Bolile Si Daunatorii Oleaginoaselor. Masuri de Prevenire Si Combatere a Acestora

C U P R I N S

ARGUMENT

Mi-am ales ca temă pentru acest proiect „Bolile și dăunătorii oleaginoaselor. Măsuri de prevenire și combatere a acestora” deoarece prezența bolilor și a dăunătorilor într-o cultură de floarea soarelui reduce substanțial producția, cantitativ cât și calitativ, determinând scăderea producției de ulei alimentar. Sunt denumite plante oleaginoase plantele ale căror semințe sau fructe (măsline) au un conținut ridicat de lipide (ulei). Ele constituie materia primă pentru fabricarea uleiurilor vegetale, și sunt cultivate, în principal pentru acest scop.

Principalele plante oleaginoase sunt: floarea soarelui, inul pentru ulei, ricinul, rapița, susanul, muștarul negru, iar în zonele tropicale și subtropicale măslinul, cocotierul, palmierul de ulei. Se obțin uleiuri vegetale și din specii de plante din alte grupe fitotehnice cum sunt : soia, arahidele, bumbacul, porumbul (din germeni), macul, dovleacul, nucul, vița de vie etc.

Uleiurile vegetale se împart în două grupe: uleiuri alimentare și uleiuri tehnice (industriale).

Uleiurile alimentare se obțin din: soia, floarea-soarelui, rapiță, arahide, bumbac, cocotier, palmier, măslin, porumb, susan. Uleiurile alimentare obținute din plantele oleaginoase se folosesc în alimentație sau se utilizează în industria conservelor, la fabricarea margarinei, la obținerea de lecitină. Uleiurile tehnice sunt folosite în industria săpunurilor și în industria vopselelor.

Dintre cele mai frecvente boli care apar la floarea soarelui sunt : putregaiul moale al florii soarelui, arsura bacteriană a florii soarelui, mana florii soarelui, putregaiul alb al florii soarelui, pătarea brună și frângerea tulpinilor de floarea soarelui , rugina florii soarelui, putregaiul cenușiu al florii soarelui, alternarioza, putrezirea rădăcinilor și tulpinilor de floarea soarelui și lupoaia (verigelul). Dăunătorii cei mai des întâlniți la floarea soarelui sunt:

gândacul pământiu, gândacii pocnitori sau viermii sârmă, molia florii soarelui.

Cele mai cunoscute boli care pot apărea la inul pentru ulei sunt: antracnoza inului, făinarea inului, rugina inului , septorioza sau “Pasmo” a inului. Dăunătorii inului cei mai frecvenți sunt: puricele inului și tripsul inului.

Folosirea unilaterală și uneori fără discernământ a metodelor de combatere a agenților fitopatogeni (mai ales cele chimice), are ca rezultat final, apariția unor fenomene secundare, negative, nedorite. Soluția reală constă în îmbinarea mijloacelor preventive fizice și agrotehnice cu metodele de combatere chimică și biologică astfel încât, pierderile înregistrate în urma atacurilor unor paraziți vegetali să fie situate sub nivelul pragului economic de dăunare (PED). Pentru aceasta este necesară elaborarea și introducerea unor scheme sau a unor programe de combatere integrată. Aceste scheme se elaborează în mod obișnuit, împotriva tuturor bolilor și dăunătorilor care afectează o cultură.

Printre măsurile de protecția plantelor, prognoza și avertizarea la paraziți sunt de mare importanță în activitatea organizată și sistematică de prevenire și combatere a acestora.

Prognoza  constă în stabilirea cu precizie a apariției unui anumit agent patogen și prevederea evoluției lui în timp și spațiu. 

Avertizarea constă în determinarea momentului optim de aplicare a tratamentelor, lansarea semnalelor, precum și metodele și mijloacele prin care se realizează tratamentul. Avertizările au ca scop transmiterea prin buletine de avertizare, rețea telefonică, radio, televiziune, a termenelor de combatere, la unităților de producție, în vederea aplicării tratamentelor.

Este obligatoriu efectuarea controlului culturilor pentru depistarea apariției unor boli sau dăunători. Controlul se face cu o recunoaștere generală parcurgându-se cultura pentru a se stabili dacă există porțiuni neuniforme (teren umed, zone cu plante insuficient dezvoltate etc.) și se analizează plantele. Analiza se face începând cu rădăcinile, tulpina,frunzele și sfârșind cu capitulele sau inflorescențele, care se controlează foarte atent eu lupa. În multe cazuri, deși boabele păstrează o aparență sănătoasă, dacă sunt curățate se poate observa prezența unor boli. De aceea, la un număr de 10% din plantele controlate se vor analiza capitulelor și prin ruperea lor. Plantele suspecte se ridică pentru a se continua analiza microscopică în laborator. Întrucât la floarea soarelui se pot semnala dăunători și în interiorul tulpinii, se va proceda la despicarea tulpinii suspecte spre a se cerceta și interiorul. Rezultatele controlului se înregistrează în fișa de control.

Dăunătorii reprezintă organismele animale care atacă plantele cultivate sau produsele vegetale depozitate, producând pagube economice semnificative. Dăunătorii pot fi din următoarele categorii : viermi de pământ nematozi, trăiesc în sol și atacă organele subterane ale plantelor ; moluște (melci – cel mai periculos este limaxul – melcul fără ochilie) care produc pagube în special în culturi realizate în condiții de umiditate mare; păianjenii (acarienii) atacă frunzele pe care produc diverse modificări, provocând moarte acestora prin necrozare ; insectele, cele mai numeroase ca specii sau ca efective ale unei specii, produc pagubele cele mai mari; păsările sălbatice(grauri, vrăbii, ciori, rațe sălbatice, etc,), rozătoarele (șoareci, hârciogi, șobolani) care produc pagube în cuiburi sau în depozite.

Dăunătorii produc pagube în foarte multe moduri. Micșorând cantitatea, deteriorând calitatea producției sau distrugând cultura în totalitate.

Dintre măsurile preventive, folosite cel mai des, putem aminti : carantina fitosanitară, prognoza și avertizarea, condiționarea materialului semincer, distrugerea buruienilor, depozitarea recoltei în condiții optime.

Măsurile curative de combatere a bolilor și dăunătorilor care pot fi aplicate sunt grupate în metode fizico-mecanice, metode biotehnioce, metode biologice și combaterea microbiologică.

Dintre metodele fizico – mecanice amintim:

* arderea resturilor vegetale după recoltarea plantelor – recomandată numai dacă resturile vegetale sunt puternic infestate cu dăunători și, pe cât posibil, după colectarea și scoaterea resturilor în afara suprafețelor cultivate,

* colectarea și distrugerea gărgărițelor și a gândacilor.

* depozitarea semințelor în spații reci sau congelarea acestora;

* instalarea de sperietori, plase și garduri împotriva păsărilor și animalelor rozătoare precum și strivirea ouălor, omizilor (larvelor) sau chiar a adulților.

* capcanele luminoase, cleioase și brâiele capcană, precum și cursele mecanice pentru prinderea șoarecilor și șobolanilor.

Metode biotehnice cuprind instalarea de capcane alimentare și capcane cu feromoni (feromoni sexuali, feromoni de alarmă, de agregare ,de marcare a traseului, de recunoaștere și reglare socială).

Combaterea biologică constă în folosirea organismelor (inclusiv a virusurilor) și a produselor lor împotriva altor viețuitoare dăunătoare. Cu alte cuvinte, combaterea biologică este o metodă de „viu contra viu”.

Metodele biologice de combatere prezintă unele avantaje: lipsa de toxicitate pentru om și animale ; menținerea echilibrului biocenotic ; eliminarea pericolului reziduurilor și a celor legate de apariția rezistentei.

Metodele pot fi folosite indiferent de stadiul de dezvoltare a plantei, iar pentru efectuarea tratamentelor nu sunt necesare măsuri speciale de protecție a muncii.

CAPITOLUL I

BOLILE ȘI DĂUNĂTORII OLEAGINOASELOR

Bolile oleaginoaselor

1.1.1.Bolile florii – soarelui

Putregaiul moale al florii soarelui ( Erwinia carotovora pv. Carotovora)

Boala a apărut pe floarea soarelui în 1968 în U.R.S.S., apoi în Italia și Iugoslavia. În România agentul patogen al bolii a fost izolat în 1975.

Simptome. Pe tulpinile de floarea soarelui bacteria produce pete mari de 2-30 cm alungite, hidrozate apoi verzi-măslinii și în final negre. Măduva tulpinilor afectate are culoarea neagră iar epiderma se exfoliază ușor în dreptul zonelor putrezite.

Calatidiile plantelor atacate prezintă achene cu epicarpul și conținutul distrus, putrezit. Pe timp ploios, boala evoluează rapid, petele înconjură tulpina și aceasta se frânge. Același putregai moale se poate observa și pe rădăcini.

Agentul patogen – Erwinia carotovora pv. carotovora (Jones) Bergey, Harrison, Breed, Hammer et Hunton – fam. Enterobacteriaceae. Bacteria are formă de bastonaș cu capetele rotunjite, de 1-3 x 0,5-1 µm, cu cili peritrichi, gram negativă și este foarte rezistentă la temperaturi scăzute și uscăciune.

Epidemiologie. Bacteria rezistă în sol ca saprofită pe resturile vegetale care sunt în cantități mari în culturile cu tulpini frânte și recoltate mecanic. Pe planta și între plante, bacteria este vehiculată de apă de ploaie și de vânt.

Prevenire si combatere. Întrucât agentul patogen este comun la multe plante cultivate din familia Solanaceae și Composeae, se recomandă alcătuirea unui asolament de cel puțin 4-5 ani fără floarea soarelui, cartof, morcov etc. În tarlalele unde s-a manifestat atacul, se vor strânge și arde resturile vegetale după recoltare.

Arsura bacteriană a florii soarelui – Pseudomonas syringae pv. helianthi.

Simptome. Pe frunzele tinere afectate apar pete mici brune, de formă neregulată și înconjurate de un halo mai deschis la culoare. Pe frunzele mature petele sunt mai mari, colțuroase iar pe timp umed pe partea inferioară a frunzei, în dreptul petelor apare exudatul bacterian. În condiții prielnice, pe vreme umedă, frunzele sunt încrețite întrucât țesutul vascular crește mai repede decât cel laminar apoi frunzele devin brune-negricioase și se usucă. Pe pețioluri apar pete alungite și chiar crăpături pline cu goma bacteriană.

Agentul patogen – Pseudomonas syringae pv. helianthi (Kawamura) Young Dye et Wilkie – fam. Pseudomonadaceae. Bacteria aerobă, are celule monotriche, de dimensiuni cuprinse între 1,5-4 x 0,5-1 µm, este sensibilă la uscăciune dar rezistentă la ger.

Epidemiologie. Bacteria se transmite de la un an la altul prin semințe sau prin resturile de plante infectate rămase pe sol. În timpul vegetației bacteria este vehiculata de apa de ploaie și de vânt.

Prevenire și combatere. Semănatul florii soarelui se va face numai cu sămânță din loturile semincere unde boala nu s-a manifestat iar la recoltare resturile de plante se vor arde. Asolamentul de 4-5 ani la floarea soarelui este absolut obligatoriu pentru solele cu inocul infecțios.

Mana florii soarelui – Plasmopara helianthi.

Mana a apărut la floarea soarelui la sfârșitul secolului XIX în America de Nord și s-a răspândit în America de Sud, Asia, ajungând în 1940 în Europa. În România este semnalată în 1946 pe samulastra de floarea soarelui și de atunci s-a extins în toate culturile producând pagube de până la 60 % în funcție de condițiile climatice ale anului agricol.

Simptome. Primele simptome se observă la plantele tinere ce apar din semințele infectate. Aceste plante rămân pitice (moșnegi), au talia de cel mult 25-30 cm, cu internodii scurte, frunze mici, clorotice, încrețite și prezintă un sistem radicular slab dezvoltat (Fig.1) . Aceste plante au pe fața superioară zone mai galbene, în dreptul cărora pe față inferioară începând de la pețiol, de-a lungul nervurilor principale și între nervuri se formează o pâslă alba, densă, miceliană. Plantele pot forma calatidii mici, de 1-5 cm în diametru dar nu înfloresc și nu dau semințe.

Fig. 1 – Mana florii-soarelui

a – simptome pe frunze; b – planta atacata în întregime;

c – simptome pe capitul; d – condiofor; e – conidii

Plantele mature infectate mai târziu, prezintă pe frunze pete galbene-untdelemnii situate în special lângă nervuri, zone care se brunifică în scurt timp. În dreptul lor, pe fața inferioară, apare un puf alb micelian.

Plantele infectate mai târziu, formează calatidii mai mici, înfloresc înaintea plantelor sănătoase și uneori pot fructifica dar, achenele sunt infectate fără să prezinte la exteriorul lor simptome de diagnostic diferențiat.

Agentul patogen – Plasmopara helianthi (Farl.) Berl. et de Toni, fam. Peronosporaceae, ord. Peronosporales, cl. Oomycetes, subincr. Mastigomycotina.

Sifonoplastul ciupercii este hialin, se dezvoltă în spațiile dintre celule și trimite în celule haustori sferici, incolori sau gălbui. După o perioadă de incubație variabilă ca lungime în funcție de temperatură, prin stomatele de pe partea inferioară a limbului frunzei, ies grupuri de sporangiofori ramificați monopodial în treimea inferioară, lungi de 300-700 µm și lați de 10-15 µm. Ultimele ramificații au 2-4 sterigme subțiri, ascuțite pe care se formează sporangii eliptici, incolori de 10-30 x 15-26 µm.

În țesuturile necrozate, pe frunzele mature, în urma procesului de sexualitate apar și oospori sferici de 23-32 µm în diametru, galben-aurii, prevăzuți cu o membrană groasă.

Epidemiologie. Agentul patogen se transmite de la un an la altul prin miceliul parazit din achenele infectate și prin oospori rămași în sol în resturile vegetale. Întrucât nu se practică monocultura la floarea soarelui, principala sursă de infecție în anul următor o constituie semințele infectate.

În cursul perioadei de vegetație, după apariția primelor plante infectate au loc mai multe infecții secundare datorită zoosporilor apăruți din zoosporangii vehiculați de vânt și de apă de ploaie de pe frunzele infectate ale “moșnegilor”. Numărul infecțiilor secundare este în corelație directă cu frecvența precipitațiilor și cu temperatura care, dacă este optimă (16-18oC) favorizează eliberarea din zoosporangi a 7-10 zoospori de 7,5-12 x 7-9 µm, ce pot produce infecții sistemice, deci indiferent de numărul de pete de pe frunzele unei plante, achenele obținute de la acestea vor fi infectate.

Agentul patogen mai poate ataca și alte plante din familia Compositae.

Prevenire și combatere. Întrucât boala se transmite prin semințe, principala grijă este ca acestea să provină din loturi semincere unde agentul patogen nu a fost prezent. Inginerii aprobatori vor respinge de la certificare solele unde s-a găsit chiar numai 1 planta /ha infectată primar, deoarece aceasta are un imens potențial infecțios. Pe terenurile unde s-a constatat prezența agentului patogen nu se va reveni cu floarea soarelui decât după 7-8 ani. Loturile semincere vor fi corect erbicidate, izolate spațial la cel puțin 500 m de alte lanuri de floarea soarelui și vor fi urmărite sub aspectul semnalării manei până la recoltare.

Recoltarea florii soarelui se va face la momentul optim pentru a se evita scuturarea achenelor și deci apariția samulastrei în anul următor care ar putea fi o sursă de infecții primare.

Cea mai eficientă metodă este însă cultivarea de soiuri rezistente.

Tratarea semințelor este eficientă când se face cu: Ostenal MT 75 PUS-4 kg/t sâm.; Galben Super SD-4 kg/t săm.; Apron 35 SD-4 kg/t săm.; Apron XL 350 ES-3 l/t săm.; Galben 35 SD-4 kg/t săm.

Putregaiul alb al florii soarelui – Sclerotinia sclerotiorum.

Boala a fost descrisă în 1886, în Franța , apoi ea s-a extins în toate țările din Europa trecând chiar și în America de Nord și Australia. În anul 1996, în Moldova au fost înregistrate pagube de 70-80 % din producție.

Simptome. Boala afectează rădăcinile, tulpinile, calatidiile și achenele, fiind favorizată de cantitatea mare de precipitații din toamna deși pot fi atacate și plantele în stadiu de cotiledoane. Primele simptome se observă pe axul hipocotil unde apar pete galben-brune ce pot înconjura tulpina și în acest caz tânăra plantulă putrezită cade și piere.

O a doua faza de atac se observa când plantele au 90-100 cm înălțime și încep să formeze calatidii. Pe aceste plante, la colet, apare o zonă sau un inel de mucegai de înălțime variabilă, sub care țesuturile sunt putrezite, vasele conducătoare invadate de miceliu iar planta suferă o ofilire totală și se usucă( Fig.2).

Fig.2. Putregaiul alb al florii soarelui

În cazul în care atacul este numai parțial și intervine o vreme secetoasă, ciuperca va evolua numai în interiorul tulpinii, distruge măduva, putrezește parenchimul și produce în final fracturarea plantei. După formarea calatidiilor boala poate afecta curbura tulpinii când, datorita putrezirii acesteia calatidiile vor cădea în întregime pe sol. La soiurile la care după ce calatidiul se apleacă și axul tulpinii este așezat sub nivelul marginilor acestuia, în cavitatea ce apare, se adună apa din precipitații și în acest fel apar condiții optime pentru infectarea calatidiilor prin partea lor inferioară. La început apar pete de decolorare, apoi acestea se măresc, devin brune iar țesuturile calatidiilor putrezesc umed și între rândurile de achene apare un mucegai alb, dens, care prin deshidratare va forma scleroți în formă de rețea.

Achenele de pe calatidiile infectate au coaja decolorată, pătată, lipsită de luciu, se crapă foarte ușor iar cotiledoanele sunt brune, acoperite de miceliu și cu un gust rânced. Aceste achene au capacitatea germinativă scăzută.

După căderea achenelor și a alveolelor lor, din fostul calatidiu rămân doar fasciculele de vase conducătoare, lemnoase, alcătuind un aspect parazitar numit “mătură”.

Agentul patogen – Sclerotinia sclerotiorum (Lib.) de By. – fam. Sclerotiniaceae, ord. Helotiales, cl. Discomycetes, subincr. Ascomycotina.

Talul ciupercii este bogat ramificat, hialin, saprofit sau parazit în vasele conducătoare unde produce o traheomicoza. Prin întrețeserea miceliului și deshidratarea sa, pe tulpini, în măduva calatidiului sau chiar pe calatidiu printre achene apar scleroții de culoare neagră la exterior (paraplectenchim) și alba la interior (prosoplectenchim). Scleroții formați la exteriorul tulpinii sau a calatidiului pot să cadă și să infesteze solul în care ei rămân viabili 6-8 ani. În anul următor din scleroți pot porni direct hife miceliene de infecție sau dacă scleroții au fost acoperiți de sol umed (6-8 cm) în primăvară ei generează apoteci în formă de pâlnie, cu diametrul de 4-8 mm, de culoare cenușie. Apotecia este tapetată cu un strat de asce de 130-138 x 8-10 µm printre care se găsesc numeroase parafize filiforme. Temperaturile sub 20oC scad viabilitatea ascosporilor dar la temperatura de 25oC pot germina și produce infecții în 4 ore de la ajungerea lor pe plantă.

Epidemiologie. Agentul patogen este adus în cultură odată cu semințele infectate care nu-și pierd germinația. Scleroții care au dimensiuni mici, asemănătoare semințelor nu pot fi selectați și vor constitui o sursă importantă de infecție. Scleroții rămași în sol rezistă până în anul următor când pot produce infecții direct prin micelii sau prin ascosporii de pe apotecii. Aceste infecții se pot realiza pe samulastra de floarea soarelui sau pe unele plante ce fac parte din numeroasele gazde ale acestui agent patogen.

De la plantă la plantă agentul patogen poate fi vehiculat de curenții de aer ce antrenează fragmente miceliene de la plantele infectate bazal.

Din cercul de plante gazdă fac parte toate legumele rădăcinoase, bulbifere sau tuberculifere, la care după infecțiile din câmp boala continuă în silozuri putrezind materialul depozitat. Sunt afectate de acest agent patogen și o multitudine de specii ale plantelor floricole.

Prevenire și combatere. Agentul patogen este deosebit de polifag așa încât o solă puternic infestată cu scleroți va trebui cultivată cel puțin 4-5 ani cu cereale păioase, apoi cu plante prășitoare și abia după 7-8 ani se va putea reveni cu floarea soarelui. Scleroții își păstrează viabilitatea cel puțin doi ani, însă pe buruienile din culturile de cereale ce urmează în asolament după floarea soarelui, agentul patogen formează noi generații de scleroți ce mențin potențialul infecțios al solei mulți ani. Nu se vor cultiva cu floarea soarelui terenurile umede care au o textură argiloasă decât daca este asigurată drenarea excesului de umiditate. Îngrășămintele organice se vor aplica la planta premergătoare iar la cultura de floarea soarelui se vor aplica în mod echilibrat numai îngrășăminte minerale.

Sămânța trebuie sa provină din loturi semincere sănătoase, certificate și eventual “aleasă la masă” dacă se seamănă suprafețe mici. Înainte de semănat se vor aplica tratamente seminale cu fungicide sistemice din diferite grupe ca: Gr.C: Tiradin 70 PUS-3 kg/t săm.;Tiradin 500 SC-3 kg/t săm.; Gr.D: Bavistin 50 WP-2 kg/t săm.; Bavistin FL-2 l/t săm. (1,5 l/ha); Metoben 70 PU- 2 kg/t săm; Gr.G: Ronilan 50 WT-2 kg/t săm.; Rovral 50 PU-2 kg/t săm.; Sumilex 50 FL-2 l/t săm.; Sumilex 50 PU-1 kg/t săm.; Sumilex 50 WP-1 kg/t săm.;

Tratamentele seminale asigură sănătatea plantelor în prima parte a perioadei de vegetație dar, dacă începând cu lunile iulie-august cad precipitații de peste 100 mm, iar temperaturile sunt în jur de 20-25oC, atacul la calatidii nu poate fi evitat. În vegetație se poate aplica produse din grupele: Gr.D: Bavistin FL-1,5 l/ha;Bavistin DF-2 kg/ha; Bavistin 50 WP-2 SC-1,5 l/ha; Benomyl 50 WP-1,5 kg/ha; Gr.G: Ronilan 50 DF-1 kg/ha (2 trat.); Ronilan 50 WP 1 kg/ha; Rovral 50 WP- 1 kg/ha; Gr.I: Magnate 50 ECNA-1 l/ha; Gr.J: Mirage 45 EC-1 l/ha; Punch 40 EC-1 l/ha; Sportak 45 EC-1 l/ha; Gr.L: Alert- 0,6 l/ha; Alto combi-0,5 l/ha;

Amelioratorii romani au reușit sa creeze o serie de hibrizi foarte productivi, totuși pana la aceasta data nu se cunosc soiuri sau hibrizi rezistenți la aceasta boala și numai aplicarea unei tehnologii corecte si respectarea recomandărilor luptei integrate poate limita pagubele produse de agentul patogen.

Pătarea brună și frângerea tulpinilor de floarea soarelui

Această boală este una dintre cele mai recent apărute la culturile de floarea soarelui. A fost semnalata în 1980 în Iugoslavia, de unde s-a extins și a apărut în Ungaria, România, Bulgaria, Italia și Franța.În România este semnalată în toate județele cultivatoare de floarea soarelui iar pagubele ce pot fi înregistrate sunt variabile fiind în funcție de condițiile climatice ale zonei și de sensibilitatea hibridului sau a soiului cultivat.

Simptome. Boala se manifestă pe frunze și tulpini, rareori pe calatidii. Atacul pe frunze începe de la vârful lor printr-o decolorare ce se extinde spre pețiol și spre marginile frunzei. Zona atacată se brunifică, datorită țesuturilor necrozate iar ciuperca rămâne viabilă în zona mare de decolorare ce înconjura petele brune.

Pe tulpini apar pete brune ce se extind concentric până acoperă tulpina de jur împrejur. In dreptul petelor sunt distruse toate țesuturile așa încât la cea mai mică adiere de vânt și sub greutatea calatidiilor plantele se frâng.

Agentul patogen – Diaporthe helianthi Muntanola Cvetkovic, cu f.c. Phomopsis fam. Diaporthaceae, ord. Sphaeriales, cl. Pyrenomycetes, subincr. Ascomycotina.

Fig.3. Pătarea brună și frângerea tulpinilor de floarea soarelui

Ciuperca prezintă un tal filamentos cu creștere rapidă și extindere radiară în țesuturile parazitate. În țesuturile brunificate ale tulpinilor frânte apar picnidii cu picnospori de tip Phomopsis ce pe vreme umedă sunt eliminați sub forma unor cordoane subțiri, vizibile cu ochiul liber.

În resturile vegetale înglobate în straturile superficiale ale solului până în primăvara următoare se diferențiaza periteciile care au un gât lung prin care se elimină ascele ce au 8 ascospori bicelulari.

Epidemiologie. Transmiterea agentului patogen în cultură este asigurată de picnosporii care sunt vehiculați de apa de ploaie și de vânt. De la un an la altul persistența agentului patogen este asigurată de miceliile saprofite din resturile de plante bolnave, pe care se diferențiază periteciile cu asce și ascospori.

Prevenire și combatere. Atacul acestui patogen poate fi prevenit prin măsuri agrotehnice ca: îngroparea adâncă a resturilor atacate, rotația culturilor și semănatul la timpul optim. La hibridul Sorem, la semănatul prea devreme se poate înregistra un atac puternic în urma căruia pierderile pot fi de cel puțin 30-65 % din producție, în schimb la hibridul Felix chiar fără să fie tratat se înregistrează pagube de numai 5-7 % din producție. In cazul în care se aplică cel puțin 2 tratamente cu fungicide sistemice pagubele vor fi de cel mult 8 % la hibridul Sorem.

În urma cercetărilor s-a stabilit schema de aplicare a tratamentelor chimice care prevede 3 tratamente în epoci diferite: a – 8-10 perechi frunze; b – tratament prefloral la apariția florilor ligulate și c – tratament la 10-15 zile după sfârșitul înfloritului. Cele mai bune rezultate s-au obținut când se execută cu: produse sistemice la tratamentul a, amestec de fungicide sistemice și contact la tratamentul b și tratamentul c cu fungicide de contact. In cazul în care s-au folosit produsele Metoben 70 PU, Fundazol 50 WP, Benlate 50 WP -1,5 kg/ha, Rubigan-1 kg/ha, Punch 40 EC-0,4 kg/ha sau Konker-1,25 kg/ha nu s-a înregistrat nici o plantă frântă la unitatea de suprafață, cu toate ca experiența a fost efectuată pe un sol cu un mare potențial infecțios .Ultimele recomandări adaugă acestor substanțe pe cele din grupele:: Gr.D: Bavistin DF-1,5 kg/hatrat.; Bavistin FL 1,5 l/ha; Goldazim 500 SC 1,5 l/ha; Carbiguard 500 SC-1,5 l/hatrat.; Gr.I: Corbel EC 0,4-0,8 l/ha; Gr.J: Baycor 300 EC-2 l/ha (t.p. 28 z.); Impact 125 SC-1,5 l/ha (t.p. 42 z.); Mirage 45 EC-1 l/ha; Punch 40 EC-0,4 l/ha; Sportak 45 EC 1 l/ha;

Rugina florii soarelui

Boala este astăzi răspândită în toata Europa, America, Africa de Nord și Australia pe floarea soarelui dar și pe alte 16 specii ale genului Helianthus.

Simptome. Boala apare primăvara, pe frunzele tinere sub forma de pete mici, circulare, gălbui. În acest stadiu pagubele sunt mici și de cele mai multe ori boala trece neobservată. În cursul verii și spre toamnă, pe frunzele mature apar puncte de decolorare în dreptul cărora pe fața inferioară apar pustule pulverulente brune sau negre. Aceste pustule pot fi întâlnite chiar și pe bracteele din jurul calatidiilor (Fig.4).

Fig.4. Rugina pe frunze de floarea soarelui

Agentul patogen – Puccinia helianthi Schw. – fam. Pucciniaceae,ord. Uredinales, cl. Teliomycetes, subincr. Basidiomycotina.

Ciuperca este autoică și macrociclică având aparatul vegetativ un tal filamentos, gălbui sau hialin, ce se dezvoltă intercelular și se hrănește prin haustorii ce pătrund în celule.

Pe frunzele tinere ciuperca formează picnidiile cu picnospori și ecidiile de tip Aecidium, cu ecidiospori elipsoidali sau poliedrici, galben-portocalii.

În pustulele de pe fața inferioară a frunzelor se găsesc uredosporii galbeni-bruni, sferici sau ovali, de 24-27 x 18-20 µm cu episporul fin echinulat. Teliosporii bruni, bicelulari, cu celula superioară prevăzută cu perete gros și o papilă germinativă au un peduncul fragil. Din teliospori în primăvară în urma germinației vor apărea epibazidiile cu bazidiospori mici, unicelulari și hialini.

Epidemiologie. Transmiterea agentului patogen de la un an la altul este asigurată de teliosporii de pe semințe sau din sol care sunt foarte rezistenți la temperaturi scăzute. În cursul anului agricol, în prima parte, răspândirea agentului este asigurată de picnospori apoi de ecidiospori și de uredospori.

Prevenire și combatere. Respectarea tehnologiei de cultură și tratamentul seminal poate preveni atacul acestui agent care, deși are mai multe rase fiziologice nu produce pagube mari. Soiurile și hibrizii omologați pentru cultură sunt destul de rezistenți față de acest agent.

Putregaiul cenușiu al florii soarelui

Boala (Fig.5) este cunoscută și sub numele de putregaiul calatidiilor de floarea soarelui dar agentul patogen atacă și numeroase alte plante de cultură sau plante ornamentale, leguminoase furajere, ricin etc.În anii cu toamne foarte bogate în precipitații, boala poate produce pagube mari.

Simptome. Agentul patogen parazitează numai calatidiile începând cu partea lor inferioară, unde produce pete brune ce se pot confunda cu cele produse de Sclerotinia sclerotiorum, dar sunt mai strict delimitate. În dreptul petelor, pe țesuturile moi și putrede apare o eflorescență cenușie. Boala poate să cuprindă întreg calatidiul și chiar la suprafața achenelor apare o culoare cenușie-verzuie iar între achene apar scleroți mici, negri.

Semințele au suprafața pătată, fără luciul caracteristic și cad ușor din alveolele lor. Cotiledoanele sunt șiștave, amare, iar semințele își pierd parțial capacitatea de germinație.

Fig.5. Putregaiul cenușiu al florii soarelui

Agentul patogen – Botrytis cinerea Pers. – fam. Mucedinaceae, ord. Moniliales, cl. Hyphomycetes, subincr. Deuteromycotina.

Talul filamentos al agentului patogen este gros, bogat ramificat și cu un conținut granulat în celule. Miceliul se extinde intercelular în zona vaselor conducătoare din țesuturile parazitate, vase pe care le ocupă producând ofilirea plantelor. Agentul secretă enzime capabile să dizolve celuloza și lignina. .

Epidemiologie. Transmiterea ciupercii de la o plantă la alta este asigurată de conidiile ce sunt ușor luate de vânt, insecte sau de picăturile de ploaie și pot germina imediat, formând un miceliu infecțios cu pătrundere activă prin țesuturile pe care a ajuns.De la un an la altul potențialul infecțios a solei este asigurat de conidiile apărute sau de microscleroti.

Agentul patogen poate fi adus într-o nouă cultură odată cu semințele infectate sau infestate.

Prevenire și combatere. Respectarea cu strictețe a tuturor verigilor prevăzute în tehnologia de cultura a florii soarelui poate preveni atacul patogenului.

Tratarea semințelor cu fungicide sistemice care se face obligatoriu pentru ceilalți agenți patogeni.

Culturile semincere trebuie să li se asigure o izolare parțială de cel puțin 500 m față de alte culturi de floarea soarelui sau față de culturi cu plante din cercul de gazde al patogenului.

Alternarioza.

Alternarioza (Fig.6) a fost considerată până nu demult o boală de mai mica importanță, însă de când s-a trecut la recoltarea mecanizată în urma căreia pe sol rămân foarte multe resturi vegetale, boala s-a extins și produce pagube destul de mari prin debilitarea plantelor în urma distrugerii parțiale a fasciculelor de vase conducătoare În literatura de specialitate se menționează faptul ca boala este gravă și a apărut în România și Iugoslavia.

Fig.6 Alternarioza

Simptome. Agenții patogeni produc pe organele aeriene (cotiledoane, frunze, tulpini, calatidii) pete negre în dreptul cărora țesuturile putrezesc și în condiții deosebit de favorabile agenților, aceștia pot produc chiar frângerea tulpinilor.

Pe cotiledoane apar pete necrotice, mai întâi pe margini apoi și spre centru. Frunzele atacate au pete negre, cu un ușor halo de decolorare, pete de diferite dimensiuni care pot conflua și în acest caz ocupă suprafețe mari din limb acoperite pe vreme umeda cu un puf negru. Pe tulpini, inițial apar pete negre ce prin unire dau naștere la striuri longitudinale necrotice. Calatidiile infectate și bracteele lor au la început pete de decolorare, apoi brune iar în final brune-negricioase, adâncite în țesuturi. A. helianthi produce pete mai mari și mai alungite.

Agentul patogen – Alternaria zinniae M.B.Ellis si A.helianthi (Hansf.) Tubaki and Nishihara – fam. Dematiaceae, ord. Moniliales, cl. Hyphomycetes, subincr. Deuteromycoti Talul filamentos al agenților patogeni prezintă hife brun-negricioase, ramificate, pe care apar conidiofori bruni de 150 x 5-10 µm, ce susțin la A. zinniae o conidie muriformă cu 5-12 septe transversale și 1-2 septe longitudinale, de 36-236 x 8-12 µm.

Agenții patogeni iernează în resturile vegetale ca miceliu saprofit sau sub forma de conidii care în primăvară vor produce infecții primare.

Epidemiologie. Transmiterea agenților patogeni de la un an la altul este asigurată de miceliul saprofit sau de conidii. Pe organele infectate primar apar zonalități concentrice formate din conidiofori și conidiile ce vor răspândi agentul pe toata perioada de vegetație.

Prevenire și combatere. Alternarioza poate fi prevenită prin fertilizarea rațională fără exces de azot, respectarea desimii optime, folosirea de soiuri și hibrizi cu rezistență genetică, tratamentul obligatoriu al seminței și 3 tratamente în vegetație aplicate la avertizare cu produse pe bază de metiram, iprodion + carbendazim sau vinclozolin + carbendazim în perioada de la începutul înfloritului și până la începerea maturării semințelor. Produsele Alert-0,6 l/ha și Sumilex 50 FL-1 l/ha dau rezultate bune.

Putrezirea rădăcinilor și tulpinilor de floarea soarelui

Aceasta boală este una dintre cele mai recente, fiind semnalata in America și Argentina. În Europa este semnalată în Iugoslavia și în România.

Simptome. Boala se observă sporadic în lanuri unde apar plante ce se vestejesc parțial sau total și prezintă zone albicioase la baza tulpinii și pe rădăcini. În interiorul tulpinii apar țesuturi spongioase în care pe vreme umedă apar gome. Pe toate țesuturile atacate și în măduva tulpinii apare un praf gri alcătuit din mici scleroți negri.

Agentul patogen – Macrophomina phaseoli (Maubl.) Ashby cu forma sclerotiala Sclerotium bataticola Taub. – fam. Sphaeropsidaceae, ord. Sphaeropsidales, cl. Coelomycetes, subincr. Deuteromycotina.

Ciuperca având un echipament enzimatic foarte bogat este cunoscuta ca polifaga pe o multitudine de plante cultivate si spontane (100 specii).

Agentul patogen este considerat un parazit de debilitare și după instalarea sa, amplifică și urgentează fenomenul de uscare prematură. Pe organele atacate ciuperca a cărui aparat vegetativ este un tal filamentos, formează picnidii izolate, negre, sferice din care sunt eliminați picnospori mici, ovali, ce prezintă mucroni la ambele capete.

Pe toate zonele afectate dar și in profunzimea măduvei tulpinii, ciuperca formează o multitudine de microscleroți ce iernează pe resturile vegetale.

Epidemiologie. Transmiterea agentului patogen de la un an la altul se face numai prin microscleroți care în anul următor pot da naștere la micelii de infecții pe plantele din cultura următoare. Transmiterea ciupercii de la plantă la plantă se face tot prin microscleroții antrenați odată cu particulele de sol în timpul lucrărilor tehnologice din cursul vegetației.

Prevenire și combatere. Carantina fitosanitară internă și externă prevede măsuri drastice de depistare și localizare a focarului de infecție.

Cea mai neindicată premergătoare pentru floarea soarelui este lucerna pe care acest agent se multiplică nestingherit.

Lupoaia (verigelul)

Lupoaia este o plantă parazită (Fig.7) poate produce pagube însemnate de până la 70-80 % din producție, aceasta fiind afectată și calitativ prin reducerea procentului de ulei din achene. Planta este întâlnita în toate țările cultivatoare de floarea soarelui din Europa, Ucraina, Rusia, Caucaz, Irak, Iran, Mongolia, Tibet, Egipt si Algeria. În România este semnalată în toate stările fitosanitare începând cu anul 1935, din județele de sud, sud-est și din Moldova.

Fig.7. Lupoaia

Simptome de parazitare. Plantele de floarea soarelui parazitate se dezvoltă mult mai lent, au talie mai mică și prezintă tulpini subțiri fără calatidii sau cu calatidii mici, cu achene seci, sărace sub aspectul procentului de ulei. În jurul unei plante, în suprafața sa asimilatoare pot apărea 30-40 plante parazite sau chiar peste 100 în terenurile puternic infestate.

Agentul patogen – Orobanche cumana Wallr. este o fanerogama din fam. Orobanchaceae.

Semințele plantei din sol emit la germinare un filament subțire care vine în contact cu rădăcinile de floarea soarelui, se îngroașă ca un bulb cu proeminente (conuri de pătrundere) ce intra și stabilesc contactul cu fasciculele libero-lemnoase. La partea superioară a bulbului apare un mugure din care iese la suprafața tulpina floriferă pe care se găsesc rudimente de frunza sub formă de solzi. Până la ieșirea la suprafața timpul de parazitare este destul de lung (2 luni), timp în care planta parazitată nu poate fi depistată.

Tulpinile sunt drepte de 40 cm înălțime, de 2,5 cm în diametru la bază, neramificate, de culoare gălbuie cu reflexe violacei, acoperite cu peri glanduloși cu rol de hidatode. Florile sesile au o bractee egală cu floarea, au culoare gălbuie sau albăstruie cu nuanțe violacei și se deschid în lunile iunie-iulie. Fructul este o capsulă cu o lojă ce conține 1200-1500 semințe foarte mici, ovoid-alungite, cenușii închis la culoare, reticulate și aripate.

Aceste semințe fiind foarte ușoare sunt vehiculate de apa de ploaie sau de vânt la distanțe foarte mari. Semințele nu germinează decât în prezența rădăcinilor de floarea soarelui în soluri ușoare, uscate cu pH neutru sau slab acid. Germinarea poate avea loc și în prezența resturilor vegetale de floarea soarelui, caracteristică pe care se bazează și una din metodele de combatere prin răspândirea pe teren a resturilor mărunțite la moara cu ciocanele. Semințele pornesc în vegetație dar neavând pe ce parazita, tânăra plantula va muri.

Combatere. Solele infestate cu semințe de Orobanche vor intra în asolament la interval de 5-6 ani, perioada în care ele vor fi cultivate cu cereale sau leguminoase. Sămânța de floarea soarelui va trebui să nu conțină semințe de Orobanche. Pe suprafețe mici, se recomandă prașile repetate executate înainte de apariția florilor deoarece dacă planta este tăiată după înflorire, substanțele din tulpina reușesc să matureze semințele. Repetarea prașilelor este necesara întrucât tulpinile plantei parazite apar eșalonat.

Cea mai eficientă metodă este selectarea de soiuri și hibrizi rezistenți la această plantă parazită. Soiurile cu înrădăcinare profundă sunt mai puțin parazitate de lupoaie a căror semințe nu germinează la adâncime mare.

1.1.2. Bolile inului pentru ulei

Antracnoza inului

Boala cunoscută și sub numele de pătarea marmorată a tulpinilor de in este cunoscută în numeroase țări din Europa putând produce pagube de 20-30 % la producția inului de fibre sau la cel de ulei. În România este semnalată sporadic și fără pagube mari în Transilvania si nordul Moldovei.

Simptome. Boala este prezentă pe frunze, tulpini, flori, capsule și semințe în toate fazele de vegetație. Pe cotiledoane apar pete galbene-portocalii în dreptul cărora țesuturile sunt ușor adâncite iar marginea petelor este conturată cu o zonă mai închisă. Pe colet și rădăcini în dreptul zonelor atacate, apar strangulări, îngroșări anormale și pete galbene-portocalii. Plantele atacate în primele fenofaze se vestejesc și se usucă. Plantele mai mari atacate prezintă marmorări, alternante de culori verzi (zone sănătoase) cu zone brune -roșiatice. Frunzele pătate se vestejesc, se brunifică și se usucă iar ca urmare capsulele rămân mici, asimetrice și conțin semințe albicioase, șiștave, zbârcite, ușoare, cu tegumentul mat și cu mici excavații.

Tulpinile atacate, brunificate, sunt sfărâmicioase, conțin fibre fragile și ca urmare se fracturează în perioadele cu vânturi puternice (Fig.8).

Fig.8. Plantule, frunze și capsule atacate de antracnoză

Agentul patogen – Colletotrichum lini (Westerd.) Tochinai – fam. Melanconiaceae, ord. Melanconiales, cl. Coelomycetes, subincr. Deuteromycotina.

Miceliul ciupercii – talul filamentos, pătrunde în țesuturile pe care le parazitează și se poate localiza în tegumentul semințelor sau chiar în embrion. Miceliul la început albicios, devine apoi roșiatic și în final negricios iar pe el apar lagăre ce conțin conidiofori scurți, hialini ce susțin conidii unicelulare, scurt-cilindrice, hialine sau ușor colorate în roz, de 14-21 x 2-6 m. Printre conidiofori și conidii, se găsesc țepi rigizi, septați, bruni, de 80-180 m lungime.

Epidemiologie. Transmiterea ciupercii de la un an la altul se face prin miceliul din semințe și prin conidiile rămase pe resturile vegetale care rămân viabile mai mulți ani.

În lan, ciuperca se răspândește prin conidiile duse de vânt, de ploaie sau de insecte. Pe solurile ușoare și acide și pe vreme umedă răspândirea ciupercii se face foarte ușor.

Prevenire și combatere. Se recomandă evitarea semănării inului prea târziu sau pe un teren fertilizat excesiv cu azot, fapt ce favorizează atacul. Inul va reveni pe aceeași solă numai după 5-7 ani, se vor respecta toate măsurile de igienă culturală și se va semăna numai cu sămânță sănătoasa din soiuri rezistente.

Tratarea semințelor cu Tiramet-60 PTS în doza de 300 g100 kg sau cu Tiradin 70 PUS-250-350 g100 kg dă rezultate foarte bune în prevenirea atacului.

Obținerea de soiuri rezistente este deosebit de dificilă, întrucât agentul patogen are mai multe biotipuri răspândite în țările cultivatoare de in așa încât este necesar să se amelioreze soiuri locale sau să se hibrideze și sa se verifice rezistența hibrizilor obținuți în condițiile fiecărei țări cultivatoare.

Făinarea inului

Făinarea inului este o boală larg răspândită în țările cultivatoare din vestul Europei și in Italia dar și în țara noastră.

Simptome. Făinarea se observă în mod frecvent pe frunze și numai uneori pe caliciul floral al tulpinii. Frunzele acoperite de pâsla miceliană fină se îngălbenesc, se usucă și planta se degarnisește de frunze de jos în sus, ceea ce uneori duce la sterilitatea florilor.

Agentul patogen – Oidium lini Fries – fam. Mucedinaceae. ord. Moniliales, cl. Hyphomycetes, subincr. Deuteromycotina.

Miceliul ciupercii este un tal filamentos, ectoparazit, fixat cu apresorii de frunză și hrănit prin intermediul haustorilor ce parazitează celulele epidermice. Înmulțirea asexuată se realizează prin conidii de forma trunchiată sau cilindrică, hialine, de 24-36 x 9-12 m, dispuse în lanțuri scurte.

Epidemiologie. Făinarea apare în cursul lunilor iunie-iulie în culturile cu densitate mare, semănate târziu și numai pe vreme umedă și călduroasă. Răspândirea ciupercii este asigurată de conidiile ce sunt vehiculate de curenții de aer și germinează pe frunzele ușor deshidratate de secetă. Soiurile de in manifestă o rezistență variată, aceasta fiind corelată cu rezistența la secetă.

Prevenire și combatere. Se recomandă semănarea inului la epoca optimă, respectarea densității normale și evitarea amplasării culturilor de in pe terenuri umede.

Rugina inului

Rugina este o boală semnalată în toate țările cultivatoare de in din lume fiind considerată în unele zone ca principală boală ce depreciază cantitatea și calitatea fuiorului de in. În România este cunoscută încă din 1930 când a produs pagube mari în Dobrogea. După anul 1965 boala a fost semnalată numai sporadic fără a produce pagube însemnate.

Simptome. Primele simptome ale atacului apar pe fața inferioară a cotiledoanelor și pe hipocotil sub forma unor pete galbene-portocalii și niște puncte mici gălbui.

În partea a doua a vegetației inului, după înflorit boala se observă prin apariția unor pete de culoare galbenă-roșiatică dispuse pe frunzele superioare, tulpini, sepale și chiar capsule. Ceva mai târziu pe plantele bolnave apar pustule mici, roșii, proeminente ce în scurt timp iau aspectul unor cruste negre.

Din tulpinile infectate, cu fibre anormal dezvoltate, inegale ca grosime și lungime și foarte fragile care se prelucrează greu, rezultă un fuior de proastă calitate.

Agentul patogen – Melampsora linii (Schum.) Lév. – fam. Melampsoraceae, ord. Uredinales, cl. Teliomycetes, subincr. Basidiomycotina.

Ciuperca este macrociclică și autoică. Pe cotiledoane și axa hipocotilă apar în urma infecțiilor primare, picnidii mici, turtite sau globuloase, subepidermice, gălbui. Ecidiile hipofile sunt într-o primă fază subepidermice apoi se deschid rupând epiderma. Ele au 0,3-0,5 mm în diametru, sunt circulare și de culoare galbenă-portocalie. Ecidiosporii sferici sau subsferici au 21-28 x 10-32 m cu o epiderma verucoasă. După înflorit apar și lagărele cu uredospori, circulare de 0,3-0,75 mm în diametru sau chiar de 1,5 mm lungime dacă sunt situate pe tulpini. Printre uredosporii sferici sau elipsoidali, de 15-25 x 13-20 m cu membrană fin echinulată, se găsesc parafize de 40-50 m lungime cu partea terminală sferică de 18-23 m în diametru. Teliosorii apar sub forma unor cruste negre, subepidermice și conțin teliospori prismatici, de 35-50 x 10-20 m, cu membrană brună, îngroșată la vârf.

Epidemiologie. Transmiterea ciupercii de la un an la altul este asigurată de teliosporii care sunt foarte rezistenți la ger, rămân pe resturile vegetale și pot germina și forma bazidiospori chiar și după 2 ani. Infecțiile primare sunt asigurate de bazidiospori și după o incubație de o lună, apar picnidiile cu picnospori ce vor răspândi agentul patogen în primele fenofaze. Uredosporii ce apar imediat după înflorire, răspândesc agentul patogen până spre sfârșitul vegetației când apar teliopustulele, sub formă de cruste negre.

Prevenire și combatere. Temperaturile moderate și umiditatea mare favorizează extinderea agentului, în special pe culturile semănate târziu pe terenuri umede.

Agentul patogen prezintă mai multe rase fiziologice cu specializări stricte, așa încât folosirea de soiuri rezistente este una din măsurile de prevenire foarte eficiente. Crearea de forme rezistente prin hibridare și selecție este principala sarcină a amelioratorilor, dar existența unui număr mare de rase fiziologice ce îngreunează mult munca cercetătorilor.

O condiție esențială în prevenirea bolii este asigurarea respectării măsurilor de igienă culturală, distrugerea resturilor de la prelucrarea fuiorului și arături adânci de toamnă la solele pe care inul nu va reveni decât după 3 ani.

Cultivarea de soiuri precoce, semănate devreme și fertilizarea echilibrată, duc la evitarea atacului, la obținerea de producții constante și sănătoase.

Chiar dacă tratamentele chimice sunt eficace în primele stadii de vegetație a plantelor, ele nu sunt justificate din punct de vedere economic așa încât se recomandă semănarea de semințe provenite din loturi semincere sănătoase și eventual aplicarea unor tratamente termice ce s-au dovedit eficace sau a fungicidelor Vitavax 200 WP-200 g100 kg sau Vitavax 200 FF 200 ml100 kg.

Septorioza sau “Pasmo” a inului

Boala a fost descrisă în 1911, dar acum este considerată ca cea mai răspândită micoză a inului. În România a fost semnalată în 1965 apoi a apărut în sudul țării și în județul Bihor. Întrucât boala poate compromite aproape în totalitate cultura, este inclusă pe lista agenților patogeni de carantină și la semnalarea ei materialul infectat se distruge prin ardere.

Simptome. Boala se manifestă pe frunze, tulpini, sepale, capsule, semințe, fiind mai ușor de identificat în partea a doua a vegetației, după înflorit. Primele simptome apar pe cotiledoane sub forma unor pete galbene-verzui, circulare ce în scurt timp se brunifică. Pe plantele dezvoltate apar pe frunze, pete de 4-6 mm în diametru, galbene-verzui apoi brune, care duc la vestejirea, uscarea frunzei și degarnisirea tulpinilor. Pe tulpini apar pete alungite de 5 mm în diametru, galbene-verzui apoi brune. Petele pot conflua și ca urmare apar zone mari în care tulpina este brună de jur împrejur ( Fig. 9). Plantele se usucă prematur și conțin fibre de calitate inferioară iar capsulele pătate sunt seci sau au semințe zbârcite cu slabă facultate germinativă.

Atacul se recunoaște de la distanță întrucât apar vetre de plante cu tulpini “pestrite” brune cu verde, vetre ce se extind radiar. Toate plantele prezintă pe zonele brunificate puncte mici negre, adâncite, subepidermice. Prezența acestor puncte diferențiază boala “Pasmo” de brunificarea produsă de Polyspora lini.

Agentul patogen – Septoria linicola – fam. Sphaeropsidaceae, ord. Sphaeropsidales, cl. Coelomycetes, subincr. Deuteromycotina.

Miceliul ciupercii dezorganizează țesuturile tulpinilor, frunzelor sau capsulelor, producând brunificarea lor. Pe zonele afectate se formează picnidiile globuloase, subepidermice de 65-150 m în diametru. Picnosporii sunt hialini, cilindrici-filiformi, drepți sau curbați, cu 3 pereți transversali de 20-40 x 2,2-2,5 m.

Epidemiologie. Transmiterea ciupercii este asigurată de picnosporii aderenți pe semințe sau de cei ce rezistă 2-3 ani în resturile vegetale rămase în câmp. În timpul vegetației agentul patogen este răspândit de vânt și picăturile de ploaie, atacul fiind favorizat de temperatura cuprinsă între 20-24oC și de umiditatea ridicată.

În primele faze de vegetație plantele sunt mai puțin atacate iar după înflorirea lor, ciuperca devine mai virulentă, se răspândește cu rapiditate și atacă mai intens.

Fig.9. Septorioza la in

a)plante de in atacate; b) atac pe tulpini și frunze; c) peritecie cu asce

și ascospori; d) picnidii și picnospori.

Prevenire și combatere. Se recomandă un asolament de 7-8 ani, semănarea la epoca optimă cu sămânță din loturile semincere neinfectate și tratarea semințelor cu fungicide sistemice.

Întrucât agentul patogen este pe lista de carantină, depistarea focarelor de “Pasmo” este una din sarcinile specialiștilor care au obligația să distrugă întreg materialul infectat.

Se va acorda o atenție deosebită la importul de semințe care nu vor fi distribuite în teritoriu fără avizul Laboratorului Central de Carantină chiar daca în acte se specifică rezistența soiului la “Pasmo”.

1.2. Dăunătorii oleaginoaselor

1.2.1. Dăunătorii florii soarelui

Gândacul pământiu

Denumire științifică: Opatrum sabulosum

Descriere: Are o generație pe an, uneori o generație la 2 ani, iernează ca adult în sol, la adăpostul resturilor vegetale din câmp, gândacii apărând primăvara devreme (martie).

Plante atacate și mod de dăunare: gândacul pământiu este un dăunător polifag care atacă: floarea-soarelui, în anii secetoși pagubele mari provocate culturilor de floare-soarelui putând depăși 50% din recoltă.

Adulții rod semințele abia încolțite, frunzele bazale ale plantelor și chiar coletul puieților din pepiniere. Atacul se produce, de obicei, în lungul rândurilor, realizându-se, mai ales, noaptea. În cazul larvelor, acestea se hrănesc la început cu diferite vegetale intrate în descompunere, atacând apoi rădăcinile plantelor, asemeni viermilor sârmă, fără a provoca însă daune notabile.

Fig.10. Gândacul pământiu

Prevenire: a)rotația culturilor; b)arătura adâncă de toamnă pentru distrugerea larvelor; c)adunarea și distrugerea prin ardere a tuturor resturilor după recoltare; d)cultivare de soiuri și hibrizi rezistenți.

Combatere chimică: A)FLOAREA SOARELUI: *tratamentul culturii cu: a)DURSBAN 480 EC (clorpirifos 480g/l), doza utilizată: 1,5l/t; b)LEBAZCID 50 EC (fention 50%), doza utilizată: 1,0l/t; B)SFECLA DE ZAHĂR: *tratamentul culturii cu: LEBAYCID 50 EC (fention 50%), doza utilizată: 1,0l/ha.

Top

Gândacii pocnitori / Viermii sârmă

Denumire științifică: Agriotes sp.

Descriere: Prezintă o generație la 3-5 ani și iernează în sol ca insecte adulte și ca larve de diferite vârste.

Plante atacate și mod de dăunare: sunt insecte polifage, larvele hrănindu-se cu părțile subterane ale plantelor. Atacă de preferință cerealele păioase, porumbul, floarea-soarelui, cartoful, sfecla, morcovul, tomatele, tutunul, pomii fructiferi, vița de vie. Insectele adulte nu produc daune, ele hrănindu-se cu elementele florale din inflorescențele cerealelor și umbeliferelor. Larvele provoacă rosături ale rădăcinilor de cereale păioase și de porumb, sub nivelul coletului, în cazul tuberculiferelor și rădăcinoaselor producând galerii în profunzimea acestora. În timpul atacului plantele aflate în primele faze se îngălbenesc și se usucă. Adulții sunt omnivore, se hrănesc cu insecte mici, râme, boabe de cereale germinate.

Fig. 11. Viemele de sârmă

Prevenire: FLOAREA SOARELUI, TUTUN, SFECLĂ DE ZAHĂR, CARTOF: a)rotația culturilor; b)arătura adâncă de toamnă pentru distrugerea larvelor; c)adunarea și distrugerea prin ardere a tuturor resturilor după recoltare; C)LEGUME RĂDĂCINOASE: la răsad, efectuarea de tratamente foliare aplicate la semnalarea primelor colonii de afide pe plante, cu produse penetrante prin țesuturile frunzelor.

Combatere chimică: FLOAREA SOARELUI: *tratamentul seminței cu: a)COSMOS 250 FS (fipronil 250g/l), doza utilizată: 5,0l/t; b)COSMOS 500 FS (fipronil 500g/l), doza utilizată: 2,5l/t; c)CRUISER 350g/l (thiometoxan 350g/l), doza utilizată: 10,0l/t; d)GAUCHO 600 FS (imidacloprid 600g/l), doza utilizată: 10,0l/t; e)GAUCHO 70 WP (imidacloprid 70%), doza utilizată: 30,0kg/t; f)PROMET 400 CS (furatiocarb 400g/l), doza utilizată: 25l/t.

Molia florii soarelui

Insecta este semănată în unii ani mai ales în sudul și estul țării.

Larvele preferă floarea soarelui, dar se pot hrăni și pe alte plante cultivate și spontane din familia Compositae. Ele se hrănesc cu polen sau cu organele florale în primele două vârste și apoi perforează coaja semințelor (Fig.12) și pătrund în interi, hrănindu-se cu miezul lor. Pot ataca de asemenea și bracteele de la capitule sau măduva, în care sapă numeroase galerii. Atacul se recunoaște ușor, în special când larvele ajung la vârsta a treia și rod semințele și capitulele; în această perioadă, larvele produc un bogat păienjiniș cu care înfășoară capitului. În galeriile larvare pătrunde cu ușurință apa, care favorizează dezvoltarea diferitelor microorganisme ce provoacă putrezirea capitulelor și a semințelor.

Fig. 12.Semințe atacate de molia florii soarelui

Fluturii au lățimea între cele două extremități ale aripilor desfăcute de 20 – 26 mm. Aripile posterioare sunt brune, cu o nuanță spre galben și au pe mijloc 4 puncte negre. Aripile posterioare sunt unicolore, cenușiu deschis, cu nervurile și marginile ceva mai închise. Larva la completa dezvoltare are 13 – 16 mm lungime, capul de culoare brună gălbuie, restul corpului este brun-verzui, cu diferite nuanțe. Pe partea dorsală sunt trei dungi longitudinale purpuriu-violacee.

Iernează ca larvă în ultima vârstă în sol la 10 – 15 cm adâncime. În primăvară se împupează și apoi apar fluturii. În general, apariția lor corespunde fenologic cu începutul înfloririi florii-soarelui. Ouăle sunt depuse în florile diferitelor plante compozite, frecvent câte un ou în fiecare floare. Fluturii apăruți dau naștere la a doua generație. O parte din larvele primei generații nu se transformă în pupe, ci rămân în interiorul conidiilor, în diapauză estivală, care se continuă cu hibernarea.

Ca măsură de prevenire se recomandă: efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru distrugerea larvelor hibernate, precum și distrugerea diferitelor specii de compozite spontane.

În prezent, cele mai bune rezultate în combaterea acestui dăunător se obțin prin folosirea de soiuri și hibrizi de floarea soarelui rezistenți la atac, a căror sămânța prezintă stratul carbonogen mai gros, pe care larvele nu-l pot străbate.

1.2.2. Dăunătorii inului

Puricele inului

Este răspândită în toate cultivatoarele de in din țară, în special în Transilvania, Banat și Moldova.

Pagubele sunt produse de către adulții hibernanți. Aceștia atacă inul încă de la răsărire, perforând frunzele cotiledonare și cele adevărate. La plantele aflate într-o stare mai avansată de vegetație, care au trecut de 5 – 6 cm înălțime, vătămările sunt mai puțin importante, plantele refăcându-se în condiții de umezeală excesivă.

De asemenea, și atacul produs de noii adulți prezintă importanță deoarece rod frunzele și tulpinile, uneori chiar capsulele, determinând deprecierea fibrelor de in, precum și scăderea producției de semințe. Larvele se hrănesc în pământ, pe rădăcinile laterale ale plantelor de in unde rod galerii fără a produce pagube semnificative.

Adultul (Fig.13) este de culoare neagră – verzuie, cu luciu metalic, de aproximativ 2 cm lungime. Antenele sunt galben roșcate, cu ultimele 3 articule închise la culoare. Picioarele sunt de culoare galben roșcat, cu femurele posterioare negre. Larva, cu lungimea de 3,5 – 4 mm este de culoare alb gălbui cu capul castaniu și cu placa anală întunecată. Pupa are lungimea de 3 mm.

Fig.13. Puricele inului – Adult și plantă atacată.

Puricele inului are o singură generație pe an. Iernează ca adult în pământ la mică adâncime, sub resturile de plante uscate, în frunzar, etc. Adulții apar primăvara timpuriu, obișnuit în ultima decadă a lunii martie sau la începutul lunii aprilie. La început se grupează pe diferite plante din flora spontană sau chiar pe plante cultivate, precum cerealele păioase, lucernă, etc. odată cu înregistrarea unor temperaturi de 14 – 16ºC, adulții migrează pe culturile de in.

Ouăle sunt depuse pe sol la 2 – 3 cm adâncime, în jurul plantelor gazdă sau chiar pe rădăcinile de in. Perioada de depunere a ouălor este lungă, de 4 – 5 săptămâni, până în prima decadă a lunii iunie. O femelă depune 120 – 130 de ouă. Dezvoltarea embrionară durează 15 – 30 zile, iar stadiul larvar de 30 – 32 zile, putându-se prelungi în zonele cu soluri reci. Stadiul de pupă este de 12 – 14 zile , iar noii adulți încep să apară la sfârșitul primei decade a lunii iulie. După o perioadă de hrănire intensă, 2 – 3 săptămâni, adulții intră în diapauză.

În prognoza apariției insectei prezintă importanță condițiile favorabile de climă (temperatura aerului peste 14 – 16ºC și lipsa precipitațiilor în faza de răsărire a plantelor), deoarece în asemenea situații atacul poate fi foarte mare.

Pentru prevenirea atacului dăunătorului se recomandă însămânțarea timpurie a inului, într-o perioadă mai scurtă de timp. Fertilizarea echilibrată și uniformă a solei cultivate cu in, precum și distrugerea buruienilor și efectuarea arăturilor imediat după recoltare, sunt tot atâtea metode de reducere a populațiilor dăunătorului. În zonele cu atac puternic se recomandă tratarea semințelor cu Carbodan 35 ST (8,0 l/t), Carbifuran 350 (8,0 l/t), Furadan 35 ST (8,0 l/t= de sămânță.

Tripsul inului

Tripsul inului este un dăunător specific culturilor de in, cu o largă răspândire în Europa. La noi apare frecvent în zonele de sud și sud-este ale țării. Produce pagube în faza de creștere a plantei datorită fecundității ridicate a adulților, a dezvoltării rapide a larvelor și a toxicității salivei lor.

Caracteristic tripsului este producerea bruscă a invaziilor și a înțepăturilor pe frunze, flori și fructe, atacul fiind vizibil după o săptămână de la zborul maxim al adulților.

Adulții au corpul brun-cenușiu, antenele brun-cenușii, cu excepția articolului al III-lea, care este galben deschis. Tibiile mijlocii și cele posterioare sunt brune, iar tibiile anterioare galbene. Pronotul este prevăzut pe marginea posterioară cu 3 perechi de peri inegali și cu o pereche de peri unghiulari posteriori, cei interni fiind ceva mai lungi. Corpul femelei măsoară 0,9 mm, masculii fiind mai mici. Oul măsoară 0,36 mm. Larva primară are corpul gălbui, cea secundară fiind galben portocaliu, de 1 mm lungime. Prepupele și pupele prezintă culoarea corpului mai deschisă comparativ cu larvele.

Tripsul inului prezintă o singură generație pe an. Insectele iernează în sol ca adult, de unde, primăvara, apar eșalonat, în funcție de temperatură și de gradul de acoperire al solului cu vegetație, respectiv a gradului de insolație. Începând de la sfârșitul lunii aprilie, când temperatura atinge 12-13 grade, apar primii adulți, iar inul se găsește in faza de 4-6 frunze.

Infestarea culturilor de in poate avea loc și la distanțe mari, tripșii fiind transportați de curenții de aer cald din prima decadă a lunii mai. Deși la ieșirea din iarnă raportul sexelor este egal, după împerechere masculii dispar rapid astfel că, în general, culturile de in sunt populate aproape în exclusivitate de femele.

Prolificitatea este de cca. 50 de ouă, iar perioada de depunere a ouălor este de aproximativ 20 zile, eșalonându-se de la sfârșitul lunii aprilie și pană la începutul lunii mai, când femelele devin foarte active.

Ouăle sunt depuse izolat. Incubația este de 7-9 zile, stadiul de larvă primară de 3-4 zile, cel de larvă secundară de 12 zile. De regulă, larvele își termină dezvoltarea la începutul lunii iunie, apoi se retrag in sol. Este posibil ca o parte din populație să-și prelungească diapauza cu încă un an, atunci când condițiile sunt nefavorabile.

Sub aspectul prognozei se consideră că primăverile cu temperaturi ridicate și fără precipitații favorizează evoluția atacurilor ridicate. În aceste situații se acordă o deosebită atenție controlului culturilor, în vederea stabilirii densității numerice a dăunătorului. Primăverile și verile cu precipitații abundente determină mortalitatea ridicată, în special a larvelor și nimfelor. Monocultura inului sau cultivarea unor role în apropierea culturilor de in din anul precedent favorizează o infestare puternică a culturilor de in.

Pentru protejarea culturilor se avertizează un tratament în vegetație, atunci când se înregistrează pragul economic de dăunare, de 2 adulți/tulpină, începând cu faza de brădișor. Al doilea tratament se avertizează după aproximativ 10 – 12 zile, dacă se înregistrează o densitate de peste 2 larve/plantă. Tratamentele se efectuează cu Fastac 10 CE/RV (0,1 l/ha) sau Fastac 10 EC (0,1 l/ha).

CAPITOLUL II

PREVENIREA ȘI COMBATEREA BOLILOR ȘI

DĂUNĂTORILOR PLANTELOR OLEAGINOASE

Folosirea unilaterală și uneori fără discernământ a metodelor de combatere a agenților fitopatogeni (mai ales cele chimice), are ca rezultat final, apariția unor fenomene secundare, negative, nedorite. Soluția reală constă în îmbinarea mijloacelor preventive fizice și agrotehnice cu metodele de combatere chimică și biologică astfel încât, pierderile înregistrate în urma atacurilor unor paraziți vegetali să fie situate sub nivelul pragului economic de dăunare (PED). Pentru aceasta este necesară elaborarea și introducerea unor scheme sau a unor programe de combatere integrată. Aceste scheme se elaborează în mod obișnuit, împotriva tuturor bolilor și dăunătorilor care afectează o cultură.

2.1.Prognoză și avertizare

Printre măsurile de protecția plantelor, prognoza și avertizarea la paraziți sunt de mare importanță în activitatea organizată și sistematică de prevenire și combatere a acestora.

Prognoza  constă în stabilirea cu precizie a apariției unui anumit agent patogen și prevederea evoluției lui în timp și spațiu.  Pentru a întocmi o prognoză trebuie cunoscute mai multe elemente:

 urmărirea apariției și răspândirii parazitului într-o anumită regiune, pentru un interval de mai mulți ani, pentru a cunoaște dinamica acestora în timp ;

  studierea biologiei agentului patogen în condițiile de climă ale regiunii pentru care se face prognoza;

  studierea căilor de transmitere ale agentului patogen în timpul perioadei de vegetație sau de la un an la altul.

Stabilirea unei prognoze cât mai exacte creează posibilitatea aplicării tratamentelor în perioade optime, cu minimum de efort, cheltuieli de producție și pierderi de producție și cu maximum de eficiență. Prognoza poate fi:

de scurtă durată (pe timp de un an), stabilită de către stațiile de avertizare;

de lungă durată (pe mai mulți ani), stabilită de către laboratoarele de prognoză.

Pentru elaborarea prognozei, stațiile de avertizare fac sondaje (probe luate după o anumită tehnică și care se cercetează apoi sub raportul frecvenței și intensității atacului),ale căror rezultate se centralizează la centrele teritoriale de prognoză, unde se prelucrează și se stabilesc hărțile de răspândire pe plan județean.

Nu se poate concepe combaterea unui dăunător periculos culturilor agricole fără a se cunoaște cu precizie locul unde se găsește, sub ce formă (în ce stadiu evolutiv se găsește) și pe ce zonă este răspândit. Pentru a avea aceste elemente absolut necesare, se impune, executarea unui control fitosanitar. în cazul când obiectul controlului este identificarea dăunătorilor,agenților fitopatogeni și a buruienilor ce nu există în țară sau există numai în zone bine delimitate, acest control este denumit control de carantină fitosanitară.

 Obiectivele bine stabilite a controlului fitosanitar sunt :

– să se identifice toți paraziții care se găsesc în cultură în cadrul controlului fitosanitar, sau numai a celor numai din lista de carantina în cazul controlului fitosanitar de carantină ,

– să stabilească frecvența și intensitatea atacului, precum și densitatea numerică a dăunătorilor

Evaluarea cantitativă a atacului se face prin stabilirea frecvenței (F%), intensității (I%) și a gradului de atac (G%).

Frecventa atacului unui agent patogen reprezintă procentul de plante (organe) atacate din numărul total de plante (organe) analizate. Se calculează după formula:

F%=[n x 100] : N

în care: n = numărul de plante (organe ) atacate;

            N = numărul total de plante (organe) analizate.

Intensitatea atacului  este gradul în care este atacată planta analizată (organul) sau pierderea de recoltă înregistrată la o plantă sau la o cultură pe unitatea de suprafață.

Intensitatea se notează direct în procente sau acordând note. In prezent pentru majoritatea bolilor se utilizează scara de notare de la zero la șase.

Tabel nr.1

Scara de notare

In  ultimul timp se folosește tot mai mult scara de notare F.A.O cu note de la 1 la 9.

Intensitatea de atac rezultă din media intensităților de atac pentru o anumită suprafață, calculată după formula:

I = ∑[i x f]: n

  în care: i = nota de atac ;

              f = numărul de cazuri la fiecare notă;

              n = numărul total de cazuri cu atac.

În cazul în care se apreciază pierderea de recoltă înregistrată la o plantă, intensitatea atacului se calculează după formula:

I = (a – b) x 100

în care: a = producția plantei neatacate;

              b = producția plantei atacate.

Gradul de atac  indică gravitatea atacului în cultura respectivă. Se calculează pe baza observațiilor făcute asupra frecvenței și intensității:

G.A = [ F x I ] : 10

În timpul controlului fitosanitar al culturilor pot fi folosite scări de notare specifice pentru unii agenți patogeni (Puccinia sp., Ustilago maydis, Streptomyces scabies, etc.). Deoarece nu se poate stabili cu precizie producția plantelor sănătoase s-au calculat pe cale experimentală coeficienții care înmulțiți cu gradul de atac indică cu aproximație pierderile de producție (%). Valoarea acestor coeficienți este cuprinsă între 0,1 – 1 (coeficientul 1 indicând pierderea totală a producției la plantele atacate).

Odată elaborată prognoza apariției parazitului, adică răspândirea în spațiu, urmează stabilirea în timp a apariției stadiilor dăunătoare în funcție de biologia parazitului și de complexul factorilor de mediu.

Controlul la floarea soarelui

Pentru depistarea și stabilirea densității numerice a dăunătorilor din sol se va proceda la efectuarea de sondaje, după aceleași criterii ca în cazul culturilor de cereale păioase. Pentru depistarea și stabilirea prezenței agenților fitopatogeni și a dăunătorilor animali pe plante, controlul se va executa la începutul maturării depline, procedându-se astfel:

* se face o recunoaștere generală parcurgându-se cultura pentru a se stabili dacă există porțiuni neuniforme (teren umed, zone cu plante insuficient dezvoltate etc.). Aceste porțiuni de teren vor trebui incluse în numărul total al punctelor de control;

* până la suprafața de 20 ha se stabilesc 20 puncte, la distanțe egale, pe diagonala cea mai lungă a lanului; din fiecare punct se examinează 100 plante, în total deci 2 000 plante;

* până la suprafața de 100 ha se stabilesc 40 puncte, la distanțe egale, pe cele două diagonale ale parcelei. Din fiecare punct se examinează 100 plante, deci în total 4 000 plante.

* în cazul când parcela depășește 100 ha, se va împărți în loturi de câte 100 ha, fiecare considerându-se lot aparte.

* la fiecare punct se examinează amănunțit planta începând cu rădăcinile, tulpina,frunzele și sfârșind cu capitulele sau inflorescențelor, care se controlează foarte atent eu lupa.

În multe cazuri, deși boabele păstrează o aparență sănătoasă, dacă sunt curățate sau dacă știuletele este rupt, se poate observa prezența unor boli. De aceea, la un număr de 10% din plantele controlate se vor analiza capitulelor și prin ruperea lor. Plantele suspecte se ridică pentru a se continua analiza microscopică în laborator. Întrucât la floarea soarelui se pot semnala dăunători și în interiorul tulpinii, se va proceda la despicarea tulpinii suspecte spre a se cerceta și interiorul. Rezultatele controlului se înregistrează în fișa de control.

Avertizarea constă în determinarea momentului optim de aplicare a tratamentelor, lansarea semnalelor, precum și metodele și mijloacele prin care se realizează tratamentul.

Avertizările au ca scop transmiterea prin buletine de avertizare, rețea telefonică, radio, televiziune, a termenelor de combatere, la unităților de producție, în vederea aplicării tratamentelor.

2.2. Modul de acțiune a dăunătorilor în culturi și depozite

Dăunătorii reprezintă organismele animale care atacă plantele cultivate sau produsele vegetale depozitate, producând pagube economice semnificative.

Dăunătorii pot fi din următoarele categorii :

– viermi de pământ nematozi, trăiesc în sol și atacă organele subterane ale plantelor : bulbi de ceapă sau usturoi, rădăcini, etc. ;

– moluște (melci) care produc pagube în special în culturi realizate în condiții de umiditate mare (în sere). Cel mai periculos este limaxul (melcul fără cochilie) ;

– păianjenii (acarienii)care se găsesc într-un număr de specii foarte mare. El atacă frunzele pe care produc diverse modificări, provocând moarte acestora prin necrozare ;

– insectele, cele mai numeroase ca specii sau ca efective ale unei specii, produc pagubele cele mai mari. Insectele pot ataca plantele în toate stadiile de vegetație și la orice organ a plantei. Pot ataca : rădăcini, tulpini, frunze, fructe, lăstari tineri și chiar tulpini aflate în faze mai avansate. Insectele atacă în stadiul de ou sau de larvă. Cele mai mari pagube produc larvele: unele consumă frunzele lăsând plantele desfrunzite (larve defoliatoare), alte larve pătrund în fructele pomilor , ale viței de vie, plantelor de câmp (pătrund în semințe și consumă interiorul acestora). Alte larve care trăiesc în sol consumă rădăcina plantelor sau retează plantele sub nivelul solului, producând uscarea acestora ;

– păsările sălbatice – grauri, vrăbii, ciori, rațe sălbatice, etc, – care produc pagube mai mari la vița de vie și pomi fructiferi, dar și la culturile de câmp ;

– rozătoarele (șoareci, hârciogi, șobolani) care produc pagube în cuiburi sau în depozite.

Dăunătorii produc pagube în foarte multe moduri. Micșorând cantitatea, deteriorând calitatea producției sau distrugând cultura în totalitate.

Principalele moduri în care produc daune :

☼ sapă galerii în fructe ( larvele de la viermele merelor, viermele prunelor, viermele cireșelor , molia strugurului) sau în semințe (gărgărița fasolei, morii florii soarelui). După ce pătrund în fructe sau semințe , consumă conținutul acestora, făcându-le neutilizabile pentru om ;

☼ rod frunzele ,lăsând plantele fără frunze și nemaiputând să-și prepare substanțele necesare (larve defoliatoare, larva gândacului din Colorado, larva gândacului ovăzului, larva gândacului ghebos, adulții gărgăriței porumbului). Acestea consumă frunzele plantelor ;

☼ rod rădăcinile sau baza tulpinii provocând moartea plantelor ( viermele sârmă, buha semănăturilor, coropișnițele) ;

☼ produc umflături pe frunze, tulpini sau rădăcinile plantelor , numite gale , care provoacă moartea țesuturilor în zona respectivă ( păianjeni sau unele insecte la vița de vie, pomi fructiferi, varză și alte legume, etc. ;

☼ adună boabele unor culturi în galerii (șoareci, hârciogi) sau le consumă direct (ciori, grauri, șobolani, etc.).

2.3.Măsuri de prevenire a atacului dăunătorilor

Dintre măsurile preventive, folosite cel mai des, putem aminti : carantina fitosanitară, prognoza și avertizarea, condiționarea materialului semincer, distrugerea buruienilor, depozitarea recoltei în condiții optime.

Carantina fitosanitară.

Aceasta este o măsură obligatorie în orice tranzacție cu material semincer sau cu produse agricole, mai ales când este vorba de exportul / importul acestora. Există numeroase specii (majoritatea acarieni și insecte), considerate deosebit de periculoase, pentru care se fac eforturi mari în vederea limitării răspândirii zonale sau a vitezei de propagare a undei infestate, printre care amintim :Leptinotarsa decemlineata, Diabrotica virgifera, etc.

Condiționarea materialului semincer.

Numeroși dăunători , mai ales din rândul coleopterelor, se pot găsi în masa de semințe sau în interiorul acestora în momentul semănatului, hrănindu-se pe seama endospermului seminței, periclitând germinația acestora sau debilitând plantele de abia răsărite, văduvite de substanțele de rezervă necesare hrănirii până în momentul dezvoltării corespunzătoare a sistemului radicular și a aparatului foliar propriu ( viermele de sârmă).

Larvele și adulții nematozilor (de exemplu – Ditylenchus dispaci) atacă bulbii de usturoi, ceapă praz dar și rădăcinile de leguminoase și graminee, determinând uscarea plantelor și „chelirea”culturilor. În anumite cazuri, adulții depun ouă pe lăstarii sau ramurile tinere ale arborilor sau arbuștilor fructiferi din pepinierele pomicole, iar larvele acestora sapă galerii, întrerupând circulația sevei, determinând stagnarea în creștere a plantelor sau chiar uscarea lor ( de exemplu : cicada gheboasă a pomilor – Ceresa bubalus, cariul scoarței – Ruguloscolytus rugulosus, sfredelitorul tulpinilor – Cossuscossus, etc.). Există , de asemenea, numeroși dăunători, de regulă, de dimensiuni foarte mici, care se localizează la nivelul diferitelor organe ale tinerelor plante, putând fi răspândite odată cu plantarea acestora (pe toate organele plantei, inclusiv pe rădăcini – păduchele lânos – Eriosoma lanigerum, pe rădăcini – gândacul negru al puieților – Capnodis tenebrionis, etc.)

Examinarea atentă a materialului de înmulțire este obligatorie, ca și eliminarea loturilor atacate până la o nouă condiționare a acestora (dacă lucrul acesta este posibil).

Distrugerea buruienilor problemă .

Numeroase specii dăunătoare găsesc condiții prielnice pentru petrecerea diapauzei estivale sau hibernale pe vegetația spontană din lizierele de pădure, de pe marginea tarlalelor, a căilor rutiere sau feroviare sau din culturile agricole mai puțin îngrijite.

2.4. Măsuri curative de combatere a bolilor și

dăunătorilor

Metode fizico – mecanice

Arderea resturilor vegetale după recoltarea plantelor

Acest procedeu se recomandă numai dacă resturile vegetale sunt puternic infestate cu dăunători și, pe cât posibil, după colectarea și scoaterea resturilor în afara suprafețelor cultivate. Dacă lucrul acesta nu este posibil (localizarea dăunătorilor în miriște), atunci se poate recurge și la incendierea in situ, dar numai după o analiză temeinică a oportunității unei asemenea măsuri (care, întotdeauna este ultima, după ce toate celelalte s – au dovedit ineficiente sau imposibil de executat), cu consemnarea ei în registrul de fermă și cu anunțarea organizațiilor locale de protecția mediului.

Colectarea și distrugerea gărgărițelor și a gândacilor.

Această operație se face dimineața devreme când insectele sunt amorțite. Se scutură energic plantele sau crengile pomilor și se colectează dăunătorii pe o prelată sau folie de plastic pusă sub pomi, după care se ard sau se opăresc cu apă fiartă și petrol. Există și dispozitive mecanice pentru efectuarea acestei operațiuni.

Depozitarea semințelor în spații reci sau congelarea acestora.

Prin depozitarea semințelor în spații reci sunt inactivați unii dăunători seminifagi (molii sau gărgărițe) specifici culturilor de cereale,leguminoase pentru boabe sau plante tehnice.

Metode sonore

Pentru protecția cerealelor, florii-soarelui, leguminoaselor pentru boabe, a plantațiilor viticole și pomicole, etc. împotriva păsărilor și rozătoarelor, se obișnuiește instalarea de aparate cu aer comprimat sau cu carbid care produc zgomote puternice (pocnituri, fluierături, sunete stridente, etc.).

Rozătoarele din depozite pot fi controlate eficient folosindu-se aparate cu ultra sunete sau bibilici. Bibilica (Numida meleagris) este renumită, printre altele, pentru rolul de paznic al gospodăriei, semnalând prin sunete stridente prezența oricărui intrus. Sunetele lor la o anumită frecvență sunt profund dăunătoare aparatului auditiv al rozătoarelor, astfel încât a singură pereche de bibilici este suficientă pentru o mică gospodărie țărănească. Atâta doar că bibilicile sunt păsări plimbărețe și foarte recalcitrante față de menținerea lor în spații închise iar gălăgia pe care o fac este deseori supărătoare și pentru oameni.

Metode atractante

În această grupă sunt incluse capcanele luminoase, cleioase și brâiele capcană din plantațiile pomicole, precum și cursele mecanice pentru prinderea șoarecilor și șobolanilor.

Alte metode fizico – mecanice

Din această categorie fac parte instalarea de sperietori, plase și garduri împotriva păsărilor și animalelor rozătoare precum și strivirea ouălor, omizilor (larvelor) sau chiar a adulților.

Metode biotehnice

Instalarea de capcane alimentare

Capcanele pot fi părți de plante, fructe, tuberculi, etc. sau alte alimente și se instalează pe sol, în sol, în depozite, etc. După colectarea dăunătorilor, capcanele se strâng și se opăresc sau se ard.

Instalarea de capcane cu feromoni

Feromonii sunt substanțe chimice secretate și răspândite în exterior de anumite animale /de exemplu, insecte) și care determină o reacție caracteristică numai la indivizii din aceiași specie. Dintre numeroasele criterii după care se pot clasifica feromonii, l-am ales pe acela care are în vedere rolul pe care-l joacă relaționarea indivizilor.

▲ Feromoni sexuali – produși de către indivizii unui singur sex al speciei, cu rolul de a atrage sexul opus, în vederea împerecherii .

▲ Feromoni de alarmă – mesaje chimice prin care indivizii se informează între ei asupra iminenței unui pericol, determinând migrația rapidă a populației în afara zonei în care s-a produs fenomenul.

▲ Feromoni de agregare – sunt stimuli prin care indivizii se informează reciproc asupra găsirii unei noi surse de hrană.

▲Feromoni de marcare a traseului – emise de „cercetași” în vederea jalonării drumului către cele mai apropiate și accesibile surse de hrană.

▲ Feromoni de recunoaștere și reglare socială – specifici insectelor cu viață colonială, prin care se menține integritatea castelor și se reglează reproducerea în cadrul coloniei.

Cunoașterea distanțelor până la care pot fi recepționate mesajele și a concentrațiilor în care sunt emiși feromonii au o deosebită importanță practică întrucât jalonează întreaga activitate de producere și de instalare a capcanelor , menite să deruteze insectele sub aspectul reproducerii, răspândirii și voracității.

Metode biologice

Combaterea biologică constă în folosirea organismelor (inclusiv a virusurilor) și a produselor lor împotriva altor viețuitoare dăunătoare. Cu alte cuvinte, combaterea biologică este o metodă de „viu contra viu”.

Metodele biologice de combatere prezintă avantaje apreciabile în comparație cu celelalte procedee. Aceste avantaje sunt:

* lipsa de toxicitate pentru om și animale ;

* menținerea echilibrului biocenotic ;

* eliminarea pericolului reziduurilor și a celor legate de apariția rezistentei.

Metodele pot fi folosite indiferent de stadiul de dezvoltare a plantei, iar pentru efectuarea tratamentelor nu sunt necesare măsuri speciale de protecție a muncii.

Metodele și procedeele utilizate sunt de mare perspectivă, au un grad ridicat de selectivitate și de improbabilitate a inducerii fenomenului de rezistență la dăunători, precum și o mare capacitate de auto propagare și autoperpetuare. În același timp însă, efectele lor sunt mai tardive, nu distrug întreaga populație de dăunători și sunt greu de controlat de către fermier.

Din punct de vedere economic, aceste metode sunt evident mai costisitoare, cel puțin în faza inițială, când necesită proiectarea, producerea sau cumpărarea unor instalații speciale și când necesită multă manoperă pentru deservire sau pentru lucrările din amonte. Cheltuielile se amortizează în timp și chiar dacă ritmul recuperării acestora este mai lent, răsplata „cea adevărată” vine din reducerea ritmului înmulțirii dăunătorilor. Diminuarea frecvenței acestuia în zonele limitrofe și micșorarea fluctuațiilor mari ale atacului. În fond, oare sănătatea mediului (și implicit, a noastră) să nu merite un bonus din partea beneficiarului.

Combaterea microbiologică

Este o metodă modernă, eficace, dar încă destul de scumpă și constă în folosirea unor preparate pe bază de microorganisme vii (virusuri, bacterii, ciuperci) care parazitează și omoară unii dăunători.

În prezent sunt cunoscute peste 500 de specii de ciuperci parazite pe insecte, care prezintă avantajul de a se răspândi cu ușurință prin spori și de a rezista la condiții neprielnice vreme îndelungată.

Avantajele metodei sunt evidente : selectivitate, eficacitate, lipsa producerii formelor rezistente, etc. fiind de dorit folosirea sa tot mai curajoasă în agricultura ecologică.

CAPITOLUL III

MĂSURI DE PROTECȚIA MEDIULUI ȘI

A MUNCII LA CULTURA OLEAGINOASELOR

Protecția mediului.

Pentru prevenirea și limitarea fenomenului de poluare din agricultură este necesară elaborarea unor tehnici ecologice specifice sistemelor de combatere a bolilor, dăunătorilor și buruienilor din culturile agricole.

Protecția integrată a culturilor este considerată o tehnică de vârf și presupune o îmbinare a metodelor agrotehnice, biologice, fizice, chimice și a factorilor naturali astfel încât să se realizeze o reglare și o combatere a populației de organisme fără să se depășească pragul economiei de dăunători. Acest principiu, este aplicabil la cultura cerealelor.

Metode agrotehnice. Măsurile agrotehnice au un rol important în protecția mediului la cultura cerealelor :

* rotația corectă a culturilor contribuie la îmbunătățirea fertilității solului ;

* semănatul și plantatul la epoca optimă, de asemeni limitează atacul de boli și dăunători prin favorizarea creșterii și dezvoltării plantelor care devin mai rezistente ;

* aplicarea echilibrată a îngrășămintelor cu macroelemente și evitarea excesului de azot, conduce la protejarea mediului ambiant și la o dezvoltare armonioasă a vegetației ;

* prin lucrările solului se introduce în profunzime agenții patogeni limitând atacul de boli și dăunători și reducând numărul de tratamente și cantitățile de substanțe necesare ;

*perfecționarea mașinilor folosite în protecția plantelor permite distribuirea unor doze mai reduse de produse protejând mediul natural.

Metode biologice.

☼ hibrizii timpurii , cu creștere rapidă concurează bine buruienile fiind necesare mai rar tratamente chimice ;

☼ cultivarea soiurilor de grâu cu talie mică protejează cultura față de lepidoptere ,

☼ inducerea rezistenței cerealelor la boli prin lucrări de ameliorare limitează mult necesitatea tratamentelor și este un mijloc important de protecție a mediului.

Metode chimice.

▲ utilizarea unor doze reduse de erbicide cu selectivitate mare, reducerea lor și controlul persistenței ; tratarea semințelor cu microgranule pe rând și folosirea momelilor localizate ;

▲ creșterea activității entomofagilor prin introducerea pragurilor economice de dăunare ;

▲ combaterea dăunătorilor din sol prin tratamente la semințe (nu la sol), protejând microflora din acest mediu.

Toate aceste măsuri aplicate judicios, pot contribui într-o măsură foarte importantă la protejarea mediului ecologic, în cultura cerealelor.

Protecția muncii.

La cultura cerealelor există numeroase activități , în care accidentele de muncă se pot produce dacă nu se iau măsurile legate de protecție.

la efectuarea lucrărilor agrotehnice, sunt posibile , astfel : la formarea agregatelor de lucru ; prin cuplarea diferitelor mașini la tractor, reglarea mașinilor, intervenția la agregate pe parcursul executării lucrării cu plugul, grapele, combinatorul, freza, etc. la stocarea mașinilor după lucru sunt posibile accidente ;

la pregătirea materialului de semănat există situații în care sunt posibile accidente de muncă : la selectarea semințelor, în timpul funcționării instalațiilor de lucru, orice intervenție poate fi o cauză de accident ;

transportul sacilor cu greutăți mari supun personalul la accidente cu repercusiuni pe o perioadă îndelungată de timp ;

tratarea semințelor cu insectofungicide constituie un cadru posibil de producere a unor accidente grave de muncă prin efectul toxic al substanțelor folosite ;

în timpul semănatului, pe timp cu vânt există pericolul inhalării substanțelor folosite la tratarea semințelor ;

pregătirea și aplicarea erbicidelor, este o etapă în care pot apărea accidente de muncă, deși, unele erbicide sunt mai puțin periculoase decât insectofungicidele ;

aproape toate substanțele folosite în lucrările pentru cultura cerealelor, sunt periculoase pentru om ;

etapa de recoltare prezintă numeroase posibilități de accidente grave: intervenția la combinele pentru recoltat în lucru sau în timpul transportului ;

Cultivatorii de cereale trebuie să se instruiască asupra tuturor posibilităților de producere a accidentelor de muncă și să asigure condiții de protecție împotriva lor, instruind și persoanele implicate în activitate, care să-și asume acest fapt prin semnătură.

B I B L I O G R A F I E

[1] BORCEAN,I.; ȚĂRĂU, D.; BORCEAN,A.; și colab. – Fitotehnia și protecția culturilor de câmp. Editura de Vest, Timișoara, 2005.

[2] DOCEA,E.; SEVERIN,V.; – Îndrumător pentru recunoașterea și combaterea bolilor plantelor cultivate. Editura Tehnică, S.A., București, 1997.

[3] DINCU, I.; LĂCĂTUȘU,GH.; – Bazele tehnologice ale culturilor agricole. Editura Ceres, București, 2002.

[4] MUNTEANU,L.; BORCEAN,I. și colab. – Fitotehnie. Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iași, 2003.

[5] SIN, Gh.; și colab. – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp.

Editura Ceres, București, 2001.

[6] SIN, Gh.; – Managementul tehnologic al culturilor de câmp. Editura Ceres, București, 2005.

[7] VIORICA IACOB – Bolile plantelor cultivate – prevenire și combatere. Editura PIM, Iași, 2006.

[8] TĂLMACIU NELA; TĂLMACIU:M.; – Entomologie agricolă, Editura PIM , Iași, 2004.

[9] x x x – Ordinul 42 / 03.05.84 – Norme de protecție a muncii la

lucrările agricole mecanizate.

[10] x x x – Combaterea biologică a bolilor plantelor – Revista Fermierul din 06.04.2010 ( on line)