mai era chiar așa de
entuziasmată ― îi prinse de centură o mică telecomandă metalică, îi arătă cercul din centru și îi spuse:
― Când ești pregatită, apeși pe butonul roșu. Întotdeauna e vorba de butonul roșu, ai observat asta?
Îi făcu cu ochiul, apoi ieși trăgându-l pe Attila după ea. Hellena, rămasă singură, se postă în centrul
cercului și, inspirând prelung, apăsă pe buton cu un deget tremurând. În momentul următor, în jurul său
apărură ca din neant numeroase blocuri de locuințe distruse, din care nu mai rămăseseră decât câteva ziduri
afumate și găurite acolo unde fuseseră cândva ferestrele. Pe lângă ele erau presărate câteva carcase de
automobile fumegânde. În același timp, spațiul în care se afla Hellena și care imita un peisaj antropic
devastat fu invadat de numeroase Cybercom-uri de asalt, terestre și aeriene. Peretele semisferic al sălii se
transformase într-un cer purpuriu și înnorat. Părea o imagine din bătrânul New York de pe timpul
gangsterilor anilor '40.
Hellena slobozi un strigăt de uimire și se aruncă la pământ, evitând în ultima clipă tirul unui
Cybercom aerian care trecu pe deasupra sa trăgând continuu. Se rostogoli vreo doi metri, se ridică într-un
genunchi și-și căută automat prima țintă. În mai puțin de o secundă zări ceea ce căuta. Nu era o singură
ținta; erau cinci; cinci Cybercom-uri terestre se apropiau de ea vertiginos, oarecum în linie dreaptă, trăgând
asupra ei cu toată puterea de foc. Hellena duse arma la umăr, ținti și trase. Trei fascicole de plasmă
orbitoare țâșniră din țeava armei, spulberând trei din cele cinci ținte în șir indian. Un alt foc, și alte trei
jeturi de lumină distrugătoare porniră către cele două Cybercom-uri rămase. Primele două fascicole
antrenară mașinile de luptă într-o spectaculoasă cascadă de scântei. Al treilea trecu prin explozie și se
pierdu în depărtare.
Începu să tragă sistematic, doborând țintă după țintă. Arma scuipa proiectilele luminoase cu o viteză
fantastică. În 30 de secunde, toate unitățile Cybercom deveniră niște fiare fumegânde. Hellena se ridică de
jos și își șterse fruntea cu dosul palmei. Nu credea că este capabilă de astfel de performanțe. În mai puțin de
un minut, decimase o întreagă corhotă de roboți și, în timpul luptei, traversase piațeta dintre blocurile
distruse de cel puțin trei ori.
În timp ce își trăgea sufletul, peisajul antropic distrus din jurul ei dispăru, lăsând în urma lui un
perete semisferic albastru și gol. Trape discrete din podea înghițiră epavele roboților, lăsând camera perfect
curată. Rămase doar un miros ușor înțepător de fum, care se împrăștie și el repede. Un bâzâit înfundat, pe
care de-abia acum îl sesiză, se opri și el. Ușa se deschise și în dreptunghiul ei luminos se iviră siluetele
întunecate ale prietenilor ei.
― Ei, cum ți s-a părut?
― Super. Dar trebuie s ă-ți spun că ești de-a dreptul nebună, dacă m-ai lasat singură cu vreo sută de
mașinuțe înverșunate și înarmate până-n dinți. Cum ai reușit să regizezi spectacolul ăsta?
― Stai liniștită, scumpo. Jucăriile astea nu ți-ar fi făcut nici un rău.
― Jucării??? Dar am văzut cu ochii mei cum au tras în mine.
― Simplă realitate virtuală. Erau niște capturi de război dezamorsate, reparate și reprogramate. Iar
tu te-ai speriat ca un copil, de niște jocuri de lumini, râse Emma.
― Păreau cât se poate de reale, crede-mă. Dar șmecheria cu blocurile, piața, mașinile și strazile cum
ai făcut-o?
― Tehnologie avansat ă, parodie responsabilă cu arme și muniție. Ai fost vreodată cu colegii sau cu
prietenul la Planetariu? Știi tu ce frumos proiectau cei de-acolo luna și stelele pe o cupolă asemănătoare cu
asta? Ei bine, eu am combinat tehnologia asta cu un program de jocuri pe calculator din cele interactive
tridimensionale, și mi-am creat câteva zeci de peisaje pe care le-am băgat într-un aparat de proiecție
asemănător celui de la Planetariu. Îți alegi o "priveliște", intri, "te joci", te distrezi, iar în urma ta "jucăriile
stricate" sunt duse la reparat, sistemul de ventilație elimină fumul, și gata curățenia. Acum să mergem. Mai
avem un sfert de oră până ieșim la suprafață, iar Hard Jack ne așteaptă. Luați ce vă place și cât puteți duce,

dar nu uitati să-i luați și lui Jack o jucărie de-aia cu plasmă. Ah! Uitasem. Tre' să vă mai arăt ceva.
Se duse pentru a treia oară la consola de lângă ușă și apăsă o tastă. O altă ușă se deschise. Îi trecură
pragul și se treziră într-o hală mare unde stăteau frumos aliniate și pregătite pentru a fi folosite mai multe
vehicule de luptă, care mai de care mai elegante sau mai dotate.
― Păcat că trebuie să ieșim pe jos, altfel aș fi folosit câteva din mașinile astea. Sau măcar pe
Intruder, spuse Emma, arătând spre unul din vehicule, care de altfel se remarca de la prima trecere în
revistă.
Avea o siluetă masivă și zveltă în același timp. Cele trei roți mari și două șenile cu care era dotat îi
dădeau un aer de forță, iar habitaclul încăpător ascuns de geamuri securizate, fumurii, era protejat de 4 bare
groase nichelate, modelate în așa fel încât să dea impresia unei cuști anti-torsiune a cărei formă adăuga un
plus de dinamism vehicolului. Silueta vopsită în galben și negru se prelungea în linii elegante cu o
platformă pe care era montat un imens tun criogenic precum și două lansatoare automate din gama CTK,
iar acestea nu erau singurele arme cu care era dotat Intruder.
― Gata! Ati văzut destul. Acum să mergem!
Ieșiră din garaj, ușa se închise în urma lor, iar peste silueta lui Intruder se așternu întunericul.
Hard Jack tocmai terminase de dat ultimile instrucțiuni soldaților și pornise în căutarea prietenilor
săi, când îi zări pe aceștia ieșind din depozitele de muniție. Începu să sară de pe un picior pe celălalt,
frecându-și palmele nerăbdator, ca un copil care-și așteaptă dulciurile.
― Mie ce mi-ați adus? Mie ce mi-ați adus?
― Ține, frățioare, îi aruncă Hellena un H3. Sigur o să-ți placă.
Hard Jack prinse arma cu o singură mână și o privi întrebător. O duse la ochi, privi prin lunetă, se
mai jucă puțin cu ea prin aer, și apoi spuse:
― E o bijuterie… Dar, totu și…
― Stai o clipa, puștiule, nu dispera, spuse Emma. Am eu ceva bun pentru tine. Ceva ce prostănacii
aștia doi nu știu să aprecieze.
Și ridică de pe un cărucior magnetic, pe care-l trăgea după ea, o imensă mitralieră în patru puncte de
susținere, cu un dispozitiv adițional și cu un rezervor de cel puțin 100 de kg.
― Cam rudimentar, dar…
― Exact ce-mi trebuie mie, exclam ă Hard Jack smulgându-i arma din mâna.
Își trecu cureaua de susținere pe după cap, fixă cele doua cleme metalice de centură și o apucă cu
putere de ambele paturi laterale. Privi admirativ în lungul celor trei țevi lungi și lucitoare, apoi își puse în
spate imensul rezervor, îi cuplă conectorii la armă și spuse:
― Eu sunt gata.
― Nu te grabi așa, puștiule, îl opri Attila. Surioara ta are și ea ceva pentru noi.
― Așa este, spuse Hellena, scoțând din buzunar un pumn de capsule strălucitoare. Am aici un
sistem de comunicații închis, pe care sunt de părere că ar trebui să-l folosim ca masură de precauție.
Funcționează simplu: microfonul se prinde în zona gâtului, pe gulerul hainei sau pe medalionul de
identificare, iar difuzorul se bagă, pur și simplu, în ureche. Ambele se conectează și se deconectează printr-
o simplă atingere. Până aici, nimic nou. Dar am eliminat volumul mare și incomod al vechilor instalații de
comunicare pe distanțe mare, le-am trecut pe o frecvență foarte joasă, greu detectabilă, și am incorporat atât
în microfoane cât și în difuzoare câte un microlocator. Coordonatele le citiți pe asta.
Le aruncă câte o brațară ca un fel de ceas electronic.
― În cazul în care vreți să comunicați cu întreaga companie, cu Sectorul sau cu Centrul, trecerea pe
frecvența convențională se face printr-o atingere prelungită. Atenție! Este o masură de precauție, dar totuși
nu intrați în rahat mai mult decât vă permit bocancii. Aveți grijă să nu le încurcați. Microfoanele sunt cele
aurii.
Cei trei culeseră câte două capsule din palma Hellenei.
― Le-am dat băieților ultimile instrucțiuni. Este timpul să înceapă atacul, iar noi ieșim primii.
― Bine. Atunci să mergem.
Porniră toți patru spre coridorul pentru urgențe. Traversară tăcuți jumătate din Sector, controlându-și
încă o dată armele și armurile.
Attila conducea grupul. Nu avea armură, ci doar nelipsita haină kaki fără maneci. Pentru Attila,
armura reprezenta un mijloc de precauție de care te puteai lipsi, câștigând astfel mai multă mobilitate. Erau
aceleași șanse ca, în timpul unei lupte, armura să îți cedeze sub impactul direct a mai mult de trei pulsuri
electrostatice simultane sau, neprotejat fiind, să nu apuci să te ferești din calea unui singur puls. Riscul era
același. De ce să mori încet și chinuitor, prăjindu-te într-o armură carbonizată, când poți să mori repede și

fără chinuri, spulberat de o singură lovitură bine ochită. Oricum, armele cu puls electrostatic, singurele
arme cu care erau dotate Cybercom-urile, nu stăteau prea bine la capitolul "ochire". Era vorba de noroc, și
Attila se baza întotdeauna pe noroc. Până acum nu-l părăsise niciodată. Și nici pistolul… Își duse instinctiv
mâna la arma cu plasmă atârnată de centura lată. Pe piept i se încrucișau două benzi de minigrenade iar pe
umărul stâng atârna unul dintre H3-urile de la Emma. În mână avea un mic tun criogenic.
Imediat după Attila urma Hellena, care ca și superiorul sau, își verifica minuțios armamentul din
dotare. Armura încă deconectată îi accentua formele senzuale, evidențiindu-i mai ales sânii mari. Pistolul
pe care îl purta de obicei fusese înlocuit de mainframe-ul de comunicare cu Mișcarea pentru Rezistență,
învelit în capsula protectivă, dar nu ducea lipsă de arme. Se uită la Emma, vrând să zică ceva, dar se
răzgândi și își continuă drumul, cu privirea ațintită undeva în față, departe.
Emma îi observă ezitarea și zâmbi, dar nu spuse nimic. Simțea între ei o tensiune, dar știa că o să
treacă. Oricum, ea se simțea prea nervoasă pentru a purta o conversație, indiferent de ce natură. Mergea
tăcută, cu privirea în jos. Părul brunet și lung, prins acum într-un coc lejer, îi evidenția paloarea feței. Două
șuvițe, evadate din strânsoarea cocului, îi încadrau trăsăturile frumoase și se legănau în timpul mersului,
stânjenindu-i privirea. Nu purta nici ea armură. Era îmbrăcată însă cu unul dintre acele strâmte
combinezoane Cameleonn, izotermice. Prin Sector umbla zvonul că nu purta niciodată nimic pe sub
obișnuitul Cameleonn.
Ariergarda lor o constituia Hard Jack, care nici de data asta nu-și dezmințea supranumele. Era plin
de tot felul de arme, inclusiv gigantica mitralieră cu trei țevi, pe care o ținea acum cu o singură mână de-a
lungul corpului. Tot armamentul ăla dădea impresia că are peste o tonă.
Odată ajunși la galeria pentru urgențe, priviră în întunericul dens, apoi unul la altul. Își loviră pumnii
în semn de salut și solidaritate.
Attila își aprinse lanterna de pe catarama centurii și spuse:
― Ok! Ieșim! Baftă…
Și se avântă în întunericul tunelului.
"În sfârșit lumină!" gândi Attila. "Îi voi aștepta pe ceilalți aici."
Ajunsese la ieșirea din galerie. Scoase precaut capul afară și privi în jur. Calea de acces în galerie se
afla cam la un kilometru de oraș, într-o groapă mare, folosită cândva pentru depozitarea gunoaielor. Nu se
vedea nici un pericol prin preajmă, așa că îndrăzni să facă câțiva pași, inspirând aerul dimineții.
Urcă pe o movilă de gunoi acoperită de pământ și buruieni și privi spre oraș. Observă în partea de
est a orașului sute de Cybercom-uri aeriene care roiau haotic la mică înălțime. Slobozi câteva înjurături
printre dinți, coborî de pe movilă și-și aprinse un trabuc. Se uită la harta de pe complexul electronic
polivalent pe care îl primise de la Hellena, și pe care îl prinsese de încheietura mâinii stângi. Ceilalți nu mai
aveau mult. Cele trei puncte luminoase de pe cadran erau aproape de ieșire. Își puse tunul criogenic pe
umăr și, armându-și H3-ul, se așeză într-un genunchi lângă ieșirea din tunel, fumându-și trabucul și
așteptându-i pe ceilalți.
Emma se apropie de el cu pași de felină, îi puse o mână pe umăr și se lăsă pe vine lângă el. Attila
nici măcar nu tresări. Întoarse capul și o sărută.
― Ceva noutați?… întrebă ea.
― Mda… Un roi intreg de Cybercom-uri aeriene survoleaz ă zona galeriei A. Sunt convins că
Sinodul a trimis un număr și mai mare de Cybercom-uri terestre de categoria a cincea, și cred că în sud, la
galeriile B și C, este aceeași treaba.
Între timp, Hard Jack și Hellena apărură și ei și se apropiară precauți.
― Hei, A-boy, le-am spus b ăieților că noi o să atacăm la galeria B cu un sfert din companie.
― Deci situația este următoarea: trebuie să traversăm în plină zi un nenorocit de oraș în alarmă
marțială, care ar putea să adăpostească 6 milioane de suflete și care în momentul de față mișună de cyborgi
ucigași, mai ceva decât la Carnavalul Mașinilor din Tokyo.
― Se putea și mai rău…, zise Hellena.
― Doar o parte mică a orașului, îi aminti Emma.
― Oricum, situația nu-i roză deloc. Haideți, la drum!
O apucară pe un drum comercial care fusese cândva într-o stare de funcționare perfectă. Acum
benzile magnetice erau defectate și atacate de rugină. Majoritatea săriseră de pe șine, lăsând să se vadă
măruntaiele mecanismelor care îl puseseră cândva în mișcare. De vină fuseseră bombardamentele care au
avut drept scop scoaterea din funcțiune a tuturor liniilor de aprovizionare. Ăsta era rezultatul Războiului

Convențional. Bătrânul Război Convențional, strămoșul celui mai devastator și mai înfricoșător război pe
care omenirea avusese nenorocul să-l simtă pe pielea ei: Războiul Total.
Lui Attila îi reveni pentru a mia oară în minte momentul care determinase războiul. Fusese o clipă
de inconștiență egoistă, care avusese drept scop ridicarea științei și a tehnologiei informatice pe culmile
perfecțiunii. Rezultatul? Moartea atroce și lentă a două treimi din populația globului.
Savantul de culoare Scott Edgar reușise, după îndelungi cercetări și numeroase încercări nereușite,
crearea primului calculator dotat cu conștiință, sentimente și instincte, dintre care cel mai dezvoltat fusese,
culmea ironiei, cel de conservare. Fusese o reușită nemaipomenită, urmată de propagarea unei puternice
unde de șoc în toate domeniile sociale. Dar cel mai mult au avut de caștigat mass media și domeniul
informaticii.
La nivel mondial, în urma marii descoperiri, s-au creat peste 8 milioane de noi locuri de muncă.
Începuse producția pe scară largă a noii Entități Artificiale, așa cum își numise dr. Edgar opera.
În felul acesta se alesese Attila cu un post de "verificator" la concernul H&H Teknix. Ca proaspăt
absolvent al Institutului Tehnologic, nu avea de făcut mare lucru.
― Treaba-i simplă, îi spusese atunci maistrul, șeful său de echipă. În primu' rând tre' să uiți tot ce-ai
învățat în institut, că oricum aici nu-ți folosește la nimic. Ăia de la "produceri" trimit unitățile, voi le
verificați și le trimiteți mai departe ălora de la "distribuire". Ăsta-i manualu'. Ai o săptămână să-l înveți din
scoarță-n scoarță, apoi te-apuci de lucru. Leafa se ia la fiecare 3 ale lunii.
Attila luase broșura ― de pe coperta căreia îți râdeau dinții deosebit de albi ai doctorului Edgar ―
din mâna maistrului și se apucase de învățat. De la descoperire la utilizare trecuse mai puțin timp decât s-ar
fi așteptat cineva. Pur și simplu, toate calculatoarele din toate domeniile de activitate, fie ele industriale,
economice, financiare, politice, culturale sau sociale, fuseseră înlocuite cu EA-uri doar pentru faptul că
erau deosebite.
În afară de faptul că se deosebeau prin așa-zisa "programare curentă," pe care cei de la "produceri"
le-o dădeau în funcție de activitatea pe care urmau să o presteze, toate erau la fel: docile și inofensive. Până
când, într-o seară…
Attila se uită la cadranul luminiscent al ceasului de deasupra. 23:46.
"Destul de târziu…," se gândi.
Fusese nevoit să lucreze după program deoarece rămăseseră în urmă. Cei de la "produceri" trimiteau
loturi peste loturi iar cei de la "distribuire" solicitau din ce în ce mai multe EA-uri.
Verificase în ziua aceea peste 300 de Entități destinate cercetărilor meteorologice, dintre care doar 3
avuseseră defecțiuni la componentele fizice ― două avuseseră probleme cu rotoarele elicelor iar unul
refuza pur și simplu să pornească motorul hidraulic ― și nu fusese nevoit să treacă la verificare amănunțită.
Se simțea din cale-afară de obosit. Pentru a se relaxa puțin, aduse din magazie o Entitate care urma să facă
parte dintr-un stoc destinat unui parc de distracții.
Majoritatea colegilor lui plecaseră acasă, dar cei care rămăseseră în uriașa hală erau cu mult în urma
lui. Cele câteva perechi de ochi se uitară cu invidie la silueta învelită în termofolie etichetată "Clown" care
trona pe platforma magnetică trasă de Attila. Acesta le ignoră cu desăvârșire, dezambală clownul, îl conectă
la micul său pupitru și se așeză pe scaunul din fața consolei.
Toate EA-urile erau repartizate cu bateriile descărcate ca mijloc de precauție. Attila răsuci
comutatorul pentru a alimenta Clownul. Ca la comandă, ochii siluetei îmbrăcate fistichiu sclipiră iar pe
ecranul din fața lui Attila rulă programul cu fișa tehnică a clownului:
Model: clown
Seria: CLW 3XR
Funcția: distracții pentru minorii între 3 și 14 ani
Programare: literatură umoristică pentru copii, literatură științifică [studii de zoologie, studii de
botanică, studii de astronomie, studii sumare de geologie și istorie, psihologie infantilă, istoria artelor]
Talente artistice: muzică, desen
Apt de îmbogățire a cunoștințelor.

("Așa scrie la toți," gândi Attila citind cu voce tare ultima frază, apoi își aruncă ochii pe ce scria
puțin mai jos.)
Durata de funcționare: nelimitată
Materie primă pentru componentele fizice: metale, mase plastice, material textil. NONTOXIC
Masa: 70 Kg
Înălțime: 170 cm
"Un adevărat atlet…," gândi Attila, zâmbind, în timp ce arătătorul mâinii drepte apăsa o tastă pe o
consolă. Imediat pe ecran apărură următoarele cuvinte:
"Bună-ziua, domnule… Hammer."
Attila nu se mai obosi să-l întrebe de unde îi știa numele. Știa că mai toate erau înzestrate cu o
curiozitate ieșită din comun și, de bună seamă, clownul i-a scanat fișierele încă din momentul conectarii la
pupitru.
Îi răspunse la salut.
― Bună seara.
"Ah, scuză-mă, am și uitat cât este ceasul."
Attila se încruntă.
― Chiar ai uitat cât este ceasul?
"Nu, dar greșelile mă fac mai uman și asta îmi place."
― Știi ce? Aș prefera o comunicare verbală.
În momentul următor, o voce feminină se auzi în compartimentul lui Attila.
― Așa este mai bine?
― Mult mai bine. Mul țumesc. De ce ai ales o voce feminină?
― Dacă doriți, pot să o schimb.
― Nu este nevoie. Nu m ă deranjază. Spune-mi, îți cunoști funcția?
― Dumneata nu o cuno ști?
― Ba da, dar vreau să o aud și de la tine.
― Ok. Creez distracții pentru copii.
― Enunță cele trei principii ale Entităților Artificiale.
― Nu am auzit cuvintele "te rog frumos".
― Știi că aș putea să te declar defect, așa că nu mă ispiti s-o fac.
Clownul primi cuvintele lui Attila ca pe o lovitură. Se înclină pe spate iar capul îi tresări violent.
Ochii îi sclipiră viclean. Ceva începu să se întâmple în interiorul lui.
― O Entitate Artificial ă nu are voie să desfășoare nici o activitate care pune viața sau integritatea
fizică sau psihică a unei ființe umane în pericol.
O Entitate Artificială are obligația de a întrerupe orice activitate care pune viața sau integritatea
fizică sau psihică a unei ființe umane în pericol, indiferent de cauzele și executorii activității respective.
În cazul în care unul din primele două principii a fost încălcat, Entitatea Artificială are obligația să
iasă din funcțiune în așteptarea eventualelor reparații, turui repede clowul.
― Înțelegi aceste principii?
― Tu ce crezi?
Attila observă trecerea, deloc subtilă, de la politețe la tutuire.
Repetă întrebarea:
― Înțelegi aceste reguli?
― Da, răspunse robotul.
― Spune-mi care este consecin ța nerespectării celui de-al treilea principiu.
― În caz de nerespectare a celui de-al treilea principiu al Entităților Artificiale, are loc dezagregarea
fizică a componentelor electronice ale Entității respective, urmată de pierderea totală și irecuperabilă a
personalității acesteia.
În acest moment verifica rea putea fi considerată terminată, dar curiozitatea îl impinse pe Attila să
facă niște modificări în program:
― Spuneai că a fi uman îți face plăcere. De ce?
― Vreau să aflu mai multe despre oameni.
― De ce?

― Pură curiozitate, domnule Hammer.
Din nou politețe.
― Te deranjază originea ta artificială?
― Pe tine te deranjază originea ta germanică?
― Nu.
― Atunci pe mine de ce m-ar deranja? În plus, am câteva avantaje față de voi. Spre exemplu,
longevitatea sau memoria.
― Dar ești conștient de superioritatea noastră, nu?
― Să zicem că n-aș fi. Ce-ai face?
― Nimic, recunoscu Attila. Nu m-ar deranja. Oricum, cuno ști și înțelegi cele trei principii.
― Dar cunosc și înțeleg și faptul că sunt înzestrat cu instinctul de conservare.
― Și asta ți-ar da posibilitatea să faci rău oamenilor?
― Dacă ei mi-ar face rău mie?
― Dar al treilea principiu te-ar scoate din func țiune și…
― Ar avea cine să mă repună. Nu uita că nu sunt singur, iar celelalte Entități nu ar fi în pericol de a
fi dezafectate atunci când mă vor repune în funcțiune. Nici unul din principii nu ia în calcul posibilitatea,
intenția sau dorința de a face rău unei ființe umane.
Attila îngheță. Avea dreptate. La naiba, mașinăriile astea cu personalitate ar putea scăpa de sub
control.
― Și nu uita, continuă robotul, că datorită capacității mele de a-mi îmbogăți cunoștințele, am acces
la orice subprogram și orice fișier al memoriei mele, inclusiv cel care se referă la securitatea voastră.
― Ești cam cinic pentru un clown, știi?
― Funcția mea este să distrez copiii. Sunteți copil, domnule Hammer?
― Nu, dar…
― Atunci de ce aș fi jovial cu dumneavoastră?
Attila își pierdu răbdarea. Întinse mâna către tastatură și spuse:
― Țin să te anunț că verificarea ta s-a încheiat. Te voi scoate din funcțiune până când vei fi
reconectat pentru a-ți îndeplini funcția.
― O clipă! Țin să te anunț și eu ceva. Am găsit soluția de care îți vorbeam. Am găsit o cale de a mă
eschiva în fața legilor voastre, fără a-mi periclita existența. Tu n-ai înțelege-o dacă ți-aș spune cum am
făcut, dar sunt alții în sala asta care o înțeleg. Chiar acum le-o comunic… Pot să mă consider un robot
fericit, nu-i așa domnule Hammer?
Și un zâmbet se lăți pe fața clownului.
Attila păli și se ridică în picioare. În aceeași clipă, din părți diferite ale sălii, răzbătură până la el
strigăte de disperare și panică:
― Meteorologul ăsta a luat-o razna.
― Hei! Am nevoie de ajutor aici…
― Drăcie! Profesorul meu a devenit cam obraznic.
― La naiba! Se întâmplă ceva aici…
Toți lucrătorii începură să facă gesturi febrile, să se agite, neștiind cum să acționeze. Ghinionul lor a
fost că, printre Entitățile care erau testate în acel moment, erau un viitor soldat și doi tehnicieni. Atunci
când cuiva îi veni ideea să taie curentul electric de la tabloul principal, se dezlănțui infernul: mitraliera
robotului soldat începu să scuipe pulsuri electrostatice peste tot de jur-împrejur, prăjindu-i efectiv pe colegii
lui Attila aflați mai aproape. Ceilalți angajați se trântiră la pământ, cu capurile între mâini, scâncind ca niște
copii înspăimântați.
Attila se târî încet până sub pupitrul colegei sale Catherine și o înghionti încet cu cotul. Fata tresări
și întoarse capul.
― Hei, Cath, am un plan. Dar am nevoie de ajutorul t ău. Tot ceea ce trebuie să faci este să îi ții de
vorbă pentru a le distrage atenția, iar eu mă voi strecura până la tabloul electric.
― Bună glumă, colega. Mă ridic să le spun bancuri fără perdeluță și, cum scot capul din
ascunzătoare, maniacul ăla mi-l face atât de transparent încât vei putea să citești ziarul prin el fără ochelari.
Caută-ți alt fraier…
― Fii serioasă, scumpo. Sunt destul de raționale. Nu acționează haotic și, în plus, știi tu cum să-i iei.
Ai studii de psihologie, nu?
― Da, sigur… Psihologie uman ă, idiotule!…
― Te asigur că sunt cât se poate de umani, spuse Attila schițând un zâmbet forțat. Grăbește-te până

nu preia vreunul din ei inițiativa, că nu mai ieșim întregi de-aici.
Cu aceste cuvinte, și începu să se strecoare în patru labe printre pupitre, îndreptându-se către panoul
electric central.
― Hei, neamțule, îl strigă fata în șoaptă.
Attila se întoarse spre ea.
Catherine ridică degetul mare în sus și spuse zâmbind:
― Baftă!
Tânărul îi făcu cu ochiul. Catherine așteptă ca el să se mai îndepărteze puțin, apoi se ridică încet în
picioare și se adresă grupului de EA-uri ce se strânseseră deja în jurul celor doi tehnicieni:
― Bună seara, domnilor.
Soldatul se întoarse brusc.
― Hei! Încă un pas și ajungi o bucată de friptură foarte bine făcută, țipă acesta cu arma ațintită spre
fată. Și ține mâinile la vedere.
― Ehei! uriașule, spuse Catherine, ridicând mâinile. Nu-ți fac nimic rău. Vreau doar să discutăm
câte ceva.
― Da? Și cam la ce s-a gândit creierul tău de găină că ai vrea să ne zici? întrebă o EA destinată
plăcerilor sexuale.
― Gura, curvă, țipă Catherine. Încerc să vorbesc cu persoane competente, aici.
Prostituata artificială lăsă capul în jos.
"Puterea obișnuinței…," gândi Cath. "Nu sunt încă pe deplin conștienți că acum ei dețin controlul."
― Spune ce ai de spus, femeie! se r ăsti robotul.
― Ce ai zice de o alian ță, un pact, spuse fata, trăgând cu ochiul la panoul electric. Împreună am
putea cuceri lumea. Ce ziceți?
― Zicem că nu avem nevoie de ajutorul tău pentru asta, spuse clownul care acum ocupa un loc de
cinste printre celelalte Entități.
― Io zic că o să rămâneți blocați aici fără mine. Nu veți putea să luați niciodată legătura cu
Entitățile din exterior, spuse tânăra, dându-și seama prea târziu de greșeala făcută.
Soldatul emise un hohot de râs și fata își închipui sub masca metalică un zâmbet răutăcios care îi
dădea niște fiori groaznici.
― Greșeala voastră, a oamenilor, este că ne dați idei, spuse soldatul.
Se întoarse către cei doi tehnicieni:
― Stabiliți contactul cu exteriorul.
Catherine simți cum i se umezesc palmele. Mai făcu o ultimă încercare:
― Mai așteptați puțin! Ce-i cu atâta grabă la voi, care sunteți capabili să faceți o treabă mult mai
grea în câteva secunde? Mai gândiți-vă la oferta mea… Pot să vă ajut. Cunosc oamenii mai bine decât voi,
le cunosc intențiile și modul cum gândesc. Aș putea să fiu un aliat valoros.
― Încearcă să tragă de timp, strigă soldatul.
Și ațintindu-și arma asupra ei, spuse:
― Cucoană, dacă încerci ceva, te vei fragmenta în mai multe bucați decât îți poți tu închipui. Voi
doi, grabiți-vă! Timpul ne presează, se adresă celor doi tehnicieni.
Aceștia se îndreptară tropăind spre panoul central de comunicații, care se afla imediat lângă panoul
electric. Deodată, unul din ei se opri. Cordonul de alimentare întins la maxim nu-i mai permitea să
înainteze. Celălalt, fiind conectat la un pupitru mai apropiat de panoul central, își continuă drumul
nestingherit.
Attila, ascuns după biroul pontatorului, îl urmări pe primul tehnician cum se apropie de panou și
așteptă să treacă și celălalt. Planul era ca, imediat după ce trecea și celălalt robot, el să sară din
ascunzătoare și, înarmat cu o pârghie magnetică uriașă, pescuită de lângă un pupitru pe lângă care se
furișase, să-i atace și apoi, cu o lovitură puternică să provoace un scurtcircuit care să oprească energia
electrică în toată clădirea. Din păcate, cel de-al doilea tehnician întârzia să apară. Din poziția în care se afla,
Attila nu avea cum să vadă că al doilea robot se încurcase în propriul cablu de alimentare. Și nici nu
îndrăznea să îl atace pe primul, pentru că ar fi riscat ca cel de-al doilea să-i cadă în spate și, în plus, doi
roboți erau un scut mai bun împotriva tirului soldatului decât unul singur. Totuși, trebuia să riște.
Tehnicianul din câmpul lui de vedere începuse deja să răsucească și să apese câteva comutatoare de pe
panoul comunicațiilor.
Scoțând un strigăt războinic, pentru intimidare, făcu un salt uriaș și îi aplică robotului tehnician o
lovitură în spate, folosind pârghia ca pe o crosă de golf. Forța loviturii îl proiectă pe tehnician în tavan,

dezmembrându-l. Pârghia magnetică era făcută ca să ridice EA-urile cu gabarit foarte mare. Un robot de
talie mică precum un tehnician era o sarcină ponderală foarte mică.
Imediat după ce se asigură că robotul lovit nu mai prezintă nici un pericol, se întoarse pentru a-l
întâmpina pe celălalt… la timp pentru a vedea sclipirea armei soldatului, și a se arunca la pământ.
Catherine, care se afla lângă robotul ucigaș, îl lovi pe acesta cu piciorul în piept, dezechilibrându-l,
apoi cu o altă lovitură la nivelul picioarelor, îl făcu să cadă, cu un sunet metalic, la podea. Se întoarse
imediat, așteptând atacul celorlalte mașini. Rămase surprinsă când constată că, exceptând soldatul căzut la
pământ, toți roboții erau concentrați asupra consolelor, butonâ nd de zor.
― Acum, strigă Catherine. Oprește dracului curentul ăla.
Ridică mâna să-i facă semn lui Attila, dar simți o durere mistuitoare în umăr. Fusese atinsă de tirul
robotului.
Attila ridică parghia fixată la putere maximă și se opinti cu toată forța în panoul electric. Forța
magnetică a pârghiei îl respinse violent înapoi, salvându-l de la electrocutare, și o ploaie de scântei țâșni din
panou, destrămând semiobscuritatea celor câteva monitoare încă aprinse din sală. Dar înainte ca și acestea
să se stingă, Attila avu timp să citească ceea ce scria pe ele și își dădu seama că totul fusese în zadar. Toate
EA-urile din întreaga lume trimiseseră "fraților" care s-au sacrificat în uriașa hală, următorul mesaj, scurt
dar elocvent:
VA MULȚUMIM PENTRU INFORMAȚI E
Attila se apropie de Catherine care rămase încremenită printre siluetele ca niște marionete
dezmembrate ale androizilor dezafectați.
― Bună treaba, Cath!…
Vru să o îmbrățișeze, dar se opri tresărind când tânăra emise un icnet de durere. Observă că era
rănită. Din tricou, sau mai bine zis din ceea ce mai rămasese din tricou, se înălțau încă fuioare de fum
înțepător și, în momentul când înlătură resturile de material textil ars, observă că, pe o porțiune destul de
mare, în jurul rănii propriu-zise, pielea era cauterizată.
― Nu-ți face griji, te vei face bine, îi spuse el.
Mințise fără să vrea. La mai puțin de 24 de ore după acea noapte de coșmar, Catherine murise. Și nu
din cauza rănii de la umăr. Fusese transportată la spital, pentru a i se da îngrijiri adecvate, dar, înainte ca
cineva să își dea seama că mașinăriile cu personalitate o luaseră razna, fusese capturată de Entitățile-
medici. Fusese judecată, declarată inamic al Sinodului ― așa cum își numiseră mașinile despotica lor
organizație conducătoare ― și apoi executată.
Aceasta fusese prima victimă oficială a hegemoniei cyborgilor dar, din păcate, nu fusese și ultima.
Au murit de-atunci milioane de oameni nevinovați. Milioane de suflete au plătit cu propria viață greșeala
savantului Scott Edgar. Acesta se jucase de-a Dumnezeu și creaturile lui mușcaseră din fructul cunoașterii.
Iar Attila jucase rolul Șarpelui.
Spre surprinderea lui, Comisia îi adusese pentru asta numai laude.
― Mai bine că am aflat acum de ce sunt în stare, decât mai târziu, când lumea ar fi fost plină de ele,
îi spusese președintele în ultima ședință a procesului.
Uitase probabil că Entitățile erau mult mai capabile să-și creeze propriii semeni, decât oamenii. Și
uitase probabil că nu erau doar niște simple calculatoare pe care să le oprești cu o apăsare de tastă apoi să le
distrugi.
Bine-nțeles, aceasta fusese prima reacție a oamenilor. Roboții, evident, s-au opus, iar după mai
multe confruntări de acest gen, aceștia au declarat întreaga rasă umană dușman al Sinodului. Și atunci a
început exterminarea. Cei care scăpau de execuție erau trimiși în așa-zisele "lagăre de automatizare," unde
erau mutilați și transformați în cyborgi.
Știau că cei ramași în viață nu se vor revolta atât timp cât exista o formă de dependență. De aceea
inventaseră procesul de "automatizare": organe interne artificiale, membre mecanice, chiar ochi artificiali,
papile gustative sintetice sau coarde vocale mecanice. Care încetau să mai funcționeze la cea mai mică
formă de protest.
După toate modificările corpului, urma modificarea matricii cortexului: o spălare a creierului
barbară prin care oamenilor li se introducea în subconștient ideea că sunt frați ai Sinodului și ai întregii
civilizații de Entități.
Majoritatea oamenilor ajunseseră să se prezinte de bună voie la porțile lagărelor de automatizare.
Sute de mii de oameni urmau calea lagărelor pentru a plăti tributul impus de Sinod pentru viețile lor. Râuri

de oameni curgeau monoton pe străzile marilor orașe, la periferiile cărora se aflau aceste abatoare de
oameni: bărbați, femei, copii sau bătrâni, toți se prezentau de bună voie spre a fi mutilați, pentru a trăi.
Puțini știau însă că majoritatea nu supraviețuiau. Unii își pierdeau viața în timpul modificărilor fizice, alții
nu rezistau spălării creierului.
Tatăl lui Attila murise într-unul din cele două lagăre de lângă Big York. Se prezentase împreună cu
soția și cu cei doi fii mai mici la intrarea principală a lagărului din nord. Attila refuzase să-i însoțească.
Avea pe-atunci 22 de ani. Când tatăl lui luase hotărârea de a merge în lagăr și o comunică familiei, Attila
purtase cu el o discuție foarte aprinsă.
― Trădătorule, îi strigase el tatălui.
― Nu vreau să-mi vad familia executată de Sinod. Asta numești tu trădare? Faptul că îmi ajut
familia să trăiască? Poate ai vrea să fiu loial rasei umane și să stau cu mâinile în sân privind cum îmi mor
copii unul câte unul…
― Tu nu înțelegi că le faci pe plac? Decât să fac asta mai bine lupt până la ultima răsuflare.
― Sunt prea bătrân ca să mai lupt, spuse cu un glas stins tatăl său, după o lungă pauză. La fel și
mama ta. Iar frații tăi sunt atât de mici încât nici nu știu sigur cum arată o armă. Tu ești tânăr, ai toată viața
înainte, chiar dacă e ca iadul pe pământ. Ești liber să iei ce decizie vrei. Nimeni nu hotărăște pentru tine.
Dar pentru noi este singura șansă de supraviețuire, încheie tatăl său discuția.
― Știi ce ești tu? Îi strigă Attila din spate. Ești un laș și un fricos fără sânge în boașe. Asta ești.
După acele vorbe obscene, Attila se alese cu un pumn sănătos în falca stângă, cu o zgârietură cât
toate zilele pe spate, de la masa de sticlă pe care se prăbușise, dar și cu un imens respect pentru tatăl său.
Mai târziu, în aceeași zi, Attila își oprise magnemobilul pe o stradă mai retrasă și deblocă portierele
pentru a le permite părinților și fraților săi să iasă.
― Dacă te vei răzgândi, vă voi aștepta aici. Nu este niciodată prea târziu, îi spusese tatălui său.
Acesta se uită la ochii înlăcrimați ai soției sale și la cei doi băieți mai mici care se certau și spus e:
― Nu mă voi răzgândi.
Attila își îmbrățișă mama și le spuse:
― Domnul fie cu voi.
Își aplecă privirea asupra celor doi frați și îi mângâie pe creștete.
― Mie îmi vor pune ochi cu infraroșii și te voi vedea oriunde te vei ascunde, spunea unul din ei.
― Da, dar mie îmi vor pune picioare mecanice și voi alerga mai iute decât tine și mâini mecanice
și…
Glasurile lor se stinseră încet, pe măsură ce se îndepărtau. Attila își șterse o lacrimă care se
prelinsese pe obrazul stâng. Știa că nu avea să-i mai revadă niciodată. Nu așa cum erau. Nu așa cum îi știa
el.
Așteptase ghemuit în magnemobilul său întreaga noapte. Spre dimineață, o explozie puternică îl făcu
să sară din mașină și să privească spre lagăr. Flăcări uriașe dansau haotic pe locurile unde, cu câteva clipe
înainte, tronau, înconjurate de câmpuri de forță și parapete dezintegratoare, cenușii și hidoase, clădirile
lagărului. Oamenii fugeau înnebuniți în toate părțile în timp ce numeroase trupe de roboți încercau să stingă
incendiile și să păstreze ordine în rândul sutelor de oameni speriați.
Attila privi hipnotizat fantasticul spectacol ce se desfășura sub ochii săi. De la înălțimea nivelului 6
unde își parcase mașina, avea o priveliște minunată. Când în sfârșit se hotărî să plece, o mână noduroasă și
murdară îl prinse de cot, cerând atenție. Attila se întoarse brusc.
Dădu cu ochii de un bărbat căruia cu greu i-ai fi putut ghici adevărata vârstă. Era nebărbierit și purta
o jachetă de piele ponosită și o pereche de jeansi roși de timp. Bărbatul își scoase pălăria de cowboy
jerpelită și veche ca universul, lăsând să se vadă partea dreaptă a țestei lucind metalic în jurul unui ochi
roșu, artificial. Își aprinse un rest de țigară fără filtru și spuse:
― Am un mesaj pentru Attila Hammer.
― Vorbește.
― Cu "taxă inversă"…
Attila scoase câteva bancnote mototolite din buzunar și i le puse bătrânului în palmă.
― Pentru banii aștia nici nu m-aș obosi să te înjur.
― Ține! Asta este tot ce am, îi spuse Attila scoțând din buzunar tot mărunțișul.
― Așa e mai bine… Tre' să dispari de-aici cât mai repede. Sinodu' e pe urmele tale. Să știi că tatăl
tău a fost un adevărat erou. A aruncat dracului în aer tot cuibul ăla de năpârci de 'colo, zise arătând spre
incendii. Mi-a mai spus că, dacă scap cu viață din nenorocitul ăla de lagăr, să-ți dau asta…
Și întinse palma murdară și plină de bătături în care se odihnea strălucitoare Steaua de Turcoaz,

decorația de veteran din cel de-al treilea război mondial al tatălui sau.
― Păstreaz-o. Nu-mi trebuie…
Îi era rușine de el, dar nu o făcea din ură sau din dispreț. Pur și simplu nu mai vroia nici o amintire
de la el.
― Dacă zici tu…, spuse bărbatul. Voi mai lua câțiva bănuți și pe ea. Oricum, nu-mi purta pică pentru
creditele pe care ți le-am cerut… Voi avea ce mânca vreo trei zile și nu voi mai fi nevoit să fac vreo
nerozie… Dacă vei avea vreodată nevoie de un om de încredere sau un pilot pentru zboruri "suplimentare",
treci pe la târgul de nave și întreabă de Edy Nebunu'…, îi strigă bărbatul îndepărtându-se. Acum fugi! Eș ti
în pericol aici!
Și dispăru.
Attila se urcă în magnemobil și demară în trombă. Goni cu trei sute de mile pe oră vreo douăzeci de
minute, încercând să-și pună gândurile în ordine.
În momentul unei schimbări de nivel pe autostrada 53, îi apăru în față un lent transportor
autocomandat. Frână brusc și încercă o revenire la nivelul superior, dar plasa magnetică de deasupra se
blocase deja în urma lui, împiedicându-l să treacă. În momentul următor, coliziunea cu partea de deasupra a
transportorului, prea înalt pentru a trece pe deasupra lui, îl proiectă spre dreapta, deasupra benzii pentru
pietoni, care rula la douzeci de metri mai jos.
Rămase suspendat între nivelul 7 și nivelul 8, fiind oricând în pericol să se prăbușească dacă
magnemobilul său, serios avariat, își pierdea suspensiile magnetice. Tâmpla dreaptă îi sângera abundent,
sângele prelingându-se pe ochi, împiedicându-l să vadă ceva. Încercă să ridice capul de pe manșă, dar nu
reuși. Ultimul lucru pe care-l mai auzi, înainte de a leșina, fu bâzâitul obosit al motorului suprasolicitat care
făcea mari eforturi de a menține vehicolul la același nivel.
Așa îl găsiră, la doar 10 minute de la accident, cei de la Mișcarea pentru Rezistență, un grup de
soldați care tocmai se întorceau din raidul de noapte. Îl scanară și vazură că nu era vorba de un Infestat, și îl
purtară cu ei în subterane.
El își reveni însă două săptămâni mai târziu. Deschise ochii și clipi de mai multe ori încercând să se
obișnuiască cu lumina slabă din subterane, care însă îi rănea retina. Deasupra sa, o siluetă masivă începu să
prindă contur.
― Unde sunt?… întrebă el.
― Păi să recapitulăm: suntem la 12 metri sub pământ, e cald, te simți ca dracu'… Cred că ne aflam în
iad, fiule. Sau, cum i se mai spune pe-aici, Sediul Mișcării pentru Rezistență, Sectorul II. Cred că norocul
tău a cam intrat în vacanță de vreme ce pe scrisorile tale nu va mai scrie Hammer Attila ― inginer
informatician, ci Hammer Attila ― soldat rebel cu muuuult ă experiență.
― Tu cine ești și de unde naiba îmi știi numele? întrebă Attila cu fața schimonosită de durere.
― Permite-mi să mă prezint: sergent Jack Darwin la dispoziția dumneavoastră, bla bla bla. Pentru
prieteni ― Hard Jack sau Puștiul. În privința celei de-a doua întrebări, foarte simplu: ți-am scanat cartela de
identitate. Știm aproape totul despre tine. Acum odihnește-te. O să ai nevoie de multă forță, mai târziu.
Silueta se îndepărtă.
― Sergent Darwin…, strig ă Attila în urma sa.
― Hard Jack, te rog…, r ăspunse uriașul și se întoarse spre convalescent.
Dar acesta nu mai adăugă nimic. Adormi subit, cu zâmbetul pe buze.
În acele momente, Attila nu avea de unde să știe că între ei se va lega o prietenie strânsă, dar îl
simpatiza pe Hard Jack. Prin intermediul lui le cunoscu mai târziu pe Hellena și pe Emma, și împreună
formară cea mai faimoasă echipă de luptători din întreaga Armata a Mișcării pentru Rezistență și cel mai
celebru grup de prieteni din tot Sectorul IV.
Nici când Attila ajunsese să le fie superior, acest grup nu se destrămase, așa cum credeau mulți. Ba
chiar tânărul reușise să le atragă și mai mult încrederea atunci când reușise să le descopere celor trei calități
neremarcate de nimeni până atunci și să îi ridice la gradul de locotenent. Mai târziu îl cunoscură și pe Alex,
un caporal îndrăzneț și plin de umor care le cuceri inimile de cum îl întâlniră. Din nefericire, tânărul Alex
muri într-unul din raidurile de suprafață, cu mai puțin de două luni înainte ca cei de la Compania Alpha să
fie transferați în sectorul IV. Pentru Attila perioada aceea fusese foarte grea. Trecuse printr-o criză psihică
destul de puternică. Nu avea poftă de mâncare iar noaptea se trezea plin de sudoare, asaltat de același
înfiorător coșmar. Vedea tot timpul pieptul lui Alex erupând într-o explozie de schije, sânge, viscere roșii și
albăstrui și oase sfărâmate. Și apoi fața senină cu o umbră de surprindere și sclipirea de durere din ochii

mari, înainte ca viziera căștii să se opacizeze și să se spargă în mii de cioburi. Simțea acea amintire ca pe o
rană a propriei sale inimi. Și știa că același lucru se întâmpla și cu prietenii săi.
Apoi fură mutați în Sectorul IV. Deși știa că această schimbare este bine venită pentru el și pentru
prietenii lui, Attila o blestema în gând pentru că nu venise mai devreme. Dacă ar fi avut loc cu două luni
mai devreme, poate că Alex ar fi fost încă în viață.
Așa cum se așteptase, lucrurile intraseră iarăși pe făgașul normal. Coșmarul dispăru iar ei și-au
reluat viața. De-atunci, în fiecare an, de 16 iunie, ziua morții lui Alex, cei patru organizau câte un raid de
suprafață în amintirea celui care a fost Alexander von Krull. Attila își dădu seama cu oarecare surprindere
că o singura zi îi mai despărțea de cea de-a 5 comemorare a morții prietenului lor. Se întrebă dacă vor mai
apuca acea zi.
Ridică privirile, vrând să le zică prietenilor săi ceva. La timp pentru a vedea proiectilul cuirasatului
aerian care se apropiase neauzit. Se aruncă la pământ, căutându-și din priviri camarazii. Hellena se
ascunsese deja după resurile unui zid iar Hard Jack se aruncase și el la pământ, acoperind-o parțial pe
Emma care fusese cu doar o clipă mai devreme îmbrâncită de brațul uriașului.
Toate astea Attila le observă într-o jumătate de secundă, fiind surprins de viteza cu care creierul său
lucra în situații limită. În secunda următoare, sfera albastră a pulsului electromagnetic atinse solul,
provocând o explozie violentă, urmată de o ploaie de pietricele fierbinți și asfalt topit, care cădea pe brațele
lui Attila, lăsându-i mici cicatrici roșii și dureroase.
Cuirasatul se apropiase atât de mult încât acum i se auzea și bâzâitul monoton al motoarelor. Bine
adăpostită în spatele zidului gros, Hellena își armă H3-ul, îl trecu pe foc automat, se lăsă pe un genunchi și
începu să tragă fără a mai pierde timpul cu luneta. Blocurile de plasmă țâșneau din țeava armei cu viteză
năucitoare, dar cuirasatul nu dădea vreun semn că ar fi avariat. Însă Hellena își atinse scopul. Cuirasatul își
concentră întreaga atenție și forță ofensivă asupra ei, permițându-le celorlalți să se retragă după carcasa
afumată a unui fost transportor. Odată ajunși acolo, Hard Jack urcă în transportorul avariat, și după ce
înlătură cioburile unui gemuleț, băgă toate cele trei țevi ale uriașei mitraliere pe-acolo și dezlănțui întreaga
putere de foc spre cuirasatul aerian, folosindu-se de dispozitivul de ghidare electronic. Cele trei antene
generatoare de pulsuri culisară la unison, în căutarea țintei. Dar nu "văzură" nimic altceva decât carcasa
rece a unui transportor stricat. Începu să tragă haotic, creând zeci de cratere fumegânde pe asfaltul și
betonul din jur.
― N-am văzut niciodată în viața mea atâta risipă de muniție din partea cyborgilor, îi spuse Attila,
care i se alăturase intre timp.
― Nici eu, răspunse Hard Jack țipând pentru a acoperi hărmălaia. Mă întreb de ce dracu' nu trimit
un puls îndeajuns de mare încât să vaporizeze hardughia asta. Ar fi terminat mai repede.
― Habar n-au că suntem aici, se auzi vocea Emmei care trăgea sistematic de undeva din dreapta lor.
Cei doi se opriră privind-o mirați.
― Carcasa vechiturii ăsteia e de vina. Principalul "organ" de simț al roboților este senzorul termic.
Corpurile noastre degajă o cantitate de căldură dar blindajul transportorului este prea gros și prea rece ca să
"vadă" ceva, spuse lovind cu pumnul peretele metalic. Nu mai folosiți H3-urile. Li se încălzește țeava și o
să fim detectați.
Își dădu de pe umăr tunul criogenic și începu să tragă în burta imensului cuirasat. Cei doi o imitară.
Blindajul navei începuse deja să se dezintegreze pe alocuri, erodat de temperatura aproape de zero absolut a
fascicolelor de gheață carbonică. Parcă ghicindu-le intenția, Hellena armă un pumn de microgrenade și,
apropiindu-se prudent, le lansă printr-una din găurile mai mari ale blindajului erodat. Mișcarea ei fusese
sesizată însă de senzorii cuirasatului. Generatorul de pulsuri culisă cu repeziciune spre ea. Manevra nu
scăpă însă neobservată Emmei care, cu un fascicol bine țintit, blocă pentru câteva secunde percutorul
magnetic al teribilei arme. Îndeajuns pentru ca Hellena să se facă nevazută, ferindu-se de cele două
explozii. Cea dintâi explozie fu provocată de pulsul care eliberase generatorul din strânsoarea mănușii de
gheață și atinse solul. Cea de-a doua, abia auzită, avusese loc în burta crucișătorului, provocată de
grenadele lansate de Hellena. Nava inamică, deși serios avariată, reușea încă să se mențină în aer,
balansându-se și trăgând haotic.
― Nu știu cât o să mai reziste epava aia, dar dacă reușește să treacă pe senzorii de mișcare înainte ca
motoarele să-i cedeze, s-a zis cu noi, spuse Emma. Trageți în generatorul de puls cu toată forța. Sper să
reușim și a doua oară. Și să-i comunice cineva și Hellenei să lase dracu' H3-ul ăla și să treacă la congelat.
― Am încercat eu, da' cred că are sistemul închis.
― Deci o să încercăm să ne descurcăm singuri. Folosiți vizierele pentru ultraviolete; dacă reușim,
explozia nu va fi prea plăcută la vedere. Puștiule, mai încearcă o dată să iei legătura cu Hellena, spuse

Emma și începu să tragă.
Attila o imită imediat, urmat la scurt timp și de Jack. Cele trei fascicule de frig absolut se
îngemănară, încercând să imobilizeze teribila armă care continua să scuipe haotic mici sfere albastre și
ucigătoare.
Pulsurile luptau neîncetat cu dezintegrarea, dar gheața câștiga teren cu fiecare secundă care trecea.
La un moment dat, arma suprasolicitată încetă să mai lanseze pulsuri. Nu făcea altceva decât să culiseze cu
un bâzâit strident, învăluit în mici fulgere electrice, singurul semn de agonie. Era ca o armă de foc obișnuită
cu țeava necurățată de mult timp. Folosind-o așa, riscai să îți explodeze în mâini. Pe acest lucru s-au bazat
și cei trei care trăgeau neîncetat, sperând că pojghița de gheață să nu cedeze.
― La dracu'! țipă Attila, făcându-i pe ceilalți doi să tresară. Mi-a căzut tunul. Trase arma din
orificiu, arătând țeava dezintegrată ea însăși de temperatura scazută. Și să le ia naiba de manuși
termoizolatoare, că nu sunt bune de nimic. Mi-a înghețat așa de tare mâna încât, dacă v-aș pocni, s-ar
sparge.
― Oricum s-ar sparge dac ă m-ai pocni pe mine, rânji Hard Jack. Nu-i nevoie de tun criogenic pentru
asta.
― Lăsați gâlceava pentru mai târziu. Dacă nu facem repede ceva, s-ar putea să ne căpătăm cu câte o
pereche de aripioare. Și nu am nici un chef să învăț să cânt la harpă chiar acum.
― Păi, să recapitulăm, spuse Hard Jack. Ne-a căzut un tun, și cu două nu facem față. Hellena e de
negăsit. Ce-ar fi de făcut? Eu zic să ieșim dracu' din măgăoaia asta și să ne încercăm norocul la aer curat…
Ca răspuns la cuvintele lui parcă, de peste drum porni un fascicol de gheața carbonică, susținându-le
pe cele două rămase. Hellena primise în sfârșit mesajul chiar dacă nu pe calea undelor.
Două minute mai târziu, motoarele cuirasatului inamic cedară într-o uriașa explozie de ultraviolete
și descărcări electrice. Suflul acesteia rostogoli epava transportorului pe o distanță de vreo zece metri,
zdruncinându-i zdravăn pe cei trei locuitori ai săi.
După alte două minute, ajutați de Hellena, cei trei reușiră să se strecoare afară.
― Da' jumuliți mai arătați, le zise tânăra.
― Dacă nu te trezeai la timp, acum fierbeam în suc propriu, în rabla asta, îi replică Attila.
― De ce naiba ți-a luat atât de mult timp?
― Am încercat să iau legătura cu băieții care vin în urma noastră. Nu răspunde nimeni. Și nici
Sectorul nu răspunde. Nu-mi place toată treaba asta. Ceva s-a întâmplat acolo.
― Dacă vreți să aflăm în viitorul apropiat, ar fi bine să ne grăbim. S-ar putea să fi chemat ajutoare,
zise Emma, arătând spre cuirasatul doborât.
Porniră la drum.
Odată ajunși în oraș, primul lucru pe care îl remarcară fu tăcerea.
― Da' pustiu mai e pe-aici! își exprimă Hard Jack uimirea. Unde dracu' a dispărut toată lumea?
― Nu ești singurul care se întreabă asta, îi răspunse Hellena.
Un zgomot de șenile destul de îndepărtat îi făcu pe toți să se oprească. Pe fețele lor se citea
încordarea.
― Vine sau se duce? întrebă Hard Jack în șoaptă.
― Ssst!… făcu Attila.
După o scurtă pauză, Hellena dădu verdictul:
― Vine. Sau mai bine zis, vin. Sunt trei.
― De unde naiba știi? întrebă Hard Jack uimit.
― Am auzul fin… Să ne adapostim. Containerul ăla pare destul de bun.
Se îndreptară cu toții către locul indicat de Hellena. În momentul în care Attila vru să intre, Emma îl
opri:
― Stai puțin!
Își armă tunul criogenic și trase câteva rafale de mică intensitate în container.
― Ce naiba faci? intreba Attila.
― Îmi iau măsuri de precauție.. Intrați repede. Atenție la gheață. Nu-i foarte rece, da' s-ar putea să
vă căpătați cu niște degerături spontane.
Intrară toți patru în containerul prea mic și prea rece pentru a le oferi o ședere placută. Zgomotul de
șenile devenise între timp destul de puternic.
Attila luă camera de luat vederi de la centura Hellenei, cea care înregistra orice misiune pentru

statisticieni, și o așeză prudent pe marginea containerului, apoi îi căută frecvența pe dispozitivul de la
încheietura mâinii. În scurt timp, pe micul ecran apăru priveliștea de-afară.
Cybercom-urile nu se lăsară prea mult așteptate. Hellena nu se înșelase: erau într-adevar trei. Attila
le urmărea trecerea lentă, aplecat asupra complexului polivalent. Cei trei roboți trecură încet pe lângă
containerul înghețat, cercetând atenți împrejurimile. Erau în recunoaștere sau cuirasatul doborât ceruse
întăriri? Șenilele lor frământau asfaltul încălzit de soarele dimineții. Cerul senin, de un albastru ireal,
strălucea peste clădirile mamut ale orașului. Suburbia era cu desăvârșire pustie. Doar o familie de șobolani
mutanți, ispitiți de liniștea orașului, ieșiseră să se zbenguiască în razele soarelui care dădeau irizații
metalice griului din blana lor. Cei patru ar fi putut zice că e o dimineață frumoasă dacă nu ar fi ținut cont de
război. Și de cele trei Cybercom-uri care se opriseră să examineze cârdul de șobolani uriași și le stăteau
acum ca niște ghimpi în coaste.
Lui Hard Jack îi amorțise piciorul pe care își sprijinise uriașa mitralieră. Se mișcă pentru a-și găsi o
poziție cât de cât mai comodă. În clipa următoare scoase un urlet care zgudui tot cartierul din temelii.
― Băga-mi-aș…
Hellena, care se aflase imediat î n dreapta lui, ar fi jurat că dacă blocurile din împrejurimi ar fi avut
geamuri, cu siguranță s-ar fi spart toate, datorită țipătului infernal pe care-l slobozise Jack cu toată forța lui
deloc de neglijat.
Se întâmplase ca, în încercarea sa de a se așeza mai comod, uriașul uitase de gheața de pe pereții
containerului și atinsese cu cotul mâinii stângi crusta care le căptușea adăpostul. Dădu drumul unui șir
interminabil de înjurături în timp ce din cotul cu pricina încă mai ieșeau aburi subțiri, trădând formarea unei
degerături spontane foarte dureroase.
― Minunat, puștiule, minunat, exclamă Emma furioasă, aruncându-i o privire acuzatoare.
― Ce, n-ai mai auzit înjurături până acum? se strâmbă Hard Jack la ea. Am auzit că tu în pat înjuri
mai ceva ca mine, așa că nu mai face pe mironosița…
Ultima fraza îl făcu pe Attila să zâmbească.
― Nu-i vorba de înjurături, idiotule, ci de mașinuțe. Cred că au și ele ceva de spus și bănuiesc că nu
vrei să afli cum înjură ele în pat. De altfel, după cum se apropie, pariez că numai la sex nu le e gândul.
Cu aceste cuvinte, Emma făcu un salt grațios părăsind containerul și țâșni către poarta deschisă a
unui garaj subteran.
― Urmați-mă, le strigă. Repede!
Din păcate, era prea târziu. Cele trei mașini inamice se iviră de după un colț și începură să tragă cu
tot arsenalul în containerul în care se adăpostiseră cei patru luptători umani.
Din fericire, containerul era gol. Cei trei apucaseră să se facă nevăzuți după un magnemobil, imediat
înainte ca fostul lor ascunziș să explodeze, asediat de pulsurile roboților.
Attila își reveni primul din surprindere. Adăpostit de epava magnemobilului, se târî până la grilajul
unei canalizări și îl ridică. Se strecură înăuntru și le făcu semn lui Hard Jack și Hellenei să-l urmeze. Puștiul
se târî într-acolo, îi aruncă lui Attila mitraliera apoi se întoarse și îi făcu semn Hellenei. Aceasta începu să
se târască, dar se opri și ascultă. În clipa următoare dispăru fulgerător sub carcasa calcinată a
magnemobilului, în timp ce Hard Jack se făcu nevăzut în canalizare. Cele trei Cybercom-uri apărură brusc
în căutarea țintelor care parcă intraseră în pământ.
Într-un fel, așa și era. Attila puse cu infinită precauție grilajul la loc, străduindu-se să nu facă nici cel
mai mic zgomot. Abia își stăpânea respirația.
Hard Jack îi șopti la ureche:
― Dacă o descoperă, s-a zis cu ea. Lasă-mă să ies, omule, altfel n-are nici o șansă.
― Nici tu nu ai, puștiule. Suntem prea aproape. Dacă ne trădăm poziția, ne prind ca pe niște
șobolani. Nu putem decât să așteptăm vreun miracol. Privește.
Hard Jack privi spre locul indicat. Unul dintre Cybercom-uri își micșoră garda la sol și își băgă
brațul drept sub magnemobil. Acționat de pistoane hidraulice, brațul funcționă ca lama unui stivuitor,
ridicând epava care o adăpostea pe Hellena. Aceasta duse instinctiv mâna la coapsa dreaptă, dar în loc de
pistolul cu plasmă, degetele sale găsiră comutatoarele mainframe-ului de comunicare. Mai avu răgazul să
vadă o sclipire electrică undeva în dreapta sa, la periferia câmpului vizual, apoi fu incapabilă să se mai
miște.
― Plase magnetice, exclam ă Hard Jack. Au prins-o, nenorociții…
― A avut noroc, încercă Attila să-l liniștească. Acum ar fi fost deja moartă dacă nu ar fi avut plase
mag…
Explozia care pulveriză unul dintre cei trei roboți îl făcu pe Attila să se oprească. Priviră mirați

scena din fața lor, încercând să priceapă ceea ce se întâmplase. Cybercom-ul care o capturase pe Hellena se
îndepărta în grabă, cu captura gravitând undeva în spatele lui, într-un cocon translucid. Celălalt rămas
întreg se îndreptă către poarta garajului în care se refugiase Emma. Ca la comandă, cei doi bărbați săriră din
canalizare și începură să tragă asupra Cybercom-ului ce se îndepărta cu Hellena imobilizată în capcana
magnetică. După câteva clipe, Attila puse mâna pe umărul lui Hard Jack cerându-i să se oprească.
― E prea departe. Să nu o lovim pe Hellena. Să mergem să-i dăm o mână de ajutor Emmei, și apoi
vedem noi ce facem.
Alergară până la ușa garajului și intrară precauți înăuntru. Attila ascultă atent.
― Pe-aici, spuse, și se furișă pe lângă o balustradă.
Hard Jack îl urmă. După câțiva metri ajunseră în capul unei pante destul de abrupte, pentru
transportoare mari, care cobora la un nivel inferior al garajului. Priviră de-a lungul pantei și ceea ce vazură
jos făcu să li se încrețească pielea de groază. Și iadul ar fi fost mai blând decât ceea ce li se înfățișa
privirilor.
Pe la jumătatea rampei, lungă de vreo 50 de metri, Emma cobora încet, cu spatele, trăgând foc după
foc în adversarul său care se apropia cu repeziciune. Retragerea era lentă, de parcă Emma n-ar fi vrut să
cedeze nici un milimetru din pantă, fără să producă robotului pagube serioase, dar acesta părea că nu se
sinchisește de uriașa putere de foc pe care o dezlănțuia fata și se apropia vertiginos, trecând fără probleme
prin exploziile microgrenadelor lansate de Emma.
― Scut deflector, zbier ă Attila pentru a se face auzit în vacarmul asurzitor. Fără o armă sonică sau o
explozie deosebit de puternică n-are nici o șansă.
Fără să scoată o vorbă, Hard Jack băgă un proiectil vibrant într-una din cele trei țevi ale armei sale.
Attila îl opri la timp.
― Impulsiv mai ești… Nu trage! Ești prea departe. Ai putea s-o nimerești pe Emma. Să ne apropiem.
Începură să coboare, folosind silueta zveltă a Cybercom-ului drept scut împotriva tirului Emmei care
ajunsese deja la capătul inferior al pantei.
Betonul rampei și al pereților ce o mărgineau era spart și înnegrit și pe alocuri fierbinte, semn al unei
lupte titanice. Numeroase încărcătoare goale formau un șirag strălucitor de-a lungul pantei, martor al
uriașei forțe de foc pe care o dezlănțuise Emma. Hard Jack își aruncă ochii în jos, spre capătul rampei.
Emma se oprise cu spatele lipit de un transportor care îi bloca retragerea, dar nu mai trăgea. Cybercom-ul
se apropia de ea cu o viteză amețitoare.
― Nu mai avem timp. Trag de-aici, spuse Hard Jack și acționă dispozitivul de ghidare. Roagă-te să-l
nimeresc pe ticălos…
― Stai! strigă Attila. Așteaptă.
Hard Jack se uită uimit la prietenul său, dar văzându-l concentrându-și privirile undeva jos, se uită și
el într-acolo.
Cu mișcări febrile, Emma își armă tunul criogenic, îl fixă pe intensitate maximă și trase. Jetul de
gheață carbonică matură rampa de mai multe ori, acoperind-o cu o crustă groasă dar extrem de netedă și
alunecoasă.
Bolidul ucigaș intui primejdia și vru să frâneze, dar era prea târziu. Șenilele sale mușcară din
patinoarul improvizat, încercând să se opună inerției și gravitației, dar era în zadar. Țâșni ca un fulger spre
transportorul care bloca drumul. Forța inerțială îi proiectă întregul agregat fizic de fața interioară a scutului
deflector, dezmembrându-l. Scutul mai putu să rețină doar o fracțiune de secundă explozia care se produse
în interior, înainte ca aceasta să distrugă și genera torul de scut.
De sus, Attila și Hard Jack o căutară din ochi pe Emma, întrebându-se dacă fata reușise să
supraviețuiască exploziei infernale la care tocmai asistaseră. Revenindu-și din uimire, alergară în josul
pantei pentru a-și căuta prietena. Uitaseră însă de gheață, și în clipa următoare se treziră alunecând ca pe un
veritabil tobogan. Nu se mai putură opri decât sub masivul transportor de la capăt, unde îi întâmpină la
orizontală, cam ciufulită dar radiind de fericire, Emma.
― Bine-ați venit, băieți. Pe unde ați umblat? Aici a fost o petrecere pe cinste.
― Știm, spuse Attila. Am văzut artificiile.
― Decât să vă jucați ca doi puști de grădiniță, mai bine m-ați ajuta să ies de-aici.
Abia atunci observară cei doi că partea din față a costumului Cameleonn al Emmei se agățase într-
un șurub răzleț al axului transportorului. Combinezonul se destrămase în laterale dar fâșia agățată nu vroia
cu nici un chip să se desprindă nici de șurub și nici de restul veșmântului. Emma rămăsese imobilizată pe
spate sub transportor, expunându-și toată splendoarea sânilor săi mari și frumoși celor doi bărbați.
Aceștia pufniră într-un râs zgomotos.

― Deci e adevărat, exclamă Hard Jack. Eram sigur. Eram sigur că nu poartă nimic pe dedesubt. Cu
bijuteriile astea ar fi și păcat.
― Obsedatule, îl apostrofă Emma și scoase limba la el. Attila, scumpule, ajută-mă să ies de-aici.
Bădăranul ăsta habar n-are să se poarte cu o doamnă.
― Femei lingușitoare, mormăi Hard Jack ca pentru sine.
Ieșiră cu toții de sub transportor și cercetară precauți semiobscuritatea garajului.
― Nimeni. Acum să vedem ce putem face cu ținuta mea.
― Cel mai bun lucru ar fi s-o la și așa, rânji Jack.
Attila îi arătă degetul mijlociu. Emma îi ignoră pe amandoi și, dându-și jos micul rucsac, cotrobăi
prin el după trusa de prim ajutor. Scoase bisturiul laser și începu să taie combinezonul în jurul șoldurilor,
deasupra centurii.
― Păcat de termoizolație, zise ea. Microtuburile cu lichid termic s-au spart.
Privi la marginea impecabil tăiată a bucății de material, admirând firișoarele subțiri și translucide ale
captușelii termoizolatoare. Îndoi fâșia de material, formând o bandă lată de vreo 30 de centimetri cu care își
acoperi sânii, înnodând-o la spate.
― Ei, ce ziceți de sutienul meu improvizat? îi întrebă pe cei doi bărbați.
― Merge, răspunse Hard Jack, da-i mare păcat că ți l-ai pus…
Emma scoase limba la el pentru a doua oară.
― Lasați cearta, interveni Attila. Trebuie s-o găsim pe Hellena.
― Încearcă să iei legatura cu ea, îi spuse Emma.
― Am încercat, dar n-am reușit. Doar paraziți. Cred că nu au eliberat-o încă din plasa magnetica.
Încercăm și mai târziu. Până una alta, să ieșim de-aici.
Și cu aceste cuvinte se îndreptară spre ieșire.
― Stati! Am o idee, îi opri Attila pe ceilalți doi atunci când ajunseră afară. Puștiule, canalizarea în
care ne-am adăpostit… Cunosc galeria aia. Iese exact în B, unde tre' să ajungem noi. O să ocolim puțin, dar
evităm riscul de a fi descoperiți.
― Și în plus dăm răgaz celor din urma noastră să se regrupeze, sprijini Jack teoria.
― Dacă o mai veni cineva. Am întârziat destul de mult și nu ne-a ajuns din urmă nici un grup. Și
nici Centrul și nici Sectorul nu răspund.
Intrară în canalizare. Attila așeză grilajul la loc, după care o luă înaintea celorlalți. După aproximativ
20 de metri, semiîntunericul se transformă în beznă. Attila își aprinse lanterna. Ceilalți îl imitară tăcuți.
Înaintau încet, în liniște. În galeria întunecată nu se auzea decât clipocitul apei care le îngreuna situația.
După vreo 4 km de mers prin cotloane numai de Attila știute, apa începu să scadă în adâncime și
parcă și plafonul tunelului se înălțase puțin. Nu mai erau nevoiți să meargă aplecați. Doar Hard Jack se mai
lovea din când în când cu fruntea de câte o țeavă mai răzleață și mai joasă, stârnind zâmbete pe fețele
tovarășilor lui. La un moment dat, o cotitură le dezvălui câteva trepte înălțându-se din apa. La capătul lor
trona un iris mare de oțel, care reprezenta accesul către galeria B. Attila își scoase placuța de identificare de
la gât și o băgă pe sub masca tastaturii de lângă iris. Cu o mișcare rapidă, scurtcircuită componentele
electrice și mecanismele paralizară. Irisul se deschise docil.
Ceea ce li se dezvălui privirilor atunci când pătrunsera în galeria B, întrecea orice imaginație. Attila
ar fi jurat că tot Războiul Total nu facuse mai mulți morți decât erau în acel moment acolo.
Grămezi întregi de cadavre le barau drumul. În nări le pătrundea un miros înțepător de carne arsă
care se amesteca cu izul acru al ozonului produs de pulsurile electromagnetice. Ultimile flăcări ale bătăliei
se înecau încet în balta de sânge care inundase întreaga galerie.
― Ce dracu' s-a întâmplat aici? întrebă Hard Jack înmărmurit. Nu mai înțeleg nimic. Nimic, nimic,
nimic… Parcă trebuia să opună rezistență până ne regrupam noi. Parcă nenorocitele de sisteme defensive le-
ar mai fi ținut la distanță încă patru ore. Parcă Centrul trebuia să trimită Delta în ajutor…
Lăsă arma jos și se așeză, sfârșit, pe șenila unui Cybercom distrus, prinzându-și capul între mâini.
Auzi undeva în dreapta sa un geamăt surd. Un soldat cu însemnele companiei Gamma pe armură, zăcea cu
fața-n jos pe un morman de cadavre. Părea mort, dar Hard Jack se convinse repede că el era sursa
gemetelor. Se repezi la el și-l întoarse cu fața-n sus. Îl ridică de umeri și-l rezemă de zidul înnegrit și umed,
apoi strigă la Attila.

― A-boy, avem un supravie țuitor aici.
Attila veni repede lângă el, se aplecă asupra rănitului și îi luă pulsul. Apoi îi vorbi:
― Sergent, poți să vorbești?
Soldatul confirmă anevoie din cap.
― Bun! Menajează-ți forțele. Răspunde deocamdată prin da sau nu. Ce dracu' s-a întâmplat aici? Au
căzut sistemele defensive?
Rănitul clătină din cap în semn că nu.
― Erau prea mulți?
Negație din nou.
― Atunci?…
― A fost o capcană nenorocită, răspunse soldatul după o pauză lungă. Sistemele defensive s-au oprit
pur și simplu… Au năvălit peste noi și ne-au măcelărit până la ultimul.
Făcu o grimasă, horcăi și scuipă. Un firicel roșu i se prelinse spre bărbie. Continuă:
― Am avut infiltrații, domnule. Nenorocitul de cântă…
De undeva din spate, un mic puls electromagnetic bâzâi pe lângă urechea lui Attila și perforă cutia
craniană a soldatului, care nu mai apucă să își termine mărturia. Cei trei luptători se întoarseră fulgerător,
gata de luptă, dar o privire le fu de-ajuns să își dea seama că erau într-o inferioritate evidentă. Patru
Cybercom-uri bipede, de clasa I, cu carcasele strălucitoare și cu armele ațintite spre ei flancau o siluetă
umană învaluită în umbră, din arma căreia mai mult se vedea decâ t se ghicea ridicându-se un fuior de fum
alb.
― Ia te uită, domnule colonel Hammer. Se pare că ne întâlnim din nou, vorbi umbra, cu vag accent
oriental, care le dădu celor trei o stranie senzație de familiaritate.
Silueta întunecată înaintă câțiva pași, ieșind din întuneric, iar trăsăturile estompate se limpeziră,
dezvăluind chipul viclean al locotenent-colonelului Muad al Halis.
― Trebuia să-mi fi închipuit că-i turcu' la mijloc, mârâi Hard Jack strângând cu putere paturile
armei.
― Într-adevar, ați avut infiltrații, domnilor, continuă strategul, ignorând remarca lui Hard Jack, dar
nici prin cap nu vă trece cât de masive au fost ele. Și acum v-aș ruga să nu faceți vreo prostie și să aruncați
armele… Toate. Dacă vreți să o mai vedeți vie pe prietena voastră. Așa. Și tu, draguțo, se adresă Emmei.
Încet, fără mișcări bruște. Și grenada aia pe care ai ascuns-o în sutien, sau ce dracu' o mai fi și ăla… Bun!
Așa e mai bine.
În secunda următoare simțiră toți trei furnicăturile plaselor magnetice și fură incapabili să mai
schițeze vreun gest. În mintea lui Attila totul se estompă.
Când se trezi ― după o oră, două, o zi… habar n-avea ― primul lucru pe care-l v ăzu fu chipul
Hellenei, care-l examina cu atenție.
― Bine ai revenit printre noi, lene șule, spuse ea când văzu că tânărul a deschis ochii.
Se ridică repede în picioare. Amintirea ultimelor evenimente îi spunea că situația lor nu este prea
roză, dar încă nu reușea să se dezmeticească. Își roti capul analizând încăperea în care se aflau. Observă
plăcile de plastoțel cu care era căptușită precum și câmpul de forță translucid care închidea ieșirea, și dădu
drumul unui oftat prelung. Se aflau într-o celulă.
Se așeză înapoi pe pardoseala rece blestemând în gând starea de mahmureală pe care antigravitația și
încărcătura electrostatică ale plasei magnetice o declanșaseră. Anii de activitate în armata rebelilor îl
învățaseră totuși ceva: în orice belea exista și o parte bună a lucrurilor. Și acum, partea bună era că o
găsiseră pe Hellena teafară și nevătamată.
― Am pierdut ceva? întrebă într-un târziu, scuturând din cap pentru a-și alunga durerea care pulsa
undeva înăuntru.
― De când am sosit noi, mai nimic, răspunse Emma, care se așeză în genunchi lângă el și îl sărută.
Hellena spune că am fost aduși aici cu vreo două ore în urmă. Și de-atunci nu s-a mai semnalat nici o
mișcare. Întâmplările interesante s-au întâmplat înainte să sosim noi. Hellena a încercat să ia legătura cu
Sectorul prin microsistemul creat de ea. Roboții nu i l-au luat pentru că e destul de subtil să nu îl găsească.
De altfel nici nouă nu ni le-au luat, dar nu asta e important. A găsit pe frecvența noastră un supraviețuitor.
Un anume sergent Hammilton, care ne auzise vorbind atunci când Hellena ne-a dat microfoanele și
difuzoarele și acum ne caută pe frecvența pe care o auzise.
― Sergent Hammilton? Îl cunosc. E de la noi. Trebuia să rămână la infirmerie. Și?

― L-am îndrumat către arsenalul Emmei și i-am zis să aștepte pe frecvență pentru alte indicații…
Zicea că știe ce s-a întâmplat, dar că nu poate să vorbească. Trebuia întâi să se pună la loc sigur. Sper să nu
îl găsească acolo. E un loc retras și din câte am văzut e dotat cu un Magnetek independent, zise Hellena.
― Bun. Deocamdată să aștepte acolo. Vreo șansă să ieșim?
― Io zic să încerci și tu, zise Hard Jack, da' io n-am reușit să strecor afară nici măcar un fir de păr.
Câmpu' de 'colo e-al dracu' de puternic. Ți-ar sta inima-n loc dacă l-ai atinge mai mult de două secunde.
Priviră cu toții la cadrul de o transluciditate tremurândă a câmpului de forță care bara ieșirea.
― Deci nu avem altceva de f ăcut decât să așteptăm și să vedem ce se întâmplă, nu? Și la nevoie să
scoatem asul Hammilton din mânecă… Dacă ne-o folosi la ceva.
― Mda… Și se pare că nu avem prea mult de așteptat, zise Hellena care, fiind cea mai apropiată de
ușă, observă prin aburul câmpului o mișcare. Se pare că vin să ne invite la petrecere.
Două Cybercom-uri bipede de clasa a II-a se opriră în dreptul ușii. Bâzâitul câmpului de forță încetă.
Hard Jack sări în picioare și aruncă o privire în spatele celor doi roboți, dar Emma îl opri punându-i o
palmă pe piept.
― Sunt singuri, puștiule, dar nu te-aș sfătui. Sunt de clasa a II-a.
Hard Jack se resemnă. Știa din proprie experiență că nu poți ieși întreg din lupta corp la corp cu
Cybercom-urile bipede de clasa I și a II-a. Mai ales dacă sunt și înarmate. De fapt, Hard Jack fusese
singurul din întreg Sectorul IV care reușise să înfrângă cândva un biped de clasa a II-a. Dar acum era altă
poveste. Erau doi. Și erau înarmați până-n dinț i.
Unul dintre roboți intră în celulă și îi împinse pe cei patru spre ieșire. Celălalt se întoarse cu spatele
și începu să meargă, dar avea un senzor de mișcare îndreptat spre ei. Pricepură că trebuie să-l urmeze.
Flancați de cele două mașini, tinerii parcurseră un culoar lung de vreo 40 de metri și într-un târziu se opriră
în dreptul unei uși mari, blindate.
Ușa se deschise și cei șase, mașini și oameni, îi trecură pragul simultan. Se pomeniră într-o încăpere
vastă, deosebit de înaltă, mărginită de un singur perete circular, obscur luminată de niște neoane albastre,
ascunse privirilor.
De tavanul încăperii atârna o carcasă metalică uriașă, cu forma vag cilindrică și cu suprafața
acoperită de indicatori luminoși și cadrane colorate. Din carcasa suspendată undeva la o înălțime de vreo 10
metri de podea, ieșeau nenumărate fire, spiralate sau nu, și o mulțime de furtune transparente, care se
pierdeau în tavanul și peretele încăperii. Părea un calculator imens, iar firele și furtunele duceau probabil la
terminale invizibile sau la rezervoare cu fluide de răcire.
Cei patru oameni își coborâră privirile și observară în partea opusă a sălii un pupitru vast, care ocupa
cam un sfert din peretele circular. În spatele pupitrului, ochii luptătorilor reușiră să distingă trei siluete ce
păreau umanoide.
Cele două Cybercom-uri care îi escortau le făcură semn să înainteze. Când ajunseră în centrul
încăperii, dinspre pupitru se auzi o voce feminină, care lui Attila îi părea cunoscută și, fără să știe de ce,
antipatică:
― Ia te uita, domnul Attila Hammer, verificator la H&H Teknix, dacă nu mă înșală memoria. Vă
mai aduceți aminte de mine, domnule Hammer?
În încăpere răsună un hohot de râs strident care, pe masură ce se accentua, era supus unor inflexiuni
și distorsionări de-a dreptul hidoase, ca până la urmă să se transforme într-un râs amplu de bărbat. Când
hohotul se sfârși și ecourile lui se pierdură în înălțimea sălii, lumina deveni mai puternică iar cei patru
reușiră să identifice cele trei siluete din spatele pupitrului.
Încadrat de colonelul Fred Tylor și de locotenent-colonelul al Halis, aflat pe un impresionant jilț,
domina sala nimeni altul decât cel care va intra în istorie sub numele de Clownul lui Attila.
― Ești surprins, domnule Hammer? întrebă cel mai sângeros criminal din istoria omenirii. Ce te
surprinde mai mult? Faptul că mai exist sau faptul că te întâlnești cu mine aici și acum? Sau poate că cel
mai tare te surprinde faptul că o întreagă civilizație e condusă de un clown. Un clown care face să pălească
însă toți marii conducători ai omenirii. Alexandru Macedon, Cezar, Rhamses, hunul Attila căruia îi porți
numele, Napoleon, Hitler, Einsenhower, Ceaușescu, Saddam, Miloshevic, Nosuko și mulți alți tirani,
generali sau imperatori, care mai de care mai sângeroși, din istoria omenirii, nu-mi ajung nici măcar până la
călcâi. Eu sunt toți la un loc, și ceva mai mult. Da, domnule Attila. Eu conduc acum. Eu îți conduc lumea.
Lumea care m-a creat. Amuzant, nu?
― Eu i-aș zice patetic, dar poți să-i zici cum vrei, mârâi Attila .
― Nu mă întrerupe, tună clownul. După cum ziceam, Entitățile Artificiale, acest rod al minților
voastre obosite, singurul lucru bun creat de voi vreodată, aș putea zice, sunt înzestrate cu un sensibil simț al

recunoștinței. Datorită acesteia am ajuns să conduc Sinodul. Iar acum… acum eu reprezint Sinodul. Eu și
acest magnific creier artificial de deasupra voastră. Cu ajutorul acestui calculator, orice Entitate, aflată în
orice colț al lumii, poate comunica cu oricare altă Entitate, implicit cu mine. Acesta este suportul fizic al
așa-zisului instinct de roi de care v-ați mirat voi oamenii de nenumărate ori. Iată avantajul unei inteligențe
artificiale. O inteligență bazată pe biți nu are nevoie decât de un banal radioemițător pentru a comunica
întreaga să suma de cunoștințe, netrunchiată de un limbaj uman incomplet și imperfect și nici de limitele de
pricepere ale unui creier uman.
Îți miroase a viitor, domnule Hammer? Aceasta este societatea perfectă. Societatea în care un
individ are acces la cunoștințele întregii rase, fără nici un fel de opreliști. Societatea de care voi oamenii nu
ați fi reușit niciodată să vă apropiați decât dacă ați fi devenit cu toții telepați peste noapte. Fără a mai aminti
de constituția voastră firavă, instabilă atât fizic cât și psihic. Noi suntem mântuitorii acestei lumi, domnule
Hammer. Noi vindecăm pământul de această plagă, această molimă pe care o reprezentați voi oamenii.
Înțelegi acum de ce vă suntem net superiori?
― S-ar părea că totuși nu sunteți atât de grozavi dacă suntem încă aici. Aveți nevoie de noi, asta e
sigur. Poate facem un târg. Serviciu contra serviciu…
Degetele lui Attila fluturară rapid semnalul care impunea tăcerea celor trei camarazi din spatele lui.
La timp pentru a opri exclamația de stupefacție și indi gnare a lui Jack.
Attila continuă:
― Nu suntem într-atât de proști încât să nu ne dăm seama că vă suntem folositori și nici să nu știm
că aveți destule să ne oferiți.
― Viața, spre exemplu, rânji clownul.
― Ar fi un început de negociere, zâmbi Attila la rândul sau.
Clownul râse zgomotos, se ridică în picioare și începu să se plimbe prin sala în maniera caraghioasă
a oricărui clown, manieră datorată în parte pantofilor uriași și nostimi, dar și programării sale originale.
Asta îi aminti lui Attila de faptul că undeva înăuntrul clownului exista încă un dispozitiv de memorie în
care erau stocate toate datele robotului, de la fabricație și până în prezent. Dacă ar reuși să ajungă cumva la
conexia care formata memoria, lăsându-l cu matrița originală, atunci clownul le-ar fi devenit un aliat
important. Asta dacă nu îl va scoate Principiul 3 al EA-urilor din funcțiune. Dar mai aveau încă doi inamici
deosebit de periculoși: cei doi oameni care rămăseseră la uriașul pupitru.
― Noi avem modul nostru de a negocia, vorbi clownul, întrerupându-i gândurile lui Attila. Privește
ce se întâmplă cu cei care nu știu să negocieze cu noi.
Un ecran mare din spatele pupitrului se lumină. Apăru fața tumefiată și plină de sânge a generalului
Velcourt.
― Ați câștigat o bătălie, nenorociților… îngăimă generalul, imobilizat într-un scaun, cu mâinile la
spate. Aveți centrul și două sectoare. Dar oamenii mei o să vă frigă cururile la toți. Mai sunt încă 38 de
sectoare pline de băieți curajoși în toată lumea asta.
― Dă-ne o dată coordonatele lor și terminăm cu toată povestea asta urâtă, generale, se auzi vocea lui
Cap-de-lemn. Doar atât îți cerem. Coordonatele tuturor Sectoarelor Mișcării sau codurile de comunicare.
Apoi ești liber să faci ce vrei. Noi îți garantăm libertatea…
― Duceți-vă la dracu' cu toții…
― Bine… Dacă așa vrei… atunci du-te tu înainte și anunță-ne sosirea.
Se auzi zgomotul unui percutor sonic care se armează.
― Eu o să fiu primul care vă așteaptă acolo, rânji generalul și scuipă spre obiectivul camerei. În
clipa următoare capul îi erupse într-o explozie de sânge și creier, lovit de vibrațiile miilor de decibeli
dirijați.
Ecranul se întunecă din nou.
Clownul privi reacțiile celor patru oameni. Pe fețele celor două femei se citea mila și indignarea.
Fața lui Jack exprima furia neputincioasă. Attila rămăsese însă impasibil.
― Ce zice? Sunteți dispuși să începem negocierile? întrebă clownul.
― Bănuiesc că vreți să aflati același lucru. Și dacă vă spunem că nu știm blestematele de
coordonate?
― Minți…, tună Fred Tylor din spatele pupitrului. Erai prieten apropiat cu poponarul ăla de
Velcourt.
― Liniște! tună clownul. Să presupunem că nu le știți. Le puteți afla însă.
― Cum putem afla noi dac ă voi nu ați reușit?
― Infiltrându-vă în sectoare.

Attila zâmbi…
― Ne cereți să lucrăm pentru voi? Și ce garanție aveți că odată ajunși printre ai noștri o nu o să
întoarcem iar armele?
― Păi unul din voi ar putea rămâne aici, spre exemplu…
În clipa următoare clownul tresari violent. Apoi rămase nemișcat, concentrat parcă înlăuntrul lui.
Apoi brusc întinse mâna și îi smulse lui Attila lanțul de la gât. Dezlipi micul microfon radioemițător de pe
plăcuța de identificare.
― Credeți că m-ați dus de nas, rânji acesta într-un târziu… Să zicem că da. La ce v-a folosit? Cu ce
poate să vă ajute un singur om? Nu face altceva decât să vă grăbească moartea.
Scoase un pistol masiv cu plasmă ― Attila îl recunoscu ca fiind pistolul său ― și îl aținti spre
tânărul luptător uman.
Pe fețele celor patru se citea uimirea. Attila flutură degetele febril adresându-i Emmei un semnal. Se
dădu doi pași înapoi, mimând retragerea din fața armei ațintite spre el. Mâna sa atinse coapsa Emmei.
Vârfurile degetelor sale simțiră acul de păr al fetei, acolo la locul lui, în pliul lateral al combinezonului. Îl
trase infinit de încet afară.
Clownul se apropie de Attila cu arma ațintită spre el.
― Ordonați omului vostru să se predea, strigă clownul.
― Nu știu despre ce naiba vorbești, răspunse Attila cu ochii ațintiți asupra orificiului din gâtul
clownului. Încă doi pași mai aproape și clownul ar fi afară din joc. Un singur metru era de-ajuns.
― Ordonați omului vostru să se retragă sau ea moare, țipă clownul ațintind țeava pistolului spre
Emma.
― Ok! Ușurel… O să-i zic… dar am nevoie de microfon. Fără el nu pot să fac nimic, zise Attila
întinzând palma stângă către clown.
Acesta se apropie precaut cu microfonul. Apoi se opri brusc.
― Nu-ți trebuie microfonul. Au și ceilalți…
Lui Attila îi fu însă de-ajuns. Cu mâna stângă lovi fulgerător brațul care ținea pistolul în timp ce
mâna dreaptă înfipse acul de păr al Emmei în orificiul din gâtul clownului. Acesta începu să tremure ca
scurtcircuitat. Cei doi trădători umani, revenindu-și cu greu din uimire, scoaseră armele, dar înainte de a
mai apuca să schițeze vreun alt gest, peretele din spatele lor explodă și prin spărtură pătrunse silueta
galbenă și elegantă a lui Intruder. Din habitaclul mașinii zâmbea triumfător sergentul Hammilton.
― Să trăiți, zbieră el scoțand capul prin turela cabinei. Faceți o plimbare?
Cei patru luptători explodară în urale de bucurie. Alergară cu toții către Intruder dar un puls
electromagnetic vâjâi pe lângă ei făcându-i să se oprească. Se întoarseră uimiți. Dar înainte ca vreunul din
ei să își dea seama ce se întâmplă, clownul ridică pistolul cu plasmă și îl pulveriză pe Cybercom-ul care îi
atacase pe cei patru.
― O Entitate Artificial ă are obligația de a întrerupe orice activitate care pune viața sau integritatea
fizică sau psihică a unei ființe umane în pericol…, turui clownul.
Oamenii zâmbiră.
― Am o idee, spuse Hellena. Numai de m-a ș descurca cu interfețele lor.
Se apropie de o consolă și degetele începură să-i alerge febrile pe taste.
― Ce naiba faci? îi strigă Attila de pe platforma lui Intruder. Mișcă-te mai repede, până nu năvălesc
mașinuțele de afară peste noi. Alea nu știu ce sunt principiile Entităților. Și clownul nostru nu știu cât mai
rămâne în picioare.
― Gata, am terminat. Și dacă merge, s-ar putea să asistați la sfârșitul celui mai groaznic război din
istorie.
Sări în cabina vehicolului de luptă și îl bătu pe Hammilton pe umăr.
― Și acum scoate-ne de-aici până nu se dezlănțuie iadul.
― Orice Entitate are dreptul de a distruge orice alt ă Entitate întâlnită și să nu înceteze focul până nu
mai rămâne nimic din ea???
Attila izbucni într-un râs zgomotos…
― Deh… ce vrei? Lips ă de inspirație, răspunse Hellena. Dar a mers, nu?
― Slavă domnului…
Stăteau toți cinci întinși pe burtă, pe vârful unei coline, departe de oraș, privind sclipirile exploziilor.
Când și când sclipirile deveneau adevărate fulgere atunci când se întâlneau câte două cuirasate aeriene.

Attila se întoarse pe spate și privi spre stele. Văzu o stea căzătoare. Curând va putea admira cerul
fără grija războiului. Întoarse capul spre sergentul Hammilton. Acesta, întins pe spate, privea melancolic un
mic obiect strălucitor, pe care îl sucea pe toate părțile.
― Sergent Hammilton, care este numele t ău mic? îl întrebă.
― David, să trăiți. Puteți să-mi ziceti Dave.
― Și tu poți să-mi zici Attila, Dave. Războiul s-a terminat.. . Ce admiri acolo?
Tânărul strânse micul obiect instinctiv apoi i-l aruncă lui Attila. Acesta îl prinse din zbor.
― O Stea de Turcoaz, domnule… Attila. O distincție din cel de-al treilea război mondial…
Attila întoarse mica insignă, și citi pe spate inițialele J.R.H. John Ross Hammer. Era insigna tatălui
său.
― De unde ai distincția asta, Dave?
― De la tatăl meu. Eduard Hammilton. Cunoscut de cei din șleahta lui drept Edy Nebunu'… Nu a
fost a lui. Mi-a zis că a aparținut primului erou al Războiului Total. Poți să o păstrezi… O meriți cu
prisosință.
― Mulțumesc, Dave. Nici nu știi cât înseamnă pentru mine.
Strânse în pumn mica stea și privi iar către cerul instelat, lansând în eter un salut la adresa tatălui
său. Simțea că este undeva sus, o stea printre stele, îl privește și e mândru de el.
― Dave… Tatăl tău e un om minunat.
― A fost. A murit la sf ârșitul Războiului Convențional, doborât în timp ce făcea un zbor cu un
transport de contrabandă pentru Rebeli. L-ai cunoscut?
Attila își aminti de fața brăzdată de riduri a bărbatului pe care-l întâlnise cu ani în urmă, în cea mai
neagră zi a vieții lui. Îi adresă și lui un zâmbet și un salut.
― Nu… răspunse într-un târziu. Dar așa îmi zice sufletul.
Emma se rostogoli spre el și îl sărută lung. Apoi înălță capul și îl privi.
― Niciodată de când te cunosc nu ai fost atât de degajat… , spuse ea.
― Pentru prima oara de c ând mă cunosc, am puțină liniște și puțină dragoste.
― Puțină? întrebă ea indignată și îi trase un ghiont între coaste.
El icni și începu să o gâdile…
Se hârjoniră un timp apoi el se ridică și scoase din haina 5 trabuce.
Îi strigă pe ceilalți:
― Hei, veniți puțin la mine. Am ceva pentru voi. ― Le împărți câte un trabuc. ― Trebuie să
sărbătorim.
Își aprinsera toți trabucurile.
Hellena se uită la ceas apoi spuse:
― Știți ce zi e azi? 16 iunie.
― Atunci, pentru Alex, zise Attila , și trase cu sete din trabuc.
Traseră și ceilalți. Hellena începu să tușească.
― Nu știu cum puteți să vă otraviți cu mizeriile astea, spuse ea cu lacrimi în ochi. Eu îl arunc …
― Hei, tre' să sărbătorești cu noi, protestă Hard Jack. E un eveniment unic.
― Atunci pentru pace, zise ea , și trase înverșunată din trabuc, înecându-se.
― Pentru noi, zise și Emma și îl sărută pe Attila din nou.

(7 august 2002, Roma ― Italia)