Bleiziffer William Ritulindiaspioraptalbaiulia12iunie2017 [631959]

PRACTICAREA PROPRIULUI RIT ÎN DIASPORA.
CHESTIUNI CANONICE
Corectat 12 iunie2017
WILLIAM A. BLEIZIFFER
Conf. dr. pr., Universitatea „Babeș -Bolyai” Cluj Napoca ,
Facultatea de Teologie Greco -Catolică , Departamentul Blaj .

THE PRACTICE OF OWN RITE IN DIASPORA.
CANONICAL ISSUES
Abstract
This article, having a provocative title, tries to offer an overview, from a canonical perspective, of
the right of the oriental catholic Christians to experience their own liturgical identity and to
practice their own rite in the Diaspora. The Church regards, with interest and hope, the migration
phenomenon and tries to insure, by the accurate interpretation and implementation of the canonical
norms con cerning the liturgy, the use of this right by the Christians in the Diaspora. The article,
based on a strong bibliographical ground, presents the guiding principles in the implementation of
the canonical norms, both CIC and CCEO, concerning this reality.

Keywords : canon law, oriental catholics, Diaspora, religious and confessional identity, pastoral
principles
1. Prem isă
Nu fără o oarecare îngrijorare, dar cu la fel de mult ă încredere și speranță, Biserica privește
fenomenele moderne care prin impactul pe care îl au influențează asupra dezvoltării societății
umane și a experienței acesteia. Modificările paradigmatice ale secolului trecut, și nu numai,
provoacă, de asemenea, Biserica să reflecteze asupra acestor real ități care și -au lăsat și continuă
să-și lase amprenta asupra modului în care persoana umană – atât ca individ cât și ca membru al
unei comunități – interpretează relația sa cu sine însă și, cu societatea căreia îi aparține, sau, – într-
o dimensiune eshatol ogică -, cu Dumnezeu.
În ultimii ani, în repetate rânduri s -a vorbit despre caracterul particular al Europei și despre
rădăcinile ei creștine, insistând și asupra incontestabilului rol pe care creștinismul l -a avut în
formarea bătrânului continent. Creștin ismul reprezintă mult mai mult decât continentul european,
deoarece, ca religie, nu se reduce la o simplă prezență religioasă; într -adevăr, el reprezintă o
adevărată sursă de valori morale și culturale ce caracterizează umanismul creștin. Religia creștină
a lăsat semnul prezenței sale active în toate țările europene, într -o asemenea măsură încât gran ițele
actuale ale continentului coincid, oarecum , cu limitele evanghelizării.
Europa modernă, cu toate realitățile sale instituționale, – în cadrul acestora găs indu-se și Bise rica
– este chemată astăzi să înfrunte cu seriozitate problema secularizării, dar cu mare deschidere și

seninătate1. Mentalitatea seculară este prezentă și se manifestă în toate sferele vieții. Prezența
acesteia transformă și denaturează val orile umane, și în timp ce își pune accentul asupra realității
în care omul modern trăi ește, reduce credința și manifestarea sentimentului religios la o simplă
terapie spirituală, ajungând chiar să promoveze o existența individualistă, practic atee, c are
conduce la o viață retrasă, izolată , ca și cum aproapele și Dumnezeu nu ar exista. Schimbările de
la nivelul țesutului social, cultural, politic și religios, de care se leagă și recen tele fenomene ale
emigrării popu lațiilor din Asia și Africa, – situații ca re sunt foarte dramatice în conținutul cel mai
intim al demnității umane -, stimulează Biserica în căutarea unor noi căi de evanghelizare .
Noua evanghelizare2 cere Bisericii să -și reconsidere prop ria misiune de vestitoare a mesajului lui
Dumnezeu într -o lu me profund schimbată comparativ cu perioada anterioară. Expresiile
secularismului, în unele privințe chiar și văzute într -o lumină pozitivă3, se prezintă astăzi mai
degrabă într -o formă negativă, care afectează persoana umană în toate dimensiunile sale, cu lturale,
de credință și trăire religioasă, și comunitară, ca și cum s -ar exclude din acestea orice trimitere la
sacru.
În contextul unei astfel de realități pare adecvată o reflecție asupra dreptului credinciosului creștin
(christifideles ) de a practica cultul divin al propriei Biserici sui iuris4, și de a urma o formă de
viață spirituală în concordanță cu propria tradiți e ecleziastică .
2. Fenomen ul migrator : o provocare adresată Bisericii ?
Într-o societate în profundă și rapidă schimbare , în care valorile creștine sunt din ce în ce mai
ignorate, dar în care posibilitățile oferite de mijloacele de transport sunt tot mai avansate și permit

1 Amintim doar c âteva l ăuadabile inițiative ecleziastice sau academice care au tratat acest subiect : BOCȘAN
N., SIMA A. V., CÂRJA I (Coord.) Identități confesionale în Europa Central -Orientală (secolele XVII -XXI),
Presa Universitară Clujean ă, 2009; DUMITRAN D., GUDOR B. (ed.) Identitate confesională și toleranță
religioasă în sec. XVIII -XIX, Annales Universitatis Apulensis, Series Historica 15/II, ed. Mega, Alba Iulia
2011; DUȘE C. I., BUZALIC A. (ed.), Secularizarea și Europa contemporană – particul aritățile Europei
centrale și de Est , Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2014. În Romania, pe acee ași temă a secularizării, s -a
desfășurat în urmă cu zece ani „III Incontro dei Membri e Consultori Europei del Pontificio Consiglio della
Cultura e dei President i delle commissioni per la Cultura delle Conferenze episcopali d'Europa a S ibiu, 3 -5
maggio 2007”, ale căre i lucrări au fost publicate în PONTIFICIO CONSIGLIO DELLA CULTURA , Sfide della
secolarizzazione in Europa, Urbaniana University Press, Città del Vati cano, 2008.
2 Tema, de mare actualitatea, a preocupat și cont inuă să preocupe Biserica. Recent, în cadrul Cu riei Romane
a fost creat un nou Dicaster: Papa Bened ict XVI, prin scrisoarea Apostolică motu prop rio din 21 septembrie
2010 Ubicumque semper, a inst ituit Consiliul Pontifical pentru promovarea Noii Evanghelizări . După ce în
diferite documente ale magisteriului a fost evidențiată necesitatea unei reânnoite propovăduiri a Evangheliei
ca urmare a unor profunde transformări sociale (Evanghelii Nuntiandi , 1974; Christifideles Laici , 1988;
Nuovo Millennio Ineunte , 2001), înființarea acestui Consiliu Pontifical răspunde preocupărilor exprimate în
mod repetat de magisteriu, și dorește să ofere răspunsuri adecvate pentru ca Biserica în spiritul ei misionar,
să promoveze și să pună în aplicare noua evanghelizare . Misiunea acestui Consiliu se îndreaptă îndeosebi
spre acele Biserici înființate în timpuri îndepărtate, și spre cele care sunt prezente în teritoriile tradițional
creștine, dar care sunt supuse masiv fenomenului secularizării .
3 „În sens pozitiv, procesul seculariz ării legat de impunerea dominării rațiunii ad ulte i -a împins pe credincioși
spre o formă de «vârstă matură » în credință, și i-a motiva t să acționeze în calitate de creștini adulți atât în
fața provocărilor complexe ale proceselor istorice în desfășurare, cât și în fața propriilor responsabilități
istorice, în special față de cele legate de mărturia credinței ”. PAUL POPARD , „Introduzione ai lavori” , în
PONTIFICIO CONSIGLIO DELLA CULTURA , Sfide della secolarizzazione in Europa, Urbaniana University Press,
Città del Vaticano, 2008, 19 -40, 21.
4 Pentru clarificarea conceptului de „Biserică sui iuris” vezi BLEIZIFFER W., Ius Particulare in Codice
Canonum Ecclesiarum Orientalium. Dreptul parti cular al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco – Catolică.
Actualitate și perspective , Presa Universitară Cluj eană, Cluj -Napoca, 2016, 57-73; BLEIZIFFER W., Termenul
ecleziastic de Biserică “sui iuris” , în Studia Universitatis Babes -Bolyai. Theologia Graec o-Catholica
Varadiensis, an X VLI, nr. 2, Cluj -Napoca, 2001, 63 – 72.

o rapidă deplasare dintr -o zonă într -alta, atenția pe care trebuie să o acorde responsabilii sociali și
religioși unui astfel de f enomen par e mai mult decât evident ă. Pe de altă parte, în societatea
occidentală de astăzi, o societate tot mai frecvent caracterizată de mișcări de populație provenită
din zone de război sau mai sărace , sau pur și simplu aflată în căuta rea u nei vie ți mai bune , imigrația
devine un fenomen care provoacă, de asemenea, și Biserica.
Această mobilitate crescută a populației celui de -al treilea mileniu creștin pune și Bisericile
Orientale Catolice în fața unor noi întrebări și provocări . Tot mai mulți credincioși ai acestor
Biserici, spre deosebire de perioadele anterioare, locuiesc în afara teritoriilor propriilor Biserici
sui iuris: în fața unei astfel de realități rezultă o serie de întrebări pastorale și, în același timp,
juridice. În diaspora , păstrarea și manifestarea propriei identității religioase și confesionale devine
o temă recurentă și obiectul unei analize și aprofundări suplimentare. Situația în care se găsesc
membrii unei anumite Biserici sui iuris ce se află într-o zonă în care nu există o ierarhie a Bisericii
proprii , ci mai degrabă a Biseric ii latine, solicită o reflecție serioasă privind dreptul și obligația
acestor credincioș i la o viață religioasă conformă cu cultura , ritul și spiritualitatea lor.
Migrația continuă a credincioșilor catolici orientali în teritoriile latine reprezintă o realitate care
cere un răspuns pastoral responsabil din partea fiecărei Biserici catolice locale. În această situație
diver șii responsabili , de la ordinar ul diecezan și până la diferitele conferințe episcopale, trebuie să
se angajez e în acordarea unor servicii de asistență pastorală adecvată pentru acești credincioși,
care poate îmbogăți cu contribuția lor diferite le sectoare ale Bisericii care îi găzduiește. Chiar și
dimensiunea ecumenică sau rituală , care pentru unele Biserici pot reprezenta o premieră , poate fi
valori zată prin contribuția acestor credincioși. În condiții mai puțin fericite, când Biserica locală
se poate demonstra nepregătit ă să se ocupe de problemele ridicate de diversitatea riturilor , – cu
consecințe grave legate de alienarea ritual ă și posibila asimilare a acestor credincioși în Biseric a
latină -, dreptul la trăirea propriei forme de viață spirituală și de a practica cultul divin conform
prescrierilo r propriei Biserici sui iuris reprezintă o reală necesitate de ordin pastoral. Biserica, în
demonstra rea și manifesta rea universalit ății ei , are sarcina de a sprijini o colaborare pastorală reală
și fructuoasă cu ierarhia propr ie a emigranților5. În ciuda unor eforturi evident e în acest domeniu,
nu lipsesc provocările și, poate chiar, neînțelegerile și posibilele eșecuri cauzate de diverși factori
care nu întotdeauna sunt obiectivi.
„Comunitățile catolice din Occident nu sunt întotdeauna imune la sindromul de
xenofobie sau față de conceptul de praestantia ritus latini , considerând
integrarea migranților ca dezrădăcinare și asimilare, latinizare, înstrăinare,
pierdere a prop riei identi tăți, a tradiți ei etnice, culturale și ecleziale a acestora .
Diaspora catolicilor de diferite rituri riscă să fie asimilată de catolicii de rit latin ,
în special în cazul în care Biserica locală se demonstrează xenofobă și
nepregătit ă în a s uport a și gesti ona diversitatea ”6.
Prezența orientalilor catolici în teritoriile latine oferă Bisericii posibilitatea de a -și demonstra
universalitatea, catolicitatea. În același timp, printre diferitele probleme ridicate de prezența
acestor emigranți se cristalizează ș i necesitatea unei pastorale adecvate și coerente, care să
corespundă statut ului propriu al acestora. În ceea ce privește includerea acestor credincioși într -o
comunitate nouă și diversă, care îi primește, apare cu claritate necesitatea de adaptare a acest ora
la noua viață socială, caracterizată cu siguranță de diferite obiceiuri, de o nouă limbă care ar trebui
asimilată cât mai curând posibil și, în general, de un nou stil de viață, în care diversitatea se poate
manifesta fără a deteriora unitatea. Contact ele dintre catolici care aparțin diferitelor rituri liturgice
nu trebuie să fie neapărat o confruntare dintre culturi și rituri liturgice, dar se poate constitui într-
o oportunitate pentru o cunoaștere și o îmbogățire reciprocă, și mai ales pentru un împărtășit

5 Referitor la acest aspect, bibliografia folosită pentru prezentul studiu este mai mult decât elocventă.
6 SALACHAS D., „Lo status giuridico -pastorale degli orient ali cattolici in emigrazione”, î n Anuario Argentino
de Derecho Canónico (AADC) XVI (2009 -2010), 161 -183, 167.

respect al identității celuilalt. În princip iu, trebuie considerat faptul că identitatea proprie a
creștinului este ancorat ă într-un ansamblu de valori religioase, morale, culturale și istorice. Aceste
caracteristici care pot fi consid erate esențiale, deci definitorii în ceea ce privește apartenența la un
anumit grup, determină înt r-un mod particular trăirea pro priei credințe, care devine și mai
relevantă atunci când credinciosul se află în afara teritoriului propriei Biserici sui iuris și, prin
urmare, departe de contextul ecle zial propriu. Observarea ace stei diferențiere ne ajută să înțelegem
justa semnificație a identității ecleziale, fără a schimba din cultura modernă alte elemente
conceptuale foarte răspândite care conduc la definir ea identității în contrast cu alteritate a, adică ,
pe baza diferențelor percepute în întâlnirea cu un altul , chiar dacă mai apoi se tinde la construi rea
aceleiași identități cu anumite criterii de egalitate care se disociază de ideea de diversitate7.
Modul diferit de percepție a dimensiunii rituale și culturale a credinciosului care abandonând
teritoriul propriei Biserici intră în contact cu o al tă realitate eclez ială, duce, așadar, la
conștientizarea semnificați ilor și a particularităților proprii, și în ce le din urmă la conș tientizarea
propriei identități care trebuie înțeleasă, întărită și, deci, respectată.
Unul dintre drepturile fundamentale ale christifideles în acest domeniu este sintetizat în canonul
17 al Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium8 dar și în canonul corespunzător din Codex Iuris
Canonici9, 214:
Can. 17 – (CIC = 214) Credincioșii creștini au dreptul de a practica cultul divin
conform prescrierilor propriei Biserici sui iuris și de a urma o formă de viață
spirituală proprie, care să fie însă în concordanță cu doctrina Bisericii.
În virtutea acestui canon, care confirmă o serie de documente ale Conciliului Vatican II, este
garantată libertatea religioasă care se exercită chiar și prin libertatea de a pract ica în mod deschis
și fără nic io constrângere propriul rit. În plus față de libertatea de a practica pro priul cult liturgic
și de a urma o formă de spiritualitate care este în concordanță cu doctrina Bisericii, este
recunoscută de către un alt canon, 31, libertatea de a fi imuni în faț a provocărilor de trecere la o
altă Biserică sau de a schimba ritul prop riu. Deși canonul 31 CCEO nu găsește un corespondent
între canoane le CIC, avem totuși în acest din urmă corp legislativ un canon, 112, care stabilește
un principiu ce întărește practic , chiar dacă a priori , acest drept:
Can. 112 – § 2. Obiceiul, chiar îndelungat, de a primi sacramentele după ritul
unei Biserici rituale autonome nu atrage după sine înscrierea la această Biserică.
Chiar dacă frecventează o parohie latină în care primesc frecvent sacramentele Bisericii , – din
cauza absenței unui paroh propriu în diaspora, sau din cauza absenței unei proprii ierarhii la care
să se raporteze din punct de vedere administrativ și pastoral, – credincioșii orientali rămân membri
ai propriei Bise rici sui iuris. În acest sens este protejată diversitatea riturilor a acelor credincioși
orientali care din diferite motive se găsesc în afara teritoriului propriei Biserici. Încredințarea

7 OKULIK L., „Tutela giuridica dell'identità ecclesiale dei fedeli orientali in situazione di diaspora ”, în Idem
(ed.), Nuove terre e nuove chiese : le comunità di fedeli orientali in diaspora , Venezia, Marcianum Press,
2008, 219 -242, 221.
8 PONTIFICIUM CONSILIUM DE LEGUM TEXTIBUS INTERPRETANDIS , Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium,
Auctoritate Ioannis Pauli PP. II promulgatus, Fontium annotatione auctus, Libreria editrice Vaticana, 1995.
AAS 82 [1990], 1061 -1353; EV 12/695 -887;
9 Codex Iuris Canonici, publicato il 25 gennaio 1983, în AAS [1983]; EV 8/637 -1089; Codul de drept
canonic, Iași, 1995. Conform LA TERRA PAOLO , „É possibile una forma vitae spiritualis secondo un rito
diverso?”, în OKULIK L. (ed.), Le Chiese sui iuris, criteri di individuazione e delimitazione , Venezia, 2005,
171-180, 171, canoanele dedicate drepturilor și îndatoririlor (fundamentale) ale credincioșilor sunt cel mai
puțin st udiate și aprofundate. În ciuda acestei declarații, există o serie de stud ii și articole care fac posibilă
aprofundarea unui astfel de subiect, în special în ceea ce privește aplicarea efectivă a dreptului la libertatea
de cult în propriul rit și trăirea u nei spiritualități pro prii.

credincioșilor orientali grijii pastorale a unor miniș tri ai unei a lte Biserici sui iuris , sau ai Biseric ii
latine, se poate realiza în acele locuri în care nu există nici măcar structuri canonice minimale
pentru g rija pastorală a acestor credinc ioși (cf. can. 916).
Normativa canonului 31 este profund inspirată de diferit ele documente conciliare10 care fac
referință la interdicția absolută a „prozelitismului ritual” al catolicilor aparținând diferitelor
Biserici sui iuris , și, de asemenea, la obligația de a respecta libertatea de conștiință a oricărui
credinc ios. În perspec tiva în care Conc iliul11
recomandă cu căldură institutelor călugărești și asociațiilor de rit latin care
activează în regiunile orientale sau printre credincioșii orientali ca, pentru o mai
mare eficacitate a apostolatului, să constituie, în măsura posibilităților, case și
chiar p rovincii de rit oriental,
Un alt canon care se referă la tema noastră stabilește următoarele ,
Can. 41 – Credincioșii creștini ai oricărei Biserici sui iuris , chiar și cei ai
Bisericii latine, care prin funcție , minister sau însărcinare au relații frecven te cu
credincioșii creștini ai unei alte Biserici sui iuris , trebuie să fie pregătiți cu grijă
în ceea ce privește cunoașterea și cultivarea ritului acelei Biserici, în raport cu
importanta funcției , a ministerului sau a însărcinării de îndeplinit.
În ciud a faptului că nu are un canon corespunzător în CIC, canonul 41 se adresează și
credincioș ilor latini tocmai datorită conț inutului can. 1 CCEO și corespunzătorul can. 1 CIC, dar
și datorită faptului că această disciplină „are ca și izvor ceea ce Conciliul a stabilit în OE 6 ”12.
Acest dublu efect poate avea, de asemenea, unele rezultate pozitive: contactul orientalilor catolici
cu catolicii de tradiție latină duce în mod progresiv la conștientizarea catolicității Bisericii
Universale, în timp ce orientalii înșiși pot să devină și mai conștienți de identitatea lor duală,
orientală și în același timp catolică.
Una dintre preocupările majore ale Bisericii față de viața liturgică, și implicit față de respectarea
canonului 17 deja amintit, este legată tocmai de p ăstrare a ritului liturgic propriu ca „ patrimoniul
liturgic, teologic, spiritual și disciplinar, diferențiat prin cultura și împrejurările istorice ale
popoarelor, care se exprimă printr -un mod de trăire a credinței ce este specific fiecărei Biserici sui
iuris (can. 28 – § 1). Datorită unei rapide creșteri demografice și a mobilității ridicate a persoanelor,
emigrarea, ca fenomen, permite schimbul de opinii, idei, valori în zone din ce în ce mari, oferind
posibilitatea unor contacte inexistente până acum. Im aginea diasporei occidentale prezintă mai
multe comunități catolice orientale, care se găsesc, datorită acestui fenomen, în teritoriile de rit
latin, sau chiar latini în teritorii orientale. Acest dublu efect poate avea chiar un feedback pozitiv:
contactul orientali lor cu catolicii de tradiție latină creează progresiv conștiința catolicității
Bisericii Universale , în timp ce orientalii înșiși pot deveni mai conștienți de dubla lor identitate,
de credincioși oriental i și catolici în același timp.
Această dub lă realitate eclezială , a catolicismului și a identității orientale, precum și misiunea
ecumenică specifică a Bisericii au fost recunoscute și confirmate în mod solemn de Conciliul

10 Ediția critică a Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium , prezintă ca izvoare ale can. 31 aceste
documente: Cost. Sacrosantum Concilium 14; decr. Orientalium ecclesiarum, 2-6; Cf. PONTIFICIUM
CONSILIUM DE LEGUM TEXTIBUS INTERPR ETANDIS , Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium , Auctoritate
Ioannis Pauli PP. II promulgatus, Fontes annotationes auctus , Libreria Editrice Vaticana, 1995, 6, n. 5.
11 OE 6.
12 LORUSSO L., „Rapporti tra gerarchie , orientale e latina, nel servizio pastorale”, în LORUSSO L. e SABBARESE
L. (a cura di), Oriente e Occidente: respiro a due polmoni; studi in onore di Dimitrios Salachas , Città del
Vaticano, Urbaniana University Press, 2014, 145.

Vatican II13; în același timp, în domeniul juridic B iserica a fost înzestrat ă cu structuri canonice
corespunzătoare stabilite în cele două coduri, CCEO și CIC14. Evident, aceste structuri canonice
astăzi în vigoare nu rezolvă toate problemele pentru a garanta o grijă pastorală adecvată
credincioșilor orientali emigrați, care se pot simți străini și oaspeți în diaspora. Grija pastorală a
acestor credincioși prezenți în ci rcumscripții canonice latine presupune în mod evident prezența
și activitatea propriilor miniștri sacri, realitate pe care ambele coduri o reglementează prin
existența unor structuri adecvate statutului propriu al acestor credincioși , drepturilor și
îndatoriril or lor, relațiil or lor cu Ierarhia latină locală sau cu prop ria Ierarhie , toate aceste realități
desfășurându -se încă în contextul în care încă mai este valabil , în unele părți, principiul
praestantia ritus latini15.
Prezența credincioșilor orientali în diaspora , sau prezența credincioșilor latini în teritoriile
orientale, reprezintă o realitate concretă care pune și mai mult în evidență necesitatea unei
activități pastorale coerente, cu respectarea deplină a legislației bisericești, care are ca scop, cel
puțin în tem a circumscris ă de studiul nostru , conservarea patrimoniului liturgic al oricărui
credincios catolic prezent în diaspora , și deplinul respect al identității sale rituale. O diaspora
formată din e migranți catolici orientali are, printre multe alte realități , și preocuparea față de o
grijă pastorală urgent ă, adecvat ă și specific ă. Problema este primordial spirituală, dar și teoretic ă
și juridică . „Emigrarea riscă nu doar să sărăcească Bisericil e orientale, dar în ritmul tragic cu care
evoluează , emigrarea riscă chiar să ducă la dispariția lor ”16.
3. Principi i conciliar e și canonic e referitoare la pastorală și la respectul față de
propriul rit
După Conciliul Vatican II Biserica Romano -Catolică ( Latină) începe să privească spre Orient , și
implicit spre Bisericile Orientale Catolice, dintr -o nouă perspectivă, mult diferită față de cea
anterioară. Acest lucru se datorează noului raport pe care documen tele conciliare îl stabilesc față
de Bisericile Ortodoxe, considerate de multe documente ca fiind adevărate B iserici (UR 15), dar
și față de Bisericil e Orientale Catolice al căror patrimoniu este reconsiderat și cărora Conciliul le
dedică un întreg document17. Bisericil or Orientale Catolice li se recunoaște atât pari dignit as
comparativ cu Biserica La tină, cât și dreptul și datoria de a se guverna pentru binele credincioșilor
în funcție de disciplinele tradiționale proprii . Este ușor de înțeles influe nța notabilă pe care
conținutul documentelor conciliare l -a avut asupra ulteriorului procesul de revizuire și redactare a

13 EV 1, 485-486, OE 24, „Bisericile orientale aflate în comuniune cu Scaunul Apostolic roman au îndatorirea
deosebită de a promova unitatea tuturor creștinilor, mai ales orientali, după principiile Decretului „Despre
ecumenism” promulgat de acest sfânt Conciliu, în primul rând pr in rugăciune, prin exemplul vieții, prin
fidelitatea plină de respect față de vechile tradiții orientale, printr -o mai profundă cunoaștere reciprocă, prin
colaborare și stimă frățească față de lucruri și oameni”.
14 Can. 903 – Bisericilor orientale catolice le revine sarcina specială de a promova unitatea între toate
Bisericile orientale, în primul rând prin rugăciune, prin exemplul vieții, prin fidelitatea călugărească față de
tradițiile vechi ale Bisericilor orientale, prin cunoașterea reciprocă mai bună, prin colaborarea și aprecierea
fraternă a lucrurilor și a sufletelor.
De asemenea, și întregul titlu XVIII, Despre Ecumenism.
15 SALACHAS D., Lo status giuridico -pastorale degli orientali cattolici in emigrazione…op cit., 176-177.
16 Ibidem, 177. De acee ași părere este și GEFAELL P., Impegno della Congregazione per le Chiese Orientali,…
op cit. 125, n. 20; care consideră că fenomenul poate să se manifeste nu doar față de catolicii orientali prezenți
în teritorii latine, ci și față de latini i din teritoriile o rientale.
17 POSPISHIL V. J. (by), Orientalium Ecclesiarum . The Decree on the Eastern Catholic Churches of the II
Council of Vatican. Canonical -Pastoral Commentary , Bronx – New York, 1965.

textelor canonice, fie ale CIC cât și ale CCEO18. Conc iliul prezintă un set de principii privind
posibile relațiile dintre creștini i care aparțin diferitelor Biserici sui iuris , inclusiv Biserica Latină19,
și trebuie, în cele ce urmează, să le subliniem pe cele mai relevante.
Bisericile Orientale sunt o parte a Bisericii Catolice iar patrimoniul lor disciplinar, teologic,
ecleziologic și spiritual este considerat parte a Bisericii universale a lui Cristos20, și, ca atare, acest
patrimoniu trebuie respectat și promovat cu atenție. Tocmai de aceea, le este recunoscut acestor
Biserici dreptul de a se guverna în conformitate cu aceste disci pline proprii, care corespund mai
bine caracterului spiritual și pastoral al credincioșilor lor. Același principiu este reiterat în can. 39
CCEO21. Bisericile Orientale Catolice au sarcina de a exprima conștiința propri ilor lor valo ri și
de a recupera și trăi propria lor moștenire ca o „contribuți e autentică și de neînlocuit la catolicitatea
Bisericii. Cu cât vor fi mai mult ele înse le, cu atât mai incisivă va fi mă rturia Bisericilor Orientale ,
mai vizibilă apartenența lor la orientul creștin, mai rodnică și valoroasă complementaritatea lor în
comparație cu tradiția occidentală ”22.
Varietatea riturilor, sau mai bine zis a Bisericilor sui iuris , în unica Biserică Catolică nu numai că
nu este dăunăto are unității acesteia, ci dimpotrivă, o manifestă: de fapt, di versitatea acestor biserici
îmbogățește și confirmă unitate a în diversitate a Bisericii Catolice23.
Toate Bisericile sui iuris , fie orientale fie occidentale, sunt încredințate în mod egal conducer ii
pastorale a Romanului Pontif , se bucură de acee ași pari dignità24, și beneficiază de aceleași

18 BLEIZIFFER W., „Incidența Conciliului Vatican II asupra Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium” , în
Studia Theologica III , 3/2005, Cluj -Napoca, 148 – 159.
19 Biserica Latină este, principial, considerată ca fi ind Biserică sui iuris, chiar dacă în mod diferit de Bisericile
Orientale catolice: W. BLEIZIFFER , Ius particulare in Codice Canonum Ecclesiarum Orientalium …. op. cit.,
102, n. 234: http://editura.ubbcluj.ro/www/ro/ebooks/authors_d.php?ida=1083
20 Enchiridi on Vaticanum I, 457, Decreto sulle Chiese Orientali cattoliche, introducere: „Biserica Catolică
prețuiește foarte mult instituțiile, riturile liturgice, tradițiile bisericești și disciplina vieții creștine din
Bisericile Orientale. Căci în aceste Biserici, ilustre prin vechimea lor venerabilă, strălucește tradiția care vine
de la apostoli prin sfinții părinți și care constituie o parte a patrimoniului revelat de Dumnezeu și indivizibil
al Bisericii universale”. EV 1, 461, OE 5 evidențiază odată în plus, „în mod solemn că Bisericile din Orient
ca și cele din Occident au dreptul și datoria de a se conduce după propriile discipline particulare de vreme ce
acestea se ilustrează prin venerabila lor antichitate, sunt mai conforme cu obiceiurile credincioșilor lor și par
mai capabile să asigure binele sufletelor”.
21 Can. 39 – Riturile Bisericilor orientale, ca patrimoniu al Bisericii universale a lui Hristos în care strălucește
tradiția care derivă de la Apostoli, prin intermediul Părinților și care afirmă divina un itate în varietate a
credinței catolice, trebuie să fie respectate și promovate cu religiozitate .
22 PINTO P. V. (a cura di), Commento al Codice dei Canoni delle Chiese Orientali, Studium Romanae Rotae,
Corpus Iuris Canonici II , Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano, 2001, 52.
23 EV 1, 458, OE 2, „Între ele există o admirabilă comuniune astfel încât varietatea din Biserică nu dăunează
unității ci, mai degrabă, o manifestă. Într -adevăr Biserica Catolică voiește ca tradițiile fiecărei Biserici
particu lare sau rit să fie păstrate în integritatea lor …”.
24 Conceptul „ pari dignità, abrogă principiul preconciliar al su periorității ritului latin în comparație cu
celelalte rituri ( praestantia ritus latini) principiu prezent de câteva secole în Biserică și st abilit de papa
Benedict XIV prin constituția apostolică Etsi pastoralis (1742) și prin scrisoarea enciclică Allatae sunt
(1755), și subliniază faptul că Ecclesia universa e compusă din comuniunea diferitel or Biserici din orient și
occident, îndeosebi din acele matrici de credință fondate de Apostoli și de succesorii acestora, care se
guvernează după propriile discipline, rămânând integru principiul conform căruia în comuniunea universală
a Bisericilor, prezid ează, prin voința divină, Episcopul Romei, succesorul lui Petru”; SALACHAS D., Lo status
giuridico -pastorale… op. cit. , 162 -163. Tema prezentată de OE 3, foarte importantpă din perspectiva
studiului nostru, este tratată pe larg în literatura de specialitat e; facem referință doar la câteva cote
bibliografice : VALDRINI P., L'‟aegualis dignitas” des Église d'Orient et d'Occident , în AL-AHMAR A. –
KHALIFÉ A.- LE TOURNEAU D. (ed.) Acta Simposii Internationalis circa Codicem Canonu m Ecclesiarum
Orientalium , Kaslik, 24 -29 Aprilis 1995, Kaslik, Liban, 1996, 51 -68; LORUSSO L., „Il riconoscimento della

drepturi și obligații 25. Un alt principiu este legat de cuno așterea reciprocă, potrivit căru ia diferitele
rituri, și în special normele practice în materie interrituală , trebuie studiate cu atenție, și deci
aplicate26. Cunoașterea reciprocă dintre Biserici, cu tot ceea ce presupune dreptul la libertatea de
a manifesta și practica ritul liturgic, necesită, de asemenea, cunoștințele necesare de drept canonic,
atât oriental cât și latin. Conciliul subliniază necesitatea unei astfel de relații între diferitele
Biserici sui iuris , relație care necesită cunoașterea reciprocă (OE 6;. Cf. CCEO c 41) și nu prevede
o separare ermetică a diferitelor realități disciplinare. Într -adevăr, beneficiarii celor două coduri,
sunt în primul r ând christifideles catolici , care, indiferent de apartenența la o determinată
cetățenie, naționalitate, limbă, etnie sau apartenența la una dintre Bisericile sui iuris , au dreptul de
a le fi recunoscut ă propria identitate ritual ă27.
De asemenea, OE 4 face o referire explicită la necesitatea respectării și păstrării „pretutindeni a
ritul propriu, de a -l cultiva și, după puteri, de a -l practica în măsura posibilităților, rămânând
neatins dreptul de a recurge, în cazuri particulare ce privesc persoane, comunită ți sau regiuni, la
Scaunul Apostolic”. Decr etul sugerează, în virtutea ace stei exigențe, posibilitate de a stabili în
diaspora acele structuri canonice capabile să satisfacă nevoile pastorale și rituale ale acelor
credincioși: cu alte cuvinte, este indicat în mod direct diferitel or autorități competente să înființeze
parohii, sau în cazul în care circumstanțele pastorale permit chiar Ierarhii proprii28, care rămân

pari dignità nella communione cattolica: il decreto ‟Orientalium Ecclesiarum ” e il Codice dei canoni del le
Chiese Orientali”, în Angelicum , 83 (2006), 451 -473; N. LODA, Uguale dignità teologica e giuridica delle
Chiese sui iuris , în L. OKULIK (ed.) Nuove terre e nuove Chiese, Le comunità dei fedeli orientali in dispora ,
Venezia 2008, 37 -79.
25 EV 1, 459, OE 3 , „Aceste Biserici particulare, atât din Orient cât și din Occident, deși diferă parțial între
ele prin așa numitele rituri, … sunt supuse în egală măsură cârmuirii pastorale a Pontifului Roman, care, prin
hotărâre divină, este urmașul sfântului Petru în p rimatul asupra Bisericii universale. De aceea, ele se bucură
de o demnitate egală, astfel încât nici una dintre ele nu se află deasupra celorlalte în privința ritului, se bucură
de aceleași drepturi și sunt supuse acelorași obligații, chiar referitor la ve stirea evangheliei în lumea întreagă
(cf. Mc 16,15), sub conducerea Pontifului Roman”.
„Din acest principiu rezultă, pentru interpretul dreptului canonic (fie el oriental sau latin), o prezumție în
favoarea egalei poziții juridice în raporturile interritua le dintre toate Bisericile sui iuris. Motiv pentru care,
dacă există o inegalitate juridică referitor la acest aspect, ea trebuie să rezulte în mod expres iar în caz de
dubiu textul trebuie interpretat în sensul egalității”, Cf. ERDŐ P., Questioni interrituali (interecclesiali) del
diritto dei sacramenti…op. cit., 319-320;
26 EV 1, 460, OE 4, „să se aibă în vedere pretutindeni ocrotirea și dezvoltarea tuturor Bisericilor particulare
și de aceea să se constituie parohii și ierarhie proprie acolo unde binele spiritual al credincioșilor o cere.
Ierarhiile diferitelor Biserici particulare care își exercită jurisdicția asupra aceluiași teritoriu să se îngrijească,
prin schimb de păreri în întâlniri periodice, să promoveze unitatea de acțiune și să ajute cu forțe unite operele
comune pentru a favoriza mai bine cauza religiei și pentru a apăra mai eficient disciplina clerului”.
27 Chiar dacă canoanele 1 CIC și 1 CCEO circumscriu limitele de competență ale respectivelor coduri, există
o serie de canoane care di rect sau indirect se referă și la credincioșii care aparțin altor tradiții; DE BERNARDIS
L. M., „Possibilità e limiti dell'osmosi fra CIC e CCEO ”, în PONTIFICIUM CONSILIUM DE LEGUM TEXTIBUS
INTERPRETANDIS , Ius in vita et in m issione Ecclesiae: acta symposii internationalis Iuris Canonici occurrente
X Anniversario promulgationis Codicis Iuris Canonici diebus 19 -24 aprilis 1993 in civitate Vaticana
celebrati , Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano, 1994. EID E., „Le droi t latin et les droits orientaux”
în Actas de III Congreso internacional de derecho canonico, La norma en el derecho canonico , Pamplona,
1979, 1 -35.
28 O. CONDORELLI , „Giurisdizione universale delle Chiese sui iuris ? Tra passato e presente”, în P. GEFAELL
(ed), Cristiani Orientali e pastori latini, PUSC Monografie giuridiche 42, Giufré Editore, Milano 2012, 33-
106, aici 53 -55; N. EDELBY , „Les Église s orientale s catholiques. Décret Orientalium Eccelsiarum ”. Texte
latin et traduction française. Commentaire par N. EDELBY , Métropolite d'Alep et I. DICK du clergé d'Alep
(Unam Sanctam 76), Paris 1970, 267 -376.

unite cu Ierarhia Bisericii din care provin29. Contactul dintre preoți i și miniștri i sacri care aparțin
diferitelor Biserici sui iuris , și care datorită oficiului desfășurat sau a activității pastorale au
raporturi frecvente , necesită nu numai cunoașt erea particularităților acelor Bisericii ci și o educație
adecvată în practica riturilor, cu evidenta intenție de evita re și excludere a sincretism elor
liturgic e30.
Cunoașterea ritului implică și o practic ă liturgică corespunzătoare care trebuie în mod necesar să
fie inspirată de propriul patrimoniu liturgic. Dreptul de a observa propriul rit are o semnifi cație
care merge dincolo de viața liturgică, deoarece include și respectarea întregului patrimoniu,
inclusiv disciplinar al acestor Biserici31. În ace astă perspectivă , ceea ce stabilește Conciliul
referitor la păstrarea cu fidelitate și practicarea propr iului rit oriunde în lume, și în mod particular
în diaspora, devine nu doar o normă orientativ ă, ci chiar obligatorie32.
Credincioșii catolici orientali din diaspora, dar mai ales ierarhiile Bisericilor lor de origine au o
misiune specială în ceea ce privește promovarea unității dintre toți creștinii. Implicarea ecumenică
a catolicilor orientali, pe lângă alte realități demne de a fi luate în considerare, se bazează pe însu și
unicul și fundamentalul patrimoni u al disciplinei canonice pe care îl au în comun cu Bisericile
Orientale Ortodoxe.
Realizarea deplină a unității între creștini, o exigență atât de mult dorită de Cristos, pune anumite
limite în aplicarea Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, precum și Codul de Drept Canonic.
Prescripțiile cu caracter juridic prezentate în decretul conciliar referitor la Bisericile Orientale vor
avea efect numai pentru condițiile actuale33, un termen care evidențiază caracterul tranzitoriu al
acestor norme. Aceste norme, precum și acelea din cele două Coduri vor avea vigoare până în
momentul abrogării lor de către legislatorul suprem „dar în situația actuală, acestea sunt proiectate
spre dorita, deplina comuniune între Biserica Catolică și Bisericile Ortodoxe”34.
Introduce rea decretului conciliar asupra Bisericilor orientale, documentul prevalent disciplinar,
arată în mod clar scopul său: stimarea instituțiilor, rituri lor, tradițiilor orientale, precum și a
disciplinei liturgice a acestor Biserici. Prin urmare, aplicarea ac estei discipline, chiar dacă
tranzitorie în vederea restabilirii unității tuturor creștinilor, nu reprezintă altceva decât garanția
recunoașterii demnității personale a fiecărui credincios care aparține acestor Biserici, precum și
recunoașterea valorii și a demnității acestor Bisericii în interiorul catolicității Bisericii.
Existența Bisericilor orientale nu este nici temporară, nici, cu atât mai puțin , precară, ci dimpotrivă
reprezintă o deplină eclezialitate. Pe bun ă dreptate Bisericile Orientale Catolice , ca parte a

29 EV 1, 465, OE 7, „Oriunde este stabilit un ierarh de un rit anume în afara teritoriului patriarhal, el rămâne
atașat ierarhiei patriarhatului de același rit, după normele dreptului”.
30 EV 1, 459, OE 6, „ Aceia care, în virtutea misiunii lor sau slujirii lor apostolice, au relații frecvente cu
Bisericile orientale sau cu credincioșii lor să fie instruiți, în mod corespunzător, pe măsura importanței
îndatori rilor lor, în cunoașterea și în respectarea ritualului, disciplinei, doctrinei, istoriei și caracterului
orientalilor”.
31 BROGI M., Il diritto all’osservanza… op. cit ., 115 –116.
32 EV 1, 459, OE 6, „Toți orientalii să aibă certitudinea că pot și trebuie să -și păstreze necontenit riturile
liturgice legitime și disciplina și că nu trebuie introduse schimbări în acestea decât în vederea propriului
progres organic. Așadar, toate acestea trebuie păstrate cu cea mai mare fidelitate de orientalii înșiși; aceștia
trebuie să dobândească o cunoaștere din zi în zi mai bună și o practicare mai desăvârșită a acestor lucruri; iar
dacă, din motive legate de timpuri sau persoane, leau abandonat pe nedrept, să se străduiască să se întoarcă
la tradițiile strămoșești”.
33 EV 1 , 491, OE 30, „ …toate aceste dispoziții juridice sunt stabilite pentru condițiile prezente, până când
Biserica Catolică și Bisericile orientale despărțite vor ajunge la plinătatea comuniunii” .
34 LORUSSO L., Gli orientali cattolici e i pastori latini: proble matiche e norme canoniche , (Kanonika 11),
PIO, Roma 2003 ., 29, n. 34; Costituzione Apostolica Sacri canones , EV 12/1990, 507 -530, ivi 512; EID E.,
„Le droit latin et les droits orientaux” în Actas de III Congreso internacional de derecho canonico, La norma
en el derecho canonico , Pamplona, 1979, 1 -35, 26 -28.

comuniunii catolice, au nu numai dreptul de a exista și de a acționa corespunzător pentru a
satisface nevoile spirituale ale credincioșilor lor ori unde s -ar afla aceștia , ci au și dreptul de a
progres a și de a-și îndeplin i cu o vigoare reînnoi tă propria misiune35.
4. Ierarhia și structuri ierarhice pentru tutelarea justei libertăți de practicare a
cultului
Tot ceea ce a stabilit Conciliul în documentele sale a devenit lege obligatorie odată cu formulare a
diferitelor canoane referitoare la salvgardarea patrimoniului liturgic și ritual, și la dreptul
inalienabil de a practica propriul rit, ca manifestare concretă de apartenență la Biserica Catolice.
Decretul conciliar privind misiunea pastorală a episcopilo r Christus Dominus , indică nece sitatea
unei preocupări speciale pe care episcopii trebuie să o aibă față de anumite grupuri de credincioși,
în special refugiați, exilați, marinari, nomazii etc. În același timp, subliniind necesitatea găsirii
unor metode pa storale adecvată pentru a susține viața spirituală a acestor categorii de persoane nu
doar la nivel local (diecezan sau eparhial) este indicat, de asemenea, și o colaborare necesară și
indispensabilă între episcopii în cauză fie la nivelul diferitelor Conf erințe Episcopale fie la nivelul
Sinodului episcopilor Bisericii P atriarhale sau Arhiepiscopale Majore36.
„În același scop, acolo unde există credincioși de rit diferit, episcopul diecezan
să se îngrijească de nevoile lor spirituale, fie prin preoți și paro hii de ritul
respectiv, fie printr -un vicar episcopal înzestrat cu puterile necesare și, dacă e
cazul, chiar cu caracter episcopal, fie personal, exercitând funcția de ordinariu
al mai multor rituri. Dacă, din motive speciale, după aprecierea Scaunului
Apostolic, nu se poate face nimic din toate acestea, să se constituie o ierarhie
proprie pentru fiecare rit37.
De asemenea, în împrejurări similare, episcopul să aibă grijă de credincioșii de
altă limbă, fie prin preoți sau parohii de acea limbă, fie printr -un vicar episcopal
bun cunoscător al acelei limbi și, dacă e cazul, înzestrat cu caracterul episcopal,
fie, în sfârșit, prin alte metode potrivite” 38.
Această exigență pastorală și organiza torică , cu scopul păst rării identității rituale a diferiților
christifideles a fost ulterior codificată atât în CIC cât și în CCEO printr -o normă clară care se

35 DAOUD MOUSSA I., „Prolusione per l'Inaugurazione Accademica 2005 -2006” del Pontificio Istituto
Orientale, în Atti 2005 -2006 , PIO, Roma 2005, 24.
36 EV 1 , 617-618, CD 18, „Treb uie avută o preocupare deosebită pentru credincioșii care, din cauza
condițiilor de viață, nu se pot bucura suficient de grija pastorală obișnuită a parohilor sau sunt total lipsiți de
ea: așa sunt majoritatea imigranților, a exilaților și refugiaților, ma rinarii și aviatorii, nomazii și alte categorii
similare. Trebuie, de asemenea, promovate metode pastorale potrivite pentru a susține viața spirituală a
acelora care, pentru a se destinde, petrec o perioadă de timp în alte regiuni” .
37 OE 4.
38 EV 1 , 632-633, CD 23,

referă și îi implică în primul rând pe Ordinarul locului39 și pe Episcopul eparhial40, și nu în ultimă
instanță și structuri le canonice înființate cu acest scop. Îndeplinirea acestor exigențe nu reprezintă
altceva decât două modele de tutelă juridică strâns unită cu tipul de grijă pastorală care trebuie
oferită credincioșilor care se află în diaspora. Aceste două sarcini nu sunt mai mult de d ouă modele
de protecți e juridică strâns legate de tipul de îngrijire pastorală, care este oferită credincioșilor
care sunt în diaspora. În îndeplinirea acestei exigențe canonice, atât Ordinarul locului cât și
Episcopul eparhial, trebuie să se îngrijească cu deosebită solicitudi ne de credincioșii creștini de
rit divers prezenți în circumscripțiile lor ecleziastice. În concret , îndeplinirea acestei obligații se
realizează atunci când episcopul se îngrijește „de nevoile spirituale ale acestor credincioși, fie prin
preoți și parohii de același rit, fie eventual prin intermediul unui Vicar episcopal” 41.
Posibilitatea, pe care o prevede CIC, de înființare în limitele teritoriale latine a unor Biserici
particulare diferențiate în baza ritului credincioșilor sau pentru alte motive42 se poate realiza în
manieră concretă prin înfi ințarea unuia dintre cele patru tipuri de circumscripții ecleziastice cu
caracter personal pe care Codul le conte mplă43. Aceste circumscripții, delimitate de conform unui
criteriu personal, – în cazul studiului nos tru ritual -, sunt înființate de către Sfântul Scaun și au o
configurație juridică proprie care determină și elementele inerente specifice.
În primul rând este necesi ară o formă de colaborare și coordonare atentă între ierarhiile implicate,
care trebuie să fie orientate spre acele acțiuni care să asigur e salvgardarea identității eclez iale
primite de credincioși în propria formare creștină. Cu toate acestea, situația specială creată de
încredința rea spre grijă pastoral ă unei alte Biserici iuris sui implică „ recunoașterea unei jurisdicții
asupra credincioșilor care primesc acea grijă pastorală, care subliniază faptul că fiecare credincios
rămâne înscris în respectiv a Biseric ă sui iuris , trebuind totuși să se supună Episcopul ui eparhial
al eparhiei gazdă , la fel ca și ceilalți credincioși ai acelei circumscripții ecleziastice”44. Această
corespondență proporționat ă între înscrierea credinciosului creștin într -o determinată Biseri că sui
iuris, și deci apartenența sa concretă la acea Biserică, pe de o parte, și supunerea pastorală și chiar
disciplina ră față de Episcopul latin al teritoriului în care respectivul credincios se găsește , pe de
altă parte, încadrează chestiunea canonică a tutelei juridice a credincioșilor catolici orientali din
diaspora în această dublă realitate: raportul față de ierarhia locului și contactul cu credincioșii
supuși acesteia . Alte aspecte specifice cu privire la aceste tipuri de circumscripții ecleziastice
implică și alte realități: de la celebrarea sacramentelor la formarea minișt rilor de cult, de la
necesara vizită pastorală pe care Ierarhul propriei Biserici iuris sui este chemat să o realizeze la
necesitatea de a oferi informații corecte Sfântului Scaun referitor la starea acestor credincioși în
raportul cincinal pe care norma c anonică îl cere.

39 CIC Can. 383 – § 1. În exercitarea funcției pastorale, Episcopul diecezan să fie preocupat față de toți
credincioșii încredințați grijii sale, oricare ar fi vârsta, condiția sau naționalitatea lor, atât față de cei care
locuiesc în teritoriu l respectiv, cât și față de cei care se află acolo temporar, îndreptându -se cu spirit apostolic
și spre cei care, datorită condițiilor în care trăiesc, nu pot să beneficieze suficient de o normală îngrijire
pastorală, precum și spre cei care au părăsit pra ctica religioasă.
§ 2. Dacă în dieceza sa există credincioși de alt rit, să se îngrijească de nevoile lor spirituale fie prin preoți
sau parohii care aparțin aceluiași rit, fie printr -un Vicar episcopal.
40 CCEO Can. 916 – §4. Dacă lipsește parohul pentru c redincioșii creștini ai oricărei Biserici sui iuris ,
Episcopul lor eparhial va desemna un paroh al unei alte Biserici sui iuris care să preia grija lor ca paroh
propriu, cu consimțământul Episcopului eparhial al parohului ce urmează să fie desemnat.
41 OKUL IK L., Tutela giuridica dell'identità ecclesiale… op. cit ., 222.
42 CIC Can. 372 – § 2 Cu toate acestea, când după aprecierea autorității supreme a Bisericii, audiind și părerea
Conferințelor episcopale interesate, se consideră că este util, în același ter itoriu pot fi ridicate Biserici
particulare distincte pe baza ritului credincioșilor sau pe baza unui alt motiv asemănător.
43 LORUSSO L., Gli orientali cattolici e i pastori latini…, op. cit., 82-86, sunt acestea: diecezele personale;
prelatur ile personale; ordinariatele militare; și ordinariatele pentru cedincioșii orientali.
44 OKULIK L., Tutela giuridica dell'identità ecclesiale… op. cit ., 222.

Prin urmare, legislația canonică prevede posibilitatea de a înființa în același teritoriu diferite
circumscripții ecleziastice distincte în baza ritului. Această posibilitate devine însă o situație
excepțională deoarece trebuie să se adapt eze la normele canonice fixate în primul conciliu
ecumenic care a stabilit disciplina conform căr eia este interzisă prezența în același oraș a două
ierarhii45. În această perspectivă pot fi constituite pentru catolicii orientali – dar, de asemenea, și
pentru credincioșii latini care se găsesc în teritorii orientale – circumscripții personale chiar și în
afara limitelor teritoriale ale propriei Biseric ii46.
„A neglija, sau mai rău, a contracara acest drept al credincioșilor, ar perpetu a
trista și neplăcut a experiență a „latinizării ”, care pe lângă faptul că îngrădește
un drept al credincioșilor riscă să piardă Biser ica Catolică de acea frumuseț e a
Orientului creștin pe care Conciliul Vatican II o consideră bogăție a Bisericii
Universale a lui Cristos (OE5) …”47.
După cum s -a menționat deja, constituirea acestor circumscripții implică participarea Ierarhiilor
respectivilor credincioși, dar în primul rând necesită intervenția directă a Sfântului Scaun, și mai
specific a Congregației pentru Bisericile Orientale care acordă Episcopului Romei sprijin în –
sollecitudo omnium Ecclesiarum Orientalium – grija față de toate Bisericile Orientale48.
5. Modalit ățile de aplicare a dreptului la practicarea propriului rit
Episcopul latin care știe că în propri a dieceză există comunități de catolici oriental i trebuie să ducă
la îndeplinire acele măsuri canonice prevăzute de cod pentru grija pastorală a acestora, cu scopul
tutelării dreptului acestora la practicarea propriului rit. Este evident că acest episcop, ca
responsabil in primis al grijii pastoral e față de acești credincioși, trebuie să fie conștien t de
drepturile și obligațiile lor. Acești credincioși orientali devin supușii acestui episcop și parte
integrantă a diec ezei latine, chiar da că aceștia rămân, după cum s -a menționat mai devreme,
membrii propriei lor Biserici de origine. Trebuie remarcat faptul că episcopii latini , ca ordinari ai
locului , pot îndeplinii aceste prescripții ale dreptului , fie individual fie în mod colegial, în cadrul
Conferinței ep iscopale din care fac parte. Este la fel de evident că, doar acel episcop latin care
deține informații cu privire la prezența credincioșilor catolici oriental i în dieceza sa , își poate
îndeplini datoria față de acești credincioși. Tocmai de aceea, prim ul drept și prima îndatorire a
episcopului latin față de credincioșii catolici orientali care își au domiciliul în dieceza sa trebuie
să fie culegerea de informații referitor la aceștia.
În ceea ce -i privește pe catolicii orientali încredințați grijii pastora le a episcopilor latini CCEO
stabilește că :
Can 916 §5. § 5. În locurile în care nu a fost înființat nici măcar un exarhat
pentru credincioșii creștini ai oricărei Biserici sui iuris, va fi considerat ca Ierarh
propriu ai acelorași credincioși creștini Ie rarhul locului unei alte Biserici sui
iuris, chiar al Bisericii latine, rămânând neschimbat can. 101; însă, dacă sunt
mai mulți , acela trebuie considerat Ierarhul propriu care a fost desemnat de

45 Can. 8 al Conciliului de la Nic eea (325) în ALBERIGO G. – IOANNOU P.P. – LEONARDI C. – PRODI P. (a cura
di), consulente P. JEDIN, Conciliorum Oecumenicorum Decreta , Edizioni Dehoniane Bologna, 1991, 9 -10.
46 LORUSSO L., Gli orientali cattolici e i pastori latini…op. cit ., 84.
47 BROGI M., „Oblighi dei vescovi latini verso i fedeli di una chiesa ori entale cattolica inserti nella loro
diocesi”, în GEFAELL P. (a cura di), Cristiani orientali e pastori latini , Milano, 2012, 3 -31, 20.
48 Cf. GEFAELL P., „Impegno della Congregazione per le Chiese Orientali a favore delle comunità orientali
in diaspora”, în Folia Canonica 9 (2006) 117 –137 120 -125; dintr -o altă perspectivă vezi SALACHAS D.,
„Dimensione ecclesiologica, ecumenica e missionaria della funzione della Congregazione per le Chiese
Orientali (da Benedetto XV a Benedetto XVI)”, în Orientalia Christiana Analecta 2009, Roma, 169 -206.

Scaunul Apostolic sau, dacă este vorba despre credincioșii cr eștini ai unei
oarecare Biserici patriarhale, de Patriarh cu consensul Scaunului Apostolic .
Deci, în cazul credincioșilor orientali din diaspora care loc uiesc în zone în care nu există o ierarhie
a Bisericii sui iuris proprie, dacă episcopul cu jurisdicție în zona respectivă este unic, acei
credincioșii îl vor avea pe acesta ca propriu Ierarh . În cazul în care în respectivul teritoriul există
mai mulși episcopi cu jurisdicție, deci mai mulți Ierarhi din diferite Biserici sui iuris , credincioșii
în cauză vor fi încredințați grijii pastorale a episcopului desemnat de Sfântul Scaun. În cazul în
care respectivii credincioși aparțin unei Biserici patriarhale sau Arhiepiscopale Majore
„Patriarhul, sau Arhiepiscopul Major poate desemna el însuși, cu asensul
Scaunul ui Apostolic [pe Ierahul propriu al credincioșilor din diaspora] .
Facultatea dată Patriarhilor și Arhiepiscopilor Majori nu ar trebui să fie
înțeleasă în sensul unei puteri asupra diecezei unei alte Biserici sui iuris , ci ca
actualizare a dreptului lor de a veghea (ius vigilantiae), drept care se extinde
chiar și dincolo de limitele teritoriale ale Bisericii lor”49.
În cazul în care este vorba despre credincio și, îns criși într -o Biserică Patr iarhală sau
Arhiepiscopală Majoră , care sunt încredințați grijii pa storale a unui Ordinar latin, atât Patriarhul
și Arhiepiscopul Major, cât și Ordinarul latin sunt obligați să respecte disciplina canonică
precizată de cann. CCEO 148 și 193 § 350.

5.1. Constituirea de Parohi personali și Parohii personale
În ceea ce prive ște asistența și grija pastorală a credincioșilor catolici orientali din diaspora
Scrisoarea apostolică Orientale Lumen 26 îi invită pe Ordinarii latini să înțeleagă și să a plice
principiile enunțate refe ritoare la păstorirea acestor a.
„Un gând special se îndreaptă către țările unde trăiesc în diasporă, în tr-o
atmosferă majoritar latină , mul ți credincioși ai Bise ricilor Răsăritene care și -au
părăsit pământul natal. Aceste locuri, unde contactul este mai ușor și mai senin
într-o societate pluralistă , ar put ea fi un mediu foarte bun pentru îmbogățirea
și inten sificare a colaborării între Biserici […] Ordinariilor latini din cele țări le
recomand în mod deosebit studiul atent, înțelegerea deplină și aplicarea fidelă
a principiilor enunțate de către Sfântul Scau n referitor la colaborarea
ecumenică, și la asistența past orală a credincioșilor din Bise ricile catolice
orientale, mai ales acolo unde aceștia sun t lipsiți de o ierarhie proprie. […]
Acolo unde în Occident nu ar fi preoți răsăriteni pent ru a asista credin cioșii
Bisericilor catolice răsăritene, ordinarii latini și colaboratorii lor să se
străduiască , să facă să crească în acei credincioși conștiința și cunoașterea
propriei tradiții, iar ei să fie chemați să coopereze activ, prin aportul lor specific,
la creșterea comunității creștine”51.
Episcopului latin, căruia îi revine grija pastorală a credincioșilor orientali care se găsesc în dieceza
sa, i se cere cunoașterea ritului și a tradițiilor acestor credincioși, sau c el puțin să nu neglijeze
dreptu rile și obligațiile canonice ale acestora. În situația în care în aproape întreaga lume latină ,

49 LORUSSO L., „Rapporti tra gerarchie, orientale e latina, nel servizio pastorale”, în LORUSSO L. e SABBARESE
L. (a cura di), Oriente e Occidente: respiro a due polmoni; studi in onore di Dimitrios Salachas , Città del
Vaticano, Urbaniana University Press, 2014, 143 -171, 148.
50 Canonul 148 nu are corespondent în CIC, în timp ce can. 193 § 2 are corespondent can. CIC 383 § 2.
51 Scrisoarea Apostolică Orientale Lumen a Suveranului Pontif Ioan Paul II, către Episcopat, cler și
credincioși, cu ocazia centenarului Enciclicii „Orientalium Dignitatis” a Papei Leon XIII, în Acta Apostolicae
Sedis 87 (1995) 745 -774, 772; traducere românească în colecția Biblioteca A.G.R.U., f.a.

deci în aproape toate diecezele latine, trăiesc credincioși c atolici orientali această recomandare
papală devine un angajament real în măsura în care acea sta a fost formulată sub forma unui canon .
Potrivit can. 41 CCEO:
„Credincioșii creștini ai oricărei Biserici sui iuris , chiar și cei ai Bisericii latine,
care pri n funcție , minister sau însărcinare au relații frecvente cu credincioșii
creștini ai unei alte Biserici sui iuris , trebuie să fie pregătiți cu grijă în ceea ce
privește cunoașterea și cultivarea ritului acelei Biserici, în raport cu importanț a
funcției , a ministerului sau a însărcinării de îndeplinit” .
Fără îndoială că această pregătire temeinică devine o responsabilitate reală și chiar o datorie
morală, care poate fi îndeplinită prin intermediul unor „specialiști în materie [care trebuie] să
respecte și să protejeze apartenența rituală, fără a încerca să o impună pe cea latină ”52. În ceea ce
privește posibilitatea numiri i unor parohi sau constituirea unor parohii personale canonul 193 § 3
CCEO prevede că:
„Episcopii eparhiali care constituie astfel de preoți , de parohi sau Sinceli pentru
grija credincioșilor creștini ai Bisericilor patriarhale, vor lua legătura cu
Patriarhii cei interesați și, dacă sunt de acord, vor acționa prin propria autoritate,
înștiințând cât mai repede Scaunul Apostolic; dacă însă Patr iarhii nu sunt de
acord, indiferent din ce motiv, chestiunea va fi transmisă Scaunului Apostolic”.
Deși în CIC nu există nicio prevedere expresă în acest sens ea trebu ie aplicată „îndeosebi
Ordinari lor latini”53. Cel mai simplu și mai indicat mod de a reali za, în grija pastorală a orientalilor
catolici , salvgardarea ritului acestora, este recurgerea la preoții de același rit. În lipsa acestora,
care cu siguranță reușesc mai bine decât alții să identifice și să perceapă sensibilitățile și exigențele
credincio șilor proprii, se poate recurge ca și alternativă viabilă, la preoți latini sau oriental i care
aparțin unei alte tradiții rituale și care sunt înzestrați cu necesarul indult de biritualism. Pentru
obținerea acestui indult , care abilitează preotul să celebreze sacramentele chiar și într -un rit divers
de cel propriu , preotul însuși trebuie să dove dească deținerea cunoștințelor necesare în ceea ce
privește celebrarea liturgică a sacramentelor în respectivul rit. Acordarea biritualism ului de către
Congregația pentru Bisericile Orientale pentru o anumită perioadă de timp ar putea constitui o
soluție temporară doar în cazul lipsei absolute a preoților care aparțin aceleiași Biserici sui iuris a
credincioșilor. Așa cum am văzut mai sus, aceste principii canonice motivate pastoral (CD 23 și
OE 4) , cer Episcopilor să înființeze parohii personale atunci când se prezintă o necesitate
obiectivă : numărul mare al acestor credincioși, și cristaliz area lor în grupuri compacte.
Înființarea un ei astfel de parohii este întotdeauna făcută în deplină conformitate cu normele
canonice stabilite în cele două Coduri. În legislația actuală, spre deosebire de cea anterioară,
Episcopul diecezan este cel cărui a, după consultarea consiliului preoțesc, îi r evine sarcina de a
înființa parohii personale (CIC can. 515 § 2 și CCEO 280 § 2). Deși cade în competența
Episcopul ui locului înfiin țarea unei astfel de parohii, numire parohului trebuie făcută împreună cu
Patriarhul sau Arhiepiscopul Major. În acest fel p arohia însăși poate deveni un loc privilegiat în
care experiențele interetnice și interculturale pot duce la o îmbogățire reciprocă benefică,
respectând în același timp și autonomia proprie a respectivilor credincioși.
Preotul care este numit pa roh per sonal are ca misiune imediată g rija pastorală a acelor c redincioși
care i -au fost î ncredințați. El aparține, cu toate efectele canonice, clerului diecezei latine în care
își desfășoară ministerul și este supus în toate autorități i episcopului diecezan latin. P rin urmare,
este „ echivalat juridic unui paroh local și își exercită funcția cumulativ cu cea a parohului local”54,

52 Brogi M., „Diritto all'osservanza del proprio rito” , în Antonianum 68 (1993), Roma, 108 -119, 119.
53 SALACHAS D., Lo status giuridico -pastorale degli orientali cattolici…op. cit ., 174.
54 LORUSSO L., Rapporti tra gerarchie, orientale e latina, nel servizio pastorale …op. cit ., 152.

având toate facultățile care îi sunt acordate prin dreptul comun, precum și de dreptul particular al
Bisericii sui iuris din care fac parte credincioșilor încredințați grijii sale pastorale.

5.2. Constitu irea unor Vicari episcopali
Figura Vicarului episcopal este reglementată în dreptul canonic și se prezintă în sintonie cu
disciplina prevăzută în diferitele documente conc iliare. După cum s -a menționat mai sus, Conciliul
Vatican II în decretul Christus Dominus 2355 reamintește posibilitatea de a asigura îngrijirea
pastorală a credincioșilor unui alt rit, inclusiv prin stabilirea unui vicar episcopal. Figura vicarului
episcop ale este, de asemenea, contemplată și de un alt document, care adaugă56:
„În cadrul curiei diecezane, cel dintâi este vicarul general. Însă ori de câte ori
buna conducere a diecezei o cere, episcopul poate constitui unul sau mai mulți
vicari episcopali, car e, pentru o anume parte a diecezei sau într -un anumit sector
de activitate, sau pentru credincioșii unui anumit rit, sunt înzestrați , în virtutea
dreptului, cu aceeași putere pe care dreptul comun o atribuie vicarului
general …”.
Dispoziția conciliară este ulterior introdusă sub formă unui canon atât în CIC, can. 383 § 2, cât și
în CCEO, can. 193 § 2. Canonul CIC 383 este preluat ulterior în can. 476:
„Când acest lucru este necesar pentru buna conducere a diecezei, Episcopul
diecezan poate să numească unul s au mai mulți Vicari episcopali care au, fie
într-o anumită parte a diecezei, fie într -un anumit fel de probleme, fie față de
credincioșii unui rit determinat sau față de un anumit grup de persoane, aceeași
putere ordinară pe care o are, în virtutea dreptul ui universal, Vicarul general,
…”.
În timp ce legislația latină, la fel ca textul din CD 23, nu precizează în mod clar dacă vicarul
episcopal constituit pentru credincioșii unui alt rit trebuie în mod necesar, sau nu, să aparțină
aceleiași Biserici de care aparțin acei credincioși, cu o disciplină diversă, CCEO, în can. 247 § 4
prevede că: „Episcopul eparhial poate lua Protosincelul sau Sincelii chiar și dintr -o altă eparhie
sau dintr -o altă Bise rică sui iuris , însă cu consimțământul Episcopului lor eparhial. “.
Vicarul episcopal, care pentru CCEO este identificat cu o expresie diferită de CIC, Sincel , este un
preot sau un Episcop care asistă sau reprezintă Episcopului diecezan în ceea ce -i priveș te pe
credincioșii unei alte Biserici sui iuris . Acesta , în ceea ce privește competențele pe care le are în
raport cu credincioșii încredințați grijii sale, are aceleași prerogative și facultăți ca ale Vicarului
General . Atât Vicarul general cât și Vicar ul episcopal desemnat pentru îngrijirea credincioșilor
catolici orientali se bucură de aceeași competență : diferența dintre ei nu constă în natura puterii
care le este atribuită , ci de contextul în care aceasta se exercită: Vicar ul episcopal se bucură de
puterii ordinare, anexate pro priei funcții și exercitabile atâta timp cât el rămâne în funcție; și
vicar ială, deoarece își exercită funcția în numele episcopului.
Vicarul episcopal este numit în mod liber de către Episcopul diecezan cu excepția cazului în care
nu este deja episcop (can. 406 CIC și 215 CCEO). Nu trebuie să fie consangvin cu episcopul până
la gradul al patrulea și poate aparține atât clerului secular cât și regular (Can 478 § 1 CIC și 247
CCEO § 2.); trebuie să aibă cel puțin treizeci de ani, trebuie să fie licențiat sau doctor în teologie
sau drept canonic (can. 478 § 1 CIC), sau cel puțin un expert într -o știință sacră (can. 247 § 2
CCEO), recomandat pentru doctrina sănătoasă, core ctitudine, prudență și experiență în tratarea
chestiunilor. Dacă pentru CIC problema celibatului nu se pune, pentru CCEO excepția de la
regulă, și acceptarea unui preot căsătorit pentru ocuparea unei astfel de funcții trebui e reglementată

55 Vezi nota 36.
56 EV I, 642, CD 27.

prin dreptul particular57. În decret ul de numire v or fi prezentat e mai detaliat competențele,
prevăzute atât de dreptul comun cât și de cel particular, pre cum și drepturile și obligațiile speciale
pe care noul vicar episcopal le va avea față de credincioșii un ui alt rit încredin țați griji lui pastorale
(can. 476 -480 § 1 CIC, can . 246 -251 CCEO).
Evident, este necesar ca Episcopul diecez an în numirea unui astfel de vicar pentru credincioșii
orientali prezenți în dieceza sa, să ia legătura cu Co ngregația pentru Bisericile Orientale și, de
asemenea, cu Ierarhia acestor credincioși, cărora să le ceară sfatul, sau chiar să prezinte un
candidat pentru această numire58. Atunci când este vorba de numirea Vicarului episcopal sau a
unui preot care nu este de rit latin, trebuie să susțină în Congregația pentru Bisericile Orientale
cererea pentru indultul de biritualism pentru respectivul preot; acest indult îi oferă noului Vicar
posibilitatea de a se uniformiza în celebrările și obi ceiurile liturgice cu ritul propriu al
credincioșilor pentru care e a fost numit .
Concluz ie
În interiorul Bisericii Catolice toate Bisericile se bucură de demnitate egală astfel încât niciuna nu
poate pretinde sau revendica privilegii asupra celorlalte. Ele se bucură de aceleași drepturi și
obligații care se aplică în mod egal și fără nicio distincție tuturor membrilor Bisericii. Tocmai
datorită acestui motiv drepturile și îndatoririle legate de propria viață spirituală și liturgică cer să
fie luată serio s în considerație, deci respectat e prin aplicarea practică a prevederilor canonice.
Necesita tea grijii pastorale a catolicilor care aparțin unui alt rit provine din dreptul credincioșilor
de a aduce cult lui Dumnezeu în conformitate cu prescrierile legitim e ale Bisericii lor și de a trăi
credința în funcție de propria lor spiritualitate (canon 214 CIC și poate. 17 CCEO). În
corespondență cu acest drept al credincioșilor rezultă obligația diferitelor autorități de a constitui
structuri pastorale pentru difer ite rituri (LG 37; OE, 2, 3, 5; UR 4; LG 37; 9 PO, SC 4, 19) precum
și cunoașterea, din partea parohilor personali , a patrimoniu lui liturgic, teologic, spiritual și
disciplinar al respectivilor credincioși. Într -o perioadă în care numărul orientali lor catolici din
diaspora a crescut considerabil, și este cu mult mai mare decât era la momentul publicării
documentelor care reglementează această realitate, chestiunea rămâne de mare actualitate și
reprezintă o provocare serioasă pentru Biserică . O pro vocare car e ar putea fi depășită cu ușurință
în cazul în care factorii implicați în acest proces, în primul rând episcopii, ar fi mai bine informați
și formați . Proteja rea identității liturgice a credincioșilor orientali catolici din diaspora necesită
implicarea autorității episcopale, atât latin e cât și orientale , ori de câte ori prezența acestor
credincioși în diaspora este cunoscută .
Dreptul la practicarea cultului este un drept personal; ca atare el trebui garantat îndeosebi acelor
credincioși care, din difer ite motive se găsesc în afara teritoriului propriei Biserici sui iuris . Scopul
pastora ței oriental ilor catolici din diaspora „nu se realizează pentru a -i asimila pe aceștia
credincioșilor Bisericii latine, ci pentru a -i păstra în conștiința și practica propriului rit”59.
Recunoscând acest drept înseamnă a recunoaște varietatea discipline lor din cadrul Bisericii
Catolice, și tutelarea acțiunii Spiritului Sfânt care îmbogățește Biserica cu varietatea darurilor sale.
Cu toate acestea, în experiența multor comu nități din diaspora forma de asistență pastorală primită
nu corespunde întotdeauna prevederilor canonice care garantează tutela identității lor. De aceea
este necesară găsirea unei căi de mijloc în aplicarea celor două modele canonice prevăzute de
dreptul canonic – oriental și latin – conștien tizând de faptul că reciproca și sincer a cunoaștere a
celuilalt într -o alteritate care îmbogățește, este cheia pentru asigurarea creșterii autentice a
comunit ății creștin e.

57 Până în acest moment nu există în Biserica Română Unită cu Roma, Greco -Catolică, o normă de drept
particular care să admită pentru funcția de protosincel (vicar general) un preot căsătorit.
58 BROGI M., I Cattolici Orientali nel Codex Iuri s Canonici…op. cit , 237.
59 BROGI M., Diritto all'osservanza del proprio rito ..op. cit ., 114.

Este necesară depășire temerilor și a neînțelegerilor dintre Biserici: dintre Biserica Latină și
Bisericile Orientale Catolice; dintre Bisericile Orientale Catolice; dar și dintre Biserica Catolică
și Bisericile Necatolice. R ealizarea acestui deziderat ofe ră un avantaj evident pentru credincioșilor
creștini, îndeosebi în ceea ce privește g rija pastorală a acestora î n afara limitelor Bisericilor lor. În
cadrul Bisericii Catolice Biserici le sui iuris reprezintă minorități, minorități care sunt aproape
nesemni ficative atunci când vine vorba de prezența acestor credincioși în diaspora. Dar, tocmai
pentru că aceste minorități reprezintă , în manifestarea tradițiilor lor liturgice și ecleziale, o parte
din patrimoniul comun al unicei Biserici a lui C ristos, ele trebuie să fie susținute și promovate în
lupta lor pentru supraviețuire.
Pentru a supraviețui Europa are nevoie de o nouă acceptare a propriei existențe, o acceptare umilă
și în același timp critică. Dimensiunea sa interculturală, și plecând de la titlul prez entului studiu și
plurirituală, cere să nu fie abandonat ceea ce aparține propriei specificități negând astfel ceea ce îi
este p ropriu; dimpotrivă, este necesară păstr area și promovarea acesto i realități , deoarece
multiculturalismul nu poate exista fără re ferințe constante la propriile valori. Interculturalismul nu
poate exista fără respectarea a ceea ce este sacru. Interculturalismul înseamnă, de asemenea,
raportarea la elementele sacre ale celuilalt, iar acest lucru se poate face numai dacă Dumnezeu
însuș i nu ne este străin.

Bibliografia
ALBERIGO G. – IOANNOU P.P. – LEONARDI C. – PRODI P. (a cura di), consulente P. JEDIN ,
Conciliorum Oecumenicorum Decreta , Edizioni Dehoniane Bologna, 1991, 9 -10.
BAURA E., „Pastorale e diritto nella Chiesa”, în PONTIFICIO CONSIGLIO PER I TESTI LEGISLATIVI
(a cura del), Vent’anni di esperienza canonica: 1983 -2003 , Città del Vaticano 2003, 159 -180.
BLEIZIFFER W., „Incidența Conciliului Vatican II asupra Codex Canonum Ecclesiarum
Orientalium” , în Studia Theologica III , 3/2005, Cluj -Napoca, 148 – 159.
BLEIZIFFER W., Ius particulare in Codice Canonum Ecclesiarum Orientalium. Dreptul particular
al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco -Catolică: actualitate și perspective , Presa Universitară
Clujean ă, Cluj Napoca, 2016.
BLEIZIFFER W., Termenul ecleziastic de Biserică “sui iuris” , în Studia Universitatis Babes –
Bolyai. Theologia Graeco -Catholica Varadiensis, an XVLI, nr. 2, Cluj Napoca, 2001, 63 – 72.
BOCȘAN N., SIMA A. V., CÂRJA I (Coord.) Identități confesionale în Europa Central -Orientală
(secolele XVII -XXI), Presa Universitară Clujeană , 2009.
BROGI M., „Cura pastorale di fedeli di altra Chiesa sui iuris”, în Revista Española de Derecho
Canónico 53 (1996), 119–131.
BROGI M., „Diritto all'osservanza del proprio rito”, în Antonianum 68 (1993), Roma, 108 -119.
BROGI M., „I Cattolici Orientali nel Codex Iuris Canonici”, în Antonianum 58 (1983), ss 237.
BROGI M., „Il nuovo Codice Orientale e la Chiesa Latina”, în Antonianum , 66 (1991), Roma , 36-
61.
BROGI M., „Oblighi dei vescovi latini verso i fedeli di una chiesa orientale cattolica inserti nella
loro diocesi”, în GEFAELL P. (a cura di), Cristiani orientali e pastori latini , Milano, 2012, 3 -31.
CECCARELLI MOROLLI D., „Notes on ius in vigilando (the exercise of vigilance) according to the
Codex canonum ecclesiarum orientalium (CCEO)”, în Iura orientalia VI (2010), 71 -80.
Codex Iuris Canonici, pubblicato il 25 gennaio 1983, în AAS [1983]. EV 8/637 -1089.
Codul de drept canonic , Iași, 1995.
CONDORELLI O., „Giurisdizione universale delle Chiese sui iuris ? Tra passato e presente”, în P.
GEFAELL (ed), Cristiani Orientali e pastori latini, PUSC, Monografie giuridiche 42, Giufré
Editore, Milano 2012, 33-106,
CONGREGAZIONE PER LE CHIESE ORIENTALI , Istruzione per l’applicazione delle prescrizioni
liturgiche del Codice dei Canoni delle Chiese Orientali , Libreria Editrice Vaticana, 1996.
CRISTESCU M. I., „L'incidenza dello ius particolare ne lle Chiese della diaspora ” în OKULIK L.
(ed.) Nuove terre e nuove Chiese , Venezia, 2008, 197 -217.
DAOUD MOUSSA I., „Prolusione per l'Inaugurazione Accademica 2005 -2006” del Pontificio
Istituto Orientale, în Atti 2005 -2006 , PIO, Roma 2005.
DE BERNARDIS L. M., „Possibilità e limiti dell'osmosi fra CIC e CCEO ”, în PONTIFICIUM
CONSILIUM DE LEGUM TEXTIBUS INTERPRETANDIS , Ius in vita et in missione Ecclesiae: acta
symposii internationalis Iuris Canonici occurrente X Anniversario promulgationis Codicis Iuris
Canonici diebus 19 -24 aprilis 1993 in civitate Vaticana celebrati , Libreria Editrice Vaticana,
Città del Vaticano, 1994.
DUMITRAN D., GUDOR B. (ed.) Identitate confesională și toleranță religioasă în sec. XVIII -XIX,
Annales Universitatis Apulensis, Series Historica 15/II, ed. Mega, Alba Iulia 2011.
DUȘE C. I., BUZALIC A. (ed.), Secularizarea și Europa contemporană – particularitățile Europei
centrale și de Est , Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2014.
EDELBY N., „ Les Église s orientale s catholiques. Décret Orientalium Ecc lesiarum ”. Texte latin et
traduction française. Commentaire par N. EDELBY , Métropolite d'Alep et I. DICK du clergé d'Alep
(Unam Sanctam 76), Paris 1970.
EID E., „Le droit latin et les droits orienta ux”, în Actas de III Congreso internacional de derecho
canonico, La norma en el derecho canonico , Pamplona, 1979, 1 -35.

ERDŐ P., „Questioni interrituali (interecclesiali) del diritto dei sacramenti (battesimo e cresima) în
Periodica de re canonica 84 (1995 ) 315 –353.
FÜRST C. G., „Bedeutung des Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium für die Ostkirchliche
Diaspora”, în Österreichisches Archiv für Kirchenrecht , 42 (1993), 345 -375.
GEFAELL P., „Impegno della Congregazione per le Chiese Orientali a favore delle comunità
orientali in diaspora”, în Folia Canonica 9 (2006) 117 –137.
GEFAELL P., „L’attenzione agli orientali cattolici nei documenti delle conferenze episcopali”, în
Ius Ecclesiae , XXII, (2010), 367 -382.
http://editura.ubbcluj.ro/www/ro/ebooks/authors_ d.php?ida=1083)
LA TERRA P., „È possibile una forma vitae spiritualis secondo un rito diverso?”, în OKULIK L. (a
cura di), Le Chiese sui iuris, criteri di individuazione e delimitazione , Venezia, 2005, 171 -180.
Lettera Apostolica Orientale Lumen del Sommo Pontefice Giovanni Paolo II All'episcopato, al
Clero e ai fedeli per la ricorrenza centenaria della Orientalium Dignitas di Papa Leone XIII, în
Acta Apostolicae Sedis 87 (1995) 745 -774.
LODA N., „Uguale dignità teologica e giuridica delle Chiese sui iuri s”, în L. OKULIK (ed.) Nuove
terre e nuove Chiese, Le comunità dei fedeli orientali in dispora , Venezia 2008, 37 -79.
LORUSSO L., „Estensione della potestà patriarcale e sinodale in diaspora: designazione dei
Vescovi, erezione di circoscrizioni ecclesiastic he, clero uxorato”, în OKULIK L., (a cura di)
Nuove terre e nuove chiese , Venezia 2008, 101 -124.
LORUSSO L., „Il riconoscimento della pari dignità nella communione cattolica: il decreto
‟Orientalium Ecclesiarum ” e il Codice dei canoni delle Chiese Orientali”, în Angelicum , 83
(2006), 451 -473.
LORUSSO L., „Rapporti tra gerarchie, orientale e latina, nel servizio pastorale”, în LORUSSO L. e
SABBARESE L. (a cura di), Oriente e Occidente: respiro a due polmoni; studi in onore d i Dimitrios
Salachas , Città del Vaticano, Urbaniana University Press, 2014, 143 -171.
LORUSSO L., Gli orientali cattolici e i pastori latini: problematiche e norme canoniche , (Kanonika
11), PIO, Roma 2003.
LORUSSO L., Lo statuto e la cura pastorale dei christifideles orientales nel CCEO e CIC,
Collaborazione e problematiche interecclesiali nei due codici , Pontificium Institutum Orientale,
Bari 1999.
MADEY J., „The Eastern Catholic Church in the Diaspora”, în CONGREGAZIONE PER
L'EDUCAZIONE CATTOLICA , Seminarium: commentarii pro seminariis, vocationibus, ecclesiasticis,
universitatibus, N.S. anno 17 (1987) 3, Città del Vaticano, 309 -351.
MADEY J., Liturgy and Canon Law: in the light of the Instruction "Il Padre, incomprensibile" o f
the Congregation for the Oriental Churches , Changanassery, Kerala, 1996.
MANDIYIL J., „Diritti e doveri dei Vescovi latini verso i fedeli delle Chiese Orientali Cattoliche”,
în Iura Orientalia (2013), 100 -145.
MANDIYIL J., „Le competenze delle Conferen ze Episcopali latine verso i fedeli delle Chiese
cattoliche orientali e la necessità di lineamenti per la cura pastorale di tali fedeli”, în Eastern
Canon Law 2/2, Nyìregyhàza, 2013, 394 -376.
OKULIK L., „Tutela giuridica dell'identità ecclesiale dei fedel i orientali in situazione di diaspora ”,
în Idem (ed.), Nuove terre e nuove chiese: le comunità di fedeli orientali in diaspora , Venezia,
Marcianum Press, 2008, 219 -242.
PAUL POPARD , „Introduzione ai lavori” , în PONTIFICIO CONSIGLIO DELLA CULTURA , Sfide della
secolarizzazione in Europa, Urbaniana University Press, Città del Vaticano, 2008, 19 -40.
PINTO P. V. (a cura di), Commento al Codice dei Canoni delle Chiese Orientali, Studium
Romanae Rotae, Corpus Iuris Canonici II , Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano,
2001.
PONTIFICIO CONSIGLIO DELLA PASTORALE PER I MIGRANTI E GLI ITI NERANTI , Ist. La carità di Cristo
verso i migranti [erga migrantes caritas christi], 3 maggio 2004: AAS 96 (2004), 762 -822. EV
22/ 1439 -1511.

PONTIFICIUM CONSILIUM DE LEGUM TEXTIBUS INTERPRETANDIS , Codex Canonum Ecclesiarum
Orientalium, Auctoritate Ioannis Pauli PP. II promulgatus, Fontium annotatione auctus, Libreria
editrice Vaticana, 1995. AAS 82 [1990], 1061 -1353. EV 12/695 -887.
PONTIFICIUM CONSILIUM DE LEGUM TEXTIBUS INTERPRETANDIS , Codex Canonum Ecclesiarum
Orientalium , Auctoritate Ioannis Pauli PP. II promulgatus, Fontes annotationes auctus , Libreria
Editrice Vaticana, 1995.
POSPISHIL V. J. (by), Orientalium Ecclesiarum . The Decree on the Eastern Catholic Churches of
the II Council of Vatican. Canonical -Pastoral Commentary , Bronx – New York, 1965.
SABBARESE L., „Girovaghi, migranti, forestieri e naviganti nella legislazione eccl esiastica”, în
Studia Canonica 52, Città del Vaticano, 2006.
SABBARESE L., „Per una pastorale dei migranti, presupposti e fondamenti”, în CONN J .,
SABBARESE L. (Ed.) Iustitia in caritate , Urbaniana University Press, Roma 2005, 333 -356.
SALACHAS D., „L'ap partenenza giuridica dei fedeli a una Chiesa orientale sui iuris o alla
Chiesa latina”, în Periodica de re Canonica , 83 (1994), Roma , 19-55.
SALACHAS D., „Lo status giuridico -pastorale degli orientali cattolici in emigrazione”, în Anuario
Argentino de Derecho Canónico (AADC) XVI (2009 -2010), 161 -183.
SALACHAS D., „Problematiche interrituali nei due codici orientale e latino”, în Apollinaris 67
(1994), 3 -4, Roma , 635 -690.
SALACHAS D., Dimensione ecclesiologica, ecumenica emissi onaria della funzione della
Congregazione per le Chiese Orientali (da Benedetto XV a Benedetto XVI)”, în Orientalia
Christiana Analecta 2009, Roma, 169 -206.
SALACHAS D., NITKIEWICZ K., Rapporti interecclesiali tra cattolici orientali e latini , Roma, 2007.
SALACHAS D., SABBARESE L., Chierici e ministero sacr o nel Codice latino e orientale . Prospettive
interecclesiali , Urbaniana University Press, Città del Vaticano, 2004.
VALDRINI P., L'‟aegualis dignitas” des Église s d'Orient et d'Occident , în AL-AHMAR A. – KHALIFÉ
A.- LE TOURNEAU D. (ed.) Acta Simposii Internationalis circa Codicem Canonum Ecclesiarum
Orientalium , Kaslik, 24 -29 Aprilis 1995, Kaslik, Liban, 1996.