B.O.R. – Biserica Ortodoxă Română Capitolul I Răcășdia – un străvechi sat bănățean. Primele atestări documentare Prima atestare documentară de… [303818]

Abrevieri

n.n – [anonimizat]

a.c. – anul curent

B.O.R. – Biserica Ortodoxă Română

Capitolul I

Răcășdia – un străvechi sat bănățean.

Primele atestări documentare

Prima atestare documentară de așezări omenești apare în anul 1440 într-[anonimizat]: “[anonimizat] (Dampsos) [anonimizat], [anonimizat] o donație de pământuri în Banatul occidental (și la Răcășdia)”.

De la 1440, considerată data de naștere a comunei, timp de 250 [anonimizat], vreun indiciu despre Răcășdia. În anul 1690 se găsește o altă atestare documentară a comunei, în „Istoria județului Caraș” Harta Iosefină a Banatului 1769-1772

a [anonimizat] „Răcăștia”. Este din nou amintită pe la anul 1690 – 1700 [anonimizat] „Răcăștia”, [anonimizat], de la 1717, [anonimizat] 125 de case. [anonimizat], reședință de district avea 37 [anonimizat] 77 de case. Apoi, localitatea se prezintă în anul 1769 – 1772 în „Harta Iosefină a Banatului”, cu numele de „Rakaschdia”.

Harta Răcășdiei din anul 1784

Bătrânii însă istorisesc că localitatea Răcășdia ar fi și mai veche de 1440. [anonimizat] 7 familii de păstori, a căror nume sunt purtate și astăzi de unele familii din localitate: Imbri, Cheva, Rambu, Pela, Goian, Negovan și Pența și astfel ar fi luat ființă satul. Alții însă povestesc că Răcășdia ar fi fost formată din coloniștii împăratului Traian. [anonimizat]. Iată de ce: [anonimizat]. Într-o parte a [anonimizat], s-[anonimizat], iar în altă parte a comunei, în pământul numit „Dumbrava”, s-a găsit o [anonimizat]. Piatra s-a scos din pământ și s-a mutat, de respectivul care a găsit-o, în comuna Broșteni. Acolo a fost pusă la casă ca treaptă. Astăzi piatra s-a nimicit. Locul unde s-au găsit țiglele se numește astăzi „Lațova”, care se află la vreo 2 km către vest de comuna noastră. O altă lespede asemănătoare a fost găsită în locul „Lațova”, unde s-[anonimizat] d.Hr. [anonimizat] 1963 și 1980 s-[anonimizat], mai multe tezaure monetare din secolul IV d.Hr. din care s-au recuperat mii de monede ([anonimizat] 2000 de piese de bronz).

Alte descoperiri arheologice:

la MTS se află două brățări din Spondylus provenite de aici (cultura Vinča?);

la hotarul cu Ilidia s-a descoperit chirpici și ceramică preistorică;

[anonimizat], [anonimizat] o [anonimizat]-IV d.Hr. [anonimizat], [anonimizat];

în centrul satului s-a [anonimizat] d.Hr.;

Vechimea comunei se constată și din multele schelete ce s-au găsit în diferite părți ale satului. S-[anonimizat] cimitir, sub formă de rânduri. Cimitirul s-a mutat de mai multe ori, de aceea se și găsesc în mai multe părți ale comunei schelete ca-n cimitir. Un cimitir a fost, după cum se povestește, că la edificarea casei unui anumit Păun Musta, s-au găsit, la o adâncime de vreo jumătate de metru, scheletele a 30 de oameni. Curiozitatea însă i-a surprins pe săpători, pentru că scheletele nu se aflau în poziție orizontală, cum de obicei se înmormântează oamenii, ci toate scheletele erau în poziție verticală, în imediata apropiere unele de altele, ca și cum ar fi îngropați de vii, puși într-o groapă, în aceeași poziție și după aceea acoperiți cu pământ.

Vechimea comunei se mai poate constata și din găsirea unor monede, la diferite dezgropări de schelete omenești, aflate prin diferite părți ale comunei, ce au fost înmormântate fără regulă. S-au găsit monezi vechi, unele antice, altele medievale, de pe timpul lui Sigismund Bathory (1593) și de pe vremea regelui Ferdinand I.

Numele localității peste ani

În vechime, comuna noastră se numea „Răcăjtia“. Numele și l-a luat de la pârâul „Răcășdiuța”, care curgea de-a lungul unui șir de coline, ce se întind în partea de nord-est a satului. Pârâul s-a numit „Răcășdiuța” datorită faptului că în el se aflau mulți raci. De aceea, sigiliul comunei politice era chipul uni rac. Numele localității apare mereu cu aceeași denumire, cu neînsemnate deosebiri ortografice: Rakastia (1569) și Racuștia (1717), Rakastie (1749), Racașcie (1746), Rakaschdia (în harta lui Francisc Griselini din 1776), Rakasztia (1785-1790), Rakasdia (1828-1851), Răcăjdia (1893) și Rakasd (1913). De altfel, Răcășdia și „Răcăștia” apare și în protocoalele bisericii din localitate (Răcășdie, dialectul Răcășgie), așa cum îi spun și oamenii din partea locului. În urma Primului Război Mondial (1914 – 1918) și după revoluția din 31 octombrie 1918, în timpul ocupației sârbești, s-a încercat sârbizarea numelui. După retragerea armatelor sârbești, localitatea în România Mare, își păstrează tot numele românesc de Răcășdia, însă unii oameni (printre care și unii săteni), o numesc ca și în vechime – Răcăjdia.

Răcășdia de-a lungul timpului

Satul la început era situat la poala colinelor, numite „Dealul Poliței”, în aproprierea unui izvor puternic, numit „Pomost”. La început, pârâul „Răcășdiuța”, precum și râul „Valea Mare” (care izvorăsc din Munții Ciclovei), nu au avut albia așa de mare ca astăzi și atunci când ploua, râurile își ieșeau din matcă. De aceea, primii locuitori și-au ales locul pentru sat la poatele „Dealului Poliței”, un loc puțin mai înalt, ca astfel să fie scutiți de inundații. Un alt motiv pentru care și-au așezat satul acolo a fost acela că, la nord, în spatele lor, aveau colinele acoperite cu păduri dese de fagi și goruni, care, în timpuri critice, le serveau drept adăpost și ascunzători. Numai după ce albia acestor doua râuri s-a lărgit, satul s-a extins pe locul șes dintre aceste două râuri.

Localitatea a avut încă de la început de suferit, din cauza invaziilor turcești. În istoria comunei, avem relatată o mărturisire despre invazia turcilor. Baba Marta Buzugom, femeie văduvă, în vârstă de peste 90 de ani, povestește ca ea a avut un socru, moș de 95 de ani, care i-a povestit ei, că și lui i-a povestit iar tatăl său, care l-a moarte a avut peste 100 de ani, că de mult, satul nostru, nu era alcătuit din case trainice, ci numai din colibe cu paie și zomonițe (găuri în pământ), pentru că atunci, veneau pe aici turcii și aprindeau casele, robeau fetele, nevestele și duceau tot ce găseau de la bieții săteni. Apoi, după ce luau turcii ce aflau, oamenii se reîntorceau din ascunzători, de prin păduri. Din nou își reconstruiau case și așteptau așa, până când iar se repeta invazia turcească. Sătenii aveau pus la pândă totdeauna pe cineva, care să îi înștiințeze despre venirea turcilor., ca să aibă timp să-și ascundă în pădure copilașii, bătrânii neputincioși și ă-și ducă acolo ce aveau. Feciorii păzeau și stricau potecile și drumurile în urma lor, îngrămădindu-le cu lemne, ca pe urma lor să nu poată străbată turcii, în pădure după ei. În caz de nevoie dădeau piept cu hoardele păgâne. Povestea baba că odată, la o sărbătoare, când lumea era adunată la joc, cârduri de ciori zburau, rotindu-se în văzduh. Tinerii aruncau cu pietre în ele, fluierau, strigau ca să le alunge, însă fără nici un rezultat. Toți oamenii se mirau, de ce nu pleacă ciorile. Deodată din depărtare, se aude strigând: „turcii, turcii!“. Omul pus să păzească, vine grăbit spunând că turcii coboară de către Nicolinț și imediat o să ajungă în sat. Unii o iau la fugă spre pădure, alții se ascund în găuri anume făcute pentru aceasta. O mare parte din ei intră, împreună cu santinela, cu cal cu tot, în pivnița unui om numit Pavel Ciurea. Cei rămași afară, astupară ușa de la „podrum“, apoi fugiră și ei spre pădure. Venind turcii, iau tot ce găsesc prin colibe, plecând mai departe. Santinela văzându-i printr-o gaură a pivniței, trage în purtătorul steagului turcilor și-l omoară. Turcii neștiind de unde a venit pocnitura, caută peste tot și întru-un final socotesc că din casa unde erau ascunși sătenii a venit glonțul. Dau foc la casă și pleacă mai departe. Toți au rămas acolo în pivniță, acoperiți de cenușă și de ruinele casei. Mai târziu, pe acel loc se zidește o casă nouă și cu prilejul acesta, se găsesc scheletele tuturor oamenilor și a calului. Tot în istoria comunei, se povestește, că locuitorii nemaiputând suporta atâtea chinuri și atâtea pierderi din avere, robiri de fete și neveste, se înțeleg mai mulți oameni, ca să adune câte un berbec, dintre cei mai frumoși, de la cei mai înstăriți. Adunând 40 de berbeci, îi împodobesc cu flori și cu lumânări aprinse în coarne. Așteaptă venirea turcilor, ca să le dea berbecii. Se aleg apoi 4 oameni, dintre cei mai bătrâni, care auzind că se apropie turcii, pornesc la drum cu berbecii. Trec peste râul Vrani, urcă Colnicul către „Lațova“, în direcția vestică, spre Nicolinț și se întâlnesc cu turcii. Oamenii noștri aprind lumânările în coarnele berbecilor, leagă cârpe albe în vârful bâtelor și fac închinăciuni către turci. Comandantul turcilor alege un om din oastea lui, care știa românește, iar acesta îi întreabă pe bătrâni de ce au ieșit înaintea lor. Li se răspunde că în semn de recunoștință, oferindu-le turma de berbecii și rugându-i totodată, ca pe viitor să le scutească satul de jefuire și incendiere. Turcii, bucuroși de o astfel de onoare, nemaiprimită de la o altă comună, se pun și le dau în scris, pe o piele de câine cu litere de aur mențiunea: „Răcășdia, pe viitor e scutită de urgia turcească“. Bucuroși, oamenii se reîntorc acasă și le arată sătenilor decretul de scutire primit de la comandantul turcesc. În baza decretului primit de la turci, localnicii n-au mai fugit de la casele lor, începând să-și facă treptat, case mai bune și mai trainice, în locul colibelor. Decretul primit de la turci s-a păstrat prin podul casei lui Ianăș Buzugom. Următorii neștiindu-i valoarea l-au nimicit.

Comuna fruntașă de oameni harnici, Răcășdia, care în anul 1690 avea 125 de case, depășind multe alte comune din județul Caraș, s-a dezvoltat repede în decursul anilor, având în anul 1772, 318 familii și un teritoriu comunal de 7317 iugăre (4024 ha), 6799 iugăre (3739 ha) în anul 1910, 6809 iugăre (3745 ha) în anul 1919, 203 case în anul 1757, 251 de case în 1776, 373 de case în anul 1803, 567 în anul 1876, 614 în anul 1880, 632 în anul 1892, 670 în anul 1900 peste 800 în anul 1908, și 800 în anul 1922. Din anul 1779 Răcășdia a fost, cu unele intermitențe cauzate de modificările administrative ale județului, reședință de plasă pana la 1881, când sediul plasei se mută la Iam, dar în 1919 s-a readus în Răcășdia, unde s-a edificat în 1908 o casă comunală, notarială și pretura. Din perioada 1790-1845 se păstrează pentru localitatea Răcășdia, precum și pentru altele localități, în Arhiva Naționala Caraș-Severin (fond ASTRA – despărțământul Caransebeș, dosar 217-223; 226-235), tabele privind repartizarea loturilor de casă, a livezilor și a grădinilor.

În conformitate cu Legea pentru unificarea administrativă din 13 iunie și respectiv 21 decembrie 1925, la 1 ianuarie 1926 a luat ființă județul Caraș, cu sediul la Oravița, prin desprinderea de fost județ Caraș Severin a plaselor Reșița, Bocșa, Oravița, Bozovici, Moldova Noua și Răcășdia. Pe plase situația se prezenta astfel: plasa Bocșa Montană cu 21 de comune, plasa Bozovici cu 16 comune, plasa Moldova Nouă cu 22 comune, plasa Oravița cu 20 comune, plasa Răcășdia cu 26 de comune și plasa Reșița cu 24 comune. În perioada crizei economice plasa Răcășdia a fost desființată, toate comunele fiind alipite plasei Oravița. Abia în luna octombrie 1933 se reînființează această plasă, constituită din 19 comune, grupate în 6 notariate.

Alte evenimente mai însemnate în Răcășdia au fost cele trei cutremure. Primul cutremur a fost în anul 1893, iar celelalte două au fost, conform însemnărilor de pe Evanghelia de la 1859 de la Parohia Răcășdia: „În 10.XI.940 (1940), a fost cutremur de pământ, în Răcășdia s′a simțit la ora 3 ½ dimineața – fără victime omenești și fără stricăciuni“. Iar despre cel de-al doilea cutremur se scrie: „În 4 martie 1977 seara a fost din nou cutremur de pământ. Nu s-au înregistrat în parohia Răcășdia victime omenești și nici stricăciuni la case“.

CAPITOLUL II

VIAȚA BISERICEASCĂ. BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ RĂCĂSDIA

Istoricul clădirii

Era firesc ca răcășdenii să-și construiască o biserică mare, de piatră și cărămidă, în centrul comunei, încă din anii 1760-1770, desigur în locul alteia de lemn, care după statistica din 15 ianuarie 1757, a bisericilor din Eparhia Caransebeșului, a fost „ridicată sub episcopul Maxim în 1733, Preoți Mihail Pencea…, Luca Uroșevici, Dimitrie”, având hramul „Adormirea Preasfintei Născătoare”.

Același învățător Emilian Novacovici, pasionat cercetător al trecutului satului său, susține că biserica veche ar fi fost în mijlocul unui cimitir. Alt cimitir ar fi existat, tot atunci, în jurul caselor de astăzi cu nr. 296 și 298. Susținerea pare într-adevăr verosimilă, dovadă numeroasele schelete găsite în vatra satului

Biserica Ortodoxă Română din Răcășdia actual, aliniate ca într-un cimitir.

(foto 1940) Emilian Novacovici publica în monografia sa și

o copie a unui plan al comunei Răcășdia „după o copie din 1785”, (fără însă a indica date despre originalul copiei), în care într-adevăr este indicat locul unei biserici, într-un cimitir, loc cuprins astăzi în vatra satului.Această biserică de lemn, posibil că a fost distrusă în timpul stăpânirii otomane, lucru întâmplat și în alte localități din Banat.

Despre biserica nouă, a mers vorba de la cei mai bătrâni, că în trecut nu toate comunele își aveau preoții lor, iar preoții care erau, mergeau în satele fără preot și îndeplineau cele de trebuință credincioșilor. Așa, din Răcășdia, un preot numit Miclău, a plecat spre Bozovici, ca să-i spovedească și sa-i cuminice pe creștini, iar la întoarcere, trecând printr-o pădure, i-a ieșit în cale o bandă de tâlhari. Aceștia nu l-au jefuit, ci l-au rugat sa-i spovedească și sa-i cuminece, că din momentul acela nu se vor mai ocupa cu hoția, pentru că le era greu să se ascundă mereu. Mai rugară preotul să pună o vorbă bună pentru ei la poliție, să-i ierte că se vor lăsa în viitor de hoții, ca în tihnă să poată merge la casele lor. Preotul îi spovedii, apoi îi împărtășii și le promise că vor avea libertate deplină. Tâlharii mulțumiți, i-au dat preotului mulți bani (galbeni), în scopul edificării bisericii din Răcășdia. Așa se susține ca tradiție între bătrânii satului.

Biserica actuală este construită între anii 1770-1778 din piatră și cărămidă, în centrul comunei, fiind sfințită de către episcopul Vichentie Popovici de la Vârșeț. A fost ridicată cu ajutor fizic și din donațiile credincioșilor parohiei, sub buna administrație și conducere a preotului Miclău. În vechime a fost acoperită cu șindrilă, iar la anul 1868 s-a acoperit cu aramă. Cei care au contribuit la lucrările de acoperire a bisericii cu aramă au fost: George Barbu, prim-codrean la pădurea „Societății căii ferate” ce o avea în hotarul localității. Al doilea conducător și inițiator înflăcărat a fost preotul Iacob Muntean. Acesta împreună cu George Barbu,

Biserica Ortodoxă Română din Răcășdia au fost trimiși la Budapesta pentru întocmirea

(foto 1926) aramei.

Al treilea, care și-a neglijat averea și a uitat de familia sa, numai să vadă biserica acoperită cu aramă, a fost epitropul Vichentie Lățan. Acesta a colectat bani din comună, și i-a păstrat, până după terminarea lucrărilor. Turnul bisericii a rămas neacoperit cu aramă, fiind acoperit numai cu tinichea (așa este și în ziua de astăzi). La anul 1846 s-a acoperit turnul cu pleu, iar în 1870, în urma unui trăsnet, s-a legat cu fier. În anul 2009, prin osteneala enoriașilor, datorită degradării avansate, jumătate din acoperișul bisericii acoperit cu cupru (partea dinspre naos, înspre pronaos), a fost schimbată cu tablă zincată, iar cuprul dinspre naos înspre altar, precum și tinicheaua de pe turn au fost restaurate. Lucrările al fost efectuate de maistrul Micu din Iertof.

Deasupra pronaosului femeilor, încă de la edificarea bisericii, era un cor (pod) construit de piatră, rezemat pe niște stâlpi tot de piatră, foarte groși. Stâlpii ocupau mult spațiu și țineau întuneric. De aceea la anul 1884, președintele Comitetului Parohial, Ion Bistreanu, fost ofițer și telegrafist în pensie, prin arhitectul Tarnavschi din Oravița, a demolat acel cor și a construit altul mai ușor, din grinzi și scânduri, rezemat pe doi stâlpi de fier turnat. Făcându-se loc pe lângă pereți, s-au făcut atunci și pentru femei jelțuri (scaune), care mai înainte nu erau și nici nu aveau loc să fie puse.

Avocatul Gheorghe Ciulei din Oravița scrie într-un articol publicat în revista Mitropolia Banatului, că în biserică se păstrează o însemnare în slavonă, în care se vorbește despre sfințirea bisericii actuale: „S-au sfințit biserica aceasta și jertfelnicul Domnului Atotțiitorul, în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. În cinstea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. În domnia împăraților noștri Iosif al II-lea imperator al Romei și Maria Terezia crăiasa Ungariei. Fiind arhiepiscop al Carlovățului Vichentie Ianovici Vidak al poporului sloveno-sârb și valah, mitropolit al cezaro-regești și apostolicei măriri Înalt sfetnic, cu lucrarea mâinilor ale stăpânului Vichentie Popovici, episcopul ortodox al Vârșețului și Caransebeșului de prin acelea locuri, în comuna Răcăjdia în luna dec. 15 anul 1778.”

Cercetând la fața locului însă, „actele vechi care se păstrează la parohia din comuna Răcăjdia” cum scrie Gheorghe Ciulei, n-am găsit nici o urmă despre o astfel de însemnare. În schimb, am găsit în altar, deasupra ușilor împărătești, o placă metalică, având următoarea inscripție cu litere latine: „Memoriu sfintei biserici gr. ort. române din Răcășdia 1904. Ar fi edificată cu vr’o 150-200 ani mai înainte. La anul 1778 sfințită prima dată prin episcopul Vârșețului și al Caransebeșului Vichentie Popovici. La anul 1803 s’a zugrăvit templa de prima dată. La 1846 s’a acoperit turnul cu pleh. La anul 1870 s’a legat cu fer, în urma unui trăsnet. La 1871 s’a acoperit biserica cu aramă.La 1884 s-a construit corul demolându-se cel vechi. La 1903 s’a proreparat zidurile, s’a mărit ferestrele, repărat plehul pe turn, s’a făcut gardul de la cor, ușile laterale dela templă, chivotul, strănile cîntăreților, orologiul din turn, s’a pictat templa veche și păreții;toate cu suma de 8 000 cor. prin pictorul Filip Mateiu din Bocșa mont. La anul 1903 a domnit Maiestatea Sa Francisc Iosif I regele Ungariei și împăratul Austriei. Metropolitul Românilor din Ungaria și Ardel (Ardeal) a fost Ioan Mețan (Mețianu). Episcopul Caransebeșului a fost Nicolae Popeia (Popea). Protopresbiterul Filip Adam. Preoții locali: Ioan Luca, Iacob Munten (Muntean), Simeon Ciulin și capelanul Aurel Ciulin. Învățători: Emilian Novacovici învățători la cl. II și Ilie Iana învățător. În comitetul parohial: Emilian Novacovici preș. comit. și conducătorul lucrărilor, George Bufan, Străin Bumbu, Nicolae Ciocănel, Ioan Miciuru, Păun Cotrenț (Cotreanț), Atănas Mirgea, Păun Petia (Penția), Andrei Penția, Toma Simeon, Adam Iucu, Nicolae Megheleș, George Buzăngiu, David Pența, Jinvan Pența, Nicolae Lățan, Ianăș Cheva, Ruzmir (Rusmir) Buzugom, Costa Ciurea, Ion Ciure (Ciurea), Mioc Goian, Iosif Rambu, Iosif Pela, Costa Crăciunel, Ion Cartea (Carcea), Ion Borlovan, Mioc Imbri, Nicolae Simeon, George Simeon, Ștefa (Ștefan) Goian, Achim Bumbu, Iancu Imbri, Iosif Penția, Simeon Brăilă, George Cruția, Păun Moată, Georghe Cheva, Nicolae Goian, Nicolae Albu”.

Arhitectura

Biserica ortodoxă din Răcășdia este construită în stil baroc, din piatră și cărămidă, cu turn – clopotniță, tot din cărămidă, care se înalță deasupra pridvorului, care este închis. Are plan dreptunghiular, având 22,89 m lungime și 11,36 m lățime, la exterior, altar semicircular în interior și exterior, naos și pronaos, despărțite printr-un perete scund (care astăzi nu mai există). Turnul patrulater al bisericii are 25 m înălțime, acoperiș baroc cu un singur bulb, spre deosebire de alte biserici din zona Oraviței, al căror turn are de obicei doi bulbi. Biserica este construită în tip de navă cu altarul la răsărit. Are trei cupole interioare zidite din piatră și cărămidă, legate între ele prin contraforți. Pardoseala din biserică este din dale de piatră. Suprafața totală a bisericii (conform planului de situați pentru cadastru privind biserica, executat de Întreprinderea Județeană de Gospodărie Comunală și Locativă, Reșița, grupa Oravița, august 1986) este de 2360 m2, dintre care 280 m2 biserica, 500 m2 alei și 1580 m2 curtea interioară și parcul.

Altarul are lungimea de 5,26 m, lățimea de 6,18 m și înălțimea de 5,20 m. În mijlocul altarului se găsește Sfânta Masă, care are lungimea de 1 m, lățimea de 1,50 m și înălțimea de 0,92 cm.

În partea de miazănoapte se află proscomidiarul, iar în partea de miazăzi diaconiconul, precum și locul unde se pregătește cădelnița pentru cădire.

Iconostasul (cel care desparte altarul de naos) este sculptat, de către sculptorul Gheorghe Cotârlă din Oravița, înainte de anul 1800 (se presupune că acesta ar fi existat încă din anul 1778 când s-a sfințit biserica, însă nu avem nici un document care să certifice acest lucru).

În fața iconostasului, pe o distanță de 4,02 m înspre naos și pe o lățime de 8,04 m, la aceeași nivel cu altarul, se află soleea. Spre extremitățile laterale se află stranele cântăreților, fiecare cuprinzând câte 5 locuri. De asemenea, pe solee se găsesc două tetrapoade care susțin icoanele. Pe tetrapodul din stânga se află așezată permanent icoana Maicii Domnului (cea care este ocrotitoarea bisericii), iar pe tetrapodul din dreapta se află icoana Mântuitorului. Atunci când este un sfânt sau un praznic al cărei icoane se află în biserică, lângă icoana Mântuitorului se așează și icoana praznicului respectiv.

De la nivelul soleei se coboară aproximativ 25 cm în naos, unde este locul de ședere pentru bărbați. Naosul are lungimea de 6,42 m și lățimea de 8,43 m. La capătul soleei (și începutul naosului) se află în partea stângă, Tronul Maicii Domnului, iar în partea dreaptă Tronul Arhieresc.

În partea sudică se află ușa de intrare în biserică pentru bărbați (care a fost refăcută din nou în anul 1904). Pe lângă pereți se află un număr de 27 de jilțuri, precum și 9 scaune tapițate.

Naosul este despărțit de pronaos de jilțurile bărbaților, care au prinse în spate un placaj de aproximativ 1 m.

Pronaosul pentru femei, este la același nivel cu altarul, fiind mai ridicat cu 25 cm față de naos. Asta are o lungime de 7,26 m și o lățime de 8,12 m, cuprinzând un număr de 23 jilțuri laterale din lemn, precum și 32 de scaune. Primul jilț din partea dreaptă este al preotesei, iar primul din stângă al prescurăriței. Tot în pridvor, lângă ușă în partea stângă se află epitropia, care are 3 jilțuri pentru epitropi.

Jilțurile din biserică, atât cele de la bărbați, cât și cele de la femei, au fost construite în anul 1886 de Tudor Gaița din Răchitova.

Pridvorul are o lungime de 9,48 m și o lățime de 1,95 m. Acesta este închis, având în partea stângă scara de urcat în pod, iar în partea dreaptă este așezat „Mormântul Domnului”. Ușa principală de intrat în biserică are lățimea de 1,40 m.

Pictura

La început biserica actuală nu a fost pictată, doar iconostasul a fost pictat în anul 1803, necunoscându-se pictorul. În anul 1903, datorită picturii deteriorate a iconostasului, la inițiativa președintelui Comitetului Parohial, Emilian Novacovici, a fost nevoie să se facă o nouă pictură și tot atunci s-au pictat pentru prima dată pereții bisericii și s-a renovat și exteriorul Sfântului lăcaș, toate acestea cu suma de 7277 de coroane. Lucrările au fost executate în ulei pe tencuială de ipsos, de către pictorul Filip Matei din Bocșa Română. După un sfert de secol, adică în anul 1927, pictura bisericii a fost restaurată de același pictor Filip Matei, iar după un alt sfert de secol, adică în anul 1955, pictura lui Filip Matei de pe iconostas a fost restaurată de pictorul Iulian Toader din Arad. În anul 1967, pictura lui Filip Matei din 1903, deteriorându-se pe mari suprafețe, parohul Iancu Berlogea și credincioșii din Răcășdia au hotărât să picteze biserica din nou, pictând acum și suprafețele libere. S-au păstrat însă – restaurându-se doar – suprafețele bine conservate ale picturii lui Filip Matei, pictându-se din nou suprafețele complet degradate din altar și pronaos, de către pictorul Ion Minulescu, după documentația întocmită de pictorul Nicolae Stoica, ambii din București. O inscripție scrisă pe o placă fixată în altar, deasupra ușilor împărătești, lângă „Memorialul” amintit, precizează: „Această sfântă biserică monument istoric s-a pictat din nou și restaurat în ulei în anul 1967 cu contribuția enoriașilor. Pictura a fost executată de pictorul Ion Minulescu din Buc.”. De-a lungul vremii s-au efectuat lucrări și la exteriorul bisericii. Astfel conform unei însemnări de pe Evanghelia de la anul 1859 aflăm că în anul 1979 a fost restaurat exteriorul bisericii. Apoi în toamna anului 2009 exteriorul a fost din nou restaurat. Tot atunci au fost restaurate și cele 4 icoanele (Sf. Ap. Petru, Învierea Domnului, Sf. Ap. Pavel și icoana hramului, de deasupra ușii bărbaților – Adormirea Maicii Domnului) care împodobesc exteriorul lăcașului. Restaurarea acestora a fost făcută de pictorul Constantin Bumbu din localitate.

Odată cu venirea P. C. Părinte Gheorghe Țibuleac (1 februarie 2010), la inițiativa Preacucerniciei Sale și cu ajutorul bunilor noștri credincioși, cu data de 20 iulie 2011, au început lucrările de restaurate totală a picturii bisericii, de către pictorul Igor Isac din Ciclova Montană, având ca ajutor pe soția dânsului, Nina.

Din pictura maestrului Filip Matei, din anul 1903, se mai păstrează:

Iconostasul;

Pandantivele cu cei 4 evangheliști de pe cupola din fața Sfântului Altar, deasupra stranelor cântăreților;

Contrafortul de pe marginea iconostasului;

Pictura jilțurilor din stranele cântăreților și ale bărbaților;

Ioana de la Tronul Maicii Domnului și cea de la Tronul Arhieresc;

Scena Vameșului și a Fariseului de pe peretele din partea de sud a naosului (deasupra ușii de intrare a bărbaților);

Parțial: scena Învierea lui Lazăr și Iisus cu pruncii, ambele de pe cupola de deasupra podului pentru cor.

Organizarea scenelor din biserică

În Altar sunt pictate următoarele scene:

În spatele Sfinte Mese se află pictată scena Cina cea de Taină;

Deasupra Sfântului Altar se află Maica Domnului cu pruncul în brațe, având pe Sf. Arhanghel Gavriil de-a stânga și pe Sf. Arhanghel Mihail de-a dreapta;

În partea stângă a Proscomidiarului se află scena Spălării picioarelor, iar în partea dreaptă Sf. Ierarh Vasile cel Mare;

În partea dreaptă a Diaconiconului se află Sf. Ierarh Ioan Gură de Aur, iar în partea stângă Sf. Ierarh Grigorie Dialogul.

Pe iconostas sunt pictate următoarele scene:

În partea de sus de află Mântuitorul răstignit pe Cruce, având la picioare pe Maica Sa și pe Sf. Ap. și Ev. Ioan;

Rândul de sus, în partea stângă a crucii, de la stânga spre dreapta se află icoanele: Intrarea Domnului în Ierusalim, Botezul Domnului, Învierea Domnului și Schimbarea la Față;

Rândul de sus, în partea dreaptă a crucii, de la stânga spre dreapta se află icoanele: Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, Nașterea Domnului, Întâmpinarea Domnului, Înălțarea Domnului, Pogorârea Duhului Sfânt și Adormirea Maicii Domnului;

În mijloc, deasupra ușilor împărătești, se află icoana Sfintei Treimi;

De-a dreapta și de-a stânga ușilor împărătești se află icoana Mântuitorului, respectiv a Maicii Domnului;

Deasupra ușii diaconești dinspre miazănoapte se află Tăierea împrejur, iar deasupra ușii dinspre miazăzi Intrarea Maicii Domnului în Biserică;

În partea stângă a ușii de miazănoapte, se află Sf. Ierarh Nicolae, iar în partea dreaptă a ușii de miazăzi Sf. Prooroc Ioan Botezătorul;

Pe lateral, în stânga, lângă Sf. Ierarh Nicolae, este pictat Sf. Arhidiacon Ștefan, iar în partea dreaptă, lângă Sf. Prooroc Ioan Botezătorul, Sf. Arhanghel Mihail.

Ultimul rând de icoane se de pe iconostas se află sub icoanele împărătești și al celorlalte din nivelul inferior, fiind în număr de șase. De la stânga spre dreapta ele sunt:

Sf. Prooroc Iona în chit;

Necredința lui Toma;

Fuga în Egipt;

Iisus cu femeia samarineană;

Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul;

Samarineanul milostiv.

Pe contrafortul de deasupra iconostasului se află 10 icoane pictate, care cuprind patimile Mântuitorului. De la stânga la dreapta ele sunt:

Rugăciunea din Ghetsimani;

Vinderea lui Iisus;

Petru se leapădă de Domnul;

Iisus Hristos înaintea arhiereilor;

Iisus înaintea lui Pilat;

Scena „Iată Omul!”;

Pilat își spală mâinile;

Hristos cu cunună de spini pe cap;

Hristos bătut și batjocorit;

Ducerea crucii.

Pe ușile împărătești este zugrăvită scena Buna Vestire, iar pe ușile diaconești sunt zugrăviți: Sf. Mare Mucenic Dimitrie (stânga) și Sf. Mare Mucenic Gheorghe.

Pe cupola din fața altarului se află icoana Iisus Hristos Pantocrator, având în cele patru colțuri pe cei 4 evangheliști: în stânga pe Sf. Ev. Matei și Marcu, iar în dreapta de Sf. Ev. Luca și Ioan.

În naos, pe partea stângă se află Tronul Maicii Domnului, cu Pruncul în brațe, dedesubt fiind reprezentat episodul întâlnirii Elisabetei cu Maria. În partea dreaptă este Tronul Arhieresc, unde se află pictat marele ierarh, învățător al vremii, mitropolitul ortodox din Banat și Ardeal, Sf. Ierarh Andrei Șaguna.

Pe contrafortul dintre cupola stranelor și cupola naosului bărbaților se află pictați cei 12 Apostoli. De la stânga la dreapta ei sunt:

Sf. Ap. Ioan;

Sf. Ap. Tadeu;

Sf. Ap. Pavel;

Sf. Ap. Simon;

Sf. Ap. Matia ;

Sf. Ap. Petru;

Sf. Ap. Filip;

Sf. Ap. Bartolomeu;

Sf. Ap. Andrei;

Sf. Ap. Ioan;

Sf. Ap. Toma;

Sf. Ap. Luca.

Pe cupola din naosul bărbaților, în centru se află „Sfânta Treime de la stejarul Mamvry”, iar în cele patru colțuri se află Cuvioșii Ioan Melodul și Ioan Damaschin (dreapta), care țin o panglică pe care scrie: „Sfânt, Sfânt, Sfânt” și Cuvioșii Cosma și Damian (stânga), care de asemenea au o panglică pe care scrie: „Este Domnul Savaot”.

Pe peretele din partea stângă din naos, se află pictat Sf. Mare Mucenic Gheorghe și scena Coborârea de pe Cruce, iar pe cel din stânga, deasupra ușii bărbaților, este scena Vameșul și Fariseul, având în partea stângă pe Sf. Mare Mucenic Dimitrie, iar în partea dreaptă pe Sf. Mare Mucenic Valentin.

Pe contrafortul dintre naos și pronaos se află pictați 10 prooroci ai Vechiului Testament. De la stânga la dreapta ei sunt:

Sf. Prooroc Zaharia;

Sf. Proo. Ilie;

Sf. Proo. David;

Sf. Proo. Iona;

Sf. Proo. Solomon;

Sf. Proo. Avacum;

Sf. Proo. Isaia;

Sf. Proo. Ioil;

Sf. Proo. Daniel;

Sf. Proo. Ieremia.

Pe cupola de deasupra podului corului, se află pictată scena Iisus în mijlocul pruncilor (în partea stângă) și Învierea lui Lazăr (în partea dreaptă).

În pronaos la femei, în partea stângă se află icoanele cu:

Sf. Apostoli Ioan și Petru la Mormântul lui Iisus;

Sf. Cuvioasă Eufrosina;

Vindecarea fiicei femeii cananience;

Sf. Cuvioasă Eufrosina;

Învierea Domnului.

În partea dreaptă se află icoanele:

Izgonirea din Rai;

Sf. Cuvioasă Parascheva;

Botezul Domnului;

Sf. Cuvioasă Teodora;

Iisus și samarineanca.

La intrarea din pridvor în pronaos, deasupra se află pictat cu serafim, în stânga este scena Dinarul văduvei și în dreapta este reprezentat Lazăr la ușa bogatului, cea mai laică scenă din toată biserica.

În pridvor, deasupra se află Iisus Hristos Emanoil. Deasupra ușii care dă în pronaos este pictată Mahrama Sfintei Veronica. Sus în partea stângă se află Maica Domnului cu Pruncul, iar în stânga Sf. Prooroc Ioan Botezătorul. Pe pereții din partea stângă se află icoanele:

Petru pe mare;

Sf. Arhanghel Mihail ucide pe Satana;

Învierea fiicei văduvei din Nain.

Iar în partea dreaptă se află icoanele:

Vindecarea celor 10 leproși;

Samarineanul îndurat;

Vindecarea orbului din naștere;

Învierea fiicei lui Iair.

Tot în pridvor, în partea dreaptă se află Mormântul Domnului, care are pictat scena Punerii în mormânt. Acesta a fost donat de familia directorului Gheorghe Guga și are o vechime de peste 100 de ani.

De asemenea în biserică mai sunt icoane pictate la unele geamuri (câte doi Sfinți), la jilțurile din strană, la cele ale bărbaților, care au pictate hramurile caselor bărbaților care le ocupau la acea vreme (1904), precum și unele busturi ale unor sfinți cuvioși, cuvioase și mucenici, aflate în naos și sus în podul coriștilor.

În colecția de artă bisericească a Protopopiatului Reșița sunt următoarele icoane, ulei pe lemn, secolul XIX, pictor necunoscut: „Cuvioasa Parascheva și Sf. Nicolae” (nr. inv. 454), „Sf. Arhangheli și Sf. Dimitrie” (nr. inv. 455), „Înălțarea Sfintei Cruci, Nașterea Maicii Domnului” (nr. inv. 456), „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (nr.inv.557), „Sf. Ilie și Schimbarea la față” (nr. inv. 458), „Bunavestire și Intrarea în Ierusalim” (nr.inv.459), „Sf. Trei Ierarhi și Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul” (nr. inv. 460), „Înălțarea la cer și Pogorârea Duhului Sfânt” (nr. inv. 461), „Maica Domnului cu pruncul” (nr. inv. 462) și „Iisus Hristos” (nr. inv. 463).

Clopotele

În trecut biserica a avut 3 clopote:

Unul din 1832, cu inscripție sârbească;

Cel mai greu, din 1879, cu inscripție românească și

Cel din 1883.

Clopotele vechi ale bisericii din Răcășdia au ridicate de către unguri în timpul Primului Război Mondial.

În ședința Consiliului Parohial din data de 22 august 1937, „președintele pune pe ordinea de zi procurarea a 2 (două) clopote pe seama sf. biserici și espune cele două oferte a firmelor Novotni din Tșoara și Hănig din Arad. Consiliul parohial având în vedere dorința comunei bisericești de a avea 3 clopote noi, mai având în vedere bunul nume al firmei Novotni și condițiunile ei mai avantajoase hotărăște, să se comande 2 clopote noi, cu tot aranjamentul lor de la firma Novotny… și aprobă de comun acord de întreg consiliul parohial. Comanda va fi valabilă pentru firmă imediat, prin subscriere proprie, iar pentru comuna bisericească numai după binecuvântare aprobare a Consistorului din Caransebeș.” Se pare însă, că doar unul din cele două clopote comandate s-a executat (clopotul mic); cu cel de-al doilea neștiind ce s-a întâmplat și de ce s-a anulat fabricarea lui.

În 26 noiembrie 1937 se aduce în discuție în timpul ședinței extraordinare a Consiliului Parohial, chestinuea cadrelor (suporturilor) pentru noile clopote. „Dl. Președinte comunică că azi a avut convorbirea telefonică cu firma Novotny din Timișoara în cauza confecționării din fier, a schelăriei, – după ce din lemn nu se poate confecționa neavând lemn uscat la dispoziție, – iar din lemn (n.n schelăria) nu este durabilă, – firma Novotny se poate angaja a confecționa această schelărie din fier pentru suma de cc. Lei 25.000-30.000, care va fi gata deodată cu clopotele la termenul fixat al clopotelor, firma comunică: În caz că i-se pune la dispoziție până în 28.XI.a.c. suma de Lei 30.000, care formează rata de la Crăciun pentru clopote, – este dispusă a aștepta comuna Bisericească de plata costului schelăriei până la 31 Decembrie 1938, – fără dobândă. Consiliul Paroh. luând la cunoștință cele relatate de Dl. Președinte în chestiunea schelăriei, Hotărăște ca schelăria să se facă din fer la firma Novotny, cu condițiunile arătate de firmă, mai sus. Totodată Cons. Paroh. autorizează pe Dl. Președinte Gheorghe Simion și pe Nic. G. Simion I Eptr. a se deplasa la firmă la Timișoara pentru comandarea schelăriei în condițiunile de mai sus, și pentru predarea sumei de Lei 30.000 firmei. (…) Cons. Paroh. pentru ca să poată face la timp plata ratelor la clopote și schelărie, Hotărăște și autorizează pe Dl. Președ. al Cons. Paroh. și Epitropia a convoca debitorii Bisericii pe ziua de 28 Nov. a.c. ora 8 a.m. în sala Școalei și a-i provoca ca în termen de 8 zile să achite datoriile sft. Biserici, la caz contrar conducerea este autorizată a-i da pe calea legii pentru scoaterea datoriilor. Președintele secondat de Dl. înv. dir. Gheorghe Guga propune ca reprezentanții Bisericii să facă încă una colectă în comună în favorul clopotelor, Cons. Paroh. în majoritate aprobă.”.

cadrele (suporturile) de lemn de la clopote au fost înlocuită cu altele din fier, fiind executate la uzinele din Reșița prin firma Novotny.

Cele prezente astăzi sunt fabricate din bronz, în număr de 3, fiind turnate de către firma Novotny din Timișoara:

Clopotul mic este din anul 1937, are 254 Kg;

Clopotul mijlociu este din anul 1922, are 410 Kg;

Clopotul mare este din anul 1920, are 810 Kg.

Clopotul cel mare, în urma unor stricăciuni, a fost returnat în anul 1979 la I.C.M. Reșița și cântărește 887 Kg.

Biserica are orologiu în turn din 1862, care în trecut a funcționat, dar astăzi nu mai funcționează.

Însemnare pe Evanghelia din 1859

Manuscrise și cărți vechi de cult

În biblioteca bisericii din Răcășdia se găseau cărți vechi care prin prezența lor în acest colț de țară arată încă o dată permanentele legături culturale între cele 3 țări românești. Ceea ce prezintă importanța lor istorică, este faptul că prin prezența unor cărți tipărite în alte părți ale țării sau chiar peste hotare, arată ferm că Munții Carpați nu au constituit niciodată vreo piedică între Transilvania, Moldova și Țara Românească.

Printre cărțile care prezintă o importanță mare sunt:

Liturghier, Târgoviște, 1713 (nr. inv. 1583);

Evanghelie, Râmnic, 1746 (nr. inv. 1516);

Aceste două cărți se află la Direcția județeană a Arhivelor Naționale Caraș-Severin (DJANCS).

În colecția de carte veche a Mitropoliei Banatului se află următoarele cărți:

Penticostar, Râmnic, 1743 (nr. inv. 20011);

Octoih, Râmnic, 1776 (nr. inv. 19919);

Liturghier, Sibiu, 1862 (neinventariat).

În parohia Răcășdia au mai existat și alte cărți vechi de cult și nu numai, despre care astăzi nu știm unde se află:

Triod, Râmnic, 1731 (nr. inv.1515);

Un calendar tipărit de Zaharia Karkaleki, Budapesta, 1818;

Un număr din „Biblioteca românească” tipărit tot de Z. Karkaleki, Budapesta, 1830;

Molitfelnic, Sibiu, 1833;

Ce se numește ideal (știința) celui ce cu adevărat se pocăiește, alcătuită în limba cea (de) obște grecească de un renumit dascăl, și dată în tipar la anul 1774 în Veneția în tipografia lui Demetrie Teodosiul Ioanitul,Viena,1837;

Rugăciunea mulțumirii la ziua nașterii împăratului Ferdinand 7/19 Aprilie și a numelui 18/3 Mai, tipărită în Crăiasca Tipografie a Universității Ungurești 1847.

Singurele cărți, care datează de peste 100 de ani și se păstrează în arhivele bisericii din Răcășdia sunt:

Apostol, tipărit în anul 1835;

Sfânta Evanghelie, tipărită‚ în zilele prea înălțatului împărat al Austriei Francisc Iosif I, sub privegherea și cu binecuvântarea prea Sfinției Sale Andrei baron de Șaguna, Episcopul eparhiei greco-răsăritene ortodoxe în marele principat al Ardealului. Tipărită la Tipografia diecezană din Sibiu, în anul Domnului 1859;

Triod, despre care nu știm anul tipăririi, datorită faptului că din prima pagină, doar jumătatea de sus se mai păstrează. Însă pe aceea am găsit scris că a fost tipărit în timpul domniei regelui Carol I (1866-1914);

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei gr. or. rom. a Caransebeșului, Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeș, 1897;

O scrisoare, scrisă la mașină, intitulată „P.T. Frații ortodocși orient. În Bucovina, scrisă de preotul Emanuel Eugen Worobkiewicz”, Lemberg, Ianuarie 1897;

Cartea Psalmilor. Traducere și explicare, Editura erezilor – Societate tipografică bucoviniană, Cernăuți, 1898;

Procesele verbale ale ședințelor Sântului Sinod din Sesiunea de Prima-vară a anului 1898, Tipografia Cărților Bisericești, București 1898;

Religiunea în „Școala veche” și în „Școala noauă”, Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeș, 1899;

Statutul organic al Bisericei Greco-Orientale Române din Ungaria și Transilvania, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1900;

Cantorul Bisericesc (2 exemplare), Tipografia George Nichin din Arad, 1905.

Ca și manuscrise (documente) vechi, Parohia Răcășdia dispune de registrele de stare civilă pe anii 1778-1909, păstrate de DJANCS.

În arhiva bisericii s-au găsit și protocoale de tristă aducere aminte a anilor 1845-1848 (astăzi pierdute).În ele se vede truda preoților pentru imitarea formularelor de introducere în matricole a cazurilor de botez, cununie și deces. Protocoalele au fost tipărite peste tot în limba maghiară. În acea vreme erau preoții: Ioan Cherla, Nicolae Pelovici și Iosif Iancovici, iar capelani erau Constantin Pelovici și Dumitru Iancovici. Matricola botezaților începe din 4 noiembrie 1845 – 4 iulie 1848, a decesurilor din 11 noiembrie 1845 – 3 septembrie 1848 și a cununiilor din 7 noiembrie 1845 -15 februarie 1848.

În arhiva bisericii s-au găsit și câteva protocoale mai vechi scrise cu litere chirilice, din care se vede importanța preotului în viața satului, ele sunt din perioada 1783-1847 (astăzi însă nu mai sunt de găsit). Singurele registre vechi care se află la biserica parohială sunt: Protocoalele răposaților și a botezaților de la anul 1909 și al cununaților de la anul 1910.

În Monografia Comunei Răcășdia, scrisă de înv. Emilian Novacovici, găsit un pomelnic în care sunt menționate o serie de nume, însă nu este menționată data în care s-a scris acesta: Arhiepiscop și Metropolit Ansofil 1874

Episcopi: Procopiu – 1853

Ioan Popazu 1865

Nicolae Popea 1889

Vichente

Iosif

(5 nume nedescriptibile)

Fundători:

Alexandru

Ana

Emanuil

Protopresbiteri:

Sofronie

Iosif

Ioan

Martin

Presbiteri:

Iosif

Vasilie

Nicolae

Ioan

Constandin

Dimitrie

Ioan

Iacob

Simion

MORȚI:

Arhiepiscopul Metropolit: Toanichiu (Teoctist) – 1479

Stefan 1557 Barlaam 1687 Ioan Popasi rep. 5 Feb. 1889

Ioan 1599 Teofil 1693 Regina Elisabeta 1895

Genadiu 1627 Andrei Baron de Șaguna 1872

Ilie 1637 Miron 1898

Stefan 1643 Gedeon Nichitici ep. 1788

Danil 1651 Gerasim Adamovici 1796

Sava 1656 Vasile Moga 1845

Iosif 1680 Ioasat 1682

Din acest pomelnic putem concluziona că în acesta a început să se scrie după anul 1812, această teorie bazându-se pe primul nume din categoria Presbiteri (care credem că se referă la preoții vii), al preotului Iosif (Iancovici), care a păstorit Parohia III în perioada 1812-1847. Următorii preoți s-au scris de-a lungul vremii pe pomelnic, până în anul 1926, când Simeon (Ciulin) încheie această parte a pomelnicului Presbiterilor.

Troițele. Curtea bisericii și cimitirul. Casele parohiale. Terenul bisericii.

O importanță istorică, dar si artistică deosebită pentru comuna noastră, o constituie și troițele (crucile) din comună și din câmp. Astfel în comună se află 8 troițe, dintre care 6 din lemn, una din piatră și una din marmură, cea a corului vocal, care se află în curtea școlii.

Troițe există și la câmp; în trecut erau 12, dar astăzi datorită neglijenței sătenilor, de-abia mai sunt vreo 7-8, uitate de lume.

Troița din drumul spre cimitir ridicată în anul 1901 Crucea corului vocal (1902)

Curtea bisericii – biserica și școala sunt îngrădite de jur-împrejur cu un gard de 189 de metrii, făcut din piatră cioplită (în partea de jos) și gardul propriu-zis din fier. Acest gard a fost construit în 1904 și a costat 9500 de coroane, cheltuielile fiind suportate de biserica din localitate. Cel care a lucrat fierul, a fost Dimitrie Baghera din Oravița Româna, iar de fundația de piatră cioplită s-a ocupat Dimitrie Petcu din Ciclova Montană.

Suprafața curții bisericii este de 2080 mp, dintre care 1580 mp curtea interioară și parcul și 500 mp alei. În curte este plantat gard viu, precum și alți pomi ca: tei, castani și un număr mare de pruni. Referitor la teii plantați în fața bisericii, aflăm că aceștia au fost plantați de către primul epitrop de atunci Nicolae G. Simion, în primăvara anului 1932. Tot el propune membrilor Consiliului Parohial să se înceapă plantarea de tei și în jurul grădinii bisericii (partea de către școală).

De jur-împrejurul bisericii sunt 10 bănci, iar în partea din față a bisericii se află o pompă de apă potabilă. În spatele bisericii se află „căsuța” (așa cum este cunoscută de săteni), construită în 1904 și restaurată în 2009, în care se află în prezent centrala pe lemne, care încălzește biserica. În partea cealaltă a anexei, se află locul pentru cei „neputincioși” (toaleta), care a fost reconstruită în 1979 (tot atunci putem presupune că au avut loc lucrări de reabilitare și de restaurare și a celeilalte părți a „căsuței”). Tot în curtea bisericii se află și un monument ridicat în memoria celor ce au slujit în biserica din localitate, preoți, învățători, coriști, cantori și epitropi. Acest monument a fost ridicat în anul 1997 de preotul de atunci Dănuț Bufanu.

Monumentul din curtea bisericii (foto 17 iulie 2013)

Cimitirul – De-a lungul vremii, în Răcășdia au existat mai multe cimitire: unul vis – a – vis de școală, pe lângă casa de atunci cu numărul 216, unde era și biserica de lemn, altul pe lângă numerele de casă de atunci 70-75 și altul la numerele de casă 296-298.

În prezent, actualul cimitir se află în prezent în partea de nord a comunei și se întinde pe o suprafață de aproximativ 2 ha. Aici sunt îngropați mai mulți preoți, învățători și toți oamenii din localitate care își încheie misiunea pe acest pământ. În trecut, morții se îngropau direct în pământ (și era bine așa), dar cu timpul s-a lărgit noua „modă” de a se îngropa în cripte, astfel ne mai îndeplinind cuvântul Scripturii care zice: „Pământ ești și în pământ te vei întoarce! ” (Facere 3,19). Și crucile de lemn de odinioară încep să-și piardă întâietatea; astăzi preferându-se mai mult cele de marmură sau piatră..

În ultimul timp, înmulțindu-se numărul de sectari în comună, li s-a dat și lor o parte din cimitirul ortodox, avându-și cimitirul lor deasupra de cel ortodox.

Cunoscându-se necesitatea unei case mortuare (capelă) în cimitirul parohial, în ședința Consiliului Parohial din data de 10 iunie 1934, s-a hotărât construirea acesteia. „Consiliul parohial hotărăște ca în cimiter să se zidească casă mortuară, în regie proprie, în dimensiune de 3 pe 4 m. Dl. notar declară în numele Primăriei că cinstește pe seama bisericii cărămidă crudă. Lucrările să se facă întrucât va fi posibil dă către datorașii bisericii, iar întrucât aceștia nu vor executa, epitropia se autorizează a spesa din banii gata.”.

În ședința Consiliului Parohial din 20 decembrie 1936, s-a hotărât, ca pentru anul 1937 să se aloce suma de 2000 lei pentru „tencuirea casei din morminți și grajdiului de la Casa par. (n.n. nr.) 540”.

Pentru „tencuirea casei mortuare din cimitir se prezintă urm. oferte: Ion Goian lei 850, Dtru Bagiu lei 900 și George Blaj lei 500, Consiliul Paroh. dă și acestă lucrare lui George Blaj. Condițiunile: Biserica pune la dispoziție materialul necesar, plata se face în modul următor: în ziua de azi măestrul Blaj primește arvună Lei 500 iar restul de Lei 800 îl va primi după recepționarea lucrărillor de către comisia aleasă în acest scop și compusă din Președintele Cons. Paroh., Epitropia și Membrii Iosif Pența și Negovan. Lucrările să fie terminate cel mai târziu la 30 Septb. a.c.”. Deci, pentru construirea capelei mortuare credem că s-au dăruit aproximativ 1200 lei.

De multă vreme exista la intrarea în cimitir o casă pentru a depozita anumite lucruri, care datorită degradării a fost distrusă până la temelie, în locul ei ridicându-se în anul 2008 o alta, care deservește până în prezent drept capelă mortuară. Datorită alunecărilor de teren, această capelă a fost renovată, fiind consolidată și fundația, în anul 2013, de către Primăria Răcășdia. Tot atunci s-a îngrădit partea din față a cimitirului și s-a pavat cu dale de beton în fața și împrejurul capelei.

Casele parohiale – era de așteptat ca în Răcășdia să existe mai multe case parohiale, întrucât la biserica din localitate au slujit concomitent 2, 3 sau chiar 4 preoți și diaconi (capelani). Însă, cum între anii 1777-1950 majoritatea slujitorilor care au deservit Parohia Răcășdia au fost fii ai satului, nu toți au locuit în casele parohiale.

Astfel, aflăm că în anul 1932 preotul Gheorghe Simion cere ajutor pentru refacerea gardului de la casa parohiala (în care credem că a locuit chiar el) de la nr. 380. Ajutor pentru reconstruirea grajdurilor de la cele două case parohiale (în care locuiesc preoții Gheorghe Simion și Iancu Berlogea), se cere de la Consiliul Parohial și în anul 1934. Deci, ce-a de-a doua casă parohială în care locuia părintele Iancu Berlogea, se afla la nr. 540. În 25 iulie 1937 se hotărăște ca de tencuirea acestui grajd să se ocupe George Goian Blaj, fiind plătit cu suma de 800 lei.

Terenul bisericii – în trecut, biserica din Răcășdia dispunea de mult teren extravilan, dar și intravilan. Astfel, terenul din fața bisericii (unde astăzi este construit Restaurantul Iasmy-Day) era al bisericii. Acest lucru este confirmat de către Procesul Verbal al Consiliului Parohial-Răcășdia din data de 27 martie 1937, când, prin Cererea nr.10/937 a Stolului străjeresc de la Școala primară din localitate, se cerea să i se cedeze plațul de vis-a-vis de biserică, pentru exercițiile străjerești. „Consiliul parohial ascultând espunerea Dir. școl. Gh. Guga și a preotului Gheorghe Simion președintele consiliului parohial, cu unanimitate hotărăște cedarea intravilanului, – pe durata exerciților numai.”.

Preoții slujitori ai parohiei

În Parohia Răcășdia au funcționat de-a lungul timpului un număr de 38 de preoți și capelani. Despre primii patru preoți nu avem consemnat nimic, doar numele lor: Mihai Pencea, Luca Uroșevici și Dimitrie (1751, amintiți și în 1757), Miclău (1770), în timpul căruia s-a zidit biserica actuală. Încă din timpurile vechi, comuna susținea o biserică cu trei parohii.

Pentru o mai bună rânduială, vom lua preoții după parohii, cum au urmat unul după altul:

Parohia I

Iancu Pela

Născut în Răcășdia, a funcționat până la anul 1777. Lui i-a urmat feciorul său:

Trăilă Pelovici

Preot din anul 1777, până în anul 1794. Lui i-a urmat fiul său:

Mihai Pelovici (numit și „popa ăl mic)

S-a născut în anul 1768 și decedat în 1840. S-a căsătorit în anul 1762 cu Maria Imbri, de unde au rezultat doi copii: Vasile și Nicolae. Despre preotul Mihai se istorisește că era foarte lucrător. Ca să aibă pește la îndemână, a săpat a „Gura Vraniului“ lângă râul Vrani, un canal, în care lăsa să intre apa din Vrani. La cele două capete ale canalului a pus un gard. În apa canalului în formă de semicerc, a adus pești din Dunăre și i-a lăsat acolo. În livada din mijlocul semicercului, și-a adus melci, care fiind înconjurați din toate părțile de apă, nu puteau părăsi acel loc. Locul acela s-a numit „Pescăria popii”. Ca să-și poată păzi locurile de hoți, la fiecare holdă și-a plantat câte un stejar gros, în care stătea de veghe.

Vasile Pelovici

Născut în Răcășdia la anul 1796. A fost căsătorit cu Elena din Petrilova, de naționalitate sârbă, cu care a dat naștere unui băiat cu numele de Vichente și unei fete măritată în comună. În anul 1817 a fost hirotonit capelan, slujind împreună cu tatăl său Mihai Pelovici. După moartea tatălui său (1840), a urmat ca preot paroh în locul lui. A slujit în această calitate până în anul 1843, când a murit.

Nicolae Pelovici

S-a născut în anul 1801.A fost căsători cu Ecaterina Buzugom din Răcășdia. Din această căsătorie au rezultat nouă copii: Ana (născută în anul 1817), Constandin (născut în anul 1819, care a fost hirotonit preot), Iosif (născut în anul 1821, a murit când încă era teolog), Nicolae (născut în anul 1825, diacon în localitate), Elisaveta (născută în anul 1825, măritată cu preotul David Constantinovici, din Macoviște), Ioan (născut în anul 1828), Anisia (născută în anul 1830, măritată cu feciorul învățătorului Vuia Davidovici), Iuliana (născută în anul 1833, măritată cu preotul Nicolae Bercian din Bogodinț), Versavia (născută în anul 1836, măritată cu preotul Iacob Muntean, de origine din Vrani, preot în localitate). În anul 1836, a fost hirotonit preot pe seama parohiei Valea Lungă. După hirotonire a rămas ca și capelan al doilea, pe lângă tatăl său Mihai Pelovici, împreună cu fratele său Vasile. În Valea Lungă nu s-a dus. După moartea fratelui său Vasile, îi vine rândul la parohie. În anul 1851, venii la cunoștința Consistoriului din Vârșeț, neintrarea în parohia Valea Lungă. Ca pedeapsă, în locul lui, îl trimite pe Matei Balica capelan la Răcășdia. Se înțelege că pe atunci, cel care dădea mai mult, acela câștiga. Nicolae Pelovici merge din nou la Vârșeț și dă mai mult decât Matei Balica, astfel fiind numit ca preot paroh în Răcășdia. Ca preot, a slujit până în anul 1861, când a murit.

Constandin Pelovici

Născut în anul 1819 în Răcășdia. S-a căsătorit cu Floarea din Iertof în anul 1840. Din această căsătorie a avut un băiat, Nicolae și o fată Ana. A fost hirotonit capelan la tatăl său Nicolae, în anul 1844. A murit în anul 1849. Rămasă văduvă, Floarea a lăsat-o pe fiica sa Ana în grija socrului ei Nicolae Pelovici, iar pe băiatul Nicolae, l-a luat cu ea și s-a măritat, concubinat, cu preotul văduv din Ciclova Română, Ion Petrovici, în anul 1851. Nicolae crescând, a fost neguțător în Iertof. Murind, a lăsat văduvă pe Maria și orfană de tată pe fiica Silvia, care s-a căsătorit cu protopopul Vârșețului, Traian Oprea.

Pe patul de moarte, Constandin îi lăsă toți banii ce-i avea nevestei sale Floarea, aceasta jurând că după moartea lui nu se va mai mărita. După ce a primit toată averea familiei Pelovici, a lăsat fata mică în grija socrului și a plecat. Fetița a murit după ceva timp. Floarea a cămătărit banii, înmulțindu-i. După moartea ei, banii i-a lăsat părintelui Ion Petrovici, din Ciclova Română. Acesta își făcea nume, laude, fundații, donații pe la biserici și alte lucruri cu banii familiei Pelovici.

Vichente Pelovici

S-a născut în anul 1821 în Răcășdia. S-a căsătorit cu Ana Manciu din Răchitova. Din această căsătorie a avut opt prunci, dintre care se amintesc doar cei în viață: Ioța (Ion), Pela și Iuliana. În anul 1848 a fost hirotonit diacon, neavând însă parohie. A funcționat pe lângă preoții din Răcășdia. În anul 1861, a fost hirotonit preot, pe seama parohiei Clopodia. Aici a slujit mai mult timp. Când s-a întors în Răcășdia, a adus un fel de ceapă ce crește în pământ, făcând mai mulți „căței”, ce se numește „agami”.A murit în anul 1881.

David Constantinovici

Născut în Macoviște, a fost hirotonit capelan în parohia lui Nicolae Pelovici, după moartea fiului acestuia Constandin. Ca și capelan și ginere a servit doi ani, apoi s-a reîntors în Macoviște.

Iacob Muntean

S-a născut în anul 1836 în comuna Vrani, din familie veche preoțească. A studiat la școala normală din Oravița și teologia la Vârșeț. S-a căsătorit în anul 1855 cu Versavia Pelovici, decedată în 1873, fiind fiica preotului Nicolae Pelovici din Răcășdia. Din această căsătorie au avut trei copii: Pătru (născut în anul 1856, căsătorit cu Stana Bufan din Răcășdia și preot în Naidăș), Nicolae (născut în anul 1859, neguțător în Naidăș, căsătorit cu Emilia Diurici, de naționalitate sârbă din Naidăș) și Ecaterina (născută în anul 1862 și măritată cu învățătorul Emilian Novacovici în anul 1883). În timpul războiului de independență și la Răcășdia s-au făcut colecte în bani și obiecte, spre a veni în acest fel, în ajutorul armatei române. În localitate a fost responsabilă cu această colectă preoteasa Versavia Muntean, dar în lista ei apăreau ca responsabili, soțul acesteia, Iacob Muntean și preotul Simeon Ciulin. În anul 1861, a fost hirotonit capelan pe lângă socrul său Nicolae Pelovici din Răcășdia, de către episcopul Emilian Kenghelaț din Vârșeț. În același an, după moartea socrului său, a devenit administrator parohial. În anul 1873 preotul Iacob rămâne văduv și este numit de Consistoriu, purtătorul oficiului parohial. El vorbea și limba germană și pe cea sârbă. A trecut în „lumea umbrelor” în 1910.

Aurel Ciulin

S-a născut în anul 1875 în comuna Răcășdia, din familie preoțească. A studiat șase clase gimnaziale și teologia la Caransebeș. Vorbea fluent pe lângă limba maternă, germana și maghiara. Căsătorit cu Livia, fiica unui cojocar din Măidan, a avut o fetiță, a cărei naștere, a pricinuit moartea mamei. A fost hirotonit capelan de episcopul Nicolae Popea din Caransebeș, slujind pe lângă Iacob Muntean. În timpul liber se ocupa cu sculptura și cu pictura. Mai târziu a fost transferat la Bogodinț.

Parohia aceasta, prin decedarea preotului Iacob Muntean în anul 1910 și prin transferarea capelanului său, Aurel Ciulin în Bogodinț (credem că imediat după moartea preotului Iacob Munteanu din 1910), a rămas vacantă. Rămânând vacantă, parohia a fost administrată de protopresbiterii: Dr. Gheorghe Dragomir (?-1925), Dr. Alexandru Muntean (1925-1929), Ioan Gropșan (1929-1934), Ioan Orăvițean (1937-1950) și preotul Ioan Oprean (1951). Din anul 1951, Parohia I și-a sistat definitiv existența.

În ședința Consiliului Parohial-Răcășdia din data de 27 iunie 1937, „membrul Iosif Pența, face propunerea ca protopopul paroh să aibe sediul în Răcășdia, iar pentru cazul că nu s’ar muta definitiv, în timp de 3 luni – să se facă toate demersurile, ca parohia a III-a să fie completată.”. Tot atunci, în prezența Protopopului Aurel Mihaescu al Lugojului, în calitate de președinte al Consiliului Parohial, „se face predarea oficiului parohial de către parohul Gheorghe Simion, de asemenea se iau în primire de către noul protopop-paroh Ioan Oravițanu și imobilele dotaționale ale parohiei precum și biserica și Inventarul parohiei.”.

Parohia II

Luca Bumbovici

Se află funcționând ca preot din anul 1778 până în anul 1794. Nu se poate ști de unde este și nici alte date despre el nu se află.

David Miocovici

Născut în anul 1752 în comuna Răcășdia, provenind dintr-o familie preoțească veche. A slujit ca preot până în anul 1829. A locuit în acea vreme la casa cu numărul 218. În conscripția anului 1800, este menționat că la casa cu numărul 218 stă „popa David”. Despre dânsul se povestește, că în timpul lui, s-ar fi încercat o răscoala contra împărăției. În această răscoală, a luat și David Miocovici parte. Aflându-se despre acest lucru, și-a schimbat numele din Miocovici în Balicovici, zicând: „Pre mine me cheamă Balicovici, nu Miocovici”. Până în 1806 a fost capelan, apoi preot. A decedat în anul 1831. A avut un singur băiat:

Ion Bălica

S-a născut în anul 1777, fiind diacon în Răcășdia, dar nefiind încadrat la nici o parohie. La praznicul casei preotului Ion Cherla, s-a înecat cu o bucată de carne, și aici, în casa preotului, a și murit, în anul 1861.

Filip Nedici

Născut în Oravița, a funcționat ca preot în Răcășdia, în parohia „Băliconilor”, din anul 1833, până în anul 1844. A avut o fată pe care a măritat-o cu preotul Ion Cherla. Filip Nedici, l-a lăsat pe ginerele său, Ion Cherla, în locul său în parohe, iar el s-a reîntors la Oravița.

Ion Cherla

S-a născut în anul 1811, fiind paroh în locul socrului său, în perioada 1844-1861. A fost asesor consistorial (ajutor al președintelui consistorial, un fel de vicepreședinte), fiind decorat cu brâu roșu. Tatăl său, economul Petru Cherla a fost un om foarte bogat; a luat în arendă toate pământurile, purtându-se foarte dur cu răcășdenii. Drept răsplătire răutății lui, locuitorii s-au revoltat și i-au dat foc, mai mulți ani unul după altul, caselor, stupilor, magaziilor cu fân pentru iarnă, până ce a ajuns sărac. Trebuia să cerșească câte un colț de mălai de la cei ce-i erau lui slugi, căci alți oameni nu se milostiveau de dânsul. El a trăit mult în urma feciorului său Ion Cherla.

Preotul Ion Cherla a avut doi copii: Petru (preot în Banloc) și Carolina (măritată cu un econom).

Ioan Luca

S-a născut în 11 noiembrie 1827 în Ilidia, din părinți economi. A studiat școala normală din Oravița, iar apoi teologia la Vârșeț. Vorbea pe lângă limba română și limba germană și cea sârbă. S-a căsătorit cu Icoana, fiica lui Iosif Căcina din Ilidia. Din această căsătorie a avut trei copii: George și Didu, economi în Ilidia și Iosif, neguțător, apoi funcționar la calea ferată în România. A fost hirotonit capelan în anul 1858 în Vârșeț, de episcopul Emilian Kenghelaț. A fost denumit administrator la Marga, lângă Rusberg. Apoi capelan la protopopul Șofronie Ivașcovici, în Biserica Albă. În 1861 a fost numit preot la Răcășdia, în locul preotului Ion Cherla. Ca văduv, a luat în concubinare, pe văduva Alexandra Moisescu (preoteasă). Cu aceasta a avut mai mulți copii, dintre care doar despre unul se știe: neguțătorul Nichita Luca (Moisescu). Decedează în anul 1911.

Cornel Mircea

Ultimul preot al celei de-a doua parohii, s-a născut în 14 noiembrie 1883 în Ciacova, din părinții Nicolae (învățător în Răcășdia) și Ogrinca. A făcut șase clase gimnaziale și teologia din Caransebeș. Și-a însușit limbile germană și maghiară. S-a căsătorit cu Ana (fiica preotului Nicolae Novacovici din Gârbovăț) în anul 1907, în același an fiind hirotonit capelan în Caransebeș, de către episcopul Nicolae Popea, slujind împreună cu preotul Ion Luca. Împreună cu Ana a avut doi copii: Traian,care a decedat la câteva săptămâni după moarte și Minodora, care s-a căsătorit cu preotul Gheorghe Simion din Răcășdia. În timpul Primului Război Mondial, a fost internat de către autoritățile maghiare în comitatul Șopron din Ungaria, pentru atitudinea sa românească. Împreună cu înv. pens. Emilian Novacovici și cu vicenotarul Gheorghe Ivan, a fost ales în Comitetul național revoluționar din Răcășdia (1918), care și-a creat o gardă națională pentru asigurarea securității. La banchetul organizat în onoarea autorităților române care au intrat în Răcășdia la 3 august 1919, preotul Cornel Mircea a toastat pentru Majestatea Sa, Regele Ferdinand I și pentru România Mare.A decedat în 17 iunie 1924, fiind înmormântat în cimitirul ortodox din Răcășdia. Din această dată, până în 1 mai 1926, Parohia II a rămas vacantă, fiind administrată până atunci de preotul paroh Simion Ciulin din Parohia III.

Gheorghe Simion

S-a născut în Răcășdia în anul 1903, ca fiind unul dintre cei trei fii ai lui Costa Simen Toma, angajat la secția județeană de drumuri, și a Mariei, casnică. Școala primară a făcut-o în comuna natală, în perioada 1910-1916. După absolvirea studiilor gimnaziale, a urmat Academia Teologică din Caransebeș. S-a căsătorit în anul 1925 cu Minodora, fiica preotului Cornel Mircea. A avut o fiică, pe Dorina (născută în anul 1927), care a funcționat ca telefonistă în mai multe localități. Căsătorită cu un ofițer, a dat naștere fiicei Zorina. Preotul Gheorghe Simion a mai avut un fiu, pe Cornel (născut în anul 1935), dar care a decedat în anul 1952. A fost hirotonit preot la data de 23 aprilie 1926, ca preot în comuna Răcășdia, unde a funcționat în această calitate, până în anul 1950, când s-a pensionat pe motiv de boală. A participat în al Doilea Război Mondial, obținând gradul de căpitan. A părăsit această lume în anul 1970. Soția sa, Minodora, a decedat în anul 1997, la vârsta de 89 de ani. Din anul 1950, Parohia II și-a sistat existența.

Pe lângă activitatea sa pastoral – misionar – filantropică, preotul Gheorghe Simion preda și religia la școala din localitate. Acesta avea grijă ca înainte de marile sărbători creștine (Nașterea Domnului și Învierea Domnului), toți elevii să se împărtășească. Celor mai mici, le istorisea întâmplări din viața Mântuitorului și îi învăța diferite colinde, unele chiar specifice doar localității noastre. Celor mai mari le citea poezii religioase. Pe școlarii din ultimele clase i-a învățat să interpreteze sceneta Irozii (Viflaemul), pe care aceștia, costumați corespunzător și cu o stea mare și strălucitoare, o prezentau în biserică în ziua de Crăciun, după Sfânta Liturghie, și apoi plecau pe la casele sătenilor, înfățișându-o și acestora.

Parohia III

Luca Uroșovici

Este trecut în protocoalele bisericii Roșovici. Unde s-a născut nu se poate afla.

A slujit ca preot în Răcășdia în perioada 1784-1794.

Pavel Petrovici

Asemenea nu se știe de unde este. A fost preot în anul 1794.

Ioan Iancovici

S-a născut în Răcășdia în anul 1762 și a funcționat ca și capelan episcopal în localitate până în 1801. Parohia și-a avut-o peste râul Valea Mare.

Iacob Petrovici

Presupunem că ar fi băiatul preotului Pavel Petrovici, însă alte documente cu privire la el nu avem, decât că a funcționat ca preot în Răcășdia, din anul 1806, până în anul 1809.

Iosif Iancovici

S-a născut în Răcășdia, în anul 1785. La început a fost capelan la tatăl său Ioan Iancovici, apoi preot din anul 1812. A decedat în anul 1847.

Dumitru (Dimitrie) Iancovici

S-a născut în anul 1804, în Răcășdia. În anul 1836 a fost hirotonit capelan, pe lângă tatăl său Iosif. După moartea acestuia, a fost hirotonit preot, devenind paroh. A avut cu dânsul trei capelani. În anul 1869, lasă parohia ginerelui său Simeon Ciulin. A decedat în anul 1878.

Ioan Petrovici

Născut în Ciclova Română, ginerele preotului Dumitru Iancovici. Pe la anul 1840 a fost capelan în Răcășdia. Ca văduv s-a reîntors în Ciclova. A luat de economă pe văduva preoteasă Floarea Pelovici din Răcășdia, fost soție a preotului Constandind Pelovici. A decedat în anul 1910.

Adam Păunovici

S-a născut în comuna Ciuchici. În anul 1854 a fost hirotonit capelan pe lângă Dumitru Iancovici. A slujit la Răcășdia doar câțiva ani. Având o ceartă în biserică cu preoții, a fost transferat preot în Bărbosu. A fost ginerele lui Dimitrie Iancovici. Înainte de a fi hirotonit, a fost notar în Sasca Montană.

Matei Balica

S-a născut în Răcășdia în anul 1806, fiind băiatul diaconului Ion Balica. A fost hirotonit în timpul revoluției din 1848, însă n-am putut afla pe seama cărei parohii. Se crede, că el, înainte de revoluția din 1848, ca învățător în Sasca, a îmbrăcat reverenda, nefiind hirotonit. În anul 1851, a intervenit către Consistoriul de la Vârșeț și a fost numit capelan în parohia lui Nicolae Pelovici (Parohia I). După un an de slujire la Răcășdia, în urma unui scandal comis în biserică, a fost transferat în parohia Hâțăiești. În ultimii ani a trăit ca văduv. La moartea sa dorea să-și lase averea bisericii, dar a murit fără grai. Către sfârșitul vieții, Consistoriul de la Caransebeș, l-a oprit de la purtarea reverenzii și de la slujire (l-a caterisit). A murit „degradat” de darul preoției.

Mihai Juică

S-a născut în localitatea Broșteni. În anul 1868, în urma unor certuri între preoții din Răcășdia, fiind dânșii opriți de la slujire, a administrat parohiile din Răcășdia. Moare în 1910 în Srediștea Mică.

Simeon Ciulin

Născut în Răchitova în anul 1846, din părinți economi. A învățat la școala normală din Oravița, iar apoi a studiat teologia din Vârșeț și Caransebeș. A cunoscut și limba germană. S-a căsătorit cu Iuliana, fiica preotului Adam Păunovici Brânzei, cu care a avut trei copii: Aurel (capelan pe lângă preotul Iacob Munteanu), Măria (măritată cu negustorul Ion Ciurea) și Silvia (învățătoare în Răcășdia, căsătorită cu înv. Gheorghe Guga. A fost hirotonit administrator parohial, în locul socrului său Dimitrie Iancovici, în anul 1869. Slujește până în 1 mai 1926. S-a stins din viață, după o văduvie îndelungată, în anul 1926.

Iancu Berlogea

S-a născut în localitatea Broșteni, în anul 1903, ca fiu al lui Iacob și al Mariei. Se trage dintr-o familie modestă, dar care a dat județului, Banatului și chiar țării personalități de seamă, printre care se impun Octavian Berlogea, care a fost ministru al sănătății în perioada comunistă, și soția sa, Ileana Berlogea, profesor universitar la Institutul de Teatru din București și autoare a numeroase lucrări de istorie și critică teatrală. După studiile primare făcute în localitatea natală și cele secundare urmate la Oravița, a absolvit Academia Teologică din orașul Caransebeș. S-a căsătorit cu Aurelia Ciulin din Răcășdia în anul 1926. Soacra sa, Maria Ciulin, a fost sora înv. Silvia Ciulin, căsătorită cu înv. Gheorghe Guga. A avut două fiice: Veturia (născut în anul 1928, necăsătorită și decedată în anul 2012) și Mărioara (născută în 1934 și căsătorită cu preotul Anton Cârpan din Broșteni, cu care a avut zece copii, fiind mamă eroină. A fost hirotonit în 26 aprilie 1926, fiind numit preot în comuna Răcășdia. În timpul păstoririi dânsului, s-a renovat biserica din Răcășdia. Pictorul Ion Minulescu din București a restaurat întreaga pictură. Pe tot timpul lucrărilor, preotul Iancu și-a pus la dispoziție casa sa. Părintele Iancu a predat și religia în școală, recurgând adesea la istorioare religioase, cucerind astfel atenția și deșteptând interesul școlarilor.

Preotul Iancu Berlogea a slujit la Răcășdia aproape 50 de ani, având cea mai îndelungată activitate preoțească. Începând din anul 1950, i-a în primire și Parohia II, după pensionarea preotului Gheorghe Simion, iar din anul 1951, i-a în primire și Parohia I, formând o singură parohie, care se păstrează până în prezent. În 1 noiembrie 1975 se pensionează, iar în 1988 a murit, lăsând amintiri frumoase, ce încă se mai păstrează în sufletele și inimile răcășdenilor.

Cornel Neda

Născut în Caransebeș, în anul 1950, fiind fiul preotului Gheorghe Neda, profesor la Seminarul Teologic din Caransebeș și protopop în orașul Oravița. S-a căsătorit cu Otilia, fiica lui Octavian și a Elvirei Curea din comuna Răcășdia și are o fată, pe Oana, căsătorită cu preotul Nicolae Hațiegan (preot paroh la Parohia a Elvirei Curea din comuna Răcășdia și are o fată, pe Oana, căsătorită cu preotul Nicolae Hațiegan (preot paroh la Parohia „Schimbarea la Față” din Reșița – Govândari), cu care are doi copii: Alexandru și Lucian. A activat ca preot în Răcășdia din data de 01.XI.1975, până în data de 15.IX.1985, când s-a transferat cu părinții la Caransebeș. În parohia rămasă vacantă, a fost adus preotul răcășdean, Dănuț Bufanu din Parohia Berini.

Dănuț Bufanu

S-a născut în Răcășdia la 9 august 1959, ca unicul fiu al lui Dumitru (contabil) și al Rujei (muncitoare), făcând parte dintre cele șase familii cu acest nume ce existau în anul 1800, cu 16 ramuri. Școala elementară a făcut-o în comuna natală, făcând parte din ansamblul coral al școlii. După absolvirea școlii elementare,a urmat cursurile Liceului Teoretic „General Ioan Dragalina” din Oravița. Și-a continuat studiile la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu. A făcut armata la Caransebeș, obținând gradul de caporal. S-a căsătorit în anul 1984 cu Elena Imbri din Răcășdia, cu care are doi copii: Dan și Georgiana Elena. După absolvirea facultății, fiind hirotonit, a fost numit preot la Parohia Berini, Protopopiatul Timișoara II, slujind aici în perioada 1 decembrie 1984 – 20 martie 1986, când la intervenția consătenilor, a fost transferat ca preot paroh în Parohia Răcășdia, din fostul Protopopiat Oravița, începând cu data de 21 martie 1986, unde a slujit până în 1 martie 2010 când a fost mutat disciplinar la Oravița, fiind încadrat ca preot misionar al Protopopiatului Oravița. În prezent acesta a fost depus din treapta preoției, din motive canonice.

Bogdan Berdacicu

S-a născut în data de 2 martie 1951 în localitatea Ezeriș, jud. Caraș-Severin, din părinții Nicolae și Lucreția. Clasele I-VIII le-a urmat la școala din satul natal. În perioada 1966-1968 a urmat cursurile Școlii Profesionale din Reșița. După aceea, a urmat cursurile Seminarului Teologic Ortodox „Episcop Ioan Popasu” din Caransebeș (1970-1976). Facultatea de Teologie din Pitești a urmat-o în perioada 2003-2007. A făcut armata între anii 1969-1970. S-a căsătorit cu Floarea Grecu în anul 1976, din care au rezultat doi copii: Bogdan și Mădălina. A fost hirotonit diacon în 12 septembrie 1976, iar următoarea zi preot, pe seama Parohiei Cerna, Protopopiatul Deta, jud. Timiș. În 1986 a fost transferat la Parohia Berini din Protopopiatul Timișoara II. Din anul 1993 până în anul 2000 este preot la Parohia Fârliug, Protopopiatul Reșița. În perioada 2000-2009 slujește în Parohia Ilidia, Protopopiatul Oravița. Pe urmă slujește ca preot II în Parohia Răcășdia (2009-2010). În anul 2010 este transferat la Parohia Vrăniuț din Protopopiatul Oravița (ulterior Protopopiatul Moldova Nouă). Din data de 1 noiembrie 2013 a ieșit la pensie. În toate parohiile unde a slujit a dat dovadă că este un preot harnic, care s-a implicat activ în viața bisericii, depunând o muncă asiduă în viața Bisericii.

Gheorghe Țibuleac

S-a născut la data de 19.08.1980, în localitatea Moldova Nouă, din părinții Mihai și Ranca Țibuleac. Școala cu clasele I-VIII a absolvit-o în satul natal Belobreșka, iar liceul în orașul Moldova-Nouă între anii 1994-1998. După terminarea liceului (1998), s-a înscris la cursurile Facultății de Litere, Filozofie și Istorie, secția Teologie Ortodoxă Pastorală, din cadrul universității de Vest din Timișoara (1998-2002), devenind Licențiat în Teologie (2002). La data de 25.07.2002 s-a căsătorit civil cu Țibuleac Oana (născută Peptenar) din localitatea Izvin, jud. Timiș, iar în 27.07.2002 s-au fost cununat religios în biserica parohiei Belobreșka. La data de 05.10.2005 se naște fiul Luca Gheorghe. La data de 11.08.2002, a fost hirotonit diacon, la mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” Teiuș, de către Î.P.S. Laurențiu Streza, pe atunci Episcopul Caransebeșului, iar la data de 25.08.2002 a fost hirotonit preot la biserica cu hramul „Schimbarea la Față” din Băile Herculane. În anul 2005 a obținut Definitivatul, iar în 2008 Gradul II. În anul 2006 a fost hirotesit iconom, iar în 2009 iconom stavrofor.

A deservit la următoarele parohii: Vrăniuț (2002-2005), Ciuchici-Macoviște (2005-2010) și Răcășdia (2010-prezent).

De când a fost numit preot la Răcășdia. Pr. Gheorghe a executat ample lucrări la biserica din localitate, precum și la casa parohială. De asemenea are o activitate bogată cu tinerii parohiei.

Răcășdia ca sediu al Protopopiatului Biserica Albă

După anul 1919, parohiile aflate în Banatul Iugoslav nu s-au mai putut bucura de influența episcopului de Caransebeș. Protopopiatul Biserica Albă, care cuprinde 39 de parohii, a fost desființat, iar comunitatea bisericească a fost alipită ca simplă parohie la Protopopiatul Vârșețului, care a funcționat cu vechea denumire de „Biserica Albă”. La început, sediul protopopesc a funcționat la Iam, apoi la Răcășdia (care cuprindea și Răcășdia, cu 2615 suflete și 3 preoți în 1920), în cadrul Parohiei I. Parohia aceasta, prin decedarea preotului Iacob Muntean și prin transferarea capelanului său, Aurel Ciulin în Bogodinț în anul 1910, a rămas vacantă. Începând din anul 1925, la Răcășdia a funcționat sediul oficiului protopopesc din Biserica Albă, unde au slujit următorii protopopi: Dr. Gheorghe Dragomir (?-1925), Dr. Alexandru Munteanu (1925-1929), Ioan Gropșan (administrator protopopesc, 1930-1934, paroh la Cărbunari), Iancu Berlogea (administrator protopopesc, 1934-1936), Ioan Oravițean (1937-1950) și Ioan Oprean (1950-1951). Din anul 1951, acest sediul protopopesc a fost desființat și o data cu acesta și Parohia I și-a sistat definitiv existența.

Cântăreții, epitropii și corurile bisericești

Cântăreții – În decursul acestor două secole de viață bisericească din Răcășdia, biserica a avut 54 de cântăreți de strană, țărani din Răcășdia, care au învățat unul de la altul cântarea bisericească, din generație în generație, cântând din tinerețe și până la adânci bătrânețe. Acest corp de cântăreți luau parte la toate serviciile divine, sub îndrumarea învățătorului.Aceștia au fost, în 1922: Nicolae Mergea – cantor diplomat, Costa Simion – cantor diplomat și comisar de drum, Nicolae Goian, Matei Mergea, Ilie Crăciunel, Iosif Bumbu, Ion Rambu, Ianăș Goian, Iosif Peia, Iosif Pârvu, Ianăș Așa, Petru Cotreanți, Ignea Peia, Atanasie Mircea, Iosif Văcărin, Ion Brăilă, Constantin Falcă, Ioan Cheva, Gheorghe Cheva, Pau Pența, Nicolae Târziu, Nicolae Miciuru, Ștefan Miciuru, Petru Cârdu (care a cântat până la vârsta de 95 de ani), Pavel Negovan (cantor vestit și paraclisier mulți ani la biserică. A fost și primar. A emigrat în America, unde episcopul sârbesc l-a hirotonit preot) și Gheorghe Pența Neagu (și el a fost cantor vestit și paraclisier mai toată viața sa).

Cu timpul însă, numărul cantorilor a scăzut considerabil, prin anul 1982 fiind cântăreți de strană: Ion Pența Boșcu, Nicolae Cotreanț, Pătruț Iorgovan,Petru Pența, Iosif Rambu Văcărin, Ion Momin, Ion Rouă, Dumitru Mergea, Iancu Negovan, Gheorghe Rambu și Goian Petru. După moartea acestora, cântarea de strană a fost continuată de către Gheorghe Drincea (decedat în 2005) și Ioniță Dragoe (Ioța), cantor ceremonial, care servește biserica cu devotament până în prezent.

Datorită împuținării cantorilor, biserica din Răcășdia a ajuns în stadiul în care a rămas fără cântăreți în strană. Însă acest lucru nu a durat mult, pentru că, în locul bărbaților care cântau în strană, au venit un grup de femei, condus de către Ana Ciurea (Covaciu). Acest grup de femei cântă până în prezent în stranele bisericii din Răcășdia, fiind format din: Floarea Lungulescu (Barna), Floarea Pența (Trochță), Elena Popa (Mărghită), Maria Albu (Pipărcaru) Elena Lățan (Inășoni), Aglaia Cotreanți (Piemu), Iulișca Drincea, Parascheva Moată, Cornelia Ciorîngă și Mărioara Tănase. Pe lângă aceste femei, cântarea de strană mai este susținută și de către: Cioringă Cătălin-Daniel, Marian Keller, Minel Ciucă, Cătălin Musta și Petru Stanciu.

Toți acești cantori bisericești au cântat fără nici o renumerație bănească, dăruind bisericii și consătenilor lor bucuria frumoaselor și sfintelor noastre cântări bisericești străbune.

Cântăreții Bisericii Ortodoxe Române din Răcășdia

(foto 1927)

Epitropii – În trecut, biserica din Răcășdia a avut și epitropi de seamă, care, deși nu erau angajați la biserică, veneau și ajutau biserica după putința lor, câteodată neglijându-și chiar propriile probleme. Aici amintim pe: Iacob Ivan, Petru Stărian, Ioan Albu (nr. 421), Păun Cotreanț, Nistor Cheva, Petru Stericean, Dumitru Crăciunel, Gheorghe Beloșină, Gheorghe Corcodel, Nicolae Simion, Adam Petruți și Constantin Falcă. Sigur că responsabilitățile epitropilor erau bine trasate, ei fiind răspunzători de averea bisericii și de tot ceea ce ținerea de partea economico-financiară. Că această funcție de epitrop era una cât se poate de serioasă, se poate vedea și din următorul jurământ, făcut cu ocazia alergerii unor noi epitropi bisericești în anul 1932: „În numele Sf. Treimi, Eu Nicolae Simion, Dtru Crăciunel, Iosif Corcodel, Tudor Rambu, Gheorghe Beloșină ales și întărit în demnitatea de Epitropi ai bisericii parohiale cu hramul Adormirea Născ. de Dumnezeu din com. Răcășdia jud. Caraș, declar prin aceasta că mă oblig a administra cu cea mai desăvârșită cinste averea mișcătoare și nemișcătoare a întregei parohii și a lucra cu toată râvna pentru păstrarea și sporirea ei, respectând toate legile și regulamentele bisericești, precum și toate ordinele și dispozițiunile autorităților superioare din Patriarhia Română. Așa să-mi ajute Dumnezeu ! Semnează I Epotrop Nicolae Simion, Dumitru Crăcunel, Iosif Corcodel, Tudor Rambu și Gheorghe Beloșină”.

Pe monumentul din curtea bisericii, sunt amintiții următorii epitropi: Ion Baltă, Vasile Cioana, Nicolae Cotreanț, Gheorghe Craiu, Petru Ianăș, Nicolae Iorga, Ion Negovan, Adam Rujan, Petru Șorgeanu, Toma Văcărin și David Priboi. În prezent epitropi la Parohia Răcășdia sunt: Sorin Ștefanigă (prim epitrop), Emil Dragomir (secretar).

Corurile – În anul 1894, în cadrul Reuniunii de lectură, cântare și muzică „Voința” din Răcășdia și la inițiativa înv. Emilian Novacovici, s-a înființat primul cor bărbătesc și mixt din comună, care număra 41 de membrii (33 de bărbați și 8 femei). Toate cheltuielile materiale necesare înființării acestui cor, au fost suportate de înv. Emilian Novacovici. Corul bărbătesc era structurat pe 4 voci, iar cel mixt pe 6 voci. Prima apariție în public a corului a avut loc la Răcășdia, cu prilejul sărbătorii Nașterii Domnului din anul 1894, la celebrarea Sfintei Liturghii, având în repertoriul său cele două liturghii, una de Antoniu Sequens și alta de Gheorghe Dima. Cântările lumești, laice, erau executate de corul mixt și bărbătesc, iar cântările bisericești, doar de corul bărbătesc. În seara zilei de 27 decembrie 1894, componenții corului au participat la un spectacol de teatru, prezentând piesa „Axinte și Pepelea”, ulterior corul mixt și cel bărbătesc interpretând și piesele: „Brâul Popii”, cor mixt (6 voci), de V. Ionescu, „Marș Român”, cor bărbătesc (4 voci), de I. Vidu, „Frunzuliță verde de stejar”, cor mixt (6 voci), G. Musicescu și „Coroana Moldovei”, cor bărbătesc (4 voci), de V. E. Negedly. La început, corul a funcționat fără statut, deoarece autoritățile maghiare au refuzat aprobarea acestuia, prin clauza: „Prin înființarea astor fel de reuniuni se periclitează ideea de stat maghiar”. De-abia în anul 1909 Consistoriul de la Caransebeș le-a aprobat statutul de cor bărbătesc. Coriștii pentru ținuta lor românească au avut multe de îndurat. Astfel că în 6 februarie, deși aveau statut de cor bisericesc, au fost amendați, cu 50 de coroane și 3 zile de arest. Dirijorul a fost pedepsit cu 100 de coroane și cu 5 zile de arest.

Ambele coruri au participat la toate emulările de coruri din zona Oraviței și din întreg Banatul, obținând premii și diplome frumoase. Astfel s-a creat în Răcășdia o veche tradiție corală bisericească și laică, corul însemnând, în toate satele în care cânta, un important factor de culturalizare și o armă de luptă pentru păstrarea ființei naționale și a credinței.

Portrete de pe tabloul cu membrii activi ai Reuniunii de lectură, cântare și muzică „Voința” din Răcășdia, în anul 1936

Corul a executat și cântări funebrele, a aranjat petreceri și baluri, a mărit festivitatea zilelor onomastice persoanelor onorifice, a făcut serenade, a participat la Sf. Liturghie, la concerte și baluri în alte localități (Naidăș, Ilidia, Sasca, Gârbovăț, ect.), unde, mai târziu, datorită lor, s-au înființat și și-au reluat activitatea și alte coruri bisericești; a mai participat la procesiuni religioase la câmp și la Mănăstirea „Călugărului” (azi Mănăstirea Călugăra), etc. Coriștilor și publicului le plăceau cântările bisericești, dar aveau o mai mare dragoste spre cântările lumești (doine, hore, etc.). Din banii adunați de la diferite concerte, ei au ridicat în 1902 o cruce de marmură în fața școlii din localitate.

Formația corală de la Răcășdia și-a schimbat de-a lungul timpului denumirea: Cor Parohial, Cor Vocal Român (1904), Cor Vocal Bisericesc (1906), Reuniunea de Lectură, Cântare și Muzică „Voința” (1919), Reuniunea de Lectură, Cântare și Bibliotecă (1924), Societate Corală (1931). Dacă în 1894 corul era alcătuit din 41 de membrii (33 de bărbați și 8 femei), cu timpul colectivul s-a transformat în cor de voci egale bărbătești (1919, 1927), ca în final să rămână formație mixtă cu 60 de persoane (1972).

După pensionarea înv. Emilian Novacovici (1908), corul bărbaților a fost condus și instruit de înv. Nicolae Mircea (1908-1920). După acesta, corul a fost dirijat de înv. Gheorghe Guga (1920-1948). El a participat alături de corul bărbătesc la mai multe spectacole și evenimente: Lugoj (1924), Biserica Albă-Serbia (1925), Timișoara (1925, 1936), Oravița (1927, 1931, 1934). Apoi instruirea coriștilor în arta cântării colective au făcut-o: coristul Matei Mircea, Gheorghe Luca (1951-1953, 1956-1963, 1993), Vasile Ciocănel (1973), precum și Ioan Bumbu (1959-1989) și David Priboi. Actualmente corul este dirijat de Keller Marian. Călătoriile muzicale ale coriștilor din Răcășdia au fost la: Oravița (1956, 1972, 1978, când obține locul II, 1993), Reșița (1961, 1980) și Timișoara (1954, 1957).

În anul 1959, Ioan Bumbu participă la crearea corului de femei al bisericii din localitate, pe care-l conduce o bună bucată de timp.

Corul de femei (foto 17 iulie 2013)

În anul 1993, prof. Gheorghe Luca reorganizează Corul de Femei (2 voci), care se păstrează până astăzi împodobind prin cântările lui, sfintele slujbe.

Corul de Femei a cunoscut o ușoară descreștere de-a lungul timpului, însă numărul coristelor a crescut considerabil în ultima vreme, datorită numărului mare de credincioși care cercetează biserica din localitate. În prezent Corul de Femei numără 17 persoane.

Corul de bărbați a cunoscut și el o perioadă de descreștere, astăzi ajungând la un număr de 13 membrii, iar cântarea sfintelor slujbe se face prin cantare unisonă, însă acest lucru nu constituie un impediment, pentru că participarea acestora cântarea bisericească

Corul de bărbați (foto 17 iulie 2013) este una activă.

În 16 februarie 2008, a luat ființă la inițiativa dirijorilor corurilor de bărbați și femei (Marian Keller și Ana Ciurea), Corul de Tineret al Parohiei Ortodoxe Române „Adormirea Maicii Domnului” din Răcășdia, care numără 22 de membrii, fiind dirijat concomitent de dirijorii Marian Keller și de elevul seminarist Ciorîngă Cătălin. Acest cor păstrează forma de cântare a corului bărbătesc. Aceștia au susținut Sfânta Liturghie, precum și concerte de colinde în mai multe locuri: Mănăstirea „Sf. Iosif cel Nou de la Partoș” din Partoș, jud. Timiș, Biserica „Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul” din Oravița Română, Biserica „Nașterea Maicii Domnului” din Vrăniuț și nu în ultimul rând, din 2010 colindă an de an Centrul Eparhial din Caransebeș, unde obține daruri și felicitări din partea Prea Sfințitului Părinte Lucian, Episcopul Caransebeșului.

Corul de Tineret în colindă la Centrului Eparhial de la Caransebeș (22 decembrie 2013)

La inițiativa dirijorului actual al Corului de Femei (Ana Ciurea), din anul 2011 corurile de bărbați și de femei s-au unit într-un cor mixt, care cântă ocazional.

Corul mixt al Parohiei Ortodoxe Române din Răcășdia (foto 17 iulie 2013)

Un alt cor, înființat tot în jurul anul 1894, a fost și Corul vocal greco-ortodox român, care era format din băieții școlii din Răcășdia. Aceștia au învățat cântarea Sfintei Liturghii pe două voci. Mai târziu, corul a fost dirijat și instruit de înv. Gheorghe Guga, care a introdus în repertoriul corului de copii și lucrări corale pe 3 și pe 4 voci egale. Acest cor de copii n-a fost un cor școlar obișnuit, cum poate au mai existat și în alte sate, ci un cor organizat după toate regulile artei corale, micii „coriști” răcășdeni participând la toate concursurile corale din zona Oraviței, alături de corurile bărbătești și mixte, din care făceau parte părinții și bunicii lor, cu care, deci, concurau. Corul acesta a avut și o ambițioasă activitate teatrală de amatori, având în repertoriul său, pe lângă unele lucrări „poporale” de teatru, și lucrări pretențioase, ca drama „Avram Iancu” de Lucian Blaga, pe care „actorii” țărani din Răcășdia au jucat-o în anul 1935. Toate aceste manifestări culturale și artistice susținute de corul bisericesc și cel al copiilor, confirmă într-adevăr entuziasmul culturii populare bănățene atât de diferențiate, precum și dragostea lor pentru ceea ce făceau. Într-o invitație, tipărită în săptămânalul Eparhiei Caransebeșului, de participare la întrunirea preoților din zonă, abonații au citit „… Cântă îngerescul cor de copii din Răcășdia.

Ca următor al Corului vocal greco-ortodox român, este Corul de Copii „Vlăstarele Răcășdiei”, înființat în 28 iulie 2013, la inițiativa P. C. preot Gheorghe Țibuleac, fiind dirijat și instruit de elevul seminarist Ciorîngă Cătălin. Acest cor numără 20 de membrii, cu vârste cuprinse între 7 și 13 ani.

Chiar dacă Biserica din Răcășdia nu mai are atât de mulți cântăreți de strană ca în alte vremuri, se poate mândrii cu cei 75 de coriști, care se înmulțesc pe zi ce trece.

Toate aceste coruri sunt o mândrie inimaginabilă pentru Comuna Răcășdia, tocmai datorită faptului că astăzi sunt foarte puține parohii care mai au coruri bisericești. Putem spune deci, că Parohia Răcășdia are cea mai bogată și rodnică activitate corală din toată Valea Carașului.

Vizite arhierești

De-a lungul timpului Parohia Răcășdia s-a bucurat de o serie de vizite arhierești.

Prima vizită canonică pe care o avem menționată în scris și despre care amintește Nicolae Cornean, în Monografia Eparhiei Caransebeșului, a avut loc în 5 august 1935. Atunci Răcășdia a primit cu onoruri și manifestații specifice acestor cărășeni expansivi și primitori, pe Preasfinția Sa Dr. Vasile Lăzărescu, care a descins în vizită canonică la fiii săi de la Răcășdia.

În anul 1943, pe când Parohia Răcășdia era sediul Protopopiatului Biserica – Albă, Preasfințitul Episcop Dr. Vasile Lăzărescu a vizitat din nou această comună.

În timpul păstoririi preotului Iancu Berlogea s-a restaurat pictura bisericii parohiale, de către pictorul Ion Minulescu din București. După finalizarea lucrărilor, în anul 1969, în Parohia Răcășdia a descins Înalt Preasfințitul Dr. Nicolae Corneanu, Arhiepiscopul Timișoarei și Caransebeșului și Mitropolitul Banatului, care, înconjurat de un sobor ales de preoți, a săvârșit slujba de resfințire a picturii interioare. Acesta a precizat: „ Astăzi duminică 23 noiembrie 1969 am vizitat canonic parohia Răcășdia păstorită de Părintele Iancu Berlogea săvârșind pe lângă Sf. Liturghie și serviciul binecuvântării bisericii înnoită și înfrumusețată pe dinlăuntru și pe dinafară prin grija preotului paroh și jertfelnicia credincioșilor. Împreună cu soborul preoțesc și diaconesc și cu mulțimea enoriașilor adunați am dat mulțumire lui Dumnezeu pentru multele daruri revărsate asupra parohiei Răcășdia și smeriți l-am rugat să o aibă și de acum în paza Sa revărsându-și asupra ei și a celor ce o alcătuiesc Harul și milostivirea Sa. Semnează † Nicolae, Mitropolitul Banatului.”.

„In memoriam! Prin vreerea lui Dumnezeu, la Marele Praznic al Învierii Domnului, din anul 1998, această minunată parohie Răcășdia s-a bucurat de prezența Întâi stătătorului Eparhiei de Caransebeș, Dr. Laurențiu Streza, Episcop de Caransebeș, care, în Duhul Apostoliei, a împărtășit celor prezenți Marea binecuvântare a lui Dumnezeu. Cu această ocazie, parohul bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, Pr. Dănuț Bufanu – fiu al satului – a fost hirotonit întru iconom. Răcășdia la 20.04.1998. Semnează Preasfințitul Laurențiu, Episcopul Caransebeșului, Protopopul Oraviței Ioan Văran și parohul Dănuț Bufanu”.

Timp de 12 ani, Parohia Răcășdia nu a mai fost cercetată de nici un ierarh, până în 10 ianuarie 2010. În Duminica după Botezul Domnului, Preasfințitul Părinte Lucian Episcopul Caransebeșului, a descins în mijlocul credincioșilor din parohia Răcășdia, protopopiatul Oravița. Chiriarhul a săvârșit slujba de resfințire a bisericii parohiale cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, care a suferit ample lucrări de renovare și înfrumusețare în exterior, apoi Sfânta Liturghie arhierească, alături de un numeros sobor de preoți și diaconi. La Sf. Liturghie au participat numeroși credincioși, tineri îmbrăcați în costum național dar și membrii fanfarei comunității românești din Grebenaț, Serbia. Comunitatea ortodoxă română din Grebenaț este înfrățită cu parohia Răcășdia, drept urmare au dorit a fi părtași la bucuria fraților lor din țară prin participarea la acest eveniment istoric pentru comuna Răcășdia și prin întâmpinarea ierarhului, într-o trăsură, la hotarul comunei, în sunet de fanfară. În fața bisericii Preasfințitul a fost întimpinat de către tânăra fanfară din comună. La momentul cuvenit Ierarhul a ținut un bogat și ziditor cuvânt de învățătură, după care i-a fost decernat Titlu de Cetățean de Onoare al Comunei Răcășdia de către primarul comunei, Mirco Lechici. La final toți credincioșii prezenți au primit anafură și binecuvântarea Ierarhului, după care au participat la agapa dragostei frățești, oferită de parohie cu prilejul acestui fericit eveniment.

Următoarea vizită a Preasfințitului Lucian, Episcopul Caransebeșului, în Parohia Răcășdia a fost joi, 6 mai 2010. Comuna Răcășdia a îmbrăcat straie de sărbătoare prin organizarea primei ediții a paradei portului popular din județul Caraș-Severin. Evenimentul a fost organizat de Episcopia Caransebeșului, Protopopiatul Ortodox Român Oravița și Centrul Județean pentru conservarea și promovarea culturii tradiționale, Reșița. Manifestarea a debutat prin întâmpinarea Preasfințitului Părinte Lucian Episcopul Caransebeșului de către domnul primar Mirco Lechici al comunei Răcășdia.

După momentul întâmpinării, parada a început prin defilarea carelor alegorice în care au urcat perechi pe diferite categorii de vârstă, care au simbolizat principalele cicluri ale vieții, urmând cele 15 formații alcătuite din tineri îmbrăcați în costume populare specifice zonelor Valea Carașului și Clisura Dunării, însoțiți de preoți lor și în acordul fanfarelor din Răcășdia și Grebenaț din Banatul Sârbesc, Serbia. Defilarea s-a încheiat în curtea școlii, unde pe o scenă special amenajată, ansamblul „Reșițana” și celelalte formații prezente au susținut un program artistic alcătuit din dansuri populare și cântece specifice zonelor reprezentate. Manifestarea s-a terminat prin alcătuirea unei hore în care au intrat toți tinerii prezenți simbolizând frățietatea și comuniunea. La final Preasfințitul Părinte Episcop Lucian a ținut un cuvânt de binecuvântare și a împărțit diplome tuturor formațiilor prezente. În același an (2010) Preasfințitul Lucian, Episcopul Caransebeșului, a efectuat o vizită misionară la Parohia Răcășdia din Protopopiatul Oravița. Aflat în Protopopiatul Oravița pentru a târnosi biserica Parohiei Sasca Română și pentru a binecuvânta noua pictură a Paraclisului Schitului Nicolinț, la invitația preotului paroh și a Consiliului Parohial, Preasfințitul Părinte Episcop Lucian a efectuat o vizită misionară și la parohia Răcășdia. Chiriarhul a fost întâmpinat de către fanfara din localitate și de către un număr mare de credincioși, în fapt de seară. După ce s-a închinat în biserică, ierarhul a ținut un cuvânt de binecuvântare pentru credincioșii prezenți. „În drumul nostru către reședința episcopală am poposit în mijlocul dumneavoastră pentru a vă binecuvânta și a vă revedea. Dorim în mod deosebit să-l felicităm pe noul dumneavoastră părinte paroh, care în timp relativ scurt a intensificat viața duhovnicească din această comunitate. Felul în care ne primiți de fiecare dată relevă atașamentul dumneavoastră față de sfânta biserică și față de Hristos Domnul. Ne bucurăm că în parohia Răcășdia, în tinda Bisericii tradițiile se păstrează cu atâta conștiinciozitate, iar faptul că la Seminarul Teologic elevii din Răcășdia, reprezintă elemente de viitor pentru biserica noastră”. După ce a oferit iconițe credincioșilor, toți cei de față au pornit în alai la Căminul Cultural, unde s-a desfășurat un spectacol folcloric, organizat de către primăria din localitate și Parohia Ortodoxă Răcășdia, eveniment la care au luat parte și credincioșii din Grebenaț – Serbia, comunitățile amintite fiind înfrățite. Deschiderea spectacolului s-a făcut prin rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” și prin binecuvântarea arhierească, după care domnul primar Lechici Mirco a rostit un cuvânt de bun venit ierarhului, precum și tuturor invitaților de la Răcășdia. „Pentru comunitatea noastră, de fiecare dată când ne vizitați localitatea, ne bucurăm de binecuvântarea Preasfinției Voastre, iar acest recital pe care îl veți urmări este organizați în cinstea dumneavoastră și vă rugăm să îl primiți cu inima deschisă”. Pe scena căminului cultural din Răcășdia au urcat fanfara din localitate și fanfara din Grebenac, tineri talentați care au cântat folclor autentic, au dansat dansurile populare tradiționale din Banat, în fața a peste 200 de participanți care au făcut căminul cultural a fi neîncăpător.

Cel mai important eveniment religios al Parohiei Răcășdia, l-a constituit târnosirea bisericii din 19 februarie 2012. În Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, Preasfințitul Părinte Lucian, Episcopul Caransebeșului s-a aflat în mijlocul credincioșilor Parohiei Răcășdia din Protopopiatul Oravița. Cu acest prilej a oficiat slujba de târnosire a bisericii parohiale, apoi a săvârșit, înconjurat de un ales sobor de preoți și diaconi, Sfânta Liturghie. La orele dimineții, potrivit tradiției populare Ierarhul a fost întâmpinat de fii comunității înveșmântați în straie populare, în acordurile binecunoscutei fanfare din Grebenaț. La Sfânta Liturghie au participat autorități locale, tineri și copii, numeroși credincioși și credincioase din localitate și din împrejurimi, cu toții dornici să fie părtași la acest eveniment deosebit din viața Parohiei Răcășdia. Totodată, trebuie subliniat și faptul că la sărbătoarea Parohiei Răcășdia a participat și un grup de credincioși din Banatul sârbesc, din localitatea Grebenaț. Dorind să evidențieze importanța acestui eveniment pentru credincioși, în cuvântul său de învățătură Chiriarhul a precizat: „Ne bucurăm să fim aici în parohia dumneavoastră cu o săptămână înainte de a începe Postul Mare. În această Duminică, a Înfricoșătoarei Judecăți, ne aflăm în Parohia Răcășdia ca să târnosim această biserică veche, și astăzi cea mai nouă din punct de vedere spiritual din Episcopia Caransebeșului. Am socotit de bine, după o muncă susținută a părintelui paroh, a Comitetului și Consiliului Parohial și a tuturor credincioșilor și a oamenilor sensibili la probleme și nevoile bisericii, după ce dumneavoastră ați împodobit această biserică și ați primenit-o, în anul mântuirii 2012, în Duminica Înfricoșatei Judecăți, să venim aici cu bucurie și să așezăm în piciorul Sfintei Mese, din această biserică, Sfintele Moaște și să oficiem slujba de târnosire, să înconjurăm biserica, să sfințim pictura și icoanele care împodobesc biserica, interiorul dar și exteriorul bisericii și bineînțeles, să-I mulțumim Domnului, căci iată, ne-a ajutat ca după mai bine de două secole, să participăm noi, cei de astăzi, la nașterea spirituală a acestei biserici vechi, din punct de vedere al construcției, dar nouă din punct de vedere spiritual”. În ultima perioadă la biserica parohială au fost executate numeroase lucrări de renovare și înfrumusețare, lucrări executate prin osteneala părintelui paroh Gheorghe Țibuleac și prin contribuția autorităților locale și a bunilor săi credincioși. La rândul său, părintele paroh Gheorghe Țibuleac, a mărturisit: „Astăzi am avut bucuria ca în mijlocul nostru să fie Preasfințitul Părinte Lucian, Episcopul Caransebeșului, care a oficiat Slujba de Târnosire a bisericii noastre. Pe această cale îi mulțumim Preasfinției Sale, le mulțumim de asemenea și tuturor celor care s-au jertfit și s-au ostenit ca astăzi, în această zi binecuvântată de Dumnezeu, această sărbătoarea duhovnicească să aibă loc. Mulțumim primăriei, Consiliului Local și tuturor credincioșilor care au contribuit, atât material cât și spiritual, pentru ca biserica parohiei noastre să arate astăzi așa cum se vede: o biserică frumos împodobită, nu doar cu o pictură, dar și cu un nou jertfelnic.” La finalul Sfintei Liturghii, Primarul comunei Răcășdia, dl. Mirco Lechici, a fost distins cu ordinul „Crucea Episcop Elie Miron Cristea” pentru mireni. De asemenea, au primit acte de cinstire toți credincioșii care s-au implicat activ la buna desfășurare, din punct de vedere administrativ, a vieții bisericești din localitate. Totodată, Preasfințitul Părinte Lucian, Episcopul Caransebeșului, înconjurat de soborul de preoți slujitori, a binecuvântat sediul Primăriei din localitatea Răcășdia, precum și casa parohială.

Ultima vizită a Preasfințitului Lucian, în Parohia Răcășdia, a fost în data de 17 noiembrie 2013, când, după săvârșirea Sf. Liturghii și hirotonirea diaconului Ștefan Ionuț Pușchită întru preot (pe seama Parohiei Vrăniuț), din satul Vrăniuț, a poposit la Căminul Cultural „Emilian Novacovici” din Răcășdia, unde a participat la agapa frățească, oferită de Primăria Comunei Răcășdia, din care face parte și satul Vrăniuț. După agapa frățească, Preasfințitul Părinte Lucian, alături de Arhid. Ilie Florin Ciucur (Inspector protocol), de Pr. Gheorghe Țibuleac (parohul Răcășdiei) și de Dl. Mirco Ilie Lechici (primarul Comunei Răcășdia), au vizitat biserica parohială din Răcășdia, Preasfințitul rămânând uimit de frumusețea și aranjamentul bisericii, felicitându-l totodată pe Pr. Gheorghe pentru întreaga activitate și pentru munca asiduă, depusă într-un timp relativ scurt (4 ani).

Vizitare bisericii de episcopul romano-catolic Martin – În perioada 4 – 10 iunie 2007 Excelența Sa Martin Roos episcop de Timișoara a făcut o vizita canonică în Parohia romano-catolică din Oravița (județul Caraș-Severin), parohie administrată de către Pr. Fechetă Virgil. Cu această ocazie Episcopul Diecezei de Timișoara a vizitat o și biserica parohială din Răcășdia. După aceea Pr. Dănuț Bufanu a oficiat o slujba de Te Deum, la care a asistat și Excelența Sa Martin Roos. După terminarea slujbei, acesta a rostit un cuvânt credincioșilor, după care și-a continuat vizita la Biserica Romano – Catolică din Sasca Montană. Pe Evanghelia din anul acesta a însemnat: „Har și multă binecuvântare asupra acestui lăcaș sfânt și asupra tuturor care slujesc și se rog întrânsul. Răcășdia, la 5 iunie A. D. 2007. Semnează † Martin, episcop rom. cat. de Timișoara.”.

Viața celorlalte culte din Răcășdia

Biserica Baptistă – prin jurul anului 1912, locuitorul Gheorghe Luța Iovu reîntorcându-se din America, a adus cu sine religia Baptistă, pe care a promovat-o și în Răcășdia. Numărul adepților acestei confesiuni, era mic, în anul 1922 înregistrându-se în Răcășdia doar 20 de practicanți ai acestui cult.

Din anul 1912, până în anul 1921, serviciile religioase ale baptiștilor se desfășurau într-o casa particulară, proprietate a localnicei Ana Mărilă. În anul 1921 s-au pus bazele zidirii unei clădiri proprii, destinată oficierii serviciilor religioase ale cultului baptist. Deși într-un număr foarte mic, credincioșii baptiști, au reușit să finalizeze construcția clădirii respective, în anul 1922. „Casa de adunare” (cum o numesc ei) este construită din cărămidă, formată dintr-o

Biserica Baptistă din Răcășdia

singură sala, cu dimensiunile de aproximativ 7 m lățime și 21 m lungime. Deasupra ușii de la intrare este construit o imitație de turn clopotniță, care are în centrul lui Sfânta Cruce. Această casă de adunare, dispune de un Baptisteriu, construit în anul 1980.

În anul 1981, numărul credincioșilor baptiști a ajuns la 71, majoritatea fiind săteni cu

vârsta de peste 60 de ani.

Conform Recensământului din anul 2011, au practicat acest cult în anului acela 91 de persoane.

Înv. pens. Emilian Novacovici, spune despre baptiști că ei sunt „dușmanii neamului românesc”; și de aceea „nimeni dar, să nu se lase tras din credința noastră de acești rătăciți, ci să se ferească de ei ca de râie […] Feriți-vă de ei!”.

Biserica Penticostală – prima familie care a adus cultul penticostal în Răcășdia a fost familia Oprea Petrică (originar din jurul Aradului) și Floarea din Iertof, care și-au achiziționat o casă în localitatea noastră, stabilindu-se aici definitiv. Neavând însă casă de rugăciune în Răcășdia, au frecventat casa de rugăciune penticostală din Ciclova Română, iar mai apoi pe cea din Oravița. Acestei familii, le-a urmat familia Mara, care neputând merge la casa de rugăciune din Oravița, au mers la casa de rugăciune baptistă din Răcășdia. După aceste două familii au mai urmat și altele, care au îmbrățișat acest cult.

După anul 1990, penticostalii din Răcășdia au început să țină adunări în casa săteanului Ion Nica timp de 4 ani, însă, datorită unor neînțelegeri, acești nu au mai frecventat acea casa de rugăciune, ci au preferat să meargă la celelalte din jurul localității. În acest timp l-au avut ca pastor pe Pavel Radu din Reșița. Însă, după ceva timp, aceștia s-au reorganizat, adunându-se (până în anul 2010) în casa săteanului Petru Drăgan. În această perioadă, în primii 2 – 3 ani, l-au avut ca pastor pe Nelu Pecura de la Anina, căruia i-a urmat pastorul Daniel Secoșan, care funcționează în această demnitate până în prezent. Din 2010 și până în 2012, casa de rugăciune a practicanților cultului penticostal din Răcășdia a funcționat în casa localnicei Ana Cheva.

Între timp, s-a început construcția unei case de rugăciune proprii, amplasată la capătul satului (lângă drumul ce leagă Răcășdia de Vrăniuț). Banii necesari pentru construcția acestui edificiu au fost asigurați de către câțiva frați din Statele Unite ale Americii și din Suedia, precum și de către case de rugăciune din jurul localității, la care se adaugă banii credincioșilor penticostali din localitate. În anul 2012 s-au terminat lucrările la casa de rugăciune, inaugurarea acesteia având loc în data de 25 septembrie 2012. De atunci și până în prezent, aceștia se adună în fiecare zi de duminică și joi. Acest cult are în prezent 40 de credincioși.

Biserica Penticostală „Betel” din Răcășdia (foto 27 aprilie 2014)

CAPITOLUL IV

ÎNVĂȚĂMÂNTUL

Istoricul școlii din Răcășdia

Se crede că biserica și școala au fost edificate de-odată, cam prin anul 1700. Școala avea o sală de învățământ destul de spațioasă, putând primi până la 100 de elevi. Era prevăzută și cu două camere pentru învățători. Clădirea era din piatră, cu acoperișul din șindrilă. În curte era un șopru pentru lemne și o cocină pentru proci. Că în Răcășdia a

Școala primară de Stat din Răcășdia (foto 1926)

existat școală încă înainte de anul 1786, se poate vedea, din îndrumările trimise ca circulare către preoți, ca un fel de îmbărbătare, de îndemnare, să: “primească și pruncii mirenilor la scoală”. Din anul 1821, școlile au fost declarate „școale naționalice” și au fost îndrumate de un inspector (Nicolae Temsvari) și de directori crăiești, care răspundeau și de învățători. Răcășdia a avut director crăiesc pe Ioan Miuți, cu sediu în Lugoj, între anii 1821-1835. În anul 1825 se oprește din școlile românești “istoria ungurească”, fiind prea grea pentru copii. Sub Nr. 26, din anul 1833, se îndrumă învățătorii, ca, cu ajutorul notariului și a mai marilor comunității, să se procure cărțile trebuincioase în limba română și maghiară, de la tipografia ungurească din Buda. Începând din acest an, se și vede în protocoale imitația scrierii literelor ungurești, printre cele chirilice. Se ordonă strict învățătorilor să se străduie la învățarea limbii ungurești. În anul 1835, directoratul din Lugoj s-a mutat în Vârseț. Director crăiesc a devenit Uros – Volici, în perioada 1835-1845. Acesta, prin circularele sale, primite de la mai mare inspector, dispune, ca în școlile naționale să se propună citirea, scrierea și socotitul. Celelalte studii: ceaslovul, psaltirea, catehismul, rugăciunile, țin de religie și le predau cateheții. În anul 1845, pe lângă celelalte materii, se introduce în școli și “polița câmpului”. Apoi învățarea rugăciunilor și în limba maghiară. În anul 1845 în locul lui Uros Volici, a fost numit, cu sediul în Lugoj, Maxim Pascu, pe perioada 1845 – 1949. În 11 Mai 1849, este numit director școlar, cu sediu în Lugoj, Vichente Babeși pe perioada, 1849-1850, iar școlile se declară: “ Școli naționale românești, neunite”. În anul 1850, din Timișoara, ca inspector de școli, este numit Constandin Ioanovici. Postul de director districtual regesc în viitor se desființează. Supremul control se dă inspectorilor. Ca directori locali rămân preoții din comună. Din anul 1862, școala stă sub supravegherea Consistoriului din Vârșeț, iar din 1865, sub a celui din Caransebeș. Ordinele Consistoriului s-au comunicat învățătorilor prin protopresbiterate. Din când în când, școlile au fost vizitate, de directorii districtuali și de inspectorii supremi crăiești, ținându-se cont de progres. După ce școlile au ajuns sub jurisdicția bisericească, au fost vizitate de protopresbiteri, ca inspectori. Cu toate acestea, școlile au fost vizitate și de inspectori regești din Lugoj. Protopresbiterii, care au vizitat școala noastră, în calitate de inspectori școlari, care au vizitat școala noastră, după cum aflăm din protocoale au fost: prin anul 1862, Ștefanovici, administrator protopresbiteral în Biserica Albă; în 1866, Iosif Popovici protopresbiterul Bisericii Albe, cu sediul în Iam; Filip Adam protopresbiterul Bisericii Albe, cu sediul în Iam, până la anul 1908.

Din anul 1866 încoace, se vede, că în protocoale s-a început scrierea cu litere latine în locul celor chirilice. Inspectori regești, cu sediul în Lugoj, după ce școlile au trecut sub Consistoriul din Caransebeș, care aveau controlul asupra școlilor noastre confesionale, după Constandin Ioanovici au fost: Ferencz Schultag, Dengi Ianos, Șandor Lajos, Pap și Ioan Mărilă, ca revizor școlar român. Acești inspectori vizitau foarte rar școlile de prin sate. Ei vizitau școlile de la orașe. Subinspectorii, vizitau pe cele din comune. În vizitarea lor, puneau mare accent numai pe progresul în limba maghiară. Inspectorii bisericești din contră, se interesau cu toată bunăvoința, de progresul dovedit la toate materiile. Mare accent puneau și aceștia pe progresul religiei. Se pretindea: aplicarea regulilor, prin exemple practice, întărirea caracterului și moralului.

De la început, de când era școala veche, materiile s-au predat tot în ea. Aici era sala de învățământ și aici era și camera învățătorilor. Până atunci Răcășdia avea numai câte un învățător. Din anul 1872, înmulțindu-se numărul copiilor, s-a înființat, încă o clasă. Sala de învățământ și camera pentru învățătorul clasei a II-a, s-a închiriat: într-un an au fost în casa lui Petru Cherla; în alt an, la Păun Goian; și în alt an la George Goian. Mai în urmă, au fost în casa lui Jivan Pența. În anul 1879, fiind necesar, s-a înființat și clasa a III-a, în care erau și mai multe fete. În acest scop, s-a închiriat casa preotului Simeon Ciulin.

Clopotul Școlii Generale din Răcășdia (turnat în anul 1896), aflat la Muzeul de Etnografie și Folclor din localitate

Această clasă a ținut numai un an, până în 1880. În anul 1906 a fost reînființată clasa a III-a. În anul 1908, comuna politică a fost sfătuită de către inspectorul regesc, să înființeze în comună o școală comunală. În acest scop, aceasta avea să cumpere un teren, pe care să zidească comuna politică aceasta scoală. Terenul s-a cumpărat în strada principală, de la preotul Simeon Ciulin. Conscripția pruncilor din acel an, arată limpede, că numărul copiilor înscriși la scoală, era de 252. Acești copii împărțiți la cei trei învățători existenți, ar pica pentru fiecare câte 80. De trei ori 80, fac 240. Ar fi diferință de 12 prunci. Dar, luând în considerare, că din acești 12 prunci, unii sunt surzi, alții muți și neputincioși de a cerceta școala, pentru ei, n-ar fi fost trebuința înființării postului al IV-lea de învățător. Această afirmație s-a și ținut, în ședința reprezentanței comunale și s-a protestat contra înființării clasei a IV-a. Din totalitatea reprezentanților contra înființării au fost: înv. Emilian Novacovici și Simeon Caragea. Ceilalți reprezentanți, ca să facă voia conducerii comunei și-să ridice prestigiul înaintea autorităților lor, au votat toți, pentru școala comunală. Din partea comunei bisericești, luându-se în serios această afacere, pentru a scăpa comuna politică (care este tot aceea, nefiind și străini în ea) de la edificarea școlii, care ar ajunge la circa 30-40 mii coroane, pe lângă aceea, s-a gândit și la certurile ce ar urma între învățătorii confesionali și cei de la școala comunală, ca să fie liniște, s-a făcut ședința cu, Comitetul și cu Sinodul Parohial, și s-a pus la cale deschiderea postului al IV-lea de învățător confesional. Despre aceasta s-a raportat Ministrului si Inspectoratului Școlar, că nu înființează școală comunală în Răcășdia, deoarece comuna bisericească a îndeplinit ea ceea ce se pretindea comunei politice.

După ce a fost înființată clasa a IV-a, cu timpul, comitetul școlar din Răcășdia, a avut intenția de a înființa și clasa a V-a, prin tranformarea locuinței învățătorești în sală de învățământ. „După mai multe discuții și după ce președintele referează în aceasta cauză, Dl înv. p. Nicolae Mircea propune că, având în vedere că partea de către biserică necesită o fundamentală reparație și pentru ca învățământul să nu sufere, această parte să fie reparată, spesele fiind suportate de către comitetul școlar. Comitetul discută temeinic această chestiune, iar membrul Iosif Pența propune ca nici o locuință să nu se transforme în salp de învățământ. Consiliul parohial aprobă propunerea membrului Iosif Pența, de a nu se transforma în sală de învățământ nici o locuință din corpul edificiului școlar. Despre aceasta se va ocupa Comitetul școlar”.

Până în anul 1884, comuna bisericească avea numai școala veche ca loc de instrucție. Celelalte săli erau închiriate. Drept aceea, încă mai înainte de anul 1884, comuna bisericească s-a interesat de edificarea unei construcții școlare, cu două săli și două camere învățătorești. Ca să nu se apeleze la creștini pentru edificarea școlii noi, din izlazul comunei politice, s-a dispus scoaterea de pe o suprafață de 140 jughere, a prunilor din aceea parte de izlaz.

Decizia reprezentanței comunale s-a și executat, dar cu opunerea proprietarilor de pruni. Locul, devenit gol de plantații, s-a arendat locuitorilor mai mulți ani de-a rândul, până ce s-a format fundația cu scopul de a se edifica din ea școala nouă. Prețul arendării pământului însă, a rămas în restanță. La repetatele reîncercări, restanțierii n-au dat ascultare. Toți cei care mai înainte erau de acord, pentru formarea fundații și edificarea școlii noi, devenind restanțieri, s-au declarat contrari edificării școlii. Școala nu se putea edifica, pentru că banii care erau în acest scop erau deținuți de dânșii. Ca oriunde, așa și aici locuitori, care nu erau datori fundației, stăruiau pentru edificarea școlii. Nu se învoiau să închirieze mai multe școli, ei având și banii. S-au înțeles într-un final. La noua restaurare de Comitet Parohial, au introdus între membri oameni care nu erau datori, iar ca președinte l-au pus pe Ioan Bistreanu, originar din comuna Var, căsătorit cu Stana, fiica codreanului de la Societatea Călii Ferate, George Barbu. Acesta, după ce cere banii în mai multe rânduri restanțierilor, fără însă nici un rezultat, îi predă avocatului din Oravița, Ilie Trailă, spre încasare. Necorespunzând provocărilor avocaționale, au fost acuzați pentru neplătirea banilor. Multora li s-au vândut pentru această datorie averile. Toți cei ce au avut restanțe au devenit dușmani ai școlii și s-au înverșunat contra președintelui din comitet, Ion Bistreanu. Banii fundației fiind mai toți adunați, s-a făcut planul edificării. De construirea acesteia s-a ocupat arhitectul din Oravița, Iozef Trahanovschi, cu suma de 9500 forinți. Edificarea școlii a fost gata în anul 1884 și era dată în folosința comunei bisericești. Arhitectul însă nu-și primise însă întreaga suma, trebuind sa mai primească cam 2000 forinți. Tot pe timpul acela expirând perioada de 3 ani a Comitetului Parohial, în fruntea căruia a fost Ion Bistreanu ca președinte, cei înverșunați au ales alt comitet, format din oameni răi, și dintr-un președinte incult. Aceștia însă nu știau comanda cum trebuie și nici nu dădeau importanță treburilor bisericești – școlare. Comitetul era ales astfel intenționat, aceasta pentru ca să se strice și să aducă nimicirea renumelui celor ce lucraseră pentru construirea școlii. Așa s-a și întâmplat. Când arhitectul și-a cerut restul banilor, Comitetul Parohial n-a luat în considerare cererile lui. A acuzat comuna și expirând termenul dat de judecătorie, s-a început licitația noii școli. Protopresbiterul Filip Adam a venit la fața locului și a colectat împrumuturi de la cei mai bogați, reușind să achite suma de 2000 forinți arhitectului.

Piatra memorativă la edificarea școlii s-a zidit în fața fundației (fundamentului), între ambele săli de învățământ. Școala nouă avea 2 săli de învățământ, două cartiere cu câte 2 camere, cu o debara, un celar și o privadă. Cartierele erau despărțite de sălile de clasă prin câte un coridor. Din cartierul școlii vechi, s-a demolat peretele care despărțea școlile și s-a făcut clasa a patra. Mai târziu, s-a demolat și s-a prelungit școala nouă și peste locul celei vechi, făcându-se 4 săli de învățământ și două cartiere în linie dreaptă prin anul 1910.

În toate clasele erau 50 bănci pentru elevi, 4 table, 4 catedre, 4 scaune pentru învățători, harta comitatului Caraș-Severin, a României, Europei, semi-globurile, globul pământului, tabele de istorie naturală, tabele de fizică, aparatele trebuincioase, (seriile complete) pentru fizică si chimie. Mai aveau și 4 icoane și o bibliotecă școlară cu mai multe sute de cărți. Școala dispunea de 2 ha pământ numit „pământul școalei din Luncă” și ¼ ha la “Valea Piciorii”. Pentru acoperirea cultului se făcea apel la creștinii greco-orientali (ortodocși) din comună, care dădeau de 8 %. Restul salariului învățătoresc se procura din bugetul Sfintei Biserici.

După terminarea acestor 4 clase, studiile continuau până în clasa a VI-a. Aceste cursuri de 6 ani, erau numite și „școala de toate zilele”. După împlinirea și acestor 6 ani de studiu, mai urmau 3 ani de școală, numiți „ani de repetiție”. În școala de repetiție erau înscriși elevi cu vârstele cuprinse între 12 și 15 ani. Elevii erau grupați în două clase: clasa a II-a o formau acei elevi care, au împlinit cu succes cursul de 6 ani al școlii cotidiene; ceilalți elevi erau grupați în clasa I. În această școală se repetau studiile parcurse în școala de toate zilele. Pe lângă acestea, se propunea economia într-o mai mare măsură.

Șirul învățătorilor confesionali în perioada 1821 – 1920

Învățătorii despre care avem date că au funcționat la școala confesională din Răcășdia au fost:

Vuia Davidovici s-a născut în Ciuchici în anul 1784 și a funcționat ca învățător în perioada 1821-1855. S-a căsătorit cu Sara, născută în anul 1787 la Rusova. Din aceasta căsătorie a avut doi feciori: Nicolae (născut la 1825, diacon în localitate) și Constandin (decedat prematur). Sara, soția lui Vuia, a murit mai înainte și a fost înmormântată în cimitirul vechi. Nu mult după aceea, a murit și celălalt băiat, Nicolae, apoi și soția sa, Anisia. Vuia a rămas cel mai din urmă. El a murit în anul 1855, fiind înmormântat lângă membrii familiei sale. Vuia n-a avut nici o rudă ca să îngrijească de înmormântarea sa, el fiind înmormântat de către comuna pe care a servit-o până la ultima răsuflare. El fost un învățător harnic, un model. Școala lui au cercetat-o nu numai pruncii comunei sale; ci și alții, din alte comune, aduși de părinții lor la înv. Vuia la școală. Era trup și suflet pentru cariera sa de învățător. Propunea în scoală citirea, scrierea, Ceaslovul, Psaltirea, matematica, polița câmpului și glasurile bisericești. Când erau sărbători mari, ca Paștele sau Crăciunul, școlarii dormeau la școală. De aici, când începea Utrenia, mergeau în ordine la biserică. Pe capul elevilor se presăra făină sau cenușă, ca pruncul să pară bătrân. Din școala sa au ieșit cei mai mulți preoți: Rusmir Buzugom (născut în 1820) preot în Cârnecea, Petru Cherla preot în Banloc, Pau Pența preot în Socolari, Ion Pența preot în Jamul Mic, Ștefan Imbri preot în Poiana (lângă Caransebeș), Pavel Brăilă preot în Bolvașnița, Iosif Crăciunel preot în Fizeș și Nicolae Ieremia preot în Ghilad. Locul unde e înmormântată soția sa Sara, l-a însemnat dânsul cu o cruce de piatră. Locul său, al aceluia despre care cu drag vorbeau bătrânii odinioară și cei ce au auzit de la bătrâni, nu e însemnat cu cruce de piatră; dar nici cu o cruce corespunzătoare meritelor lui, ca fost luminător al răcășdenilor în acele vremuri, când foarte greu se putea împărtăși cineva de carte.

Avram Nedici, s-a născut în Oravița Română. A funcționat ca învățător în perioada 1855-1858. De aici s-a dus ca învățător la Oravița.

Costa Ungureanu, născut în Sasca Montană. A funcționat ca învățător în perioada 1858-1859, apoi s-a reîntors în Sasca ca învățător.

Nicolae Iremia, născut în Vrăniuț. A funcționat ca învățător în perioada 1859-1864. De prin anii 1864-1865, a fost fără funcție. Apoi de prin anii 1865-1866 a fost repus și la finalul anului, a fost demis pentru totdeauna din funcția învățătorească. A avut un fecior numit George, care a fost negustor în localitate.

Petru Cherla, născut în Răcășdia a fost și teolog. A funcționat ca învățător în perioada 1864-1865, ca supleant.

George Encia, născut în Coștei. A funcționat ca învățător în perioada 1866-1867. De aici s-a reîntors în satul său natal ca învățător.

Ilie Iana, născut în Oravița Română. A absolvit Preparandia din Arad și Teologia din Caransebeș. Avea 4 clase normale. Vorbea pe lângă limba română și pe cea germană. A funcționat ca învățător în perioada 1867-1882, la clasa I. În perioada 1882-1886 a nu a mai avut nici un post de învățător. Din 1886 a funcționat ca învățător la clasa a II-a. până în anul 1894. În perioada 1894-1904, datorită necunoașterii limbii maghiare, a fost transferat la clasa I. În anul 1904 a fost pensionat.

Savu Micsa, a studiat Preparandia din Arad. A funcționat ca învățător la clasa a II-a, în perioada 1872-1881, când a plecat în România ca notar.

Simeon Ciulin, născut în Răchitova, preot în localitate. A funcționat ca învățător la școala de fete în perioada 1879-1880.

Dimitrie Popovici, născut în Milcoveni, teolog și pedagog. A funcționat ca învățător în perioada 1881-1882.

Emilian Novacovici, născut în Gârbovăț în anul 1862. Căsătorit cu Ecaterina, fiica preotului Iacob Muntean din localitate, neavând copii, ține în îngrijire pe nepotul Emilian, fiul fratelui său Iosif Novacovici din Gârbovăț. A absolvit 4 clase normale și pedagogia din Caransebeș. A fost învățător în Gherman în 1881. Din 1882 și până în 1908 a funcționat ca învățător în Răcășdia. Până în anul 1894 a funcționat ca învățător la clasa I, a II-a și a III-a. În perioada 1894-1906 a funcționat ca învățător la clasa a IV-a, a V-a și a VI-a, iar în perioada 1906-1907 și la clasele a III-a și a IV-a. În perioada 1907-1908 a fost învățător la clasa I. În 1 noiembrie 1908, a fost pensionat forțat de fosta stăpânire ungurească pentru ținuta sa românească. Vorbea limba germană și umpic pe cea ungurească. În octombrie 1916 a fost internat în Kabold din jud. Șopron, până în luna mai a anului 1918. În revoluția din 1918 a fost președintele Comitetului Național. Sub ocupația sârbească a fost arestat în comună la comanda militară din Biserica Albă, apoi refugiat în zona română. După preluarea Imperiului Român, a fost numit primarul comunei. Pentru ținuta sa românească și pentru meritele sale pe teren cultural, a fost decorat cu Coroana României, în gradul de cavaler, publicat în Monitorul Oficial din 2 ianuarie 1923, pag. 10249. În anul 1922 a fost reactivat ca învățător (până în 1 septembrie 1923, când a fost pensionat pentru limită de vârstă) provizoriu la clasa a III-a din Răcășdia. A scris „Folcloristica română” partea I și a II-a, apreciate de Academia din București, precum și alte cărți. Deoarece la venirea sa la școala din Răcășdia în cele două clase frecventau foarte puține fete (sau chiar deloc), ci numai băieți, câte 60, 70 de băieți într-o clasa, s-a preocupat de atragerea acestora și a părinților, astfel că, în anul 1908, numărul fetelor de la școală era egal cu cel al băieților. A înființat biblioteca școlară din sumele de bani încasate de la citirea de către elevi a Apostolului în biserică și de la cei „îmbrăcați” la serviciile divine. Din școala lui au ieșit cei mai mulți știutori de carte. În armată, toți foștii săi elevi au fost gradați. La îndemnul său, părinții au început sa-și dea băieții la meserii. Dintre elevii săi, mulți au devenit preoți, învățători, contabili, profesori, ofițeri, etc. În 1926 a întemeiat „Fundațiunea Emilian și Ecaterina Novacovici”, căreia i-a donat întreaga avere, cu scopul de a se înființa o școala economică de fete, iar dacă aceasta n-ar fi posibil, să se acorde „stipendii” (burse) tinerilor din Răcășdia care studiază la școli mai înalte sau au înclinații la vreo meserie. Norii întunecoși și amenințători ai Războiului al doilea Mondial și interesele meschine au împiedicat împlinirea acestor dorințe. S-a stins din viață în anul 1936 în Răcășdia.

Nicolae Mircea, născut în anul 1864 în Ciclova Română. S-a căsătorit cu Ogrinca, fiica lui Gheorghe Goian din localitate. A avut doi băieți și o fată, Cornel, preot în localitate, Octavian, comerciant și Elena, căsătorită în Cluj. A studiat 4 clase normale si Preparandia din Caransebeș. Vorbea germana și maghiara. A funcționat ca învățător în Sasca, iar între anii 1882-1883, ca învățător la clasa a II-a în Răcășdia, apoi s-a mutat în Ciclova ca învățător. Apoi a stat ceva timp fără post, după care a activat ca învățător în Sasca Română, apoi în Sasca montană. Din anul 1904, a activat ca învățător în Răcășdia, la început la clasa I., apoi la clasa a II-a. După decesul soției, s-a recăsătorit. Ca pensionar, a locuit la Oravița și apoi la Răcășdia, ajutându-și și educându-și cele trei nepoate: Cornelia, Maria și Ogrinca, rămase orfane după moartea tatălui lor, Octavian. A părăsit această lume în 1936, fiind înmormântat la Răcășdia.

Achim Miloia, născut în Fizeș. A funcționat ca învățător în Răcășdia în perioada 1883-1885.

Silvia Guga, născută în anul 1887. Avea 2 clase civile din Oravița și pedagogia din Caransebeș. Din anul 1905 a funcționat ca învățătoare până la pensionare. S-a căsătorit cu înv. Gheorghe Guga. A manifestat un talent și o preocupare deosebită pentru lucrul manual. La început, a predat la clasele mici, unde avea în săli, un război de țesut, cu ajutorul căruia le forma și dezvolta elevelor deprinderile de țese, după ce în prealabil le-a învățat să coase. Cu timpul, a predat numai la clasele V-VII de fete, pe care le-a învățat să mânuiască cu dezinvoltură războiul de țesut și să-și confecționeze chiar și costume țărănești și naționale, pe care le îmbrăcau la sărbători. Periodic, cu diferite ocazii, s-au organizat mici expoziții de artă populară. A venit în sprijinul directorului școlii și al soțului său în pregătirea serbărilor școlare, care s-au evidențiat prin participarea în masă a elevilor în toate formațiile artistice, remarcându-se echipele de dansuri și teatru, aceasta din urmă impunându-se cu piese școlărești de factură feerică. Toate bucurându-se de o apreciere călduroasă din partea părinților și a sătenilor. A dezvoltat la numeroase generații de tinere dragostea pentru lucrul manual, încât și astăzi cei mai în vârstă își amintesc cu admirație și recunoștință de dânsa. Păcat că bătrânețea nu i-a fost pe măsura meritelor. Împrejurări neprevăzute și nefericite au determinat-o să-și petreacă ultimii ani ai vieții departe de sătenii cu care s-a identificat. Totuși, ultima dorință i s-a îndeplinit – și-a trăit ultimele zile în casa părintească și a fost înmormântată alături de soț și de cele două fiice, în anul 1969.

Petru Bizera, născut în Soceni, a funcționat ca învățător provizoriu în perioada 1 septembrie 1908-1909, apoi în Coștei, Vărădia, iar apoi a activat ca preot și învățător în Deta.

Gheorghe Guga, născut în Măidan (Brădișorul de Jos) în anul 1887. A absolvit 3 clase civile în Oravița și pedagogia din Caransebeș. A fost învățător în Șipet între anii 1907-1908. Din octombrie 1908 a funcționat ca învățător în Răcășdia, până la moartea sa în 1948. A luat parte în Primul Război Mondial. A fost prizonier în cetatea Premzsl. Din anul 1917, ca voluntar, a participat la toate mișcările în calitate de subofițer în armata română. Apoi ca ofițer detașat la biroul transporturilor militare. După demobilizarea din 1919 și-a reocupat postul învățătoresc. S-a căsătorit cu învățătoarea Silvia, fiica preotului Simeon Ciulin din localitate. Au avut două fetițe (Minerva și numele celeilalte nu se știe, amândouă decedând la o vârstă fragedă) și un băiat (Aurel, care a devenit farmacist). A fost și dirijorul corului bărbătesc, mixt și de copii din comună. Moare în anul 1948 și este înmormântat în cimitirul din Răcășdia. Pe băncile școlii primare din Răcășdia, în perioada interbelică, și-au făcut primele clase,sub directa lui îndrumare, o serie de intelectuali: juriști, preoți, profesori, farmaciști, ingineri, economi, funcționari de stat, ziariști, șefi de gară, impegați ceferiști și oficianți poștali. Se cuvine să fie amintiți și numeroșii și talentații meseriași: tâmplari, pantofari, mecanici, frizeri, tinichigii, rotari, dogari, fierari, zidari, zugravi, brutari, croitori și croitorese, măcelari, comercianți, etc. Aceștia, precum și numeroși agricultori și crescători de animale, au contribuit prin munca lor de zi cu zi la ridicarea economică și culturală a comunei noastre, care a devenit una dintre cele fruntașe ale județului. Aceștia și încă mulți alții au trecut prin școala din Răcășdia și au constituit „generația de aur” a acesteia. Toate acestea nu ar fi fost posibile fără aportul școlii și aș dascălilor, fără îndrumarea învățătorului și directorului Gheorghe Guga.

Silviu Verca, a fost învățător la clasa a III-a, bănuim că de din 1907, după ce s-a pensionat înv. Emilian Novacovici. În 1922 a trecut la administrație, ca preot în Sacu. S-a căsătorit cu Lucreția, fiica înv. Jivan Belca din Ciuchici. A avut o fată, Steluța.

Emanuil Imbri, a fost învățător provizoriu în anul 1920 la clasa I. Avea 4 civile și pedagogia din Caransebeș. A fost titularizat învățător în Macoviște.

CAPITOLUL IV

STAREA CULTURALĂ

Reuniunea de cântare, lectură și muzică „Voința”

Prin anul 1886, înv. Emilian Novacovici a încercat înființarea unei societăți de lectură – Reuniunea „Voința” – însă statutele au fost respinse. Însă, în anul 1894, această societate s-a înființat, purtând denumirea de Reuniunea de cântare, lectură și muzică „Voința”. Cu toate acestea însă, societatea nu dispunea de o clădire în care să își desfășoare activitatea. În acest scop înv. Emilian Novacovici a cumpărat și a donat Reuniunii „Voința” din Răcășdia un teren intravilan în valoare de 30.000 lei cu scopul de a se edifica o casă de cultură, însă cu condiția ca, în caz de dizolvare a Reuniunii sau a pierderii caracterului său ortodox român, intravilanul, împreună cu celelalte bunuri, să treacă în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din Răcășdia. Pentru această donație, membrii Reuniunii au hotărât ca ea (Casa de Cultură) să-i poarte numele, ceea ce s-a înfăptuit, dar mult prea târziu.

Predecesorul lui, înv. Gheorghe Guga, și-a îndreptat și el atenția spre asigurarea unui teren propice pentru construirea unui cămin cultural. În acest sens, a făcut următorul demers: „Onorat Consiliu Parohial, în fruntașa noastră comună Răcășdia, instituțiile culturale, încă din depărtate vremuri, au fost la nivel și demnitatea de ridicare sufletească a poporului nostru românesc, pe vremuri necăjite. Între aceste instituții, Reuniunea noastră de cântări, încă de la înființarea ei, sub vrednicul înv. Dl. Emilian Novacovici și până astăzi, când poartă numele de Voința, a fost totdeauna cheagul care a legat pe toți fiii acestei comune la un loc, menținând aprinsă flacăra iubirii de neam, de lege și moșie și n-au lăsat să adoarmă în fiii acestei comune fruntașe frumoasele simțăminte de omenie și românism. Aceasta a fost pe vremuri; acum la noi acasă, în dulcea noastră țară, când ni se dă putința să ne desvlotăm pe toate căile, dorim ca munca noastră de înaintare să fie tot mai mare, în care scop trebuie să avem vatra, căminul, localul, unde, adunându-ne, să ne încălzim sufletește, să ne întărim puterile pentru a crește cetățeni vrednici de a stăpâni această comună fruntașă, precum și cetățenii și patrioții devotați acestei țări, care a fost eliberată cu multe jertfe. Membrii activi, coriștii în număr de 45, cu ajutorul membrilor fondatori în număr de 48 și cu ajutorul intelectualilor din comună, au muncit cu hărnicie, cu cinste, și n-au cruțat oboseala, numai pentru a ridica prestigiul comunei noastre și în dorința de a avea odată <<Casa culturală>> de mare trebuință tuturor locuitorilor din comună, cu atât mai ales că toți suntem de o limbă și o lege. Este trebuință la noi de o casă culturală, căci acolo, prin conveniri mai dese și prin conferințe s-ar putea rupe zidul acestei urei ce ne desparte, s-ar putea aprecia munca și calitățile fiecăruia și atunci, cu toții, intelectuali și țărani, vom avea încredere unii într-alții și cot la cot, umăr la umăr, vom munci deopotrivă spre binele și fericirea poporului nostru răcășdean și spre mulțumirea sufletească a tuturora că și-au făcut datorința. Având acestea în vedere, în numele comitetului Reuniunei Voința, apelez la simțul creștinesc și dragostea față de tot ce e bun, frumos și folositor onoraților membri ai Consiliului Parohial din Răcășdia și rog onoratul Consiliu Parohial să binevoiască a aproba ca în fața bisericii credinței să ridicăm <Altar cultural – casă culturală> în plațul gol din fața bisericii, în partea de către locuitorul Iosif Imbri, în front de 20 m lungime. Casa culturală, odată terminată, rămâne proprietatea (averea) bisericii noastre ortodoxe din loc., având totdeauna scop cultural, care nicicând nu se poate schimba. În nădejdea că cererea noastră va fi aprobată de onoratul Consiliu Parohial, semnez. Răcășdia la 5 martie 1929, Cu tot respectul, s.s. Matei Mercea, notar și s.s. Gh. Guga, preș. Reun. Voința.”. Consiliul Parohial, precum și Adunarea Parohială au aprobat cele solicitate în ședința din 17 martie 1929, însă Consiliul Eparhial nu a aprobat, nu se știe din ce motive. Se impune o precizare în legătură cu stabilirea terenului pentru construirea noului cămin cultural. Același Consiliu Eparhial care n-a aprobat solicitarea Reuniunii „Voința” a fost nevoit, peste două decenii, sub un alt regim politic, să cedeze terenul respectiv cooperativei de consum din Răcășdia, care a construit un magazin și un birt, acesta din urmă fiind amplasat chiar în fața bisericii, ca un gest nechibzuit de blasfemie, profanare a celor sfinte.

Însă, când s-a început cu exactitate construirea acestui „Altar cultural” nu se cunoaște (oricum dupa 1930, cel mai probabil la începutul anului 1933). În data de 3 iunie 1933 Majestatea Sa Regele Carol al II-lea, însoțit de Principele Mihai I, Mare Voievod de Alba Iulia, și de alți mulți demnitari de stat, a vizitat Răcășdia, recunoscându-i și răsplătindu-i astfel realizările obținute în toate domeniile de activitate. Majestatea Sa a vizitat șantierul Casei Culturale din localitate, donând totodată și o sumă importantă de bani în vederea realizării acestui măreț plan. Impunătorul edificiu a fost ridicat în timp de câțiva ani.

Vizita la Răcășdia a Majestății Sale Regele Carol al II-lea, însoțit de Principele Mihai I, Mare Voievod de Alba Iulia, din 3 iunie 1933

Un ajutor considerabil pentru construirea Casei Culturale a venit și din partea Prefecturii jud. Caraș. Astfel, această instituție a donat suma de 50.000 lei bisericii din Răcășdia, pentru realizarea acestui edificiu cultural. În ședința Consiliului Parohial din 7 mai 1933 s-a discutat despre acest lucru: „Dl. președinte (n.n preotul Gheorghe Simion) comunică, că înv. dir. Gh. Guga preș. Reuniunei „Voința” din Răcășdia, a solicitat un ajutor de la prefectura jud. Caraș, iar cum în bugetul jud. nu sunt prevăzute ajutoare pentru reuniuni și Case Cult., fiind sterșe din buget, ci numai pe seama bisericilor, așa a fost înștiințat oficiul parohial, reprezentat prin Dl. preot Gh. Simion, ca să inainteze o cerere pentru un ajutor pe seama bisericii din loc. La această cerere, Consiliul județean în frunte cu Dl. Prefect Dr. Maxim Radovan în ședința din 4 Maiu 1933, a și votat suma de 50.000 Lei, Cinci zeci mii lei, pe seama bisericii noastre, cu condiția ca această sumă să se folosească numai pentru continuarea lucrărilor la Casa Culturală. Consiliul parohial, cu deosebită bucurie ia la cunoștință acest gest nobil al On. consiliu jud., aprobând acest frumos ajutor, hotărând cu unanimitate, ca conform condițiunei puse de consiliul Jud., întreaga sumă să se predea reuniunei „Voința” pentru continuarea lucrărilor la Casa culturală. În cursul ședințeo se prezintă și Dl. Prefect Dr. Maxim Radovan, care este salut(at) în termeni călduroși de către Dl. președinte Gh. Simion. Răspunde Dl. Prefect, arătând între cuvântare(a) aleasă, necesitatea legăturei între biserică, școală și Casa culturală, ce trebuie să existe și de acum înainte, precum a fost și în trecut sub stapânire străină.”

Era de așteptat ca biserica din localitate (instituția cea mai implicată în realizarea construcției Casei Culturale) să se implice activ la construirea Casei Culturale, nu doar din punct de vedere administrativ, ci și din punct de vedere economico-financiar. Astfel, Biserica Ortodoxă Română din Răcășdia a dăruit pentru construcția „Altarului cultural” din localitate, în anul 1934 suma de 10.000 lei. Acest lucru (ajutor bănesc pentru construția Casei Culturale) s-a repetat și în anul 1935, când biserica din localitate a oferit înca 10.000 de lei Casei Casei Culturale din Răcășdia. Și în următorul an (1936) biserica din localitate a dăruit 10.000 lei Casei Culturale, pentru continuarea lucrărilor.

Răcășdenii, tineri și vârstnici, și-au adus contribuția la executarea unor lucrări, inclusiv la transportul materialelor de construcție. La terminarea lucrărilor, în holul de la intrare, în partea stângă, pe o bucată de marmură, au fost imortalizați cei ce și-au adus aportul la realizarea acestui edificiu de cultură.

La finalizarea lucrărilor (în anul 1937), căminul cultural a purtat numele de „Casa Culturală Regele Carol al II-lea”. Mult mai târziu însă (în anul 1992), cu prilejul a 130 de

ani de la nașterea înv. Emilian Novacovici, această denumire a fost înlocuită cu actuala denumire: „Casa Culturală Emilian Novacovici”.

Casa Culturală „Regele Carol al II-lea”

Placa memorială din holul Casei Culturale „Emilian Novacovici” din Răcășdia

Placa memorială din holul Casei Culturale „Emilian Novacovici” din Răcășdia

În anul 1994, în același hol, dar în partea dreaptă, cu prilejul aniversării a 100 de ani de la înființarea corului, pe o altă placă de marmură, s-au reactualizat membrii activi ai Reuniunii de lectură, cântare și muzică „Voința” din Răcășdia.

În prezent Reuniunea de lectură, cântare și muzică „Voința” poartă numele de Asociația Culturală „Voința”, avându-l ca președinte pe Costa Goian, iar ca vicepreședinte pe Maria Borugă.

Fanfara

Muzica Gr. Or. Rom. Din Răcășdia, condusă de Iancu Crețian 1910

Fiindcă Reuniunea avea ca obiectiv nu numai cântecul, ci și muzica, a căutat să consolideze fanfara înființată o dată cu corul, înființată la inițiativa lui Iancu Crețian. Fanfara instruită de Nistor Miclea din Mercina (1948 – 1954), a participat la toate programele artistice prezentate de Casa Culturală, care erau urmate de baluri. De asemenea, în fiecare duminică, din primăvară și până-n toamnă, se organizau hore în avlia (curtea) școlii, la care participau nu numai tinerii, care se prindeau în joc, dar și cei mai în vârstă, bărbați și femei, și chiar și copii, pentru care aceste hore erau un prilej de sărbătoare și de bucurie. Instrumentele muzicale ale fanfarei, au fost cumpărate de către locuitorii comunei și de către Ion Goian din Răcășdia, care a sprijinit direct înființarea fanfarei, donând jumătate din suma necesară procurării acestora. Tot el a fost și cel care a suportat cheltuielile transportului instructorului Nistor Miclea, cel care a instruit fanfara. De-a lungul vremii, fanfara (orchestra) a fost

Fanfara din Răcășdia condusă de Nistor Miclea (1948 – 1954)

instruită și dirijată de: Nicolae Rambu (1946), Simion Negovan (1954-1994) și Petru Goian. Fanfara răcășdenilor a participat la numeroase nunți și înmormântări, la încheierea secerișului, la serbările religioase și naționale, precum și la o serie de concursuri și manifestări ținute în comună și împrejurimi (Timișoara, Reșița, Secu, Caransebeș, Oravița, etc.), reprezentând valorile localității lor onorabil. De asemenea au obținut și multe premii la concursurile artistice de fanfare. Cu timpul însă, fanfara din Răcășdia s-a destrămat, datorită împuținării numărului de doritori care să îmbrățișeze această „artă”, ajungând într-un final la oprirea existenței sale.

Petru Iacob Acest lucru însă, nu a durat mult timp, datorită inimosului primar de atunci Mirco Lechici și a vrednicului de pomenire Petru Iacob, președintele Asociației Culturale „Voința” (înființată în anul 1997, fiind continuatoare a fostei Reuniuni de lecturi, cântare și muzică „Voința”), cei care au cumpărat instrumente noi, pentru reînființarea renumitei fanfare de altă dată a răcășdenilor. De instruirea și dirijarea acesteia, s-a ocupat din anul 2007 dirijorul Cornel Pancareșteanu din Oravița, ajutat fiind de fostul fanfarist din Vrăniuț, Ionel Ciulu. Din luna octombrie a anului 2008, însă, bagheta fanfarei a fost preluată de dirijorul Fanfarei Societății Culturale „George Coșbuc” din Grebenaț – Serbia, Alexandr Sajin. Datorită muncii asidue și devotamentului acestuia, precum și a „noilor” fanfariști (15 la număr), fanfara din Răcășdia a reînviat tradiția fanfarelor bănățene, uimindu-i pe zi de trece pe toți cei care o ascultă.

Membrii actualei fanfare din Răcășdia, avându-l în mijlocul lor pe Dl. Prof. Dir. Alexandr Sajin (al patrulea din partea stângă)

(Foto 07 octombrie 2012 – Drobeta Turnu Severin)

Această nouă fanfară a participat la toate manifestările culturale, religioase și artistice din localitate, precum și la unele spectacole sau evenimente din: Drobeta Turnu-Severin, Timișoara, Grebenaț (Serbia), Biserica Albă (Serbia), Buziaș, Caransebeș, Oravița, Greoni, Nicolinț, Grădinari (unde a obținut premiul I), Cârnecea, Coronini și Vrăniuț, unde a reprezentat cu mândrie și onoare comuna natală, obținând multe premii. De asemenea, vechea fanfara a participat și la nunți, botezuri și înmormântări, în localitate și împrejurimi, continuând tradiția muzicii populare bănățene.

Tânăra fanfară a continuat obiceiurile vechii fanfare; astfel că în Duminica lui Toma (a Tomii), dis de dimineață, pornește spre cimitir, unde cântă în memoria celor care au părăsit această lume. Un alt obicei reînviat de fanfară, este acela de a colinda în ajunul Crăciunului pe la casele oamenilor, spre a vesti și în sunetul de fanfară, frumoasele colinde românești, care vestesc Nașterea Domnului.

Formația teatrală

Formație de teatru a existat la Răcășdia încă din anul 1894, sau poate exista și înainte de acest an, însă nu avem nici un document care să certifice acest lucru. Astfel, în seara zilei de 27 decembrie 1894, aflăm că, componenții corului au participat la un spectacol de teatru, prezentând piesa „Axinte și Pepelea”, ulterior corul mixt și cel bărbătesc interpretând și unele piese corale.

Vechea trupă de teatru a avut în „repertoriul” său următoarele piese de teatru: „Săpătorii de bani”, de Antoniu Popp; „Noaptea de Sfântul George”; „Cârlanii” de Negruzzi; „Musa de la Burdujeni” de Negruzzi; „Vecinătatea periculoasă” de Trocarul; „Norocul în casă”; „Distrasii” de A. Kuzebue; „Otrava femeească” de N. Țințar; „Ruga de la Chiseteu” de Iosif Vulcan; „Sărăcie lucie”; „De năcaz”; „Speranță”; „Idil la țară”; „Țăranii noștri” de Macoviștean; „Sărbători băbeșci”, trilog; „Despre vin ars”, dialog; „O servitoare” de Dumitru Lăpădat; „Despre buna înțelegere”, dialog; „Despre școală”, dialog. Toate aceste piese teatrale s-au procurat din banii corului.

Formația de teatru a fost continuată de dir. Gheorghe Guga, ajutat de către soția sa Silvia Guga și de înv. Ștefan Bălan, de prin jurul anului 1930. Această formație participa la sfârșitul anului școlar și la sărbătorile naționale, unde și-au adus aportul toate clasele de la școala din localitate. Nu de puține ori, asemenea programe au fost susținute și pe scena Teatrului din Oravița, unde s-au bucurat de succes (ca și cel din 1933).

Componenții trupei de teatru au fost copiii din „Corul vocal greco – ortodox român” din Răcășdia, care avea în repertoriul său, pe lângă unele lucrări „poporale” de teatru și lucrări pretențioase, ca de exemplu drama „Avram Iancu” de Lucian Blaga, pe care „actorii” țărani din Răcășdia au jucat-o în anul 1935.

Cu timpul însă, formația de teatru a început să cuprindă, nu numai copii, ci și adolescenți și oameni în toată firea.

Spectacolele de prestigiu ale echipei de teatru, au constat în piesele: „Năpasta” de I. L. Caragiale, „Mușcata din fereastră” de Tudor Mușatescu, „Zorile” de Șt. O. Iosif, „Steluțele de aur” de Lia Hârsu ș.a. Piesele de teatru au fost interpretate de către unii activiști culturali cu vădite calități actoricești (Adam Berceanu cu soția Viduța, Ion și Maria Crăciunel cu fetele lor Maria și Rozalia, Ilie și Mioc Cheva, Ionel Coreanț). Tinerii Ionel Cotreanț și Adam Berceanu s-au impus și ca recitatori, declamând „Nunta Zamfirei” și „Moartea lui Fulger”, ambele de George Coșbuc.

În perioada 1943-1950, animatorul și îndrumătorul echipei de teatru a fost prof. Petru P. Ciurea, timp în care echipa de teatru a cunoscut o perioadă de înflorire, organizând numeroase piese de teatru. Primul program artistic a fost prezentat răcășdenilor la Crăciunul anului 1943, alcătuit din două părți. Prima parte a cuprins sceneta „Trei conferințe” ce se rostesc deodată,cu replici intercalate, vorbindu-se despre vacă, brânză și modă; recitarea „Rugămintea din urmă” de George Coșbuc, care a impresionat publicul, un tablou vivant pe textul poeziei „Doina” a lui George Coșbuc. Partea a doua a inclus piesa „Zorile” de Șt. O. Iosif, o dramă istorică în versuri care redă un episod din lupta românilor transilvăneni de la 1848. De Sfintele Paști, în 17 aprilie 1943, a fost prezentat al doilea program artistic, alcătuit din recitările: „Mai am un colț de țară” de I. Ilieșiu, „Scrisoare de pe front” de N. Suboni din Bărăteaz, „Doina refugiatului” de I. Ilieșiu și comedia sentimentală „Mușcata din fereastră” de Victor I. Popa. Cu banii încasați au făcut un parastas pentru sătenii noștri căzuți la datorie, pe front. De ruga din 1945, echipa de teatru, completată cu alți tineri artiști amatori, a prezentat comedia „Ovidiu Șicană”. Și de această dată, succesul a fost cel așteptat, iar balul ce a urmat i-a satisfăcut pe toți. Și în continuare, echipa de teatru a casei culturale, îndrumată competent de același animator, a prezentat sătenilor alte și alte piese, dintre care amintim: „Într-un adăpost” de Ionescu Morel, „Iancu Jianu” de C. N. Mihăilescu și „Trandafirii roșii” de Zaharia Bârsan. Piesa din urmă, jucată de 30 de personaje, ajutate de un decor pretențios, a dovedit capacitatea echipei de a face față și unor spectacole majore.

După plecarea prof. Petru P. Ciurea la Anina, activitațiile teatrale au fost preluate de prof. Marta Mărilă, continuând până la pensionarea acesteia în anul 1994.

Piesa de teatru „Baba Floarea” 26 decembrie 2009

Din 2008 activitatea teatrală a fost reluată la inițiativa președintelui Asociației Culturale „Voința” de atunci, vrednicul de pomenire Petru Iacob, de instruirea tinerilor artiști amatori ocupându-se doamna educatoare Agaftea Sfreja și doamna profesoară Miclea Eugenia. Echipa de teatru a interpretat două piese: „Ruga de la Chizătău” și „Baba Floarea”, ambele de Iosif Vulcan. Piesele au fost jucate pe scena Căminului Cultural din Răcășdia, pe scena Casei de Cultură „Mihai Eminescu” din Oravița și pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor din Reșița, unde au participat cu piesa de teatru „Ruga de la Chizătău” la Concursul „Am-Fi-Teatru” (2009), obținând, la categoria ciclu gimnazial, locul II, cel mai bun actor, la această categorie, s-a dovedit a fi iar subsemnatul, care a obținut din partea juriului Premiul de Interpretare.

În 2010, la același concurs de la Reșița, altă distribuție și cu alți actori, echipa de teatru a școlii generale din localitate a obținut, cu piesa de teatru „Un pedagog de școală nouă” de I. L. Caragiale, locul III la categoria ciclu gimnazial, subsemnatul obținând din nou din partea juriului Premiul de Interpretare.

Din anul 2011, piesele de teatru, din păcate, au încetat să se mai joace, însă sperăm că pe viitor se vor găsi oameni care să i-a inițiativa continuării tradiției teatrale din această minunată comună.

Formația de dansuri populare

Tot în cadrul Reuniunii de lectură, cântare și muzică „Voința” a funcționat și o formație de dansului populare, întemeiată înainte de anul 1928. De instruirea acestei formații se ocupa tot dir. Gheorghe Guga, ajuta fiind de soția dânsului, Silvia Guga. Toate spectacolele date de echipa de dansuri se bucurau de o apreciere călduroasă din partea părinților și a sătenilor. Prin jurul anului 1935 de instruirea formației de dansuri s-a ocupat și înv. Ștefan Bălan, în special ocupându-se de elevii clasei a IV-a. Pe lângă dansurile populare specifice zonei noastre, echipa de dansuri avea și o echipă de „Călușeri”, avându-l ca vătaf pe tânărul Adam Berceanu. Acești „călușari”, conform obiceiului, în săptămâna Rusaliilor, distrau oamenii cu renumitul lor dans. De neuitat a devenit programul prezentat cu prilejul vizitei Majestății Sale Regele Carol al II-lea și a Marelui Voievod Mihai I din data de 3 iunie 1933. Însă, vătaful Adam Bercenu a fost nevoit să plece pe front, unde și-a pierdut viața în data de 22 iunie 1941, fiind primul soldat răcășdean căzut pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, din fața satului Țiganca.

Apoi de instruirea s-a ocupat înv. Constantin Sorea (prin jurul anului 1965-1966), care a fost și director al Căminului Cultural, împreună cu prof. Ionel Iacob. În continuare de

instruirea dansurilor s-a ocupat o bună perioadă de timp prof. Dorina Dimitrovici, căreia i-a

Vechea formație de dansuri a Asociației Culturale „Voința” din Răcășdia, instruită de Petru Iacob Veta (foto 1997)

urmat Petru Iacob, din anul 1997 și până în jurul anului 2005. Acesta a reactivat formațiile artistice. În perioada 2004-2007 coregraful ansamblului a fost Florin Petru (Narcis) Goian, căsătorit în Răcășdia, care a revigorat ansamblul. În aceeași perioadă el a îndeplinit și funcția de director al Căminului Cultural.

Din luna februarie a anului 2007 s-a schimbat iarăși coregraful ansamblului; acesta fiind condus și instruit de Ioța Dumitrașcu, din Socol, jud. Caraș – Severin, până în prezent. Împreună cu acesta, ansamblul a cunoscut o frumoasă creștere, constituind probabil apogeul formației de dansuri populare de la Răcășdia. S-au introdus, pe lângă dansurile populare românești bănățene, și dansuri sârbești și țigănești. Alături de dânsul, ansamblul a participat la

numeroase spectacole în țară și în Serbia. Astfel, spectacolele ansamblului Asociației Culturale „Voința” din Răcășdia au fost susținute în: Grebenaț (Serbia), Gudurița (Serbia), Șimleul Silvaniei din jud. Sălaj (unde au obținut premiul I), Pielești – Craiova (unde au obținut premiul special al juriului), Șiria (jud. Arad), Apateu (jud. Arad), Timișoara, Băile Herculane, Reșița, Bocșa, Oravița, Ghiroda, Greoni, Grădinari, Socol, Zlatița, Radimna, Carașova, Gârnic, Vrăniuț, Câmpia și Ciclova Montană.

În toate aceste localități, s-au susținut una, sau mai multe suite de dansuri, din „repertoriul” de șapte suite populare românești, două suite țigănești și o suită sârbească.

De asemenea, Ansamblul „Voința” a mai participat și la câteva emisiuni din cadrul posturilor de televiziune Favorit Tv (Timișoara) și Banat Tv (Reșița).

Ansamblul de dansuri populare al Asociației Culturale „Voința” din Răcășdia alături de instructorul Ioța Dumitrașcu (foto 21 mai 2010)

De la venirea dânsului ca și coregraf la Răcășdia, au fost învățate trei trupe de dansuri: trupa mare (formată din copii cu vârste între 17-20 ani), care astăzi nu mai există, trupa mijlocie (formată din copii cu vârste între 14-17) și trupa mică (formată din copii cu vârste între 9-12).

În vara anului 2013, la inițiativa coregrafului Florin Petru (Narcis) Goian, s-a organizat împreună cu alți tineri din vechea formație de dansuri, o suită de dansuri populare bănățene tradiționale, cu tema „Ruga din Banat”, care a fost prezentată în data de 16 august 2013, de ruga satului. Datorită numeroaselor încurajări venite din partea a multor oameni, formația a învățat încă o suită nouă, intitulată „Dans de pe Valea Bistrei”, care a fost prezentată în data de 5 mai 2013, la spectacolul de Paște, organizat la Căminul Cultural „Emilian Novacovici” din localitate.

Această formație de dansuri își desfășoară activitatea și în prezent, menținându-se prin dorința arzătoare a tinerilor „răcășceni” pentru dansul popular bănățean.

Formațile sportive

Pe lângă toate aceste formații artistice prezente în cadrul Asociației Culturale „Voința” din Răcășdia, încă din jurul anului 1960 a funcționat în localitate o formație sportivă de volei. Pe lângă numeroasele medalii și premii obținute de această echipă de volei, cel mai însemnat premiu este acela din data de 19 august 1969, când echipa din Răcășdia a obținut, pe stadionul „Tineretului” din București, locul I pe țară la ediția a II – a a „Cupei Tineretului de la sate”.

De asemenea, la Răcășdia a existat încă din jurul anilor 1960–1970 o echipă de fotbal, care a obținut și ea frumoase premii în localitatea noastră, precum și în jurul acesteia.

În anul 2002, vrednicul de pomenire Petru Iacob, reorganizează Asociația Sportivă „Voința” din Răcășdia. Din 2002 echipa de fotbal s-a clasat de multe ori în competițiile din localitate și din împrejurimi pe primele locuri.

Din anul 2010, la dorința membrilor echipei de fotbal din Răcășdia, domnul primar Mirco Ilie Lechici înscrie echipa de fotbal din localitate în Liga a V – a, unde aceasta s-a clasat pe locuri fruntașe.

Din anul 2012 și până în anul 2013, echipa de fotbal din Răcășdia a promovat în Liga a IV – a, însă datorită neimplicării active a jucătorilor, a retrogradat în anul 2013 în Liga a V- a.

În prezent Asociația Sportivă „Voința” îl are ca președinte pe Petrică Enuică, ca sponsor principal are Primăria Comunei Răcășdia, iar ca antrenor pe Sebastian Marin Ciorîngă. Lotul echipei este format din 18 jucători, care îl au ca și căpitan de echipă pe atacantul Constantin Cârdu.

Echipa de fotbal din Răcășdia (foto 15 august 2010)

Portul popular

Îmbrăcămintea bărbaților

Bărbații poartă iarna pe cap, „clăbețe”, căciuli din piele de miel, albe și negre. Vara poartă pălării din diferite materiale (paie, pânză etc).

Pe corp bărbații poartă cămașă, izmene, prâsluc (vestă) din lână, folari (pieptar din piele de miel), cojoc din piele de miel, căbăniță (haină), cioareci (pantaloni) din lână și păclii din piele. Ca brâuri, cingători, foloseau brăciri (curele) late, curele din piele și prașchie (brâu făcut din piele de vițel). În picioare purtau opinci făcute de ei și de opincari, ghete, cizme, pantofi, obele (ciorapi) cu care își învăluiau piciorul și talpa. Alții purtau ciorapi din lână, făcuți de soțiile lor. Opinca o prindeau, înfășurând piciorul cu curele, sau cu ațe de păr. Iarna, pe mâini purtau mănuși, făcutele de femei.

Cămașa o făceau femeile din pânză de fuior și bumbac. Cămașa se purta în vechime scurtă, până deasupra de genunchi. Era simplă din fuior și câlți. Gura, pieptul și poala erau tivite, iar mânecile erau largi, fără pumnași.

Izmenele erau din același material. Cămașa în timpul verii o purtau peste izmene, iar iarna o băgau în cioareci (pantaloni).Vara izmenele se lăsau liber pe picior, iar iarna erau învăluite pe pulpa piciorului cu obele. Pantalonii (cioarecii) se purtau la fel ca și izmenele, fiind croiți la fel, diferind doar materialul.

Pieptarul, folarul era confecționat din „piei” de oaie și de miel, se purta lung, mai jos de brâu, fiind de culoare albă, fără nici o decorație și erau deschise la piept. Folarele însă, se închideau sub mâna stângă și deasupra, pe umărul stâng.

Laibărul, prâslucul era făcut din lână de oaie, lungă până din-jos de brâu, deschis la piept, închis cu prinzătoare din păr de oaie, fiind fără decorații și de culoare albă.

Cojocul, mânecarul se purta peste folar, fiind lung până la genunchi, cu mâneci din piei de oaie și de miei, fără decorații.

Căbănița era simplă, făcută din lână de oaie, de cul0sore albă, fără decorații, fiind mai lungă și mai largă, ca să poată fi îmbrăcată peste cojoc, ferindu-l pe purtătorul ei, în anotimpul ploios, de ploaie. În locul gulerului, era așezat pe spate un petec pătrat numit „gugiman”, care era ridicat ca scut contra vântului.

Păclia era purtată iarna și în călătorii peste restul îmbrăcămintei, fiind făcută din piei de oaie, lungă și fără mâneci, de culoare albă, cu o piele de miel cusută la guler, purtată pe spate ca decorație. De asemenea, noapte se acopereau cu ea.

Opincile erau croite din pilea animalelor. Ca umezeala să nu străbată la picioare, peste obele, purtau câte un bucată de piele de oaie, cusută cu lână pe dinăuntru. În marginea opincii, se făceau găuri, prin care se trăgea ața sau cureaua de înfășurare. Ca să apară mai frumoase, curelele și opincile erau unse cu “untură” și le împodobeau cu flori.

Obelele erau colorate de către femei cu sucul ierburilor. La început, pe când nu se știa prelucrarea pieilor și nu erau cojocari, chiar și vara, se purtau căbănițele.

Cămașa și izmenele trainice și simple de atunci, precum și celelalte articole vestimentare, astăzi sunt înlocuite cu bumbacul, poliesterul, plasticul etc., simplitatea de atunci, nu se mai observă nici la cei mai săraci oameni.

Îmbrăcămintea femeilor

Mai demult, femeile purtau ciupagul (cămașa) și poalele (fusta) cusute într-o cămașă, de sus până jos, pe care la mijloc o legau cu cingatori. Cu timpul însă acestea au fost croite separat.

În față și în spate purtau oprege (chițele). În picioare purtau opinci cu obele țesute din păr și lână de oaie, după un timp au început să poarte cizme de piele. Vara umblau desculțe, însă cu timpul au început să umble în ghete și în ciorapi. Pe cap purtau cârpe albe țesute de ele.

Cămașa o făceau din fuior, apoi din bumbac. Iarna purtau laibăre (veste) fără mâneci, albe,fără decorații pe ele și lungi până la genunchi. Mai purtau laibăre (prâsluce) albe, din piei de oaie ori de miel. Purtau și folare cu deschizătura sub mână și pe umărul stâng. Purtau și cojoace până la genunchi și căbăițe din lână de oaie, numite „șube“, pe care, mai apoi, s-au

obișnuit a le purta doar când ploua. Toate cojoacele se purtau albe și fără decorațiuni. Mai târziu au început să poarte și cojoace galbene, înflorate în diferite forme.

Port popular – mama și fiica

(foto 1900)

Pe mâini purtau mănuși subțiri sau groase (în funcției de anotimp), lungi până la cotate. Iarna se împodobeau cu cârpe cumpărate, mai groase ca cele de vară. Fetele și nevestele se legau cu cârpa sub barbă. În urechi, purtau cercei,iar la gât purtau mărgele, taleri și galbeni. Pe degete purtau inele, iar în păr fetele își puneau câte o floare naturală, sau artificială și o mulțime de ace decorative.

Ca și la bărbați, și la femei portul popular care se purta în vremurile de demult, astăzi se mai poartă doar de către tinerii dansatori, la toate evenimentele culturale importante din localitate și nu numai.

Limba și particularitățile ei

Graiul locuitorilor comunei Răcășdia este unul curat românesc, cu puține cuvinte străine luate de la popoarele ca au dominat și au locuit aici. Particularitatea lui este, ca de altfel a întreg graiului bănățean: transformarea lui „de” în „ge”, a lui „c” în „ș”, a lui „pe” în „pră”, a lui „e” în „ă” etc.

Cuvinte uzuale:

Tradiții și obiceiuri

Tradițiile și obiceiurile țării noastre sunt foarte multe și frumoase. Fiecare sat are, pe lângă unele tradiții sau obiceiuri, comune unei anumite zone, și altele unicate, care se regăsesc într-o anumită așezare omenească. Chiar dacă nașterea, botezul, nunta și înmormântarea oamenilor sunt regăsite în orice colț al țării, aceste sunt identice doar în ceea ce privește rânduiala liturgică, pentru că în jurul acestor evenimente mari din viața fiecărui om s-au format o multitudine de tradiții și/sau obiceiuri practicate cu sfințenie.

Din păcate multe dintre tradițiile și obiceiurile moșiilor și strămoșilor noștri au fost uitate, sau nu se mai practică în ziua de astăzi. De aceea vom prezenta vechile tradiții și obiceiuri care s-au respectat cândva în satul nostru drag – Răcășdia.

Nașterea

Femeile cred cu tărie nerăsturnabilă în influența ce o are mâncarea diferitelor plante, fructe sau alte „lucruri”, asupra viitorului născut. Astfel, ele nu mănâncă bureți (ciuperci), din motivul ca micuțul să nu fie pătat, pestriț pe față sau pe mâini; nu mănâncă melci, ca pruncul să nu fie bălos, adică să-i curgă salivă din gură; altele nu gustă odată cu capul carnea de iepure, ca născutul să nu fie nevoit să doarmă cu ochii deschiși; nu mănâncă carne de capră, ca să nu-i pocnească picioarele de la încheieturi etc. De asemenea, se feresc ca de moarte de a fura, ca băiatul să nu devină hoț, nu îndrăznesc să privească îndelungat la lucruri urâte, ca pruncul să nu primească asemănarea lor. Ca să se știe sexul pruncului, cei din casă pun anumite obiecte în colțurile camerei, iar pe care-l va lua prima data în mână cea însărcinată, de acel gen va fi și pruncul.

Sosind nașterea, moașa sprijinește cu mâinile proprii pruncul și-i constată genul, după care îi taie buricul cu un cuțit, care este apoi legat cu un fir de par al mamei pentru că: „Așa-i bine!”. Moașa i-a apoi o sticlă cu apă și o astupă cu fire de busuioc, cu care merge la preot să o sfințească. Apoi cu apa sfințită (molitva) merge acasă, unde toți se stropesc și se spală pe mâini cu ea, lucrul acesta pentru a se simții curați și pentru a putea lucra cu mâinile. Pe urmă se încălzește apa cu care v-a fi spălat pruncul. În această apă este turnată umpic de apă sfințită. În continuare pruncul este spălat regulat: seara și dimineața, însă nu mai înainte de asfințitul soarelui și după răsărit. Scăldat fiind, pruncul se înfașă cu scutece de pânze, care sunt legate cruciș cu o fâșie, ca duhurile necurate să nu se apropie de cel nevinovat. Fâșie este bine să fie făcută din trei fire de blană de oaie, pentru că aceasta nu putrezește repede și pentru că ea provine de la un animal blând și curat. Tot această fâșie are la capătul ei o legătură cu tămâie și marmură, apoi sunt legate mai multe lucruri din fier, toate pentru ca pociturile nopții: strigoii, muronii, duhurile necurate să se sperie și să nu cuteze să se apropie de prunc. Până la botez mama trebuie să stea permanent lângă el, pentru ca satana să nu-l schimbe cu unul de-al lui. Până crește și e mare, i se face cruce, tot ca să nu se apropie satana de el. Apa cu care este scăldat pruncul să se arunce la umbră, la un loc curat, altfel copilul are dureri de cap, pentru că dacă se arunca apa la loc necurat, pruncul capătă bube spurcate, urâcioase, numite pojar.

Moașa scaldă pruncul 3 zile. A treia noapte de la naștere, se așteaptă ursitoarele, care vin sorocească norocul pruncului. Venirea lor se așteaptă cu mâncăruri, apă și alte obiecte, pregătite de către moașă. Mama trebuie să asculte ce sorocesc urzitoarele, iar dacă nu poate priveghea, măcar să nu uite ce a visat în noapte sorocului. Dimineața moașa merge și ridică masa de lângă patul copilului, iar apoi împarte mâncărurile la trei copii mici. Sarea care a fost pusă pe masă se păstrează în casă, pentru ca atunci când mama își pierde laptele să lingă sarea de trei ori și-i v-a reveni laptele.

Botezul

De la naștere socotind, în duminica viitoare, se botează pruncul. Când pruncul e slab și e posibil să moară, acesta se botează acasă. Nașul pregătește sâmbătă seara pentru botezul finului său o bucată de pânză albă, numită „crijmă” sau „fotă”. La colțul acesteia leagă câțiva bani, care rămân ca dar micuțului. Nașul duce cu sine la botez și o lumânare de ceară de stup, care arde pe tot parcursul botezului, stingându-se la sfârșitul slujbei. Din lumânare jumătate i-a preotul, iar cealaltă jumătate este luată de moașă acasă, pe care o va aprinde atunci când va fi bolnav pruncul. Apa cu care se botează pruncul să se toarne toată, că de nu acesta va rămâne neîntreg la minte. După ce preotul l-a botezat, nașul aruncă crijma peste prunc, din care mama acestuia îi va face o cămașă când va crește mare. Moașa roagă preotul să-l lase pe prunc să pun mâna pe Cartea Sfântă, pentru ca el să iubească învățătura. Întorcând moașa acasă, nu zice nimănui numele copilului, până târziu, pentru ca să nu moară pruncul, ci să trăiască mult.

În ziua de botez sunt invitați vecinii, neamurile, nașul și moașa. După prânz, moașa aduce un taler cu fundul acoperit cu sare, îl întinde mai întâi părinților și pe rând tuturor oaspeților, ca să dăruiască pruncul (un fel de colectă). Fiecare când pune darul său pe taler zice: „Eu îi dau puțin, Dumnezeu să-i dee mult”. Sfârșindu-se colecta, moașa dă banii mamei, care îi pune lângă prunc în leagăn și-i păstrează apoi până când pruncul devine mare ca să ii poată da lui. Se zice că aceea care au banii păstrați de la botez, le merge bine și-s norocoși.

Oamenii care n-au nași, sau dacă au și le merge rău sub nășia lor (le mor pruncii), presupun că nașul ar fi cauza morții, și de aceea îl lasă și-și caută altul, iar dacă n-au își caută, dar în ambele cazuri așa: moașa duce pruncul la biserică în ziua botezului și-l așeză jos la intrarea în biserică, mai înainte de a ieșii oamenii de la Utrenie, după care ea se ascunde. Iar acel bărbat care iese mai întâi și găsește pruncul va fi nașul. El îl ridică și intră în biserică pentru a-l boteza.

Când se împlinesc șase săptămâni de la naștere, mama merge cu pruncul la biserică ca preotul să le facă câte o rugăciune, care poartă denumirea de „probotează”. Până atunci însă, mama nu poate intra în biserică. Dacă ea ar muri în timpul acesta, preotul, nu în biserică, ci afară la ușa bisericii, să-i facă prohodirea.

Femeia ce n-are prunci se crede că, dacă va descuia de trei ori ușa bisericii va avea. Care n-au prunci, și se crede că din cauza că sunt căsătoriți și sunt rude, să meargă la preot într-o zi de lucru, iar acesta să-i cunune din nou, căci atunci vor avea copii.

Ca pruncul să fie vorbitor, femeile îl pun când e mic în coșul morii de măcinat, să-i meargă gura ca moara.

Când unei femei i-a murit copilul, iar după aceea naște altul, atunci nașterea aceasta se numește „după pierit”. Acestui prunc i se pune cercel în urechea dreaptă, și nume după cel al tatălui, ca moartea să nu poată deosebi pruncul de tată, cu care moartea n-are încă nimic.

Femeia care nu voiește că mai nască prunci, crede că, dacă după pruncului născut mai în urmă îi pune nume după numele ei sau al tatălui, atunci nu va mai face altul.

Pețirea și nunta

După ce feciorul și fata s-au văzut și se plac, părinții feciorului trimit rude la familia fetei s-o pețească. Atunci când plecau în pețit, feciorii cântau câteva versuri, specifice fetei la care mergeau să o pețească:

„Hopa, tropa pân la popa,

De la popa la Vlădica,

Pentru-o vorbă de nimica.

Să bem vinu și răchia

Și să luăm pe Părăschia.

Că Părăschia-i fată buna

Când se cunună, cu bujori se-ncunună”.

Dacă părinților fetei le place de părinții feciorului și de fecior, trimit vorbă prin pețitor să vină părinții feciorului în persoană, ca să se înțeleagă în legătură cu zestrea fetei și să se facă seara de căpară; iar de nu le place, spun că nu o pot mărita anul asta, sau că li s-a întâmplat ceva, etc. Că nu dă fata după feciorul respectiv nu zice nimeni care are fete de măritat, însă se înțelege de la sine.

În seara de căpară, sau de tocmeală, părinții feciorului, feciorul și câteva rude, având banii de căpară și fiecare câte o ploscă plină cu răchie (țuică), merg la casa viitorului socru. Feciorul, mirele petrece seara aceasta cu mireasa, pentru a-și afla unul altuia lipsurile, pentru ca atunci când se vor căsători să nu fie probleme. Dacă vreunul dintre ei găsesc vreo lipsă Nicolae și Maria Cheva (Fugaci) 1953

comunică încet părinților, care pun capăt tocmelii. Părinții mirelui și ai miresei, împreună cu alți invitați stau la masă și beau din răchia adusă, povestind între ei, până se termină cina. Înainte de cină se servește răchie caldă din pahare de curcubătă (dovleac). Tot atunci se tocmesc și pentru zestrea fetei. Înainte de friptură, o rudă a miresei vine cu un taler pe care oamenii să pună bani pentru căpărarea miresei. La finalul colectei, banii sunt numărați de față cu toată lumea, după care sunt chemații mirii, spunându-le câți bani s-au adunat. Banii se dau miresei, care este întrebată de cine în place mai mult, de bani sau de fecior. Ea răspunde: „Îmi place și de bani, dar mai bine îmi place de (N)”.

Apoi ea primește darul de la socru, căruia îi sărută mâna, același lucru făcând tuturor mesenilor, după care se înțeleg când v-a fi nunta și așa pleacă fiecare la casele lor.

Mireasa, din ziua tocmelii n-are voie să iasă afară din curtea sa, nici să vorbească cu alții tineri, până la cununie.

Vineri seara, înainte de nuntă, se invită rudele și prietenii la nuntă. Aceia care gustă din plosca celui care invită participă la nuntă și trebuie să pregătească și o cinste. Aceasta constă din doi colaci, dintr-un „pom” făcut din lemn, cu ramuri multe, aranjat cu mere, ouă roșii, turte de miere și alte dulcețuri, precum și din alte daruri.

Sâmbătă seara se invită și nuntașii. Mirele invită feciorii și geverul (cumna de mână), iar mireasa invită fetele și geverița (paranimfă). Astfel pe drum ei merg doi câte doi, un june și o fată. Nașul pune un stegar, care poartă un steag (tricolor) în fruntea alaiului.

În ziua cununiei, tinerii se adună la mire și fetele la mireasă. Aceștia vin de dimineață, iar bătrânii invitați, numai la prânz. Mirele, geverul, muzica și alți feciori, merg pe la 9 dimineața să-l aducă pe naș la mire, iar Rambu Gheorghe (Beloșină) și Ruja (Fugaci)

de aici la mireasă, apoi de acolo la sfânta biserică. (foto 1948)

Ajungând la mireasă acasă, aceasta nu este lăsată să iasă din odaia ei, până ce nu primește ceva bani. După multe tocmeli între gever și rudenia care o ține închisă pe mireasă, aceasta este lăsată să iasă afară. Apoi se închină răchie de către miri, iar restul de răchie rămas în paharul din care au băut mirii, îl bea geverul, după care îl sparge de pământ.

De la mireasă se merge la biserică. În fruntea alaiului merge stegarul, după el merg mirele ci geverița, apoi geverul cu mireasa, nașul cu nașa și ceilalți oaspeți. De la biserică merg la mireasă în rând câte doi. În față merge stegarul, după el mirii, apoi geverul cu geverița, nașul cu nașa și ceilalți. Mirii duc lumânările aprinse până acasă. A cui lumânare se va stinge mai înainte, acela va muri primul.

Ajungând la casa miresei, fiecare trebuie să guste din rachiu la ușă, apoi intră în casă. Lângă ușă mai este un vas cu apă, în care aruncă nuntașii bani, înainte de a intra în casă, ca dar miresei. Nașul și nașa se așează în mijlocul mesei, mirii de-a dreapta și ceilalți în jurul mesei.

Mirii în prima zi nu gustă nimic din mâncărurile cărnoase, ca să nu facă copii buboși. Înainte să se înceapă prânzul, se tămâiază și se zice „Tatăl nostru”. După servirea fripturii, se arată cinstele la masă, pentru acest lucru fiind încredințat un oaspete care cunoaște bine invitații. Când este gata arătarea tuturor cinstelor (darurilor), și este mai pe înserate, se mută

toată lumea la mire acasă. Aici, părinții

mirelui întâmpină oaspeții cu răchie sau

Mirii Rambu Gheorghe (Beloșină) și Ruja (Fugaci) vin, iar mirilor le iese înainte cu pâine și

(foto 1944) sare. Mama mirelui îi leagă pe aceștia cu o frânghie, și așa îi trage în casă, aceasta pentru ca ei să se iubească și să nu se despartă nicicând unul de altul. Pe urmă li se servește cina. După ce s-au arătat și aici cinstele, voind nașul să meargă acasă, merge înainte în odaia pregătită pentru miri, tămâiază patul, spunând „Tatăl nostru”, aruncă un ban de argint și zice: „Unde pine nașul mâna Dumnezeu să pună mila, să se culce doi și să se scoale trei”. Ziua următoare, se invită iar oaspeții la prânz. În această zi, vin trei femei înrudite cu mireasa, trimise de părinții miresei, vin la mire, că să învelească tânăra, s-o facă nevastă și s-o lege la cap cu cârpă, ca pe neveste.

De la nuntă și până joi seara, mirilor le este interzis a merge la socrie, că nu-i bine. Joi seara la părinții miresei se pregătește o cină, la care sunt invitați cuscrii, mirii, geverul și geverița. Cu aceasta se sfârșește nunta.

Moartea, înmormântarea și pomana

Slăbind un bolnav și casnicii pierzându-și speranța că s-ar mai putea însănătoși, cheamă preotul să-i facă acestuia rugăciunea de ieșire a sufletului.

Apropiindu-se sfârșitul bolnavului, i se fac șapte lumânări de ceară curată, pentru păcatul strămoșesc și o cruce mică din lumânări. Când se vede că bolnavul „trage să moară”, îl spală de față și pe mâini cu apă, îl îmbracă în hainele pregătite pentru moarte, aprind cele șapte lumânări, iar o femeie le ține cu mâna ei în mâna bolnavului până când acesta își dă duhul. Crucea de lumânări i-o pune în mână sau în sân, pentru a fi cunoscut de creștinii de pe lumea cealaltă și primit de ei. După ce a murit, îl ocolește cu cele șapte lumânări de nouă ori; dacă e bătrând spre stânga, iar dacă e tânăr spre dreapta. Morților care au fost răi, li se pune pe buric o bucată de var nestins, pentru a nu putea necuratul să se îmbrace în ea și să se facă în muroni. De crucea de lumânări, se lipește un ban, pe care mortul să-l dea vameșilor, să-l lase se meargă în rai. Îmbrăcarea hainelor se întâmplă înainte de ieșirea sufletului, pentru că altfel în vor dezbrăca vameșii și tâlharii. După ce și-a dat sufletul, îl dezbracă din nou, îl spală, îl îmbracă și-l pune pe o masă la fereastra de la stradă, cu lumânarea de la ieșirea sufletului la cap și cu altele ce se aduc de pomană, ca trecătorii sa-și aducă aminte pentru ultima data de el și să-i

dea ultimul salut trecând pe aici cu capul descoperit. Pe masă se așează cu capul către apus și cu picioarele către răsărit, la fel cum este pus și în groapă.

Imediat după ieșirea sufletului, o femeie casnică a mortului, îi duce apă de pomană la șapte vecini, de trei ori în zi. După înmormântare îi duce numai o dată în zi, dimineața, timp de șase săptămâni.

Când a murit cineva, i se fac șapte turți (colaci): două lui Dumnezeu, două Sf. Arhanghel, două mortului și una mai mică tâlharilor și vameșilor.

Acestea (având în ele câte o lumânare) se pun pe patul unde și-a dat sufletul mortul, lângă care se pune mâncare de slastă (de dulce) sau de post. Pe urmă este tămâiată, iar femeia găzdăriță arătă cu degetul către ele și le menește (promite) zicând: „Doamne, acestea două să fie ale Tale, să fi milostiv de sufletul lui (N), iar acestea două ale tale sfinte Arangele, ca să duci sufletul lui (N) la Dumnezeu și să-l așezi în rai, aceasta să fie a voastră tâlhari, vameși, să lăsați sufletul lui (N) să treacă la Dumnezeu”. Cele două ale mortului nu se menesc.

După aceea se pune tot jos, în mijlocul odăii, ca pruncii să mănânce tot. Șase săptămâni se face acest lucru, dând turțile trecătorilor sau vecinilor. Pomana aceasta se numește „se scot turțile din casă”. Cât stă mortul neînmormântat, în toată ziua i se fac trei prânzuri, pomană. După înmormântare, în ziua următoare, i se face un prânz (pomană), iar de atunci nimic, până la șase săptămâni. Femeile aduc lumânări la mort, pentru ca el să le ducă la morții lor dragi, pe care îi plâng. De când apune soarele și până când se revarsă zorile, nu e bine nimeni să se cânte, ori să plângă la mort, ca să nu tulbure liniștea mortului. Noaptea oamenii păzesc mortul, povestind, ca să nu-i prindă somnul, întâmplări din viață. În prima dimineață se cheamă patru femei, care să „petreacă” (conducă) mortul. Ele îl cântă încă o dată, înainte de a-l pune în sicriu. Dimineața în zori îl petrec la fereastră, iar a doua oară lângă sicriu. Femeile „petrecătoare” țin în mâini lumânări aprinse atunci când încep să se cânte. Până ce ele se cântă, fereastra este deschisă.

Ecaterina Carolina Novacovici † 18 aprilie 1926

Mâncărurile, lumânările și toate câte se dau de pomană, se menesc, arătând cu mâna sau cu lumânarea spre mâncare, zicând: „Aceasta a fie a lui Dumnezeu, aceasta a sfântului Arangel, aceasta a mortului și ce a rămas, să fie a morților femeii care a adus de pomană”. În ziua înmormântării, cinci oameni sapă groapa, iar după terminarea acesteia, patru pleacă să ducă mortul, iar unul rămâne s-o păzească, ca să nu vină satana s-o spurce.

Se începe slujba înmormântării, la care se cântă Ciasul, o cântare de hale:

„Acum ciasul a venit,

Și lumea am părăsit.

Ah! Iubiți prieteni ai mei!

Eu lumea am părăsit,

Și de voi m-am despărțit

Rămâi casă întristată

Căci groapa mea e săpată.

Sufletul meu se desparte,

Și merge-n cale departe.

Eu mă duc în cale lungă,

N-am pe nimeni să m-ajungă.

Căci eu încă m-am trudit,

Pe lume am necăjit.

Dar acum văd curat,

Nu-i pe lume nici un stat

Faceți bine mă iertați,

De mine să nu uitați.

Ah iubiți prieteni ai mei!”

În urma mortului, o femei bătrână duce o straiță cu un colac mare, șase mai mici, un prosop, o oală cu apă, șapte creițari (bani) și un bât (băț din lemn), care are lipit în cap un ban. Și acoperind mortul, baba toarnă apă din oală, că să se spele pe mâini, apoi împarte colacii ce i-a adus. Colacul cel mare, straița și bâtul le dă omului care a dat prima dată cu sapa în pământ la facerea gropii. Cei șase colaci cu șase creițari, îi dă de pomană peste groapă săpătorilor, iar ștergarul îl dă omului care a păzit groapa. Bâtul cel cu banul în cap se dă de pomană, ca să poată mortul pe lumea cealaltă, să-și apere pomana de alte nații, care nu și-au dat de pomană, ci pe lumea cealaltă trăiesc cu ce pot apuca de la bieții români. Înainte de a pune mortul în groapă, se aruncă în ea un ban, ca să fie răscumpărată de la satana.

După așezarea mortului în groapă, înainte de a se acoperii, se pun tați, mame sau surori de „cruce”, în locul celui mort, dacă sunt născuți în aceeași lună. Astfel, ca un prunc care s-a născut în aceeași lună cu tatăl sau, ca să nu moară, își pune un tată nou. Noul tată intră în groapă cu picioarele pe sicriu, iar copilul îl trage de mână afară din groapă.

Acest lucru se întâmplă de trei ori. Apoi se taie pe crucea mortului un ban în două, o jumătate primind tatăl cel nou, iar cealaltă jumătate copilul. Jumătățile acestea se păstrează. Astfel se pot pune alt tată, mamă, frate sau soră de „cruce”, care se respectă până la moarte.

După înmormântare se ține pomana mare, pentru că altfel mortul nu are pomană pe lumea cealaltă. De asemenea se dau de pomană și șapte rânduri de haine. Ce nu se poate pune la pomana de după înmormântare, să se pună neapărat la cea de șase săptămâni. Cel care primește hainele de pomană, este scos afară în soare unde este pus să spună că dă hainele de pomană mortului.

Capela familiei Novacovici din Cimitirul din Răcășdia

În prima seara după înmormântare, două femei cu o găleată umplută cu lături sau spălături de vase din bucătărie, cu un cuțit și o oală de tămâiat, merg împreună la groapă fără convorbire, nici când merg, nici când se întorc, pentru a vrăjii mortul, să fie tăcut, cum au tăcut ele și să nu se facă muroni. Lăturile le varsă lângă cruce, iar cuțitul îl înfinge tot acolo. Turnând lăturile lângă groapă, duhurile necurate se îngrozesc și nu cutează să influențeze mortul a se preface în muroni. Tot în acest scop, încă de la moarte, îi pun mortului tămâie în ochi, usturoi și praf de pușcă în sân. Vedem că aceste lucruri sunt respectate cu sfințenie, pentru ca duhurile necurate să se teamă și să se îngrozească.

Toate aceste tradiții și obiceiuri în legătură cu nașterea, botezul, nunta și înmormântarea, au fost respectate în trecut cu mare sfințenie. Astăzi însă, datorită dezinteresului tineretului pentru acestea, se pierd, numai câteva din ele practicându-se astăzi, și acelea doar de femeile mai bătrâne, care și-le mai aduc aminte de la bătrânii de odinioară.

Obiceiul descântatului

Adânc înrădăcinată în conștiința poporului era credința ca răul se preîntâmpina cu „descântece ”, care sunt cântece magice însoțite de practici magice, care ar putea să alunge răul sau să-l impună unde doresc. Descântecele sau farmecele sunt refrene incoerente, bizare, amestecate cu urări creștine și invocări sacre. În trecut se descânta de dragoste, de boli, de moarte, de deochi, de strigoi și muroni, de încetarea ploii, ca să iasă soarele etc., toate acestea fiind practicate cu regularitate în viața sătenilor. Descântecele nu numai că nu au nici o legătură cu Biserica, ci chiar sunt capcane ale satanei prin care oamenii sunt trași pe sfoara. Amestecarea numelor sfinte în aceste ritualuri demonice se datorează influenței idolatriei, încercării de inducere în eroare a credincioșilor, de terfelire a rugăciunilor creștine și de înjosire a sfintelor simboluri ale Bisericii.

Un astfel de descântec pentru deochi suna cam așa:

„Nu suflai peste capul lui (N),

Numai suflai: diochiturii, roniturii, duhuri necurate.

De-o fi diocheat de un om, crepe-i foalele,

Să i se verse mațele, să se mire lumea și țară de el,

Cum s-o mirat el de (N).

Di fi diochiat de-o muiere: crepe-i țâțele, cure-i laptele,

Să-i moară copilul de foame, să se mire lumea și țara de ea,

Cum s-o mirat ea de (N).

D-o fi diochiat d-o fată mare, pice-i cosița, să rămână pleșă,

Să se mire lumea și țara de ea,

Cum s-o mirat ea de (N).

Leac să-i fie: din limba mea,

Din deschântecul Maicei Mării,

Mai vârtos: de Domnul Cristos, milă să-și întoarcă,

Leacu să-i aducă.

Cine o fi diochiat, să fie crepat, cine o ronit să fie pocnit”.

Un alt descântec este pentru cei bolnavi de tusă. Descântătoarea descântă leacul bolnavilor de tusă (făcut din niște flori numite „buezile datului”, care se culeg numai în dimineața zilei de 24 iunie, pe rouă, de către o femeie iertată (fără menstruație), ori de o fată nevinovată) numai de trei ori pe săptămână: marți, joi și sâmbătă, la orele dimineții. Buruienile se amestecă cu apă înainte de a se da bolnavului. Înainte de începerea descântecului și la finalul lui, descântătoarea face trei metanii. Bolnavul are leac numai dacă începe și sfârșește prin a face trei metanii și a spune rugăciunea „Tatăl nostru”.

„Toate relele, toate halele,

Să se ducă, în piatră mușchiată,

Unde voinic n-o umblat,

Unde cocoș n-o cântat,

Unde săcure n-o tăiat,

Acolo să v-odihniți,

La (N) să nu mai veniți,

Amin!”

Obiceiuri

Dintre numeroasele obiceiuri de odinioară, nu se mai păstreză numai câteva, dintre care sunt cele din Ajunul Crăciunului. În Ajun (24 decembrie), de dimineață se pleacă la colindat, cu mic cu mare. O colindă specifică localității Răcășdia este acesta:

Colindătorii se așteaptă cu nuci, cârnați, colaci, bani, poame, mere, pere, gutui, etc.

Un alt obicei care se practică în comuna noastră este praznicul casei. Aceasta este închinată sau ocrotită de un sfânt sau un praznic împărătesc, care este ocrotitorul ei. Praznicul casei constă într-o masă îmbelșugată, la care sunt invitați rudele familiei respective. Invitația la praznic se face de către stăpânul casei cu o zi înainte, adică în ajunul praznicului, când se face „sara de cină”. În ziua praznicului, preotul împreună cu un cântăreț, după Sf. Liturghie (ori în ajunul praznicului), merge pe la casele oamenilor care au praznic și taie colacul praznicar, după care îl stropește cu vin. Pe urmă pomenește morții și vii casei respective.

Acest frumos obicei se păstrează încă din vechime, însă a cunoscut o perioadă de descreștere, ajungându-se la doar câteva praznice pe an. Însă, odată cu venirea preotului Gheorghe Țibuleac la Răcășdia, în anul 2010, s-a început reînființarea acestui obicei, care numără de la an tot mai mulți credincioși dornici de a reînvia și păstra vechile obiceiuri ale satului.

Din anul 2004, s-a înființat un nou „obicei”, care este de fapt o manifestare păstrată din totdeauna la Răcășdia: ruga satului din 15 și 16 august. Acest „obicei” este constituit în cadrul Festivalului Internațional „Zilele culturii răcășdene”, la care se invită numeroase ansambluri de dansuri, printre care și formațiile artistice și muzicale din Grebenaț (Serbia), localitate cu care Răcășdia s-a înfrățit în anul 2004. Asociația Culturală „George Coșbuc” din Grebenaț participă cu regularitate la toate momentele importante din viața cultural – religioasă a localității noastre; la fel și formațiile artistice din Răcășdia participă cu bucurie la orice manifestare la care acestea sunt invitate în localitatea Grebenaț.

Din anul 2012, s-a reînviat tradiția „nașului bisericii”. Astfel, în seara zilei de 15 august, când în sat se prăznuiește hramul bisericii și ruga bănățeană, la biserică se oficiază o slujbă de tăiere a „colacului nașilor”. Această slujbă constă în câteva rugăciuni de mulțumire. După terminarea slujbei, se pleacă din curtea bisericii, în sunet de fanfară și jucând tradiționala horă bănățeană, în Parcul cu castani, unde se ține ruga satului. În 2012, ca naș principal a fost fam. Dl. primar Mirco Ilie Lechici, iar din în anul 2013 ca naș principal este fam, Dl. Costa Goian, președintele Asociației Culturale „Voința” din localitate.

Muzeul de etnografie și folclor din Răcășdia

Colecția din muzeul comunei noastre este rezultatul unei munci asidue, a unui admirator al trecutului și tradițiilor acestor locuri: domnul Dorin Ciocănel.

Împreună cu soția sa, au început să adune obiecte încă din anul 1980, mergând prin casele sătenilor și rugându-i pe aceștia să doneze lucrurile vechi pe care aceștia le aveau în gospodărie și nu le mai erau de folos.

În anul 2005 domnul Dorin Ciocănel a surprins Primăria Răcășdia cu un gest de mare noblețe, donându-i acesteia colecția de obiecte vechi.

Din această colecție (de peste 1200 de obiecte), s-au adus obiecte din gospodărie, destinate atât femeilor, cât și bărbaților: oale de lut și pământ pentru gătit sau pentru păstrat cerealele, furci de tors ale femeilor cu care se adunau la șezători, costume populare, medalii și decorațiuni militare, oale din lut, traiste, cojoace, sobe de încălzit cu excepționale ornamente, lămpi de iluminat, fiere de călcat, mașini de cusut, mașini de scris, aparate radio, instrumente muzicale, colecții de monede etc. O piesă aparte o constituie jugul despre care se spune că la el ar fi tras una dintre cele patru perechi de boi ce l-au adus, în vremuri apuse, pe rege la Răcășdia.

Datorită decesului neprevăzut al dl. Dorin Ciocănel, colecția expusă de dânsul într-un hol și o cameră, din clădirea „Gostatului” nu s-a mai putut înmulți, pentru că nu s-au găsit (încă) oameni interesați de acest domeniu al muzeografiei.

Dorin Ciocănel

fondatorul Muzeului

de Etnografie și Folclor

din Răcășdia

Muzeul de Etnografie și Folclor din Răcășdia Furcă de tors (1850)