Bizanțul în epo ca crizei iconoclaste (717 -867) [606416]

Bizanțul în epo ca crizei iconoclaste (717 -867)

1. Caracterizare generală a epocii iconoclaste
Dinastia heraclidă a luat sfârșit printr -o revoltă. Ultimul împărat, Teodosie al III -lea (715 -717),
incapabil să restaureze ordinea a abdicat în momentul în care strategul Anatolicilor , Leon, a fost
chemat de către partizanii săi pentru a fi încoronat împărat. Leon al III -lea (717-741) a inaugurat
dinastia isauriană sau siriană. Din această dinastie au făcut parte: Constanti n al V -lea
Copronimul (741 -775), Leon al IV -lea (775-780), Constantin al VI -lea (780 -797), fiul lui Leon
al IV -lea și al Irinei, împărăteasa Irina (797 -802), văduva lui Leon al IV -lea – prima femeie care
a deținut în mod deplin funcția de împărat – Nichifor I (802 -811)1, Mihail I Rhangabe (811 -813)
și Leon al V -lea Armeanul (813 -820).
Mihail al II -lea (820 -829) – succesorul lui Leon al V -lea Armeanul – a inaugurat dinastia
de Amorium (de la localitatea Amorium din Frigia de unde era originar împăratul) sau amoriană .
Din această dinastie au mai făcut parte împărații: Teofil (829 -842) și Mihail al III -lea (842 -867).
Evenimentele perioadei isaurienilor și a amorienilor au reprezentat o urmare logică a ceea
ce se petrecuse în secolul al VII -lea. Pe plan extern, Imperiul se va confrunta cu slavii, bulgarii și
avarii. Pierderea Occidentului, m arcată de încoronarea lui Carol cel Mare (768 -814) la 25
decembrie 800 ca împărat al Imperiului carolingian, nu era decât o consecință firească a
orientalizării Imperiului. În administra ție, regimul themelor a cunoscut o evoluție echilibrată față
de secolul precedent, iar în plan legislativ, Ecloga rămâne un document elocvent. Ecloga (726) –
alegere , selecție , este un cod de legi care simplifică și adaptează la noile realități de la începutul
secolului al VIII -lea, savanta legislație a lui Iustinian, perimată în cele două secole scurse de la
elaborarea ei. În privința problemelor de ordin religios asistăm la apariția iconoclasmulu i, o
reacție violentă împotriva cultului icoanelor care a marcat Biserica și Imperiul bizantin între anii
730 și 843.

2. Biserică și stat în timpul domniei lui Leon al III -lea (717 -741)
Împăratul Leon al III -lea (717 -741) a dat tonul disputelor iconoclaste. Originar din
Germanikeia în Siria, Leon s -a născut într -o familie de țărani pe la anul 685, primind la botez
numele Kanon2. Și-a început cariera militar ă sub împ ăratul Justinian al II -lea (705 -711), dând

1 Fostul ministru de finanțe al Irinei.
2 Cf. Theophanes, Cronografia , A.M. 6621, ed. C. de Boor, vol. I, Leipzig, 1883 (în continuare: Theophanes,
A.M…). A se vedea și St. Gero, Byzantine Iconoclasm during the Reign of Leo III , Louvain, 1973, p. 13 ș.u.; G.
Ostrogorsky, Geschichte des byzantinischen Staa tes, München, 1940, p. 97 ș.u.; D. A. Zakythinos, Byzantinsche
Geschichte (324 -1071) , Graz, 1979.

dovad ă de mare curaj în luptele din Caucaz, iar sub împ ăratul Anastasie al II -lea (713 -715) a fost
numit strateg al themei Anatolikon . Alii ndu-se cu Artabasdos, strategul themei Armeniakon,
căruia i -a promis mâna surorii sale, Ana, și func ția de prim -ministru, l -a obligat pe împ ăratul
Teodosie al III -lea (715-717) s ă abdice. Încoronat de patriarhul Gherman I al Constantinopolului
(715-730) la 25 martie 717, împ ăratul Leon al III -lea aducea pe tronul bizantin dinastia
„Isaurilor”, care a pus cap ăt deselor schimb ări de împ ărați și a condus imperiul pân ă în anul 802.
Încă de la începutul domniei, el a fost preocupat de două probleme vitale pentru imperiu:
asigurarea granițelor de e st față de atacurile arabilor și elaborarea unui nou cod legislativ, care
să-l înlocuiască pe cel al lui Justinian I (527 -565). Ekloge , promulgat în anul 726, cuprindea
norme de drept civil și penal și dorea, în spiritul „iubirii față de oa meni”, să înlocuiască vechiul
drept roman. Cu toate acestea, nu lipseau din codul penal pedepse ca: tăierea nasului, limbii sau
mâinilor, orbirea, tunderea sau arderea părului și altele. Această colecție de legi concentra
întreaga putere în mâna împăratulu i și nu întâmplător a fost promulgată la începutul
iconoclasmului3. Tot din programul reformelor lui Leon al III -lea ar face parte alte trei acte
normative: Codul rural (Νόµος γεωργικός ), Codul sau Legea maritimă (Νόµος ναυτικός ) și
Codul militar (Νόµος στρατιωτικός ).

2.1. Debutul politicii iconoclaste a împăratului Leon al III -lea
În ceea ce prive ște pozi ția împ ăratului fa ță de Biseric ă, putem afirma c ă până în anul 726,
când și-a declarat prim ele inten ții iconoclaste, el a sus ținut tradi ționala colaborare dintre stat și
Biseric ă. Rămân îns ă neelucidate în totalitate motivele care l -au determinat pe împ ărat s ă
abandoneze aceast ă poziție și să intervin ă brutal în via ța Bisericii; îns ă este cert faptul c ă
declanșarea crizei iconoclaste a avut o puternic ă motivație religioas ă. Prevalându -se de deviza
„eu sunt împ ărat și preot” și considerându -se ocrotitor al imperiului și Bisericii prin voin ța
divin ă, împ ăratul Leon al III -lea a declan șat iconoclasmul considerând c ă, prin cinstirea
icoanelor, se încalc ă porunca a doua a Decalogului (Ie ș. 20, 4 -5; Deut. 5, 8 -9).
Motivul declanșării luptei împotriva icoanelor de către Leon al III -lea l-a constituit o
erupție vulcanică din anul 726. În acest fenomen natural care fusese însoțit și de un cutremur,
împăratul a văzut dovada mâniei lui Dumnezeu din cauza idolatriei, adică a cinstirii Sfintelor
Icoane. Anul 726 reprezintă deci momentul înc eperii persecuției împotriva icoanelor . Măsurile
imperiale au întâmpinat o dârză rezistență. În momentul în care niște ofițeri au vrut să dea jos
icoana Mântuitorului, care se găsea deasupra porții palatului din cartierul Chalkoprateia, aceștia
au fost omo râți de popor cu aceasta izbucnind o puternică revoltă, încheiată cu morți și răniți.

3 Ibidem , p. 132 ș.u. și St. Gero, op. cit. , p. 48 ș.u.

Împăratul a dat ordin să fie făcute arestări, mulți oameni fiind condamnați, mutilați si exilați.
Grecia și insulele Cyclade s -au răsculat în anul 727 și au proclamat un nou împărat. Până la urmă
revolta a fost înfrântă. Tot cu acest prilej se spune că împăratul Leon al III -lea ar fi poruncit
închiderea Universității din Constantinopol, arderea bibliotecii și izgonirea profesorilor deoarece
nu i-a putut convinge să sprijin e mișcarea iconoclastă. În Apus, papa Grigorie al II -lea (715 -731)
a protestat energic, fiind susținut de populația care s -a revoltat și a scris împăratului că „ nu are
dreptul să hotărască în materie de credință și să introducă inovații în ceea ce avem de la
Părinți ”.
Evenimentele ulterioare au deschis o mare prăpastie între Vestul Imperiului (cea mai
mare parte a Italiei, Grecia continentală și insulele din Marea Egee) susținător al cultului
icoanelor și partea de răsărit a Imperiului, în special themele din Asia Mică, binecunoscute ca
iconoclaste. Convins că nu -l poate aduce pe împărat la cinstirea icoanelor, patriarhul Gherman
(715-730) a protestat energic, așa că raporturile au atins în această perioadă punctul maxim de
încordare.
Pentru a da legitimit ate măsurilor sale, împăratul Leon al III -lea a convocat la 17 ianuarie
730 o adunare ( silentium ) ținută în Palatul său, la care au participat mai ales înalți funcționari
civili. Cu acest prilej s -a redactat un edict împotriva icoanelor, pe care patriarhul Gherman a
refuzat să -l semneze. De aceea, a fost înlocuit imediat cu Anastasius (730-753) care a semnat
decretul iconoclast . Acest edict a reprezentat pentru Leon al III -lea baza legală de înlăturare a
icoanelor și de persecutare a celor ce le cinsteau. Textul edictului nu este cunoscut, însă din
scrierile iconodulilor se poate deduce c ă se interzicea nu numai cinstirea icoanelor Mântuitorului,
ci și ale Maicii Domnului și ale sfin ților, c ăci „ele s -au făcut în locul idolilor, iar cei care le
venereaz ă cad în idolatrie”.

2.2. Politica iconoclastă a lui Leon al III -lea între 730 -741
Între anii 730 și 741 nu avem nici o informație viabilă care să precizeze politica
iconoclastă a lui Leon al III -lea. Se pare că atitudinea papei Grigorie al III -lea (731 -741), care a
excomunicat într -un sinod ținut la Roma pe adversarii cultului icoanelor, a provocat o
contramăsură din partea lui Leon al III -lea care confiscă proprietățile Bisericii romane aflate pe
teritoriul bizantin din Italia și a detașat de sub autori tatea papei diocezele Calabria, Sicilia, Creta
și Illyricul oriental (Epir, Illyricum, Macedonia, Tesalia, Achaia, Dacia Ripensis și Mediterranea,
Moesia, Dardania și Praevalia cu centrul la Scobr a), supunându -le patriarhului de
Constantinopol.
În aceste condiții raporturile dintre Răsărit și Apus s -au deteriorat, astfel încât ruptura
părea definitivă, iar papa începe să se îndrepte de acum încolo către regii francilor: Carol Martel,

Pepin cel Scurt și mai ales Carol cel Mare. Alături de papa Grigorie al III -lea și de patriarhul
Gherman, o altă personalitate ortodoxă apare acum în Orient, luând atitudine în favoarea
icoanelor: Sfântul Ioan Damaschin (650/676 -749). Nucleul susținerilor Sfântului Ioan
Damaschin despre icoane poate fi sintetizat astfel: icoana este un simbol și intermediar între om
și Divinitate; icoana Mântuitorului are la bază dogma Întrupării Sale; astfel, problema
icoanelor este strâns legată de doctrina mântuirii. Împăratul s -a confruntat cu puternica opozi ție
manifestat ă de iconoduli în provinciile europene ale imperiului, dar mai ales cu cea a
monahilor. Theophanes afirm ă că „împ ăratul Leon a înte țit lupta împotriva icoanelor. Mul ți
clerici, monahi și credincio și evlavio și și-au pus via ța în pericol pentru ap ărarea înv ățăturii de
credin ță ortodoxe dobândind astfel cununa muceniciei”.
În ciuda protestelor față de deciziile sale, împăratul Leon al III -lea a continuat politica sa
iconoclast ă. Totuși, icon oclasmul nu a luat o mare amploare, deoarece nu avea totuși „girul
Bisericii” și pentru c ă se baza doar pe acuza ția că cinstirea icoanelor înseamn ă încălcarea
poruncii a doua a Decalogului.
Considerându -se împ ărat și preot, Leon al III -lea a crezut c ă poate și trebuie s ă intervin ă
în problemele bisericești asemenea ca în cele ale statului. Îns ă tocmai aceast ă intervenție
anormal ă și brutal ă a dus la destabilitate, la stricarea armoniei și astfel s -a înscris un episod tragic
în istoria relației dintre Biser ică și stat.

3. Împărații bizantini și cultul icoanelor de la Constantin al V -lea (741 -775) până la
împărăteasa Irina (797 -802)
Relația Stat -Biseric ă a cunoscut o evoluție aparte sub succesorii lui Leon al III -lea.
Împăratul Constantin al V -lea s -a implicat masiv în problemele bisericeș ti. Domnia sa se
caracterizează prin evidente veleități cezaropapiste. În schimb, sub împ ărăteasa Irina, relațiile
dintre Biserică și stat au cunoscut o normalizare aproape perfect ă, realizându -se acea „simfonie
justinian ă”.
La moartea împăratului Leon al III -lea (18 iunie 741), pe tronul imperial bizantin urca fiul
său, Constantin al V -lea (741 -775), încoronat coregent înc ă din anul 720. Despre preg ătirea lui
intelectual ă și atitudinea fa ță de cultul icoanelor înainte de moartea tat ălui s ău avem pu ține
informa ții, dar, pentru c ă iconoclasmul din timpul lui s -a manifestat foarte violent, se poate
concluziona c ă împăratul a fost educat în spirit iconoclast. De și nu era înzestrat cu deosebite
calități fizice și psihice, a repurtat victorii str ălucite asupra arabilor și bulgarilor care l -au înscris
în galeria marilor comandan ți de o ști. Cele dou ă campanii din Orient, din anii 746/747 și 752,
soldate cu str ălucite victorii împotriva arabilor, și luptele interne din califat, finalizate cu
instaurarea la Bagdad a dinastiei abbaside (750 -1258), au asigurat granița de est a imperiului pân ă

la moart ea lui Constantin al V -lea. De asemenea, campaniile din Balcani împotriva bulgarilor,
încheiate cu marea înfrângere a hanului Teletz la Anchialos, în anul 763, au alungat pericolul ce -l
reprezenta pen tru imperiu acest inamic din nord.
Iconoclasmul, ini țiat de împ ăratul Leon al III -lea, a fost continuat cu mai mult zel de
Constantin al V -lea. Iat ă ce relateaz ă Theophanes: „Acest câine sângeros, v ătămător și nebun,
abuzând de putere ca un tiran… s -a lep ădat mai întâi de Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, de Maica lui Preacurat ă și Preasfânt ă și de to ți sfin ții”, iar mai ales în Constantinopol
aproape toate icoanele au fost distruse și înlocuite cu picturi profane. Constantin al V -lea era
conștient c ă iconoclasmul trebuie s ă obțină aprobarea Bisericii. A șa cum Leon al III -lea a ini țiat
lupta împotriva icoanelor cu aprobarea unui „silentium” și a patriarhului Anastasie, Constantin al
V-lea urm ărea s ă ofere iconoclasmului ratificarea sinodal ă, căci, „fără sprijinul ierarhiei, f ără
acordul teologic, el purta evident amprenta unei m ăsuri poli țienești a împ ăratului”.
Pe plan religios, Constantin al V -lea a luat parte activă la disputele iconoclaste și a
pregătit un sinod, care a avut loc în Palatul imperial de la Hieria, pe malul răsăritean al
Bosforului, lângă Calcedon, între 10 februarie -8 august 754. El avea nevoie ca programul său
iconoclast să fie aprobat de un sinod și nu de o adunare imperială, cum procedase Leon al III -lea.
În vederea pregătirii sinodului, împăratul a alcătuit personal 13 scrisori teologice , dar din tre
acestea ne -au rămas numai două și acestea s ub forma unor fragmente. La sinod au participat 338
de episcopi, un număr record, și s -a hotărât ca el să fie considerat ecumenic.
Ultima ședință a avut loc în palatul Blacherne din Constantinopol, la care a fost prezent și
împăratul. Documentele privind d esfășurarea lucrărilor au fost distruse în perioada când s -a
restabilit cultul icoanelor, dar s -au păstrat concluziile dogmatice sintetizate într -un horos
(definiție dogmatică), combătute mai târziu la Sinodul al VII-lea ecumenic din anul 787. Potrivit
acestei definiții dogmatice „ … împărații sunt egali cu Apostolii, investiți cu puterea Duhului
Sfânt nu numai pentru a desăvârși și învăța omenirea, dar și pentru a combate erezia
diavolească ”.
La Hieria s -a acreditat ideea că atunci când pictorul face chip ul lui Hristos, el poate
reprezenta ori numai umanitatea Sa, separând -o astfel de divinitate, sau pe amândouă, umanitatea
Sa și divinitatea Sa. În primul caz, el ar cădea în nestorianism, iar în al doilea el ar circumscrie
divinitatea în umanitate, ceea ce ar fi absurd; ori că ambele ar fi contopite și atunci a m avea de -a
face cu monofizism. Această argumentare iconoclastă nu era însă valabilă, deoarece se uita ce s –
a stabilit la Sinodul de la Calcedon și anume că fiecare natură își păstrează propria stare de a fi.
Iconoclaștii susțineau că îndumnezeirea firii umane a lui Hristos ar suprima caracterul uman
individual propriu. Ei ignorau astfel adevăratul sens al unirii ipostatice, care implică o distincție
reală între natură și persoană.

Scrierile iconocla ste ale împ ăratului Constantin al V -lea au avut un rol important în
formularea defini ției dogmatice a sinodului de la Hieria. Îndrept ările f ăcute de sinodali
formul ărilor împ ăratului arat ă că ei aveau o oarecare liber tate de ac țiune și ar fi putut urma
învățăturii ortodoxe a Bisericii. Din nefericire, au r ămas tributari teologiei imperiale. Înv ățând
că la întruparea lui Hristos „trupul a fost absorbit integral de firea dumnezeiasc ă și complet
îndumnezeit”, ei au demonstrat c ă înțeleg unirea ipostatic ă în sens monofizit. Ca atare, sinodalii
de la Hieria, l ăsându -se domina ți de personalitatea împ ăratului pe care îl considerau și mare
teolog, au neglijat mandatul lor de ap ărători ai credin ței apostolice a Bisericii. Ei trebuiau s ă
condamne f ără echivoc erezia iconoclast ă care se opunea înv ățăturii de credin ță patristice, chiar
dacă era promovat ă și argumentat ă aparent teologic de împ ărat. Oportunismul a adus
întotdeauna mari deservicii Bisericii, iar criz a iconoclast ă este în acest sens un exemplu
concludent. La încheierea lucr ărilor sinodului de la Hieria, împ ăratul a fost aclamat ca un nou
Constantin (f ăcându -se referire la împ ăratul Constant in cel Mare), care a eliberat Biserica de
slujirea idolatric ă, dup ă cum era considerat de c ătre iconocla ști cultul icoanelor.
Prin urmare, sinodul iconoclast de la Hieria, atât prin preg ătirea lui, cât și prin
desfășurarea și hotărârile lui, constituie un moment fundamental al politicii religioase din Bizan ț
în timpul disputelor iconoclaste. Considerat de împ ărat sinod ecumenic, deciziile lui au fost
promulgate ca legi de stat. Aplicarea lor era minu țios supravegheat ă. El a cerut ca deciziile
sinodului s ă fie semnate nu numai de episcopi, ci și de preo ți și de monahi. Cine nu se supunea
acestui ordin se f ăcea vinovat de înc ălcarea „legilor imperiale și biserice ști” și trebuia pedepsit.
Având acordul sinodal pentru iconoclasm, împ ăratul Constantin al V -lea a declan șat o
adev ărată persecu ție împotriva iconodulilor. Victimele persecu ției iconoclaste au fost în special
monahii, deoarece ei formau grupul celor mai înfl ăcărați apărători ai icoanelor. Un exemplu
concludent îl reprezint ă suferin țele și martiriul Sfântului Ștefan de pe Muntele Sfântului
Auxen țiu, martirizat în Constantinopol la 20 noiembrie 765. Opozi ția față de iconoclasm a dus la
declan șarea unei adev ărate revolte monahale antiimperiale, ceea ce a m ărit num ărul victimelor.
După ce au fost martiriza ți mai mul ți monahi, cum ar fi: Petru Coliba șu († 760), Ioan, stare țul
Mănăstirii Managria († 761), Pavel din Creta († 767), ieromonahul Theosteriktos împreun ă cu 38
de monahi de la M ănăstirea Pelekete din Hellespont și mul ți alții, s-a trecut la desfiin țarea
sistematic ă a monahismului. Monahii aveau de a les între a renun ța la monahism sau a suferi
maltrat ările persecutorilor sau chiar moartea. M ănăstirile erau fie distruse, fie transformate în
depozite de muni ție și alimente, în cazarme sau grajduri de cai4. Printre victimele iconoclasmului
imperial bizan tin întâlnim și înal ți demnitari de stat. Semnificativ ă ar fi relatarea f ăcută tot de
Theophanes: „La 25 august 766 împ ăratul a ordonat ca nou ăsprezece înal ți demnitari s ă fie

4 Idem, A.M. 6258 -6259.

dezonora ți public în arena circului pentru conspira ție… Câ țiva dintre ei au fost condamna ți la
moarte pentru c ă au mers la Sfântul Ștefan din M ănăstirea Sfântul Auxen țiu și au înfierat viciile
împăratului. Cei mai distin și dintre ei erau: patriciul și ministrul comunica țiilor Constanti n
Podopaguros, fratele lui, sp ătarul și comandantul g ărzii imperiale Strategios, ministrul po ștei și
strategul Siciliei, Antioh, comisul themei Opsikion, David, proto­sp ătarul și strategul themei
Trakia, Theofilact din Iconiu, sp ătarul Christofor, sp ătarul Constantin, Theophilact, fiul
patriciului Bardanes și alții. Dup ă ce au fost calomnia ți în public, scuipa ți și insulta ți de popor și
destitui ți din func ții, împ ăratul a rostit sentin ța. Cei doi fra ți, Constantin și Strateg ios, au fost
decapita ți în Kynegion, iar ceilal ți orbi ți și exila ți”5.
Spre sfâr șitul domniei împ ăratului Constantin al V -lea, iconoclasmul se transform ă într-o
campanie împotriva monahismului, care se explic ă nu numai prin faptul c ă monahii erau cei mai
înfoca ți apărători ai cultului icoanelor, ci mai ales din cauza conflictului social dintre împ ărat,
armat ă și o parte a popula ției și monahii sprijini ți și aprecia ți de marea mas ă a credincio șilor.
Împăratul Constantin al V -lea a murit la 14 septembrie 775, iar fiul s ău, Leon al IV -lea
(775-780), a c ăutat s ă fie mult mai tolerant fa ță de iconoduli. Aceasta, datorit ă influen ței
exercitate asupra lui de împ ărăteasa Irina, dar și de patriarhul Pavel al IV -lea (780 -784),
ajungându -se ca dup ă moartea lui Leon s ă se încheie prima faz ă a crizei iconoclaste .
Iconoclasmul imperial a demonstrat c ă interven ția brutal ă și nejustificat ă a puterii
imperiale în treburile Bisericii creeaz ă stări anormale și grave disfunc ționalit ăți, dac ă nu cumva
chiar o ruptur ă totală a conlucr ării fire ști care trebuie s ă existe între Biseric ă și stat atunci când
fiecare î și exercit ă doar atribu țiile propr ii.

4. Sinodul al VII -lea ecumenic de la Niceea (787) și restabilirea cultului icoanelor
Ținând cont de urm ările nefaste ale politicii religioase a împ ăraților iconocla ști asupra
Bisericii universale și a rela țiilor dintre Biseric ă și stat, împ ărăteasa Irina (coregent ă a
împăratului Constantin al VI -lea, fiul ei, între anii 780 -797 și singur ă, 797 -802) a redat Bisericii
libertatea cuvenit ă.
Deoarece cultul Sfintelor Icoane fusese interzis prin hotărârea sinodului iconoclast de la
Hieria din anul 754, el trebuia restabilit printr -un nou Sinod ecumenic. De comun acord cu
patriarhul Constantinopolului, Tarasie (784 -806), și cu papa Adrian I (772 -795), împărăteasa
Irina (797-802) a hotărât să fie convocat Sinodul al VI I-lea ecumenic, care urma să anuleze
hotărârile sinodului iconoclast de la Hieria. Prevăzut să înceapă în anul 786 la Constantinopol, în
biserica Sfinților Apostoli, Sinodul a fost amânat din cauza turbulențelor provocate de

5 Idem, A.M. 6257.

iconoclaști. În cele din urmă l ucrările Sinodului au început la Niceea în ziua de 24 septembrie
787 și s -au încheiat pe data de 13 octombrie a aceluiași an. Președinția Sinodului i -a revenit
patriarhului Tarasie. Papa Adrian I a fost reprezentat de abatele Petru de la mănăstirea Sfântul
Sava, iar din partea Patriarhiilor de la Alexandria și Antiohia au venit călugării Ioan și Petru. La
Sinod au participat între 330 și 367 de episcopi. Pe parcursul a șase ședințe, Sinodul a combătut
punct cu punct hotărârile sinodului iconoclast de la Hie ria, contestându -i calitatea de „ adunare
ecumenică ”, întrucât la acesta nu au participat nici patriarhii din Răsărit, nici episcopul Romei,
iar hotărârile dogmatice erau eretice.
Împărații, fiind informa ți printr -o scrisoare adresat ă lor de patriarhul Tara sie asupra
deciziilor sinodului, i -au invitat pe sinodali s ă țină ultima sedin ță (28 octombrie 787) la
Constantinopol, în palatul imperial Magnaura, care conform uzan ței a fost prezidat ă de cei doi
suverani. În acest cadru festiv, Defini ția dogmatic ă și cele 22 de canoane au fost proclamate
oficial la 28 octombrie 787 în cadrul ședinței festive, ținută în palatul Magnaura din
Constantinopol, fiind prezidat ă de împ ărații Constantin al VI -lea și mama sa, Irina. Cu aceasta s –
a încheiat cel de -al VII -lea Sinod Ecumenic ținut la Niceea, care, în compara ție cu cel ținut la
Hieria, unde s -au ignorat c riteriile ecumenicit ății proclamându -se o nou ă erezie, a fost receptat
de Biseric ă pentru c ă a rea șezat pacea și unitatea ei, a condamnat erezia iconoclast ă și a formulat
mărturisirea de credin ță prin care s -a reabilitat cultul icoanelor.
Făcând o compara ție între ceea ce a însemnat cezaropapismul împ ăraților iconocla ști și
sprijinul oferit de împ ărații Constantin al VI -lea și Irina pentru reabilitarea cultului icoanelor,
ajungem la concluzia c ă se poat ă vorbi de o co laborare aproape perfect ă cât timp cele dou ă
componente ale societ ății cre știne î și respect ă prerogativele proprii, dar și pe cele ale partenerului
și nu încearc ă să intervin ă în raza de ac țiune specific ă fiecărei părți. Trebuie amintit faptul c ă, de
multe ori, mai ales în cadrul disputelor trinitare și hristologice, s -a apelat îns ă la interven ția
statului mai mult decât impuneau rela țiile fire ști. Așa s-a ajuns ca împ ăratul s ă profite de serviciile
Bisericii pentru rezolvarea scopurilor politice până acolo încât a gândit chiar o aservire a ei.
Desigur, Biserica a c ăutat s ă-și men țină libertatea, dar în acela și timp și să-și asigure protec ția
suveranului pe care îl cinstea ca pe unsul lui Dumnezeu și episcop al afacerilor din afar ă ale ei. În
perio ada iconoclast ă s-a arătat cât de periculoas ă poate deveni îns ă interven ția împ ăratului în
treburile Bisericii și cât de mult poate fi extins ă aservirea ei, în special prin ierarhie. Desigur,
aceste disfunc ționalit ăți au fost specifice unor scurte perioade de timp, determinate de tendin ța
dominant ă a unor suverani și de înclina ția spre compromis a unei p ărți a episcopatului. Biserica în
ansamblul ei îns ă și-a impus totdeauna misiunea ei, adunând la un loc cler, monahi și credincio și
care au p ăstrat nealterat ă învățătura ortodox ă. For ța de rezisten ță și curajul, pân ă la sacrificiul

suprem, dovedit permanent în istoria ei, sprijinit de credin ța adev ărată și de tr ăirea autentic ă, sunt
elemente care au men ținut și vor men ține Biserica în lucrarea ei misi onar-pastoral ă și sfin țitoare.