Boala Profesionale, Reglemntarea Legala Si Practica

Medicina

Boala Profesionale, Reglemntarea Legala Si Practica

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS:

INTRODUCERE

Din cele mai vechi timpuri, omul a fost nevoit să muncească pentru a-și putea câștiga existența. Dacă la început această activitate nu era reglementată, odată cu trecerea timpului și cu dezvoltarea societății au fost necesare o serie de reguli pentru ca acestă activitate să poată fi realizată în condiții optime și să producă profit.

Evoluția umană se deosebește esențial de celelalte linii evolutive pentru că este influențată atât de factori biologici, cât și de cei sociali. Dacă printre factorii biologici ai antropogenezei se numără lupta pentru existență, cei sociali se rezumă, în primul rând, la muncă și capacitatea de a produce unelte de muncă, organizarea socială mărind șansele de supraviețuire a oamenilor în condiții nefavorabile.

Munca este o trăsătură esențială a activității umane, omul fiind singura ființă care depune efort în mod conștient având drept scop obținerea unor foloase. În același timp, munca reprezintă o condiție a traiului, deoarece fără aceasta nu se pot obține bunurile necesare vieții de zi cu zi. De cele mai multe ori, munca depusă reprezintă și o măsură a bunăstării indivizilor. Munca este catalogată în funcție sectorul care o analizează. Astfe, pentru economiști ea constituie factor de producție, o activitate prin care oamenii utilizează aptitudinile lor fizice și intelectuale, în scopul obținerii unor bunuri și beneficii.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, munca reprezintă acea activitate conștientă a omului, îndreptată spre un anumit scop, în procesul căreia acesta efectuează, reglementează și controlează prin acțiunea sa schimbul de materii dintre om și natură pentru satisfacerea trebuințelor. În aceeași ordine de idei, munca poate fi definită ca fiind efortul depus pentru a realiza ceva, ocupație sau îndeletnicire.

În societatea contemporană, rolul muncii se apreciază în funcție de afirmarea creativității, a efortului intelectual în comparație cu cel manual, dar și prin prisma promovării formelor atipice de ocupare a forței de muncă și a reducerii timpului de muncă.

Având în vedere faptul că toate activitățile care intră în sfera generală a noțiunii de „muncă” se bazează pe relațiile de muncă, trebuie menționat că acestea sunt influențate în mare parte de dezvoltarea democrației și că, într-o anumită măsură, în istoria omenirii este inclusă și istoria relațiilor de muncă.

Cu toate acestea, sunt anumite elemente specifice care caracterizează relațiile de muncă, iar în contextul realizării unei democrații mondiale, s-au impus aplicarea unor norme juridice care să apere drepturile salariaților în legătură cu salarizarea, siguranța locului de muncă, asigurarea securității și sănătății lucrătorilor și existența asigurărilor obligatorii în caz de accidente sau de boală profesională. În prezent, relațiile de muncă sunt într-o continuă schimbare, devenind din ce în ce mai mult o realitate cotidiană pe piața muncii, pentru partenerii sociali, în special și pentru societate, în general.

În economia de piață, noțiunea de muncă are o semnificație foarte importantă, fiind „digerate” definiții care scot în evidență faptul că munca este acea activitate în care omul depune toate diligențele necesare pentru realizarea unui anumit scop, în schimbul unor materii dintre el și natură sau pentru satisfacerea trebuințelor sale sau ca rezultat al activității.

În societatea actuală, relația dintre angajator și angajat este reglementată în cele mai mici detalii, primordiale fiind asigurarea de către angajator și respectarea de către angajat a normelor referitoare la sănătatea și securitatea în muncă.

După anul 1989 în România s-a pus tot mai mult accent pe alinierea la standardele statelor vest-europene în toate domeniile, incluzându-se și noile reglementări care fac referire la protecția socială a muncii. În acest sens, Constituția României stabilește în cadrul Capitolului II, articolul 41 reglementări referitoare la muncă și protecția socială a muncii.

Relațiile sociale de sănătate și de securitate în muncă au un caracter complex deoarece ele cuprind, pe de o parte, totalitatea relațiilor dintre organele administrației publice responsabile cu îndrumarea și controlul în domeniul securității în muncă, iar pe de altă parte, pe cei care au obligații și răspunderi cu privire la organizarea, conducerea și controlul procesului muncii. Asigurarea unor condiții optime salariaților în procesul prestării serviciilor este în atribuția angajatorului care este obligat să ia toate măsurile ce se impun în acest sens.

Complexitatea sistemelor moderne de management presupune un rol major pentru politicieni în determinarea nivelului de risc acceptabil din punct de vedere social. Rămâne la latitudinea lor să stabilească noi modele de prevenire, luând în considerare aspectele sociale și economice, culturale și etice. Având în vedere importanța crescândă a responsabilității sociale a întreprinderii, liniile directoare vor fi mai folositoare decât tradiționalele reglementări normative obligatorii. Adoptarea voluntară a valorilor sociale de către întreprinderi – care reflectă deplina participare a persoanelor interesate/afectate – garantează respectarea individului și constituie un complement prețios al reglementărilor.

Complexității mediului de muncă i s-au adăugat și schimbările recente, cum sunt restructurarea, redimensionarea, privatizarea marilor companii, noile relații contractuale (de exemplu, subcontractarea și munca temporară) și lucrul la distanță etc. În plus, descentralizarea și diversificarea nivelelor decizionale și a actorilor-cheie presupun un management al riscurilor din ce în ce mai dispersat.

Astfel, ne punem deseori întrebarea de ce sunt necesare dispozițiile și reglementările referitoare la domeniul securității sociale. Răspunsul este unul simplu. Datorită faptului că fără existența acestor reglementări nu am fi suficient protejați în procesul desfășurării activităților de muncă.

CAPITOLUL 1: ASPECTE GENERALE PRIVIND SĂNĂTATEA ȘI SECURITATEA ÎN MUNCĂ

Din punctul de vedere al Academiei Române, termenul de securitate se referă la a fi la adăpost de orice pericol, protecție sau apărare, iar cel de sănătate reprezintă starea unui organism în care funcționarea tuturor organelor este realizată în mod normal și regulat. Din conjugarea acestor două noțiuni aplicate unui sistem de muncă, a luat naștere expresia de securitate și sănătate în muncă, expresie ce s-a transformat ulterior într-un concept amplu și complex.

Preocupările statelor pentru crearea unui mediu de muncă sigur și sănătos s-au dezvoltat în același timp cu intensificarea eforturilor de emancipare economică, socială și morală și în funcție de nivelul de civilizație atins, respectiv, de respectul pe care fiecare țară l-a acordat drepturilor fundamentale ale omului, implicit cel de protecție în muncă.

Uniunea Europeană este organizația cea mai activă în ceea ce privește integrarea multisectorială în domeniile economic, social, politic, al drepturilor cetățenești și al relațiilor externe. Crearea de noi locuri de muncă este catalogat ca fiind unul din obiectivele principale ale politicii sociale ale acestei organism. Un loc de muncă sigur și sănătos este un element esențial pentru asigurarea calității în muncă.

Actualmente, domeniul sănătății și securității în muncă constituie unul dintre cele mai importante componente ale politicii sociale a Uniunii Europene. Inițiativele în acest domeniu pornesc de la conținutul articolului 137 din Tratatului de Instituire a Comunității Europene. Începând cu anul 1952 au fost întreprinse o serie de acțiuni care aveau drept scop ameliorarea sănătății și securității lucrătorilor din cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, fiind adoptat un corp legislativ solid care reglementa un număr maxim de riscuri, cu ajutorul unui număr minim de norme.

Comunitatea europeneană are ca și misiune instituirea unei piețe comune, a unei uniuni economice și monetare prin punerea în aplicare a politicilor sau acțiunilor comune prevăzute în conținutul articolelor 3 și 4 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene care promovează o dezvoltare armonioasă, echilibrată și durabilă a activităților economice, un înalt nivel de ocupare a forței de muncă și de protecție socială, un sistem de egalitatea între bărbați și femei, precum și creșterea durabilă, fără a fi în corelație cu inflația.

Acțiunea demarată la nivel comunitar nu se rezumă doar la creionarea legislației. În cooperare cu Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate în Muncă și cu Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă, Comisia Europeană și-a măritt domeniul de activitate și asupra informării, orientării și promovării unui mediu de muncă sănătos, acordând o atenție deosebită întreprinderilor mici și mijlocii.

În comunicarea intitulată „Îmbunătățirea calității și productivității în muncă: strategia comunitară 2007-2012 privind sănătatea și securitatea în muncă”, Comisia Europeană stabilește noi linii directoare pentru garantarea locurilor de muncă sigure și sănătoase, pe tot teritoriul european.

În prezent, securitatea și sănătatea în muncă reprezintă unul dintre domeniile cele mai importante și mai dezvoltate ale politicii Uniunii Europene referitoare la ocuparea forței de muncă și afaceri sociale. Datorită faptului că acest domeniu este parte integrantă a conceperii organizării și desfășurării proceselor de muncă, are rolul ca, prin măsuri și mijloace specifice, să prevină disfuncționalitățile existente în cadrul sistemului de muncă, astfel încât aceasta să se desfășoare în condiții de eficiență maximă.

Scopul final al acestei activități îl reprezintă protejarea vieții, integrității și sănătății lucrătorilor împotriva tuturor riscurilor de accidentare și îmbolnăvire profesională care pot apărea la locul de muncă și crearea unor condiții de muncă care să le asigure salariaților confortul fizic, psihic și social.

Având în vedere faptul demonstrat că lucrătorii, pe toată durata vieții lor profesionale, pot fi expuși efectelor unor factori de mediu periculoși la locul de muncă, angajatorii sunt obligați să se informeze în mod continuu asupra ultimelor progrese tehnologice și științifice privind proiectarea locului de muncă, ținând cont, în special, de riscurile inerente din întreprinderile lor și să-i informeze pe reprezentanții lucrătorilor în legătură cu acestea pentru a putea asigura un nivel mai bun de protecție a securității și sănătății lucrătorilor, acest lucru datorându-se faptului că îmbunătățirea securității, igienei și sănătății lucrătorilor la locul de muncă este un obiectiv care nu trebuie subordonat din nici un punct de vedere unor considerații pur economice.

Asigurarea sănătății și securității salariaților în procesul muncii este atributul angajatorului care are obligația de a lua toate măsurile necesare în acest sens. Finalitatea urmărită de asigurarea unui climat de sănătate și securitate angajaților îl constituie, în cele din urmă, protejarea omului în sine. În realizarea efectivă a protecției în muncă, factorul uman joacă cel mai important rol. În acest scop, Constituția Europeană recunoaște și respectă dreptul de acces la prestații de securitate socială și la servicii sociale pentru acordarea protecției în caz de maternitate, boală, accident de muncă, dependență sau bătrânețe, precum și în caz de pierdere a locului de muncă.

De asemenea, în lupta împotriva excluderii sociale și a sărăciei, Uniunea Europeană recunoaște și respectă dreptul la asistență socială și la asistență în ceea ce privește locuința, acestea fiind destinate să asigure o viață demnă tuturor cetățenilor care nu dispun de resurse suficiente de trai.

Relansarea la nivel global a politicii de securitate și sănătate în muncă a fost realizată odată cu aprobarea Strategiei comunitare în domeniul securității și sănătății în muncă pentru perioada 2002-2006. Acest demers s-a impus datorită evoluțiilor înregistrate în sfera muncii, precum ș, precum și apariției unor noi categorii de riscuri, între care se evidențiază cele de natură psihosocială.

Principalele provocări lansate de aceastăi strategie sunt reprezentate de evoluția demografică și îmbătrânirea populației active în muncă, tendințele apărute pe piața muncii, inclusiv dezvoltarea activităților independente, a subcontractării și a creșterii numărului de lucrători în cadrul întreprinderilor mici și mijlocii, fluxurile de lucrători migranți, în continuă creștere pe teritoriul Uniunii Europene, aspectele de securitate și sănătate în muncă specifice femeilor, dezvoltarea, cu precădere, a unor noi tipuri de boli profesionale, cum sunt afecțiunile musculo-scheletice, infecțiile și afecțiunile legate de presiunile psihologice, manifestarea unor noi factori de risc precum violența la locul de muncă, inclusiv hărțuirea sexuală și morală și nivelul de punere în aplicare efectivă a legislației comunitare care diferă de la un stat membru la altul.

Așadar, putem vorbi despre sănătatea și securitatea în muncă ca fiind o instituție a dreptului muncii care reprezintă un ansamblu unitar de norme juridice, imperative, ce au ca obiect reglementarea relațiilor sociale care se formeză cu privire la organizarea multilaterală, desfășurarea și controlul proceselor de muncă, în scopul asigurării vieții, integrității corporale și a sănătății tuturor participanților în acest proces, prevenirea accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale.

Relațiile sociale de sănătate și securitate în muncă au un caracter complex deoarece ele cuprind pe de o parte, relațiile dintre organele administrației publice cu atribuții în îndrumarea și controlul domeniului sănătății și securității muncii, iar pe de altă parte, îi implică pe cei care au obligații și răspunderi în legătură cu organizarea, conducerea și controlul procesului muncii, aceste relații incluzând și raportul juridic de muncă.

Se poate afirma faptul că scopul securității și sănătății în muncă îl constituie configurarea sănătății și securității ca instituție juridică. Această instituție se caracterizează printr-o serie de principii ce o individualizează de celelalte instituții de drept.

Primul principiu se referă la faptul că sănătatea și securitatea în muncă este o problemă de stat pe care autoritatea statală nu o poate ignora, fiind obligată să o coordoneze și să controleze aplicarea măsurilor de sănătate și securitate în toate domeniile de activitate de pe propriul teritoriu.

Al doilea principiu face referire la legătura dintre dreptul muncii și sănătatea și securitatea în muncă, legătură ce reiese din faptul că orice angajat are dreptul la protecție socială și la sănătate și securitate în muncă.

Al treilea principiu este cel referitor la integrarea organică a securității și sănătății în procesul de muncă, acestea fiind asociate cu respectarea disciplinei în muncă.

Principiul al patrulea se referă la îmbinarea intereselor angajatorului cu cele ale angajaților, acest fapt realizându-se prin negociere în vederea armonizării intereselor ambelor părți.

Ultimul principiu se referă la prioritatea funcției preventive a dispozițiilor legale referitoare la securitatea și sănătatea în muncă față de cea sancționatorie. Pentru realizarea acestui principiu este necesar să se desfășoare activități de educație în vederea influențării conștiinței conducătorilor, dar mai ales a salariaților.

Promovarea sănătății la locul de muncă nu se rezumă doar la respectarea cerințelor legale din domeniul sănătății și securității, ci include și sprijinirea activă a personalului de către angajatori în vederea îmbunătățirii stării generale de sănătate și confortului acestuia la locul de muncă. În cadrul acestui proces este esențială implicarea angajaților, luarea în considerare a nevoilor și doleanțelor acestora în ceea ce privește organizarea muncii și a locului de muncă.

Creșterea nivelului confortului lucrătorilor, precum și promovarea sănătății are drept rezultat multiple efecte pozitive, referindu-ne aici, spre exemplu, la reducerea rotației de personal și a absenteismului, la creșterea motivației și a productivității, precum și la îmbunătățirea imaginii angajatorului.

În general, promovarea politicii de sănătate la locul de muncă vizează aspecte diferite, în practică fiind deseori strâns legată de evaluarea riscurilor. Câteva dintre aspectele relative ale promovării sănătății la locul de muncă sunt asigurarea participării tuturor angajaților la procesul de îmbunătățire a organizării muncii, implicarea activă și consultarea angajaților în scopul îmbunătățirii mediului lor de lucru, asigurarea tuturor măsurilor necesare îmbunătățirii confortului la locul de muncă, de exemplu posibilitatea de a avea un program de lucru flexibil sau de a lucra la domiciliu, asigurarea informațiilor necesare referitoare la o alimentație sănătoasă prin furnizarea de informații, precum și prin asigurarea unei astfel de alimentații sănătoase în sistem propriu, participarea în mod activ la programe gratuite pentru renunțarea la fumat și prin stabilirea de măsuri generale de interzicere a fumatului în spații închise, promovarea sănătății mentale, prin asigurarea de cursuri pentru manageri referitoare la gestionarea tensiunilor generate de stres în cadrul organizațiilor lor, posibilitatea asigurării de consultanță psihologică anonimă pentru toți angajații, exerciții și activitate fizică prin asigurarea de programe sportive prin încurajarea activităților fizice și monitorizarea stării de sănătate prin asigurarea de examene medicale pentru controlul tensiunii arteriale sau al nivelului colesterolului.

Cercetarea teoretică dezvoltată la momentul actual în domeniul protecției muncii are ca obiectiv prioritar fundamentarea științifică a tuturor măsurilor necesare realizării securității muncii, atât în mod sistematic, cât și unitar. Astfel, se manifestă o tendință accentuată de acceptare a ideii existenței unei discipline științifice de sine stătătoare care să studieze fenomenele de accidentare și îmbolnăvire profesională și modalitățile de înlăturare a acestora.

Dincolo de diferențele de limbaj, acceptarea generală a noii ramuri științifice decurge din posibilitatea stabilirii locului acesteia în ansamblul științelor, a obiectului său de activitate și a metodelor utilizate. Astfel, în prezent, este acceptată unanim ideea că proiecția muncii aparține sistemului științelor muncii și că obiectul său de studiu îl reprezintă analizarea accidentelor de muncă și a bolilor profesionale.

Pentru buna funcționare a instituțiilor cu atribuții în domeniul securității sociale, la nivel european a fost constituită Agenția Europeană pentru Securitate și Sănătate în Muncă. Acest organism are ca obiectiv principal proiectarea și dezvoltarea unor instrumente practice pentru microîntreprinderi și întreprinderi mici și mijlocii cu scopul de a le ajuta să-și evalueze riscurile legate de muncă, să facă schimb de cunoștințe și bune practici în ceea ce privește siguranța și sănătatea. De asemenea, ea identifică și evaluează potențialele riscuri în muncă și integrează sănătatea și securitatea în muncă și în alte domenii de politici, precum educația, sănătatea publică și cercetarea.

Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate în Muncă strânge informații cu privire la statisticile referitoare la securitatea și sănătatea locului de muncă și desfășoară anchete și sondaje pe întreg teritoriul Uniunii Europene, vizând domenii precum accidentele la locul de muncă, tendințele demografice și bolile profesionale, gestionarea riscurilor la locul de muncă, precum și percepțiile oamenilor asupra mediului de lucru din Europa.

Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate în Muncă este o organizație în rețea și deține puncte focale în fiecare stat membru, dar și în statele membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb și în țările candidate. Această structurare îi asigură Agenției succesul în crearea de noi locuri de muncă,sănătoase, sigure și productive, înlesnind schimbul de informații.

Punctele focale din fiecare stat sunt numite de către Guvern ca reprezentanți oficiali ai Agenției în statul respectiv. În general, acestea sunt autoritățile naționale competente pentru rezolvarea problemelor de securitate și sănătate în muncă și care contribuie în mod direct la implementarea programelor de activitate ale Agenției Europene pentru Sănătate și Securitate în Muncă.

Fiecare punct focal își gestionează propria rețea tripartită formată din organisme guvernamentale și reprezentanți ai organizațiilor lucrătorilor și angajatorilor. Ele contribuie la activitatea Agenției pe plan intern și la mecanismul de diseminare a produselor și informațiilor către părțile naționale interesate. În plus, punctele focale participă activ la planificarea și implementarea campaniilor desfășurate la nivel internațional, precum și la numirea experților naționali pentru grupurile și seminariile Agenției.

În România, autoritatea competentă în domeniul sănătății și securității în muncă este Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale. Principalele responsabilități ale acestuia constau în elaborarea de politici naționale și de strategii în domeniu, elaborarea de proiecte de acte normative pentru punerea în aplicare a strategiei naționale și monitorizarea aplicării legislației în materie. Inspecția Muncii este autoritatea responsabilă cu controlul respectării legislației privind sănătatea și securitatea în muncă.

Tot în scopul dezvoltării acestui domeniu a fost constituit la nivel național Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare pentru Protecția Muncii „Alexandru Darabont” care stabilește măsurile de îmbunătățire a securității și sănătății în muncă și promovează politica acreditată pentru acest sector.

Punctul focal român gestionează întreaga rețea națională de sănătate și securitate în muncă și oferă informațiile emise de către Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate în Muncă, aplicându-le la nivel național.

Datorită faptului că sistemele de securitate socială naționale sunt diferite și că dispozițiile comunitare de securitate socială evoluează în permanență, ele nu urmăresc în mod deosebit armonizarea legislațiilor tuturor statelor membre, singurul lor scop fiind evitarea, parțial sau total, a pierderii drepturilor de securitate socială atunci când se fac deplasări dintr-un stat membru în altul. Din acest motiv, fără existența dispozițiilor comunitare din domeniul securității sociale, cetățenii europeni ar fi insuficient protejați.

Legislațiile naționale în domeniul securității sociale nu au întotdeauna capacitatea de a răspunde în totalitate sau parțial problemelor apărute în acest domeniu, cum ar fi de exemplu cea a lucrătorilor care se expun riscului de a fi asigurați de două ori sau deloc, putând pierde astfel dreptul la prestațiile de securitate socială.

Trebuie menționat, de asemenea, faptul că dispozițiile comunitare în domeniul securității sociale nu înlocuiesc liniile directoare stabilite de sistemele naționale de securitate socială printr-un sistem unic european. Această armonizare este deocamdată imposibilă dacă luăm în considerare diferențele mari existente între statele membre ale Uniunii Europene și ale Spațiului Economic European. Aceste sisteme de securitate socială diferite sunt consecința, pe de o parte, a tradițiilor din cultura națională și, pe de altă parte, a preferințelor.

În concluzie, dispozițiile comunitare în domeniul securității sociale urmăresc coordonarea sistemelor naționale de securitate socială, altfel spus, urmăresc ca fiecare stat membru să decidă cine trebuie asigurat sub legislația sa, care prestații sunt asigurate și în ce condiții, cum sunt calculate aceste prestații și ce parte din cotizații trebuie folosite în acest scop. Ele stabilesc reguli și principii comune care trebuie respectate de către toate autoritățile publice naționale, de instituțiile de securitate socială, de curțile și instanțele judecătorești, în timp ce aplică legile nationale.

CAPITOLUL 2: ANALIZAREA BOLILOR PROFESIONALE DIN PUNCT DE VEDERE JURIDIC

Protagoras afirma că „omul este măsura tuturor lucrurilor”. De aici se poate desprinde ideea că protejarea forței de muncă, indiferent de reglementările legale existente, trebuie să fie considerată un principiu de bază în activitatea oricărui organism, devenind un obiectiv la fel de important ca și profitul. Această politică trebuie să transforme obligativitatea legală a realizării securității și sănătății în muncă într-o acțiune voluntară și într-o asumare voită a responsabilității pentru condițiile de muncă ale salariatilor. Criteriul de securitate a muncii trebuie să devină cel puțin la fel de important ca și cel economic, ele aflându-se într-o relație de complementaritate, și nu de subordonare.

Activitățile în materie de sănătate ocupațională se restrâng în trei direcții de acțiune, și anume promovarea și mentinerea sănătății muncitorilor și a aptitudinii lor de muncă, ameliorarea condițiilor și a mediului de muncă cu scopul asigurării sănătății și securității în muncă și, de asemenea, implementarea unui sistem de management al sănătății și securității în vederea eficientizării și controlului activităților din domeniul sănătății ocupaționale.

Construirea și implementarea unui sistem performant al managemenului securității și sănătății în muncă necesită în mod obligatoriu cunoștințe fundamentale de management, dând astfel specialistului, care are sarcina conceperii sistemului, instrumentele necesare unei conduceri moderne, științifice.

Prevenirea eficientă a accidentelor și a bolilor profesionale poate fi realizată numai printr-o politică adecvată care să ia în considerare îmbunătățirea continuă a performanței și integrarea managementului de securitate și sănătate în muncă în managementul strategic al organizației.

Organismele naționale de prevenire a riscurilor profesionale, partenerii sociali europeni, ca și instanțele comunitare împărtășesc opinii foarte apropiate referitoare la evoluțiile actuale ale pieței muncii. Economia mondială se globalizează. Recurgerea la noi tehnologii ale informației și comunicării, precum și la noi tehnologii de producție este un aspect curent al activităților profesionale.

Dacă noile tehnologii aplicate pe scară largă contribuie, pe de o parte, la ameliorarea condițiilor de lucru, ele pot, pe de altă parte, să genereze riscuri noi, puțin cunoscute și insuficient controlate, printre exemplele cele mai elocvente situându-se domeniul nanotehnologiilor. Pentru acest domeniu particular s-a ajuns, în mod consensual, la recunoașterea absenței actuale a cunoștințelor privind eventualele lor consecințe negative asupra sănătății umane, a securității lucrătorilor și a mediului în general. Dintre tehnologiile de vârf, cele ale informației și comunicării au generat dezvoltarea de noi meserii, cum este cazul tele-consilierilor centrelor de apeluri telefonice.

La momentul actual, noile tendințe apărute la nivel internațional în domeniul sănătății și securității în muncă sunt reprezentate de elaborarea unor sisteme integrate de management care să includă, printre altele și managementul sănătății și securității în muncă, alături de managementul calității și al mediului. Însă, deosebit de importantă este și înțelegerea interrelației dintre muncă și sănătate, ceea ce necesită vaste cunoștințe de medicină a muncii, psihologie a muncii, ergonomie, chimie industrială, toxicologie, fizică și alte domenii.

Ultimii cincizeci de ani au adus schimbări importante societății, în general, și locurilor de muncă, în special. Acest lucru a apărut în urma modificărilor tehnologiilor, a emancipării proceselor informatizate, dar și a modernizării sistemelor manageriale. Astfel, asistăm în prezent la inițierea și derularea unor acțiuni manageriale care includ unele procese axate pe dezvoltarea economiei de piață într-un mod extrem de activ.

Actualmente, managementul riscurilor a devenit una dintre preocupările constante ale specialiștilor din domeniul securității și sănătății în muncă. Competiția economică dură care angrenează viața socială este considerată unul dintre semnele generatoare a stresului profesional, cunoscut și ca stres ocupațional, domeniul securității și sănătății în muncă fiind permanent abordat din perspectiva riscurilor psihosociale.

Globalizarea mondială aduce indubitabil numeroase schimbări ale mediului de lucru. Cu certitudine, principala caracteristică a acestor schimbări o reprezintă viteza cu care se desfășoară. Viteza și amplitudinea lor, precum și incertitudinile care rezultă din acestea, sunt percepute drept o amenințare.

Uneori este invocat faptul că nu mai există timpul necesar pentru a putea fi evaluate formele de organizare, aflate în continuă schimbare sau noile metode și tehnologii. Organismele cu atribuții pe linia prevenirii și controlului riscurilor, asiguratorii, partenerii sociali și autoritățile publice, atât cele naționale, cât și cele europene, încearcă să rezolve problema noilor riscuri și amenințări la adresa sănătății și securității ocupaționale, cunoscute ca riscuri emergente. Acestea, ca și cele considerate clasice, trebuie prevenite și controlate în baza obligațiilor ce revin angajatorilor.

Un subiect important ce ar trebui analizat mult mai atent de către instituțiile implicate în implementarea normelor de sănătate și securitate în muncă îl constituie boala profesională. Acesta este analizat și reglementat atât la nivel național, cât și la nivel internațional.

Deși, în prezent, această temă este oarecum neglijată, bolile profesionale sunt mult mai frecvente decât ne-am putea imagina. Este deosebit de importantă diagnosticarea imediată a afecțiunii datorită faptului că prima măsură ce trebuie luată este părăsirea mediului nociv. Astăzi, la nivel mondial, sunt o multitudine de boli profesionale, atât cunoscute, cât și necunoscute sau anticipate care se dezvoltă odată cu apariția noilor profesii și dispar odată cu acestea.

Bolile profesionale reprezintă consecința acțiunii repetitive a factorilor nocivi și care deteriorează în timp o serie de funcții ale organismului uman.

În prezent, dispozițiile elaborate la nivel comunitar sunt destul de simple, raportându-se în principal la prestații în bani acordate de către stat persoanei care suferă de o astfel de boală.

Dezvoltarea unei culturi de prevenire a riscurilor și a unei comunicări eficiente care să vină în sprijinul activității de prevenire a bolilor profesionale a reprezentat o direcție strategică importantă pentru perioada 2004-2007. În vederea realizării acesteia și-au adus contribuția acțiunile de conștientizare și de sensibilizare a angajatorilor, lucrătorilor, membrilor comitetelor de securitate și sănătate în muncă, responsabililor cu securitatea si sănătatea în muncă din întreprinderi, medicilor de medicina muncii, reprezentanților patronatelor și sindicatelor.

Acțiunile și măsurile prin care se realizează în mod efectiv proiecția omului țin, în general, de natura organizării muncii. Acest din urmă domeniu are obligația să aleagă elementele implicate în procesul de muncă sau să intervină asupra lor în măsura în care este necesar și suficient pentru a preveni producerea îmbolnăvirilor profesionale, constituind în același timp una din modalitățile eficiente de creștere a productivității muncii.

Eficiența activității de protecția muncii este dependentă atât de premise teoretice, cât și juridice, ea fiind condiționată de modul concret în care se stabilesc măsurile și mijloacele de acțiune, ordinea și condițiile în care se aplică.

În termeni generali, bolile profesionale se rezumă la lezarea componentei biologice a factorului uman pe timpul desfășurării unui proces de muncă. Fenomenul se poate produce în mod neașteptat, brusc, violent sau într-un interval mai mare de timp, prin acumularea în organism a noxelor emise în mediul de lucru.

În comparație cu accidentul de muncă, în legătură cu care modalitatea de acțiune asupra organismului se realizează sub forma unei vătămări violente sau a unei intoxicații acute profesionale, în cazul bolilor profesionale acțiunea se prezintă sub forma unor afecțiuni care se rezumă la un proces patologic ce se desfășoară mai mult sau mai puțin lent, într-o perioadă de timp îndelungată.

Pentru a putea fi catalogată drept boală profesională, afecțiunea trebuie să aibă loc ca urmare a unei meserii sau profesii, adică să presupună în mod obligatoriu existența unui raport de cauzalitate, exercitarea profesiei fiind cauza, iar afecțiunea fiind efectul.

Datorită faptului că definirea precisă a celor două evenimente are implicații juridice, fiecare țară abordează această problemă într-un mod propriu, motiv pentru care analizele comparative interstatale sunt destul de dificil de realizat. În prezent, organizațiile internaționale de specialitate, printre care se numără și Organizația Internațională a Muncii și Asociația Internațională de Securitate Socială, depun eforturi susținute pentru realizarea unui consens în legătură cu delimitarea accidentelor de muncă de bolile profesionale.

Există o opinie comună la nivel european în ceea ce privește mecanismul general al apariției unor astfel de evenimente. Prin urmare, indiferent de natura activității, realizarea oricărui proces de muncă nu poate avea loc în absența unuia din următorii factori: executantul, sarcina de muncă sau activitatea pe care trebuie să o desfășoare executantul pentru atingerea obiectivului propus, mijloacele de producție și mediul de muncă.

Pentru ca procesul de muncă să poată avea loc, nu este suficientă doar prezența acestor factori, ci este imperios necesară existența unui sistem muncă ale cărui elemente trebuie să interacționeze și să se influențeze reciproc. În mod ideatic, în situația în care interacțiunile sunt perfecte, adică conduc la obținerea produsului sau serviciului dorit fără a provoca distrugerea sau deteriorarea elementelor angrenate, posibilitatea apariției îmbolnăvirilor profesionale, este teoretic nulă.

În unele locuri de muncă, lucrătorii vin în contact cu o serie întreagă de factori nocivi care au o acțiune vătămătoare asupra organismului ducând la diferite îmbolnăviri. Acești factori nocivi mai sunt cunoscuți și sub denumirea de noxe profesionale.

Organismele naționale cu atribuții în prevenirea riscurilor profesionale, partenerii sociali europeni, ca și instanțele comunitare împărtășesc concepții apropiate referitoare la evoluțiile actuale ale pieței muncii. Economia mondială se globalizează, iar recurgerea la noile tehnologii ale informației și comunicării, precum și la noile tehnologii de producție, reprezintă un aspect curent al activităților profesionale.

Dacă noile tehnologii contribuie, pe de o parte, la ameliorarea condițiilor de lucru, ele pot, pe de altă parte, să genereze riscuri noi, puțin cunoscute și insuficient controlate. Astfel, s-a ajuns, în mod consensual, la recunoașterea lipsei cunoștințelor privind eventualele lor consecințe negative asupra sănătății umane, a securității lucrătorilor și a mediului, în general.

Încadrarea precisă într-o anumită clasificare a riscurilor emergente reprezintă un demers complex și dificil, deoarece categoriile identificate și inventariate sunt caracterizate de limite uneori vagi, care se pot uneori suprapune sau întrepătrunde.

Prin urmare, s-a ajuns la concluzia că o clasificare adecvată a riscurilor trebuie făcută mai degrabă în funcție de factorii care le generează și nu de consecințele pe care le produc, cu atât mai mult cu cât patologiile rezultate sunt cauzate de acțiunea mai mulor factori.

Preocupările apărute în cazul diferitelor categorii de actori afectați sau interesați de domeniul securității și sănătății în muncă sunt concentrate pe apariția riscurilor datorate evoluției proceselor de muncă, dezvoltării unor noi tehnologii și sectoare de activitate sau a apariției unor noi profesii.

Așadar, condițiile de muncă au un rol important în apariția și dezvoltarea bolilor profesionale. Acestea se datorează existenței unor factori fizici, chimici, biologici sau psihosociali prezenți în mediul de muncă care acționează în mod inevitabil, atât independent, cât și în corelație, precum și oricare alt element relevant din organizarea activității pentru care există dovezi științifice de asociere pozitivă semnificativă între expunerea și modificarea reversibilă sau ireversibilă a structurii sau funcționalității unui organ, sistem, aparat sau chiar a organismului în ansamblul lui.

2.1: Aspecte definitorii și cauzele apariției bolilor profesionale

În ansamblu, în funcție de efortul depus, se deosebește munca fizică și munca intelectuală. In ultimul timp majoritatea savanților consideră, că munca nu poate fi divizată categoric în cele două grupe, deoarece orice muncă fizică include și un component intelectual, iar cea intelectuală este însoțită de unele mișcări, de menținerea poziției corpului etc.

În procesul muncii omul nu face numai o activitate productivă, ci ele înselese schimbă, își perfecționează cunoștințele, deprinderile, sănătatea.

Identificarea bolilor profesionale a debutat în anul 1919, atunci când au fost formulate primele două recomandări în legătură cu acestea, și anume Recomandarea R.3. pentru prevenirea antraxului și Recomandarea R.4 privind intoxicația cu plumb a femeilor și copiilor.

În anul 1925, prin Convenția C.18 a fost stabilită compensația pentru trei boli profesionale care făceau referire la intoxicația cu plumb, intoxicația cu mercur și infecția cu antrax. În decursul anului 1934, Convenția C.18 a fost revizuită prin Convenția C.42 care reglementa zece boli profesionale, șapte dintre acestea fiind cauzate de substanțe chimice, una de un agent biologic, și anume antraxul, una de radiații și ultima era cancerul cutanat. În cele din urmă, în anul 1964, au fost publicate Convenția C.121 și Recomandarea R.121 care stabileau beneficiile acordate pentru accidentele de muncă și bolile profesionale.

Prin definiția dată de articolul 6 alineatul 1 din Recomandarea nr.121, bolile profesionale erau descrise ca fiind boli ce apar în urma expunerii la substanțe și condiții periculoase în cadrul proceselor, profesiilor sau ocupațiilor.

Normele legale în vigoare definește boala profesională ca fiind afecțiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de factori nocivi fizici, chimici sau biologici, caracteristici locului de muncă, precum și de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă. Această definiție reiese din dispozițiile Legii nr. 319/ 2006 actualizată și a Hotărârii Guvernului nr. 1425/ 2006.

Protocolul elaborat în anul 2002, adițional la Convenția privind securitatea și sănătatea în muncă nr. 155 din 1981 definește bolile profesionale ca fiind orice boală contractată ca urmare a unei expuneri la factorii de risc rezultați în urma activităților profesionale. Această definiție conține două elemente importante, pe de o parte, ea face referire la relația expunere-efect între un mediu de lucru sau o activitate profesională specifică și un efect specific al bolii, iar pe de altă parte, se referă la faptul că aceste boli se manifestă la nivelul unor grupuri de persoane, cu o frecvență ce depășește morbiditatea medie a restului populației.

Bolile profesionale menționate în Anexa Ι a Convenției 121/1964 reprezintă o listă de bază a bolilor profesionale care cuprinde, spre exemplu, boli bronhopulmonare, astm profesional cauzat de agenții sensibilizanți, alveolită alergică extrinsecă sau boli infecțioase sau parazitare.

La nivel național este necesară întocmirea unei liste a bolilor profesionale care să includă cel puțin bolile prevăzute de Anexa Ι a Convenției 121. În acest fel poate fi inclusă în legislația națională o definiție generală a bolilor profesionale care să le acopere, cel puțin pe cele reglementate prin Convenție. Este de asemenea necesar să se stabilească caracterul profesional al bolilor care nu sunt incluse pe lista obligatorie a bolilor profesionale sau care se manifestă în alte condiții decât cele menționate. Necesitatea actualizării periodice a listei bolilor profesionale este determinată de descoperirea unor noi factori de risc și de dezvoltarea tehnologiilor de diagnosticare, de apariția unor noi boli, precum și de recunoașterea sporită a acestora la nivel național și internațional.

Un prim pas spre actualizarea listei bolilor profesionale a fost realizat odată cu analizarea evoluțiilor științifice internaționale în ceea ce privește identificarea bolilor profesionale. Urmare a acestei anchete au fost elaborate trei rapoarte ale Reuniunii experților pentru actualizarea listei de boli profesionale. A doua anchetă realizată cuprindea modificările aduse listei de boli profesionale propuse în cadrul Conferinței Internaționale a Muncii din anul 2002. Cea de-a treia anchetă descria justificările tehnice pentru noile elementele și modificările apărute în lista propusă. Deși această listă nu viza în mod expres includerea tuturor bolilor profesionale cunoscute, totuși cele incluse erau considerate comune pentru o serie de țări.

Pentru a putea fi catalogate drept boli profesionale s-a ajuns la concluzia că este esențială îndeplinirea anumitor criterii, cum ar fi existența unei baze științifice adecvate privind intensitatea relației expunere-efect, precum și importanța factorilor de risc. De asemenea, este necesară includerea acestor boli pe listele naționale sau acceptarea lor de către majoritatea componenților Organizației Internaționale a Muncii. Astfel, la nivel mondial s-a propus includerea unor noi boli precum tetanosului, brucelozei, virusului hepatitei B, virusului hepatitei C, tuberculozei și a virusului imnunodeficienței umane ca agenți biologici. În plus, virusului hepatitei B și virusului hepatitei C au fost propuse și ca agenți biologici cauzatori de cancer profesional.

Revenind la definiția prezentată anterior, putem trage concluzia că pentru existența bolii profesionale sunt necesare întrunirea a trei elemente esențiale, și anume exercitarea unei meserii sau profesii ca fiind cauza indirectă a bolii, existența unor factori nocivi, fizici, chimici sau biologici, precum și caracteristicile locului de muncă care constituie cauza directă a bolii și modalitatea concretă de acțiune asupra organismului.

Condițiile de muncă se definesc prin existența unor factori fizici, chimici, biologici sau psihosociali prezenți în mediul de muncă, care acționează independent sau în interrelație, precum și oricare alt element relevant din organizarea activității pentru care există dovezi științifice de asociere pozitivă semnificativă între expunere și modificarea reversibilă sau ireversibilă a structurii sau funcționalității unui organ, sistem, aparat, sau a organismului în ansamblul lui.

Bolile profesionale sunt determinate, așadar, de noxele profesionale. Metodologia de cunoaștere și evaluare a noxelor profesionale și a influenței lor asupra stării de sănătate a salariaților are ca scop evidențierea și aprecierea noxelor profesionale ca factori etiologici ai bolilor profesionale. Acestea noxe se clasifică în patru mari categorii.

Prima categorie include noxele ce aparțin de organizarea muncii, adică efortul fizic intens, pozițiile forțate sau vicioase prelungite, durata prelungită a timpului de lucru, munca în schimburi, pauzele insuficiente etc..

A doua categorie include noxele ce aparțin de mediul de muncă, fiind incluse aici temperatura ridicată sau scăzută, zgomotul, vibrațiile, radiațiile electromagnetice, substanțele chimice prezente în concentrație peste limita admisă, pulberi minerale, metalice, vegetale sau animale, microbi, ciuperci.

A treia categorie este formată din noxele ce aparțin relației om-mașină, făcându-se referire la eforturile intense, suprasolicitare de atenție, poziții vicioase.

Ultima categorie include noxele determinate de relațiile psiho-sociale dintr-un colectiv de muncă, limitându-se la comunicare deficitară, lipsa motivației sau a satisfacției în muncă și stresul.

De cele mai multe ori, când se vorbește despre factorii care determină apariția bolilor profesionale, se apelează la termenul de risc emergent. Acest termen are un caracter destul de ambiguu, dar prezintă avantajul de a permite realizarea unei diferențieri față de riscurile tradiționale care încă se mai mențin în actualitate, și anume căderile de la înălțime, căderile de la același nivel prin dezechilibrare sau alunecare, transportul și manipularea sarcinilor, constituind în continuare principalele cauze ale accidentelor de muncă în Europa și implicit, ale îmbolnăvirii.

Pentru realizarea distincției în mod cât mai clar, Agenția Europeană pentru Securitate și Sănătate în Muncă a abordat într-o primă fază modul de definire a riscurilor fizice emergente. Astfel, aceasta consideră ca fiind un risc emergent pentru sănătatea și securitatea în muncă orice risc care este atât nou, cât și în creștere.

Prin termenul nou se face referire la faptul că riscul nu era considerat astfel înainte și că este determinat de noile procese, tehnologii, tipologia locurilor de muncă, de schimbări sociale sau organizaționale. Altfel spus, o problemă care era veche poate fi considerată acum un risc, în special datorită noilor cunoștințe științifice sau a schimbărilor în percepția publică.

Totodată, riscul este în creștere dacă numărul de factori care contribuie la geneza acestuia este în creștere, probabilitatea expunerii la pericole este în creștere sau efectele pericolelor asupra sănătății lucrătorilor se agravează.

Așadar, riscurile fizice emergente stabilite de către Agenția Europeană se concentrează, în principal, pe lipsa sau insuficiența activității fizice, expunerea combinată la afecțiuni musculo-scheletice și la riscuri psihosociale, complexitatea crescândă a noilor tehnologii, riscurile multifactoriale, vulnerabilitatea crescută a lucrătorilor de la nivelurile inferioare, disconfortul termic și expunerea la radiații ultraviolete, vibrații, poziții de lucru incomode.

În concluzie, pot fi considerate drept riscuri emergente și riscurile existente deja, ca urmare a evoluției concepției sociale. În aceeași manieră, progresul științific emancipează viziunea existentă asupra unui subiect mai vechi, transformându-l progresiv într-un risc profesional, fapt evidențiat prin sporirea atenției acordate riscurilor biologice.

Factorii de risc pot fi definiți ca fiind însușirile, stările, procesele, fenomenele sau comportamentele proprii elementelor sistemului de muncă, care pot provoca în anumite condiții, boli profesionale.

Factorilor de risc ce pot cauza îmbolnăviri profesionale pot fi clasificați astfel:

– factori de risc proprii angajatului care se regăsesc în geneza tuturor celorlalți factori de risc, deoarece omul este elaboratorul și, totodată, cel care verifică și poate interveni asupra tuturor elementelor sistemului de muncă;

– factori de risc proprii sarcinii de muncă care se manifestă în două forme. Prima se referă la conținutul sau structura necorespunzătoare a sarcinii de muncă în raport cu scopul sistemului de muncă și are la bază o insuficientă cunoaștere a tehnologiilor și metodelor de muncă, iar a doua face referire la sub sau supradimensionarea cerințelor impuse angajatului provenind din neluarea în considerare a posibilităților fizice și psihice ale omului;

– factori de risc proprii mijloacelor de producție care pot fi fizici (risc mecanic, risc termic, risc electric), chimici (acizi, substanțe toxice, substanțe inflamabile, substanțe explozive) și biologici (microorganisme);

-factori de risc proprii mediului de muncă prezenți sub forma depășirii nivelului sau intensității funcționale a parametrilor de mediu specifici, precum și de apariții ale unor condiții de muncă inadecvate.

Așadar, putem împărți factorii determinanți ai unei boli profesionale în factori de risc principali și factori de risc favorizanți.

Factorii etiologici principali sunt:

a) excesul de efort sau stres mecanic musculo-osteo-articular reprezentat de intensitatea mare a efortului musculo-osteo-articular, în special cel localizat pe anumite segmente ale acestui aparat. În concluzie, excesul de efort sau suprasolicitarea are în vedere trei elemente, și anume intensitatea efortului musculo-osteo-articular, durata efortului și ritmul în care se desfășoara acesta, prezent în special în cazul mișcărilor repetitive;

b) sprijinirea sau apăsarea oaselor, mușchilor sau articulațiilor pe un plan dur, timp îndelungat;

c) acțiunea vibrațiilor mecanice care depășesc limitele admise asupra mușchilor, oaselor sau a articulațiilor.

Factorii etiologici favorizanți sunt:

factori care depind de organism, cum ar fi deficiențele aparatului locomotor, tulburările endocrine, obezitatea, vârsta, infecțiile de focar, tulburările de tip atero-sclerotic, afecțiunile reumatice, alcolismul, osteoporoza;

factori care depind de mediul de muncă, dintre care amintim temperatura scăzută la locul de muncă, umiditatea mare la locul de muncă sau curenții de aer cu viteze mari prezenți în zona de desfășurare a activității.

Prin urmare constatăm că factorii de risc care stau la baza apariției bolilor profesionale sunt numeroși, unii dintre aceștia fiind bine cunoscuți și studiați din punct de vedere al acțiunii asupra organismului, alții aparând odată cu dezvoltarea unor noi tehnologii. Din cele analizate rezultă faptul că tabloul bolilor profesionale este teoretic nelimitat. Din acest motiv, din considerente practice, legislația din diverse țări limitează în mod convențional numărul bolilor considerate ca fiind profesionale.

Raportându-ne la domeniul profesional, acești factori pot fi denumiți și factori ocupaționali. Factorii ocupaționali se referă la agenții patogeni caracteristici unui anumit loc de muncă sau mediu de lucru și care, prin acțiune prelungită, determină apariția bolilor profesionale. În unele cazuri însă, traumatismele profesionale nu se produc numai ca urmare a expunerii prelungite a lucrătorului la un anumit factor de risc, ci și prin adoptarea de către acesta a unui comportament neglijent care încalcă regulile elementare de protecție a muncii.

Agenții patogeni caracteristici diverselor medii profesionale sunt nu numai foarte numeroși, fiind cunoscute aproximativ 100.000 de substanțe chimice, 200 de agenți biologici, 3000 de factori alergeni și 850 de compuși neurotoxici, dar și foarte diferiți în natura și structura lor, ceea ce îi face foarte greu de depistat și, implicit, de îndepărtat.

Unii factori fizici precum zgomotul, vibrațiile sau radiațiile ionizante influențează sănătatea forței de muncă în proporție de aproximativ 40% în țările industrializate și peste 80% în țările în curs de dezvoltare, manifestându-se mai ales prin tulburări ale auzului, deprecierea mișcărilor și a gesturilor suportate de sistemul osteo-articular și muscular și, nu în ultimul rând, prin dezvoltarea unor formațiuni maligne care pot degenera în cancer.

Zgomotul este cauza frecventă a hipoacuziei de diverse grade a anumitor categorii profesionale cum este cazul dactilografelor, piloților, conducătorilor de tren sau tehnicienilor de la turbinele hidroelectrice. Bineînțeles, limitele de expunere la zgomot depind de intensitatea și frecvența sunetelor, de natura intermitentă sau continuă a semnalului și de durata expunerii, cunoscut fiind însă faptul că, în realitate, factorii menționați anterior determină creșterea logaritmică a gradului de risc. Din acest motiv, limitele legale acceptate trebuie să fie mai coborâte decât cele calculate teoretic pentru anumite niveluri ale pragului auditiv. Acest lucru este datorat în special faptului că se consideră că valorile de intensitate maximă trebuie să fie de până la 85 dB pentru mai puțin de 5 ore de expunere pe zi, 90 dB pentru o perioadă cuprinsă între 2 și 5 ore de expunere, 95 dB pentru 1-2 ore de expunere și 105 dB pentru maxim 20 de minute.

Vibrațiile produse de anumite categorii de unelte, precum ciocanele pneumatice, forezele și fierăstraiele electrice pot produce așa-numita boală Raynaud care nu este altceva decât o dereglare traumatică datorată spasmelor vibratorii de orice fel. Ea se caracterizează, în principal, prin albirea capetelor distale ale membrelor, degetelor, care încep să tremure încontinuu. Dacă expunerea la vibrații continuă, atunci degetele pot deveni inerte. Asemenea boală se dezvoltă ca urmare a vătămării vasospastice a arterelor digitale și îngustării lumenului acestora, astfel încât, prin limitarea fluxului sanguin, degetele se distrofiază.

Radiațiile ionizante dăunătoare organismului uman sunt cele emise de particulele A și B sau de radiațiile G și X care determină mutații celulare ireversibile.

Expunerea ocupațională la anumiți compuși minerali, cum ar fi praful de cărbune, azbestul sau siliciul este frecvent asociată cu fibrozele pulmonare care, de multe ori, degenerează în mezoteliom și cancer pulmonar. Acestea se dezvoltă întodeauna în urma unei îndelungate activități prestată într-un mediu lucrativ încărcat cu pulberi în suspensie care, odată inhalate de sistemul respirator și pulmonar, determină obstrucția căilor de schimb gazos, favorizând îngroșarea țesutului fibrotic din componența lor și instalarea ciliastazei ce stimulează apariția emfizemului pulmonar. Deși evoluția și structura lor este aproximativ aceeași, fibrozele pulmonare se diferențiază în pneumoconioze, azbestoze și silicoze, în funcție de natura substanțelor obstructive.

În funcție de proveniența și compoziția lor, agenții patogeni organici din diverse tipuri de medii ocupaționale pot fi clasificați în agenți organici de natură chimică și agenți organici de natură biologică.

Agenții organici de natură chimică sunt foarte variați nu numai din punct de vedere al compoziției și structurii lor chimice, ci și din punct de vedere al potențialului lor patogen. Cei mai periculoși compuși de acest gen sunt solvenții organici utilizați în industria coloranților și hidrocarburile policiclice aromate care rezultă din procesele de combustie

Agenții organici de natură biologică produc afecțiuni precum alergiile, astmul, tuberculoza și maladiile parazitare cronice, fiind cele mai frecvente tipuri de boli profesionale care rezultă dintr-o expunere de acest gen. În funcție de originea lor, agenții organici de natură biologică pot fi vegetali și animali, după cum și bolile produse de aceștia pot fi alergice sau parazitare. În categoria agenților biologici de origine vegetală cu un mare grad de risc ocupațional un loc aparte îl dține puful vegetal și praful de celuloză sau rumegușul, ale căror efecte alergene pot fi extrem de dăunătoare organismului uman.

La nivel mondial, există trei sisteme diferite de stabilire a bolilor considerate ca fiind profesionale, și anume sistemul global; sistemul limitativ și sistemul mixt.

Sistemul global pornește de la conceptul de boală profesională, prin acest sistem încearcându-se acoperirea tuturor factorilor de risc care pot provoca afecțiuni, lăsându-se la latitudinea medicului precizarea caracterului bolii.

În cazul sistemul limitativ este stabilită în mod convențional o listă a tuturor bolilor profesionale și a profesiilor în care pot să apară, fără a permite medicului să modifice această listă. În unele state sunt necesare asemenea limite în legătură cu timpul de expunere sau cu durata întreruperii lucrului peste care boala nu mai este recunoscută ca fiind profesională.

Progresul științific face să evolueze viziunea existentă asupra unui subiect mai vechi, transformându-l progresiv într-un risc profesional, fapt ilustrat de sporirea atenției acordate în ultimii ani riscurilor biologice. Factorii de risc biologic evidențiază și efectele creșterii riscului de expunere. Numărul persoanelor care își desfășoară activitatea în ramura industrială de sortare și reciclare a deșeurilor este în creștere, crescând ca urmare și riscurile expunerii la agenți biologici și metale grele. Dezafectarea centralelor nuclearo-electrice a căror fază operațională a încetat, se încadrează în aceeași categorie a activităților a căror pondere va crește.

Ultimul sistem, cel combinat, stabilește un tabel al bolilor profesionale cunoscute ca atare, care poate să fie completat de către medic cu afecțiuni a căror origine poate fi dovedită.

Bolile profesionale afectează negativ toate elementele sistemului de muncă, plecând de la executant, sarcina de muncă, mijloacele de producție și ajungând până la mediul de muncă.

Dacă vorbim despre consecințele asupra angajatului, în contextul procesului de muncă, omul poate fi analizat din două puncte de vedere, cea de ființă umană și cea de executant al unei sarcini de muncă. Fiecăreia îi sunt asociate o serie de valori și caracteristici specifice, cum ar fi viața, sănătatea, integritatea anatomo-funcțională, capacitatea creativă, afectivă, respectiv capacitatea de muncă, aptitudinile și cunoștințele.

Bolile profesionale au repercusiuni asupra ambelor categorii de valori, consecințele acestora manifestându-se pe planuri multiple, cel psiho-fiziologic prin durere, stres, incapacitate de muncă, invaliditate, cel economic prin diminuarea productivității muncii individuale și cel financiar prin diminuarea veniturilor, cheltuielilor pentru asistență medicală etc.

În ceea ce privește consecințele asupra sarcinii de muncă, o consecință directă o constituie neîndeplinirea sarcinii de muncă sau neîndeplinirea ei la timp, precum și îndeplinirea necorespunzătoare a acesteia.

O altă consecință se referă la cea asupra mediului de muncă sau asupra mediului social. Ambele categorii de mediu pot fi afectate de apariția bolilor profesionale, dar în mod deosebit este afectat cel social. Mediul fizic de muncă prezintă repercusiuni sub forma elementelor materiale degradate. Consecințe asupra mediului social au bolile profesionale concretizate mai ales sub forma stresului suportat de cei aflați la locuri de muncă cu toate manifestările specifice.

Un alt criteriu de clasificare, și anume nivelul la care se produc, împarte consecințele bolilor profesionale, în consecințe la nivelul individului, făcându-se distincție între cel al victimei, manifestate prin suferință fizică și psihică datorată agresiunii suportate, a incapacității temporare sau permanente de muncă, a pierderii încrederii în capacitatea de a reacționa corespunzător la sarcinile de muncă, diminuarea veniturilor etc. și al celor apropiați victimei prin durere, suferință, stres psihic, diminuarea veniturilor familiale etc..

Tot în cadrul acestei clasificări intră și consecințele la nivel microeconomic, caracterăzându-se prin pierderi de producție, pierderi de capacități de producție potențiale, deteriorări și distrugeri de mijloace fixe, cheltuieli de reinvestire în forța de muncă, utilaje, deteriorarea mediului social de muncă etc..

Ultimele tipuri de consecințe sunt cele de la nivelul societății și apar în legătură cu cheltuielile de asigurări sociale, de asistență medicală, diminuarea potențialului creator general ș.a.

Nici unul din cele două criterii nu permite, însă, o clasificare omogenă, astfel încât să poată fi utilizată în stabilirea gravității unei boli profesionale, ca și în orientarea eforturilor de prevenire a acesteia.

Pentru a se obține o grupare a consecințelor produse utilă în stabilirea locului protecției muncii printre celelalte activități sociale și, implicit, dezvoltarea ei corespunzătoare, se poate utiliza criteriul naturii lor, conform căruia se deosebesc următoarele tipuri de consecințe:

– consecințe sociale sau extraeconomice care rezultă din alterarea valorilor caracteristice ipostazei de ființă umană a angajatului. Ele sunt necuantificabile și nu pot fi exprimate cantitativ. Acestea sunt durerea, suferința fizică și psihică, diminuarea creativității generale a societății și altele;

– consecințe economice care rezultă atât din afectarea valorilor caracteristice ipostazei de executant a omului, cât și din afectarea celorlalte elemente ale sistemului de muncă.

Piața actuală a muncii se confruntă cu o îmbătrânire a forței de muncă, căreia trebuie să-i facă față companiile. Dacă iau în considerare numai latura negativă – cum ar fi reducerea posibilităților – companiile constată necesitatea de a reproiecta locul de muncă și de a adapta organizarea muncii. Situația economică nu permite întotdeauna o asemenea abordare, fiind astfel posibil ca pe perioada unei recesiuni să fie mai potrivit, în termeni economici, ca persoanele în vârstă să fie îndepărtate de la locul de muncă.

Totuși, faptul de a fi șomer sau privat de carieră produce efecte asupra sănătății oamenilor și situației lor economico-sociale. Este necesar ca munca și vârsta să fie privite într-un alt mod decât numai în termenii unei forțe de muncă îmbătrânite. Persoanele încep să lucreze la o vârstă tânără. Poate că este necesară o intervenție la acea vârsta, pentru a evita acest tip de probleme. Pentru a asigura o forță de muncă viabilă este necesar să se promoveze o abordare holistică de prevenire, prin proiectarea locurilor de muncă și organizarea muncii.

Aceste noi concepte pentru o politică integrată în domeniul muncii nu se vor concentra pe aspecte individuale, ci pe proiectarea locului de muncă, timpul de lucru, cooperarea și relațiile sociale, promovarea sănătății, reglementarea și justificarea performanței etc., în scopul integrării lucrătorilor pe o perioadă cât mai lungă posibil.

2.2: Reglementări naționale și internaționale cu privire la bolile profesionale

În toate țările Uniunii Europene există o legislație care stabilește măsurile necesare pentru a proteja sănătatea lucrătorilor. Aceste măsuri au scopul de a îmbunătăți calitatea securității și sănătății la locul de muncă. Legislație în cauză se bazează pe Directive Europene care prevăd obligațiile minime pentru angajatori și angajați, acoperind prevenirea tuturor tipurilor de riscuri și fiecare activitate sau sector în care sunt prezente riscurile. Această legislație este implementată în scopul protejării lucrătorilor față de bolile profesionale, precum și acordării sprijinului pentru prevenirea riscurilor profesionale. Fiecare angajator din cadrul Uniunii Europene este responsabil pentru securitatea și sănătatea în muncă din cadrul întreprinderii sale și pentru luarea măsurilor corespunzătoare, astfel încât să se asigure resurse suficiente, efectuarea evaluării riscurilor, informarea, instruirea și consultarea lucrătorilor.

De asemenea, conform legislației internaționale, toți lucrătorii din cadrul Uniunii Europene, fie că sunt angajați permanent, angajați printr-o agenție sau pur și simplu contractori, au dreptul să lucreze în locuri de muncă unde riscurile pentru securitatea și sănătatea lor sunt ținute sub control în mod corespunzător, să adere și să fie reprezentați de un sindicat și, în final, să se îngrijească de securitatea și sănătatea lor împreună cu angajatorii.

Bolile profesionale, datorită importanței apariției lor și a efectelor pe care le produc asupra organismului uman au determinat instituțiile statelor lumii să conceapă o serie de norme juridice care să reglementeze condițiile de muncă propice pentru prevenirea apariției lor, modul de tratare a acestora în cazul depistării, precum și obligațiile angajoturului și a statului în cazul constatării prezenței unor astfel de boli.

Acțiunea nocivă a unor factori de mediu și de muncă a fost cunoscută încă din preistoria omenirii. În Babilonia antică s-a cunoscut toxicitatea plumbului. În Grecia antică Hipocrate (460-377 i.e.n.) menționează condițiile grele ale minerilor, acțiunea nocivă a plumbului. Din Roma antică avem o serie de documente cu privire la cunoașterea bolilor profesionale.

Începand cu secolul XV apar primele descrieri sistematice despre unele noxe și boli profesionale. Prima descriere a intoxicației cronice cu plumb pe teritoriul României se atribuie lui Agricola (1494-1553).

Prima carte de medicina muncii ii aparține lui Bernardino Romazzini (1633-1714), apărută în Padova în anul 1700, „De morbis artificum diatriba” (Despre bolile meseriașilor), în care se tratează condițiile de muncă și patologia a 52 profesiuni.

Medicii progresiști, încă la etapele inițiale de dezvoltare a industriei, începutul secolului XIX, se orientau spre necesitatea îmbunătățirii condițiilor de muncă, conturând știința igiena muncii pentru studierea și combaterea noxelor profesionale.

Prolema sănătății și securității în muncă a fost în atenția legiuitorilor începând cu anul 1948. Acest fapt este relevat de existența unor prevederi ce au incidență cu acest domeniu în conținutul Declarației Universale a Drepturilor Omului, Pactului Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale, Cartei Sociale Europene, Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 81 privind inspecția muncii în industrie și comerț, Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 127 cu privire la greutatea maximă a încărcăturilor care pot fi transportate de un singur lucrător, Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 129 privind inspecția muncii în agricultură, Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 155 privind securitatea și igiena muncii și mediul de muncă, Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 182 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor și acțiunea imediată în vederea eliminării lor, Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 184 privind securitatea și igiena muncii în agricultură, Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 119 privind dotarea mașinilor cu dispozitive de protecție, Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 152 privind securitatea și igiena muncii în operațiunile portuare și Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 187 privind cadrul de promovare a sănătății și securității în muncă.

Necesitatea creării unei baze de date care să conțină reglementări referitoare la bolile profesionale comparabile la nivel european reprezintă un element important dezvolatat în strategia Comisiei Europene pentru a putea evalua eficiența legislației privind sănătatea și siguranța la locul de muncă. Cunoașterea incidenței și a prevalenței bolilor profesionale, cât și a frecvenței apariției acestora în diferite sectoare de activitate și profesii reprezintă o bază importantă pentru monitorizarea, prioritizarea și accelerarea acțiunilor de prevenire a îmbolnăvirii profesionale. Îmbunătățirea sănătății și siguranței la locul de muncă a fost subliniată în Rezoluțiile Consiliului 88/C 28/011 și 95/C 168/012. La nivel european, există un punct de vedere discutabil, și anume dacă bolile profesionale, recunoscute pe baza diferitelor sisteme de securitate socială, ar putea fi considerate și în baza de date, prin compararea nivelului de risc specific fiecărei boli profesionale în parte.

În conformitate cu prevederile Rezoluției Consiliului din 3 iunie 2002 cu privire la strategia comunitară privind sănătatea și siguranța la locul de muncă pentru anii 2002-2006, Comisia Europeană a invitat statele membre să își intensifice eforturile comune de armonizare a statisticilor privind bolile profesionale.

De asemenea, prin Recomandarea din 19 septembrie 2003 privind lista europeană a bolilor profesionale, Comisia Europeană a recomandat statelor membre armonizarea treptată a statisticilor proprii cu privire la bolile profesionale pentru a se asigura compatibilitatea cu lista europeană, acest lucru realizându-se în conformitate cu activitatea desfășurată pentru armonizarea statisticilor europene, stipulată în cadrul aliniatului 3 din Regulamentul (CE) nr. 1338/2008 al Parlamentului European și al Consililui.

Constituția Europeană stabilește că Uniunea Europeană recunoaște și respectă dreptul de acces la prestații de securitate socială și la servicii sociale. De asemenea, orice persoană care are reședință sau se deplasează în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene are dreptul la prestații de securitate socială și la avantaje sociale.

La nivel european, au fost elaborate o serie de directive care au legătură cu reglementarea unor norme privind bolile profesionale. Dintre aceste directive amintim:

Directiva 91/322/CEE pentru stabilirea valorilor limită indicative prin implementarea Directivei Consiliului 80/1107/CEE asupra protecției lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenți chimici, fizici și biologici la locul de muncă;

Directiva 91/382/CEE pentru modificarea Directivei 83/477 privind protecția lucrătorilor împotriva riscurilor de îmbolnăvire provocate de expunerea la azbest la locul de muncă;

Directiva 98/24/CE cu privire la protecția sănătății și securității lucrătorilor împotriva riscurilor legate de agenții chimici la locul de muncă;

Directiva 1999/92/CE cu privire la cerințele minime pentru îmbunătățirea protecției securității și sănătății lucrătorilor expuși la potențiale riscuri în atmosferă;

Directiva 2000/39/CE pentru stabilirea primei liste a valorilor limită indicative de expunere la locul de muncă pentru implementarea Directivei 98/24/CE privind protecția sănătății și securității lucrătorilor împotriva riscurilor legate de agenți chimici la locul de muncă;

Directiva 2000/54/CE privind protecția lucrătorilor contra riscurilor legate de expunerea la agenți biologi la locul de muncă;

Directiva 2002/44/CE privind cerințele minime de sănătate și securitate referitoare la riscurile ce decurg din expunerea lucrătorilor la agenți fizici (vibrații);

Directiva 2003/10/CE privind cerințele minime de securitate și sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de agenți fizici (zgomot);

Directiva 2004/37/CE privind protecția lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenți cancerigeni sau mutageni la locul de muncă;

Directiva 2004/40/CE privind cerințele minime de securitate și sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de agenții fizici;

Directiva 2006/25/CE privind cerințele minime de securitate și sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de agenții fizici (radiații optice artificiale).

Aceste acte normative au fost inserate și în legislația românească printr-o serie de Hotărâri ale Guvernului care conțin referiri la normele juridice stabilite la nivel european. Așadar, ca bază legislativă transpusă din normele europene avem Hotărârea Guvernului nr. 1218/2006, Hotărârea Guvernului nr. 1875/2005, Hotărârea Guvernului nr. 1058/2006, Hotărârea Guvernului nr. 1092/2006, Hotărârea Guvernului nr. 1876/2005, Hotărârea Guvernului nr. 493/2006, Hotărârea Guvernului nr. 1093/2006 și Hotărârea Guvernului nr. 1136/2006.

Reprezentând un drept fundamental, reglementările privind sănătatea și securitatea în muncă pornesc de la conținutul articolului 22 alineat 1 din Constituție care prevede că dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanelor sunt garantate.

În ceea ce privește legislația românească în materie referitoare la reglementarea bolilor profesionale putem pleca de la conținutul articolului 41 alineat 1 din Constituția României care prevede faptul că salariații statului român au dreptul la protecția socială a muncii. Alineatul 2 al aceluiași articol stabilește că salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice.

Pe lângă această prevedere, conform conținutului articolului 175 din Codul muncii, angajatorul are obligația să asigure sănătatea și securitatea salariaților în toate aspectele legate de muncă.

Legea de bază în domeniul bolilor profesionale o constituie Legea 346/ 2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale. Aceasta stabilește obligațiile angajatorilor, dar și a angajaților și prestațiile acordate în cazul constatării unei boli profesionale.

Așadar, conform dispozițiilor Legii 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale este garantat un ansamblu de servicii și prestații în beneficiul persoanelor asigurate în vederea promovării securității și sănătății în muncă și prevenirii accidentelor de muncă și bolilor profesionale, precum și a diminuării și compensării consecințelor accidentelor de muncă și ale bolilor profesionale.

Asigurarea pentru boli profesionale este fundamentată pe o serii de principii, dintre care amintim asigurarea obligatorie pentru toți cei care utilizează forța de muncă angajată cu contract individual de muncă, riscul profesional asumat de cei care beneficiază de rezultatul muncii prestate, fondul de asigurare pentru boli profesionale se constituie din contribuțiile diferențiate în funcție de risc și creșterea rolului activității de prevenire prin obligativitatea instituirii măsurilor de prevenire a îmbolnăvirilor profesionale.

Printre obiectivele asigurării pentru boli profesionale, menționăm prevenirea bolilor profesionale, reabilitarea medicală și socio-profesională a asiguraților, victime ale bolilor profesionale, precum și recuperarea capacității de muncă a acestora și acordarea de prestații în bani pe termen lung sau scurt, sub forma de indemnizații sau alte ajutoare.

Referiri privind acest domeniu se fac și în Legea 319/ 2006 privind securitatea și sănătatea în muncă. Potrivit acestei legi, boala profesională este definită ca fiind afecțiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenți nocivi fizici, chimici ori biologici, caracteristici locului de muncă, precum și de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă.

În Normele metodologice de aplicare ale acestei legi este prezentată pe larg procedura de semnalare, cercetare și declarare a bolilor profesionale. Bolile profesionale a căror declarare, cercetare și evidență este obligatorie sunt cuprinse în Anexa nr. 22 din Normele metodologice, iar bolile legate de profesie și principalele lor cauze sunt detaliate în Anexa nr. 23 a Normelor de aplicare.

Alte acte normative care conțin evidența bolilor profesionale, precum și a bolilor multifactoriale, denumite boli în legătură cu profesia și care constituie documentația de bază în evaluarea stării de sănătate a lucrătorilor în raport cu factorii de risc, precum și în vederea stabilirii măsurilor de profilaxie sunt:

– Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 96/ 2003 privind protecția maternității la locul de muncă, act normativ prin care se introduce noțiunea de concediu de risc maternal pentru protecția sănătății mamei și a fătului;

– Legea nr. 418/2004 privind statutul specific al medicului de medicină a muncii care precizează faptul că funcția de medic de medicină a muncii este exercitată numai de medicul specialist sau primar de medicina muncii, cu drept de liberă practică;

– Ordinul Ministrului nr. 1256/443 pentru aprobarea componenței și a atribuțiilor Comisiei de experți de medicina muncii acreditați de Ministerul Sănătății și de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale care stabilește că, în cazul în care instituția abilitată nu este de acord cu concluziile cercetării bolii profesionale ori cu măsura tehnică sau organizatorică formulată, are dreptul de a sesiza Comisia de experți în termen de 30 de zile de la data primirii procesului-verbal de cercetare a cazului de boală profesională;

– Hotărârea de Guvern nr. 355/2007 privind supravegherea sănătății lucrătorilor, care stabilește cerințele examenelor medicale profilactice la angajare, de adaptare, examenul medical periodic în cazul reluării activității, și introduce conceptul de promovare a sănătății la locul de muncă;

– Hotărârea de Guvern nr. 1414/2009 reglementează organizarea și funcționarea Institutului Național de Sănătate Publică București;

– Ordinul Ministerului Sănătății nr.1220/2010 privind aprobarea Ghidului de practică medicală pentru specialitatea medicina muncii.

Totalitatea acestor acte normative constituie piatra de temelie a instituției securității și sănătății în muncă și trasează liniile directoare în cazul bolilor profesionale, stabilind lista acestora, precum și modul de acțiune în cazul sesizării unei astfel de boli. Trebuie făcută mențiunea că aceste acte juridice sunt stabilite în conformitate cu prevederile europene în domeniu, respectând cerințele impuse de Uniunea Europeană.

2.3: Enumerarea bolilor profesionale și factorii care le determină

Caracterul limitativ stabilit de lege pentru bolile profesionale este criticat de literatura de specialitatea deoarece există sau în timp pot apărea boli care au ca determinare aceleași cauze, dar care nu sunt trecute în lista bolilor profesionale stabilită de legiuitor. În același timp, trebuie făcută precizarea că Normele metodologice nu se referă doar la bolile profeionale, ci și la cele care sunt legate de profesie.

După cum menționam anterior, bolile profesionale sunt acele afecțiuni care se produc ca urmare a practicării unei meserii. Totuși, în practică se pune în discuție și problema bolilor legate de profesie care sunt boli determinate multifactorial sau plurifactorial, în cazul cărora unii factori de risc sunt profesionali și aparțin factorilor componenți ai condiției de muncă.

Bolile profesionale pot fi tratate din două puncte de vedere. În primul rând ,putem vorbi despre boala profesională ca și legătură cauzală dintre factorul de risc profesional, denumit și factorul etiologic principal și boală, aceasta fiind o legătură directă. De asemenea, putem aduce în discuție și boala legată de profesie, care reprezintă legătura cauzală dintre factorul de risc, factorul etiologic favorizant și poate fi o legatură directă sau indirectă, dar este prezentă într-un procent mai puțin important.

Bolile profesionale pot fi de tipul intoxicațiilor cronice, bolilor alergice, infecțioase, parazitare, reumatice, tumorale, stabilite în funcție de agenții care le cauzează și de durata expunerii la aceștia.

În funcție de factorii care determină apariția și dezvoltarea lor, bolile profesionale pot apărea la diferite organe din corpul uman. Așadar, putem face o enumerare a acestora în funcție de locul instalării virusului și de consecințele pe care acesta le produce asupra omului.

Neoplazia este un proces patologic de formare a unui țesut nou, tumoral, prin înmulțirea exagerată a celulelor și uneori prin modificarea structurii caracteristice a țesutului din care a luat naștere. Acest termen se referă la proliferarea autonomă a celulelor fără răspuns la mecanismul de control normal care guvernează creșterea, chiar și după oprirea stimulului care a determinat-o.

Dintre neoplaziile care au ca stimul un factor profesional amintim:

neoplasmul hepatic și al ductelor biliare intrahepatice, acesta având drept factori declanșatori angiosarcomul hepatic, pulberile de lemn și compușii de crom;

neoplasmul cavității nazale determinat de compușii de nichel;

neoplasmul laringian determinat de azbest;

neoplasmul bronșic și pulmonar care are ca factori declanșatori azbestul, arseniul și compușii săi, compușii de nichel, produșii de dezintegrare a radonului, dioxidul de siliciu liber cristalin, bisclormetileterul, beriliul și cadmiul;

neoplasmul osos și al cartilajului articular al membrelor care este determinat de radiațiile ionizante;

neoplasmele pielii precum carcinomul cu celule scuamoase care apare datorită existenței arseniului, a produșilor de gazificare a cărbunelui sau a uleiurilor minerale;

mezoteliomul pleural sau peritoneal care apare în cazul celor care intră în contact cu azbestul;

neoplasmul vezicii urinare determinat de aminele aromatice;

leucemiile: leucemia limfoidă sau leucemia mieloidă care apar datorită radiațiilor ionizante sau benzenului.

Bolile de sânge non-maligne sunt:

anemia hemolitică dobândită determinată de naftalină, TNT sau hidrogen arseniat;

anemii aplastice determinate de benzen și radiații ionizante;

anemia secundară determinată de existența plumbului;

agranulocitoza determinată de benzen și radiațiile ionizante;

methemoglobinemie determinată de amine aromatice și nitrocompuși.

Afecțiunile psihice și comportamentale sunt reprezentate de:

sindromul posttraumatic care apare în urma unor traumatisme craniene determinate prin accident la locul de muncă;

sindromul reactiv ca urmare a unor situații sau evenimente stresante.

În ceea ce privește bolile sistemului nervos, vorbim despre:

Parkinsonism secundar care apare din cauza magneziului;

afecțiuni extrapiramidale și tulburări de motilitate care apar datorită mercurului și a compușilor acestuia;

mononeuropatia membrelor superioare care se manifestă prin sindromul de tunel carpian, leziuni ale nervului ulnar, leziuni ale nervului radial și sunt determinate de mișcările repetitive, vibrații, pozițiile extreme ale încheieturii mâinilor;

polineuropatia care este cauzată de agenții toxici, dintre care amintim arseniu și compușii acestuia, acrilamida, sulfura de carbon, plumbul, mercurul și radiațiile;

polineuropatia determinată de vibrații;

encefalopatia toxică care este determinată de plumb, mercur sau solvenți organici.

În cazul ochilor și a anexelor acestora, pot apărea următoarele boli:

conjunctivita determinată de alergeni și iritanți profesionali;

cheratita determinată de radiațiile ultraviolete;

cataractele care apar datorită radiațiilor infraroșii, TNT, dinitrofenolului, etilenului oxid, naftalinei;

nistagmusul care este determinat de iluminatul inadecvat;

astenopie acomodativă, precum și agravarea miopiei preexistente determinate de suprasolicitările vizuale.

În cazul aparatului auditiv, putem vorbi despre hipoacuzie sau surditate determinată de zgomot peste limita maxim admisă sau substanțe chimice ototoxice.

În ceea ce privește sistemul circulator, pot apărea următoarele tipuri de afecțiuni:

sindromul Raynaud determinat de vibrații care au acțiune asupra membrelor superioare;

varice ale membrelor inferioare care apar datorită ortostatismului prelungit;

tromboflebita de efort a membrelor superioare determinată de efortul manifestat prin mișcări ample ale membrelor superioare.

Bolile aparatului respirator sunt:

pneumoconioza minerului la cărbune determinat de pulberile de cărbune;

azbestoza care apare în cazul prelucrării azbestului;

silicoza sau silituberculaza determinată de bioxidul de siliciu liber cristalin;

aluminoza pulmonară determinată de existența aluminiului;

fibroza pulmonară care apare datorită gazelor și vaporilor iritanți;

berilioza determinată de berilui;

sideroza care apare din cauza pulberilor de fier;

stanoza care apare datorită pulberilor și fumurilor de staniu;

pneumoconioze cauzate de unele pulberi anorganice;

afecțiuni pulmonare benigne, cum ar fi pleurezia benignă, atelectaziile rotunde, plăcile pleurale determinate de azbest;

pneumonii interstițiare determinate de metalele grele;

rinite alergice determinate de alergeni profesionali;

astmul bronșic alergic și astmul bronșic nonalergic determinat de alergeni și iritanți respiratori profesionali;

bisinoza care apare în cazul bumbacului, inului sau a cânepii;

boli respiratorii cronice nespecifice care apar prin expunere la pulberi organice, cum este cazul cerealelor, tutunului, dejecțiilor de animale;

bronhoalveolita alergică extrinsecă determinată de fânul mucegăit, dejecțiile de animale, malț, ciuperci;

bronșita acută și cronică care este determinată de substanțe chimice precum gaze, fumuri și vapori;

pneumonia chimică determinată de substanțe chimice ca în cazul gazelor, fumurilor și vaporilor;

edemul pulmonar acut determinat de unele substanțe chimice;

ulcerul nazal și perforația septului nazal determinate de crom, arseniu și compușii acestora.

Boli ale ficatului precum hepatitele toxice determinate de substanțe chimice hepatotoxice.

Boli ale pielii și țesutului subcutanat:

dermita alergică de contact determinată de antibiotice, conservanți, arbori și plante, antiseptice, cauciuc, vopsele, adezivi, metale sau cosmetice;

dermita iritativă de contact determinată de săpunuri, detergenți, solvenți, uleiuri, lubrifianți, produse petrolifere, acizi, baze, ciment, săruri metalice, zgură sau vată de sticlă;

dermita de contact mixtă;

urticaria care apare datorită latexului, epiteliilor de animale sau temperaturilor extreme.

În cazul sistemului osteo-musculo-articular și al țesutului conjunctiv apar următoarele boli:

sinovite și tenosinovite, bursite, epicondilite determinate de mișcări repetitive, poziții extreme, forțate ale articulațiilor suprasolicitare și presiuni prelungite asupra articulațiilor, supaîncordarea și traumatizarea articulațiilor;

artroze cronice și periartrite determinate de mișcări repetitive, poziții extreme, forțate ale articulațiilor, suprasolicitare și presiuni prelungite asupra articulațiilor, supaîncordarea și traumatizarea articulațiilor, vibrații sau de un microclimat nefavorabil.

Boala aparatului urinar considerată ca fiind boală profesională este nefropatia acută sau toxică care apare din cauza metalelor grele sau a hidrocarburilor alifatice halogenate.

Intoxicațiile acute, subacute și cronice profesionale apar ca urmare a expunerii la diferiți agenți chimici.

De asemenea, există și diferite boli profesionale care apar ca urmare a expunerii la diverși factori fizici. Dintre acestea amintim:

șocul caloric, colapsul caloric și crampele calorice care apar datorită unui microclimat cald;

hipotermie sau degerături determinate de un microclimat rece;

îmbolnăviri determinate de compresiuni sau decompresiuni cum este în cazul presiunilor atmosferice crescute sau scăzute;

boala de vibrații;

boala de iradiere;

sindroame neuro-cardio-vasculare și endocrine determinate de câmpuri electrice și magnetice, radiații electromagnetice neionizante existente la banda de microunde și radiofrecvență.

Conform Normelor metodologice privind comunicarea, cercetarea, înregistrarea, raportarea și evidența bolilor profesionale, în lista bolilor profesionale cu declarare obligatorie sunt enumerate următoarele tipuri de boli profesionale:

intoxicații acute, subacute sau cronice;

pneumoconioze colagene, silicoză, azbestoză, aluminoză etc., în formă simplă sau asimilată cu tuberculoza;

îmbolnăviri respiratorii cauzate de pulberile organice;

îmbolnăviri respiratorii cronice cauzate de substanțe toxice iritante;

astm bronșic, rinită alergică, rinită vasomotorie etc.;

boli infecțioase și parazitare;

îmbolnăviri datorate compresiunilor și decompresiunilor;

cancerul profesional;

nevroze de coordonare, miotendosinovite și tendinite cronice;

artroze cronice, periatrite, stiloidite, necroze aseptice, osteocondilite, bursite, epicondilite;

boala de vibrații;

varice foarte accentuate ale venelor membrelor inferioare complicate cu tulburări trofice sau cu procese inflamatorii;

tromboflebita de efort a membrelor superioare;

dermite acute și cronice, ulcerații, melanodermii și leucodermii;

laringite cronice accentuate;

hipoacuzie și surditate de percepție;

astenopie acomodativă, agravarea miopiei preexistente;

cataracta;

fatooftalmia;

conjunctivite și kerato-conjunctivite;

boala de iradiații;

sindrom cerebro-astenic și tulburări de termoreglare;

șoc caloric, colaps caloric, crampe calorice;

psihonevroza.

Tot aceste Norme metodologice enumeră și bolile legate de profesie, stabilind că acestea pot fi:

hipertensiune arterială;

afecțiuni respiratorii cronice nespecifice;

cardiopatia ischemică;

afecțiuni musculo-scheletice;

nevroze și alte afecțiuni neuropsihice;

afecțiuni digestive.

Așadar, nu munca în sine constituie un factor de îmbolnăvire, ci anumite condiții în care se desfășoară aceasta devin factori etiologici. Acești factori etiologici pot fi grupați, în funcție de modul în care acționează, astfel:

factori principali, sunt în procent de 100% factorii determinanți ai bolilor profesionale;

factori favorizanți care sunt factori secundari în etiologia bolii profesionale, procentul de intervenție fiind variabil și nu poate fi întotdeauna precis determinat;

factori agravanți care sunt factorii ce determină agravarea unor boli preexistente, legate sau nu de profesie.

De cele mai multe ori, procesul patologic este lent și afectează fie starea generală a organismului, fie anumite aparate sau organe. În multe cazuri, acțiunea este reversibilă, ajungându-se la scoaterea bolnavului din mediul nociv și aplicarea unui tratament adecvat, astfel încât urmările bolii să se atenueze sau să dispară complet.

Trebuie specificat, de asemenea, faptul că, pentru ca o noxă existentă în mediul de muncă să fie recunoscută ca factor etiologic al unei boli profesionale, este necesar să existe dovada unei relații cantitative între doza noxei respective absorbită de organism și efectul produs asupra acestuia. Relația doză-efect a fost stabilită pentru un număr de factori nocivi, impunându-se limite maxime admise.

CAPITOLUL 3: ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND EXISTENȚA BOLILOR PROFESIONALE

Dintotdeauna, omul muncii a fost supus unor riscuri care i-au pus în pericol integritatea fizică. Lucrul la înălțime, mediul toxic, folosirea unor aparate emitățoare de radiații, au determinat legislația muncii să includă anumite afecțiuni în sfera bolilor profesionale.

Problemele omului modern tind însă să se schimbe. Pe măsură ce la nivel macroeconomic se investesc sume uriașe în mijloace de protecție, muncă fizică devenind din ce în ce mai sigură, asupra angajaților apar presiunii psihice sau mor de epuizare, pur și simplu. Însă nici marile întreprinderi care se confruntă cu astfel de cazuri, nu pot nega faptul că au contribuit la rândul lor la tragicul final. Angajații acestora atrag adesea atenția asupra ponderii prea mari a muncii suplimentare și a presiunilor exercitate în acest sens. Întotdeauna termenele limită par a fi stabilite în trecut, resursele umane sunt supraalocate, proiectele par a avea în ochii managerilor un ritm prea relaxat comparativ cu cel necesar.

Medicina ocupațională ca știință, pentru rezolvarea sarcinilor sale de bază utilizează un complex de metode de investigații. Aceste metode sunt multiple și variază în funcție de caracteristicile condițiilor de muncă, divizându-se în trei grupe. Pentru cercetarea stării igienice a intreprinderilor industriale se folosește metoda avizării igienice care constă în descrierea tehnologiilor, halelor, factorilor nocivi, surselor de poluare a mediului, măsurilor de protecție, stabilirea locurilor pentru recoltarea probelor și cercetarea lor în laborator, cât și pentru măsurările instrumentale. În aceste scopuri sunt folosite metodele chimice, fizice și bacteriologice.

Pentru evaluarea influenței procesului de muncă și factorilor mediului de producere asupra dinamicii reacțiilor fiziologice ale organismului angajaților sunt folosite metodele fiziologice, biochimice, psihologice. Starea sănătății și morbiditatea muncitorilor se cercetează cu ajutorul metodelor clinice, epidemiologice, de statistică sanitară. În scopul elaborării normativelor igienice se folosesc pe larg metodele electrofiziologice, biochimice, morfologice, hematologice, toxicologice etc.

Capacitatea de muncă poate fi evaluată prin metodele fotocronometrice, iar poziția corpului prin metode ergonomice.

Organizarea și gestionarea sistemelor de sănătate țin de competența națională, iar responsabilitatea pentru punerea în aplicare a legislației comunitare cu privire la locurile de muncă și la condițiile de muncă revine, în primul rând, statelor membre, organismele Uniunii Europene asigurând respectarea deplină a competenței statelor membre cu privire la sănătatea publică și siguranța la locul de muncă.

Fiecare persoană juridică sau persoană fizică care are angajați este obligată să asigure acestora asistență medicală. Astfel, la nivel național au fost create structuri specializate care gestionează cazurile de îmbolnăvire profesională și asigură asistența necesară în domeniu. De asemenea, s-a impus înființarea unei noi ramuri a medicinei, denumită medicina muncii. Această ramură are ca obiect relațiile reciproce între sănătate și muncă.

Medicina muncii reprezintă disciplina medicală care studiază relația fiziologică și relația patologică dintre organismul uman și muncă, în vederea recomandării măsurilor care să permită desfășurarea activității profesionale în condiții fiziologice și igienice pentru menținerea capacității de muncă la un nivel ridicat, precum și prevenirea bolilor profesionale și a bolilor legate de profesiune.

Într-o concepție nouă, medicina muncii reprezintă știința multidisciplinară care studiază efectul muncii asupra sănătății angajaților, precum și efectul sănătății angajaților asupra aptitudinii în muncă. Aceasta are ca obiect principal prevenția, dar a fost și continuă să fie implicată în identificarea, investigarea și tratamentul bolilor profesionale.

Conform Codului muncii serviciul medical de medicină a muncii poate fi un serviciu autonom organizat de angajator sau un serviciu asigurat de o asociație patronală. În prezent, structurile medicale de medicină a muncii sunt împărțite în cabinete de medicină a muncii din întreprinderi, cabinete de medicina muncii din centre medicale, publice sau private, secții de medicina muncii din cadrul institutelor de sănătate publică, secții clinice sau compartimente de medicina muncii și boli profesionale și compartimente de medicina muncii din direcțiile de sănătate publică teritoriale.

Pentru a fi declarată, cercetată și luată în evidență, o boală profesională trebuie să fie inclusă în lista prevăzută de Anexa 22 a Hotărârii Guvernului nr. 1425/ 2006. Totodată, trebuie făcută mențiunea că apariția unei noi boli profesionale neincluse în această listă nu îl pune pe bolnav în situația de a nu benefia de protecția conferită de lege. Conform prevederilor Normelor metodologice, declararea, cercetarea și evidența acestor boli sunt obligatorii, indiferent dacă ele atrag incapacitatea temporară de muncă sau dacă persoana a mai fost diagnosticată anterior cu o astfel de boală.

Procedura aplicabilă în cazul constatării existenței unei boli profesionale este prevăzută în cadrul Capitolului VII din Hotărârea Guvernului nr. 1425/ 2006, întinzându-se de la conținutul articolului 108 la articolul 177.

Semnalarea unei boli profesionale nou-constatate se referă la procedura prin care se indică pentru prima oară faptul că o boală ar putea fi profesională. Bolile profesionale, precum și suspiciunile de boli profesionale sunt semnalate în mod obligatoriu de către toți medicii care depistează astfel de îmbolnăviri, indiferent de specialitate și locul de muncă, cu prilejul oricărei prestații medicale, adică examene medicale profilactice, consultații medicale de specialitate și altele.

Conform articolului 150 al Hotărârii Guvernului nr. 1425/ 2006, medicul care suspectează o boală profesională completează o fișă de semnalare și trimite bolnavul cu această fișă la unitatea sanitară de medicina muncii, respectiv clinica de boli profesionale sau cabinetul de medicina muncii din cadrul spitalelor, în vederea precizării diagnosticului de boală profesională.

În conformitate cu articolul 27 din Legea 319/2006, angajatorul are obligația să comunice noile evenimente medicale apărute, de îndată, după cum urmează:

a) inspectoratelor teritoriale de muncă;

b) asiguratorului, în cazul evenimentelor urmate de incapacitate temporară de muncă, invaliditate sau deces;

c) organelor de urmărire penală.

Orice medic, inclusiv medicul de medicină a muncii aflat într-o relație contractuală cu angajatorul, va semnala în mod obligatoriu suspiciunea de boală profesională sau de boală legată de profesiune, depistată cu ocazia prestațiilor medicale. Semnalarea se efectuează către autoritatea de sănătate publică teritorială sau a municipiului București în scurt timp de la constatarea cazului.

Medicul care are calitatea de specialist în medicina muncii este anume desemnat de către Inspectoratul teritorial de poliție sanitară și medicină preventivă. El este obligat să ceară, iar agenții economici, organele de sănătate și securitate în muncă și personalul medico-sanitar din toate categoriile de unități sanitare, economice și social-culturale, sunt obligate să pună la dispoziția acestuia toate datele și documentarea necesară pentru efectuarea cercetării cazurilor de îmbolnăviri apărute.

Medicul specialist de medicina muncii examinează bolnavul, stabilește diagnosticul de profesionalitate și completează fișa de semnalare pe care o trimite oficial la autoritatea de sănătate publică în termen de maxim 7 zile de la precizarea diagnosticului.

Este necesară menționarea faptului că neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă de către persoana care avea obligația de a lua aceste măsuri, în cazul în care se creează un pericol grav și iminent de îmbolnăvire profesională, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la doi ani sau cu amendă penală. Dacă fapta a fost săvârșită din culpă, aceasta se pedepsește cu închisoare de la trei luni la un an sau cu amendă penală.

3.1: Declararea bolilor profesionale

Declararea bolilor profesionale este obligatorie și se face de către medicul unității sanitare care asigură asistență medicală participanților la procesul muncii. Situația acestor boli se transmit Inspectoratului de poliție sanitară și medicină preventivă, indiferent dacă au sau nu ca urmare incapacitatea temporară de muncă. Inspectoratul de poliție sanitară și medicină preventivă este sesizat în mod obligatoriu asupra bolilor profesionale sau asupra unor suspiciuni care conduc la idea unei boli profesionale depistate cu ocazia oricărei prestații medicale.

Prin declarare, raportându-ne la acest context, se înțelege a anunța ceva prin grai sau în scris, a spune, a afirma deschis, a face cunoscut, a face o comunicare cu caracter oficial în fața unei autorități.

Declararea unei boli profesionale presupune parcurgerea mai multor etape. Prima etapă face referire la depistarea bolii, a doua etapă la cercetarea pentru stabilirea diagnosticului, iar cea de a treia etapă la confirmarea diagnosticului. Trebuie menționat faptul că numai după ce au fost parcurse aceste etape se poate afirma dacă o anumită boală este profesională și se va dispune declararea ei ca atare.

Alți autori consideră că există doar două etape în acțiunea de declarare a unei boli profesionale, acestea rezumându-se la sesizarea cazului de boală profesională care se face printr-un formular standard și se efectuează de către orice medic, indiferent de specialitate, și declararea cazului de boală profesională care se face pe un formular standard și este de competența medicului de medicina muncii.

Bolile profesionale se declară și se iau în evidență chiar dacă o persoană contractează aceeași boală declarată anterior și vindecată, de exemplu o intoxicație profesională cu plumb și este sau nu urmată de incapacitate temporară în muncă.

Conform dispozițiilor Normelor metodologice, declararea unei boli profesionale se realizează de către Inspectoratul de poliție sanitară și medicină preventivă pe baza unui formular care se înaintează Institutului de Igienă, Sănătate Publică, Servicii de Sănătate și Cnducere, mai precis Secției de Medicina Muncii, în cursul lunii în care a fost efectuată confirmarea îmbolnăvirii.

În ceea ce privește intoxicațiile profesionale, acestea se declară, se cercetează și se înregistrează atât ca boli profesionale, cât și ca accidente de muncă, atunci când intoxicația acută a produs o incapacitate temporară de muncă de cel puțin trei zile.

Bolile transmisibile profesionale se declară atât ca boli profesionale, cât și ca boli transmisibile.

Declararea bolilor profesionale se face pe baza următoarelor documente:

– istoricul de expunere profesională, documente care certifică ruta profesională sau care demonstrează expunerea la factorii de risc profesional;

– istoricul supravegherii medicale sau a stării de sănătate la locul de muncă;

– documentul medical care atestă diagnosticul de boală profesională emis de către departamentul de medicina muncii;

– procesul-verbal de cercetare;

– fișa standard de completare;

– evaluarea riscului profesional.

Dosarul de cercetare pentru declararea bolilor profesionale se păstrează de către Direcția de sănătate publică și cuprinde următoarele documente:

a) opisul documentelor din dosar;

b) istoricul de expunere profesională, documentul care certifică ruta profesională, copia de pe carnetul de muncă și, după caz, nivelul măsurat al noxelor sau noxa identificată;

c) copia fișei de identificare a riscurilor profesionale din dosarul medical;

d) istoricul stării de sănătate la locul de muncă, document eliberat de medicul de medicina muncii care asigură asistența de medicina muncii la unitatea respectivă;

e) documentul medical care precizează diagnosticul de boala profesională, biletul de ieșire emis de clinica sau secția de medicina muncii din structura spitalelor sau adeverința medicală emisă de medicul de medicina muncii care a stabilit diagnosticul de boală profesională, în cazul în care bolnavul nu a fost internat sunt acceptate copii ale unor investigații necesare pentru susținerea diagnosticului de profesionalitate;

f) procesul-verbal de cercetare a cazului de boală profesională;

g) copie de pe fișa de semnalare.

În cazul acestor tipuri de boli, declararea se face de către Direcția de sănătate publică din care face parte medicul de medicina muncii care a efectuat cercetarea pe baza documentelor reglementate de în textul articolului 159 din Hotărârea Guvernului nr. 1425 din 2006, prin fișa de declarare a cazului de boală profesională care reprezintă formularul final de raportare a bolii profesionale nou-declarate. Semnalarea și declararea bolii se fac într-un interval de maxim doi ani de la încetarea expunerii profesionale considerate ca fiind cauza îmbolnăvirii. Excepție de la această regulă fac cazurile de pneumoconioze și cancerul.

În cazul bolilor profesionale declarate în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene sau ale Spațiului Economic European, trebuie întocmită o fișa de declarare a cazului de boală profesională de către Direcția de Sănătate Publică a Municipiului București.

În situația în care unitatea la care s-a produs îmbolnăvirea a fost desființată sau nu mai există la momentul stabilirii diagnosticului de boală profesională, cazul respectiv se poate declara pe baza documentelor stabilite de articolul 159 din Normele metodologice, cu excepția procesului-verbal de cercetare a cazului de boală profesională.

Conform articolului 162 din Hotărârea Guvernului nr. 1425/ 2006, toate cazurile de boli profesionale se declară la ultimul angajator unde lucra bolnavul și unde există factorii de risc determinanți ai bolii profesionale, evidențiați prin documentele oficiale emise de către Direcția de sănătate publică. Ele se declară și sunt păstrate în evidență de către Direcția de sănătate publică din județul în care se află angajatorul respectiv. Direcția de sănătate publică județeană, respectiv cea a municipiului București, este instituția răspunzătoare pentru corectitudinea datelor înscrise în fișa de declarare.

Bolile profesionale care au ca diagnostic pneumoconioza se declară numai pe baza diagnosticului stabilit de către comisiile de pneumoconioze constituite la nivelul clinicilor de boli profesionale.

Bolile legate de profesiune nu se declară, însă ele sunt înregistrate în evidențe speciale ale unității care asigură asistență medicală persoanelor care au contractat aceste boli. Acest tip de boli se dispensarizează medical și se comunică angajatorilor sub forma rapoartelor medicale nenominalizate privind sănătatea lucrătorilor, pentru luarea măsurilor tehnico-organizatorice de normalizare a condițiilor de muncă.

Bolile profesionale nou-declarate sunt raportate în cursul lunii în care s-a produs declararea de către Direcția de sănătate publică Centrului Național de Monitorizare a Riscurilor din Mediul Comunitar, mai precis, Compartimentului Sănătate Ocupațională și Mediul de Muncă din cadrul Institutului Național de Sănătate Publică, denumit Centrul Național de Monitorizare a Riscurilor, precum structurilor teritoriale ale asiguratorului.

În conformitate cu prevederile articolului 166 din Hotărârea Guvernului nr. 1425/ 2006, la nivelul Centrului Național de Monitorizare a Riscurilor este constituit Registrul Operativ Național Informatizat al Bolilor Profesionale. Acest registru electronic se reactualizează lunar cu datele din fișele de declarare a bolii profesionale.

Centrul Național de Monitorizare a Riscurilor reprezintă forul metodologic care asigură asistența și îndrumarea tehnică profesională în domeniul bolilor profesionale și al celor legate de profesiune. El are competențe în elaborarea de reglementări pentru protecția sănătății în ceea ce privește expunerea la agenți periculoși în mediul de muncă, promovarea sănătății la locul de muncă, elaborând în acest sens ghiduri, stabilind valorile limită de expunere profesională și metodele standardizate de măsurare a concentrațiilor de agenți chimici conform recomandărilor emise de Comisia Europeană, precum și alte instruiri de specialitate.

Centrul Național de Monitorizare a Riscurilor raportează semestrial datele referitoare la morbiditatea profesională Direcției de Sănătate Publică și Control în Sănătate Publică din cadrul Ministerului Sănătății. Acest centru transmite informațiile de interes public privind bolile profesionale tuturor instituțiilor implicate în activități cu impact asupra sănătății lucrătorilor.

Structurile de medicina muncii din cadrul direcțiilor de sănătate publică raportează anual situația absenteismului medical ca urmare a bolilor profesionale, Centrului Național de Monitorizare a Riscurilor.

Trebuie făcută precizarea că afecțiunile suferite de elevi sau studenți în timpul efecturii instruirii practice sunt considerate tot boli profesionale și se supun procedurii de declarare aplicabilă angajaților unităților economice.

3.2: Cercetarea bolilor profesionale

Așadar, din cele menționate anterior rezultă faptul că pentru ca o boală să fie considerată boală profesională, aceasta trebuie să fie diagnosticată ca atare.

Prin diagnosticare se înțelege determinarea precisă a bolii de care suferă o persoană pe baza datelor clinice și a examenelor de laborator. Cercetarea în vederea stabilirii diagnosticului se face de către medicul specialist în medicina muncii.

În stabilirea diagnosticului de profesionalitate a unei boli, pot exista dificultăți reale datorate în principal insuficienței cunoașterii etiopatogenice, absenței criteriilor suficiente sau obiective de diagnostic, expunerilor mascate sau cumulative, absenței tehnicilor pentru evidențierea markerilor biotoxicologici specifici etc..

Profesionalitatea bolii semnalate de medicul de medicina muncii se raportează la cunoașterea relației etiopatogenice, cauză – efect și a patologiei profesionale specifice, cunoașterea listei de boli profesionale cu declarare obligatorie, suportul investigațional paraclinic, markeri biotoxicologici și concentrațiile atmosferice ale noxelor incriminate.

Pentru cazurile cu suspiciune de boală profesională care au un diagnostic incert, fișa de semnalizare se trimite împreună cu bolnavul la unitatea medicală care are posibilitatea de a confirma sau infirma diagnosticul și etiologia profesională. În mod obișnuit, aceste cazuri sunt internate și investigate în clinicile de medicina muncii.

Pentru confirmarea diagnosticului și a etiologiei profesionale, cunoașterea locului de muncă, tehnologia, materiile prime, intermediare și produsele finite obținute, organizarea muncii, durata și tipul expunerii reale la noxele incriminate, existența și eficiența echipamentelor de protecție individuale și colective etc. este indispensabilă. Colaborarea cu alți specialiști permite formularea corectă a unui diagnostic clinic, etiologia profesională fiind stabilită de medicul de medicina muncii.

Insuficiența cunoașterii teoretice datorată cazurilor rare, patologiilor de tip nou într-un grup ocupațional sau într-o expunere particulară la agenți mai puțin bine caracterizați, incită la studii clinice și experimentale, investigații de laborator specifice și fiabile, comunicarea cazurilor și a riscurilor susceptibile, cu propuneri pentru supravegherea grupului ocupațional și profilaxia altor îmbolnăviri.

Rezultatul cercetării bolii profesionale se materializează într-un proces-verbal. Procesul-verbal de cercetare a cazului de boală profesională este semnat de toți cei care au luat parte la cercetare, conform competențelor, menționându-se în mod special cauzele îmbolnăvirii, responsabilitatea angajatorilor și măsurile tehnice și organizatorice necesare pentru prevenirea unor boli profesionale similare. De asemenea, procesul-verbal menționează și factorii determinanți, condițiile care au favorizat apariția bolii, precum și măsurile preventive ce se impune a fi luate. Un exemplar al procesului- verbal se înmânează conducătorului unității în care salariatul s-a îmbolnăvit. De asemenea, copia după procesul-verbal se înmânează și în cazul în care boala nu a fost confirmată ca fiind profesională.

În situația în care angajatorul sau reprezentantul acestuia ori, după caz, persoana fizică autorizată în cazul profesiilor libere sau inspectorul de muncă ori lucrătorul sau asiguratorul nu sunt de acord cu concluziile stabilite în procesul-verbal de cercetare ori cu măsura tehnică sau organizatorică formulată, se pot adresa, în scris, în termen de 30 de zile de la data primirii procesul-verbal de cercetare a cazului de boală profesională, Comisiei de experți de medicină a muncii acreditați de Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei și de Ministerul Sănătății Publice. Componența și atribuțiile Comisiei de experți sunt stabilite prin ordin comun al ministrului muncii, solidarității sociale și familiei și al ministrului sănătății publice.

Soluțiile adoptate în aceste situații vor fi comunicate în scris celor interesați, în termen de maxim 20 de zile de la data primirii contestației. Exemplare ale procesul-verbal de cercetare a cazului de boală profesională se înmânează angajatorului, medicului care a semnalat îmbolnăvirea pentru evidența îmbolnăvirilor profesionale și pentru a urmări realizarea măsurilor prescrise, precum și medicului de medicină a muncii.

Pe baza confirmării caracterului profesional al îmbolnăvirii, medicul de medicină a muncii care a efectuat cercetarea declară cazul de îmbolnăvire profesională prin completarea fișei de declarare a cazului de boală profesională. După primirea fișei de semnalare, medicul specialist de medicina muncii are obligația ca în termen de șapte zile să cerceteze ruta profesională și cauzele care au dus la îmbolnăvirea persoanei. Cercetarea bolii se face în prezența angajatorului sau a reprezentantului acestuia ori, după caz, a persoanelor fizice autorizate în cazul profesiilor liberale.

Imediat după stabilirea caracterului de boală profesională, adică la un interval cel mult 48 de ore, Compartimentul de Medicina Muncii din cadrul Direcției de Sănătate Publică procedează la anchetarea cauzelor și a circumstanțelor producerii acesteia. Ancheta este inițiată și efectuată numai de către specialistul de medicina muncii, în prezența autorității tehnice, directorul unității economice sau reprezentantul acestuia, a medicului de întreprindere și a serviciului de protecția muncii responsabil al sectorului sau secției în care a lucrat bolnavul.

Modalitățile de cercetare a cauzelor care au generat o boală profesională sunt variate. Aceasta se poate realiza prin observarea directă a fluxului tehnologic, a fluxului operatorilor, a acțiunilor tehnice, a intervențiilor active și modalităților de deservire a mașinilor, precum și a măsurilor de securitate existente; documentarea prin stabilirea de relații asupra tehnologiei și a substanțelor chimice sau a factorilor fizici și biologici utilizați; culegerea de informații cu privire la simptomatologia clinică în cadrul grupului ocupațional, expuneri indirecte sau prelungite prin organizarea defectuoasă a muncii în cazul locurilor de muncă non-compartimentate, a muncii peste programul de 8 ore, a efortului fizic crescut; introducerea în fluxul tehnologic de agenți noi, substanțe de import și consultarea fișelor tehnice de securitate a acestora; măsurarea concentrațiilor atmosferice medii și de vârf ale pulberilor, noxelor chimice degajate în timpul producției, precum și întocmirea de cronograme (toxicocronograme) profesionale.

Concluziile anchetei, în care sunt menționate cauzele și circumstanțele care au contribuit la producerea îmbolnăvirii profesionale sunt redate în procesul-verbal menționat anterior care este încheiat în 4 exemplare. În conținutul acestui proces-verbal sunt nominalizate măsurile tehnico-organizatorice, ergonomice și de protecția muncii necesare pentru prevenirea apariției altor cazuri de îmbolnăvire, fiind specificate totodată și termenele de aplicare și persoanele direct responsabile de ducerea la îndeplinire a acestor sarcini. În același timp este stabilit un recontrol care urmărește aplicarea planului de măsuri, orice nerespectare fiind sancționată contravențional.

În situații grave cum este cazul absenței sau nerespectării normelor minimale de securitate a muncii, unitatea sau tehnologia în cauză poate fi închisă sau se poate suspenda autorizația de funcționare.

Există și situații, rare într-adevăr, când identificarea cauzelor bolii profesionale semnalate prin fișa de semnalare nu este posibilă, fiind inițiate studii suplimentare care să infirme sau să confirme relația expunere-efect. În aceste cazuri, încheierea procesului-verbal de anchetă este temporar amânată.

Toate cazurile recunoscute ca boli profesionale prin stabilirea unui diagnostic pozitiv, etiologie probată prin ancheta la locul de muncă, sunt declarate către Centrul de Calcul și Statistică Sanitară care ține evidența morbidității prin boli profesionale la nivel național. Declararea se face nominal de către medicul de medicina muncii care a condus și a efectuat cercetarea.

Toate cazurile declarate cu boală profesională trebuie cunoscute atât de angajator, cât și de angajatul în cauză. Există unele state din cadrul Uniunii Europene a căror legislație prevede că declararea unei bolii profesionale se face numai cu acordul expres salariatului în cauză.

3.3: Evidența bolilor profesionale

Evidența bolilor profesionale este ținută la nivelul cabinetului de medicină a muncii din cadrul unității în care s-a produs îmbolnăvirea. Această evidență are la bază procesul-verbal de constatare a bolii și registrele de bolnavi dispensarizați în care sunt incluse toate cazurile cu boală profesională declarate conform normativelor în vigoare.

Salariatului cu boală în evoluție, care se află în evidențele cabinetului de medicină a muncii și care se află în continuare în activitate, dar al cărui loc de muncă este schimbat, este încadrat în gradul III de invaliditate cu dreptul la patru ore de muncă sau a celui pensionat cu gradul II, i se înmânează, la cererea acestuia, o adeverință prin care se certifică luarea în evidență cu boala profesională, numărul de înregistrare și data înregistrării.

Evidențele stricte ale cazurilor cu boli profesionale sunt ținute la nivelul Caselor Naționale de Pensii, compartimentul Boli Profesionale și Accidente de muncă. Fondurile necesare pentru tratamentul, recuperarea și resinserția socială a acestor cazuri sunt asigurate din bugetul acestui sistem de asigurări.

Inspectoratele de poliție sanitară și medicină preventivă păstrează evidența centralizată a bolilor profesionale confirmate, înregistrate în județ, într-un registru special destinat privind bolile profesionale. O evidență similară au și cabinetele de medicină a muncii pentru teritoriul arondat.

Cazurile de pneumoconioze și cazurile de cancer profesional se înregistrează la ultimul loc de muncă al angajatului, unde există noxele care pot produce aceste îmbolnăviri. Ele se păstrează în evidențele Inspectoratului de poliție sanitară și medicină preventivă din județul unde își are sediul această unitate.

3.4: Răspunderea în cazul constatării existenței bolilor profesionale

Orice persoană care intră în procesul muncii este obligată să respecte disciplina muncii. Acest fapt presupune, printre altele, și respectarea normelor de sănătate și securitate în muncă stabilite prin dispozițiile Legii 319/2006. Cel care nu respectă aceste prevederi este tras la răspunde pentru prejudiciile cauzate. Deoarece disciplina este unică, ea incumbă tuturor celor ce participă la procesul muncii.

Trebuie precizat faptul că abaterile de la normele de securitate în muncă pot fi constatate de către personalul autorizat al inspectoratelor teritoriale de muncă, caz în care trebuie efectuată o anchetă administrativă ce presupune atât ascultarea celui ce se face vinovat de situația creată, cât și verificarea susținerilor făcute de acesta în apărarea sa.

Așadar, atât angajatorul, cât și angajatul trebuie să respecte anumite obligații ce le incumbă conform legii. Obligațiile angajatorului se referă la luarea măsurilor necesare pentru protejarea securității și sănătății salariaților, inclusiv pentru activitățile de prevenire a riscurilor profesionale, de informare și pregătire, precum și pentru punerea în aplicare a protecției muncii și a mijloacelor necesare acesteia.

Angajatorul este obligat să ia în considerare principiile generale de prevenire, stabilite de lege și care se referă la evitarea riscurilor, evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate, combaterea riscurilor la sursă, adaptarea muncii la om, în special în privința proiectării locurilor de muncă și alegerea echipamentelor și metodelor de muncă sau de producție, luarea în considerare a evoluției tehnicii, înlocuirea a elementelor periculoase cu elemente care nu sunt periculoase sau mai puțin periculoase, prin planificarea prevenirii, luarea măsurilor de protecție colectivă adoptate cu prioritate față de măsurile de protecție individuală și aducerea la cunoștința salariaților a instrucțiunilor corespunzătoare.

Legea stabilește că angajatorul răspunde de organizarea activității de asigurare a sănătății și securității în muncă și că, în acest context, trebuie să respecte normele legale referitoare la obligarea angajatorului în ceea ce privește realizarea măsurilor de protecție a muncii, precum și prevederile care stabilesc obligațiile privind securitatea și sănătatea în muncă, evaluarea riscurilor pentru salariați, stabilirea măsurilor tehnice și organizatorice de protecție, elaborarea de instrucțiuni proprii de securitate a muncii, luarea în considerare a capacității angajaților de a executa sarcinile de muncă repartizate, asigurarea informării fiecărei persoane, anterior angajării asupra riscurilor la care aceasta va fi expusă la locul de muncă, asigurarea resurselor pentru instruirea, testarea, formarea și perfecționarea personalului cu atribuții în domeniul protecției muncii, asigurarea unor consultații dintre angajați și/sau reprezentanții și angajator având drept temă problemele referitoare la măsurile și consecințele privind securitatea și sănătatea în muncă, introducerea de noi tehnologii, alegerea echipamentului tehnic, îmbunătățirea condițiilor și a mediului de muncă, desemnarea persoanelor cu atribuții specifice, asigurarea, periodic sau ori de câte ori este necesar, a verificărilor pentru încadrarea noxelor în limitele admise, etc.

Raportându-ne la legislația europeană în materie, putem observa că dispozițiile Directivei nr. 89/391 sunt transpuse în legislația românească îndeosebi prin Normele generale de protecție a muncii elaborate în anul 2002.

În ceea ce privește angajatul, acesta are următoarele obligații:

a) să își însușească și să respecte normele de protecție a muncii și măsurile de aplicare a acestora;

b) să desfășoare activitatea astfel încât să nu pună în pericol de îmbolnăvire profesională atât propria persoană, cât și celelalte persoane participante la procesul muncii;

c) să aducă la cunoștința conducătorului locului de muncă orice defecțiune tehnică sau altă situație care constituie un pericol de îmbolnăvire profesională;

d) să aducă la cunoștința conducătorului locului de muncă îmbolnăvirile suferite de propria persoană sau de alte persoane participante la procesul de muncă;

e) să oprească lucrul la apariția unui pericol iminent de producerea unei îmbolnăviri și să îl informeze de îndată pe conducătorul locului de muncă;

f) să utilizeze echipamentul individual de protecție din dotare, corespunzător scopului pentru care a fost acordat;

g) să dea relațiile solicitate organelor de control și cercetare în domeniul protecției muncii.

Din punct de vedere al tipului de răspundere, și în cazul bolilor profesionale vorbim despre răspundere contravențională, răspundere patrimonială, răspunderea pentru prejudiciile cauzate ca urmare a unei boli profesionale și răspundere civilă delictuală.

În ceea ce privește răspunderea contravențională, legislația națională în materie stabilește o gamă largă de fapte care constituie contravenții.

Răspunderea contravențională constituie o formă de răspundere juridică de sine stătătoare care nu face parte din legislația muncii. Codul muncii face referire doar la sancționarea anumitor contravenții și nu la răspunderea contravențională în ansamblul ei. Există o multitudine de contravenții reglementate prin alte acte normative și care aparțin legislației muncii.

Constatarea tuturor contravențiilor se realizează, de regulă, de către Inspecția muncii și se sancționează cu amendă contravențională, stabilită de acte normative pentru fiecare caz în parte.

Împotriva procesului- verbal de constatare a contravenției se poate formula plângere de către persoana sancționată. Termenul de depunere a plângerii este de 15 zile de la data comunicării procesului- verbal și se face la Judecătoria în a cărei rază teritorială a fost săvârșită contravenția.

Răspunderea patrimonială în dreptul muncii are ca temei contractul individual de muncă și se întemeiază pe normele și principiile răspunderii civile contractuale.

Astfel, răspunderea patrimonială în dreptul muncii este caracterizată prin următoarele trăsături ce o individualizează față de răspunderea civilă contractuală și care se regăsesc atât în cazul răspunderii salariatului, cât și a angajatorului:

este o răspundere specială care poate fi angajată numai în măsura în care autorul faptei este încadrat în muncă în baza unui contract individual de muncă;

este o răspundere integrală deoarece persoana sancționată este obligată să repare atât prejudiciul efectiv și actual, cât și pe cel nerealizat;

este o răspundere limitată sub aspectul executării silite, fiind efectuată numai asupra unei părți din salariu;

are ca punct de plecare vinovăția celui în cauză, întrucât angajarea răspunderii se face pentru prejudiciul suferit din culpa angajatorului sau pentru pagubele produse angajatorului din vina salariaților și în legătură cu munca lor;

este o răspundere individuală, excluzând, în principiu, solidaritatea. În cazul în care prejudiciul a fost produs de mai mulți salariați, dar nu se poate stabili proporția în care fiecare a contribuit la producerea acestuia, răspunderea patrimonială se stabilește proporțional cu salariul net de la data constatării pagubei și, atunci când este cazul, și în funcție de timpul efectiv lucrat de la ultimul inventar, în situația celor care au calitatea de gestionari;

recuperarea prejudiciul cauzat se face, de regulă, prin echivalent bănesc;

este guvernată de norme legale cu caracter imperativ.

Răspunderea patrimonială este angajată în temeiul Codului muncii, conform căruia angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Angajatorul care a plătit despăgubirea își recuperează suma aferentă de la salariatul vinovat de producerea pagubei.

Pentru a exista răspundere patrimonială este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții:

1. să existe calitatea de salariat a persoanei care a produs prejudiciul, respectiv persoana care este parte a unui raport juridic de muncă tipic, stabilit pe perioadă nedeterminată sau determinată, respectiv pentru timp normal sau parțial de muncă;

2. să existe o faptă ilicită a salariatului care să fie săvârșită în legătură cu munca sa. Pentru stabilirea răspunderii patrimoniale, caracterul ilicit al faptei se analizează în raport cu obligațiile de serviciu, ce decurg din contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern. Un reper esențial din acest punct de vedere, este fișa postului. Unitatea trebuie să facă dovada sarcinilor de serviciu ale salariatului a căror neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare au cauzat prejudiciul în cauză.

3. prejudiciul, adică acea modificare a patrimoniului care se realizează atât prin diminuarea activului sau prin creșterea pasivului ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite. Valoarea prejudiciului cuprinde prejudiciul efectiv, dar și beneficiul nerealizat.

Persoana care s-a îmbolnăvit de o boală profesională are dreptul la asigurări sociale. În acest sens legislația în materie reglementează faptul că atât persoanele juridice, cât și cele fizice, răspund patrimonial pentru prejudiciile cauzate vicitmelor bolilor profesionale în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestațiile de asigurări sociale de stat.

Așadar, cel ce s-a îmbonăvit poate să introducă o acțiune în daune care are rol subsidiar și complementar sub aspectul prejudciului, deși asigurările sociale pot acoperi parțial sau total prejudiciile cauzate. Atunci când acestea nu sunt integral acoperite, acțiunea în daune are caracterul unei necesități obiective.

Acțiunea în daune, ca formă a răspunderii patrimoniale, se caracterizează prin faptul că este o răspundere contractuală de dreptul muncii și are la bază vinovăția instituției angajatoare.

Un alt tip de răspundere care poate fi angajată este răspunderea unității pentru prejudiciile cauzate prin boli profesionale în cazuri speciale. În această situație vorbim despre persoanele aflate în situație de delegare și despre moștenitorii victimelor.

Întrucât delegatul rămâne legat prin raport juridic de muncă de unitatea care l-a delegat, acesta rămâne subordonat ei. Delegatul este obligat să respecte toate normele stabilite de unitatea la care este delegat. Dacă acesta a contractat o boală în timpul delegării, el se poate întoarce prin acțiune în daune împotriva unității la care este delegat pentru repararea prejudiciilor suferite ca urmare a îmbolnăvirii. La rândul său, unitatea poate acționa prin acțiune în regres, invocând răspunderea civilă delictuală.

În ceea ce privește moștenitorii victimelor, ei au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate în urma decesului celui care îi întreținea. Astfel, ei pot alege între o acțiune contractuală de dreptul muncii și o acțiune în despăgubiri, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală în cazul unor daune produse prin fapte care nu au caracter penal.

Ultima formă de răspundere care poate fi invocată este răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate. Aceasta poate fi invocată în baza articolelor 1349-1350 din Codul Civil.

Potrivit articolului 1349 din Codul civil, cel care a provocat altuia un prejudiciu prin fapta sa este obligat a-l repara.

În situația în care prejudiciul este consecința unei infracțiuni, răspunderea civilă delictuală a unității pentru fapta sa ori a prepușilor săi va putea fi stabilită, neavând nici o importanță dacă cei care au contractat o boală profesională au sau nu calitatea de salariați, fiind suficient să participe la procesul muncii.

Răspunderea civilă delictuală poate fi angajată și față de ucenici, elevi, studenți, cei care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public, cei care se află în stare legală de deținere și care prestează o anumită muncă sau cei care au contractat o boală profesională datorită viciilor ascunse ale echipamentelor tehnie.

Așadar, și în materia sănătății și securității în muncă, poate fi angajată răspunderea angajatorilor pentru prejudiciile cauzate angajaților, prejudicii cauzate de mediul în care își desfășoară activitatea, de condițiile de desfășurare a acesteia sau de materiile prime pe care le utilizează.

3.5: Asigurarea angajatului în cazul existenței unei boli profesionale

Asigurarea pentru boli profesionale este obligatorie pentru toți cei care utilizează forță de muncă angajată pe bază de contract individual de muncă. Riscul profesional este suportat de către angajator. Asigurarea pentru boli profesionale face parte din sistemul de asigurări sociale, fiind garantată de stat și cuprinde raporturile specifice prin care se asigură protecția socială împotriva următoarelor categorii de riscuri profesionale: pierderea, diminuarea capacității de muncă și decesul ca urmare a bolilor profesionale.

Asigurarea angajatului în cazul îmbolnăvirii datorate activității pe care o desfășoară are ca temei legal prevederile Legii 346 din 2002. Conform acestei legi, asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale reprezintă o asigurare de persoane, face parte din sistemul de asigurări sociale, este garantată de stat și cuprinde raporturile specifice prin care se asigură protecția socială a salariaților împotriva diminuării sau pierderii capacității de muncă și decesului acestora ca urmare a accidentelor de muncă și a bolilor profesionale.

Asigurarea pentru boli profesionale se fundamentează pe următoarele principii:

a) asigurarea este obligatorie pentru toți cei care folosesc forță de muncă angajată cu contract individual de muncă;

b) riscul profesional este asumat de cei care beneficiază de rezultatul muncii prestate;

c) constituirea resurselor de asigurare pentru boli profesionale din contribuții diferențiate în funcție de risc, suportate de angajatori sau de persoanele fizice care încheie asigurare;

d) creșterea rolului activității de prevenire în vederea reducerii numărului îmbolnăvirilor profesionale;

e) solidaritatea socială prin care participanții la sistemul de asigurare pentru boli profesionale își asumă reciproc obligații și beneficiază de drepturi pentru prevenirea, diminuarea sau eliminarea riscurilor;

f) asigurarea unui tratament nediscriminatoriu pentru beneficiarii drepturilor sociale;

g) asigurarea transparenței în utilizarea fondurilor;

h) repartiția fondurilor în conformitate cu obligațiile ce revin sistemului de asigurare pentru boli profesionale.

Potrivit legii, beneficiază de calitatea de asigurați, adică sunt asigurați obligatoriu prin efectul legislației în domeniu, persoanele care desfășoară activități pe baza unui contract individual de muncă, persoanele care-și desfășoară activitatea în funcții elective sau sunt numite în cadrul autorității executive, legislative sau judecătorești pe durata mandatului, șomerii, pe durata efectuării practicii profesionale în cadrul cursurilor organizate potrivit legii, persoanele care desfășoară activități exclusiv pe bază de convenții civile de prestări servicii și care realizează un venit brut pe an calendaristic echivalent cu cel puțin trei salarii brute pe economia națională, ucenicii, elevii sau studenții pe toată durata efectuării practicii profesionale.

În cazul bolilor profesionale declarate în condițiile legii, în timpul activității profesionale, dreptul la prestațiile și serviciile de asigurare se menține și după încetarea raporturilor de muncă sau a contractelor individuale de asigurare.

În cazul celor declarate ulterior încetării raporturilor de muncă și a contractelor de asigurare, dreptul la prestațiile și serviciile de asigurare se acordă dacă fostul asigurat face dovada, cu acte medicale eliberate conform legii, că boala a fost cauzată de factori profesionali specifici locului de muncă.

Astfel, asigurații sistemului de asigurare pentru boli profesionale au dreptul la următoarele prestații și servicii:

a) reabilitare medicală și recuperarea capacității de muncă;

b) reabilitare și reconversie profesională;

c) indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă;

d) indemnizație pentru trecerea temporară în alt loc de muncă și indemnizație pentru reducerea timpului de muncă;

e) compensații pentru atingerea integrității;

f) despăgubiri în caz de deces;

g) rambursări de cheltuieli.

În conformitate cu articolul 50 din Legea 346/2002, angajatorii au obligația de a comunica asigurătorului accidentele soldate cu incapacitate de muncă sau cu decesul asiguraților. Comunicarea trebuie făcută de îndată ce angajatorul a luat cunoștință despre îmbolnăvire. Obligația privind comunicarea revine, de asemenea, și persoanelor asigurate sau urmașilor acestora, în cazul în care îmbolnăvirea s-a soldat cu decesul asiguratului.

Dacă în urma controalelor medicale periodice personalul din structurile de medicina muncii, care asigură serviciile medicale angajatorului, constată că există riscul unei îmbolnăviri profesionale, acesta are obligația de a semnala cazul de îndată asigurătorului. Drepturile de asigurare pentru boli profesionale au la bază formularul de declarare finală a bolii profesionale întocmit de autoritatea competentă. Până la stabilirea caracterului de muncă al bolii contravaloarea serviciilor medicale acordate este suportată din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, urmând ca decontarea să se realizeze ulterior, din contribuțiile de asigurare pentru boli profesionale.

Jurisdicția asigurărilor pentru boli profesionale se realizează prin secțiile de asigurări sociale sau prin completele specializate pentru asigurări sociale, constituite la nivelul tribunalelor și curților de apel, cu respectarea condițiilor prevăzute de Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească.

În primă instanță, tribunalele soluționează litigii privind modul de calcul al contribuției de asigurări pentru boli profesionale, precum și majorarea sau micșorarea contribuției, înregistrarea și evidența contribuției de boli profesionale, încadrarea într-o clasă de risc a angajatorului, refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile la asigurări pentru boli profesionale, modul de stabilire și de plată a prestațiilor cuvenite beneficiarilor de asigurare pentru îmbolnăvire profesională, plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravențiilor și orice alte decizii ale asiguratorului.

În această materie, sunt competente teritorial tribunalele în a căror rază se află domiciliul pârâtului. În cazul în care, prin excepții, obiectul litigiului îl formează o contestație împotriva Fondului Național sau fondurilor teritoriale, competența teritorială revine tribunalului în a cărui rază se află domiciliul sau sediul reclamantului. Împotriva hotărârii tribunalului se poate face recurs la curtea de apel competentă.

Așadar, asigurarea pentru boli profesionale reprezintă o asigurare de persoane care face parte din sistemul de asigurări sociale și este garantată de stat. Ea cuprinde raporturile specifice prin care se asigură protecția socială a salariaților împotriva diminuării sau pierderii capacității de muncă sau a decesului acestora ca urmare a îmbolnăvirii profesionale. Asigurarea garantează un ansamblu de servicii și prestații în beneficiul presoanelor asigurate.

3.6: Modalități de prevenire a apariției bolilor profesionale

Răspunderea pentru asigurarea condițiilor de securitate și sănătate la locurile de muncă revine, după cum menționam anteior, angajatorilor sau, după caz, persoanelor asigurate în conformitate cu prevederile articolului 6 din Legea 346/ 2002.

Angajatorii au obligația de a asigura informarea, participarea și colaborarea angajaților pentru adoptarea și aplicarea măsurilor de prevenire a bolilor profesionale. Angajații au obligația de a participa la acțiuni privind adoptarea unor măsuri de securitate și sănătate în muncă, atunci când sunt solicitați în acest scop de către angajatori, aceștia nesuportând în nici o situație costul măsurilor de prevenire aplicate.

Angajații sunt obligați să cunoască și să respecte măsurile tehnice și organizatorice aduse la cunoștință în cadrul instructajului de protecție a muncii, luate de angajatori pentru prevenirea îmbolnăvirilor profesionale.

Asiguratorul are obligația de a promova și de a stimula activitatea de prevenire a bolilor profesionale în scopul menținerii integrității fizice și psihice a persoanelor asigurate, îmbunătățirii condițiilor de muncă și eliminării sau reducerii riscurilor apariției unor astfel de cazuri.

Principalele direcții de acțiune în ceea ce privește prevenirea îmbolnăvirii din cauze profesionale se axează pe identificarea și monitorizarea nivelului noxelor profesionale, înlocuirea substanțelor toxice cu altele mai puțin toxice, delimitarea și izolarea surselor de noxe profesionale, purtarea echipamentului individual de protecție, precum și luarea altor măsuri organizatorice și tehnice de natură să reducăe expunerea la noxe.

În cadrul măsurilor tehnice de prevenire a bolilor profesionale se disting trei direcții principale de acțiune, și anume protecția individuală, protecția colectivă și protecția integrată.

Cea dintâi formă de protecție, protecția individuală a salariaților constă în dotarea lucrătorilor cu mijloace de protecție. Totalitatea mijloacelor individuale de protecție care se atribuie lucrătorului în timpul desfășurării activității alcătuiesc echipamentul său de protecție individuală. Prin această modalitate de prevenire nu se înlătură în totalitate factorii de risc, ci se interpun între noxă și organism, diminuând sau eliminând complet acțiunea factorului de risc asupra executantului.

A doua formă, protecția colectivă, cuprinde ansamblul metodelor și mijloacelor tehnice prin care se previne sau se diminuează acțiunea factorilor de risc asupra a doi sau mai mulți executanți. În practică, protecția colectivă se materializează, în principal, prin dotarea instalațiilor sau mașinilor cu dispozitive și aparate concepute în scopul protejării lucrătorilor în timpul desfășurării procesului de muncă. Protecția colectivă se realizează prin dotarea instalațiilor tehnologice cu dispozitive și aparate suplimentare, concepute independent de sarcinile procesului tehnologic. Prin această modalitate de prevenire se corectează deficiențele mașinilor sau utilajelor, precum și parametrii mediului de muncă, prin aducerea lor în limitele de securitate.

Și nu în ultimul rând, protecția intrinsecă, reprezintă modalitatea optimă de eliminare a factorilor de risc de îmbolnăvire profesională proprii mijloacelor de muncă și constă în integrarea principiilor de securitate cu cele de productivitate și fiabilitate încă din faza de concepere a sistemelor tehnice.

Comitetul de sănătate și securitate în muncă, din care face parte și medicul de medicina muncii, alături de angajații cu diferite responsabilități la diferite nivele ierarhice din cadrul organizației, are în atribuții urmărirea și impunerea luării măsurilor de protecție a muncii, adică de prevenție primară a bolilor profesionale.

Printre măsurile ce se impun a fi luate întâlnim, de asemenea, și măsuri de prevenție secundară care au drept scop diagnosticarea îmbolnăvirilor profesionale, chiar înainte ca muncitorul să prezinte simptome. Supravegherea medicală a angajaților cade în sarcina medicului de medicina muncii care realizează acestă protecție prin examinările medicale efectuate la angajare, controlul medical periodic și cel privitor la adaptarea în muncă, prin examenele clinice generale și de specialitate, examinările paraclinice și de laborator. În urma supravegherii medicale, medicul de medicina muncii face recomandările necesare pentru prevenirea dezvoltării în continuare a afecțiunii profesionale, care includ măsuri medicale sau tehnico-organizatorice ce vizează angajatul în cauză, elaborarea de rapoarte și recomandări către angajator în vederea îmbunătățirii măsurilor de prevenție primară și control al factorilor de risc profesional, semnalarea cazului de boală profesională către autorități.

De asemenea, se pun în practică și măsuri de prevenție terțiară care implică managementul clinic al angajaților bolnavi în vederea maximizării capacității lor de muncă și recuperării lor și îmbunătățirea prognosticului pe termen lung. În cadrul acestor măsuri sunt incluse acordarea primului ajutor, tratarea bolilor profesionale, precum și alte măsuri de reabilitare.

Măsurile de prevenire pot fi împărțite în două mari categorii. În primul rând, vorbim despre măsurile organizatorice care au ca obiective principale executantul și sarcina de muncă. Principalele măsuri organizatorice de prevenire a bolilor profesionale sunt examenul medical, examenul psihologic, instruirea personalului, propaganda în domeniul securității și sănătății în muncă și organizarea activității și a locului de muncă.

În al doilea rând, se poate vorbi despre măsurile tehnice, referitoare în special la mijloacele de producție și mediul de muncă. Acestea se împart, la rândul lor, în trei categorii, și anume protecția individuală, protecția colectivă, protecția intrinsecă și protecția integrată, pe care le-am analizat anterior.

Examenul medical constituie o importantă măsură de prevenire, contribuind la eliminarea cauzelor îmbolnăvirilor profesionale care au ca factor determinant lipsa, insuficiența sau deficiențele unor însușiri fizice și psihice ale executantului, respectiv starea anormală a sănătății acestuia. În condițiile muncii industriale, examenul medical are un important rol profilactic.

În sistemul acțiunilor și măsurilor destinate realizării eficienței securității omului în procesul muncii, un loc important îl ocupă examenul psihologic. Alături de cel medical, acesta urmărește ca și obiective asigurarea unei concordanțe depline între sarcinile și cerințele obiective ale profesiei, în general, ale locului de muncă, în special. În același timp sunt avute în vedere capacitățile reale ale individului, detectarea și prevenirea cauzelor de ordin psihologic ale disfuncțiilor în cadrul sistemului om-sarcină de muncă-mijloace de producție-mediu de muncă.

Instruirea personalului în domeniul securității și sănătății în muncă reprezintă ansamblul de activități organizate prin care se urmărește însușirea cunoștințelor și formarea deprinderilor de securitatea muncii.

Considerată una din cele mai importante măsuri de prevenire, instruirea are drept scop eliminarea sau micșorarea numărului erorilor umane care decurg din lipsa sau insuficiența cunoștințelor de protecție a muncii. Ea se realizează, practic, prin intermediul proceselor de instruire, de transmitere a informației în domeniul sănătății și securității în muncă.

Conținutul procesului de instruire este format din totalitatea informațiilor aferente sferei protecției muncii care, prin asimilare și repetare, conduc la formarea comportamentului normal, optim, în muncă, dezvoltă orientarea corectă față de riscuri și stimulează capacitatea de mobilizare în raport cu acestea.

Conform articolului 57 din Legea 346/2002, angajații nu suportă în nicio situație costul măsurilor de prevenire adoptate de către angajatori, aceștia din urmă având obligația de a furniza toate informațiile solicitate de asigurător în legătură cu riscurile existente la locurile de muncă.

Angajații sunt obligați să cunoască și să respecte măsurile tehnice și organizatorice luate de angajatori pentru prevenirea îmbolnăvirilor profesionale aduse la cunoștință în cadrul instructajului de protecție a muncii. Angajații au dreptul, fără ca acest lucru să atragă consecințe asupra lor, de a sesiza Inspecția Muncii, asigurătorul sau comitetele de sănătate și securitate în muncă asupra neluării de către angajator a unor măsuri de protejare împotriva îmbolnăvirilor profesionale.

Conform articolului 61 din Legea 346/2002, asigurătorul are obligația de a promova și de a stimula activitatea de prevenire a bolilor profesionale, în scopul menținerii integrității fizice și psihice a persoanelor asigurate, îmbunătățirii condițiilor de muncă și eliminării sau reducerii riscurilor potențiale declanșatoare a unor îmbolnăviri profesionale.

Personalul tehnic al asigurătorului care desfășoară activități de prevenire, precum și personalul medical specializat au printre atribuții și:

a) participarea la stabilirea unor programe de prevenire prioritare la nivel național, prin identificarea situațiilor cu riscuri mari îmbolnăvire;

b) acordarea consultanței cu privire la măsurile și mijloacele de prevenire;

c) propunerea efectuării și finanțării de studii și analize de către institutel de cercetare de specialitate în vederea fundamentării măsurilor de prevenire prioritare la nivel național;

d) acordarea de asistență tehnică angajatorilor pentru elaborarea instrucțiunilor de prevenire;

e) cercetarea bolilor ce produc incapacitate temporară de muncă și stabilirea caracterul de muncă al acestora;

f) ținerea evidenței bolilor profesionale;

g) recomandarea de măsuri de prevenire și controlarea aplicării acestora de către angajatori;

h) propunerea asigurătorului de majorări sau diminuări ale contribuției pentru stimularea activității de prevenire;

i) stabilirea unor programe de prevenire în baza situațiilor concrete identificate la locurile de muncă;

j) consilierea angajatorilor cu privire la securitatea și sănătatea în muncă.

Globalizarea conduce la numeroase schimbări ale mediului de lucru. Cu certitudine, caracteristica principală a schimbărilor recente este viteza cu care acestea se desfășoară. Viteza și amplitudinea acestor schimbări, precum și incertitudinile care rezultă din acestea, sunt percepute astăzi ca o amenințare.

Uneori se invocă faptul că că nu mai există timpul necesar pentru a a evalua formele de organizare, aflate în schimbare continuă, și noile metode și tehnologii. Timpul a fost întotdeauna un element important al analizelor de risc, care pot fi descrise ca fiind cunoștințe retrospective transformate în acțiuni de perspectivă.

Complexitatea sistemelor moderne de management presupune un rol major pentru politicieni în determinarea nivelului de risc acceptabil din punct de vedere social. Rămâne la latitudinea lor să stabilească noi modele de prevenire, luând în considerare aspectele sociale și economice, culturale și etice. Având în vedere importanța crescândă a responsabilității sociale a întreprinderii, liniile directoare vor fi mai folositoare decât tradiționalele reglementări normative obligatorii. Adoptarea voluntară a valorilor sociale de către întreprinderi – care reflectă deci deplina participare a comunității de afaceri – garantează respectarea individului și constituie un complement prețios al reglementărilor.

Până la conștientizarea și definirea noțiunii de risc emergent, acțiunea preventivă era focalizată preponderent asupra riscurilor profesionale dovedite și a căror origine profesională era fără echivoc.

Se manifestă o lipsă de certitudine științifică în privința posibilului efect pe care îl vor avea introducerea de noi tehnologii, noi metode de lucru, noi produse etc. asupra mediului înconjurător și sănătății generațiilor prezente și viitoare. Ambele elemente necesită o abordare nouă a prevenirii riscurilor, care implică noi structuri de coordonare și o mai mare expertiză.

Experții consideră că, dată fiind lipsa de timp, această expertiză ar trebui să se bazeze pe o abordare intuitivă și euristică. Diversificarea înseamnă că noile abordări ar trebui să fie holistice și integrate, în vederea asigurării participării tuturor factorilor implicați în sistemul de muncă.

În concluzie, putem afirma faptul că în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, obligativitatea luării măsurilor de prevenire a declanșării bolilor profesionale intră în atribuțiile angajatorului.

CAPITOLUL 4: DIRECȚIILE EUROPENE DE ACȚIUNE ÎN DOMENIUL BOLILOR PROFESIONALE

Relația dintre legile europene, sănătate și politicile de sănătate este extrem de complexă, în special datorită determinismului vast al sănătății și bolii. Uniunea Europeană a statutat faptul că dorește pentru cetățenii săi un nivel înalt de protecție, dar politicile care realiza acest deziderat sunt împărțite pe domenii extrem de diferite ale activității Uniunii. Situația în ceea ce privește serviciile de sănătate este complexă și dinamică, datorată pe de o parte eșecului de a crea o demarcație clară între competențele statelor membre și instituțiile Uniunii Europene.

Urmând principiul european al solidarității, majoritatea statelor europene au statuat sisteme de sănătate care să asigure acoperirea universală a acestui domeniu. Libera circulație acoperă bunuri, precum tehnologie medicală sau farmaceutică, persoane, cum este cazul pacienților, servicii, relevată prin asistența de sănătate sau de activități necesare pentru buna funcționare a acesteia.

Situația formată de sistemele de sănătate este oarecum confuză momentan. Multe guverne au fost puse în dificultate de reglementările Curții Europene de Justiție prin soluțiile date în diferite cazuri adiacente acestui domeniu.

Cele mai importante provocări pentru sistemele de sănătate au fost percepute ca fiind armonizarea legislației în domeniu, presiunea crescută exercitată asupra cheltuielilor pentru asistența medicală și necesitatea îmbunătățirii sănătății poplației ca mijloc de reducere a nevoii de asistență medicală. Alte probleme avute în vedere sunt reprezentate de standardele de calitate, performanța sistemului de sănătate, echitatea și sectorul farmaceutic.

În acest context, la nivel european, apare termenul de flexisecuritate care reprezintă o concepție, metodă sau strategie promovată de Uniunea Europeană pentru îmbinarea flexibilității muncii cu securitatea muncii, concept destul diferit de cel clasic existent la momentul actual în dreptul securității sociale.

În Comunicarea Comisiei asupra flexisecurității se afirmă că aceasta se poate defini ca fiind o strategie integrantă de consolidare simultană a flexibilității și securității pe piața forței de muncă. Punerea în aplicare a politicilor de flexisecuritate se poate realiza prin intermediul a patru componente, și anume prevederile contractuale flexibile și sigure, crearea unor strategii cuprinzătoare de învățare, adoptarea unor politici noi și eficiente în domeniul forței de muncă active șicrearea unor sisteme moderne de asigurare socială.

Dincolo de acest cadru principial, flexibilitatea muncii se poate realiza și prin elasticizarea cazurilor și a procedurilor de concediere, reducerea costurilor concedierii, atât individuale, cât și colective, restrângerea ariei concedierilor considerate abuzive prin definirea restrictivă a abuzului de drept în materia relațiilor de muncă, promovarea unor tipuri de contracte de muncă diferite de cele clasice, cum este cazul contractelor pe durată determinată, prin agent de muncă temporară, cu timp de muncă parțial etc.

Dacă prin flexibilitate se urmărește dobândirea unei mai mari libertăți de acțiune pentru angajatori, prin securitate se urmărește dobândirea unei securități individuale, pe tot parcursul vieții active a persoanei, indiferent de ipostaza profesională în care se află, de salariat, șomer, lucrător independent într-o profesiune independentă, în perioada de formare profesională etc.. În esență, prin flexisecuritate urmărește asigurarea unor măsuri de protecție, pe tot parcursul traiectoriei profesionale și a evoluției persoanei în cauză.

Începând cu anul 1989, o serie de Directive Europene, împreună cu Convenția nr. 167 din 1988 și Recomandarea nr.175 a Biroului Internațional al Muncii din Geneva, au schimbat perspectiva asupra condițiilor de muncă în cadrul tuturor întreprinderilor mici și mijlocii din toate sectoarele industriale, introducând responsabilitate mărită pentru angajatori, noi obligații pentru lucrători, o implicare mai mare a tuturor în managementul riscurilor față de securitatea și sănătatea în muncă.

În condițiile necesității imperioase de sistematizare și simplificare a legislației comunitare, Uniunea Europeană a fost constrânsă în mod obiectiv, să adopte Regulamentul nr. 883/2004 care, în esență, simplifică și modernizează regulile de coordonare a sistemelor de securitate socială ale statelor membre.

În ceea ce privește sănătatea și securitatea în muncă, la nivelul statelor membre ale Uniunii apare tendința de armonizare legislativă, în special în legătură cu asigurările sociale ca urmare a îmbolnăvirilor profesionale.

Astfel, conform Regulamentului 883/2004 la articolul 3 paragraful 1 este precizat că dispozițiile acestui regulament se aplică tuturor prevederilor referitioare la securitatea în muncă și privesc preprestațiile în caz de boală, prestațiile de maternitate și paternitate asimilate, prestațiile de invaliditate, prestațiile de vârstă, prestațile pentru urmași, prestațiile pentru boli profesionale, prestațiile pentru deces, prestațiile pentru șomaj, prestațiile de pre-pensionare și prestațiile familiale.

În cadrul Strategiei de la Lisabona, statele membre au recunoscut rolul major pe care garantarea calității și productivității în muncă îl poate avea în promovarea creșterii economice și a ocupării forței de muncă. Într-adevăr, absența unei protecții eficiente a sănătății și securității în muncă poate avea drept consecințe absențe datorate bolilor profesionale și poate duce la incapacitate permanentă de muncă. Acest fapt, dincolo de dimensiunea umană, are și un impact economic major. Imensele costuri economice ale problemelor asociate cu sănătatea și securitatea în muncă acționează ca factor inhibitor al creșterii economice și afectează competitivitatea instituțiilor din Uniunea Europeană. O parte substanțială a acestor costuri revine sistemelor de securitate socială și finanțelor publice.

Organizația Internațională a Muncii estimează că un număr de aproximativ de 160000 de lucrători din Uniunii Europene mor în fiecare an din cauza unor boli profesionale. Dacă sunt luate în calcul aceste cifre, se poate estima că la fiecare trei minute și jumătate cineva din Uniunea Europeană moare din cauze legate de locul de muncă. Majoritatea acestor boli pot fi prevenite, iar primul pas în prevenirea lor îl constituie evaluarea responsabilă a riscurilor. În acest scop a fost lansată campania „Locuri de muncă sănătoase. Bine pentru tine. Bine pentru afacere.”, o campanie de informare la nivel european privind evaluarea riscurilor. Campania vizează în special sectoarele de mare risc precum construcțiile, serviciile de sănătate și agricultura, întreprinderilor mici și mijlocii. Ea a fost desfășurată pe o perioadă de doi ani, în intervalul 2008-2009.

Pentru exemplificarea numărului de boli profesionale înregistrate voi da exemplul Italiei unde numărul bolilor profesionale comunicate de către cetățenii străini în ultimii ani a crescut constant cu peste 50%. Astfel, în anul 2003 sesizările depășeau cu puțin cota de 1000 de cazuri, pentru ca în anul 2007 numărul acestora să înregistreze peste 1500 de cazuri. În ultimul an, creșterea a fost de 6,6%. Această evoluție este datorată în principal bolilor profesionale din sectorul industrial și al sectorului terțiar.

Acest fenomen, care se află într-o puternică ascensiune, reflectă, pe de o parte, condițiile de muncă precare ale muncitorilor străini și tipul de activitate desfășurată, iar pe de altă parte, reprezintă, un semnal pozitiv al evoluției procesului de integrare socială a lucrătorului-imigrant, care conștientizează tot mai mult propriile drepturi. Tot conform INAIL, bolile profesionale ale femeilor reprezintă aproximativ o pătrime din totalul cazurilor înregistrate, acestea fiind în creștere.

Categoria cea mai afectatp de aceste riscuri sunt tinerii. În cazul acestora, aproximativ 75% din cazuri sunt străini cu vârsta de până la 50 de ani. Cota persoanelor cu vârsta cuprinsă între 50 și 64 de ani a crescut de la 20% în anul 2010, la 25% în anul 2011. Regiunile în care s-au înregistrat cele mai multe cazuri de boli profesionale sunt Emilia Romagna, Friuli Venezia Giulia, Veneto și Lombardia, zone în care se înregistrează aproximativ 56% din totalul cazurilor.

Statele de origine ale lucrătorilor străini care suferă de boli profesionale sunt Maroc (13%), Albania (8,3%), Jugoslavia (8,2%) și România (7,9%). Boala profesională cel mai des răspândită este hipoacuzia, într-un procent de 40% din totalul cazurilor de îmbolnăviri, fiind urmată de bolile de piele, 23% din cazuri.

Deși dobândirea calității de boală profesională și lista principalelor astfel de boli este reglementată la nivel european, statele Uniunii Europene au prevederi specific naționale în domeniul asigurărilor acordate de către stat în cazul intervenției unei astfel de situații.

În Franța unde persoanele salariate și agricultorii beneficiază de asigurare obligatorie împotriva îmbolnăvirilor profesionale. Această asigurare acoperă bolile profesionale provocate sau apărute în urma activității desfășurate, cele care apar în drumul spre și dinspre locul de muncă, precum și cele contractate la locul de muncă și care sunt incluse în listele oficiale de boli profesionale. De asemenea sunt incluse și care sunt o consecință directă a muncii obișnuite, conform concluziilor raportului comitetului pentru recunoașterea bolilor profesionale.

În cazul în care o persoană a contractat o boală profesională, aceasta are dreptul la asistență medicală și alocații zilnice și, după caz, la o pensie de incapacitate permanentă. În caz de deces, persoanele aflate în întreținere pot beneficia de pensii.

În cazul depistării unui astfel de caz, trebuie anunțat angajatorul în cel mai scurt timp de la producerea evenimentului. Angajatorul va înștiința casa de asigurări și va emite o declarație de eveniment prin care se oferă acces la prestații în natură, mai precis îngrijiri medicale, care nu necesită plata unor costuri în avans.

În cazul unei recidive, declarația de este emisă de către casa de asigurări de boală, și nu de angajator. În cazul în care ați contractat o boală profesională, trebuie informată casa la care este afiliată persoana în cauză, în termen de 15 zile de la pierderea capacității de muncă. Notificarea destinată casei de asigurări se transmite împreună cu două exemplare ale certificatului medical eliberat de medicul de medicină a muncii. În urma unui examen medical, casa de asigurări comunică decizia adoptată.

În cazul decesului persoanei, cererea supraviețuitorului pentru acordarea de prestații trebuie să fie transmisă casei principale de asigurări de boală, în cazul persoanelor salariate asigurate în cadrul regimului general, și Fondului mutual de asigurări pentru prestații sociale în sectorul agricol, în cazul lucrătorilor agricoli și agricultorilor.

Ca și regimuri juridice, în Franța există mai multe tipuri obligatorii:

• regim general pentru salariați, care acoperă aproximativ 80% din populație;

• regim autonom, pentru profesiunile liberale;

• regim agricol, pentru persoanele care se întrețin din agricultură;

• regimuri speciale pentru anumite categorii specifice de persoane.

În ceea ce privește regimul general, acesta se referă la situații legate de boală, maternitate, accidente de muncă, invaliditate, batrânețe și văduvie, deces, alocații familiale, asigurare de șomaj și pensie.

Această instituție gestionează atât diferitele regimuri de securitate socială, cât și asigurarea de șomaj. Cotizațiile acordate securității sociale sunt stabilite în funcție de salariu și se deduc în mod automat. Ele sunt împărțite în cotizațiile salariale și cotizații patronale. Odată înregistrat, se primește un certificat de afiliere la Securitatea Socială, un numărul de Securitate Socială și un card Vitale.

Regimul general de asigurare în caz de boală asigură lucrătorii salariați, șomerii, studenții, artiștii care participă la spectacole și artiștii autori.

Sunt de asemenea asigurați, chiar dacă nu exercită o activitate sau nu beneficiază ei înșiși de un regim de securitate socială obligatoriu, și cei ce beneficiază de drepturi de pe urma asiguraților. Astfel, au aceste drepturi soții, concubinii, partenerii legați, copiii până la 16 ani sau până la 20 de ani dacă urmează studii. Cu anumite condiții, pot fi considerați ca având drepturi de pe urma asiguratului ascendenții, descendenții aliați sau colaterali și cei cu care coabitează și pe care îi au în grijă.

Asigurații trebuie să primească un carnet de sănătate prin Casa primară de asigurări de sănătate de la domiciliu care trebuie prezentat cu ocazia consultațiilor medicale pentru a beneficia de o rambursare accelerată a îngrijirilor acordate.

Asiguratul trebuie să aleagă un medic curant și să respecte schema de îngrijiri stailită pentru a putea beneficia de asumarea cheltuielilor sale medicale. Numai medicul său curant va putea să orienteze asiguratul spre un specialist, dacă va considera necesar. Dacă îngrijirile sunt primite în afara schemei de îngrijiri, rambursarea va fi diminuată. La această regulă există anumite excepții cum este cazul îngrijiri de urgență și consultații la anumiți specialiști, cum ar fi medicul ginecolog, oftalmolog, chirurgul-dentar sau psihiatrul pentru persoanele cu vârsta cuprinsă între 16-25 ani.

În plus, salariații beneficiază de prestații în numerar în caz de boli profesionale, sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții. Aceștia trebuie să justifice un număr minim de ore de muncă salariată sau un anumit cuantum al cotizației, variabil în funcție de durata întreruperii muncii cauzată de contractarea bolii. Persoanele care nu pot beneficia de regimul general, beneficiază de acoperirea universală de boală cu condiția să fie rezidenți în Franța în mod stabil și regulat pe o perioadă mai mare de trei luni.

În Italia, toți angajații care desfășoară anumite categorii de ocupații sau activități în urma cărora au survenit boli profesionale, sunt asigurați împotriva acestor riscuri.

Asigurarea pentru boli profesionale este oferită de un sistem „hibrid”, în sensul că termenul de „boală profesională” este considerat a include atât incidentele înregistrate ca atare, cât și orice altă boală despre care lucrătorul poate dovedi că are o legătură de cauzalitate cu ocupația sa.

Un lucrător care contractează o boală profesională are dreptul la asistență medicală și la prestații în numerar.

Există mai multe tipuri de prestații în numerar plătite de către INAIL care includ: indemnizația pentru incapacitate temporară totală, pensia directă pentru incapacitate permanentă, pensia de tranziție pentru silicoză și azbestoză, pensia de urmaș și ajutor de deces, majorarea pensiei directe, alocația de asistență constantă, alocația lunară specială, prima de sfârșit de an, proteze și aparate medicale, cure termale și asigurarea tratamentului medical în stațiuni balneare, îngrijire medicală în sistem ambulatoriu.

În Elveția, asigurarea de sănătate este obligatorie pentru toți rezidenții. Adulții și copiii sunt asigurați în mod individual. Fiecare persoană asigurată plătește o primă individuală, care nu este calculată în funcție de venit, dar care diferă în funcție de tipul de asigurare, locul de rezidență și acoperirea aleasă.

Prestațiile sunt plătite în caz de boală, accident și maternitate. Asigurarea acoperă îngrijirile medicale ambulatorii și spitalicești, precum și medicamentele prescrise. În mod obișnuit, tratamentul dentar nu este acoperit de aceste asigurări. Persoanele asigurate au posibilitatea să-și aleagă prestatorul de servicii, ele fiind obligate să plătească o contribuție maximă stabilită anual pentru cheltuielile medicale.

În legislația elvețiană în materie este reglementată alocația zilnică de boală care este opțională. Totuși, asigurarea obligatorie poate fi cerută pe baza unui contract individual de muncă sau a unui acord colectiv de muncă. În baza legii contractelor de muncă, angajatorii sunt obligați să plătească salariile pentru o perioadă limitată de timp în cazul în care un angajat se îmbolnăvește. Această perioadă este stabilită la trei săptămâni în primul an de muncă. Instanțele cantonale stabilesc adesea tabele cu perioadele relevante.

În Begia, funcționează Casa de Asigurări pentru Boli Profesionale care este o instituție publică de securitate socială, unica responsabilă pentru administrarea întregului domeniu al asigurărilor împotriva bolilor profesionale. Această casă de asigurări pune în aplicare regulamentele în domeniul prevenției îmbolnăvirilor profesionale și include și Casa de Asigurări pentru Azbest care asigură pata despăgubirilor către victimele contaminării cu azbest.

Sistemul de asigurări de sănătate belgian acoperă toate persoanele care se află în mod legal în acest stat, și anume angajații, șomerii, pensionarii, persoanele care desfășoară activități independente, funcționarii publici, persoanele cu handicap, lucrătorii casnici, studenții, persoanele fizice înregistrate în Belgia și persoanele aflate în întreținerea acestora.

Pentru a avea dreptul la asistență medicală persoana trebuie să fie înregistrată la o casă de asigurări de sănătate, iar contribuțiile către aceasta nu pot fi mai mici decât un cuantum minim fix.

Persoanele aflate în întreținere sunt eligibile, dacă se încadrează în categoria soțului sau soției, partenerului, copiilor cu vârsta sub 25 de ani și ascendenților, ale căror venituri profesionale sau de substituire sunt mai mici.

În Letonia, o persoană asigurată care este temporar inaptă de muncă sau care decedează în urma unei boli profesionale poate beneficia de prestații sociale.

Pentru a primi echivalentul unei prestații pentru boală profesională, persoana trebuie să fie asigurată împotriva bolilor profesionale de o perioadă de cel puțin trei ani. Dacă persoana asigurată decedează în urma acestei boli, membrii familiei sale au dreptul la pensie de urmaș și la alocații de înmormântare.

Există diferite tipuri de prestații, și anume prestația de boală; alocația de incapacitate acordată ca despăgubire pentru pierderea capacității de muncă și compensația pentru cheltuieli suplimentare produse costurile legate de sănătate și reconversie profesională, îngrijire personală, cumpărarea și repararea aparatelor tehnice, cheltuieli de deplasare sau programări medicale.

Cuantumul prestației de boală și al alocației de incapacitate depinde de salariul mediu de asigurare al persoanei asigurate, calculat pe cele 12 luni precedente, în afară de cele două luni anterioare lunii în care a fost diagnosticată boala profesională.

Cuantumul total al compensației pentru cheltuieli suplimentare nu trebuie să depășească de douăzeci și cinci de ori cuantumul prestației de securitate socială de stat.

Alocația de boală este în valoare de 80% din salariul mediu de asigurare, începând din a doua zi până într-a 10-a zi calendaristică, prestația de boală fiind plătită de angajator și din prima zi în situația unei boli profesionale.

În Olanda nu există regimuri separate de asigurări sociale pentru accidente de muncă și boli profesionale. Dacă o persoană și-a pierdut capacitatea de muncă în urma unei boli profesionale, sunt aplicate normele regimului privind asigurarea de boală.

Sistemul maghiar de asigurări sociale de sănătate oferă prestații pentru persoanele asigurate și cele cu statut echivalent, persoanele care desfășoară activități independente, individual sau în grupuri, cele care s-au pensionat definitiv sau au împlinit vârsta de pensionare și primesc o pensie de urmaș sau pensionarii afiliați sistemului de pensii private care aparțin de o cooperativă și care desfășoară activități lucrative în baza altor contracte de muncă.

Asigurarea acoperă toate îmbolnăvirile suferite pe durata desfășurării activității profesionale, intervenite la locul de muncă sau pe drumul spre sau dinspre locul de muncă, precum și cele datorate deteriorărilor stării de sănătate a lucrătorului din cauza pericolelor specifice locului de muncă. Bolile profesionale sunt cele stabilite de către guvern ungar. Asigurarea nu acoperă îmbolnăvirile produse exclusiv din cauza comportamentului victimei. Contribuțiile obligatorii de asigurări de sănătate plătite de lucrători și angajatori oferă, beneficiarilor dreptul la prestații medicale. Acestea sunt prestații în natură sub forma asistenței medicale, prestații în numerar și o alocație de îmbolnăvire.

La nivel statal a fost înființată echipa de experți în reabilitare, autorizați să efectueze o evaluare complexă a problemelor medicale, sociale și profesionale. Pe baza acestei evaluări, se ia decizia cu privire la gradul de deteriorare a sănătății, capacitatea de muncă în mediul profesional, capacitatea de reabilitare, precum și măsurile de îndrumare și durata reabilitării.

Prestațiile trebuie solicitate prin intermediul unui formular standard. Acesta se depune la orice agenție de administrare a asigurărilor de sănătate, atât personal, cât și prin poștă sau electronic.

În Germania, sunt asigurați în regim obligatoriu lucrătorii, copiii din creșe sau care sunt supravegheați de îngrijitori de zi calificați, elevii din instituțiile de învățământ general, persoanele în curs de reabilitare și studenții din universități. În principiu, persoanele care desfășoară activități independente nu fac obiectul asigurărilor obligatorii, cu excepția cazului în care acestea sunt asigurate în mod expres de asiguratorul competent împotriva printr-o prevedere din statutul acestuia. În orice caz, persoanele care desfășoară activități independente pot opta pentru încheierea unei asigurări în regim voluntar.

Prestațiile din cadrul asigurărilor împotriva îmbolnăvirilor se plătesc numai în cazul producerii evenimentelor asigurate, respectiv, accidente de muncă și boli profesionale. Bolile profesionale sunt bolile contractate de persoanele asigurate ca urmare sau în timpul desfășurării activității asigurate, fiind definite în Ordonanța privind bolile profesionale în care este reglementată o listă de 73 de boli recunoscute. Există, de asemenea, posibilitatea de a se demonstra caracterul profesional al bolilor care nu figurează pe listă printr-un sistem mixt. Trebuie să existe o legătură de cauzalitate între activitatea asigurată și boală, precum și între boală și deteriorarea stării generale de sănătate.

Sistemul spaniol de securitate socială nu conține dispoziții diferite pentru accidentele de muncă și bolile profesionale. Lucrătorul va primi prestații specifice îmbolnăvirii profesionale. Boala profesională este o boală care figurează pe lista oficială a bolilor profesionale și are legătură cu activitățile principale care pot duce la apariția unei astfel de boli. În cazul în care incapacitatea este rezultatul unei boli profesionale, angajații sunt considerați întotdeauna abonați contribuabili și, după caz, prestațiile lor vor fi plătite fie de către angajator, fie de către serviciul de securitate socială. Nu este necesară o perioadă de asigurare prealabilă. În general, prestațiile pentru incapacitate temporară sunt plătite după o perioadă de așteptare de trei zile. Acest lucru nu este valabil dacă incapacitatea temporară este de natură profesională.

În cazul bolilor profesionale, prestațiile se plătesc din ziua următoare celei în care pacientul încetează lucrul, conform atestării medicului. Aceeași procedură este valabilă și pentru persoanele care desfășoară activități independente asigurate în mod voluntar. Cuantumul prestației este de 75% din baza de calcul.

În ceea ce privește Portugalia, angajatorul este obligat să își asigure angajații împotriva riscului de îmbolnăvire datorată condițiilor de muncă. Ca regulă generală, responsabilitatea este transferată unei societăți de asigurări, deoarece regimurile de securitate socială nu acoperă acest risc în mod direct. Persoanele care desfășoară activități independente sunt, de asemenea, obligate să adere la un plan de asigurare care acoperă astfel de îmbolnăviri.

Regimul general de securitate socială asigură totuși lucrătorii împotriva bolilor profesionale într-o mică măsură. Bolile profesionale pot apărea în urma expunerii la un risc asociat cu natura activității sau cu locul de muncă obișnuit. Boala trebuie să apară într-un anumit interval de timp, care este prevăzut lista oficială a bolilor profesionale. În plus, se poate dovedi de la caz la caz că o boală are legătură cu locul de muncă, chiar dacă aceasta nu este trecută pe listă fiind aplicabil sistemul mixt de definire a bolii profesionale.

Toți angajații și toate persoanele care desfășoară activități independente au dreptul la prestații în cazul unei boli profesionale, oricare ar fi ocupația lor și indiferent dacă munca lor este sau nu remunerată. Membrii lor de familie, în cazul decesului persoanei asigurate, pot pretinde anumite prestații, chiar dacă responsabilitatea acordării acestora revine unor instituții diferite.

În general, asistența medicală se acordă prin rambursarea costurilor suportate. Îngrijirea medicală poate fi asigurată de către serviciul național de sănătate și nu există nicio cerință de coplată din partea persoanei asigurate. Prestațiile de boală în numerar se acordă și în timpul tratamentului medical și al reabilitării profesionale. Nivelul de incapacitate permanentă este indicat în tabelul incapacităților statuat de către instituțiile abilitate. În cazul incapacității totale se acordă o pensie echivalentă cu aproximativ 80% din câștigurile de referință, la care se adaugă un procent de 10% pentru fiecare membru al familiei aflat în întreținere, dar care să nu depășească un plafon fix.

Pensia care se plătește în cazul incapacității totale de a desfășura o muncă regulată este cuprinsă între 50% și 70% din câștigurile de referință, în funcție de capacitatea funcțională rămasă de a practica o altă ocupație adecvată. În cazul constatării unei incapacități parțiale, se achită o pensie anuală echivalentă cu 70% din reducerea capacității generale de realizare a unui venit.

Angajatorul are obligația de a integra lucrătorul care suferă de o incapacitate parțială sau temporară sau de o incapacitate permanentă parțială sau totală în executarea unei munci regulate ca urmare a unei boli profesionale. Acești lucrători au dreptul la formare profesională, adaptarea locului de muncă, lucru cu fracțiune de normă și concediu pentru reconversie profesională sau pentru găsirea unui alt loc de muncă. În plus, pot primi o alocație pentru participarea la activități de reabilitare profesională corespunzătoare cheltuielilor suportate. În cazul cursurilor organizate de un alt organism în afară de Institutul pentru Ocuparea Forței de Muncă și Formare Profesională, cuantumul alocației este limitat. În lunile iulie și decembrie a fiecărui an, toți beneficiarii pensiei primesc o primă suplimentară care este egală cu cuantumul pensiei lor. Astfel, în realitate, sunt plătite un număr de 14 pensii per an calendaristic. Prestația de îngrijire suplimentară sunt acordate beneficiarilor pensiei cu handicap sever în cazul în care aceștia necesită asistență medicală constantă. De asemenea, se poate primi o alocație de adaptare a locuinței pentru incapacitate permanentă.

În cazul în care intervine decesul persoanei asigurate, cauzat de o boală profesională, membrii familiei au dreptul la pensie de urmaș. Aceasta se plătește ca un ajutor de deces care este echivalent cu de 12 ori 110% din referința de indexare a ajutorului social. Rambursarea cheltuielilor de înmormântare se asigură până la un anumit cuantum.

O persoană care suferă de o boală profesională trebuie să trimită cererea de despăgubire Centrului Național pentru Protecția Împotriva Riscurilor Profesionale. Asistența medicală solicitată este asigurată, în general, de către serviciile de sănătate publică. Medicul examinator stabilește dacă afecțiunea întră în categoria bolilor profesionale. Această atestare este o condiție fundamentală pentru acordarea prestațiilor. Persoanele care solicită prestații în urma unui deces trebuie să depună certificatul de deces și factura pentru cheltuielile de înmormântare împreună cu cererea de despăgubire.

În Finlanda, indemnizația pentru boli profesionale se acordă, în principal, prin asigurarea obligatorie pentru accidente de muncă. Persoanele asigurate au dreptul la compensații care să acopere pierderile economice produse de bolile profesionale. Aceste tipuri de asigurări sunt administrate de către societăți de asigurări private. Societățile de asigurări nu pot refuza încheierea și menținerea unei astfel de asigurări solicitată în mod corespunzător.

Lucrătorii agricoli care desfășoară activități independente sunt acoperiți prin asigurarea pentru accidente de muncă de către Institutul de Asigurări Sociale pentru Agricultori. Indemnizația pentru funcționari publici sau angajați ai Guvernului este plătită de Trezoreria de stat.

Angajatorii sunt obligați să asigure oricăre lucrător pe care li angajează pe o perioadă mai mare de 12 zile într-un an calendaristic. Lucrătorii care suferă de o astfel de boală au dreptul în continuare la acordarea indemnizației legale, chiar dacă angajatorul nu a respectat sau nu este supus acestei obligații. Federația Instituțiilor de Asigurări pentru Accidente este responsabilă pentru examinarea cererilor și plata indemnizației.

În conformitate cu legea privind asigurările pentru accidente de muncă, dreptul la indemnizație este corelat cu existența unei relații de muncă în sectorul public sau cel privat. Această asigurare acoperă bolile profesionale. O boală profesională este o afecțiune a cărei cauză principală poate fi conexată, cel mai probabil, unui agent fizic, biologic sau chimic inerent ocupației.

Toți lucrătorii cu contracte de muncă care își desfășoară activitatea în sectorul privat sau public sunt asigurați, cu excepția membrilor familiei angajatorului și a administratorilor unei societăți care, individual sau împreună cu membrii familiilor lor, dețin peste jumătate din afacere. În general, studenții care efectuează stagii de practică sunt, de asemenea, asigurați. Ca regulă generală, acest tip de asigurare acoperă lucrătorii care au fost trimiși în străinătate.

Deși asigurarea obligatorie nu acoperă angajatorii și familiile acestora sau administratorii menționați anterior, ei au dreptul legal de a încheia o asigurare voluntară care să le ofere aceleași servicii ca și cele incluse în regimul obligatoriu.

În Grecia, salariații sunt asigurați prin sistemul IKA-ETAM atunci când sunt victima

unei boli asociate pericolelor de la locul de muncă, cu condiția să fie recunoscută oficial ca boală profesională.

Bolile profesionale nu sunt acoperite de o ramură separată de asigurări. Boala și pierderea temporară a capacității de muncă sunt incluse în regimul de asigurări de sănătate, în timp ce invaliditatea și decesul apărute ca urmare a acestei boli sunt prevăzute de normele privind asigurările de pensii. Pensionarii și persoanele asigurate care încă lucrează au dreptul la acordarea unei indemnizații pentru boli profesionale în cazul în care aceștia contractează o boală cronică ce se manifestă după trecerea unei anumite perioadede timp. Boala profesională trebuie certificată de serviciile medicale ale biroului local al IKA-ETAM.

Dispozițiile Uniunii Europene privind prestațiile acordate în cazul bolilor profesionale sunt similare dispozițiilor referitoare la prestațiile de boală. În cadrul Uniunii Europene, în state precum Islanda, Liechtenstein, Norvegia sau Elveția, dacă presoana în cauză are reședința sau se află într-o altă țară decât cea în care este asigurat împotriva bolilor profesionale, aceasta are dreptul, în mod obișniut, să beneficieze de asistență medicală în țara respectivă, prestațiile în numerar fiind plătite de către instituția care deține asigurarea, chiar dacă este rezident sau se află într-un alt stat.

În situația în care este necesară îndeplinirea anumitor condiții pentru a primi dreptul la prestații boli profesionale, instituția la care este asigurată persoana trebuie să ia în considerare perioadele de asigurare, reședință sau ocuparea loc de muncă pe care le-a încheiat în baza legislației altor țări membre ale Uniunii Europen, la care se adaugă Islanda, Liechtenstein, Norvegia sau Elveția. Astfel, acest lucru garantează faptul că persoanele care își schimbă locul de muncă și se mută într-o altă țară nu își vor pierde asigurarea în caz de îmbolnăvire din considerente profesionale.

În lume, la momentul actual, sunt cunoscute patru sisteme de ocrotire a sănătății. Un prim sistem îl reprezintă modelul asigurărilor de sănătate în exclusivitate private care are ca specific faptul că patronul sau angajații achiziționează serviciile de sănătate, finanțarea costurilor fiind rezultatul contribuției individuale. Acest sistem este specific Statelor Unite ale Americii.

Un al doilea sistem de asigurări de sănătate în reprezintă modelul Beveridge. Acest sistem este aplicat de state precum Anglia, Italia, Grecia, Finlanda, Spania, Norvegia și Suedia. Principalele caractersitici ale acestui sistem sunt:

colectarea resurselor financiare din contribuțiile acordate prin impozite;

accesul populației la servicii medicale în mod gratuit;

gestionarea sistemului de către stat;

furnizorii de servicii de sănătate în sistem ambulatoriu sunt angajații statului;

sistemul de plată este per salariu.

Al treilea sisteme de asigurări sociale de sănătate este cel de tip Bismark. Acesta este inspirat din legislația socială germană specifică anilor 1882-1883 și se particularizează prin sursele de finanțare care provin din cotizații lunare, completate de către subvențiile acordate de către stat, funcționarea fondurilor de asigurări sociale de sănătate este non-profit, iar gestionarea acestora se face de către casele de asigurări sociale. Acest sistem este specific Franței și Germaniei.

Ultimul sistem este reprezentat de modelul Semașhko, regăsit în fostele state socialiste care, în prezent, nu mai este utilizat. Avantajele acestui sistem erau accesibilitatea și echitatea, iar dezavantajele erau constituite de calitatea mediocră a serviciilor și imposibilitatea adaptării la condițiile moderne ale societății.

Parlamentul European consideră că, în acord cu obiectivele unei mari coeziuni și solidarități sociale, criteriul de bază pentru judecarea succesului reformelor din sistemul de sănătate ar trebui să fie accesul la asistență de sănătate pentru toți cetățenii, fără discriminare, ca drept de bază al persoanei.

CAPITOLUL 5: STUDIU DE CAZ

În acest capitol îmi voi îndrepta atenția asupra unei boli des întâlnite, și anume astmul bronșic, care are ca și factori de determinare mediul profesional.

În diagnosticarea astmului bronșic profesional sunt întâlnite serioase dificultăți de ordin explorativ, mai precis în identificarea agentului etiologic, precum și în stabilirea legăturii univoce între astm și profesie. Luând în considerare și faptul că este o boală profesională subdiagnosticată, numărul cazurilor declarate de astm bronșic contractat în mediul profesional este în scădere de la an la an.

Ca și temă de studiere mă voi axa pe investigarea astmului bronșic cauzat de cernelurile tipografice. Într-un caz apărut la o Clinică de Medicina Muncii din București, numitul X.Y.,în vârstă de 48 de ani, de profesie sculer-matrițer a lucrat în ultimii 15 ani în cadrul unei tipografie, având ca obiect de activitate întreținerea și repararea matrițelor tipografice.

Pentru început voi face o scurtă prezentare a condițiilor de muncă din cadrul tipografiilor pentru a evidenția mediul lucrativ, potențialii factori de risc și dotările .

În acest caz este foarte importantă expunerea la aerosoli care conțin particule de lemn (hârtie de ziar tip 96/94 gr./mp.) și agenți chimici (cerneală tipografică Huber Ep.36, soluție spălat valuri de cerneală Bottcheriu 60, alcool izopropilic și soluție de umezire Hidro Fix–Z).

În urma investigării medicale diagnosticul principal a fost de astm bronșic alergic profesional cu debut de 5 ani, în prezent aflându-se în formă moderată și persistentă prin expunere la cerneluri tipografice, impunându-se sistarea imediată și definitivă a expunerii la alergenii profesionali.

Pacientii care sunt diagnosticați cu astm bronșic au o respirație dificilă care apare din când în când sau, în cazurile severe, zilnic. Crizele de astm pot să apară pe toată durata vieții, dezvoltând boala cronică și pot fi controlate prin tratament medicamentos.

Astmul bronșic produce aceste dificultăți respiratorii deoarece cauzează implicit inflamația bronhiilor, principalele ramificații ale traheei ce pătrund în plămâni. Inflamația debutează în mod gradat și în timp poate duce la contracția mușchilor situați în jurul bronhiilor. Acest efect duce la îngustarea sau blocarea căilor respiratorii, îngreunând astfel respirația, afecțiune cunoscută sub denumirea de episod acut de astm, atac, exacerbare sau criză. Episoadele acute de astm bronșic pot fi rare sau dese, ușoare sau severe. De cele mai multe ori simptomele sunt controlate la domiciliu folosindu-se un plan de acțiune în care sunt precizate medicamentele necesare și când este necesar un consult medical de specialitate. În cazul în care criza devine severă, poate fi nevoie de tratamentul de urgență. Aceste exacerbări pot duce la deces, dar numai în cazuri rare. Chiar dacă pacientul prezintă puține episoade acute, acesta are căile respiratorii inflamate și necesită tratament. Dacă inflamația nu este controlată, astmul poate produce schimbări permanente la nivelul bronhiilor, afectând definitiv funcția plămânilor.

Cauzele astmului bronșic sunt necunoscute în prezent. Medicii specialiști consideră că factorii genetici, de mediu și imuni se combină în etiologia inflamației bronhiilor, ducând la astm bronșic și la exacerbări sau episoade acute de astm bronșic. Dintre cauzele producerii unei astfel de boli amintim următoarele:

– astmul poate să apară la mai mulți membri ai aceleiași familii fiind o boală moștenită. Persoanele ce fac parte din aceste familii au un risc crescut față de alte persoane în dezvoltarea inflamației pe termen lung, devenind cronică;

– la unele persoane, celulele sistemului imun eliberează o serie de substanțe chimice care determină inflamația ca raspuns la alte substanțe numite alergeni. Este demonstrat faptul că expunerea la alergeni, cum sunt de exemplu praful, gândacii, părul de animale, are un rol important în apariția astmului, fiind mult mai frecvent la cei cu alergii;

– factorii de mediu și stilul de viață în care există expunere la germeni pot avea un rol esențial în dezvoltarea astmului bronșic.

Boala astmatică în cazul adulților poate fi cauzată și de factorii prezenți la locul de munca. Persoanele care lucrează cu animale, rășini din plastic, substanțe chimice, rumeguș, cereale, insecticide sau metale pot dezvolta astm, care apare de obicei datorită faptului că sistemul imun reacționează la aceste materiale. Unii dintre aceste persoane pot prezenta simptome și la perioade de timp îndelungate după încetarea expunerii la substanțele care le-au cauzat inițial.

Sunt incriminați mai mulți factori care pot crește riscul dezvoltării astmului bronșic. O etiologie des întâlnită este reprezentată de grupul izocianaților. Aceștia sunt un grup de compuși aromatici și alifatici cu masă moleculară mică. Cele mai utilizate substanțe sunt toluen-di-izocianatul (TDI), metilen-difenil diizocianatul (MDI) și hexametilen diizocianatul (HDI), frecvent folosiți în fabricarea spumei poliuretanice, fibrelor, vopselurilor și lacurilor, plastic, vopselelor de mașină, spumei poliuretanică sau în procesul de turnare topire.

Izocianații sunt iritanți direct ai tractului respirator. Toxicitatea lor poate fi fatală. Astmul indus de acești factori este dificil de diagnosticat și controlat, în mare parte datorită faptului că mecanismele biologice responsabile de boală și determinarea expunerii profesionale nu au fost bine definite până în prezent.

Astmul indus de izocianați este caracterizat prin inflamația căilor aeriene, care precede apariția astmului. Un rol important în inflamație îl are TNF-α. Izocianații produc astm caracterizat prin activarea limfocitelor și secreția de citokine proinflamatorii. După ce expunerea a încetat remodelarea căilor aeriene persistă.

Evaluarea genelor HLA clasa a II- a, în astmul bronșic profesional arată o asociere pozitivă cu HLA-DQB1 * 0503 și o asociere negativă cu HLA-DQB1 * 0501 care diferă printr-un singur aminoacid din poziția 57 – acid aspartic – valină. Nu au fost descrise asocieri semnificative între astm și HLA-DQA1.

Simptomele produse de astmul indus de izocianați sunt persistente și pot dura cel puțin câțiva ani după încetarea expunerii profesionale.

Dintre noxele profesionale cu rol important în dezvoltarea astmului bronșic amintim stresul determinat de viața legată de activitatea profesională, plină de eustres, de distres, precum și de stres oxidativ.

Cauzele stresului pot fi împărțite în cauze ale mediu înconjurător,cauze legate de activitatea profesională, cauze legate de procesele fiziologice și cauzele emoționale. În etiologia astmului bronșic și în instalarea morfologică și funcțională a bronhopneumopatiei obstructive cronice, ca și co-factor sau declanșant este stresul.

Pe lîngă simptomele tipice cunoscute, pot apărea și simptomele unor alte stări patologice cu caracter alergic, dermatite atopice, conjunctivite. Alăturate modificărilor histologice tipice, s-a confirmat și atrofia musculaturii diafragmei, a muscului cvadriceps și o disfuncție importantă a musculaturii scheletale. Consecvențele psihologice sunt anxietatea, timiditatea, tensiunea nervoasă, frustrarea, și în special depresia cu o frecvență de 40-90%, la care s-au asociat tulburările cognitive, tulburările de memorie și chiar tulburările vizuale, scăderea libidoului și tulburări de somn.

În tratamentul acestor stări patologice, pe lângă tratamentul medicamentos și psihologic, o reabilitare obiectivă se realizează prin normalizarea condițiilor de viață, introducerea unui antrenament cu antrenarea musculaturii corporale în genereal și a musculaturii respiratorie în mod controlat cu dozare treptată într-un interval de trei luni.

Unii dintre acesti factori pot fi controlati, în timp ce alții nu pot fi. Factorii cu risc major în apariția bolii la adult sunt wheezing-ul cronic care apare încă din copilarie și fumatul.

Factori de risc ce nu pot fi controlați sunt:

– sexul. La adulții tineri, femeile contractează mai des această boală decât bărbații;

– tendinta moștenită de reacție exagerată a căilor respiratorii; Cei care au aceasta reacție fac mai frecvent astm bronșic;

– istoric de alergii. Persoanele care au mai multe alergii sunt predispuse mai mult decât altele să dezvolte astm bronșic.

– istoric familial de alergii sau astm bronșic. Frecvent, persoanele cu astm bronșic au rude bolnave sau cu diverse alergii;

– rinitele. Adulții care au mucoasa nazală inflamată, adică rinită, au un risc peste medie de a dezvolta astm.

Dintre factorii de risc care pot fi controlați amintim:

– fumatul. Aproximativ jumătate din cazurile noi de astm la adultii cu vârstă de peste 40 ani sunt fumători sau sunt bolnavi cu alte boli pulmonare cronice cum sunt bronșita cronică sau emfizemul;

– fumatul în timpul sarcinii. Femeile care fumează în timpul gravidității au un risc crescut pentru apariția wheezing-ului la copii lor.

– iritanții de la locul de muncă. Astmul ocupațional poate să apară ca o reacție la anumiți alergeni de la locul de muncă.

– praful. Expunerea la praf este asociată cu un risc crescut de astm bronsic.

Factorii de risc care pot înrăutăți boala sau pot duce la apariția unor episoade astmatice acute sunt infecțiile severe ale căilor respiratorii superioare, sinuzita și gripa. Infecțiile căilor respiratorii superioare cauzează mai mult de jumatate din episoadele de astm bronșic la persoanele adulte.

Astmul bronșic dobândit prin expunere la locul de muncă are două trăsături îl diferențiază de majoritatea celorlalte patologii ocupaționale respiratorii. În primul rând, perioada de latență, intervalul dintre prima expunere la agentul patogen și debutul primelor simptome, este relativ scurtă. Pacienții care sprezintă astm ocupațional sunt frecvent tineri, cu mulți ani de activitate într-un mediu toxic. Odată sensibilizat, pacientul va prezenta un prognostic pe termen lung, nefavorabil, în comparație cu cei a căror expunere încetează.

Simptomele astmului bronșic pot fi ușoare sau severe. Pacienții pot să fie asimptomatici, adică să nu prezinte nici un simptom, să aibă simptome severe zilnic sau, mai frecvent, simptomele să fie situate undeva între aceste două extreme. Intervalul la care apar simptomele se poate schimba.

Simptomele astmului bronșic cuprind:

– wheezing, un zgomot șuierător, de intensitate variată care apare atunci când căile aeriene pulmonare se îngustează;

– tusea, care uneori poate fi unicul simptom, este de cele mai multe ori uscată, fără mucus și apare mai mult noaptea;

– senzația de constricție toracică;

– dispnee care se manifestă că respirație dificilă, rapidă, superficială;

– tulburări de somn;

– oboseala în special în timpul exercițiilor fizice.

Mulți pacienți simt înrăutățirea simptomatologiei în timpul nopții. În mod normal, fiziologic, funcția plămânului se schimbă pe parcursul ciclului zi-noapte. Pacienții astmatici au aceasta variație foarte evidentă, în mod special noaptea, astfel încât în somn apar mai frecvent tusea și dispneea. În cazul în care se trezesc din somn din cauza tusei sau a dispneei, atunci astmului bronșic este slab controlat. Simptomele, împreună cu valoarea fluxului maxim expirator, sunt folosite pentru a defini zonele verzi, galbene și roșii din planul de acțiune al astmaticului. În zona roșie sunt cuprinse simptomele severe, în cea galbenă simptomele care au o intensitate mai mică, iar în zona verde ele lipsesc.

În majoritatea cazurilor pacientul se prezintă în urma unei singure expuneri dramatice la agentul iritant. Cauzele recunoscute sunt substanțele clorinate, acidul acetic, fumurile de cobalt și cadmiu, bioxidul de sulf, și alți câțiva acizi. La acțiunea unor doze foarte mari din aceste substanțe poate apărea devastarea extensivă a tuturor nivelelor tractului bronhial, edem pulmonar și în final, decesul pacientului. În mod obișnuit istoricul relevă tuse acompaniată de simptome ale hiper- iritabilității bronhiale, cu debut imediat după expunere și persistență de câteva luni până la câțiva ani.

Cazurile de astm bronșic cauzat de substanțe iritante tind să fie rare, deși există puține studii asupra bolii. În fazele primare s-au raportat lezarea celulelor epiteliale cu descuamarea lor, infiltrarea peretelui bronhial cu plasmocite și limfocite, însă fără eozinofile.

Un studiu recent a demonstrat faptul că sensibilizarea la agenții cu greutate moleculară mică necesită o perioadă mai scurtă de timp decât în cazul compușilor cu moleculă voluminoasă. Astfel, aproximativ 40% dintre pacienții expuși la cedrul roșu vestic și la diizocianați, agenți cu greutate moleculară mică, au prezentat simptome caracteristice astmului bronșic în decurs de un an de la începutul expunerii, în timp ce numai 18% dintre pacienții expuși la agenții cu moleculă mare au dezvoltat astmul în decursul unui asemenea interval. Un mic procent din pacienți dezvoltă astm după aproximativ 10 ani de la expunere, circa 10%. Totuși, în prezent nu sunt cunoscuți factorii care inițiază și precipită apariția simptomelor la acești pacienți.

Atât caracteristicile gazdei, cât și factorii de mediu sunt determinanți esențiali ai astmului de etiologie profesională. Intensitatea și durata expunerii la aceștia sunt, de asemenea, hotărâtoare. Există o corelație pozitivă între intensitatea expunerii și durata ei și probabilitatea de a se îmbolnăvi de astm bronșic printre brutari și muncitorii de la morile de rumeguș.

A fost stabilită, de asemenea, o corelație între simptomele asociate ocupației și intensitatea expunerii la proteinele de origine animală printre angajații laboratoarelor unde se lucrează cu animale de experiență, cum este cazul cobaiului. Pe de altă parte, expunerea accidentală la concentrații mari de isocianați, de exemplu prin mânuirea incorectă sau vărsarea recipientului, poate fi evenimentul declașantorul simptomelor de astm.

Există multe trăsături comune ale astmului bronșic profesional cu cel neprofesional. Dintre acestea amintim inflamația mucoasei bronhiale, stenozarea căilor aeriene prin spasmul mușchiului neted din peretele bronhial, acumulării locale a secrețiilor, pierderea elasticității parenchimului sau prin edem.

În bronhoobstrucția cronică întâlnim îngroșarea peretelui bronhial prin acumularea celulelor inflamatorii, fibroză subepitelială, edem, hipertrofia musculaturii netede a bronhiilor, acumularea mucusului, fibroză subepitelială, iar în forma acută constricția musculară și edemațierea mucoasei.

Pacienții cu boli atribuitee agenților cu moleculă grea descriu frecvent simptome care sunt tipice răspunsurilor imunologice la proteine dispersate în aer cum este cazul rinitei, tusei, mâncărimeâii și secrețiilor apoase ale conjunctivei, urticariei.

Pacienții cu astm ocupațional manifestă simptome non-specifice de hiper-reactivitate bronhială la o varietate mare de iritanți respiratori, atât la serviciu, cât și în afara lui. Acest fapt poate voala relația dintre simptome și profesie sau rolul unui agent particular utilizat la locul de muncă. Decalanșatorii obișnuiți, în acest caz, sunt smogul din trafic, fumul gospodăresc, parfumuri, fumatul, aerul rece.

Hiper-reactivitatea bronșică se traduce, în general, prin reacția exagerată la stimulii bronhoconstrictori. Patologia presupune are o durată lungă a hiper-reactivității din astmul ocupațional și nu este pe deplin cunoscută. Hiper-reactivitatea bronșică specifică la agenți sensibilizanți poate produce reacții astmatice de diferite tipuri: precoce, care apare la câteva minute după expunere, cu apogeul la aproximativ 30 de minute și se termină în decurs de 60- 90 minute, bifazică care cuprinde o reacție precoce care cedează spontan, urmată de o reacție tardivă cu debut la circa 2-6 ore după expunere, apogeul la 8-10 ore și declinul în maximum 24-48 ore și reacțiile atipice de tip progresiv sau de tip continuu.

O manieră de abordare pertinentă care poate conduce la stabilirea unui diagnostic corect include următoarea secvență de chestiuni:

a. stabilirea antecedentelor clinice consistente cu astmul bronșic a pacientului;

b. stabilirea existenție vreunei evidențe funcționale care să sugereze astmul;

c. stabilirea legăturii cu expunerea ocupațională a pacientului;

d. stabilirea existenței dovezii producției de IgE specific;

e. este, de asemenea, indicat testul de provocare bronhială specifică și stabilirea consistenței rezultatelor cu o reacție alergică respiratorie de tip acut.

Testul de provocare bronhială specifică este considerat un prim-standard de diagnostic, dar necesită timp îndelungat, fiind primejdios și se efectuează de numai câteva centre specializate.

Pentru stabilirea diagnosticului de astm bronșic profesional, pacientul va fi considerat 100% afectat pentru o perioadă nelimitată, atât relativă la profesia care a cauzat îmbolnăvirea, cât și la alte profesii în care se lucrează cu aceeași agenți cauzali.

Schimbarea locului de muncă, atât în cadrul aceleiași unități sau profesii, caz în care pacientul nu ar mai fi expus nici măcar la concentrații mici ale agentului cauzal, cât și prin reprofilarea într-un alt domeniu reprezintă de cele mai multe ori soluția ideală în cazurile de astm bronșic de etiologie profesională. Investigarea unui astfel de caz necesită stabilirea unui diagnostic și evaluarea gradului de afectare care rezultă din boală.

Este esențială analizarea simptomelor precum frecvența, gradul limitării capacității de muncă, frecvența exacerbărilor, a episoadelor acute etc. Simptomatologia are totuși un caracter subiectiv, pacientul putând raporta simptomele exagerat, din dorința obținerii unor despăgubiri, sau estompat, încercând să-și mascheze suferința, din frica de a nu-și pierde serviciul, și implicit sursa de venituri.

Deteriorarea stării pacientului după oprirea expunerii la agenții cauzatori poate apărea, dar, în acest caz este legată de prezența factorilor agravanți. Este de dorit ca evoluția stării pacientului să fie monitorizată în mod regulat, chiar și după rezolvarea episodul acut. Este interesant de observat faptul că subiecții diagnosticați cu astm bronșic profesional nu prezintă un risc mai crescut de sensibilizare la aeroalergenii comuni, după încetarea expunerii.

Ca în orice boală profesională, diagnosticul corect de astm bronsic profesional se bazează pe trei elemente fundamentale: recunoașterea expunerii profesionale la alergeni și iritanți respiratori potențiali capabili de a declanșa criza de astm, tabloul clinic cu semne și simptome caracteristice crizei de astm, examene de laborator și paraclinice pentru susținerea caracterului profesional al bolii și pentru decelarea mecanismului patogenic, alergic si iritativ.

Erorile de diagnostic în astmul bronșic profesional pot avea trei cauze principale, având în vedere cele trei elemente fundamentale de diagnostic de boală profesională: erori determinate de necunoașterea sau interpretarea greșită a expunerii profesionale; erori generate de interpretarea greșită a tabloului clinic și erori determinate de tehnici greșite sau interpretarea eronată a datelor de laborator sau a examenlor paraclinice.

Profilaxia astmului bronșic profesional este realizată prin două grupe mari de măsuri de prevenție, și anume măsuri tehnico-organizatorice și măsuri medicale.

În categoria măsurilor tehnico-organizatorice intră eliminarea din procesul tehnologic a izocianaților, automatizarea unor procese tehnologice, izolarea aparaturii sau a proceselor tehnologice generatoare de vapori, etanșeizarea proceselor, ventilație locală corespunzătoare, procedee umede, ventilație generală, reducerea efortului fizic, interzicerea fumatului în hala de producție, înzestrarea și obligarea folosirii echipamentului de protecție individuală, întreținerea lui în stare bună și în condiții de repaus corespunzătoare, realizarea și întreținerea bună a anexelor sanitare, efectuarea unui instructaj eficient de protecție a muncii și respectarea disciplinei tehnologice și eliminarea factorilor de stres.

Măsurile medicale cuprind recunoașterea riscului profesional de intoxicatie cu izocianați, efectuarea examenului medical la angajare, efectuarea examenului medical periodic și informarea și formarea în domeniul profilaxiei și acordării primului ajutor.

Analizarea astmului bronșic profesional este justificată prin procentajul mare de cazuri noi apărute în structura morbidității profesionale în anul 2011, și anume 32 de cazuri noi, reprezentând 3.39%. totuși, trebuie menționat faptul că în anul 2011 se poate observa o scădere a morbidității în comparație cu anul 2010.

Din numărul mare de agenți cauzali care au determinat apariția acestei boli, doar cinci factori sunt responsabili de 53,13% din totalul îmbolnăvirilor profesionale. Acești agenți sunt florul, gazele și vaporii iritanți, pulberile textile, pulberile de lemn și pulberile de făină.

CONCLUZII

Progresele remarcabile conceptuale, politice și administrative înregistrate în statele europene, precum și recunoașterea principiului globalizării, au făcut necesară adoptarea unei noi strategii în domeniul sănătății ocupaționale.

Astfel, în anul 1996 a fost elaborată Strategia globală a Organizației Mondiale a Sănătății privind sănătatea ocupațională pentru toți, care cuprindea zece obiective prioritare rezumate la politicile pentru sănătate la locurile de muncă, realizarea unui mediu de muncă sănătos, extinderea metodelor de lucru sanogene, dezvoltarea serviciilor de sănătate ocupațională, recunoașterea serviciilor de tip expert, extinderea standardelor de sănătate ocupațională pe baza evaluării științiﬁce a riscurilor, dezvoltarea resurselor umane, stabilirea unor sisteme de date și a modului de înregistrare a acestora, dezvoltarea sistemelor de informare, dezvoltarea cercetării și extinderea colaborărilor.

Deoarece între state există diferențe, uneori considerabile, la nivel socio-economic și legislativ, se impun luarea unor măsuri pentru țările în curs de dezvoltare, printre care și cele din centrul și estul Europei, referitoare la infrastructură, resurse umane, sisteme de înregistrare a accidentelor de muncă și bolilor profesionale, cadrul instituționalizat de medicină ocupațională, legislație și aplicarea acesteia în ce privește standardele de sănătate ocupațională.

În condițiile unor transformări rapide și radicale de ordin economic, este diﬁcil de elaborat lucrări de sinteză privind problemele de medicină ocupațională.

Expunerile la factorii nocivi prezenți în mediul ocupațional sunt asociate cu o gamă largă de efecte cu incidență sănătății, cu impact major în sănătatea publică, între care sunt incluse și bolile infecțioase, efecte toxice acute, alergii și cancer. Simptomele respiratorii și insuficiența pulmonară sunt mult mai dezbătute. Relațiile doză-răspuns nu au fost stabilite pentru majoritatea agenților biologici, iar cunoștințele despre valorile limită ale acestora sunt puține.

Până în prezent nu au putut fi stabilite valori-limită de expunere profesională pentru agenții biologici, deși unele state au fixat limite obligatorii de expunere profesională pentru toxinele acestora. Diferența esențială dintre agenții biologici și alte substanțe periculoase constă în capacitatea acestora de a se reproduce în condiții favorabile și într-o perioadă scurtă de timp.

În rezolvarea problemelor actuale privind sănătațea publică, o importanță esențială o are crearea condițiilor favorabile la locul muncă, capabile să mențină și să fortiﬁce starea de sănătate a angajaților. În acest scop au fost făcute eforturi mari pe parcursul dezvoltării societății umane și, în special, pe parcursul dezvoltării industriei.

Dezvoltarea intensă a industriei și ritmurile mari ale industrializării societății, introducerea unor noi tehnologii destul de complicate, intensiﬁcarea proceselor de computerizare și informatizare, au contribuit în mare măsură la apariția diferiților factori nocivi care inﬂuențează sănătatea angajaților, contribuind la apariția bolilor profesionale.

S-a observat dezvoltarea multor boli profesionale atunci când condițiile de muncă erau nefavorabile. De aceea s-a ajuns la concluzia că în diferite ramuri industriale sunt factori nocivi generali sau speciﬁci, care trebuie analizați și pe baza rezultatelor obținute, să fie elaborate măsuri proﬁlactice.

Astfel, a apărut disciplina igiena muncii, ulterior medicina ocupațională, care devine o știință de sine stătătoare și care se implică în rezolvarea problemelor de proﬁlaxie practică în toate ramurile economiei naționale.

Organele de conducere, agenții economici trebuie să conștientizeze că beneficiile sanitare ale lucrătorului depășesc costurile producerii. Nu există nimic mai scump decât sănătatea. Astfel se explică necesitatea interesului major al organelor de conducere față de măsurile de menținere și îmbunătățire a sănătății angajaților realizate prin măsurile de asanare a condițiilor de muncă: monitorizarea riscurilor, asigurarea unui mediu sănătos de lucru și a asistenței medico-sanitare necesare. Este important acordarea serviciilor de promovare a sănătății personale a muncitorului și a securității condițiilor de muncă (minimumul sanitar, instruirea muncitorilor in securitatea muncii).

În fiecare an, mai mult de 350 000 de lucrători sunt obligați să-și schimbe locul demuncă în urma unui accident, 300 000 suferă de incapacitate permanentă de diverse grade și15 000 sunt definitiv excluși de pe piața forței de muncă. Bolile profesionale sunt foarte costisitoare. Costul uman pentru lucrătoriși familiile acestora: în spatele statisticilor se află oameni adevărați, fiecare având propria sa poveste, unii oameni pot muri sau trebuie să trăiască cu consecințele unor accidente și cu osănătate precară tot restul vieții. Costul pentru organizații: când lucrurile nu merg bine la loculde muncă, aceasta afectează productivitatea afacerii, iar în urma accidentelor și bolilor profesionale apar costuri, procente de concedii medicale și de fluctuație a forței de muncămărite, precum și o forță de muncă mai puțin motivată. Costul pentru guvern: accidentele și bolile plasează o povară enormă pe umerii sistemelor sanitare. Evaluarea corespunzătoare ariscurilor poate oferi câteva beneficii economice, și anume crearea unor condiții de lucru sigure permite companiilor să reducă costurile survenite în urma bolilor profesionale.

Problemele de cost ridicate de multitudinea problemelor medicale pe care societatea le are de gestionat, implică o abordare superioară abordării alopate clasice în care o problemă cerea o soluție care o rezolvă.

Bolile au devenit complexe sau mai bine zis, pentru înțelegerea cât mai bună a acestora, inter și multidisciplinaritatea sunt absolut necesare. Și mai mult decât oricând în cadrul acestei afecțiuni. Din această cauză și soluțiile au evoluat de la simplul medicament cu scop curativ la proceduri medicale de tratament, de abordare sistemică a afecțiunilor. Soluțiile sunt la rândul lor inter și multidisciplinare. Scopul de tratament pur a evoluat de la simpla depanare la îmbunătățirea calității vieții ce devine scop principal de cele mai multe ori. Scopul individual este cel dedicat ameliorării acestuia, pe când scopul social este de a minimiza impactul social al individului către societate și al societății către individ.

Relația se fundamentează în principal pe rațiuni de cost și eficiență. Din această cauză, modului de gestionare al informațiilor medicale are în vederea cooptarea în demersul terapeutic, la diferite momente, și a altor specialități medicale, pentru optimizare înainte de toate a timpului de răspuns din partea medicului și implicit optimizarea rezultatelor procesului de management al bolii.

Evaluarea corespunzătoare a riscurilor ajută la reducerea procentelor de concedii medicale, iar costurile asigurărilor scad, întrucât există solicitări mai puține. Lucrătorii mai motivați suntmai productivi și mai eficienți, iar procentele de fluctuație a personalului scad. Toate acesteaajută companiile să devină mai competitive.

În condițiile contemporane se pune problema standardizării și monitorizării permanente a condițiilor de muncă. Spre exemplu in SUA, Departamentul de Securitate și Igienă a Muncii și Institutul Național de Securitate și Igienă a Muncii sunt responsabile de implementarea Legii cu privire la Securitatea și Igiena Muncii. Aceste instituții stabilesc standard de securitate a muncii și de reducere a riscurilor la locul de muncă, precum și standarde de performanță pentru intreprinderi.

Direcțiile cele mai alarmante din domeniul ocrotirii sănătății: mortalitatea generală pe fonul natalității scăzute; morbiditatea generală; sănătatea femeii ca potențial reproductiv al populației țării; femeile gravide și copiii în primul lor an de viață; sănătatea copiilor de până la 14 ani; maladiile profesionale și lipsa securității condițiilor de muncă. Pentru redresarea situației din sistemul sanitar al țării sunt importante: reforma ca problemă politică primară; îndeplinirea cerințelor prescrise de Banca Mondială; conjugarea eforturilor guvernului cu a altor instituții în scopul selectării, analizei și implementării proiectelor viabile din domeniul asistenței medicale; elaborarea și implementarea opțiunilor de politică a sănătății. În prezent, ajutorul extern este imperios necesar pentru finisarea reformei în domeniu, iar îndeplinirea condițiilor impuse în cadrul finanțărilor externe pot conduce la ameliorarea situației economice ale țării.

Sistemul asigurărilor cu pensii ar urma să fie adus în concordanță cu una din schemele existente în Europa și să fie create fonduri universale de pensii administrate privat. Alinierea valorii actualizate a datoriilor cu cea a veniturilor și combinarea cu introducerea fondurilor de pensii administrate privat pot spori și investițiile în economia țării. Diversificarea și autonomizarea tipurilor de asigurări sociale sunt actuale și necesare.

Luând în considerare gradul înalt de industrializare și informatizare existent în prezent, cât și problemele majore de proﬁlaxie a bolilor profesionale, este evident locul medicinii ocupaționale în sistemul de sănătate publică a societății umane, evidențiindu-se necesitatea și rolul ei pentru protecția sănătății angajaților și poziția ei ca știință.

BIBLIOGRAFIE

DOCUMENTE LEGISLATIVE INTERNAȚIONALE:

Constituția Europeană

Convenția 121/1964 privind prestațiile în caz de acceident de muncă

Convenția nr. 155 din 1981 privind securitatea și sănătatea în muncă

Rezoluția Consiliului 88/C 28/011 privind siguranța, igiena și sănătatea la locul de muncă

Convenția C.167/1988 privind siguranța și sănătatea în construcții

Directiva nr. 89/391

Rezoluția Consiliului 95/C 168/012 privind transpunerea și aplicarea legislatiei sociale a Comunității

Strategia comunitară în domeniul securității și sănătății în muncă pentru perioada 2002-2006

Directiva 91/322/CEE pentru stabilirea valorilor limită indicative prin implementarea directivei Consiliului 80/1107/CEE asupra protecției lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenți chimici, fizici și biologici la locul de muncă

Directiva 91/382/CEE pentru modificarea Directivei 83/477 privind protecția lucrătorilor împotriva riscurilor de îmbolnăvire provocate de expunerea la azbest la locul de muncă

Directiva 98/24/CE cu privire la protecția sănătății și securității lucrătorilor împotriva riscurilor legate de agenții chimici la locul de muncă

Directiva 1999/92/CE cu privire la cerințele minime pentru îmbunătățirea protecției securității și sănătății lucrătorilor expuși la potențiale riscuri în atmosferă

Directiva 2000/39/CE pentru stabilirea primei liste a valorilor limită indicative de expunere la locul de muncă pentru implementarea directivei 98/24/CE privind protecția sănătății și securității lucrătorilor împotriva riscurilor legate de agenți chimici la locul de muncă

Directiva 2000/54/CE privind protecția lucrătorilor contra riscurilor legate de expunerea la agenți biologi la locul de muncă

Directiva 2002/44/CE privind cerințele minime de sănătate și securitate referitoare la riscurile ce decurg din expunerea lucrătorilor la agenți fizici (vibrații)

Directiva 2003/10/CE privind cerințele minime de securitate și sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de agenți fizici (zgomot)

Directiva 2004/37/CE privind protecția lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenți cancerigeni sau mutageni la locul de muncă

Directiva 2004/40/CE privind cerințele minime de securitate și sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de agenții fizici

Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate social

Directiva 2006/25/CE privind cerințele minime de securitate și sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de agenții fizici (radiații optice artificiale)

Document COM (2007) 627 final

Regulamentul (CE) nr. 1338/2008 al Parlamentului European și al Consililui

Rezoluția 2009/C 184 E/06 Parlamentului European din 20 februarie 2008 privind contribuția la Consiliul European de primăvară 2008 în ceea ce privește Strategia de la Lisabona

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor – Îmbunătățirea calității și productivității în muncă: Strategia comunitară 2007-2012 privind sănătatea și securitatea în muncă

Tratatul de la Roma

Strategia globală a Organizației Mondiale a Sănătății privind sănătatea ocupațională pentru toți

DOCUMENTE LEGISLATIVE NAȚIONALE:

Constituția României

Codul muncii

Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească

Legea nr. 90/1996 privind protecția muncii

Legea 346/ 2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 96/ 2003 privind protecția maternității la locul de muncă

Legea nr. 418/2004 privind statutul specific al medicului de medicină a muncii

Hotărârea Guvernului nr. 1875/2005 privind protecția sănătății și securității lucrătorilor față de riscurile datorate expunerii la azbest

Hotărârea Guvernului nr. 1876/2005 privind cerințele minime de securitate și sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de vibrații

Hotărârea Guvernului nr. 1218/2006 privind stabilirea cerințelor minime de securitate și sănătate în muncă pentru asigurarea protecției lucrătorilor împotriva riscurilor legate de prezența agenților chimici

Hotărârea Guvernului nr. 1058/2006 cu privire cerințele minime pentru îmbunătățirea securității și protecția sănătății lucrătorilor care pot fi expuși unui potențial risc datorat atmosferelor explozive

Hotărârea Guvernului nr. 1092/2006 privind protecția lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenți biologici în muncă

Hotărârea Guvernului nr. 493/2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de zgomot

Hotărârea Guvernului nr. 1093/2006 privind stabilirea cerințelor minime de securitate și sănătate pentru protecția lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenți cancerigeni sau mutageni la locul de muncă

Hotărârea Guvernului nr. 1136/2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de câmpuri electromagnetice

Legea 319/ 2006 privind securitatea și sănătatea în muncă

Hotărârea Guvernului nr. 1425/2006 pentru aprobarea Norme metodologice de aplicare a prevederilor Legii securității și sănătății în muncă nr. 319/2006

Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătății lucrătorilor

Hotărârea Guvernului nr. 1414/2009 privind organizarea și funcționarea Institutului Național de Sănătate Publică București

Ordinul Ministerului Sănătății nr.1220/2010 privind aprobarea Ghidului de practică medicală pentru specialitatea medicina muncii

Strategia națională privind securitatea și sănătatea în muncă pentru perioada 2008 – 2013

Ordinul Ministrului nr. 1256/443 pentru aprobarea componenței și a atribuțiilor Comisiei de experți de medicina muncii acreditați de Ministerul Sănătății și de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale

Norme generale de protecție a muncii

MONOGRAFII:

S. Ghimpu, I. T. Ștefănescu, Ș. Beligrădeanu, Ghe. Mohanu- Dreptul muncii, Tratat, ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982

E. Cernea, E. Molcuț- Istoria Statului și Dreptului Românesc, ed. Șansa SRL, București, 1996

I. Beardwell, L. Holden- Human Resource Management, A.Contemporary Perspective, Pitman Publishing, London, 1997

N. Bîscă- Asthmul bronșic în România. Particularitățile epidemiologice, Revista Viața medicală, București, 1998

C. Vlădescu- Managementul serviciilor de sănătate, ed. Expert, 1999

M.-C.Carpentier-Roy, M. Vézina- Le travail et ses malentendus. Enquete en psychodynamique du travail au quebec, Quebec: Les presses de l'Universite Laval, 2000

K. Wellsley- Are you suffering the Symptoms of Bournout?, L.A. Business Journal, 2000

P. Leroux- Spécificités des explorations allergologiques chez l’enfant; vol. IVeme, Congrès de Pneumologie de langue française; Nice‐Acropoles, 2000

R. Sporik, T.A.E. Platts-Mills- Allergen exposure and the development of asthma, Thorax 2001

S. Saglani, S. A. McKenzie- Environmental factors relevant to difficult asthma, Ped. Respir. Reviews, 2002

A. Pavel- Manual de Medicină Muncii, ed. Europa Nova, București, 2002

S. Nisipeanu, R. Stepa- Implementarea managementului securității și sănătății în muncă, ed. Libra, București, 2003

A. Țiclea, A. Popescu, C. Tufan, M. Țichindelean, O. Ținca- Dreptul Muncii, ed. Rosetti, București, 2004

L. Vulcu- Medicina socială parte componentă a sănătății publice, ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2005

C. Trasande, G.D. Thurston- The role of air pollution in asthma and other pediatric morbidities, J. Allergy Clin. Immunology, 2005

R. Condei-Managementul resurselor umane, București, 2006

A. Popescu- Dreptul internațional al muncii, ed. All Beck, București, 2006

C. I. Jucan, C. N. Jucan- Tratat de management medical, vol. I, ed. Alma mater, Sibiu, 2006

D. Țop- Dreptul muncii, ed. Bibliotheca, 2006

R. Capotescu- Stresul ocupațional. Teorii, modele, aplicații, ed. Lumen, Iași, 2006

J. Rees- Controlul astmului bronșic, BMJ nr.5, vol. 13, 2006

G. Friptuleac, V. Meșina- Sănătatea și factorii ocupaționali, Casa editorial-poligraﬁcă Bons Oﬃces, Chișinău, 2006

A. Popescu- Dreptul internațional și comunitar al muncii, ediția a II-a, ed. C.H. Beck, București, 2008

T. Niculescu- Medicina muncii – Manual de boli profesionale, ed. Medmun, București Vol I, 2008

A. Todea, D. Rusea- Cunoașterea riscurilor profesionale: mijlocde protecție a sănătății lucrătorului, ed. Fundației România de mâine, 2008

N. Bîscă, M. A. Bogdan, D. Bumbăcea, T. Mihăescu, Ș. Mihăicuță, F. D. Mihălțan, I. P. Stoicescu, I. Strâmbu, V. Tudorache, R. Ulmeanu – Ghid actualizat pentru managementul astmului, 2008

V. Barbu, C. Cernat, V. Gheorghiu, C. Vasile, Ș. Ivan- Dreptul muncii, ed. Cermaprint, București, 2008

S. Ghimpu, Al.Țiclea, C.Tufan- Dreptul securității sociale, ed.All Beck, București, 2009

M. Bardac, A.Vatamaniuc, E. Fulea- Aspects concerning the effects of the psychosocial risks on the workers, International Conference on Manufacturing Science and Education, MSE, Sibiu, 2009

I.T. Ștefănescu- Tratat teoretic și practice de dreptul muncii, ed. Universul Juridic, București, 2010

V. Barbu, C. Cernat, V. Gheorghiu, C. Vasile, Ș. Ivan- Dreptul muncii, curs universitar, ed. Cermaprint, București, 2010

A. Țiclea- Dreptul pubic al muncii, ed. Wolterskluwer, 2010

S. Ghimpu, A. Țiclea- Dreptul muncii, ed. All Beck, București, 2010

C. I. Jucan, C. N. Jucan- Tratat de management medical, ed. Alma mater, Sibiu, 2010

C. Anandan, U. Nurmatov, O. C. P. Van Schayck- Is the prevalence of asthma declin ing? Systematic review of epidemiological studies, Allergy, 2010

A. G. Mesesan- Dreptul muncii și securității sociale. Sinteze, ed. Albastră, 2011

V. Dorneanu- Dreptul muncii. Note de curs, 2011

G. C. Frențiu, D.-L. Băldean- Asigurări sociale, ed. Universul Juridic, București, 2011

A. Țiclea- Tratat de dreptul muncii, ediția V-a, ed. Universul Juridic, București, 2011

D. Dacian, R. Chiciudean, G. Emrich- Dreptul muncii- suport de curs, 2011-2012

I. Ciochina- Barbu- Dreptul muncii. Curs universitar, ed. Hamangiu, București, 2012

Dicționarul Explicativ al Limbii Române ediția a II-a, apărută sub egida Academiei Române și a Institutului de Lingvistică Iorgu Iordan, București, 2012

V. Dorneanu- Dreptul muncii. Partea generală, ed. Universul Juridic, București, 2012

I. T. Ștefănescu- Tratat teoretic și practice de dreptul muncii, ediția a II-a, ed. Universul Juridic, București, 2012

C. Cernat- Dreptul muncii- curs, ed. Hamangiu, București, 2012

V. Dorneanu- Dreptul muncii. Partea generală, ed. Universul Juridic, București, 2012

C. Gîlcă- Noi teorii în dreptul muncii, ed. Rosetti, 2012

L. Dima- Dreptul securității sociale, ed. C. H. Beck, București, 2012

M. Tofan, M.B. Petrișor- Dreptul muncii -Curs universitar, ed. Hamangiu, București, 2013

ALTE SURSE:

A. Popescu- Dreptul muncii și securității sociale, support de curs

Revista română de dreptul muncii nr.8/ 2009, ed. Wolterskluwer

R. I. Moraru- Managementul riscurilor profesionale psihosociale

European Observatory of Health Care System: trends and challanges, 2002

M. Bejan- Sistemul de management al securității și sănătății ocupaționale

World Health Organization-Health 21: Health for all in the 21st Century

N. Ionac- Mic tratat de geografie medicală

R. R. Popescu- Dreptul muncii, ediția a II-a, ed. Universul Juridic, București, 2012

M. Oarga- Medicina Muncii

A. Todea, A. Ferencz- Aspecte privind situația bolilor profesionale la nivel național în sectorul construcțiilor

A. Țiclea- Flexisecuritatea – un concept actual, Revista română de drept al muncii, nr. 6/2006

A. Demoisson, A. Pelegrin, A. Moreau, J. Gascon, I. Marin, L. Passot, L. Vedsmand, P. Lorent, R. Gehring- Ghid de bune practice privind coordonarea securității și sănătății

M. Bogdan- Ghid de management al bolilor pulmonare cronice. Ghid de management al astmului

http://sanatatesisecuritateinmunca.webgarden.ro

http://muncaprotejata.wordpress.com

http://sanatateasisecuritateamuncii.wikispaces.com

www.euro.who.int

www.ilo.org/public/english/protection/safework/stress/index.htm

www.euro.who.int

https://osha.europa.eu

www.ilo.org

www.insse.ro

http://www.emedic.ro

https://osha.europa.eu/ro

http://muncaprotejata.wordpress.com

www.who.int/en

http://imm.protectiamuncii.ro/docs/RO_070312_BR.pdf-Bune practici pentru întreprinderi, parteneri sociali și organizații

http://imm.protectiamuncii.ro

http://www.vocabular.net

http://www.medicina-muncii.info

Acasa

http://www.scrigroup.com/sanatate/Bolile-profesionale

http://dexonline.ro

http://www.romedic.ro

http://consultantamm.ro

http://www.archeus.ro

http://www.inspectiamuncii.ro/ghid

http://juristconsulting.ro

http://apssmt.ro

http://eur-lex.europa.eu

http://www.inail.it

http://www.muncainstrainatate.anofm.ro- Raportul anual INAIL

http://ec.europa.eu/employment_social

Acasa

http://www.emedonline.ro

http://rezidentiat.3x.ro