Bronsita Acuta. Etiopatogenie, Diagnostic Si Principii de Tratamentdocx

=== Bronsita acuta. Etiopatogenie, diagnostic si principii de tratament ===

Cuprins

CAPITOLUL I. Noțiuni de anatomie și fiziologie a aparatului respirator 5

1.1. Noțiuni de anatomie a aparatului respirator 5

1.1.1. Căile respiratorii 5

1.1.2. Faringele 6

1.1.3. Laringele 6

1.1.4. Traheea 6

1.1.5. Bronhiile 6

1.1.6. Plămânii 7

1.2. Fiziologia respirației 7

CAPITOLUL II. Bronșită acută 8

2.1. Definiție 8

2.2. Etiologie 8

2.3. Etiopatologie 8

2.4. Anatomie și patologică 8

2.5. Simptom 8

2.6. Diagnostic paraclinic și de laborator 8

2.7. Evoluție 8

2.8. Complicații 8

2.9. Prognostic 8

2.10. Diagnostic 8

2.11. Diagnostic pozitiv 8

2.12. Diagnostic diferențial 8

2.13. Profilaxie 8

2.14. Tratament 8

CAPITOLUL III. Cazul clinic cu procesul de îngrijire 8

Bibliografie 8

Argument

CAPITOLUL I. Noțiuni de anatomie și fiziologie a aparatului respirator

1.1. Noțiuni de anatomie a aparatului respirator

Aparatul respirator este reprezentat de căile respiratorii și plămânii. Căile respiratorii sunt alcătuite din cavitatea nazală, faringe, laringe, traghee și bronhii.

1.1.1. – Căile respiratoare

1.1.1. Căile respiratorii

Nasul este organul în care se întâlnește începutul căilor respiratorii superioare și segmentul perifieric al analizatorului olfactiv. Este așezat în centrul feței, sub frunte având aspect de piramidă. Vârful piramidei se află sub osul frontal purtând denumirea de rădăcina nasului, iar la baza sa se află orificiile narinare. Fețele laterale sunt unite anterior, formând dorsum nasi, ce se termină inferior prin lobulul nazal.

Piramida este formată dintr-un sept care separă cavitatea nazală în două jumătăți simetrice numite fose nazale. Au direcție antero-posterioară, localizate sub baza craniului și deasupra cavității bucale. Aceste cavități comunică cu exteriorul prin intermediul orificiilor narinare, iar cu rinofaringele comunică prin coane. Anterior, fosele nazale sunt protejate de către piramida nazală care este o proeminență localizată pe linia mediană a feței și are rolul de a proteja fosele nazale.

Structural, piramida nazală este alcătuită dintr-un schelet osteocartilaginos ce cuprinde oasele nazale și partea frontală a osului maxilar în partea superioară și din cartilajele laterale și cele alare localizate în zona inferioară a piramidei.

Pătuta musculară este alcătuită din mușchi care mișcă aripa nazală sau prin intermediul căreia se modifică deschiderea orificiilor inferioare nazale. Mușchii sunt: piramidal al nasului, transvers al ansului, mirtiform, ridicător și dilatator al narinelor.

Fosele nazale situate înapoia piramidei nazale, sunt două conducte care încep de al orificiile narinare și se termină la coane. Au un segment anteriior denumit vestibul și unul posterior cunoscute sub denumirea de fosele nazale propriu-zise. Vestibulul nazal are spect oblic în sus și înapoi fiind tapetat cu piele cu glande sebacee și foliculi piloși.

La interior, fosele prezintă o mucoasă nazală cu o regiune olfactorie localizată deasupra cornetului superior și în dreptul lamei ciuruite a etmoidului, care are celule senzioriale și celule de susținere.

Regiunea respiratorie a mucoasei este mai extinsă, este bogat vascularizată prezentând o culoare roșiatică. Acoperă toți pereții cavității nazale, mai puțin peretele superior pe care este mucoasa olfactivă și perzintă un epiteliu cilindric ciliat și glande tubulo – acinoase.

În oasele vecine ale foselor nazale se găsesc sinusurile paranazale perechi, care sunt cavități pneumatice cu rol de cutie de rezonanță și de menținere a temperaturii constante. Mucoasa se continuă cu cea a foselor nazale.

În labirintul etmoid se găsesc semicelulele edmoidale care împreună cu cele din oasele vecine alcătuiesc celulele etmoidale. Sinusul sfenoidal se deschide în recesul sfeno-etmoidal localizat în peretele superior al foselor nazale, iar sinusul frontal șia xilar au deschidere în meatul mijlociu.

Vascularizarea este realizată de ramurio care provin din artera olfactivă, iar inervația este asigurată de ramurile enrvului trigemen.

1.1.2. Faringele

Faringele este acel segment unde se încrucișează calea digestivă și cu cea respiratorie. Este locul prin care trece aerul din fosele nazale înpre laringe și trahee și invers.

În structura sa se află aponevroza intrafaringiană, mușchi și o mucoasă, iar la exterior este acoperită de adventiția faringelui care este un țesut conjuctiv lax.

La interior este căptușit de o mucoasă alcătuită dintr-un epiteliu cilindric ciliat la nivelul rinofaringelui și dintr-un epiteliu pluristratificat pavimentos necheratinizat localizat la nivelulbucofaringelui și laringofaringelui.

La exterior este acoperit de adventiția faringelui ce se continuă cu cea a esofagului.

1.1.3. Laringele

Este un organ cu funcție dublă de conduct aero-vector și de organ al fonației. Are aspect de piramidă triunghiulară cu baza în sus.

Structural, laringele este alcătuit din cartilaje legate între ele prin ligamente și articulații. Cartilajele sunt neperechi – tiroid, epiglota și cricoid, și perechi – sesamoide, cuneiforme, corniculate și aritenoide.

Mușchii sunt de două tipuri extriseci și intriseci. Cei intriseci se împart în mușchi constrictori ai glotei, alții în dilatatori ai acesteia, depărtând plicile vocale, iar alții sunt tensori ai plicilor vocale.

Tunica mucoasă este localizată la interior și prezintă un epiteliu și corion. Tunica are glande cafre secretă mucus, iar în corion se găsește țesut limfoid bogat la nivelul ventriculilor laringieni.

Vorbirea este modalitatea de comunicare prin intermediul sunetelor are sunt vocale și consoane. Vocalele sunt produse de glota vocală și influențate de cavitățile de rezonanță ale tubului vocal, iar consoanele sunt zgomotele curentului de aer expirat produse de tubul vocal, parea principală fiind gura.

Vacularizarea este asigurată de artera laringiană superioară și de cea inferioară, iar inervația este făcută de nervul laringian superior și inferior, care sunt ramuri ale nervului vag. Nervul laringian inferior inervează mușchii intriseci, iar cel superior inervează mucoasa laringelui și mușchiul tirocricoid.

1.1.4. Traheea

Este un organ cu aspect de tub care se împarte în două bronhii. În structura sa este un schelet fibrocartilaginos alcătuit din 15 -20 de inele cartilaginoase incomplete posterior. Cartilajele prezintă ligamente fibroelastice care le leagă între ele.

Vascularizarea este asigurată de ramuri din arterele tiroidiene, în zona gâtului și arterele bronșice în partea toracelui.

Inervația este făcută de fibrele simpatice din parasimpaticul cervical și toracal, dar și de fibre parasimpatice.

1.1.5. Bronhiile

Bronhiile se desprind din trahee și ajung în plămând prin hil, unde în urma ramificației formează arborele bronșic. Bronhia dreaptă are o poziție aproape verticală și are un calibru mare și are 2,5 cm sper deosebire de cea stângă care este aproape orizontală are 5cm lungimeși un calibru de 1cm.

Structural, bronhiile sunt asemănătoare traheei, bronhiile principale prezentând inele cartilaginoase incomplete posterior.

Vascularizarea este asigurată prin arterele bronhice, iar inervația prin nervii care vin de la plexul bronhopulmonar.

1.1.6. Plămânii

Sunt principalelel organe ale aparatului respirator, fiind alcătuiți dintr-un plămând stâng și unul drept, situați în cavitatea taracică, fiecare fiind acoperit de o pleură numită viscerală. Culoarea variază în funcție de vârstă astfel că la făt sunt roșu – brun, la copil este gri – rozie iar la adulți plămânii au culoarea cenușie.

Au o capaciatte totală de 5000cm3 de aer, fiind elastici, buretoși, cu diametrul de 22 cm vertical, de 18-20 cm antero-posterior, iar transversal au 90-10 cm.

Fața externă cu aspect convex și care vine în raport cu coastele prezintă șanțuri adânci (scizuri) ce împart plămânii în doi lobi. Pe suprafața plămânului stâng sunt două scizuri una principală cu poziționare oblică și una secundară cu poziționare orizontală și care pornește de la mijlocul scizurii oblice. Astfel plămânul drept este împărțit în trei lobi. Pe fața externă a plămânului stâng este o singură scizură cu poziționare oblică, care împarte plămânul în lobul superior și în unul inferior.

Fața internă are aspect plan și este în raport cu organele din mediastin și prezintă hilul pulmonar pe unde ies sau intră vasele, nervii și bronhia principală în plămâni. Plămânul stâng are anterior de hil, impresiuna cardiacă lăasată de ventriculul stâng ți impresiunea aortei descendente. La cel drept tot nterior de hil este impresiunea cardiacă a atriului drept și a celor formate de vena cavă superioară. Deasupra hilului este impresura crosei amrii vene azygos, iar posterior față de hil este impresiunea marii vene azygos.

Baza plămânilor este concavă venind în raport cu diafragma, prin partea dreptă venind în raport cu fașa superioarăa ficatului și în partea stângă vine în contact cu fundul stomacului dar și cu splina. Vârful depășește prima coastă venind în raport cu organele d ela baza gâtului. Marginea anterioară este ascuțită și localizată înapoia sternului având peste ea recesul costo-mediastinului, iar marginea posterioară este rotunjtă și în raport cu coloana vertebrală și cu extremitatea posterioară a coastelor.

Structura plămânilor prezintă un țesut conjuctiv în care sunt elmentele care îi alcătuituiesc: arborele bronșic, lobuli, ramificațiile vaselor pulmonare și bronșice, ai nervilor și limfatice.

Arborele bronșic prezintă o bronhie principală care intră în plămâni prin hil, iar intrapulmonar se împarte în trei bronhii lobare, în partea dreaptă și în ca stângă se împarte în bronhii lobare.

Bronhiile respiratorii împreună cu toate formațiunile derivate alcătuiesc acinii pulmonari, aceștia fiind unitatea morfo-funcțională a plămânului.

Bronhiile lobare au structură apropiată bronhiilor principale, cele segmentare prezintă un schelet cartilaginos fragmentat, iar bronhiilor lobulare și repiratorii le lipsesc cartilagiul. Acestea din urmă prezintă un perete fibroelastic, acoperit de fibre musculare netede cu dispoziție circulară.

La nivelul pereților ductelor alveolare este membrana fibroelastică acoperită de un epiteliu care are o dublă funcție cea de fagocitoză și respiratorie.

În jurul alveolelor se află o rețea bogată de capilare perialveolare, care formează împreună cu pereții alveolelor o barieră alvelo-capilară, în structura căreia se întâlnesc o membrană bazală fibro-elastică aferentă alveolelor, membrana bazală a capilarului și a endoteliului capilar.

Alveolele pulmonare se prezintă ca un săculeț mic, având peretele extern subțire special adaptat pentru schimburile de gaze.

Vascularizația plămânilor este de două tipuri nutritivă și functională. Prima este realizată de arterele bronșice, de ramuri laterale ale arterei toracale, ce conduc la plămân sânge cu oxigen pentru arborele bronșic, parenchimul pulmonar și pereții arterelor pulmonare care au sângele încărcat cu CO2.

Vascularizarea funcțională pornește din trunchiul pulmonar care aduce sânge încărcat cu CO2 la plămân, iar după un scurt traiect se împarte în două artere pulmonare, dreaptă și stângă, fiecare intrând în plămânul aferent. Aici se împart în ramuri care însoțesc ramificațiile arborelui bronșic până la nivelul alveolelor, loc unde se capilarizează și cedează CO2 luând O2.

Pleura se întâlnește la fiecare plămân în parte, fiind o foiță seroasă alcătuită dintr-o foiță parietală care căptușește pereții toracelui și o foiță viscerală care învelește plămânii inclusiv scizurile. Între foițe este un spațiu virtual numită cavitate pleurală unde se aflaare se încarc lama încărcată cu lichid pleural.

Cavitatea aceasta devine reală în momentul în care între foițe se acumulează sânge, aer, lichid, puroi sau limfă.

Pleura parietală are trei părți: una costală în raport cu coastele, una diafragmatica în raport cu diafragma și una mediastinală în raport cu mediastin.

Mediastinul este spațiul localizat între fețele mediale ale lobilor plămânilor care sunt acoperiți de pleurele mediastinale. Anterior se duce la stern, posterior la coloana verterbală, inferior ajunge la diafragmă, iar superior comunică cu baza gâtului.

În mediatinul superior se întâlnesc ramurile crosei aortei, ramurile venelor brahiocefalice, nervii vagi, frenici, timusul, esogfagul, ultima parte a canalului toracic, traheea, lanțul simpatic toracal. În mediastinul inferior sunt cordul și vasele sale mari, nervii frenici, nervii vagi, simpaticul toracal, canalul toracic, sistemul azygos și aorta descendentă.

1.2. Fiziologia respirației

1.2.1. – Fiziologia respirației

Respirația este schimbul de de oxigen și dioxid de carbon dintre mediu și organism. Funcțional respirația prezintă patru funcții: ventilația pulmonară ceea ce înseamnă depalsarea aerului în ambele sensuri între alveolele pulmonare și atmosferă, a doua funție este difuziunea oxigenului și a dioxidului de carbon între alveolele pulmonare și sânge, cea de a treia se referă la transportul gazelor prin sânge și lichidele organismului spre celule și funcția prin care reglează respirația.

Ventilația pulmonară. Dimeniusnile plămânilor variază prin distensie și retracție, prin mișcările de ridicare și coborâre ale diafragmului prin care se alungește și se scurtează cavitatea toracică, și prin ridicarea și coborârea coastelor prin care se determină creșterea și descreșeterea diametrului antero-posterior al cavității toracice.

Respirația de rapaus (cea normală) se face aproape în întregime prin mișcările de ridicare și coborâre a diafragmului. În momentul inspirației, contracția diafragmului trage în jos suprafața inferioară a plămânilor, iar în timpul expirației liniștite, diafragmul se relaxează și retracția elastică a plămânilor, a peretelui toracic cât și structurile abdominale comprimă plămânii. Pentru că forțele toraco-pulmonare sunt reduse, realizarea expirației forțate se face printr-o forță suplimentară, rezultată din contracția mușchilor abdominali, ce împing conținutul abdominal spre diafragm.

A doua modalitate de expansionare a plămânilor este ridicarea grilajului costal. Acesta este coborât în momentul de repaus astfel că sternul se apropie de coloana vertebrală, iar când grilajul costal se ridică, acesta proiectează sternul înainte, îndepărtându-l de coloană și mărind diametrul antero-posterior cu proxiamtiv 20 % în inspirația maximă față de expirație.

Mușchii care participă la realizarea inspirației și expirației sunt cei expiratori drepți abdominali.

Presiunea pleurală este acea presiune acre se face în spațiul dintre pleura viscerală și cea parietală. Presiunea normală la începutul inspirului este de aproxiamtiv -5 cm H2O, fiind nivelul necesar de presiune pentru a menține plămânii destinși în timpul repausului. Iar în timpul inspirației normale, expansiunea cutiei toracice trage suprafața plămânilor cu o forță mai ridicată realizând astfel, o presiune negativă intrapleurală de – 7,5 cm H2O.

Presiunea alveolară este cea din interiorul alveolelor pulmonare care trebuie să fie sub nivelul celui de afară în momentul inspărației, pentru a putea atrage aerul în momentul în care glota este deschisă și aerul nu circulă între plămâni și atmosferă.

Lucrul mecanic al repirației este realizat de către mușchii respiratori care, practic determină inspirul, expirul fiind în întregime un proces pasiv. Acesta se face în urma recululiu elastic al plămânilor și structurilor elastice ale cutiei toracice.

Volume și capacități pulmonare

Sunt patru volume pulmonare diferite care împreună reprezintă volumul maxim pe care îl atinge expansiunea pulmonară:

volumul curent- cel inspirat și expirat în timpul respirației normale;

volumul insipartor de rezervă – este un volum de aer suplimenat;

volumul expirator de rezervă – cantitatea suplimentară care paote fi expirată în expirațiile forțate după expirarea volumului curent;

volumul rezisual – cel care rămâne în plămâni.

Difuziunea

Transportul gazelor

Transportul O2

Oxigenul se dizolvă în plasma din capilarele pulmonare, după ce difuzează prin membrana respiratorie.în palsmă oxigenul intră în eritrocite, unde afce combinație cu ionii de fier din strcutura hemoglobinei. Fiecare celule de hemoglobină se poate combina cu doar patru molecule de oxigen.

Transportul C2O

C2O difuzează din celule în capilare și generează ridicarea pesiunii sale parțialeîn sțngele venos cu 5-6 mm Hg. El fiind rezultatul proceselor oxidative tisulare.

Regalarea respiraței este realizată prin mecanismele sistemului nervos central. Ritmul de bază, involuntar, automat al respirației este realizat de către bulbul rahidian, iar modificările activității centrilor bulbari respiratori, sunt determinate de acțiunea centrilor pontici: apneustic și pneumotaxic.

CAPITOLUL II. Bronșită acută

2.1. Definiție

2.2. Etiologie

2.3. Etiopatologie

2.4. Anatomie și patologică

2.5. Simptom

2.6. Diagnostic paraclinic și de laborator

2.7. Evoluție

2.8. Complicații

2.9. Prognostic

2.10. Diagnostic

2.11. Diagnostic pozitiv

2.12. Diagnostic diferențial

2.13. Profilaxie

2.14. Tratament

CAPITOLUL III. Cazul clinic cu procesul de îngrijire

Bibliografie

Niculescu C. Th., Cârmaciu R -” Anatomia și fiziologia omului, compendiu”, Editura Corint Educațional, București;

Voiculescu C, Petricu I. C . – ”Anatomia și fiziologia omului”, Editura Medicală, București, 1964

Figura 1.1.1. – Căile respiratoare

Figura 1.2.1. – Fiziologia respirației