Bizantul Elemente Definitorii

Capitolul I. Bizanțul – elemente definitorii

„Bizanțul, cu tot ceea ce reprezenta el, […] nu a dispărut, nu putea să dispară, odată cu căderea pe rând, în veacul al XV-lea, a celor trei capitale ale sale: Constantinopolul, Mistra și Trapezuntul.”

Definiția la care Nicolae Iorga s-a oprit și pe care acesta a avut curajul să o prezinte în diferite locuri cu o însemnătate foarte mare pentru acest subiect a fost următoarea: „Bizanțul este o sinteză de elemente foarte deosebite, venite de pretutindeni, care rămâne totdeauna deschisă, până ce ideea însăși bizantină a dispărut.”

1.1 Delimitarea istorică a Bizanțului

De-a lungul anilor au tot existat păreri cu privire la determinarea unei date precise a începerii istoriei Imperiului Bizantin. Unele voci au spus că această istorie a pornit de la Justinian I, la 527, acesta fiind anul când a urcat pe tron. Alte voci au afirmat că decretul de închidere a Universității din Atena din anul 529 este cel care a pus capăt manifestărilor superioare ale vieții păgâne.

Cele mai multe păreri au fost că o dată cu anul 395 se poate vorbi despre existența Bizanțului, deoarece în acest an împăratul Theodosius cel Mare înainte de moartea sa a împărțit Imperiul Roman în două părți unde îi pune peste fiecare dintre ele împărat pe unul dintre fii săi: partea de Răsărit, având capitala la Constantinopol îl are ca împărat pe Arcadius și partea de Apus, cu capitala la Ravenna unde împărat este Honorius.

Franz Dölger afirmă ca „început al istoriei bizantine anul 325, ca simbol al primei manifestări puternice a Bisericii creștine hotărâtoare pentru dezvoltarea politică și culturală în Evul mediu, și anul 330, anul întemeierii Constantinopolului, «Palladium al puterii politice și bisericești a imperiului în Orient»”.

Constantinopolul a fost ridicat la inițiativa împăratului Constantin cel Mare, și a fost inaugurat cu solemnitate pe malurile Bosforului la data de 11 mai 330. Prin construcțiile orașului, zidurile acestuia, forumul bisericilor dar și noul palat imperial au fost așezate în așa fel încât noul sediu să fie identic cu cel vechi.

„Domnia lui Constantin, în timpul căreia Imperiul păgân devine Imperiu Creștin, iar Roma își pierde întâietatea în favoarea Constantinopolului, marchează începutul istoriei bizantine”.

Imperiul Bizantin a fost considerat un stat tricontinental, deoarece acesta s-a întins atât în Europa, cât și în Africa și Asia. Limitele acestui imperiu au variat de la un timp la altul, ținându-se cont de pierderile teritoriale, politică dar și de recuperări.

Locuitorii răsăritului nu s-au considerat a fi bizantini și nici nu și-au numit țara Bizanț. „Termenul de bizanț cu accepțiunea de astăzi a început să fie folosit în Evul Mediu (sec. XVI). Bizantini erau, în timpul Imperiului, numai locuitorii capitalei, deoarece Constantinopolul s-a ridica pe ruinele vechii megariene Byzantion. Locuitorii jumătății răsăritene, se considerau și își spuneau romani, iar țara lor era Romania, sau Pământ roman.”

Locuitorii Constantinopolului nu au fost singurii care s-au considerat romani, acest termen fiind preluat și de către venețieni, turcii selgiucizi (ei și-au numit statul Sultanului Rum), dar și de către otomani care i-au dat denumirea de Remelia uneia dintre provinciile din partea Balcanică a Imperiului.

După anul 381 funcțiile orașului au crescut, și tot în acest an s-a implementat o nouă denumire a Constantinopolului, el fiind numit „noua Romă”. Acest mare oraș a jucat un rol foarte important în acea perioadă deoarece fiind așezat la întretăierea continentelor, el făcea legătură cu marile orașe. Se spunea că acesta ”valora singur cât un imperiu”, datorită modului în care acesta era așezat. Locuitorii din împrejurimi nu trebuia să pomenească numele de Constantinopol atunci când foloseau expresia de a merge în oraș, deoarece se subîntelegea că este vorba de acesta.

La fel ca și Roma, Constantinopolul „va avea șapte coline și paisprezece regiuni; el va avea un forum, un capitoliu, un senat”.

Noul stat se deosebea de cel vechi deoarece încă de la înființarea acestuia amprenta greacă și-a făcut simțită prezența, iar creștinătatea îi conferea un cracter deosebit astfel încât acesta simboliza atât tendințele cât și aspirațiile noii lumi orientale.

Fondatorul Constantinopolului, Constantin s-a simțit ca fiind un reprezentant al lui Dumnezeu, un trimis al acestuia pe pământ, și că prin intermediul minții sale reflectă inteligența divină, astfel încât acesta a organizat curtea terestră ca pe o curte divină.

Prin prisma credințelor sale, Constantinopol și-a dorit ca monarhia să fie de fapt o monarhie strictă, administrativă, ierarhizată și atent supravegheată, încât toată autoritatea să fie exercitată de către Împărat.

Constantin a fost socotit de către Nicolae Iorga ca „un latin din Occident, foarte păgân ca spirit, oricare ar putea fi părerea asupra pretinsului său «proces de conștiință», care miroase îndestul a politică a păcii romane și a punerii în faptă pentru ideea de Stat, mai sacră decât toți zeii vechi și moderni, a oricărui element existent de vitalitate”.

Chiar dacă Nicolae Iorga avea această părere despre Constantin, asta nu înseamnă că era o părere generală, au fost destul voci care chiar au crezut în convertirea la creștinism a acestuia, ca fiind una sinceră.

Cele două porți de importanță maximă pentru Constatinopol au fost Helespontul și Bosforul, astfel încât persoana care stăpânea aceste treceri, putea închide foarte ușor flotele inamincilor. O astfel de oprire a avut loc în sec III când barbarii Pontului Euxin și-au mânat flotele până în mijlocul Mediteranei, dar au fost blocați de aceaste bariere care erau foarte puternice la vremea respectivă.

Singurele momente când porțile se deschideau, era pentru comerț, când toate produsele ținuturilor de la miazăzi și miazănoapte veneau pe apele Mediteranei și Pontului în portul capitalei.

De-a lungul anilor, între 330 și 518 imperiul a trecut prin două crize grave, care l-au zdruncinat destul de mult. Prima criză cu care a trebuit să se confrunte a fost cea a invaziei barbarilor, care încă din secolul al III-lea au pătruns în imperiu pe toate frontierele. Aceștia erau atrași de securitatea și posteritatea monarhiei, și veneau în grupuri mici ca soldați, care se stabileau ulterior ca și lucrători. Barbari germani intrați pe teritoriul imperiului cereau concesionări de pământuri, care erau acordate cu ușurință de către guvernul imperial.

Din cauza acestor invazii barbare, imperiul occidental s-a năruit în secolul V, toți bănuind că Bizanțul nu va putea suporta acest șoc mai bine decât Roma.

Cea de-a doua criză prin care a trebuit să treacă imperiul a fost cea religioasă, iar un rol foarte important în acestă criză le-au avut ereziile monofisiste, neostorianiste și arianiste din secolele IV și V. Aceste erezii au zguduit foarte mult biserica și Imperiul de Răsărit.

De cele mai multe ori aceste erezii aveau scopul de a acoperi neînțelegerile și interesele politice, lucruri care atrăgeau consecințe destul de mari și importante asupra sorții imperiului.

„Conciliul de la Niceea (325) a condamnat arianismul și l-a proclamat pe Iisus Christos cu aceleași calități ca Dumnezeu”. Partizanii lui Arius nu au fost de acord cu această decizie, și au refuzat să se încline acesteia, astfel secolul IV a fost unul de lupte arzătoare între apărătorii și adversarii ortodoxismului. Arianismul, a fost totuși învingător prin intermediul lui Constance în 359 la conciliul de la Rimeni, dar înlăturat în 381 la conciliul de la Constantinopol de către Teodosius.

„De fapt ceea ce dezbină societatea creștină în secolul IV, nu este, în ciuda aparențelor solemne, atît divergența de opinii privind dogma, cît rivalitatea raselor care se reîntorc la viață amintindu-și de imperiile pe care le susținuseră pe vremuri.

În ciuda fptului că a existat o creștere a corupției în armată și în birocrație, dar și a influenței barbare precum și anumite eșecuri militare, după ce imperiul din Occident a căzut în anul 476, cel de Răsărit a rămas singurul Imperiu Roman, bucurându-se de multe succese. Acesta „a evoluat de la o simplă jurisdicție administrativă la o societate diversă, dar distinctă”.

Populațiile care avuseseră înainte în comun doar singurul fapt că se aflau sub conducerea Romei, acestea au ajuns să aibă același sistem unic de administrare și impozitare, aceeași religie creștină, o cultură mult mai bine definită, dar și o economie care era în mare parte independentă. Astfel, după toate aceste evenimente, Imperiul de Răsărit a ajuns independent de cel de Apus, el dovedindu-se a fi un stat viabil, spre deosebire de celălalt. „Deși în secolul al IV-lea acest stat este numit Imperiul Roman de Răsărit, în secolul al V-lea poate fi drept numit Imperiul Bizantin, sau pe scurt Bizanț”.

Capitolul II. Omul din Orient

Omul în perioada bizantină a fost împărțit în mai multe categorii, astfel încât punctele de legătură ale identității lor să fie de ajutor în reconstituirea profilului realizat în volum Omul Bizantin, coordonat de Gugliermo Cavallo, astfel încât acesta să fie împărțit astfel: „săracul, țăranul, soldatul, dascălul, femeia, omul de afaceri, episcopul, funcționarul, împăratul, sfîntul”.

„Omul bizantin în orice figură socială s-ar identifica, știe că […] i-a fost atribuit un loc în ordinea de pe acest pământ”.

Nivelul de trai al oamenilor în societatea bizantină era stabilit de condiția socială, condițiile naturale dar și de factorii economici, astfel încât în acea perioadă legislațiile, tradițiile dar și familia au avut un impact imens asupra vieții individului, dar și a comunității. Toate aceste lucruri au dus la determinarea unor trăsături specifice ale modului de viață din perioada bizantină.

Sărăcia și săracii, reprezintă astăzi o categorie foarte obișnuită, la fel cum era și în perioada bizantină, deoarece această categorie de oameni era principala pătură a societății, deoarece numărul acestora era foarte mare.

Sărac era acel om care nu își permitea să aibă o locuință a sa și era ocazional întâlnit stând ghemuit sub poduri, sau era forțat să migreze spre marile orașe în căutare de hrană sau un loc de muncă. În acea perioadă copiii nou-născuți din cauza condiției sociale destul de precare a părinților erau abandonați pe străzi, unde de asemenea își făceau veacul și persoanele bolnave, cerșetorii care erau fie sănătoși fie invalizi.

Săracul în opoziție cu omul bogat este acela care deține mai puține lucruri pe când bogatul are mai mult decât îi este necesar. Se considera în acea perioadă că bogatul dacă tot are ce îi trebuie și chiar în plus, acel surplus ar trebui donat celui mai puțin norocos. Această gândire a fost sprijinită si de către Aristotel într-o lucrare a sa intitulată Etică Nicomahică.

În perioada bizantină regimul alimentar al persoanelor sărace era destul de discontinuu și nesatisfăcător, aceasta fiind raportat la porțiile care în acea societate erau considerate firești. Locuințele săracilor erau netrainice și în majoritatea cazurilor închiriate. Majoritatea oamenilor de oraș nu știau unde o să fie înmormântați după moartea lor, ei sfârșind în majoritatea cazurilor să fie aruncați la groapa comună.

Ocupațiile omului sărac nu erau foarte pretențioase, acesta ocupându-se cu lucruri simple, cum ar fi: salahori în construcții, lucrători sezonieri pe câmp, paznici, împletitori de nuiele. Dat fiind faptul că mana de lucru era discontinuă în acea perioadă, plata nu era destul de mare, si doar în cazurile mai fericite aceștia erau plătiți în bani și nu în natură (mancare, haine) cum se proceda în marea majoritate.

Alimentația oamenilor săraci era destul de „simplă și austeră, masa fiind compusă din legume, galete, măsline, pește sărat, cereale, miere și brînză. Cetățenii înstăriți aveau un meniu mai variat. La banchete mîncau întinși pe pat, vinul amestecat cu apă era servit în vase numite crater”. Mai jos se poate observa cum era reprezentată masa la romani.

Fig. 1 Masa la romani (http://www.moldovenii.md/md/section/217/photo/id/2406 )

Un alt drum pe care îl urmau oamenii săraci în perioada bizantină, era drumul mănăstirilor, deoarece „comunitatea unei mănăstiri în sînul căreia intră de bunăvoie individul îi garantează stabilitatea condiției în așa măsură, încât, la rîndul său , se poate dedica ocrotirii acelor frați pe care boala sau bătrînețea îi condamnă la inactivitate”.

Atunci când mentionăm numele de Bizanț, gandul ne duce la Constantinopol, la însuflețirea vieții urbane, la curtea imperială. Totuși, lucrurile nu au stat chiar asa, deoarece țăranul era principala categorie de populație a Imperiului Bizantin, întrucât acesta era în mare parte rural și nu urban, acest lucru fiind specific oricărui stat medieval.

Tăranul făcea parte din cea de-a doua categorie care contribuia la bunul mers al imperiului, deoarece acesta prin muncile câmpului asigura hrana necesară soldaților și îi întreținea, iar soldatul făcea parte din prima categorie, deoarece acesta avea obligația să îi apere și să-i protejeze de dușmanii imperiului. Pe lângă faptul că ei asigurau hrana necesară armatei, țăranii erau de asemenea și principalii plătitori de taxe, ei fiind cei care susțineau statul și instituția armatei.

Cuvântul care era utilizat cel mai des pentru a-l numi pe țăran era „geôrgos – cel care lucrează pământul”. Țăranul era înainte de toate, cel care își avea traiul la sate, pe domeniile nobiliare. Aceștia nu aveau autonomie juridică, ei fiind strâns legați de stăpâni astfel încât și pentru căsătorie aveau nevoie de acordul acestora.

Pătura țărănească este singura nobilime de șablon universal din istoria omenirii. Mojicimea este categoria conservatoare prin excelență. „Strâns legat de atitudinea conservatoare este impulsul de a transforma lumea prin perfecționare, nu prin revoluții. Țăranul este reacționar, nu revoluționar. El a îmbunătățit starea lumii prin perfecționări repetate, mereu și mereu reluate, ca în știința și tenacitatea șlefuirii, nu prin inovații incontinente”.

Agricultura în perioada bizantină era foarte diversificată, dar alimentul cel mai important era cultivarea grâului, acesta fiind principalul element pentru producția de pâine. Bizantinii au cultivat într-un așa fel încât să le permită strângerea culturilor atât vara cât și iarna. Pe lângă grâu aceștia cultivau și legume dar și fructe, printre acestea numărându-se: strugurii, pepenii galbeni, maslinele, castraveții, ceapa, varza, usturoiul, dovlecii, morcovii etc.

Pe lângă faptul că erau foarte buni agricultori, țăranii se ocupau si cu creșterea animalelor, cum ar fi: cămile, cai, bivoli, vaci, oi, porci, capre etc. Deși aceștia creșteau animale, numărul acestora era foarte mic, în comparație cu mărimea imperiului și necesitățile acestuia.

Când vorbim despre Bizanț, trebuie menționat și faptul că războiul reprezenta un fenomen constant al realității acestuia, iar soldatul era un reper al traiului de zi cu zi. Soldatul reprezenta imaginea cea mai importantă a imperiului, acesta fiind pionul principal în apărarea statului împotriva luptelor, răscoalelor ce aveau loc periodic în acea perioadă.

Fig. 2. Conquest Of Constantinople

O dată cu trecerea timpului, activitatea soldatului rămâne neschimbată, scopul acestuia este același, adică cel de a-și apăra statul. Singurele aspecte care suferă schimbări sunt cu privire la echipamentul pe care îl utilizează soldatul, dar și rolul pe care acesta îl joacă în cadrul instituției armatei.

„Militari purtau grade corespunzătoare funcțiilor de comandă pe care le îndeplineau. Funcția cea mai înaltă în armată era deținută de comandantul-șef (stratêgos), care putea fi secondat de un comandant adjunct (hypostratêgos)”.

Până în secolul al XI-lea, cei care erau practic obligați la înrolare, erau tinerii din populația rurală, aceștia fiind chemați la oaste, în caz de luptă. Persoanele care erau excluse din înrolarea în armată erau bătrânii și copiii, astfel încât vârsta de înrolare era de optsprezece, nouăsprezece ani, și niciodată nu se depășea vârsta de douăzeci și patru de ani.

În perioada bizantină soldatul era remunerat doar pentru perioada în care acesta presta serviciu militar. În afara plății primite, soldatul mai primea și provizii de hrană dar și echipamentul necesar desfășurării în luptă.

Dat fiind faptul că armata consuma cea mai mare cantitate de alimente din întreg imperiul, aceasta trebuia să utilizeze hrana de pe teritoriul inamic, astfel încât să economisească rezervele proprii. Principalul aliment de bază al soldatului era reprezentat de pessmet, dar din bagajul acestuia nu lipsea niciodată slănina dar nici carnea uscată.

„Spre deosebire de ceea ce se întîmpla în alte state ale Evului Mediu occidental și arab, în Bizanț rolul soldatului nu se limita la apărare. În spiritul tradiției împăraților-soldați romani din secolul al III-lea, armata a luat adeseori parte activ la alegerea împăratului”.

Dascălul în perioada bizantină era reprezentat de un profesor de filosofie, retorică, gramatică dar și de un învățător, dar acesta era moștenitorul unei cutume destul de vechi, aceasta datând din secolul al V-lea.

Învățătorul era un om modest, de o condiție socială simplă, și care nu a lăsat multe urme în registrele mari ale istoriei. Acesta preda scrierea și citirea, și în unele cazuri chiar noțiuni fundamentale de aritmetică. El avea metode de predare foarte simple, și nu punea mare valoare pe dezvoltarea din punct de vedere psihologic a copilului.

Acesta avea datoria ca la început să-și învețe elevii numele și forma literelor, ca mai apoi într-o ordine bine stabilită silabele mai scurte, dar și morfologia verbelor și a substantivelor, în mare parte fără a se ține cont de versiunile arhaice și dialectale care se regăseau în poezia clasică greacă.

În lumea medievală bizantină, dar și cea antică târzie, omul cult făcea parte dintr-o categorie socială relativ restrânsă, care deținea noțiuni despre cunoasterea retoricii și a gramaticii. Iar filosofia fiind o materie opțională nu era studiată în profunzime, ci doar superficial. Un număr restrâns de persoane au aprofundat această materie. Totuși, în ciuda faptului că nu era foarte aprofundată această materie în perioada antichității târzii se regăseau școlii de filosofie prospere la Alexandria și Atena.

Dascălii fiind persoane modeste, aceștia trăiau mai mult din plata venită de la elevii pe care îi aveau în subordine, și mai puțin din partea guvernului, sau în unele cazuri sprijin din partea Bisericii.

Femeia din perioada bizantină a fost un subiect de mare interes pentru cercetătorii ultimelor noastre decenii. În ciuda faptului că nu au existat foarte multe documente care să ateste activitatea femeilor din punct de vedere cultural-artisitic, aceasta tot a reprezentat un interes, pentru a i se crea un tablou cât mai aproape de realitate.

Se știe foarte bine că în acea perioadă majoritatea scrierilor aveau ca subiect bărbatul și nu femeia, deoarece el era cel care ducea luptele din război, intrigile politice.

Singurele femei despre care se mai găseau scrieri erau cele care făceau parte din familia imperială. Totuși mai sunt și „documente încă din perioada timpurie a Bizanțului, cazuri de femei-moașe sau de doctorițe”.

Fig. 3. Suita împărătesei Teodora – soția lui Justinian

„Viața femeii bizantine din clasa de mijloc cunoaște trei faze: copilăria, perioada căsătoriei și a maternității și, în sfârșit (dacă femeia supraviețuiește soțului), văduvia și bătrînețea. […] Copilăria era scurtă și plină de riscuri în Bizanț, pentru fetițe chiar mai mult decît pentru băieți, aceștia din urmă beneficiind de un tratament preferențial”.

În perioada bizantină pentru majoritatea fetelor, copilăria se termina fulgerător, o dată cu apariția pubertății, care era precedată de tocmă sau de nuntă. Aceste fete se măritau și aveau copii de la o vârstă fragedă, acest lucru reprezentând o rânduială a Bizanțului. Cele care refuzau să se căsătorească atât de tinere aveau ca portiță de scăpare intrarea în mănăstire.

Dat fiind faptul că în acea perioadă căsătoriile erau aranjate, de părinții ambelor părți, se așteptau ca apoi femeia să fie îngăduitoare și supusă soțului ei și să-i nască moștenitori, dar să aibă grijă și de treburile gospodăriei.

Un efect al căsătoriilor aranjate era văduvia femeilor, deoarece bărbații lor erau în general mult mai bătrâni decât acestea, și automat mureau înaintea lor, sau își pierdeau viața pe câmpul de luptă. Vaduvele erau destul de respectate în acea perioadă, datorită faptului că majoritatea erau de vârstă mijlocie și impuneau mai degrabă respect și nu neîncredere. „Unele din cele mai generoase patroane din Bizanț, care fondau biserici și mănăstiri sau comandau opere de artă, erau văduve”.

„Statutul femeii, căreia îi era rezervat îndeosebi spațiul privat, familia, era conform ordinii divine în concepția creștină. În ciuda discrepanțelor sursologice sau problematicii izolării, supunerii, dominării, toleranței etc., femeia bizantină era în primul rând mamă, reprezentare a Sfintei Fecioare, simbol al bunătății, umanității și devoțiunii față de copii și familie, liantul social”.

Omul de afaceri în perioada bizantină era în primul și primul rând un om de oraș, un târgoveț, dar și un călător înnăscut. Procesul de îmbogățire al acestuia trece prin mai multe etape, el trebuie să devină un fel de punte de legătură între marfă și cumpărător, de cele mai multe el deplansându-se în diferite colțuri ale imperiului pentru a procura cele necesare pentru vânzare.

Negustorul de foarte multe ori era confundat cu meșteșugarul, care la rându-i era un om citadin, singura diferență dintre ei fiind faptul că meșteșugarul producea ceea ce vindea, iar negustorul era cel care le cumpăra produsele pe care ulterior le vindea la un preț mult mai bun, astfel încât să obțină un profit fără un efort prea mare.

Negustorii „brăzdează drumurile Occidentului. Ei vehiculează în același timp obiecte de un lux adesea oriental și motivele decorative prin care se exprimă acest lux. Obiecte din fildeș bizantine, mătăsuri siriene, atâtea ocazii pentru Occident să integreze în cultura sa noi reprezentări și simboluri”.

„Pentru a dispune de capitalul indispensabil dezvoltării afacerilor sale, negustorul bizantin avea două posibilități: să recurgă la împrumuturi sau să se înscrie în asociații de afaceri. În primul caz, omul de afaceri își asuma personal toate riscurile inițiativei; în cel de-al doilea, le împărțea cu asociații lui”.

Chiar dacă Biserica nu era de acord cu aceste împrumuturi cu dobândă, acest procedeu nu era interzis de către împărați, deoarece ei fiind mai realiști, considerau că era mai bine să îl controleze decât să îl interzică.

Începând cu secolul IX, negustorii au devenit din ce în ce mai activi în interiorul imperiului, târgurile s-au înmulțit. La aceste târguri negustorii nu vin doar pentru a-și vinde produsele, ci și pentru a cumpăra diverse mărfuri, ca mai apoi să le transporte și să le vândă în alte părți ale imperiului.

Episcopul este acea persoană care și-a petrecut majoritatea vieții într-o biserică, și care a fost pentru o anumită perioadă de timp educator, duhovnic, părinte și protector al enoriașilor care se aflat sub protecția sa.

„Termenul grecesc episkopos (episcop), care apare în epistolele Sfîntului Pavel, are o dublă conotație, de "supraveghetor" și de "inspector". Episcopului îi revine așadar îndatorirea de a-și supraveghea enoriașii care i-au fost încredințați”.

Episcopul își avea reședința în cele mai multe cazuri la oraș, deoarece se considera că orașul este centrul administrației imperiale și al vieții civile, astfel încât jurisdicția acestuia se întindea asupra ținutului urban.

În urma legilor seculare și canoanelor ecleziastice ale lumii antice târzii, episcopul trebuie întâi să fie ales de persoanele importante ale diocezei sale dar și de cler. El trebuie să fie certificat de către mitropolit și sfințit de doi sau mai mulți episcopi care fac parte din aceeași secție mitropolitană.

Printre lucrurile interzise unui episcop se numără și castitatea. Acesta nu are voie să se căsătorească și să producă urmași, dar îi este interzis și faptul de a se amesteca în afacerile altor dioceze.

„Datoria principală a episcopului este de a învăța drept Cuvântului adevărului mântuitor”. O altă îndatorire a episcopului bizantin era să conserve și să răspândească doctrina creștin-ortodoxă atât în interiorul cât și în exteriorul imperiului.

Persoanele care se alăturau Bisericii, erau tinerii foarte dotați din punct de vedere literar și intelectual. Acest fenomen s-a realizat odată cu pătrunderea amplificată a creștinismului în bazinul estic al Mediteranei. „Pentru a-și onora misiunea, episcopilor li se cere cultură; pentru a veghea asupra purității ortodoxiei ca îndrumători ai comunităților creștine încredințate lor, pentru a le putea ocroti împotriva păgînilor și ereticilor, ei trebuie să dea dovadă de o subtilitate și de o putere de convingere cel puțin egale cu ale adversarilor credinței, dacă nu superioare”.

Fig. 4. Ioan cel Milostiv – psaltire bizantină

Imperiul Bizantin în perioada Europei medievale se remarca printr-o însușire unică, aceea că înainte de secolul al XII-lea, el a fost singurul stat care a beneficiat de un sistem administrativ centralizat, astfel încât așa a luat naștere funcționarul.

Imperiul Bizantin fiind urmașul Romei, devenise un fel de magistratură unde împăratul era cel care deținea puterea temporar. „Împăratul era imperator, proclamat de armată, iar Senatul devenise un simplu factor social, care nu intervenea decât în cazurile dificile. Aprobarea sa se manifesta prin prezența senatorilor în timpul ceremoniilor la hipodromul din Constantinopol, unde avea loc aclamarea împăratului de către popor”.

„Funcționarul public, istoric vorbind, indiferent de epocă și de forma de organizare, trebuie privit într-o dublă ipostază: cea de cetățean, pe de o parte, cu drepturi și libertăți fundamentale, cât și cea de angajat al aparatului administrativ, pe de altă parte, cu drepturi și libertăți speciale conferite în baza postului deținut”.

Un funcționar public trebuia să dețină cunoștințe juridice, dar și despre arta retrorică și epistolară, și nu în ultimul rând competențe tehnice. Pe lângă aceste cunoștințe, funcționarul nu trebuia să fie o persoană arogantă, să nu fie guraliv, să cunoască legile și să aibă o bună educație și judecată.

Dat fiind faptul că aceștia se ocupau cu actele necesare bunului mers în imperiu, ei trebuia să aibă un scris impecabil, si toate competențele mai sus menționate să le fie de ajutor în cazul în care se aflau într-un impas, astfel încât să nu denatureze punctuația sau modul de exprimare al unui text.

„Evoluția si dezvoltarea organizării administrative și […] a condiției funcționarilor imperiali bizantini sînt rezultatul unor modificări aduse de la o zi la alta, fără un sistem prestabilit, într-o continuă adaptare la mutațiile produse în evoluția diverselor regiuni ce compuneau imperiul”.

Un funcționar public în perioada bizantină nu câștiga foarte mulți bani, dar asta nu însemna că nu reușeau prin alte căi să se îmbogățească. Ocupând anumite funcții importante în imperiu, aceștia aveau facilitate unele câștiguri din diverse taxe, sau din prestarea unor servicii în afara obligațiilor de muncă.

Capitolul IV. Omul din Occident

De-a lungul anilor s-a studiat foarte mult despre perioada medievală, și se știe foarte bine că primele secole ale Evului Mediu în Europa a fost reprezentat de o populație foarte scăzută, acest lucru datorându-se în principal din cauza foametei. Foametea era cauzată de dezastrele naturale, dar și din cauza eficacității scăzute a domeniului agriculturii. Epidemiile apărute în acea perioadă, dar și războaiele izbucnite în diferite perioade ale Evului Mediu au avut un impact foarte mare asupra numărul populației.

Pe lângă aceste cauze un impact foarte mare l-a avut și mortalitatea infantilă, care până în secolul al XII-lea, avea o rată foarte ridicată, deoarece jumătate din numărul pruncilor nu depășea vârsta de cinci ani, un procent foarte mare din ei nu apuca vârsta de o lună, sau chiar un an de viață.

Din cauza acestor probleme cauzate de războaie, foamete și epidemii, femeile într-un număr foarte mare ajung să apeleze la tot felul de tratamente pentru a evita apariția unei sarcini. În cazul în care femeile își doreau să păstreze sarcina, botezul copilului se realiza în aceași zi cu nașterea acestuia, sau cel târziu după trei zile. Toate detaliile legate de nașterea unui prunc erau notate într-un carnețel, astfel încât familia să-i realizeze cât mai ușor și cât mai des horoscopul în funcție de data și ora la care copiii s-au născut.

Educația copiilor avea un caracter destul de practic dar și concret, deoarece era indicată de mediul social în care aceștia trăiau. În acea perioadă copilul era dat la școală de la vârsta de șapte ani, acesta fiind un obicei păstrat inclusiv în zilele noastre. „În familiile nobile sau ale celor foarte bogați instrucția copilului era încredințată unui perceptor; la vârsta de 10 ani copilul nobilului își începea și pregătirea militară, învățând să călărească, să îngrijească un cal și să mânuiască armele”.

Dacă copilul de sex masculin începea pregătirea militară de la vârsta de zece ani, educația fetei căpăta un aspect practic, deoarece se considera că după căsătoria acesteia ea trebuia să conducă întreaga gospodărie. Și aici mediul social și familial joacă un rol important în educația acesteia, deoarece cu cât familiile sunt mai înstărite și ocupă un rang anume, acest lucru era reflectat în natura educației pe care aceasta o primea. Dacă fata făcea parte dintr-o familie de nobili, aceasta pe lângă educația intelectuală primea și o educație modernă, unde erau incluse dansurile, vânătoarea, lecturile literare, călăria dar și arta broderiei.

Fig. 4 Medieval marriage

În acea perioadă căsătoria avea o importanță foarte mare, impactul ei fiind atât familial dar și economic. „Obiceiul căsătoriilor aranjate a fost instiuit de vechii germani, Biserica Romană moștenind aceste obiceiuri și implementându-le în structura care a definit căsătoria. […], căsătoria în Evul Mediu nu este aceeași la diferite nivele ale ierarhiei condițiilor sociale, căsătoria stăpânilor fiind diferită de a celor exploatați, deși cu toții aparțineau bisericii”.

Modul vestimentar medieval a rezultat dintr-o combinație între veșmintele romanilor și galilor. Oamenii din categoria modestă a Evului Mediu au păstrat de la gali folosirea pantalonilor, care erau confecționați dintr-o pânză groasă, iar culoarea cel mai des folosită era roșu. Aceștia purtau peste pantaloni ciorapi groși de lână, ei fiind ridicați până la jumătatea coapsei. În partea de sus purtau o bluză, o manta dar și o pălărie.

Un alt aspect foarte important care este amintit atunci când se vorbește despre populația medievală este faptul că foarte mulți oameni ai perioadei erau analfabeți, acest lucru fiind specific până în secolul al XII-lea laicilor.

4.1 Modele umane în perioada medievală

Omul din perioada medievală a fost conturat sub diferite forme, mai exact sub forma a zece profiluri, acestea fiind realizate de către medieviști actuali, tot în număr de zece.

Fiecare din cei zece medieviști și-au ales un anumit tipar al omului din Evul Mediu, pe care l-au studiat și despre care au vorbit, astfel încât noi (cei din zilele noastre) să avem o imagine clară și concretă despre omul medieval.

În volumul Omul medieval coordonat de Jaques Le Goff găsim zece profiluri ale acestui tip de om, subordonate în felul următor:

„ Capitolul I CĂLUGĂRII (Giovanni Miccoli)

Capitolul II RĂZBOINICUL ȘI CAVALERUL (Franco Cardini)

Capitolul III ȚĂRANUL ȘI MUNCILE CÎMPULUI (Giovanni Cherubini)

Capitolul IV ORĂȘEANUL (Jacques Rossiaud)

Capitolul V INTELECTUALUL (Mariateresa Fumagalli Beonio Brocchieri)

Capitolul VI ARTISTUL (Enrico Castelnuovo)

Capitolul VII NEGUSTORUL ( Aron. J. Gurevici)

Capitolul VIII FEMEILE ȘI FAMILIA (Christiane Klapisch – Zuber)

Capitolul IX SFÎNTUL (André Vauchez)

Capitolul X MARGINALUL (Bronislaw Geremek)”.

Pentru a se ajunge la o astfel de prezentare a omului din epoca medievală sub diferite profiluri, foarte multe persoane au căutat să dea o definiție clară a acestuia din punct de vedere istoric. Printre acele persoane s-a numărat și Lucien Febre.

Lucien Febre a definit omul din punct de vedere istoric, el formulând acest lucru sub două forme destul de distincte: „Omul, măsură a istoriei, unica ei măsură. Mult mai mult, chiar rațiunea ei de a fi”. […] „Oamenii, singurele obiecte ale istoriei – ale unei istorii care nu se interesează de cine știe ce om abstract, veșnic, imuabil în esență li perpetuu identic cu sine, ci de oamenii surprinși întodeauna în cadrul societăților ai căror membri sînt, de oamenii membri ai acestei societăți, într-o epocă bine determinată a dezvoltării lor, de oameni, dotați cu funcții multiple, cu activități diverse, cu preocupări și aptitudini variate, ce se amestecă toate, se ciocnesc, se contracarează și sfârșesc prin a încheia între ele o pace de compromis, un modus vivedi numit viață”.

Dat fiind faptul că Evul Mediu se recunoștea prin existența unei societăți foarte dominată din toate punctele de vedere de religie, nu se putea vorbi despre omul din acea perioadă dacă nu era analizat mai întâi din perspectiva religioasă, teologia.

Dacă Lucien Febre a dat o definiție istorică a omului din perioada medievală, cum am menționat mai sus, cu timpul s-a considerat că omul din acea perioadă a fost un om care călătorea foarte mult, care era mai tot timpul pe drumuri căutând un rost al vieții. În această categorie de oameni călători se încadra foarte bine călugărul, deoarece acesta era mai tot timpul pe drumuri în căutarea de biserici și mănăstiri. Călugărul pe lângă calitatea de călător pe care o avea, acesta era în același timp și pelerin, deoarece fiind un reprezentant al religiei tot timpul căuta să fie în preajma cultelor religioase.

Pe lângă cele două caracteristici ale omului medieval de călător și pelerin, acesta era foarte bine și un om penitent. Nu era neapărat nevoie ca acesta să fie călugăr pentru a fi penitent, deoarece în perioada Evului Mediu, omului îi este influențat modul de gândire foarte ușor și foarte mult mai ales din punct de vedere religios. Din cauza acestui lucru, omul își căuta mântuirea, el trăind condiționat de concepția asupra păcatelor.

Penitența în acea perioadă nu era un lucru foarte strict, care să îi impună omului să recurgă la gesturi extreme, care erau specifice acestui tip de căință, astfel încât omul nu era nevoit să se autopedepsească atât public cât și privat, deoarece această autopedepsire consta în lovirea prorpiului corp. Totuși omul era dispus la astfel de gesturi pentru a-și săvârși păcatele și a obține mântuirea.

Din lista mai sus prezentată, care conține tipurile de oameni ai Evului Mediu care au fost studiați, a fost exclus omul necredincios, deoarece despre acesta s-a vorbit mult mai tarziu, pe la sfârșitul secolului al XIII-lea, când au apărut anumite texte, într-un număr destul de mic, despre cei care negau religia, implicit existența lui Dumnezeu.

În perioada medievală oamenii erau foarte evlavioși, recitau versete din psaltire, aceasta fiind considerată cartea care stătea la baza studierii pentru persoanele alfabetizate.

Evul Mediu timpuriu a fost reprezentat cel mai bine prin modelul biblic al omului întrupat în persoana lui Iov. „Iov este omul care trebuie să accepte voința lui Dumnezeu, fără a-i căuta alte justificări decît bunul plac divin. Căci el este mai puțin păcătos decît oricare al om; era desăvârșit și drept. El se temea de Dumnezeu, multă vreme nu înțelege și constată că viața îi este doar o suflare”.

Societatea medievală, spre deosebire de celelalte, a fost una a opunerii, ea respingând doctrina religioasă – filozofică din Orientul Apropiat numită maniheism doctrinal, adoptând însă un maniheism efectiv, care era caracterizat prin împotrivirea manifestelor de tip superiori/inferiori.

Lumea creștină medievală a adoptat și s-a reprezentat uneori cu ajutorul combinațiilor binare, cea mai importantă fiind cea a opoziției clerici/laici, care era foarte obișnuită în cadrul unei societăți care este dominată de religia condusă de un cler. Această schemă a fost interpretată în Evul Mediu timpuriu ca fiind o opoziție între omul puternic și cel sărac, acest lucru ducând la o interpretare a progreselor economiei monetare din acea perioadă, bogăția fiind promovată ca un izvor sau o repercusiune a puterii.

Uneori schemele binare nu erau suficiente în reprezentările creștinătății medievale, astfel încât cu trecerea timpului au ajuns să aleagă scheme din ce în ce mai complexe, iar cea care a jucat un rol destul de important a fost cea trifuncțională, ea fiind recunoscută de Georges Dumézil ca „o structură fundamentală a culturii indo-europene”. În această schemă erau considerate importante funcțiile de suveranitate juridică și magică; forța fizică și funcția de productivitate.

Categoria de oameni cea mai des întâlnită în perioada medievală este cea sub denumirea de călugăr, deoarece religia a jucat din totdeauna un rol important în dezvoltarea lumii.

Mutațiile religioase dar și cele sociale reprezintă o schemă după care s-a construit de-a lungul timpului în perioada medievală chipul Europei. În acea perioadă se dorea o Europă creștină, dar care se și recunoștea creștină ca urmare a instituțiilor cărora aceasta le dăduse viață.

Modul de viață al călugărilor ce trăiesc în mănăstiri își are originea în perioada propovăduirii apostolice. În Faptele Apostolilor întreaga mulțime a credincioșilor la Ierusalim este prezentată astfel: „Toți cei care credeau erau împreună și aveau toate în comun. Își vindeau bunurile și averile și le împărțeau la toți, după nevoile fiecăruia. […], Căci nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă: toți cei care aveau ogoare sau case le vindeau, aduceau prețul lucrurilor vîndute și-l puneau la picioarele apostolilor și se împărțea fiecăruia după cum avea nevoie”.

Oamenii medievali care au ales să se călugărească trebuiau să renunțe la toate bunurile materiale ai căror proprietari erau. Celibatul era o un lucru necesar si nu o opțiune, dar și traiul în pustnicie erau aspecte specifice vieții de călugăr. În urma renunțării la orice formă de proprietate privată ei, călugării trebuiau să pună bunurile la comun pentru a se folosi de ele toți cei care aveau nevoie de ele.

Monahismul oriental a apărut în Occident în secolul IV, în urma întemeierii unor comunități de călugări și călugărițe pe o perioadă scurtă de timp. Această expansiune monastică își avea rădăcinile și convingerile de asemenea în asceză, celibat și renunțarea la bunurile proprii.

Perioada cea mai prosperă a monahismului a fost în secolul VI, atunci când la sud de Cannes, pe suprafața insulei Lerins a fost construită prima mănăstire din Occident, care în timp a devenit „o pepinieră de episcopi”.

În perioada monahismului, călugărul nu era considerat doar un suflet, care era în căutarea lui Dumnezeu în singurătatea ce îl înconjura, sau în rugăciunile sale, ci și un om care tânjește după liniște sufletească și pace, dat fiind faptul că trăiau într-o lume care era destul de complicată și ostilă.

Tot în istoria monahismului își fac loc și categoriile de călugări care fac parte din ordinele călugărești cerșetoare. Ceea ce caracteriza această categorie de călugări era sărăcia deplină, deoarece aceștia nu aveau voie să strângă averi, și erau nevoiți să supraviețuiască cu ajutorul muncii realizate de ei, dar și din mila persoanelor credincioase, pe care ei o cerșeau din casă în casă. La opusul acestei categorii de călugări se disting cei din ordinele Benedictene, care erau legați de casă.

O altă categorie ce a jucat un rol important în istoria medievală a fost omul războinic și cavaler. Datorită numărului mare de războaie și revolte ce s-au petrecut de-a lungul timpului, oamenii din perioada medievală s-au alăturat armatei.

Această categorie de luptători a reprezentat una din cele „trei coloane de susținere a lumii creștine”. Celelalte două aspecte au fost reprezentate de rugăciunea și muncile câmpului.

De-a lungul secolelor, războinicii au fost numiți în diferite moduri, aceștia fiind barbari, tirani, gladiatori. Aceste denumiri le-au primit din cauza modului dur si sadic de luptă. Aceste lucruri aveau să se schimbe mai târziu, odată cu venirea secolul al VIII-lea, când lupătorii au început să se specializeze în mânuirea armelor și în utilizarea calului în luptele conduse din ce în ce mai des.

Această practică, a cavalerismului a apărut sub forma unui cod de comportament războinic, care s-a adaptat de-a lungul timpului tuturor schimbarilor sociale din epoca renascentistă.

Numele de cavaler provine din dialectul francez vechi, unde chevalerie semnifică literalmente „războinici călare”.

Dat fiind faptul că armele și echipamentele de luptă erau foarte scumpe în acea perioadă, și nu erau accesibile tuturor luptătorilor, practicile de luptă tradiționale s-au păstrat doar în rândul tinerilor luptători din păduri și stepe.

„Trăind efectiv din meșteșugul armelor, cavalerul duce o viață bazată pe brutalitate și violență. El locuiește în castelul seniorului sau în cel personal, dacă a dobândit un feud, iar traiul îi este asigurat prin munca țăranilor. Antrenamentele pentru luptă, vânătoare și întrecerile cavalerești (turnirurile) consituie singurele sale ocupații”

Țăranul în epoca medievală a reprezentat categoria cea mai mare din populația Europei. Acesta categorie de oameni s-a diferenția de-a lungul secolelor, datorită condițiilor de mediu în care aceștia își aveau traiul, diferențele din viața agricolă. În ciuda acestor diferențe, țăranii făceau parte din aceleași categorii de clase mici de producători, de păstori nomazi, culegători tribali, agricultori capitali sau lucrători salariați.

Familiile formate din țărani constituiau „de cele mai multe ori, nuclee simple sau nuclee lărgite, adică alcătuite din părinți, unul doi sau trei copii, bunicul și/sau bunica, în timp ce familiile extinse par să fie mai degrabă rare”.

Obligația țăranilor în aceea perioadă era să muncească din greu pentru nobilul care le permitea să locuiască pe pămunturile moșiei sale, astfel încât jumătate din munca lor zilnică trebuia făcută în beneficiul nobilului feudal, Bisericii sau proprietarului urban.

În perioada medievală producția de cereale reprezenta ingredientul cel mai important pentru alimentația umană, în special pentru clasele sociale modeste. Din producția de cereale aceștia făceau păine din făină albă, pâine din cereale inferioare sau chiar pâine intermediară, acest procedeu diferențiind de asemenea păturile sociale.

„Individ ducând o viață specifică, ce îl deosebea de meșteșugari și de orășeni, parte dintr-o familie care constituia pentru el cea dintîi și cea mai firească celulă socială, membru al unei parohii care-l înscria încă de la naștere în rândul creștinilor, indiferent de aprofundarea mesajului religios pe care va fi reușit să o dobândească la vîrsta adultă, țăranul reprezenta, de asemenea o componentă a comunității rurale locale”.

Orășean se considera omul care locuia la Ierusalim sau la Babilon, el făcând parte dintr-o așezare a unei comunități foarte specială, acesta fiind atât un motiv de laudă, cât și unul de critică.

Orășenii erau considerați oameni neguțători și meșteșugari. În general această categorie de oameni era considerată a fii liberă, care nu erau dependenți de stăpâni, și care dețineau singuri case în târguri și în ogarele din jurul orașelor.

Orașele erau considerate mari necropole ale lumii rurale. Aici se instalează călugării cerșetori, prinții își stabilesc reședința, școlile tot aici își prind rădăcinile. Orașul mai este de asemenea și locul unde își fac loc și alte categorii de persoane: prostituata, canonicul, burghezul.

Dimitrie Cantemir avea propria lui părere despre orășeni el afirmând că: „Orășenii nu sînt supușii nimănui, decît domnului, numai acestuia singur îi plătesc dare”.

Intelectualul este aceea categorie de oameni care a apărut în aceeași perioadă cu înființarea orașelor. Odată cu renașterea orașelor dorința de progresare și de înălțare culturală a oamenilor s-a datorat mai multor factori externi. Occidentul a fost unul din acei factori, deoarece el era o sursă foarte bogată în bunuri materiale de lux, dar și bunuri culturale datorită numărului mare de manuscrise ale gânditorilor greci găsite de către arabi pe teritoriile bizantine. Aceste manuscrise erau traduse în limba arabă de către creștinii monofiziți.

„Savant și profesor, gînditor prin meseria sa, intelectualul se mai definește și prin unele trăsături psihologice cărora mintea le poate modifica direcția.[…] Om, de știință fiind, este amenințat de uscăciune sufletească. Critic fiind, el riscă să distrugă din principiu, sau să denigreze sistematic”.

Artistul a jucat un rol foarte important in perioada Evului Mediu, deoarece lucrări și reprezentări ale faptelor petrecute în acea perioadă au rămas ca moștenire generațiilor care au urmat, ele fiind cunoscute până în prezent.

Perioada medievală apare mai mult caracterizată de „mantia albă de biserici abundînd în sculpturi, mozaicuri sau vitralii multicolore, în aurării scînteietoare, în cărți miniate bogat colorate, fildeșuri sculptate, imense porți de bronz, emailuri, picturi murale, tapiserii, broderii, stofe și țesături în culori schimbătoare și forme unice, picturi de lemn cu fond aurit”.

Comerțul a început să joace un rol importat în momentul în care populația de la oras și sate au început să comunice între ei. Această modalitate a început să se dezvolte din ce în ce mai mult odată cu creșterea gradului de civilizație, iar nevoile oamenilor au fost din ce în ce mai mari.

Negustorul era considerat un element destul de important, dar totuși secundar la începutul Evului Mediu în societatea agrară. Cu trecerea timpului acesta ajunge să capete o importanță primară, el fiind „inițiatorul unor comportamente noi care subminează fundamentele tradiționale ale feudalismului”.

Negustorii trebuiau să satisfacă necesitățile materiale tuturor păturilor sociale din perioada medievală, bunuri care erau imposibil de procurat pe plan local, și care trebuiau aduse de la distanțe foarte mari, sau chiar din alte părți.

Pentru a mulțumi aristocrații, demnitarii ecleziastici și suveranii, negustorii transportau pe uscat sau pe apă diverse lucruri, cum ar fi: obiecte rare, mobilier costisitor, stofe de lux și veșminte.

Fig. Femei cu copii [http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-era-b-tut-i-tratat-femeia-n-evul-mediu-foto ]

Femeia în perioada medievală a îndeplinit mai multe roluri, printre cele mai importante fiind cel de procreare. Aceasta trebuia să aibă grijă de casă și de copii după ce se căsătorea. Totuși femeia în aceea perioadă era considerată subordonată a barbatului, deoarece el a jucat cel mai important rol în Evul Mediu.

O altă caracteristică a femeii în acea perioadă era religia, fiind una din cele trei elemente esențiale care o defineau pe aceasta.

Sfîntul este considerat acel om care face legătura între pămînt și cer. Majoritatea oamenilor din Evul mediu aveau o părere formată despre acesta, mai ales după secolul al XIII-lea când „sfîntul este înainte de orice un om mort ilustru, a cărei istorie nu era cunoscută cu precizie, dar despre care se știa că îndurase în timpul vieții tot felul de persecuții și suferințe din dragoste de Dumezeu”.

Marginalul a fost cea mai defavorizată categorie de oameni ai perioadei medievale. Marginal era considerat orice om care nu se încadra în cerințele acelei perioade, era acel om care era diferit, care nu credea în religie, care își trăia viața după bunul plac.

Nu au existat documente care să menționeze despre statutul persoanelor marginalizate, nici măcar în perioadele cele mai negre ale Evului Mediu, acesta nu este menționat.

Persoanele care erau marginalizate ajungeau să fie alungate din orașe, acest lucru fiind o înlocuire a pedepsei cu moartea.

„Pedeapsa de interdicție și de excomunicare prin legea ecleziastică, care îi excludea pe indivizi din comunitatea creștină, era aroape analoagă pedepsei de surgiunire. […], Biserica recurgea destul de rar la asemenea pedeapsă și o făcea mai cu seamă atunci când propriile interese păreau amenințate; totuși excomunicare, adică interdicția de a participa la sacramente, de a accede la locurile sfinte, de a intra în biserici și de a asista la slujbe nu putea duce decît la marginalizarea grupurilor și indivizilor”.

În categoria persoanelor marginalizate erau încadrați oamenii bolnavi, cei cu un handicap; ereticul și jidovul; prostituatele, dar și oamenii spectacolelor.