Bisericile Municipiului Resita. Istorie Si Arta Bisericeasca. [303891]

UNIVERSITATEA “EFTIMIE MURGU” [anonimizat]. Istorie și artă bisericească.

Coordonator științific:

Lect. univ. dr. Daniel Aron Alic

Absolvent: [anonimizat]

2018

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………….4

CAPITOLUL I

Reșița de-a lungul timpului. Repere istorice. ………………………………………………………

CAPITOLUL II

Viața bisericească din Reșița în trecut și prezent. …………………………………………

CAPITOLUL III

Bisericile ortodoxe din Reșița. Istorie și artă bisericească. ………………………………

3.1 Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” Doman – 1782…………………………

3.2 Biserica cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Câlnic – 1803………………………..

3.3 Biserica cu hramul „Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș” – 1865……………………

3.4 Biserica cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh” Țerova – 1878………………………………

3.5 Biserica cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” – 1872…………………………..

3.6 Biserica cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” Moniom – 1904……………..

3.7 Biserica cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” Cuptoare – 1931…………………

3.8 Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”- 1941………………………………………

3.9 Biserica Ortodoxă Sârbă cu hramul “Învierea Domnului” – 2001………………………….

3.10 Biserica cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” – 2002………………………………….

3.11 Biserica cu hramul „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a [anonimizat] – 2002…………………………………………………………………………………

3.12 Biserica cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Marginea Lend – 2004…………

3.13 Biserica cu hramul „Schimbarea la Față” și „Sf. Ioan Gură de Aur” – 2011…………

3.14 Biserica cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh” – 2012………………………………………..

3.15 Biserica Ortodoxă Ucraineană cu hramul “Sf. Apostoli Petru și Pavel” – 2012…….

3.16 Biserica cu hramul „Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș”

din cadrul Spitalului Județean de Urgență – 2012………………………………………………………

3.17 Biserica cu hramul „Sf. Vasile cel Mare și Sf. Martiri Brâncoveni” – 2014………….

[anonimizat] –

mijloc de cultivare a esteticului în școala românească……………………………………

4.1 Scopul și ipoteza cercetării…………………………………………………………………………………

4.2 [anonimizat]………………………………………….

4.3 Perioada cercetării……………………………………………………………………………………………..

4.4 Populația școlară………………………………………………………………………………………………..

4.5 Profilul respondenților………………………………………………………………………………………..

4.6 Modelul de chestionar ………………………………………………………………………………………..

4.7 Analiza și interpretarea rezultatelor……………………………………………………………………

4.8 Concluziile cercetării…………………………………………………………………………………………..

CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………….

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………

INTRODUCERE

În acest an când sărbătorim Centenarul Marii Uniri și trebuie să ne aplecăm asupra cunoașterii cât mai atente și mai cuprinzătoare a trecutului nostru ca națiune, am ales să-mi îndrept privirea și către trecutul nostru bisericesc prin care ne putem regăsi identitatea și puteam privi cu încredere spre viitor. Prin prisma faptului că locuim în aceste frumoase meleaguri ale Banatului Montan, cu sprijinul îndrumătorului meu Lect. univ. dr. Alic Daniel, am putut să pășesc timid spre o nouă provocare, și anume să scot la lumină tot ce este mai frumos din aceste nestemate bisericești reșițene. Titlul lucrării, Bisericile municipiului Reșița. Istorie și artă bisericească, vorbește de la sine despre provocarea de a cerceta toate parohiile cartierelor reșițene și a descoperi cu de-amănuntul detalii interesante despre istoria lor precum și despre arhitectura și pictura cu care acestea sunt atât de frumos îmbrăcate.

Ca profesor, poți de multe ori întâmpina diverse provocări în a prezenta elevilor frumusețile bisericilor locale, elevi care deja au acces la foarte multă informație dar care de multe ori sunt indiferenți în fața temelor de acest gen datorită absenței unei familii puternice în viața lor, datorită impulsului consumist al timpurilor în care trăim, al atacurilor mediatice la adresa bisericii ș.a.m.d.

Așadar, mi-am propus ca prin această cercetare științifică și didactică să stârnesc curiozitatea tinerilor pentru trecutul plin de noblețe dar și de frământări al Reșiței, să descopăr viața bisericească atât din trecut cât și cea actuală , să pot descrie cât mai precis frumusețea fiecărei biserici ortodoxe începând cu cele mai vechi lăcașuri de cult încărcate de istorie și nu în ultimul rând să identific o cale prin care toate aceste informații să le pot întipări în sufletul viitorilor adulți care vor avea menirea de a alcătui familii sănătoase moral și echilibrate prin cunoașterea rădăcinilor și apartenenței lor naționale și spirituale. Având aceste obiective, am început prin a acorda o atenție deosebită istoriei acestor meleaguri, descoperind adevărate picanterii care vor putea stârni interesul elevilor și curiozitatea pentru trecutul localității în care trăiesc. Apoi, ca și un capitol de sudură spre scopul urmărit, am dorit să subliniez viața bisericească din acest areal atât în trecut cât și în prezent pentru a observa cât de activă este biserica și a demonstra tinerilor că suntem o unitate lucrătoare, energică, în care se desfășoară tot mai multe activități pentru dezvoltarea lor ca persoane demne de statutul de creștin. În continuare, am tratat fiecare biserică din parohiile ortodoxe ale Reșiței, inserând la fiecare un scurt istoric și scurte aprecieri ale arhitecturii și picturii. În final, mi-am dat toată silința ca să observ printr-o cercetare didactică constatativă, care ar fi noțiunile deja dobândite de elevi și care ar fi căile cele mai bune de a le atrage atenția către frumusețile artei bisericești.

CAPITOLUL I

Reșița de-a lungul timpului. Repere istorice.

Pe aceste meleaguri încărcate de istorie, primele urme de viață materială precedă cu destule milenii epoca metalelor. Cei care încă din epoca pietrei cu cele trei perioade ale sale (paleolitic, mezolitic și neolitic) au lăsat mărturii care au rămas pe veacuri, au preferat să locuiască în aceste zone datorită reliefului, a climei și a resurselor favorabile împreună pentru dezvoltarea unui climat propice dezvoltării unei comunități.

Așadar, în zona Reșiței și în tot județul Caraș-Severin, au fost descoperite urme ale oamenilor în perioada pietrei cioplite, însă oamenii acelor vremuri nu erau producători, ci doar culegători, vânători și pescari. Toate activitățile erau desfășurate foarte probabil mai ales în jurul „locuințelor" lor, adică peșterile și lângă cursurile de apă. Dovezile materiale despre activitatea oamenilor paleolitici făcute la nord și sud de Reșița fac să se presupună că această localitate are începuturi la fel de vechi. Spre exemplu, la peștera Popovăț, în apropierea orașului, au fost descoperite resturi ale ursului de peșteră (Ursus spelacus) alături de care s-au găsit și mai multe oase ce prezintă urme de prelucare.

Într-o altă peșteră, peștera Stîrnic, cercetările arheologice făcute în secolul al XIX-lea aduc dovezi prin descoperirea de oase fosilizate din aceeași specie de urs ca și la Popovăț plus altele aparținând altor mamifere (speciile Felix lea spelaca și Hyaeno spelaca). În apropierea acestei peșteri s-au mai găsit oase fosilizate de Elefhas primigenius. În același secol XIX, cu ocazia unor lucrări efectuate pe fosta stradă a Vărăriei, la poalele Dealului Mare (fost Dealul Crucii), s-au mai descoperit fosile reprezentând „oasele unor animale preistorice găsite prinse puternic în calcar".

Dobândirea unei practici superioare de confecționare a primelor unelte de piatră este realizată în perioada neoliticului. Descoperirea lor stă ca mărturie la viața celor care au locuit cândva pe aceste meleaguri. Un bun exemplu este descoperirea unor unelte de piatră pe Dealul Izlaz, în partea ocupată în prezent de cimitirul din cartierul Stavila. Importantă este descoperirea unui topor de piatră șlefuită cu gaură de înmănușare și cu ceafă puternică.

De la finalul neoliticului și începuturile epocii metalelor apar alte mărturii arheologice care aparțin culturii arheologice de Coțofeni. Acestea au fost descoperite la sfârșitul secolului XIX cu ocazia construirii a patru cuptoare pentru var pe Dealul Colțani (405 m altitudine și la cca. 8 km distanță de Reșița), pe malul stâng al Bârzavei. Muncitorii care lucrau la cuptoarele de var au găsit obiecte străvechi neobișnuite. Cercetările făcute de specialiști au dus la descoperirea a sute de obiecte arheologice: unelte de piatră și de aramă, unelte de os și de corn de cerb, podoabe de aramă, o mare cantitate de fragmente ceramice și câteva obiecte din bronz.

Locuitori străvechi de la Colțani au fost în măsură să-și confecționeze uneltele, armele și podoabele de aramă folosite, în propria așezare, la început, pentru consumul lor redus de metal fiind suficientă exploatarea cantităților de cupru pur și a minereurilor de cupru oxidate, găsite la suprafața solului în zona Bocșa-Ocna de Fier-Dognecea, din vecinătate. Metalul necesar a început să fie obținut apoi prin exploatări miniere făcute la lumina zilei prin practicarea metodei cu foc și apă. Pentru degajarea bucăților de aramă se foloseau uneori pene de lemn introduse în fisurile stâncii și bătute cu maiul de lemn.

Aceste urme ale „metalurgiei reșițene” primitive au mai fost identificate și pe teritoriul orașului Bocșa, în punctele „Gruniul Cetății" și „Valea Smizii" și chiar în hotarele orașului Reșița pe dealul de lângă „Triaj", de unde provin câteva fragmente ceramice lucrate cu mâna, având drept oranamente brâuri alveolare și incizii, ce aparțin în mod sigur amintitei culturi Coțofeni.

În epoca bronzului (cca. 1700 – 1150 î.e.n.), urme arheologice au fost descoperite tot în același complex arheologic de la Colțani (trei seceri, un număr neprecizat de fibule, o plăcuță rotundă care, pe una din fețe prezintă două toarte) dar și la Câlnic unde a fost găsit un topor de bronz cu gaură de înmănușare longitudinală (celt) datat de pe la sfârșitul epocii bronzului.

Materiale arheologice s-au mai găsit din perioada de tranziție de la neolitic la epoca metalelor (cca 2000-1700 î.e.n.) în peștera de la Stîrnic și pe dealul Amelia, plus alte urme din epoca fierului (cca 1150-800 î.e.n.).

Au fost identificate urme și așezări din epoca fierului doar pe Dealul Lupac și la castrul roman de la Berzovia, unde s-a descoperit o piesă unicat în România. Este vorba despre un coif roman din fier, o piesă foarte valoroasă, care a fost descoperit în praetoriu sub un morman de țigle și olane cu ocazia săpăturilor din anul 1968 și restaurată la Cluj.,

În timpul lui Burebista (sec. I. î.e.n. n.n.), se consideră că „Locuitorii satelor de pe valea Timișului, Bârzavei, Caraș și Nera erau păstori și agricultori, populând regiunea dealurilor și a colinelor".

Zona Reșiței a făcut parte din regatul regilor daci și apoi din Imperiul roman, mărturie stând descoperirile arheologice (cetăți dacice, castre romane precum și monede romane de argint și de bronz). Acestea s-a descoperit mai ales în zona Lunca Bârzavei și dealul Ghica și datează din vremea împăraților Traian, Hadrian și Dioclețian.

Se știe datorită multor dovezi (îndeosebi mărturii monetare) că romanii au ajuns până la Bocșa, și chiar mai departe, trecând prin Reșița. Dacă s-au descoperit monezi la Cuptoare este clar că au trecut prin vatra localității Reșița, pe valea Bârzavei în amonte. Așadar, la Cuptoare, s-a descoperit un tezaur cu monede de argint pe locul numit „Piatra Albă" (756 m altitudine) în vara anului 1880, de către un minier care scotea piatră pentru construcție. Acesta a descoperit câteva sute de monede de argint romane. Se cunoaște că dintre acestea, 466 au fost însușite ilegal și abuziv de către episcopul Cenadului, Bonnaz Sandor. Datarea tezaurului a fost efectuată de către numismatul Ormos Zsigmond din Timișoara. Acesta a stabilit că monedele prezintă 176 de variante și se pot atribui unui număr de 17 împărați romani, încadrându-se cronologic de la Marcus Aurelius (161-180 e.n.) până la Filip Arabul (244-249 e.n.) și Traianus Decius (248- 251 e.n.).

În vara anului 1882, când arheologul maghiar Gabor Teglas a cercetat și el împrejurimile Reșiței pentru a găsi urme ale mineritului, a găsit pe dealul „Cracul cu aur" (spre sud de Bocșa) urme de exploatări miniere romane. Cu acest prilej „s-au găsit diferite unelte de minerit (drugi de fier, icuri, sape ciocane) opaițe și alte obiecte…”.

În împrejurimile Reșiței, din perioada târzie a stăpânirii romane se cunosc câteva descoperiri numismatice. Astfel, se menționează că „în Valea Bârzavei le est de Reșița, s-au găsit – împreună – unelte și monede de la Diocletian (284- 305). Tot în zona Reșiței – locul neprecizat – mai este cunoscută descoperirea unei monezi de argint a lui Constans (333-350), iar în Valea Groposu – între Reșița și Văliug, în amonte de satul Cuptoare – este semnalată descoperirea unui număr de monede romane datând de asemenea, dintr-o perioadă posterioară retragerii stăpânirii romane din timpul lui Aurelian.

Mai ales în timpul trecerii migratorilor din secolul IV, locuitorii din zonă s-au retras spre văile munților pentru a se putea apăra mai eficient. Era cunoscuta metodă de apărare pasivă. Apoi, secolele X-XI găsesc zona, ca și întreg Banatul sub stăpânirea lui Glad și Ahtum până la venirea ungurilor care vor stăpâni din sec. XIII. Această stăpânire se va consolida însă de abia după trecerea tătarilor în anii 1241-1242, respectiv cu urcarea pe tronul Ungariei a regelui Carol Robert de Anjou (1288).

La finele secolului al III-lea, după retragerea masivă a romanilor, prezența acestora se mai manifestă doar sporadic atunci când sunt conflicte militare la care sunt solicitați și romanii. (sec.lV-V). Între secolele VIII – IX se produce simbioza romanicilor din această zonă cu grupurile de slavi, acestea fiind treptat asimilate de localnici. Tot în acest interval de timp uniunile de obști se transformă în cnezate, care, spre sfârșitul secolului IX se unesc în structuri teritoriale mai mari, respectiv voievodatele, primele fiind cele din Banat, apoi din Crișana și Transilvania. Unii autori consideră că „salbe de așezări se înșiruiau pe cursul inferior al râurilor…Bârzava și Caraș, având vetrele situate pe terasele care preced zona de luncă a râurilor pentru a fi ferite de inundații". Putem conchide că printre așezările din acea „salbă" să fi fost și Reșița. „Vetrele acestor așezări se aflau ….și pe pantele domoale care mărgineau râurile Bârzava…situație confirmată și de numeroasele urme de locuire identificate prin cercetări arheologice de suprafață."

Cât despre denumirea de Reșița s-au făcut multe interpretări. În subcapitolul „Toponimice", Iorgu Iordan menționeză la p. 97-98 localitățile Reșița, Reșița Montană și Reșița Română cu proveniență din slavul Reka (fluviu, râu) și sârbo-croat Recitsa. Despre Reșița avem de a face cu o pronunțare germană venită de la șvabii bănățeni și care s-a impus, cu vremea, românilor. Aspectul curat românesc este de Rășița dintr-un mai vechi Recița provenit din sârbo-croatul Recitsa.

Prima atestare scrisă a unui teritoriu în limitele căruia se poate presupune că erau cuprinse și meleagurile Reșiței datează de la anul 1200 și se referă la numele comitatului regal Caraș. Teritoriul acestui comitat nu era delimitat în mod precis, apoi vor mai fi fost modificări, dar cel mai mult se poate presupune că era la sud de comitatul Timiș și la est de Keve sau Cuvin. În cuprinsul său erau „13 cetăți, 10 orașe (probabil oppidum – târg) și 200 de sate". Probabil că între aceste așezări să fi fost și Reșița.

Peste câtva timp, abia în anul 1370 un document pomenește despre o cetate regală numită Borzafeu, care se află undeva în apropierea râului Bârzava, probabil pe valea superioară a acestuia. De aceasta s-a ocupat și Coriolan Cocora în anul 1938. Atunci locul numit „Ogășele" era proprietatea lui Moise Sârbu din Reșița-Română. Pe acest pământ se găsesc urme de ziduri vechi, iar la cca 50 de metri depărtare o ridicătură, scobită în interior, cărora populația din jurul Reciței le zice „biserica turcească" iar cei mai bătrâni „cetatea turcească". Coriolan Cocora îl citează și pe istoricul ungur Frederic Pesty: „Recița română ar fi fost la origine o așezare ungurească, pentru că la o depărtare de o jumătate de oră de Recița Montană, lângă poteca ce conduce peste Berzăvița, se văd temelii de ziduri pe care românii le cred rămășițe ale unei biserici ungurești și de aceea le zic „biserică ungurească".

Acest F. Pesty nu dă sursa acestei informații și niciun locuitor bătrân din Reșița nu o cunoaște. Toți susțin un singur fapt: că acolo ar fi fost o cetate turcească și o biserică. De aceea, Coriolan Cocora pune această afirmație pe intenția lui Pesty de a-i aduce pe unguri înaintea populației românești pentru a justifica obișnuitele pretenții ale ungurilor asupra Banatului și Transilvaniei.

Alt istoric ungur, Sandor Mihalik, este mai rezervat în ceea ce privește originea ungurească a acestei biserici. În documentele editate de comitatul Caraș în anul 1370 găsim pentru prima dată numele de „Borzafew", ceea ce ar însemna „Capul Bârzavei", dintr-o traducere apropiată din ungurește – feu (fo însemna cap) deci „Capul Bîrzavei". Interpretată această traducere nu înseamnă izvoarele acestui râu ci localitatea care este cea mai importantă pe Bîrzava, adică Reșița.

În anii 1400, 1418, 1421 și 1437 găsim date consecutive despre diverse litigii ale locuitorilor din „Borzafew". Din aceste informații nu reiese însă nici locul unde este localitatea nici ce este ea de fapt.

Mai târziu, în anul 1451 este amintit „Borzafew" ca unul dintre districtele privilegiate într-o scrisoare a lui Iancu Corvin de Huniade, mai apoi și într-una a lui Ladislau al V-lea în anul 1457. De asemenea, într-un document din anul 1500 găsim informația că de districtul Borzafew (aparținător județului Caraș) țin și localitățile Târnova, Bratova și Micolț. Ultimul document cunoscut datează din 30 iunie 1597. Acesta menționează faptul că Sigismund Bathory dăruiește lui Petru de Țerova și lui Nicolae Petheo localitățile Târnova, Țerova, Bratova, Sincoca, Feyeruiz (Râul Alb), Țerovița, Văile, toate aparținătoare districtului Borzafew. După această dată nu mai sunt documente. După Al. Marinescu numele Bârzavei este de origine celtică adică, Ber -deal, za – împrejur și abha-apă, deci în traducere apa din jurul dealului, care din punct de vedere geografic corespunde cu locul.

Astfel, conform lui Coriolan Cocora, Borzafew nu poate fi decât Recița Română, pentru că mai sus de aceasta nu putea fi altă localitate din cauza reliefului inaccesibil și a lipsei totale de drumuri. Din ruinele acestei construcții nu a mai rămas aproape nimic deoarece localnicii, în frunte cu proprietarul locului, Moise Sârbu, au construit sălașe din pietrele zidurilor.

Are loc însă o turnură foarte importantă atunci când, în urma bătăliei de la Mohacs (1526) ungurii sunt înfrânți și Ungaria transformată în pașalâc turcesc de către sultanul Soliman Magnificul. Banatul va avea de suferit pentru că de acum turcii aveau drum liber pentru atac și jaf și este cucerit în totalitate în 1552 și intră sub dominația otomană vreme de aproape două secole.

Această poziție oarecum strategică a Banatului oarecum între polii puterii de atunci, va avea totuși și un avantaj, cel comercial. În rest, locuitorii din Banat nefiind capabili să se opună cu succes forței brute care domina lumea în vremea aceea, au trecut de la un stăpân la altul. Așa se face că după războiul austro-turc dintre 1714-1718, otomanii sunt înfrânți și tratatul de pace de la Pojarevaț sau Passarowitz din 1718 include trecerea Banatului de sub stăpânirea turcească la cea austriacă. Pentru bănățeni tot stăpânire se numea, diferențele erau altele, inclusiv în zona Reșiței. Dacă turcii nu au fost interesați decât de plata tributului, în schimb austriecii au trecut la un adevărat jaf sistematic, în primul rând al bogatelor resurse economice din Banat. La aceasta se mai adaugă două aspecte la fel de negative: colonizarea cu populații străine în detrimentul direct al locuitorilor băștinași, plus încercările repetate de catolicizare a populației autohtone. Din fericire există și un aspect pozitiv, care vine paradoxal și în avantajul localnicilor: dezvoltarea infrastructurii locale (drumuri, căi de acces, ateliere și fabrici), fără de care austriecii nu puteau exploata și transporta bogățiile naturale spre Viena. Datorită acestui fapt se înființează patru oficii montanistice pentru exploatarea industrială a minerurilor, între care și oficiul Reșița-Bocșa.

Furnalele gemene construite în 1770-1771 aveau diametrul de 7 metri cubi fiecare și erau construite aproape de actualele furnale. Pentru a le asigura apa necesară s-a săpat un canal în lungime de 3,5 kilometri. Acesta era cunoscut în dialectul local sub numele de „erugă", apa venind de la un stăvilar peste Bîrzava, de unde se trage denumirea de „Stavila" a cartierului actual.

În anul 1771 Reșița avea 45 de case, deci o populație redusă ca număr. În anul 1783 când turcii i-au învins pe austrieci și aceștia s-au retras la Lugoj, au atacat zona Bârzavei, inclusiv Reșița. Germanii de aici s-au refugiat la Timișoara, dar localnicii din satele Cuptoare, Reșița și Târnova au reușit să-i respingă pe turci. Este meritorie această victorie a localnicilor și opoziția lor de succes. Se presupune că atunci când nu reușeau să se opună eficient în fața atacatorilor, se retrăgeau în pădurile din apropiere sau în peșterile din jur. Un exemplu a fost cu siguranță Sohodol, pentru că la intrarea în ea se văd urmele unui zid.

O teorie a fost că inițial Reșița ca sat a fost pe valea Domanului în apropierea „Râului Rece", deoarece locul era mai îngust și se puteau apăra mai bine. Despre originea ruinelor s-au emis destule ipoteze (biserică turcească, ungurească, nemțească) dar rămân simple speculații. Mare parte din acestea au fost înlăturate în anul 1970. Atunci, în iulie, Muzeul din Reșița a organizat primele săpături sistematice la punctul „Ogășele" situat la cca. 500 m spre sud de cartierul Lunca Pomostului și între dealurile „Fața Berzavița" la apus și „Cioara" la sud – est. Lucrările și cercetările arheologilor au confirmat că în acel punct a fost o biserică de la care s-au păstrat doar fundațiile de piatră și porțiuni de ziduri, tot din piatră, rămase „în picioare" la o înălțime de cca. 0,60-0,80 m deasuprea temeliilor. Biserica are următoarele dimensiuni: diametrul absidei – 5 metri, lungimea navei – 12 metri. Turnul (de fapt fundațiile lui), se află la aproximativ 50 de metri spre sud-vest și are diametrul de 84 aproximativ 9 metri.

Foarte important este și că în jurul bisericii au fost dezvelite șase morminte fără inventar, iar la o distanță de aproximativ 50 m, spre sud-vest, au fost identificate temeliile de piatră, probabil de la o construcție anexă. Ruinele bisericii de la „Ogășele" reprezintă o mărturie prețioasă despre existența unei mai vechi așezări pe vatra orașului Reșița care, la o dată greu de precizat, a dispărut, iar numele ei rămâne necunoscut.

Cercetări arheologice au fost făcute de arheologii reșițeni în frunte cu Dumitru Teicu între anii 1983-1985. În jurul bisericii s-au săpat 9 casete și secțiuni și au fost cercetate 33 de morminte. În aceste morminte s-a găsit un interesant inventar funerar care constă în: nouă monede, un cercel de tâmplă și patru inele sigilare din argint. La unul dintre morminte s-a găsit și o piatră pătrată care are incizată pe ea o cruce. Monedele sunt de argint și datează din perioada regilor unguri dintre anii 1342 – 1490.

Pe lângă informațiile de toponimie, apar altele legate de structura etnică a populației, a instituțiilor și natura ocupațiilor lor. Astfel, reiese foarte clar că populația din valea Bârzavei era formată din români, care în acea vreme duceau o viață pastorală și agrară. Există dovezi că râul Bârzava, pe malurile căruia se aflau majoritatea așezărilor atestate, avea o importanță economică in viața regiunii încă din acele timpuri. În acest sens amintim că, deja în anul 1389, sunt pomenite morile de apă de pe râul Bârzava (Borzua), iar între 1406-1420 se desfășoară o serie de procese al căror obiect era tocmai stăpânirea cursului Bârzavei și valorificarea energiei acestei ape. Aceste mori, desigur, aparțineau nobililor și cnezilor din aceste părți, care-și disputau și stăpânirea asupra cursului Bârzavei. Pe valea superioară a acestui râu trăia populația românească în așa numitele „sate libere românești" ce aparțineau unor nobili și cnezi băștinași formând unul dintre cele opt districte valahe unite într-o asociație sub contele de Caraș. Românii nu au cedat fără luptă pământurile lor, iar cei din districtul Obârșia Bârzavei se luptă în secolul XIV cu nobilii unguri care voiau să le acapareze pământurile obștești. În aceste condiții sunt amintiți de documente, cneazul Baciu și urmașii săi luptându-se mai ales cu nobilul ungur Himfy vreme de câteva decenii la rând. Rezultatul acestei rezistențe românilor a avut ca efect păstrarea autonomiei acestor ținuturi.

Potrivit istoricului ungur F. Pesty, prima menționare a Reșiței ar data încă din 1430 sub forma „Reușița" (pârâu mic). Apoi, această denumire este preluată de germani, care la început foloseau numele de „Roschitz". O altă variantă a numelui ar fi fost "Reșiția" (Izvorul rece), după numele unui izvor situat pe valea Domanului. Josef Windhager menționează că bătrânii români reșițeni din vremea sa povesteau că de mulți ani acolo se găsiseră bucăți de mortar și țigle. Existența acestor resturi de material de construcție poate duce la concluzia că acolo a fost cândva o așezare sub forma unui sat, de exemplu.

Mențiuni sigure despre Reșița există abia din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când localitatea apare ca o mică așezare rurală. Reșița este menționată într-un catastif de biruri de la anul 1673, unde se precizează că fiecare casă din Reszinitza este datoare să plătească câte un aspru fiscalității otomane. Cu siguranță că sub numele de Reszinitza înțelegem Reșița Română, pentru că nu era altă localitate în comitatul Caraș cu acest nume. Putem astfel concluziona cu certitudine că la anul 1673 Reșița a intrat cu adevărat în istorie prin documente scrise.

În 1687, Banatul a fost pentru prima dată ocupat de austrieci, sub autoritatea cărora s-a întocmit, în deceniul 1690-1700, o listă de localități intitulată Conscripția lui Luigi Frerdinando Marsigli. Cu această ocazie, era pomenit pentru a doua oară în istorie satul Resicza, alături de Ezeriș și Câlnic și care aparțineau toate de districtul Bocșa ((Boccseny – Bocceni).

După războiul austro-turc terminat cu pacea de la Passarowitz (1718), Banatul trece sub dominație austriacă, iar Reșița și Bocșa apar tot mai des în documentele vremii. În asemenea împrejurări pentru Reșița se va face un recensământ și apoi, includerea pe o hartă din 1717 cu numele de Retsiza, 62 de case și făcând parte din plasa Vârșeț, județul Timiș.

Reșița este amintită din nou în anul 1734 și de data aceasta aparține plasei Carașova, din districtul Vârșețului. În schimb, în anul 1738 – în timpul unui nou război austro-turc și a unei puternice răscoale a românilor bănățeni contra habsburgilor – o scurtă perioadă de timp împrejurimile Reșiței se află din nou sub stăpânirea turcilor care au pătruns pe valea Bârzavei cu sprijinul românilor răsculați. După cum indică izvoarele, turcii au numit pentru conducerea regiunii un cneaz suprem în persoana lui Andrei, cneazul de la Carașova, căruia îi erau subordonați cnezii de la Gârliște, Goruia, Ciudanovița, Giurgiova, Secaș, Doman și Reșița (Reschitza).

Foarte interesantă este mențiunea despre cnezi, acest fapt dovedind că este o veche instituție românească de vreme ce turcii o mențin imediat ce ajung stăpâni în acest teritoriu, chiar și temporar. După aceste evenimente, Reșița începe să se extindă de la confluența pârâului Doman cu Bârzava spre amonte, pe Bârzava. Izvoarele confirmă că la anul 1757 în direcția indicată au fost strămutate vreo 20- 30 de familii românești din Reșița Română și cu această mică colonie de cărbunari, care procurau mangalul pentru furnalele din Reșița – întemeiate la o dată anterioară – se începe istoria acestei părți a Reșiței care se va mări treptat cu coloniști străini devenind mai târziu sub numele de Reșița Montană în raport cu Reșița Română, cea veche.

În urma războiului de șapte ani, în 1763, după ce pierduse bogata regiune minieră a Sileziei în favoarea Prusiei, Imperiul austriac a încercat să o compenseze prin exploatarea intensivă a Banatului, căruia îi era acordată astfel o importanță deosebită.

În 1765, deci cu puțin timp înainte de construirea primelor furnale, comuna Reșița face parte tot din plasa Carașova, dar aparține districtului Caransebeș.

Construirea uzinelor de la Reșița a fost aprobată de Curtea imperială de la Viena la 31 octombrie 1768, iar la 1 noiembrie 1769, cu munca forțată a iobagilor din împrejurimi, aduși sub escortă militară și cu lucrători calificați aduși de la Oravița, Șasea și Biserica Albă au început lucrările de construire a uzinelor.

La înființarea uzinelor de la Reșița erau două localități distincte, Reșița Română, satul de baștină a cărui existență era consemnată din secolul XV, ca localitate „urbarială" și Reșița Germană, localitate montană, care s-a întemeiat și dezvoltat odată cu uzinele. Teritoriile „montane" din Banat erau proprietatea exclusivă a Curții imperiale de la Viena pentru că aveau ca destinație mineritul și metalurgia. Delimitarea lor topografică s-a făcut mai târziu, între anii 1765- 1810.

Uzinele din Reșița au fost dotate inițial încă din 1770 cu terenurile necesare. În conformitate cu legislația de atunci, dreptul de proprietate pentru aceste terenuri era exclusiv al stăpânului feudal. Teritoriile puteau fi locuite numai de coloniști, care au fost aduși în calitate de muncitori minieri, metalurgiști și forestieri, sau de micii meseriași independenți, negustori, cârciumari, care au obținut în prealabil aprobarea în acest scop. Tuturor acestora li se repartiza spre folosire terenul necesar, care însă, rămânea în continuare proprietatea stăpânului feudal. Clădirile construite de coloniști și de ceilalți locuitori puteau fi moștenite sau vândute, însă numai cu aprobarea și respectarea dreptului de proprietate feudal.

Pentru Banat în general dar și pentru Reșița, un important document îl constituie Istoria Banatului timișan de Francesco Griselini. Se cunoaște faptul că savantul venețian Francesco Griselini a făcut o lungă călătorie prin Banat, pentru conoașterea cât mai amănunțită a acestei regiuni cucerită de către Habsgurgi încă din 1716-1718. Călătoria s-a făcut în mod oficial, cu acordul împărătesei Maria Tereza, între anii 1774-1777, dar și sub protecția directă a guvernatorului Banatului, Iosif de Brigido. Constatările sale au fost transcrise în cunoscuta sa lucrare.

Amenajarea Bârzavei pentru plutărit a fost definitivată în anul 1784, astfel încât din 17 martie 1785 lemnele au început să fie transportate prin acest mijloc, de departe mult mai puțin costisitor. Au fost construite trei greble pentru oprirea lemnelor, la Reșița (în zona Länd), la Câlnic și la Bocșa, unde cărbunarii români produceau mangal pentru cuptoarele din Reșița, Dognecea și Bocșa. Cu ocazia regularizării cursului râului, localitatea Reșița Montană a fost scutită de marea problemă a mlaștinilor și bălților care până atunci creaseră atâtea necazuri populației, în special prin malaria care bântuia până atunci în acea zonă, fiind mult răspândită de țânțari și de alte insecte dăunătoare.

Curtea de la Viena a acceptat în 1788 ca să fie ridicat un nou mare furnal, cele din 1771 fiind astfel înlocuite. Tot în 1788 a avut loc lupta cu turcii de pe valea Țerovei, menționată și de alți autori mai vechi. După aceea, multe familii oltenești s-au refugiat în Banat, așezându-se la Sasca, Bocșa, Reșița (Stavila) etc. Aceștia erau denumiți „țărani".

O mare importanță pentru viitorul uzinelor reșițene a avut-o anul 1790. Atunci au fost descoperiți primii cărbuni la Anina, pe valea Purcariu, de către muncitorul forestier Mathias Nikolaus Hammer. Acesta a intrat în istorie ca descoperitorul huilei de la Anina. El a comunicat descoperirea Oficiului de la Oravița, fiind recompensat pentru aceasta cu 50 de florini.

În timpul războaielor napoleoniene, la care Austria a luat parte aproape permanent, o mare parte din materialul de război necesar armatei acesteia a fost produs de către uzina din Reșița. Este vorba despre tunuri, ghiulele, baionete și material auxiliar.

Un nou război austro-turc a fost purtat în intervalul 1787-1791 pe teritoriul Banatului, în armata austriacă activând acum și o „divizie bănățeană", formată din grăniceri români, care număra 12.800 de soldați. Trupele imperiale au fost concentrate în câteva centre de operațiuni, printre care și Timișoara. Aceasta avea în subordine mai multe subcentre la Recaș, Lugoj, Biserica Albă, Dognecea, Reșița, Bocșa, Oravița și Șasea. Turcii au atacat puternic, ocupând localitățile Orșova, Mehadia, Panciova, Palanca, Biserica Albă, și au urmărit apoi trupele austriece, care s-au retras până la Lugoj. Atunci turcii au pătruns în regiunile miniere de la Moldova și Sasca, pe care le-au incendiat și le-au distrus. În continuare, ei au ocupat Deta și Vârșețul și au ajuns în octombrie 1788 până la Bocșa și Dognecea, nimicind și acolo toate instalațiile miniere și metalurgice. Apoi au înaintat către Reșița, venind dinspre Bocșa pe valea Bârzavei. Ei s-au apropiat așa de mult de noul centru industrial, încât au depășit actualul cartier Lunca Bârzavei și au ocupat inclusiv Țerova, ajungând la porțile Reșiței de atunci. Luptele decisive au avut loc pe valea Țerovei, Reșița fiind apărată admirabil de locuitorii români din Cuptoare, Târnova și Reșița Română. „În apărarea uzinelor siderurgice reșițene, grănicerii români se luptă în mod remarcabil. Și locuitorii satelor românești învecinate se opun cu dârzenie invadatorilor, aprecia Georg Hromadka. Populația germană se retrăsese până la Timișoara. Războiul se va încheia în 1791 prin tratatul de pace de la Șistov, prin care s-a hotărât ca Banatul să rămână în continuare în posesia Austriei. După încheierea păcii, populația refugiată a început să se reîntoarcă în locurile de baștină și să reconstruiască tot ceea ce fusese distrus.

În 1800 funcționa la Reșița un singur furnal și o topitorie „floss". În 1804, la Reșița existau două furnale, dintre care unul avea înălțimea de 22 de picioare, două ateliere, un atelier de fier pentru scule și o forjă de cuie.

Pentru a se putea face față comenzilor primite, în 1816 au fost construite un al treilea furnal și două șoproane: unul pentru cărbuni și unul pentru minereuri. Minereul extras de la Ocna de Fier era transportat la Reșița de către un „arendator" cu două căruțe cu cai și cu patru care cu boi.

Revoluția de la 1848-1849 din Imperiul habsburgic au afectat serios localitatea Reșița. Motivul principal este legat de faptul că ambele tabere considerau Reșița un punct important de ocupat. Din păcate violența luptelor va aduce grave distrugeri localității, plus victimele omenești.

În anul 1848 se începe cu o muncă febrilă pentru fabricarea tunurilor de 3, 6 și 18 funți și a ghiulelelor necesare, iar pentru infanterie se fabrică baionete și alte obiecte de echipament.

Trebuie remarcat faptul că locuitorii Reșiței nu erau străini de ideile revoluționare pentru că înainte de izbucnirea evenimntelor, în 1848 locuitorii începeau să defileze încolonați pe străzile localității, având în frunte fanfara uzinei. În paralel cu aceste mișcări, sârbii se răsculaseră și atacă din tabăra lor formată în Alibunar, regiunile miniere și distrug o parte a instalațiilor din Moldova, Șasea și Oravița. Astfel au ajuns cu incursiunile lor până în apropierea Reșiței.

La aceste provocări, grănicerii români din Banat, rămași credincioși împăratului Austriei, ca răspuns la provocări, au luat măsuri de apărare a circumscripției regimentului lor.

Guvernul revoluționar maghiar răspunde prin trecerea regiunilor montanistice sub administrația sa și declară ca limbă oficială maghiara, care înlocuia astfel germana. Mai mult de atât, a declarat întreaga regiune industrială din Banat drept „avere națională" și a ocupat-o cu trupe de honvezi apoi numește un consiliu de administrație sub președinția lui Slavy Iosif și pe Graenzenstein Augustin director. Introduce în administrația minelor și uzinelor limba maghiară și pune uzinele și atelierele în serviciul înarmării trupelor maghiare.

Ungurii voiau stăpânirea Reșiței pentru fabricarea de armament, în special a tunurilor, care se vor dovedi de bună calitate. Reșița prezenta un interes deosebit pentru revoluționari. Industria grea de aici a fost adaptată pentru fabricarea de tunuri și a devenit practic industria de război a revoluționarilor maghiari. În luptă, s-a dovedit faptul că tunurile fabricate la Reșița au avut o calitate foarte bună.

În aceste evenimente revoluționare de la Reșița s-a remarcat un fenomen aproape nefiresc: populația Reșiței era majoritar germană, cu toate acestea a rămas fidelă revoluționarilor unguri în lupta contra austriecilor. Astfel, au fost organizate două companii de gardă civilă, care cuprindeau 173 de membri, aproape toți fiind germani, recrutați dintre muncitorii uzinei și dintre funcționari. Comandantul lor era Georg Herglotz, proprietar de mine din Secu. Aceste gărzi au decis să apere Reșița și uzinele de atacurile de pradă ale românilor din satele înconjurătoare, care au rămas fideli Curții de la Viena.

La destui ani după evenimentele din 1848, la îndemnul familiei Herglotz, s-a ridicat o mare cruce, întâi din lemn, apoi, în 1874, din metal, pe dealul pe care fusese amplasat marele tun care apărase localitatea în 1848 și care se numește de atunci Dealul Crucii, în amintirea victimelor căzute atunci și a distrugerilor suferite. Crucea respectivă („Crucea lui Herglotz") există și în prezent deasupra Reșiței, locuitorii fiind încredințați că de atunci ea a salvat orașul de alte nenorociri. Este demn de remarcat faptul că de când a fost amplasată această cruce pe dealul respectiv care domină orașul, Reșița nu a mai avut de suferit vreo distrugere comparabilă cu cea din timpul revoluției de la 1848. Deși au avut loc două războaie mondiale pe parcursul secolului al XX-lea, Reșița, deși centru industrial de primă importanță, nu a fost supusă bombardamentelor aeriene. În perioada comunistă a fost modificat numele dealului din „Dealul Crucii" în „Dealul Mare".

La începutul anului 1849 au fost repuse în funcțiune uzinele devastate de violențele revoluției și a fost adăugat un nou furnal celor deja existente.

Etapa revoluției industriale de la mijlocul secolului XIX presupunea mari investiții în două mari domenii: mecanizarea industriei, mai ales cu mașini cu abur și dezvoltarea rețelelor de transport maritime, fluviale, dar mai ales feroviare, respectiv căi ferate. Dar, din cauza problemelor de ordin politic și militar, Camera imperială de la Viena a ajuns să aibă un enorm deficit pe anul 1853 de 150 milioane de franci aur, iar în anul următor situația rămâne la fel de precară, cu toate că s-a apelat la împrumuturi naționale. Din acest motiv, statul austriac a fost nevoit să vândă unele din proprietățile sale firmelor particulare. În 1854, imperiul a intrat într-o nouă criză financiară, astfel încât se făcu o nouă încercare de vindere a uzinelor de la Reșița. De data aceasta a fost găsit și un cumpărător, respectiv societatea privată nou înființată S.T.E.G. („Privilegierte Osterreichische Staatseisenbahn Gesellschaft"), care avea capital multinațional, austriac, francez, belgian și englez. Așa s-a ajuns la S.T.E.G., fondată de băncile „S. G. Șina" și „Arnstein & Eskeles" din Viena și „Societe Generale de credit mobilier de Paris". Prin reprezentanții S.T.E.G., baronul Șina George, Baronul Eskeles Daniel, Pereire Isac și prințul Galliera Rafael, S.T.E.G. a încheiat cu guvernul austriac, în data de 1 ianuarie 1855, un contract conform căruia a obținut o serie de avantaje economice.

În acea vreme, uzinele, exploatările și domeniile S.T.E.G. din Banat reprezentau cel mai mare complex industrial de pe teritoriul Ungariei. În perioada existenței acestei societăți (1855-1920), ca și în perioada U.D.R.-ului din 1920-1948, Reșița va cunoaște un mare avânt industrial și se va situa pe locuri fruntașe în țară și în Europa la numeroase capitole ale dezvoltării activității industriale. Totuși, aceste perioade de maximă dezvoltare cunoscută de uzinele reșițene își au începuturile în dificilele decenii dintre 1771 și 1855, când au fost puse bazele tocmai ale acestei puternice dezvoltări ulterioare.

Într-o dare de seamă despre trecutul turnătoriei, redactată în 3 aprilie 1943, se precizează că turnătoria a început ativitatea în 1862, iar cea de oțel în 1886.

La 3 iulie 1871, uzina își sărbătorea centenarul. Fiind o sărbătoare foarte mare, autoritățile au decis ca să fie o aniversare specială nu numai în Reșița dar și pe toate domeniile S.T.E.G., în fabrici, mine și păduri. Reșițenii au reacționat frumos la aceasta mare aniversare, astfel că toată lumea s-a adunat în liniște încă de la primele ore ale dimineții, apoi, în frunte cu orchestra uzinală, sutele de oameni au mărșăluit pe strada principală până la moara Juracsek din Stavila. Nimeni nu a rămas acasă pentru că toți erau pe stradă. Toate clădirile erau împodobite ca de sărbătoare, cu crenguțe de brad, iar în ferestre au fost așezate flori și luminițe. În toate bisericile din localitate a fost sărbătoare și s-au ținut slujbe. După aceea s-a servit o masă festivă, iar după amiază a fost inaugurat Parcul Josefin.

Între anii 1872-1874, se fabrică primele trei locomotive cu aburi. Una dintre acestea este așezată pe piedestalul muzeului de locomotive din Reșița. Locomotivele au fost reproduse după un prototip construit la Viena în anul 1871 și are denumirea de „Szekul" pentru că era destinat căii ferate ce lega Secu de Reșița. Pe valea Bîrzavei va apare prima cale ferată (și aceea cu ecartament îngust) în anul 1873. Aceasta va lega localitățile Secu-Reșița-Bocșa-Ocna de Fier și avea lungimea de 44 kilometri. Ecartamentul normal va fi introdus în anul 1909. Producția de locomotive de la Reșița va câștiga faimă pe parcursul anilor. Până în anul 1960 vor fi produse 1495 de locomotive, (după alte surse între 1872-1964 au fost realizate 1461 locomotive cu abur), după această dată va începe producția de locomotive diesel și electrice.

În adunarea generală constitutivă de la 10 iunie 1920, în urma tratativelor, și a unor decrete – lege ale Consiliului de Miniștri a României, s-a înființat societatea anonimă „Uzinele de Fier și Domeniile din Reșița" (U.D.R.) cu sediul la Reșița și cu un capital de 125 milioane lei, repartizat în 250.000 acțiuni la purtător a 500 lei valoare nominală fiecare.

Prin aportul în natură al fostei S.T.E.G., noua societate U.D.R. a devenit proprietara mai multor întreprinderi, mine, concesiuni și domenii din județul Caraș-Severin. Acestea erau din Reșița, Doman, Secu, Bocșa, Ocna de Fier, Anina, Oravița, Sasca, Ciclova, Moldova Nouă, Delinești, Armeniș, Caransebeș, Bozovici, 88.248 ha de păduri, 4 fabrici de cherestea, 134 km căi ferate proprii, 103 km canale de plutit, 3 vii, 2 pisciculturi, 8 lacuri și 27 de depozite de desfacere.

În anul 1924 Reșița era singurul producător de oțel din România, iar în ceea ce privește producția de cocs metalurgic și de șină de cale ferată, roți montate, mașini electrice Reșița a rămas singurul producător până în anul 1944. Acestea au fost posibile și datorită faptului că tradiția siderurgică a adoptat foarte repede cele mai moderne procedee de elaborare a oțelului, respectiv Martin, în anul 1876, (la numai 12 ani de la descoperirea sa).

La mijlocul anului 1934 s-au început oficial lucrările pentru o cale ferată importantă: Reșița-Caransebeș. Cu această ocazie regele Carol al ll-lea a vizitat Reșița. Pentru acest eveniment s-au luat măsuri speciale. Astfel, în ședința Comisiei interimare a județului Caraș din 7 iunie 1934 se cere la punctul 2 deschiderea unui credit extraordinar pentru cheltuielile cu ocazia vizitei regelui Carol al ll-lea la Câlnic în data de 12 iunie 1934 cu ocazia începerii construcției liniei ferate Reșița- Caransebeș. La masa regală au luat parte în afară de Carol II și fiul său Mihai I, o mulțime de alți invitați, în total 167 de persoane (din suita regelui, membri ai guvernului și oficialități din plasa Reșița).

Anii 1945-1947 au însemnat multe acțiuni de sabotaj a producției la uzinele din Reșița prin diferite forme. Era o dezordine parțial intenționată, parțial din cauza schimbărilor de ordin politic în România. În martie 1945 prin reforma agrară au fost expropriate 19.100 de hectare de pământ de la U.D.R. și date țăranilor. La 11 iunie 1948 uzinele trec în proprietatea statului român și cu acea ocazie se fac separările de mine, partea forestieră etc. și se trece la specializarea uzinelor pe sectoare.

Referindu-ne la orța de muncă la U.C.M.R., putem aprecia că în anul 1950 muncitorii erau în proporție de 77,5% și restul era personalul T. A., în timp ce în 1970 muncitorii aveau o pondere de 82% în raport cu 18% personalul T.A. (tehnic administrativ auxiliar). Din aceștia 27% erau inginerii.

Istoria postbelică a Reșiței aproape că se confundă cu cea industrială. Cert este faptul că până în 1990, Reșița era un reper industrial de referință în economia românească, cu o populație de peste 100.000 de locuitori, cu o viață socială intensă și cu repere culturale care o defineau ca pe un oraș viu, cunoscut nu numai în România ci și pe plan internațional datorită produselor sale de mare complexitate și competitivitate.

CAPITOLUL II

Viața bisericească din Reșița în trecut și prezent.

Apariția unor așezări omenești coincide de multe ori și cu înălțarea unor lăcașe de cult, simple biserici, capele sau mănăstiri. Motivul este simplu și din totdeauna același: nevoia de apropiere de Dumnezeu prin intermediul acestor construcții religioase, respectiv bisericile și slujitorii lor, preoții. Desigur că așa s-a întâmplat și cu locuitorii din Reșița.

În Reșița din secolul al XIV-lea se află datat cel mai vechi lăcaș de cult și este de fapt ce a mai rămas din el. Este vorba despre ruinele bisericii medievale de la Reșița din zona Moroasa. Acestea au fost cercetate de muzeografii reșițeni în anii 1970, 1983 și 1985. Construcția Ateneului Tineretului a distrus fundațiile unui turn – locuință. Biserica de zid, împreună cu acel turn a aparținut familiei cneziale de Țerova. Aceste construcții sunt datate din secolul XIV (aproximativ 1350) conform studiilor făcute de cercetătorii reșițeni de la Muzeul Banatului Montan. Ele au fost reședința cnezilor de Țerova, care erau stăpânii Văii Bârzavei de la Reșița până la Văliug. Ruinele acestei curți feudale au fost semnalate și de cercetători unguri, (vezi detalii în capitolul despre Istoricul Reșiței).

Totuși, prima biserică din Reșița Montană datează din secolul al XVIII-lea, când episcopul Ioan Georgevici emite un antimis în 1756. Datorită creșterii numărului de români ortodocși, preotul Nicolae Teodorovici a cerut uzinei în 1815 să construiască o biserică ortodoxă așa cum a făcut în 1776-1777 pentru romano- catolici. Ca an de construcție este dat 1772.

Pentru că au fost refuzați, românii își fac propria biserică în 1818, în stil baroc. În 1867 turnul bisericii a fost dotat cu un clopot și cu un ceas. S-au remarcat parohii George Pocreanu și David Terfeloagă. Catedrala din Reșița Montană a fost construită între anii 1938-1941 (după unele documente construcția a început în anul 1937) prin preocuparea U.D.R. și contribuția enoriașilor salariați și cu grija protopopului dr. Iosif Ieremia. Proiectul bisericii este realizat de către arhitectul Victor Vlad, profesor la Poilitehinica din Timișoara și lucrările realizate de către arhitectul lugojean Mateica Gheorghe. Biserica este construită din cărămidă, beton și acoperită cu tablă. Biserica are 5 turle, una centrală și patru pe colțuri, cu două balcoane suprapuse, cu loge susținute pe coloane cu căpițele în stil bizantin îmbrăcate în aur schlag metal, cu stâlpi interiori din marmură artificială și cu ornamentații murale.

Biserica a fost dotată cu patru clopote de dimensiuni diferite: unul de 1,60 m, al doilea de 1,12 m, al treilea 0,88 m și al patrulea de 0,66 m. Toate au fost turnate de firma timișoreanului „Novotny-fiul" și au fost acordate de compozitoprul bănățean Sabin Drăgoi. Ușile din stejar au fost sculptate de către Traian Novac din Timișoara, care în 1963 a sculptat și poleit policandrul așezat în mijlocul bisericii. Pictura în frescă a fost realizată (pe o suprafață de peste 2800 mp) de către pisctorul bucureștean Gheorghe Vânătoru între anii 1968-1971. Tîrnosirea bisericii a fost făcută de către I.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului în 3 septembrie 1972.

Despre biserica din Reșița Română, Nicolae Cornean scrie: „Biserica s-a zidit în anul 1872 sub preotul Mihai Bălan. S-a terminat abia în 1884 cu concursul reșițenilor lucrători în uzinele din Reșița Montană. Inimosul antreprenor Ion Avram Gîrlișteanu a fost sufletul acestei mișcări de ajutorare. Directorul „Reciței" a donat bisericii trei clopote ce se aflau la o expoziție în Viena. În războiul mondial ungurii le-au rechiziționat".

Construcția este în stil baroc, cu ziduri groase de 1 metru din piatră și cărămidă. Ea a înlocuit probabil biserica din lemn construită probabil în anul 1780. Turnul are 27-28 metri. Iconostasul de lemn a fost sculptat în 1914. În decursul timpului i s-au adus reparații și renovări: în 1900 turnul a fost acoperit cu tablă de cupru; 1957 s-au făcut reparații generale, iar în anul 1962 s-a înlocuit țigla. Prima pictură a fost realizată de către V. Simionescu, iar în 1964-1965 este pictată din nou în frescă de către losif Vasu din București, prin grija protopopului Victor Cazacu. Târnosirea bisericii s-a făcut în 14 mai 1967 de către I.P.S. Nicolae Corneanu.

În 1985 biserica va fi mutată cu 55 metri mai în spate și cu acea ocazie fundația și construcția au fost fortificate și renovate, plus ridicată ca fundația să fie scoasă de sub apa freatică.

În centrul Reșiței mai este o biserică cunoscută cu denumirea veche de „biserica de la vamă". Are hramul „Sf. Iosif cel Nou de la Partoș", unde este sediul Portopopiatului Ortodox Român. Prin îngrjirea fostului protopop Vasile Petrica, biserica a fost pictată în frescă (1983-1987) de către pictorul Elvira Dăscălescu, iconostasul sculptat de către Constantin Fușalău din Nemțișori-Neamț, jețurile de Ștefan Gajo din Timișoara. Biserica a fost ridicată în 1846 și a fost mărită în 1930. Biserica a fost tîrnosită de către I.P.S. Nicolae Corneanu în 17 octombrie 1971.

După alte surse, începuturile bisericii ortodoxe din Reșița Montană sunt legate chiar de înființarea localității după anul 1600, atunci când, câteva familii de români care au imigrat din Oltenia și care se ocupau cu carbonizarea lemnului, în bogatele păduri din împrejurimi, pentru cuptoarele instalate la Bocșa.

Mai târziu, pentru exploatarea bogățiilor subsolului sunt colonizați locuitori din Austria Superioară, Știria, Croația, Boemia și Moravia. Venirea acetor locuitori de altă religie a îmbogățit viața religioasă din zonă. Este un fapt absolut remarcabil că la Reșița, unde au fost și există încă mai multe culte religioase, nu au fost niciodată incidente de natură religioasă sau încercări forțate de prozelitism religios.

Datorită creșterii numărului localnicilor de religie catolică, la 29 iunie 1772, Oficiul montanistic din Bocșa a început construirea la Reșița a unei case de rugăciuni, deoarece erau până la 50 de romano-catolici.

În anul 1776, pe locul actualei biserici romano-catolice a fost zidită o capelă improvizată, din cărămidă și cu un turnuleț din lemn, care va rezista acolo până în anul 1841.

În anul 1800 a fost înființată la Reșița Montană prima parohie ortodoxă, care avea și o școală proprie în limba română cu un învățător numit de stat, însă plătit de Lada frățească cu 150 de florini pe an. Biserica ortodoxă a fost construită de credincioșii români în 1818 pe locul catedralei actuale, Erariul refuzând să ia parte la ridicarea ei. La fel, conducerea uzinelor a refuzat să dea și ortodocșilor aceeași atenție și ajutor de care beneficia populația catolică germană.

Din anul 1800, un preot ortodox a activat pentru Reșița și Văliug. El se numea Nicolae Teodorovici. Mai târziu, românii au construit din banii lor biserica și școala. Biserica ortodoxă a fost terminată în toamna lui 1818. Era la capătul de est al actualei străzi Iorgovici.

Preotul, ca și învățătorul, erau salarizați de uzină. Biserica catolică a fost terminată abia în 1847. Până în 1785, la Reșița slujiseră călugări franciscani de la Carașova, iar din acel an a existat un preot propriu. Bisericile din Reșița și din Clocotici au fost ridicate în același timp și de către același constructor. Din motive necunoscute încă, planurile lor au fost inversate, astfel că la Reșița se află și în prezent o biserică romano-catolică mai mică decât în satul Clocotici.

Casa parohială romano-catolică a existat din 1853, centrul catolic din 1925, orga nouă a bisericii era din 23 decembrie 1929, iar clopotele metalice noi din 16 decembrie 1935.

Parohia ortodoxă română a fost înființată în anul 1800, iar prima biserică a fost zidită în anul 1818. În jurul anului 1935 aici funcționau 8 biserici, dintre care 2 erau ortodoxe. Dintre preoți, îi amintim pe: David Terfeloagă (1902) și pe Ioan Popovici (1903). În anul 1938 preotul dr. Iosif Ieremia, protopop al Bocșei Montane a zidit o catedrală în stil bizantin. La școala confesională care era în subordinea Bisericii Ortodoxe Române au fost învățătorii Cornelia Popovici (1903), Pavel Constantin Iacob și losif Velecean (1904) și Petru Bandu.

Deși S.T.E.G. nu a preluat patronatul asupra bisericilor ortodoxe din Reșița, totuși preoții au primit salariile, plus sumele datorate pentru chiriile la clădiri și alte necesități spirituale. Astfel, salariul unui preot ortodox în anul 1855 era de 157,50 florini și a ajuns în anul 1877 la 300 florini.

Din documentele de arhivă aflăm de existența unei asociații cu caracter religios. Este vorba despre Proiectul de statut pentru Asociațiunea locuitorilor greco – ortodocși din Reșița Montană. Această Asociație s-a constituit la 17 ianuarie 1873 „cu scopulu" de a crea un fond biserico – scolastic – filantropic;

La „scopulu" se menționa:

ajutorarea cultului divin cu ornate și alte trebuincioase obiecte;

ajutorarea poporului comunei prin înființarea unei biblioteci prin procurarea cărților;

ajutorarea membrilor contributori „la căzu de nenorociri".

Comitetul Asociațiunii se alege pe 3 ani; în capitolul V se specifică faptul că atunci când fondul Asociațiunii ajunge la minim 3000 florinți se fac acțiunile de ajutorare.

La un moment dat edificiile bisericii erau revendicate de Societatea Căilor ferate austriece. Astfel, prin adresa nr. 468 din 8/21 august 1902 se cere predarea edificiilor școlare către Societatea Căilor ferate austriece. Parohii protestează afirmând că Societatea Căilor ferate austriece nu a avut și nu are niciun titlu de drept asupra edificiilor, în schimb biserica are titlurile în cărțile funduare.

Legat de activitatea bisericii ortodoxe române, în subordinea acesteia s-a aflat și școala confesională dintre ai cărei învățători îi amintim pe: Cornelia Popovici (1903), Pavel Constantin lacob și losif Velcean (1904) și Petru Bandu (1905).

O activitate importantă a bisericii ortodoxe românești este legată de școala confesională, de ajutorarea celor loviți de calamități naturale, răspândirea culturii cu ajutorul ASTREI, ș.a. Detalii despre școlile confesionale organizare de biserica ortodoxă din Reșița Română și cea Montană se află în capitolul dedicat învățământului.

În afară de acest aspect, bisericile trebuiau să ofere informații gen monografie pentru superiorii lor. De exemplu, Circulara Ministerului Cultelor și artelor, București, către toate oficiile parohiale solicita preoții să completeze un chestionar istorico – religios, cultural, demografic, economic până la data de 15 martie 1921.

Chestionarul are următoarele capitole:

Compunerea parohiei (așezarea ei);

Istoricul parohiei;

Descrierea geografică;

Bisericile din parohie;

Averea parohiei și bisericilor;

Enoriașii (număr de familii, populația);

Mișcarea economică;

Mișcarea culturală;

Viața morală și socială în parohie;

Factorii conducători ai parohiei;

Personalul parohiei;

Bilbiografia privitoare la parohie.

Un exemplu de ajutorare a celor care sunt loviți de calamități avem din anul 1912. Astfel, prin adresa nr. 4127 B. din 28 mai 1912 din Caransebeș a Arhimandritului, vicariu episcopesc Filaret Musta către toate onoratele oficii parohiale se anunță că în ședința plenară din 26 mai 1912 a Conzistoriului diecezan s-a hotărât să se colecteze în sfintele biserici ajutoare pentru cei loviți de inundații în sărbătorile Pogorârii Sfântului Duh. Se precizează că în proxima duminică, după cuvântul potrivit să se pună la cale purtarea unui disc (taler, tavă n.n.) în „favorul fraților nenorociți prin revărsările de ape". La fel și comitetele parohiale să adune suma votată, adică 100 de coroane. Banii trebuie trimiși la Conzistoriul diecezan până la finele lunii iunie 1912.

Biserica de care aparțineau credincioșii greco-catolici a avut și activități comunitare de binefacere. Astfel, în 17 ianuarie 1873 s-a redactat un proiect de statut pentru Asociațiunea locuitorilor greco-ortodocși din Reșița Montană cu scopul de a crea un fond bisericesc-școlastic-filantropic pentru ajutoarearea unor instituții sau locuitori în diverse situații.

În anul 1877 numărul romano-catolicilor din Reșița Germană era de 3.465, iar dintre greco-catolici la Reșița Germană era doar unul singur.

Deși unele secte religioase erau recunoscute oficial, totuși poliția le ținea sub control și făcea rapoarte în mod periodic către Primărie despre situația lor. Astfel, prin Adresa Comisariatului de Poliție din Reșița, nr. 9491/21 iunie 1939, către Primărie, se menționează că în Reșița sunt două secte religioase recunoscute:

“Adventiștii de ziua a 7-a cu 21 de credincioși care, fără biserică, casă de rugăciuni și școală, merg în declin;

Baptiști- 81 de credincioși, au casă de rugăciune, care a fost închisă de poliție în baza ordinului Prefecturii județului Caraș. Școală nu au, iar proselitism religios nu fac niciuna.” Semnează comisar șef-Alexandru Mărgărit.

Conform documentelor de arhivă, bisericile din Reșița erau în anul 1941 în număr de 6. Despre ele se fac și mențiuni referitoare la proprietățile lor:

Biserica din orașul Reșița, construită din cărămidă în anul 1940, acoperită cu tablă, paroh este dr. Iosif Ieremia; are casă parohială;

Biserica ortodoxă din Reșița Română, construită din cărămidă în 1872, acoperită cu țiglă, paroh este Ion Vida, are teren 14 arii și casă parohială;

Biserica unită română – construită din cărămidă arsă, în anul 1886, acoperită cu tablă și țiglă, paroh este Ioan Maxer; are 5 hectare de teren, fâneață, grădină, casă parohială;

Bierica romano-catolică – construită în anul 1772, din cărămidă arsă, acoperită cu tinichea acoperișel, este deservită de canonicul Matei Lischerong, iar capelani sunt Adam Lang și Ștefan Toth; are 24 de hectare de teren la Fizeș, are casă parohială; terenul nu îl folosește pentru că este neproductiv.

Biserica evanghelică din Reșița – construită din cărămidă arsă în anul 1910, acoperită cu țiglă; paroh este Ferdinand Szende, are 24 hectare de teren și casă parohială;

Biserica reformată – construită din cărămidă arsă, paroh este losif Keresteș, are 24 hectare de teren, pășune, casă parohială.

Despre totalitatea bisericilor ortodoxe din zonă și istoricul lor, în ordine cronologică, vom pomeni în capitolul care urmează.

Viața bisericească în prezent este strâns legată de activitatea bisericilor și a preoților parohi care le impulsionează. În proprietatea protopopiatului se găsesc clădirile centrelor pastoral-misionare: Moniom, Adormirea Maicii Domnului – Reșița, Sf. Arhangheli – Reșița. Același protopopiat a avut o colecție muzeală, dar a fost transferată la sediul Episcopiei Caransebeșului.

În Protopopiatul Reșița există 7 centre de tineret în care se desfășoară diverse activitați: pictură, sculptură, abilități practice, programe cultural-catehetice, meditații biblice, meditații la limbi străine și altele. Parohiile implicate: Moniom, Reșița Montană, Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil – Reșița, Bocșa Vasiova, Bocșa Română 1, Bocșa Montană, Anina- Sf. Treime.

Centre pastoral-misionare sunt în număr de trei: Reșița-Anina, Bocșa, Valea Carașului, care se întâlnesc o dată pe an în prezența Preasfințitului Părinte Lucian, Episcopul Caransebeșului, apoi se mai întâlnesc și în alte perioade din an, stabilite de coordonatorii de centre.

În cele ce urmează vom încerca pe rând să redăm o serie de activități actuale ale unor parohii active din Protopopiatul Reșița.

Parohia „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș” organizează ocazional pelerinaje la mănăstirile din țară și are un grup de cateheză, format odată cu implementarea proiectului Patriarhiei Române și Organizației World Vision – România, „Hristos împărtășit copiilor”. Grupul de cateheză desfășoară și o importantă activitate filantropică. Astfel enoriașii parohiei participă benevol la acțiuni social- filantropice derulate cu prilejul sărbătorilor importante, acțiuni care vizează ajutoarea persoanelor vârstnice sau a familiilor cu probleme de ordin material. Sunt realizate semnificative colecte în alimente și îmbrăcăminte, iar sprijinul duhovnicesc, spiritual este îmbinat în mod constant și firesc cu ajutorarea materială a credincioșilor aflați în diferite nevoi. Începând cu anul școlar 2011-2012, Parohia „Sf. Iosif cel Nou de la Partoș”, reprezentată de preotul paroh, a implementat și derulat cu rezultate frumoase un parteneriat educațional cu școala și grădinița ce sunt arondate parohiei. În cadrul acestor parteneriate s-au realizat cateheze în biserică, școală și grădiniță. Copiii au fost familiarizați cu învățătura și viața liturgică a bisericii, au fost implicați în acțiuni caritabile (vizite la azilul de bătrâni și la centrul de copii „Primăvara” – Reșița) și au susținut și participat la diferite activități cu caracter cultural-artistic.

Parohia „Adormirea Maicii Domnului” – Reșița Montană are un grup coral ce susține cântarea la strană, precum și concerte la marile sărbători, dar și la diferite evenimente culturale. Din anul 2013, se derulează diverse activități în cadrul Centrului de Tineret Reșița Montană. În sala de festivități a parohiei au loc frecvent întâlniri cu credincioșii, în care se vizionează diferite filme documentare. Acțiunile se înscriu în cadrul activităților catehetico-misionare, pe care parohia și Centrul de Tineret Reșița Montană le promovează în seria evenimentelor ,,Serile de film catehetic – Documentarele Credinței”, și care se bucură de prezența credincioșilor și a tinerilor, receptivi la temelor patristice și teologice din documentarul vizionat. Din anul 2015 în cadrul parohiei s-a amenajat sediul Centrului Cultural-Misionar TABOR, care are în vedere mai multe activități, cum ar fi: Cerc de studiu biblic, Cerc de pictură, Centru de voluntariat pentru tineri, masă pentru copiii proveniți din familii nevoiașe, sală pentru repetiții corale. Parohia are o bogată colaborare pe linie culturală cu: Direcția pentru Cultură Culte și Patrimoniul Cultural National Caraș-Severin, U.A.P. Reșița, Școala Gimnazială nr. 2, precum și Colegiul Național ,,Traian Lalescu“ din Reșița, prin participarea la diferite evenimente comune, unele numărând deja câteva ediții.

Parohia „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” , având 6.582 enoriași – organizează diferite activități pastoral-misionare cu tinerii și cu celelalte categorii de credincioși, în anumite perioade ale anului.

Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel“ din cartierul Govândari desfășoară numeroase proiecte cu copii, precum și parteneriate cu școlile din parohie. Parohia (numărând 12.279 enoriași) are un grup coral bărbătesc numit „Strana Strămoșească”, ce susține cântarea la strană precum și concerte la marile sărbători. Parohia continuă acțiunile culturale: prezentări de carte, spectacole literare și muzicale închinate unor evenimente religioase, colaborări cu artiști din țară și străinătate, precum și cu actorii Teatrului de Vest din Reșița etc. Tinerii prezenți în strană reprezintă cu cinste Biserica strămoșească în concerte susținute și peste hotarele țării, la parohiile românești din Serbia (Voivodina și Valea Timocului) și Ungaria, parohii cu care avem încheiate protocoale de bună frățietate. O altă activitate susținută de ei este prezentarea comorilor Ortodoxiei în parohii romano-catolice din Germania, Italia sau Austria. Parohia editează de peste 13 ani o revistă numită „Foaia Govândarului”, ce cuprinde articole scrise de tinerii noștri, dar și de personalități ce și- au manifestat această dorință.

Parohia „Schimbarea la Față a Domnului” și „Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur” având un număr de 12.974 parohieni a ființat încă din toamna anului 2013, centrul de tineret „Sfântul Ierarh Nicolae” care se bucură de un număr mai mare de tineri de la toate școlile arondate parohiei. Tinerii desfășoară activități cultural-artistice, pelerinaje, cateheze sub îndrumarea profesorilor de religie care predau la cele trei școli arondate parohiei. În fiecare an, au loc la biserica noastră festivalurile corale: ,,Ioan Românu” și ,,Iosif Velceanu”. Parohia are un numeros cor, condus de d-na prof. Cozâltea Elena, care dă răspunsurile la Sfânta Liturghie și ne reprezintă cu cinste la festivalurile corale.

Parohia „Pogorârea Sfântului Duh” , tot din cartierul Govândari, organizează pelerinaje atât în țară, cât și în străinătate, cu predilecție în țările ortodoxe, prin agenția de pelerinaj „Basilica Travel” a Patriarhiei Române. Susține de două ori pe an în biserică, în preajma marilor praznice împărătești, concerte de muzică clasică cu „Cvartetul Musikfreunde”, proiecte cu tinerii și prezentare de filme documentare sau artistice și cu caracter religios.

Parohia „Sf. Vasile cel Mare” și „Sf. Martiri Brâncoveni” organizează pelerinaje atât în țară, cât și în străinătate prin intermediul Patriarhiei Române. Susține proiecte în parteneriat cu Colegiul Tehnic, proiecte cu tinerii; la fel, prezintă filme religioase sau cu conținut documentar.

Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Marginea Lend, având 1.069 enoriași, organizează pelerinaje la mănăstirile din țară și derulează proiecte sociale în parteneriat cu Episcopia și cu instituțiile publice de pe raza județului. De asemenea, preotul paroh este prezent în mijlocul credincioșilor aflați la căminul pentru persoane vârstnice, ajutând duhovnicește și material după posibilități.

Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din cartierul Câlnic împreună cu cei 1.365 enoriași, organizează pelerinaje la mănăstiri din țară și de peste hotare (de exemplu, Serbia). Are un grup de cateheză format odată cu implementarea Proiectului Patriarhiei Române și Organizației World Vision – România, Hristos împărtășit copiilor și Alege Școala. Parohia, totodată, se preocupă de ajutorarea familiilor nevoiașe din localitate.

Parohia „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din Cuptoare activează în cadrul Centrului misionar Reșița- Montană, unde se săvârșește cel puțin de două ori pe an, în fiecare parohie, în perioada postului Nașterii Domnului și Sfintelor Paști, Sfântul Maslu și au loc seri duhovnicești, întruniri cu profesorii de religie și alte activități pastoral-misionare.

Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din Doman organizează ocazional pelerinaje la mănăstiri, insistă pe angrenarea tinerilor în activitățile specifice bisericii: cântarea la strană, paraclisierie, ajutorul acordat la diverse lucrări de ordin administrativ- gospodăresc. Totodată desfășoară un parteneriat cu grădinița locală.

Parohia „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Moniom desfășoară o susținută activitate pastoral-misionară cu copiii și tinerii prin programele catehetice, culturale și educative implementate în cadrul Centrului de tineret „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil“ coordonat de actualul preot paroh. Centrul funcționează, cu binecuvântarea ierarhului și în colaborare cu autoritățile locale, în fosta școală din sat începând cu 1 martie 2014 și reunește 35 de copii și tineri din Moniom, dar și din municipiul Reșița. Dintre realizările notabile ale centrului, amintim Diploma de excelență pentru activitatea misionară cu copiii din anul 2014 acordată de Preasfințitul Părinte Lucian – Episcopul Caransebeșului, precum și Diploma omagială Sf. Ioan Gură de Aur înmânată de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel la București în 21 mai 2015, când parohia a reprezentat Episcopia Caransebeșului la concursul național de miniproiecte cu caracter filantropic „Mâini întinse spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu“. De asemenea, parohia a găzduit în vara anului 2014 Școala de vară „Credința altfel“ – ediția a II-a, organizată de Episcopia Caransebeșului.

Parohia „Pogorârea Sfântului Duh” din Țerova, având 411 enoriași organizează pelerinaje la mănăstiri. A avut un grup de cateheză și a fost implicată în proiectul ,,Hristos împărtășit copiilor”.

Amintim că unii preoți misionari deservesc cu excelență spitalele municipiului dar și alte instituții (jandarmeria, pompierii, poliția).

Parohia sârbă și cea ucraineană desfășoară foarte multe activități culturale destinate mai ales minorităților păstorite asigurându-le și cursuri de limbă maternă sau pregătire gratuită pentru școală, toate având ca scop păstrarea identității naționale.

Iată că viața bisericească de pe aceste meleaguri a fost și este în strânsă legătură cu dezvoltarea localității și nevoia spirituală a locuitorilor ei iar reșițenii au simțit întotdeauna nevoia creștinească de a participa activ, în calitate de buni creștini, la ajutorarea celorlalți, la dezvoltarea comunității bisericești și scrierea unei pagini importante care se oglindește atât de frumos în ceea ce putem admira astăzi.

CAPITOLUL III

Bisericile ortodoxe din Reșița. Istorie și artă bisericească.

După ce am gustat puțin din istoria foarte captivantă a acestor meleaguri pe care și astăzi îți poți imagina, parcă, urmele vechilor locuitori care pe lângă faptul că au fost foarte buni gospodari și meșteșugari, au simțit nevoia să ridice lăcașuri de cult în care să-și poată odihni sufletul. Bisericile din municipiul Reșița se remarcă prin varietatea lor arhitecturală, prin coloritul și diversitatea picturii așternute de adevărați maeștri bănățeni. În următoarele rânduri, vom păși cu drag în aceste frumoase biserici, începând cu cele mai vechi până la cele mai nou construite.

Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” Doman – 1782

Istoric

Atestată documentar în anul 1370, localitatea Doman este amintită și în anii 1648, 1652 și 1757, când împreună cu satul Cuptoare avea 93 de case. La recensământul din 2002, populația era de 731 de locuitori, iar în prezent, numărul credincioșilor ortodocși este de 520.

Localitatea este poziționată geografic la 4 km de centrul Reșiței, în drumul spre Anina, într-o zonă deluroasă.

Odată cu anul 1770, când se descoperă la Doman, zăcăminte de cărbune, începe perioada modernă a localității, când alături de vatra veche a satului apar două colonii: Carolina și Slamina (între anii 1870 și 1912). Localitatea a deținut un dispensar dotat cu sală de nașteri ce a funcționat până în anul 1990. Primele mine au fost date în folosință antreprenorilor descoperitori începând cu anul 1788, dată care marchează începutul înlocuirii treptate a cărbunelui provenit prin arderea lemnului (mangal) cu cărbunele mineral. O bună parte din locuitorii Domanului au lucrat până în preajma anului 2000 la mină sau la Uzinele din Reșița (C.S.R sau U.C.M.R). A funcționat școala cu învățământ gimnazial până în anul 2005. De asemenea, programul de gradiniță s-a desfășurat într-o clădire separată. Până în anul 1967, localitatea a deținut statutul de comună, după care a devenit cartier al Municipiului Reșița.

Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului’’ a fost construită în anul 1782. Lucrări de renovare ample s-au realizat în 1936-1939; În ultimul an Episcopul Vasile Lăzărescu a sfințit biserica. Între anii 1992-1996 au avut loc repictarea, schimbarea acoperișului, turnarea unei alei împrejurul bisericii și tencuirea exterioară, iar în anul 2008, după placarea Sfintei Mese cu marmură, Preasfințitul Episcop Lucian a târnosit-o și pecetluit-o cu sfinte moaște.

Arhitectura și pictura

Arhitectura este în stil baroc, din piatră, iar cărămidă s-a folosit doar în zona ferestrelor.

Biserica este acoperită cu tablă galvanizată, iconostasul de zid îmbrăcat în lemn, iar pardoseala din mozaic, bolta din lemn, turnul de cărămidă acoperit cu tablă galvanizată. Are dimensiunile 18 x 6, 50 x 5, 20 m.

Biserica a fost pictată în anul 1862 de Mihai Velceleanu, iar renovarea picturii s-a făcut în 1936, apoi în 1996 de Maria Tudor. Iconostasul a fost sculptat de Pavel Pocker, iar icoanele au fost pictate în ulei pe lemn de către Victor Jurca în 1992. Totodată, aici se află un caz unic de pictură în eparhia Caransebeșului în ceea ce privește ușile împărătești, și anume faptul că acestea au icoanele Arh.Gavriil și Sf. Barbara în locul icoanei Buna-Vestire, iar pe ușile diaconești sunt pictați Sf. Gheorghe și Sf. Arh. Mihail.

Biserica cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” – Câlnic 1803

Istoric

Localitatea Câlnic se află la nord-vest de centrul civic al municipiului Reșița, la o distanță de aproximativ 5 km. Denumirea sub care apare pentru prima oară ca localitate în documente a fost cea de „Kolnic” (1459). În prezent, din punct de vedere administrativ, este localitate componentă a municipiului Reșița, începând din anul 1968, când centrul comunal a fost desființat.

La conscripția din 1717, localitatea este menționată ca având 28 de case și aparținea de districtul Vârșețului, cercul Carașovei. În 1745 avea deja 169 de case și o biserică de lemn. Parohul Gheorghe Păleanu a scris o scurtă istorie a bisericii și a parohiei, în care susține că „până la reforma agrară din 1781, comuna a fost răsfirată între dealuri, pe văi, fiind locuitorii adăpostiți în colibe de nuiele, mai multe la un loc, în cătune, de frica turcilor care ardeau și pustiau orice le venea în cale”. Conform însemnărilor preotului Petru Ieremia, după amintirile octogenarului Luca Petrică consemnate în 1921, exista legenda care susținea că „după invazia turcească din 1788, locuitorii s-au așezat pe vatra actuală a comunei”.

Primele familii care s-au statornicit pe actuala vatră au fost Corbu, Todor și Truțan. Odată cu construcția uzinelor din Reșița în 1771 și dezvoltarea lor rapidă, mulți dintre câlniceni au început să lucreze la uzine. În 1854, Câlnicul, împreună cu toată valea Bârzavei, intrau în proprietatea companiei S.T.E.G (Staats Eisenbahn Gesellschaft, în traducere „Societatea privilegiată cezaro-crăiască austriacă de căi ferate de stat”) care deținea și uzinele reșițene. După ce Banatul a intrat sub administrația maghiară, au fost puse în aplicare măsuri drastice de maghiarizare și de limitare a vieții culturale și spirituale ale românilor din Câlnic. În decursul anilor, Câlnicul este arondat diverselor administrații, de la cea otomană la cea austriacă. În anul 1788 este amintită trecerea împăratului Iosif al II-lea, care a găzduit o noapte în casa preoților Ioan, Iosif și Toma Popovici, iar de aici s-a îndreptat spre Lugoj.

Hramul bisericii este „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. Prima biserică a fost din lemn masiv de stejar, fiind situată la aproximativ 15/20 m de cea actuală. Ea a fost ridicată în anul 1745 sub episcopul Isaia, având doi preoți: Radul și Mihail. Din lipsa cărților de cult, dascălul Marcu Popovici Stolojanul copiază un miscelaneu pentru preotul Mihai în anul 1773. Nu știm însă despre care preot este vorba: cel menționat la ridicarea primei biserici (Mihail) sau de un altul. Această Biserică a servit nevoilor pastorale până în 1799, când după construirea celei actuale din piatră masivă, a fost vândută comunei Butin (azi în județul Timiș), în anul 1806 cu 155 de florini. De la această biserică se păstrează 4 icoane, pictate de Nedelcu Popovici și aflate în prezent la Muzeul de Istorie din Timișoara, precum și o cutie metalică pentru Sf. Mir (1767). Construcția noii biserici a început în anul 1794, dispunându-se de un capital de 843 florini și 26 de coroane. Lucrările s-au terminat în 1804. Găzduirea împăratului Iosif al II-lea, în casa acestor preoți, a adus cu siguranță și beneficii parohiei, căci biserica actuală s-a făcut și cu sprijinul fiscului regesc din Bocșa, la porunca împăratului, vădit mulțumit de primirea călduroasă și ospitalitatea care i s-a oferit din partea câlnicenilor. Întreg edificiul a costat, potrivit însemnărilor rămase, 3.655 florini și 15 coroane, sume ca s-au adunat din tas și din donații.

Arhitectura și pictura

Biserica (26 m x 8,30 m) a avut trei clopote, așezate pe scaun din grinzi de lemn: primul cumpărat în anul 1829 (345 florini), existent și azi; al doilea, în anul 1851, în greutate de 411 funți (208 kg), cu 1.145 florini și al treilea, în greutate de 421 kg. În 1916 s-au demontat clopotul mare și cel mijlociu de către austro-ungari. Biserica a fost deservită de un singur clopot până în anul 1921, când prin contribuția credincioșilor s-au cumpărat două clopote de la Fabrica Novotny din Timișoara, primul în 1921, iar al doilea în 1923. În anul 1971 s-a spart clopotul mijlociu care a fost returnat în atelierele Patriarhiei la Mănăstirea Plumbuita. În urma colectării de aramă s-a mai turnat un al patrulea clopot, în greutate totală de 60 de kilograme. În 1907, biserica și parohia a fost vizitată de arhimandritul Filaret Musta, însoțit de protosingelul dr. Traian Badescu, viitor episcop al Caransebeșului. În 29 iunie 1933, biserica primește vizita canonică a chiriarhului Vasile Lazarescu, ocazie cu care se sfințește biserica prin așezarea de sfinte moaște în prestol. La 10 aprilie 2005, P.S. dr. Laurențiu Streza, episcop al Caransebeșului (1996-2005), binecuvântează și sfințește lucrările de renovare interioară a picturilor din biserică, ocazie cu care săvârșește și Sf. Liturghie. În Pisania din pronaos au fost consemnate următoarele: Acest sfânt locaș, cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” s-a zidit între anii 1794-1803. In anii 1996-2000 și 2003 pictorița autorizată Maria Tudur restaurează scenele reprezentând „Patimile Domnului, Adam și Eva, Vameșul și Fariseul” și creează pictură nouă în tehnica tempera cu ou, prin strădania credincioșilor din parohia Câlnic, în timpul păstoririi pr. Goșa Gheorghe, pr. Popovici Sorin-Valentin, pr. on. dr. Vasile Petrica, protopopul Reșiței și arhipăstoririi P.S. dr. Laurențiu Streza, episcopul Caransebeșului. Sfințirea s-a făcut la 10 aprilie 2005. În anul 2007, la 13 mai, P.S. Lucian Mic, Episcop al Caransebeșului, slujește Sf. Liturghie, prilej cu care sfințește o troiță de lemn, amplasată în curtea bisericii, iar la 20 septembrie 2009 resfințește Sf. Masă și lăcașul de cult. În 2009, lăcașul de cult a fost reabilitat în întregime, în exterior, cu tencuială nouă și lucrări de drenaj a apei pluviale, izolație exterioară și acoperiș nou. În prezent, biserica este dotată cu o stație audio performantă, dispunând și de sistem antiefracție și antiincendiu.

Prima pictură a bisericii a fost executată de Mihail Velceleanu în 1830 și 1841. Ulterior, în perioada 1996-2003 a fost restaurată de către pictorul Maria Tudur-Sâr- bu. În anul 1829 se face Tronul Arhieresc, iar în 1910 se realizează Mormântul Domnului și Tronul Născătoarei de Dumnezeu (acestea din urmă executate de Tata Oancea din Bocșa). În anul 1932 tâmpla veche, din zid de piatră, a fost demolată și înlocuită cu una din lemn de tei și brad, sculptată în stil baroc de Petru Oancea. În 1937 tâmpla a fost aurită de către Eugen Spang din Timișoara. Icoanele de pe tâmpla actuală au fost pictate în tempera, pe pânză și aplicate pe lemn, de pictorul Nicolae Popovici din Grădinari.

Biserica cu hramul „Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș” 1865

Istoric

Parohia „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș” este situată în centrul Municipiului Reșița, tot aici fiind și sediul Protopopiatului ortodox. Cu toate că există indicii arheologice despre existența în secolele XIV-XV a unei așezări omenești pe vatra orașului Reșita, întâile mențiuni documentare datează din secolul al XVII-lea, prima din 1648, apoi a doua din 1673 (într-un „catastif de biruri“ turcesc), alături de alte așezări din împrejurimi. Mai târziu, după trecerea Banatului sub stăpânirea austriacă, se începe o exploatare sistematică și intensivă a regiunii Reșița-Bocșa.

Izvoarele confirmă că în anul 1757 au fost strămutate 2030 de familii românești din Reșita Română, extinzând vatra Reșitei în amonte pe râul Bârzava. Cu această mică colonie de cărbunari, care extrăgea manganul pentru furnalele din Bocșa – înființate anterior (1719) – începe istoria acelei părți din Reșita care se va mări treptat cu coloniști străini, devenind cunoscută mai târziu sub numele de Reșita Montană (Nemet-Resicza sau Resiczabanya), în raport cu vechea Reșiță – Reșița Română (Olah Resicza sau Resicza Kamerala).

Parohia are un număr de 1.840 familii, însumând un număr de 7.785 de credincioși. Biserica a fost zidită în 1846-1866; ulterior, în anul 1930, a fost mărită.

Arhitectura și pictura

Biserica este în formă de navă cu turla situată pe pronaos. Absida altarului este ca o prelungire a naosului, având acoperișul situat mai jos. Pe latura sudică a bisericii se află un turn de mici dimensiuni. Materialele de construcție folosite sunt cărămida și piatra; Biserica este acoperită cu țiglă, iar turla cu tablă.

Între anii 1983-1987, biserica a fost pictată de Elvira Dăscălescu în frescă. În aceeași perioadă a fost realizat și iconostasul din lemn de stejar, sculptat de Constantin Fușalău. Prima pictură a fost realizată de Alexandru Sas din Lugoj în 1938-1942. Între anii 2007-2008 a fost recondiționată de către Rita Aldea și fiul ei, Dan Vulcan, iar iconostasul a fost poleit în foiță de aur. A fost schimbată pardoseala prin placarea cu gresie pe toată suprafața bisericii; Sfânta Masă a fost placată cu marmură, iar în interiorul Sfântului Altar s-a refăcut pardoseala cu parchet din lemn de stejar. De asemenea, în veșmântar s-a înlocuit pardoseala prin placarea cu gresie, schimbându-se mobilierul cu unul nou. A fost cumpărat un nou policandru (grecesc). Biserica are dimensiunile: 20 x 8,40 x 8,50 m. Pridvorul are dimensiunile: 8 x 3 x 3 m. La 15 septembrie 2008, P.S. Lucian, Episcopul Caransebeșului, a binecuvântat pictura bisericii, a înnoit Sfânta Masă prin spălarea și pecetluirea acesteia, sfințind icoana sfântului ocrotitor, Ierarhul Iosif cel Nou de la Partoș, realizată în mozaic în exteriorul locașului de cult. Lucrările de amenajare și recondiționare au continuat și în anul 2009, când biserica a fost înnoită cu 41 de scaune noi din lemn sculptat, precum și cu un pangar modern. În primăvara anului 2010 au demarat lucrările de renovare exterioară (tencuire nouă și zugrăvire), precum și de înlocuire a acoperișului bisericii. În 2014, gardul ce împrejmuiește a fost recondiționat și placat cu gresie, iar în anul 2015, P.S. Lucian, Episcopul Caransebeșului a sfințit o frumoasă troiță sculptată în lemn de nuc, care a fost amplasată în curtea exterioară a bisericii. Starea de conservare a locașului de cult este foarte bună. Casa parohială a fost construită în 1957 și este compusă din patru camere și dependințe. În parcul din imediata apropiere a bisericii s-a înălțat în anul 1990 o cruce de lemn sculptat în stil maramureșean, în memoria foștilor deținuți politici și deportați. Crucea de marmură din fața bisericii este nedatată.

Biserica cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh” Țerova 1878

Istoric

Prima atestare documentară a localității Țerova, situată la 4 km de Municipiul Reșița (de care actualmente aparține administrativ), datează din anul 1433, cu numele Cherova și ceva mai târziu ca donație a lui Ioan Huniade. În perioada ocupației turcești a fost locuită, iar după cucerirea Banatului de către austrieci, este menționată în recensământul din 1717 cu numele Zerobo, având 23 de case și fiind arondată districtului Vârșeț. Mai este amintită în documente în 1751; în 1757 avea 60 de case, în 1935 avea 834 de locuitori și 150 de case, iar în 2002, din totalul de 557 locuitori, 553 erau credincioși ortodocși, 2 romano-catolici, 7 penticostali și 4 baptiști. Locuitorii Țerovei au fost în majoritate muncitori la uzinele reșițene, păstrând îndeletniciri pastoral-agricole. În anul 1757, într-un document al vremii, în dreptul satului Țerova se scria: nu are biserică. De la sfârșitul secolului al XVIII-lea (după aprecierea lui V. Leu, Cartea veche românească din bisericile Eparhiei Caransebeșului, Reșița 1996, p. 197) datează o însemnare prețioasă pe o Cazanie de la Râmnic (din 1781): „Întâiul preot a fost Barbu Ștefanovici în Țerova. Al doilea preot a fost Filip Ștefanovici în Țerova.

O adevărată dinastie de preoți și dascăli Ștefanovici este consemnată în diverse însemnări pe cărți vechi; între aceștia, Ioan Ștefanovici la 1818, feciorul lui Ioan, adică Filip Ștefanovici, preot în Țerova și preoțit în 1818 mai 17, apoi Ioan Ștefanovici teolog și învățător 1845; la 1825 învățătorul Simion Ștefanovici (același care într-o însemnare din 1828 scrie că e învățător din 1804) notează: ,,am strâns bani de văruială și mielărit”. O cronică parohială menționează faptul că în anul 1877, când s-a demolat vechea biserică de lemn, s-a găsit în iconostas o scândură pe care erau scrise anul 1788 și numele preotului „Popa Barbu Ștefanovici”. În locul vechii biserici din lemn, împrejmuită cu gard de nuiele, se zidește o biserică nouă sub îndrumarea arh. Ștefan Volsz din Vârșeț. Lucrările au început la Rusalii în 1877 și la praznicul Nașterii Domnului al aceluiași an s-au încheiat. În jartea stângă în biserică s-a păstrat vechea pisanie, iar în dreapta actuala pisanie. În fața bisericii, în 1946, a fost ridicat monumentul eroilor din Primul Război Mondial. Parohia Țerova a fost vizitată de vicarul episcopesc Filaret Musta, în anul 1908, iar mai târziu de Episcopul Dr.Vasile Lazarescu în 1935.

Arhitectura și pictura

Vechea biserică din lemn datează din 1788 , ea fiind reclădită mai târziu, în anul 1877, în stil navă. Este construită din piatră (până la nivelul ferestrelor) și cărămidă, bolta din cărămidă, iconostasul din zid, pardoseala din plăci de gresie veche, turnul din cărămidă acoperit cu țiglă, până în anul 1935 când a fost înlocuită cu tablă galvanizată; la fel și biserica (23 x 8 x 7,60 m). Biserica este amplasată în mijlocul satului, pe locul vechii biserici de lemn. În anii 1966-1967 au fost executate alte reparații, în 2011 s-a revopsit tabla de pe biserică. Biserica s-a construit sub îndrumarea preotului Iulian Bumbescu. În documentele vechi ale parohiei s-au consemnat donații importante ale credincioșilor, însuși împăratul Francisc Iosif I a contribuit cu suma de 100 de florini. Biserica este prevăzută cu două clopote făcute la Reșița, cel mare în anul 1920 și cel mic în 1928. Matricole există din 1781. Casa parohială a fost construită în 1900 din piatră și cărămidă nearsă, acoperită cu țiglă, compusă din trei camere și dependințe. Au avut loc lucrări substanțiale, fiind renovată atât în exterior și în interior și dotată cu toate utilitățile între anii 1999-2008, în timpul pr. Hotea Florin.

În anii 1970-1972 a fost pictată de Teodor Constantinescu din București, din inițiativa pr. Ioan Țigriș și terminată sub îndrumarea pr. Ioan Enășel. Biserica a fost târnosită de către Dr. Nicolae Corneanu Mitropolitul Banatului, în 19 august 1973. Datorită degradării picturii, prin binecuvântarea Preasfințitului Lucian, Episcopul Caransebeșului, biserica a fost repictată în tehnică tempera grasă de pictorul Gurmai Ștefan din Bocșa, în anii 2008-2010. La 5 decembrie 2010, s-a binecuvântat noua pictură de către Preasfințitul Lucian, Episcopul Caransebeșului. În această perioadă s-a înnoit Sf. Masă prin placarea cu marmură, s-a instalat centrală termică, s-au montat geamuri și uși termopan, s-a înlocuit mobilierul vechi cu unul nou, iar în 2014 a fost schimbată crucea de pe turla bisericii cu altă cruce de inox.

Biserica cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” – 1872

Istoric

După ce parohia ortodoxă din Reșița Română a fost preluată de către preotul Matei Bălan (1859-1910) în anul 1862, au început lucrările pentru ridicarea bisericii actuale. În acel an a fost turnată fundația și, apoi, în 1863 s-au construit zidurile până la nivelul ferestrelor. În anul 1863, Banatul a fost lovit de o foamete cumplită, care a sărăcit populația, țărănimea în primul rând. Efectele crizei s-au întins pe mai mulți ani. Plugarii din Reșița Română și-au vândut animalele, și-au ipotecat bunuri și pământul, pierdute în cele mai multe cazuri datorită insolvenței. Din lipsă de fonduri, lucrările la sfânta biserică au fost sistate până în anii 1870-1871. În acest interval de timp, peste zidurile bisericii au crescut buruieni, încât construcția arăta ca o ruină. Sub conducerea « fruntașului» Ioan Avram Gârlișteanu și a comerciantului și judelui comunal George Nicolaevici, cu sprijinul autorităților locale și cercuale de la Bocșa din acea vreme, a Societății de cale ferată (STEG), lucrările au fost reluate în anul 1871, când a fost sfințită crucea de pe turnul bisericii de preoții George Pocrean din Reșița Montană și Matei Bălan din Reșița Română. În 15 august 1872, în noua biserică a fost oficiată slujba de protopopul Oraviței, Gh. Popovici, însoțit de un sobor de patru preoți. Biserica a primit hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Au fost turnate patru clopote la Uzinele reșițene care, după ce au fost expuse la Viena, au fost aduse și amplasate în turnul bisericii. În timpul Primului Război Mondial, clopotele au fost rechiziționate pentru front. După încheierea războiului au fost turnate alte trei clopote care funcționează până astăzi. În anul 1873 au fost realizate scaunele din biserică (licitate de credincioși) și podul corului construit din lemn. În 1876, credinciosul Nico-lae Drăgălina a împrejmuit biserica cu zid de piatră și gard, în interior amenajându-se straturi cu flori și plantându-se brazi. Biserica cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil a avut un destin aparte, fiind singura construcție translatată din Banat. Translatarea s-a datorat noului plan arhitectural (schița de sistematizare ISART, 1971) din zona centrală a Reșiței, devenită reședință de județ. Autorul proiectului de translație a fost inginerul Eugen Iordăchescu (primarul Reșiței în funcție la vremea respectivă). Translatarea a început în ziua de 11 octombrie 1985, orele 9,30, în prezența ÎPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, Ilie Matei, președintele Consiliului popular județean Caraș-Severin, a primarului Reșiței, Eugen Iordăchescu, a P.On. Protopop Vasile Petrica și a unui numeros public. Biserica în greutate de 21.000 tone a fost translatată pe o distanță de 55 m, pe un plan înclinat de 2%, timpul fiind de 22 ore și 49 minute, cu o viteză de 2,44 m/oră. După ce biserica a ajuns pe amplasamentul final, au fost executate lucrările de betonare sub cadrul purtător realizându-se o nouă fundație. Având în vedere faptul că, în acest fel, în subsolul clădirii s-a creat un spațiu util, a fost executată o hidroizo-lație corespunzătoare și orificii de ventilație (aerisire). Astfel, la final biserica a fost Ridicată cu 1,10 m față de planul inițial și a dobândit o încăpere mai puțin obișnuită unei biserici – pivnița. Deplasarea s-a făcut prin tragere cu trolii electrice, comandate de la un pupitru de comandă, pe 34 de boghiuri pe o cale de rulare alcătuită din șine de cale ferată. În anul 2000 s-a construit pridvorul bisericii, o lucrare foarte necesară datorită spațiului restrâns pentru numărul mare de credincioși. În același timp a fost construit și aghiazmatarul pe latura de sud a bisericii, cu acces direct din pridvor. În 2007 s-a construit sacristia pe latura de miazăzi a altarului.

Arhitectura și pictura

Biserica cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil a fost construită în stil baroc, în formă de corabie, din zidărie de piatră intercalată cu cărămidă arsă. Turnul a fost ridicat numai din cărămidă arsă. Bolta bisericii are formă cilindrică ce se sprijină pe opt stâlpi construiți din piatră (patru pe o parte, patru pe cealaltă parte). Între stâlpi sunt ferestrele, iar între perechea de stâlpi dinspre altar este montat iconostasul realizat din lemn, sculptat de frații Cotârlă din Oravița. Biserica a fost pictată în anul 1914 de pictorul Virgil Simonescu din Lugoj. În anii 1957-1964 s-au executat mai multe lucrări în interiorul și exteriorul bisericii. Podul corului, până atunci din lemn, a fost construit din fier și beton armat, au fost înlocuite ferestrele, ușa de la intrare și s-a refăcut tencuiala. Acoperișul bisericii a fost executat inițial cu șarpantă din lemn și țiglă tip „solzi". Partea de pe altar este acoperită cu tablă galvanizată, iar pe turn este tablă de aramă. În anul 1962, țigla veche a fost înlocuită cu țiglă în dublufalț. În anii 1964-1965 s-a refăcut pictura de către pictorul Iosif Vasu din București. În ziua de 14 mai 1967 biserica a fost sfințită (pentru prima dată!) de regretatul ierarh Nicolae Cornean, Mitropolitul Banatului. Biserica a mai fost vizitată de un ierarh în 29 mai 1938, de Episcopul Caransebeșului, Vasile Lazarescu.

După translatare, biserica a fost repictată în 1986 de către Elvira Nica Dăscălescu din București. Ultima pictură s-a executat între anii 2008-2010 de către Maria Tudur Sârbu din Reșița, în timpul păstoririi preoților Ioan Albu și Rusalin Chincea.

Biserica cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” Moniom 1904

Istoric

Situată la 6 km de municipiul Reșița, parohia aparține din punct de vedere administrativ de municipiul reședință de județ.

Despre atestare documentară a localității Moniom, cei mai mulți cercetători menționează anul 1717, satul apărând sub denumirea Muniovo. Satul era așezat în trecut cu 1,5 km mai spre est de vatra actuală, pe Valea Moniomului, pe locul numit Juroni. La anul 1793, odată cu „reașezarea satelor“ rânduită de stăpânirea austriacă, satul este „scos la drum“, fiind așezat pe actuala vatră. În prezent, satul cu ulițele în forma unei cruci, este situat pe malul stâng al râului Bârzava, iar accesul se face direct din drumul național care leagă Reșița de Timișoara. Ca și forme de relief predominante, satul este înconjurat de dealuri ale căror culmi se situează între 220 m și 517 m. În ceea ce privește realitățile de ordin istorico-demografic, primele informații referitoare la populația satului le avem tot de la anul 1717, când existau aici 18 case, deci în total aproximativ 90 de locuitori, așa cum se apreciază de către demografia istorică. La anul 1800 populația depășea 150 de suflete, ca peste un secol să ajungă la peste 500. Vârful în ceea ce privește numărul de locuitori a fost atins în anul 1971, când satul avea 641 de locuitori, după care s-a înregistrat un declin demografic evident (376 de locuitori în 2002, iar în prezent 278 de credincioși ortodocși).

Înainte de a avea un lăcaș propriu, credincioșii din Moniom vor fi frecventat biserica din Câlnic (la 2 km distanță). În 1786, ei primesc de la Ticvaniu Mare o biserică de lemn. În 1800 se ctitorește biserica de piatră ce rezistă până la începutul sec. XX. Biserica actuală a parohiei a fost ridicată prin efortul comunității, fiind sfințită pentru prima dată la 19 decembrie 1904 de către „Prea On. Domn protopresbiter tractual Maxim Popoviciu, ca trimis al Prea Sânției Sale Domnului Episcop Diecezan, asistat de preoții Iosif și Petru Ieremia din Câlnic, precum și de Macarie Guscă, ierodiacon“. Lucrările însă au fost finalizate în anul 1905. Clopotele bisericii au fost făcute la Reșița, primele două fiind montate în 1905, obținute prin topirea celor trei clopote de la biserica cea veche zidită la 1800. Cel de-al treilea clopot a fost cumpărat de credinciosul Ioan Păuța în 1904 cu suma de 140 coroane.

Arhitectura și pictura

Biserica este construită din piatră, după planurile arhitectului Dimitrie Boitor din Oravița, în stil neobaroc; are formă de arcă, o lungime de 25 m, lățimea 12 m, iar turnul – construit deasupra pronaosului, în partea de apus – are înălțimea de 15 m. Grosimea pereților bisericii este de 78 cm, înălțimea geamurilor este de 2,20 m, iar înălțimea totală a bisericii este de 35 m.

Deși au existat intenții de pictare a bisericii încă din 1935, acest lucru s-a reușit mult mai târziu, biserica fiind pictată între anii 2004-2005 de către cunoscuta pictoriță Rita Aldea, prin contribuția credincioșilor parohiei. Pictura a fost binecuvântată de către Preasfințitul Părinte Laurențiu Streza, episcopul Caransebeșului din acea vreme, la praznicul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, exact în ziua când s-au împlinit 100 de ani de la sfințirea bisericii. Iconostasul este realizat încă de la zidirea bisericii, din lemn de tei, pictat în ulei de către pictorul George Marișescu din Bocșa.

Biserica cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” Cuptoare 1931

Istoric

Primul document despre Cuptoare, sub denumirea de atunci: Kuptor, îl găsim încă din anul 1554.

Turcii sunt alungați în anul 1716, iar Banatul este păstrat ca domeniu al coroanei Austriei. Atunci se face și primul recensământ de către austrieci, de unde rezultă că satul Cuptoarea (Kuptora) avea 17 case.

În timpul ultimei invazii turcești în Banat, în 1783, turcii după ce bat armatele austriace, care se retrag până la Lugoj, ocupă întreaga parte sudică a Banatului cu Orșova, Mehadia, Panciova, Biserica Albă, Vârșeț, Deta, nimicesc instalațiile miniere și metalurgice de la Moldova Nouă, Sasca, Bocșa și Dognecea. Aceeași soartă o aștepta și noua instalație de l a Reșița, căci populația germană de aici, muncitori, coloniști și conducătorii lor, s-au refugiat la Timișoara. Atunci se ridicară locuitorii din Cuptoarea, Târnova și Reșița Română și în mai multe lupte crâncene înving toate detașamentele militare turcești pătrunse pe valea Bârzavei și până la Țerova și reușesc astfel să mântuie avuția lor, dar și uzinele de la Reșița de curând construite. În anul 1862, colonia Secul a fost adăugată satului Cuptoarea devenind o unitate administrativă nouă: Cuptoare-Secul. Populația în Cuptoare-Secul crește mult. Astfel, de la 492 locuitori cât avea satul Cuptoarea în anul 1839, ajunge la 1591 locuitori cât avea împreună cu Secul în anul 1890, din care: 572 români, 696 germani, 85 unguri, 21 slovaci, și 171 ceho-moravi și italieni, acesta fiind și anul de vârf după care vin descreșteri. Primul preot atestat în Cuptoarea a fost Simeon Popovici din Cacova (Grădinari), care a păstorit de la 22 septembrie 1795 până la 18 mai 1809, timp de 14 ani, în care timp a construit și prima biserică. În anul 1968, autoritățile de atunci desființează comuna și trimit cele două sate în administrarea primăriei din Reșița. Ultimul recensământ din anul 2002 înscrie în satul Cuptoarea 346 locuitori.

Biserica ortodoxă se află așezată în centrul satului. Planurile bisericii au fost întocmite de arhitectul Victor Vlad, profesor la școala Politehnică din Timișoara. Construcția s-a executat de arhitectul Constantin Purcariu din Lugoj, în anii 1928-1931. Fundația s-a turnat din beton, zidurile și turnul au fost construite din cărămidă arsă, iar acoperișul cu tablă zincată. Pictura de pe iconostas a executat-o Ioachim Miloia din Timișoara, în anul 1931. Iconostasul și întregul mobilier le-a lucrat firma Măruța și Cotârlă din Oravița. Cele trei clopote le-au furnizat Uzinele Metalurgice din Timișoara, în timp ce ceasul din turlă a fost lucrat de către firma I.Ionescu din București. Împrejmuirea ogrăzii cu zid din piatră și beton, deasupra grilaj de fier, a executat-o firma Nemeth, din Reșița. Supravegherea întregii lucrări a avut-o arhitectul Constantin Aurel Runcan, împreună cu ing. Dansberg din Oravița, ing. Mihai Serengău din Reșița și Mihai Belcea, preotul comunei. În anul 1951, în 22 iulie, Dr. Vasile Lazarescu, arhiepiscop al Timișoarei și Caransebeșului, sfințește biserica din comuna Cuptoare-Secul.

Arhitectura și pictura

Biserica este una deosebită, având plan de navă, iar turnul este atașat în partea sudică (o particularitate) lângă biserică, susținut de doi contraforți generoși la sud; este construită din piatră și cărămidă, acoperită cu tablă galvanizată; are 23,80 x 8 x 8,50 m.

Istoria pictării bisericii reiese din pisania aflată la intrarea principală (vestică): ,,Cu voia și ajutorul Tatălui ceresc acest sfînt lăcaș zidit in anii 1928-31 în timpul preotului Mihai Belcea a fost pictat în anii 1976 -77, la stăruința preotului Lazăr Voin, ajutat de epitropii Petru Gogoșan și Traian Mia, de cîntăreții bisericii: Toma Bululuc și Rusalin Văran, de membrii consiliului parohial Nicolae Bululuc, Trandafir Chincea, Ion Meda, Nicolae Fara și Ion Herac și de bunii credincioși și credincioase din parohie al căror sprijin moral și material s-a revărsat din plin pînă la încheierea lucrărilor de pictură, creația pictorului bisericesc Guriță State D-tru cu soția și ajutoarele sale din București. Doamne mîntuiește-i pe toți care s-au ostenit pentru zidirea și înfrumusețarea SfîntuluiTău Lăcaș”.

Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” Reșița Montană 1941

Istoric

Românii din acestă zonă, contemporani cu germanii romano-catolici, colonizați de Habsburgi, s-au constituit într-o parohie separată abia în jurul anului 1800, construindu-și biserică în 1818 , până la acea dată aparținând de parohia vecină, Reșița Română. Viața comunei Reșița Montană evoluează paralel cu înființarea Uzinelor de Fier „K. K. Privilegierte Osterreichische Staatseisenbahn Gesellschaft”. Parohia „Adormirea Maicii Domnului” – Reșița Montană este așezată în partea de partea de sus a municipiului Reșița, „orașul vechi”, așa cum este cunoscută această parte a localității.

Prima biserică este datată în secolul XVIII (1754), pentru care episcopul Ioan Geor- gevici sfințește un antimis, în 1756. Biserica nouă pe care reșițenii o numesc Catedrală, pentru monumentalitatea ei, a fost edificată în anii 1938-1941, în locul bisericii vechi. A fost un mare efort al reșițenilor, al Uzinelor și al protopopului dr. Iosif Ieremia, care după câțiva ani s-a încununat cu un splendid lăcaș de cult, pentru care adesea s-au folosit termeni ca: monumentală, falnică, maiestuoasă Biserica a fost târnosită de Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, la 3 septembrie 1972.

Arhitectura și pictura

Clădirea cu o suprafață construită de 790 mp, având dimensiunile planului 34,00 m x 22,20 m, și 32 m înălțime, este alcătuită din zidărie portantă pe contur legată prin cei opt stâlpi pătrați de beton armat, și acoperită cu tablă. Proiectul bisericii aparține arhitectului Victor Vlad și este o construcție în stil neobizantin, cu plan cruce greacă înscrisă, cu brațe egale, cu pronaos, naos și altar. Naosul bine dezvoltat, pentru a cuprinde un număr cât mai mare de enoriași, este acoperit cu o cupolă centrală largă, flancată de alte patru cupole mici pe colțuri, legate una de alta prin bolți semicilindrice.

Alături de o arhitectură impunătoare cu două balcoane suprapuse, cu 14 stâlpi de susținere în interior din marmură artificială și un iconostas cu frumoase ornamentații murale, pictura bisericii, care are drept scop desăvârșirea spațiului sacru, a fost realizată în tehnica frescă, între anii 1967-1970, de renumitul pictor Gheorghe Vânătoru din București, prin grija preotului paroh Nicolae Bocșan. Ușile și scaunele bisericii au fost sculptate din lemn de stejar de către Traian Novac din Timișoara, precum și polincandrul poleit în toamna anului 1963. Cu un deosebit realism al artei religioase, regăsim în biserică ca ornamentație: păuni, vița de vie, crenguțele de măslin, din arta simbolică a creștinismului răsăritean.

Biserica Ortodoxă Sârbă cu hramul “Învierea Domnului” 2001

Istoric

Parohia Ortodoxă Sârbă din Reșița a fost înființată în 1990 și s-a constituit cu sârbii care au venit în zonă în perioada industrializării 1950-1960. Până la constituirea parohiei, ei au frecventat bisericile ortodoxe române. În anul înființării parohiei (1990), primul paroh a fost Pr. Stoian Petrovici. Inițial, neavând biserică, comunitatea sârbă a luat parte la serviciile religioase în clădirea bisericii evanghelice vreme de 10 ani de zile. După aceea, vreme de 5 ani de zile, s-a slujit în clădirea secției sârbe a bibliotecii Paul Iorgovici care în momentul de față nu mai există.

Văzând necesitatea construirii unei bisericii proprii, comunitatea sârbă a demarat lucrările la biserica ce a fost ridicată foarte rapid în 2-3 ani urmând ca în anul 2001 să fie sfințită de Episcopii Sava Bucovici (fost episcop) și Luchian Pantelici (actual episcop).

Pr. Stoian a păstorit timp de 15 ani de zile până în anul 2005, urmându-i Pr. Vasa Lupulovici până în prezent. S-a pus apoi problema construirii lângă biserică și a unei case parohiale care integrează și un centru cultural care poartă numele unei mari promotoare de cultură și spiritualitate, Radmila Milentievici.

Astăzi, parohia deservește în jur de 150 de familii de sârbi sau mixte și întreține numeroase eveimente culturale și cercuri didactice promotoare ale credinței ortodoxe și culturii sârbe.

Arhitectura și pictura

Biserica este în formă de navă pătrată cu cruce înscrisă, cu turla principală pe naos și alte două pe pronaos. Toate turlele au baza octogonală. Biserica este prevăzută cu o absidă la Sf. Altar, cu acoperiș în 4 ape pe naos. Este construită din cărămidă arsă și beton armat, fundație din beton armat; Turlele și alte părți acoperitoare sunt îmbrăcate cu tabla tratată de culoare argintie.

Biserica momentan este zugravită în alb, urmând ca în următorii ani să fie împodobită cu pictură. Superbul iconostas a fost sculptat de către Dusan Giurovici și Victor Garoiu și pictat de către Radenco Iacsici (pictor din localitatea Šabac, Serbia).

Biserica cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” – 2002

Istoric

Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel“ este situată în partea de Nord a localității (ieșirea spre Timișoara și Caransebeș, etc.).

Această biserică este primul lăcaș ortodox ridicat în cartierul Lunca Bârzavei, din municipiul Reșița, deși primii locuitori s-au stabilit aici în anii deceniului 4 al sec. XX. Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel“ din Microraionul III din cartierul „Lunca Bârzavei” Reșița s-a zidit între anii 1995-1998, din contribuția financiară a ortodocșilor din cartier și cu ajutorul Primăriei Municipiului Reșița și al Consiliului Județean Caraș-Severin. S-a târnosit în 26 decembrie 1998, de către P.S. Laurențiu Streza, episcopul Caransebeșului, protopop al Reșiței fiind P.On. Vasile Petrica, preot paroh Petru Berbentia, iar primar al Reșiței – Mircea Popa. Între 2002-2004 s-a construit Oficiul parohial.

Arhitectura și pictura

Ridicată pe fostul loc al unei capele este prima biserică ridicată în Reșița după 1989. Este construită în stil neogotic iar proiectul bisericii a fost întocmit de Diana Gaga și Mariana Stoian din Timișoara. Toate transformările ulterioare, precum și toate îmbunătățirile aduse proiectului au fost făcute de Paraschiva Disagă din Reșița. Biserica, în formă de navă, cu turlă pe pronaos și abside mari în dreptul stranelor, are lungimea de 50 m, lățimea de 9 m; este construită din structura de beton armat cu ziduri de închidere din BCA (beton auto-clavizat), pe temelie din beton armat și este acoperită cu țiglă (turla și altarul – tablă).

Pictura, realizată în tempera, a fost executată de Rita Aldea din Reșița. Planul iconografic respectă erminia picturii bizantine. Culoarea dominantă este verdele, iar petele de căldură sunt oferite de roșu și ocru, precum și de împodobirea echilibrată cu ,,foiță de aur”. Iconostasul monumental, lucrat în ipsos, precum și ușile împărătești și cele diaconești au fost împodobite cu icoane pictate tot de Rita Aldea. Toate icoanele sunt pictate pe lemn, în tehnica ,, tempera” și sunt acoperite cu ,, foiță de aur”. Ușile Sfântului Altar au fost lucrate în lemn de tei, sculptate cu motivele tradiționale ale Ortodoxiei: vița de vie, frunza de acant și au fost împodobite cu icoanele celor patru evangheliști și cu icoana Bunei-Vestiri.

Biserica cu hramul „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a Inspectoratului Județean de Jandarmi Caraș-Severin 2002

Istoric

Ideea edificării unei biserici ortodoxe închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil a fost a domnului locotenent colonel Răsteanu Ion, care împreună cu comanda de atunci a unității – colonel Iancu Constantin, comandant, locotenent colonel Pețenchi Mihai, șef de stat major și maior Liga Gheorghe, adjunct al comandantului pentru logistică, au știut să deschidă sufletele subordonaților și să-i mobilizeze pentru a da modesta jertfă materială în vederea realizării acestei bisericuțe. Unitatea a cerut aprobarea în luna martie a anului 2001 Comandamentului Național al Jandarmeriei Române pentru construcția unei capele de rugăciune de rit ortodox, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil în incinta cazărmii Comandamentului de Jandarmi Județean Caraș-Severin din municipiul Reșița, strada Erou Jandarm Nicolae Marcu nr. 1, județul Caraș-Severin, pentru desăvârșirea procesului instructiv-educativ al efectivelor unității.

În urma cererii, Comandamentul Național al Jandarmeriei Române a aprobat construirea ei, având totodată și avizul favorabil și binecuvântarea Centrului Eparhial reprezentat de Preasfinția Sa Episcopul Caransebeșului Dr. Laurențiu Streza. Sfințirea locului a fost în data de 03 aprilie 2001.

Piatra fundamentală pentru înălțarea acestui locaș de rugăciune a fost așezată la sediul unității în prezența invitaților de onoare ai județului și municipiului, precum și a cadrelor, J.a.c.- lor, m.t. și a personalului civil din unitate, iar serviciul divin a fost oficiat de Preasfinția Sa Dr. Laurențiu Streza – Episcopul Caransebeșului, însoțit de un sobor de preoți.

Prin săvârșirea aces tui act divin, Preasfinția Sa a binecuvântat acest loc pe care s-a înălțat sfântul locaș, care s-a sfințit în viața jandarmilor, aducând contribuția lor la întărirea lor morală ca apărători ai valorilor materiale și spirituale ale întregului nostru popor.

Construcția a fost înălțată prin contribuția benevolă a personalului unității, fiind sfințită la data de 8 noiembrie 2002 de către Preasfinția Sa Episcopul Caransebeșului Dr. Laurențiu Streza.

Patronii acestei sfinte biserici sunt Sfinții Arhangheli Mihail și Bagriil, ziua pomenirii și sărbătoririi lor fiind și ziua hramului noii bisericuțe.

Ei sunt și patronii spirituali ai Jandarmeriei Române și le este închinat cu pioșenie și dragoste acest mic și frumos locaș de rugăciune. Singurul preot slujitor din noiembrie 2002 până în prezent este preotul militar Nicolae Ion Petrișor, asimilat gradului de locotenent colonel.

Arhitectura și pictura

Biserica are formă de navă cu turnul – clopotniță zidit pe pridvor și este construită din cărămidă. Acoperisuș bisericii este din țiglă. Documentația tehnico-economică î n stadiul de detalii de execuție a fost întocmită de proiectanții: arhitect Ioana Mihaiescu, inginer Huszti Andrași, geolog Tiberiu Brebenariu, responsabil tehnic cu execuția: lt.col. Ion Rasteanu.

Interiorul capelei a fost împodobit cu o frumoasă și expresivă pictură bizantină de către pictorul bisericesc Rita Aldea. Sculptura iconostasului și a celorlalte obiecte au fost realizate de Ababei Gheorghe.

Biserica cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Marginea Lend 2004

Istoric

Parohia cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel“ din Marginea Lend Reșița este situată în partea de sud-est a localității (ieșirea spre munți: Văliug, Gărâna, etc.), în Orașul Vechi cuprinzând zonele: Driglovăț, Stavila, Minda, Bașovăț, Lend sau Marginea Lend.

Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel“ din incinta C.I.A. (Căminul de îngrijire bătrâni – azil) Reșița, s-a zidit între anii 2000-2004. Ctitorii principali și donatorii au fost: Simion Ioan Mocianu și soția Persida din Los Angeles, SUA, și Petru Raicu din Germania. Au mai fost mulți ostenitori și binefăcători din Reșița și cartierul Marginea-Lend. La intrare, în naos, în partea stânga se află portretele ctitorilor; o parte a istoriei bisericii se găsește în textul pisaniei, situată la intrarea în biserică. S-a sfințit în anul 2005, ziua de 21 august, de P.S. Laurențiu Streza, episcopul Caransebeșului, protopop al Reșiței fiind P.On. Vasile Petrica, preot paroh Nicolae Hațegan. În 2006 s-a primit ca donație Tronul Născătoarei de Dumnezeu de la judecătorul Valentin Cipu, iar în 2007 s-a înzestrat biserica cu mochetă, covoare, veșminte preoțești, acoperăminte pentru Sfântul Altar. În 2008 s-a construit cu ajutorul credincioșilor veșmântarul, s-a donat masa Sfântului Altar din marmură de către familia dr. Ioan Roi. În 2009, 1 martie, P.S. Lucian, episcopul Caransebeșului, a sfințit biserica așezând sfinte moaște în masa nouă a sfântului altar. Clopotnița, detașată de biserică, este construită în anul 2004 de către enoriași, din stâlpi de fier și învelită cu tablă. În 2014 s-a început construcția casei parohiale.

Arhitectura și pictura

Biserica, în formă de navă, cu turlă pe pronaos, cu lungimea de 17 m, lățimea de 8 m, este construită din cărămidă, pe temelie de piatră, acoperită cu țiglă (turla – cu tablă).

Bolta sfintei biserici a fost pictată de Iulian Vitalis Cojocaru, altarul, iconostasul și pereții laterali din naos de Rita Aldea, iar pronaosul de Samfir Meilă.

Biserica cu hramul „Schimbarea la Față” și

„Sfântul Ioan Gură de Aur” – 2011

Istoric

Catedrala din Govândari, așa cum îi spun reșițenii, este concepută după modelul bisericii Cașin din București. Datorită bunăvoinței domnului arhitect Adrian Borcănescu din București, originar din Lugoj și a domnului inginer de rezistență Ioan Berariu tot din Lugoj, s-a obținut proiectul bisericii care atunci se construia în Lugoj, la un preț modic. Toate acestea s-au realizat în anul 1998, având concursul dlui primar de atunci Mircea Ioan Popa, care a sprijinit și construirea bisericii la inițiativa preotului paroh Nicolae Nicoară. La începutul lunii iulie 1999, săpând pentru fundație, în zona viitorului altar, la o adâncime de aproximativ 4 metri, s-a descoperit o cruce de lemn, adusă de râul Bârzava. Dumnezeu a rânduit dinainte locul bisericii. În anul 2000 s-a ajuns la cota zero, încheindu-se lucrările la demisol, care a devenit astfel funcțional la 8 aprilie 2000. De atunci slujbele bisericești s-au săvârșit la acest demisol. Biserica este acoperită cu tablă de cupru; crucile de pe cele patru turle și de pe cupola centrală sunt din inox. În data de 13 noiembrie 2011 a avut loc târnosirea bisericii de către 4 ierarhi: Î.P.S. Laurențiu Mitropolitul Ardealului, P.S. Lucian Episcopul Caransebeșului, P.S. Nicodim Episcopul Severinului și Strehaiei, P.S. Gurie Episcopul Devei și Hunedoarei, plus un sobor de preoți și diaconi. În anul 2015 s-au executat lucrări exterioare la biserică cu firma autorizată SC. Waterfall SRL din Reșița reprezentată prin domnul director Buda Dorin Simeon: curățarea și vopsirea crucilor în nuanță aurie de pe cele 5 turle ale sf. lăcaș; curățarea, repararea și înlocuirea jgheaburilor care au prezentat fisuri și racordarea lor la canalizare; curățarea – și aplicarea unui strat de lac protector – a cupolelor și apsidelor de cupru; reparații fațadă exterioară; aplicarea unui strat poligrund pe fațada exterioară a bisericii; zugrăvirea cu vopsea exterioară lavabilă.

Arhitectura și pictura

Edificiul este construit în stil neobizantin (plan în cruce greacă cu trei abside de mari dimensiuni). Biserica are cinci turle din care turla principală este ridicată deasupra naosului, în punctul cel mai înalt fiind pictat Pantocratorul; acoperișul este din tablă de cupru, pardoseala din gresie. Are următoarele dimensiuni:

27 x 26,60 x 30 m.

În anul 2014 biserica s-a înzestrat cu un frumos iconostas și mobilier sculptat dim lemn de stejar. Tot în 2014 s-a pictat Sfântul Altar și Iconostasul de către Rita Aldea și fiul ei Dan Vulcan.

Biserica cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh” Govândari 2012

Istoric

Parohia ortodoxă Pogorârea Sfântului Duh din Reșița a fost înființată din inițiativa Î.P.S. Laurențiu Streza, Mitropolit al Ardealului, pe atunci episcop al Caransebeșului, în anul 2002, luna mai. Prima liturghie a fost oficiată în data de 27.10.2002 în sala de sport a Liceului ,,Traian Vuia”, preot paroh fiind desemnat prin concurs Emil Crăciun care va avea și misiunea de a ridica o biserică în parohia nou înființată. Între anii 2002-2003 Sfintele slujbe se vor desfășura în incinta sălii de sport a Liceului ,,Traian Vuia” din Reșița, iar după nici un an, conducerea școlii nu mai agreează o astfel de activitate duhovnicescă în școală, fapt ce l-a determinat pe pr. paroh Emil Crăciun să găsească un alt loc în care parohia să-și poată continua existența. După câteva eforturi disperate se va găsi un nou spațiu la Liceul ,,Mircea Eliade“ care, prin dl. director Nicolae Magiar, îi va primi pentru desfășurarea Sf. Slujbe în sala de sport a liceului timp de un an, între 2003-2004, după care o nouă și grea încercare se abate asupra preotului și a credincioșilor, căci direcțiunea școlii îi scoate în stradă fără nici o somație, pe aceleași criterii de incomodare a activității școlare în zi de duminică. Dumnezeu rânduiește ca să fie găsită o nouă locație în incinta Punctului Termic nr. 33 de pe Calea Caransebeșului, unde din vara anului 2004 să poată fi desfășurată activitatea bisericii conform canoanelor acesteia. Și aici se va pune bazele unei capele ortodoxe în incinta P.T. nr.33. În acest timp, pr. paroh Emil Crăciun face demersurile necesare pentru atribuirea unui teren pe care să se construiască viitoarea biserică a parohiei. Abia în septembrie 2004, parohia primește un teren chiar în vecinătatea P.T. nr.33, în spatele fostei cantine a U.C.M.R, în zona Căminelor. Proiectul tehnic al bisericii va fi realizat de d-na arh. Adina Bocicai din Reșița, iar structura de rezistență de dl. ing. Ion Beraru din Lugoj. Va fi pusă piatra de temelie de către P.S. Lucian Mic, Episcopul Caransebeșului în data de 29.08.2006, la sărbătoarea Sf. Ap. Petru și Pavel, ocrotitorii și patronii acestui oraș, în prezența unui numeros sobor de preoți, a oficialităților locale și a credincioșilor. Lucrările de construcție la biserică au fost demarate la data de 20.06.2007, iar finalizarea fundației a avut loc în luna noiembrie a anului 2007. În cursul anului 2008 biserica a fost înălțată la cota de +4m, după care lucrările au fost sistate din lipsa fondurilor financiare. În luna martie a anului 2009, s-au reluat lucrările, ajungându-se ca în luna iunie a anului 2009 să se ajungă la cota de +6 m. Lucrările vor continua până în luna noiembrie a anului 2009 și se va turna balconul corului și se va finaliza cu zidăria din cărămidă arsă, turla principală de pe naos ajungând la cota +12 m iar celelalte 2 turle mici la cota de +10 m. În anul 2010 luna septembrie, se reușește finalizarea șarpantei bisericii apoi se acoperă turlele și absidele cu membrană bituminoasă tip Tegola, naosul fiind acoperit cu țiglă metalică, tip Lindab. Pe cele trei turle vor fi așezate cruci metalice aurite, aduse de pr. paroh Emil Crăciun din Ucraina și cumpărate prin jerfa credincioșilor și sfințite în ziua hramului, în prezența P.On. Părinte Protopop Nicolae Mirișan. În 2011 s-au realizat bolțile interioare din scândură, care s-au ignifugat și izolat termic cu vată minerală. De asemenea, s-a împrejmuit curtea bisericii cu bordură de beton pe care s-au așezat panouri de gard zincate cu stâlpi vopsiți în verde. S-au montat geamuri termopan și uși metalice la intrările secundare și din termopan la intrarea principală. De asemenea, s-au pus obloane din lemn la turlele mici. În luna iunie 2011, s-a turnat pardoseala și s-a tencuit în totalitate interiorul bisericii, turnându-se și scările exterioare. S-a zidit Sf.Masă din Altar, care s-a placat cu faianță-marmurată din Italia. În 9 octombrie 2011 s-au binecuvântat lucrările prin Preasfinția Sa Lucian, Episcopul Caransebeșului. În toamna lui 2016 se va finaliza termoizolația exterioară cu polistiren de 10 cm a întregii biserici, precum și tencuiala decorativă în alb. De asemenea, a avut loc punerea brâului din polistiren sub cornișă și turnarea trotuarului de gardă în jurul bisericii. În 2013 s-a placat la exterior tot soclul bisericii cu plăci ceramice tip burgund plus, iar la interior se vor turna din nou scările interioare și se vor tencui și finisa stâlpii interiori. În anul 2014 s-a tencuit și finisat cu glet alb toată biserica, se plachează cu gresie toată biserica, inclusiv balconul corului, stâlpii se finisează și vopsesc cu vopsea Stucco venețian, se montează paratrăsnetul, se finalizează instalațiile electrice interioare, se montează cele 2 candelabre aduse din Ucraina precum și cele laterale cu 3 brațe. De asemenea, se montează toate corpurile de iluminat la interior și exterior. De la 1 decembrie 2012 a fost numit un nou preot slujitor în persoana părintelui Damaschin Tătaru.

Arhitectura și pictura

Biserica este în formă de cruce, cu turlă octogonală pe naos și cu 2 turle hexagonale pe pronaos, cu acoperiș în 2 ape pe naos, cu lungimea de 25 m, lățimea de 9 m și 16 m la strane și înălțimea până la crucea de pe turla centrală de 23 m, fiind construită din cărămidă arsă și beton armat, fundație din beton armat. Acoperirea interioară a bolților s-a realizat cu scândură ignifugată și straturi de vată minerală, iar în exterior cele trei turle s-au acoperit cu membrană bituminoasă tip Tegola și pe naos cu învelitoare de țiglă metalică tip Lindab, pardoseala acoperită cu gresie, exteriorul bisericii a fost izolat termic cu polistiren de 10 cm peste care s-a tencuit și vopsit cu vopsea Tifel în culoarea alb.

Biserica nu are încă pictură, fiind zugrăvită doar în alb. Remarcăm doar anumite aspecte și anume că în anul 2015 s-a cumpărat un proscomidiar, un veșmântar, o vitrină pentru colportaj bisericesc, o icoană Axionita a Maicii Domnului cu Pruncul, sculptată în lemn de stejar. Icoana a fost o donație a pictoriței Rita Aldea. De asemenea, o cruce „Hristos răstignit”, pictură realizată pe lemn de stejar, pusă la intrarea în biserică și o altă cruce „Hristos răstignit” pictată pe lemn de stejar pentru Sf. Altar. Prin eforturi însemnate s-a realizat catapeteasma din lemn de stejar prin meșteri din jud. Neamț prin dl. Loghin Cosmin. De asemenea s-a finalizat execuția registrelor iconografice de pe catapeteasmă de către pictorul Vasile Neguș din jud. Dâmbovița.

Biserica Ortodoxă Ucraineană cu hramul

“Sfinții Apostoli Petru și Pavel” – 2012

Istoric

Parohia Ortodoxă Ucraineană “Sfinții Apostoli Petru și Pavel“ a fost înființată în 1 iulie 2002, din inițiativa preotului paroh, Petru Popovici, iar piatra de temelie a bisericii a fost pusă în martie 2003. Lucrul efectiv la lăcașul de cult a început în februarie 2007, până atunci rdicându-se casa parohială. În Biserica “Sfinții Apostoli Petru și Pavel“ din Reșița se săvârșesc în mod regulat sfintele slujbe, începând cu Praznicul Învierii din anul 2012.

În data de 02 iunie 2013, a avut loc Târnosirea Bisericii Ortodoxe Ucrainene “Sfinții Ap. Petru și Pavel” din Reșița, situată în cartierul Govândari, la 250 metri de Gara de Nord. Slujba de târnosire a Bisericii și Sfânta Liturghie Arhierească a fost oficiată de Înaltpreasfințitul Părinte Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, ca delegat al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. De asemenea, a fost invitat și Preasfințitul Părinte Meleti de Hotin, Episcop-vicar al Mitropoliei Cernăuților și Bucovinei din Ukraina, P.C. Părinte Alexandru Motoc inspector general bisericesc al Patriarhiei Române și un sobor de preoți, în frunte cu P.C. Părinte Vicar loan Pițura, P.C. Părinte Protopop Ilie Albiciuc și oficialități județene, centrale și locale.

În Reșița trăiesc cam 100 de familii de ucraineni- comunitatea numărând cam 600 de membrii iar în tot județul, comunitatea de ucraineni numără 5.000 de persoane.

Arhitectura și pictura

De subliniat este faptul că părintele Petru Popovici este singurul sau printre puținii preoți care au participat activ la construcția bisericii, fiind mereu văzut singur pe schele, punând cărămidă peste cărămidă și tencuid cu măiestrie frumosul locaș. Biserica se încadrează în stilul arhitectural neobizantin cu plan în cruce greacă cu trei abside semicirculare. Turla cea mare se află deasupra naosului pe suport pătrat. Un element interesant este turla cu rol de clopotniță, cu două extremități mai joase ca nivel, ridicată în linii drepte deasupra pronaosului. Zidurile sunt alcătuite din cărămidă arsă iar acoperișul din tablă galvanizată.

Biserica este zugravită pe interior în alb iar pictura catapetesmei precum și celorlalte tablouri din biserică a fost realizată de pictorul Vasile Popovici. Deși suferă de un handicap grav, artistul face adevărate minuni. Cu toate că nu poate ține o cană de apă de unul singur, Vasile pictează iar lucrările lui de artă naivă sau de artă bisericească, sunt prezente în colecții ale muzeelor și private din lumea întreagă.

Biserica cu hramul „Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș” din cadrul Spitalului Județean de Urgență 2012

Istoric

Această biserică tip capelă din incinta Spitalului Județean de Urgență din Reșița a început a se zidi în prima jumătate a anului 2007. După 5 ani de muncă și provocări sub , în a doua jumătate a anului 2012, preotul misionar Laurențiu Mateia precum și alți ctitori și binefăcători iau parte împreună cu un sobor de preoți la târnosirea acestui locaș de rugăciune de către Preasfințitul Lucian, Episcopul Caransebeșului. În prezent preotul misionar slujitor se îngrijește de bolnavii spitalului având un intes program de rugăciuni la patul bolnavilor, acatiste și Sf. Maslu. Totodată este de remarcat faptul că acest preot misionar s-a bucurat de susținerea ctitorilor și a unor pictori donatori tocmai datorită faptului că acesta s-a îngrijit atât de bine de bolnavi (unii dintre bolnavi fiind, fără a se știi în acele momente, chiar rude sau părinți ale viitorilor donatori, așa cum a fost în cazul pictorului Matei Schinteie).

Arhitectura și pictura

Arhitectura este simplă, locașul avand formă de cruce cu o singură cupolă pe naos cu baza circulară. Este prezentă o singura absidă circulară a altarului și chiar o formă de contrabsidă tăiată a pronaosului. Pereții exteriori sunt vopsiti în alb dând impresia de simplitate și în același timp de gust practic, modernist.

Capela pe interior este în mare parte zugrăvită tot în alb, însă, pe lângă iconostasul deosebit de frumos, s-a bucurat de grija pictorului  Matei Schinteie, originar din Anina, stabilit la Covasna, de unde este soția sa Kornelia. Soții pictori au expus și la Reșița cu ani în urmă însă în anul 2018 se remarcă cu cele două icoane de mari dimensiuni care înfrumusețează biserica din curtea Spitalului Județean de Urgență. Este vorba de scenele din Noul Testament „Vindecarea orbului“ și „Vindecarea slăbănogului din Capernaum”. Acestea sunt realizate pe pânză, fiind cele mai complexe și mai mari pe care cei doi le-au pictat până acum pentru vreo biserică, respectiv 2,50 m lățime și 1,80 m înălțime.

În exterior, deasupra ușii principale de intrare se află o icoană mozaic a sfinților patroni ai bisericii, respectiv Sf. doctori fără de arginți Cosma și Damian.

Biserica cu hramul „Sfântul Vasile cel Mare și Sfinții Martiri Brâncoveni” Moroasa Luncă 2014

Istoric

Parohia Ortodoxă Sf. Vasile cel Mare și Sf. Martiri Brâncoveni din Reșița a fost înființată din inițiativa I.P.S. Laurențiu Streza, Mitropolit al Ardealului, pe atunci episcop al Caransebeșului, în anul 2002, luna septembrie. Prima liturghie a fost oficiată în data de 22.09.2002 în „Amfiteatrul Liceului Metalurgic – Reșița”, preot paroh fiind desemnat prin concurs Daniel Țăpîrdea, căruia i s-a dat și îndatorirea de a ridica o biserică în parohia nou înființată. Lipsa unei biserici parohiale pe o distanță de aproximativ 5 km, precum și dorința credincioșilor din zona Moroasa-Lunca Pomostului de a avea un locaș de închinare, l-a determinat pe P.S. Episcop Laurențiu Streza să înființeze o nouă parohie. În perioada ce a urmat, 2002-2007, s-a căutat un spațiu potrivit pentru ridicarea unui nou locaș. Trebuie să menționăm faptul că toate spațiile propuse de Consiliul Local Reșița au fost improprii, deoarece erau traversate de magistrale cu utilități sau nu puteau fi scoase din domeniul public. Pentru locația actuală au fost foarte mari dispute, dar în final Consiliul Local Reșița a dat autorizația în luna octombrie 2007. Toate lucrările de arhitectură, proiectare, rezistență și dirigenție au constituit un act de donație din partea a trei specialiști, și anume Dl. Ioan Rohan Șandru, un renumit arhitect al Timișoarei, proiectantul Dl. Ing. Ovidiu Bădescu, un specialist al acestui domeniu. Dirigenția lucrărilor i-a revenit Dl. Ing. Feieș Cristian.

Piatra de temelie a noului lăcaș a fost pusă de Preasfințitul Episcop Lucian Mic al Caransebeșului, la 4 aprilie 2007, în prezența unui numeros sobor de preoți, a oficialităților locale și a credincioșilor, iar lucrările de săpătură la fundație au început la 18 martie 2008. Cupola bisericii (cota +16 m) a fost realizată în primăvara anului 2014 iar acoperișul bisericii, confecționat din tablă pe suport lemnos, a fost executat în lunile august-octombrie 2014.

În octombrie 2014, se reușește finalizarea tencuielii interioare, iar în 2 noiembrie 2014 s-au binecuvântat lucrările la biserică în prezența PS. Lucian, Episcopul Caransebeșului. Din această dată, în biserica nou zidită se săvârșesc toate slujbele religioase. În perioada care va urma se va continua cu încălzirea în pardoseală, placarea interiorului bisericii cu gresie porțelenată, realizarea tencuielilor și a izolațiilor exterioare, precum și confecționarea catapetesmei, a celor 2 strane și a scaunelor din lemn de stejar. Parohia are în componență 10 străzi arondate, iar preoții slujitori deservesc un număr de aproximativ 1.700 familii ortodoxe cu 4.840 enoriași.

Arhitectura și pictura

Biserica, în formă de navă pătrată cu cruce înscrisă, este cu turlă pătrată pe naos și cu o absidă la Sf. Altar, cu acoperiș în 4 ape pe naos și pronaos, marcat prin 4 abside semirotunde, cu lungimea de 13 m, lățimea de 13 m și 18 m la Altar. Înălțimea până la crucea de pe turla centrală este de 16 m. Este construită din cărămidă arsă, poroterm și beton armat, fundație din beton armat; învelitoarea s-a realizat cu scândură ignifugată și straturi de vată minerală, iar exteriorul s-a acoperit cu tabla tratată și pigmentată de culoare aurie. Biserica nu are încă pictură, fiind zugrăvită doar în alb.

CAPITOLUL IV

Cercetare didactică – Arhitectura și pictura bisericească –

mijloc de cultivare a esteticului în școala românească.

Într-o perioadă istorică marcată de o accentuată criză de căutare spirituală, în care valorile morale sunt puse pe ultimul plan în favoarea plăcerilor și a consumismului, tindem să ne uităm valorile și originile, adevărata frumusețe care ne identifică și ne face să ne regăsim ca oameni, ca popor.

4.1 Scopul și ipoteza cercetării

Un tropar de la slujba de sfințire a bisericii descrie foarte frumos cum frumusețea lui Dumnezeu se dezvăluie mai ales în cele văzute: Precum în înalturi ai întins măreția cerului, așa și aici pe pământ ai dezvăluit frumusețea locaș al slavei Tale.

Această cercetare este și va fi de folos mai ales profesorilor, în special celor care predau religia. Discuțiile cu elevii la orele de religie privitoare la subiecte legate de arta religioasă pe care se pune accent prea puțin în predarea actuală, m-au condus spre realizarea unei cercetări constatative care a avut ca principal instrument de lucru chestionarul.

Cercetarea a urmărit identificarea elementelor fundamentale pe care elevii le dețin în a privi

o simplă biserică sau un monument de artă bisericească reprezentativă din țara noastră.

În contextul actual al creșterii tinerei generații în familii tot mai destrămate am încercat să stabilesc dacă în cunoștințele elevilor există și o bază, un suport pe care aceștia și le-au dezvoltat.

Desigur, am făcut unde a fost cazul și diferențierea dintre elevii care au parcurs și cei care nu au parcurs teme în relație cu arta religioasă, pictura, arhitectura bisericească, etc.

4.2 Colegiul Tehnic Cărășan, școală reșițeană cu tradiție

Alegerea Colegiului Tehnic Cărășan din Reșița pentru cercetarea de față s-a realizat întrucât, în calitate de membru al colectivului didactic, am avut posibilitatea de a pregăti și de a desfășura în cele mai bune condiții investigația asumată.

Această școală este una cu tradiție în peisajul reșițean și a început să funcționeze de la 1septembrie 1972 (în vechea   clădire MADOSZ, astăzi demolată) sub denumirea „Liceul Industrial de Construcții ”.

În anul 1973, sediul liceului devine o nouă clădire situată în Lunca Bârzavei, (actuala clădire unde funcționează Liceul „Mircea Eliade”).   Pe parcursul  anilor, școala  se  dezvoltă continuu, iar în anul 1977, când prima generație de absolvenți părăsește liceul, în clasa a IX-a sunt înscrise  9 clase paralele.

În 1980 liceul funcționează sub denumirea „Liceul Industrial nr. 3” Reșița, și școlarizează elevi în următoarele domenii: construcții și instalații, confecții textile, mecanică, atât prin cursuri la zi ,cât și la seral.

În anul 1985 liceul a găzduit etapa națională a Concursului  pe Meserii  în  domeniul „Construcții și instalații”, prilej pentru afirmarea elevilor din școală, care au obținut numeroase premii.

În anul 1990, în cadrul liceului se produc schimbări majore ca urmare a evenimentelor din decembrie 1989, dar și a noilor orientări din învățământ, care susțineau pregătirea teoretică în detrimentul pregătirii tehnice și profesionale. Astfel, liceul se divide în două unități școlare separate, fiecare cu baza materială și personalitate juridică proprie, sediul central revine liceului teoretic, iar atelierele școlii și hala de producție revin școlii profesionale.

Începând cu anul școlar 1991-1992 funcționează în Reșița  „Grupul  Școlar  Industrial de Construcții” având sediul în clădirea de pe strada Făgărașului nr.10, aici fiind și un corp de ateliere – școală, iar internatul școlar , cantina și un alt corp de ateliere –școală fiind situate pe Calea Caransebeșului nr.2. În acest prim an, școala a funcționat doar cu 7 clase, iar condițiile erau destul de vitrege pentru cadrele didactice. Dar printr-o dăruire și mobilizare exemplară, printr-o muncă susținută a profesorilor, inginerilor, maiștrilor instructori, a întregului personal didactic, școala noastră s-a dezvoltat și a devenit  o instituție de învățământ reprezentativă pentru județul nostru. A fost printre primele școli care au accesat fonduri europene, derulând două proiecte PHARE, pe parcursul anilor 2002-2006. Prin aceste proiecte s-a renovat infrastructura școlară, s-au dotat la standarde europene laboratoarele și atelierele școlii, iar o parte a cadrelor didactice au participat la cursuri de perfecționare susținute de formatori și specialiști din țări ca Olanda, Anglia,Scoția etc.

Astfel, în anul școlar  2004-2005 la „Grupul Școlar de Construcții Montaj ”  Reșița (denumire acreditată între timp) funcționau 60 de clase în următoarele domenii profesionale: construcții, instalații și lucrări publice,industrie textilă-pielărie, mecanică, fabricarea produselor din lemn și electric.  De la 1 septembrie 2011, școala noastră se numește COLEGIUL TEHNIC CĂRĂȘAN și își continuă misiunea și viziunea educativă iar până în prezent s-a implicat activ în numeroase proiecte naționale și internaționale.

4.3 Perioada cercetării

Cercetarea s-a desfășurat în perioada septembrie-octombrie 2017 pe un eșantion care a cuprins elevi din toate confesiunile reprezentate în cadrul școlii. În acest context, răspunsurile la unele dintre întrebările legate de viața religioasă a respondenților, dată fiind specificitatea destul de accentuată în plan religios a unora dintre elevi – aparținând unor culte religioase reprezentate în studiul de față – legat de unele aspecte abordate, se cer înțelese în acest cadru metodologic.

4.4 Populația școlară

Pentru început, iată câteva date despre populația școlară a învățământului de zi din anul școlar 2017-2018 din cadrul instituției unde s-a realizat cercetarea:

Din cei 226 de elevi, 218 sunt români, 8 sunt de etnie romă.

În următorul tabel sunt prezentate date referitoare la situația pe confesiuni din cadrul colegiului nostru. Marea majoritate a elevilor, adică 92,92 % dintre aceștia, este de confesiune ortodoxă, diferența fiind reprezentată de elevi de confesiune romano-catolică, baptistă, penticostală.

Situația pe confesiuni în cadrul Colegiului Tehnic Cărășan în anul școlar 2017-2018

4.5 Profilul respondenților

Chestionarul, care a cuprins un număr de 9 itemi, a fost aplicat pe un eșantion cuprins din 226 elevi de la învățământul de zi din cadrul Colegiului Tehnic Cărășan din Reșița, elevi cu vârste cuprinse între 15 și 19 ani, reprezentând 98 % din numărul total de respondenți din care 76 de sex feminin, respectiv 33 %, și 150 de sex masculin, respectiv 67 %.

Distribuția respondenților pe clase și sex

Distribuția elevilor după tipul de familie de proveniență este următoarea: 78% dintre elevi provin din familii cu ambii părinți, 21% din familii cu părinți divorțați, 1% din familii în care unul dintre părinți a decedat.

Nivelul de inteligență al elevilor este unul mediu, fără a avea mari înclinații spre învățătură, ci doar spre partea tehnică, practică, conform profilului colegiului.

4.6 Modelul de chestionar

______________________________________________________

Chestionar pentru elevi

Veți găsi mai jos câteva aspecte referitoare la anumite probleme legate de arta bisericească.

Răspunsul tău nu trebuie legat neapărat de ceea ce ai învățat la școală. În plus, nu există alegeri sau răspunsuri bune sau rele. Trebuie doar să îți exprimi punctul tău de vedere cu privire la problemele semnalate .

Te rugăm să răspunzi sincer și să te referi la experiența ta, la ceea ce crezi tu, la ceea ce faci tu, la ceea ce ai face tu, la situațiile din clasa ta și din școala ta etc.

Te asigurăm de faptul că răspunsurile tale sunt confidențiale.

Alege din lista de mai jos persoana/persoanele care ți-au influențat în mod pozitiv viața religioasă sau cu care ai fost mai des la biserică :

părinții

bunicii

profesorul de religie

prietenii

alte persoane________________

Cât de des participi la slujbele de la biserică ?

în fiecare Duminică și sărbători

doar de Paști și Crăciun

o dată pe lună

foarte rar

Îți plac mai mult clădirile, picturile, obiectele vestimentare sau de ornament, mașinile care sunt în categoria

Antichități -1920

“Vintage” 1920-1970

Retro-moderniste (1970-prezent)

Bifează următoarele biserici/mănăstiri reprezentative pe care le-ai vizitat.

5. Ce anume apreciezi mai mult atunci când vizitezi o biserică parohială sau o mănăstire ? (un singur răspuns)

Arhitectura

Pictura

Curățenia

Ordinea, disciplina

Natura înconjurătoare

Posibilitatea achiziționării de suveniruri

6. Prezintă pe scurt, în spațiul liber, o biserică reprezentativă din localitate sau din afara localității, după următorul plan:

a. Așezarea, denumirea (hramul) bisericii

_____________________________________________________________________

_____________________________________________________________________

b. Arhitectura și materialele de construcție folosite.

În câte părți ai împărți interiorul bisericii?

_____________________________________________________________________

_____________________________________________________________________

c. Pictura (culori, scene biblice, personaje biblice etc.)

_____________________________________________________________________

_____________________________________________________________________

d. Alte elemente reprezentative sau particularități istorice

_____________________________________________________________________

_____________________________________________________________________

7. Îți plac mai mult bisericile mai vechi sau cele mai noi ? Motivează alegerea.

_____________________________________________________________________

_____________________________________________________________________

8. De ce crezi că ar conta mărimea unei biserici sau ce măsură ești de acord cu construirea de biserici de dimensiuni mari?

_____________________________________________________________________

_____________________________________________________________________

9. Care crezi că ar fi elementele principale pentru a considera o biserică parohială sau o mănăstire ca fiind cu adevărat specială pentru tine ?

_____________________________________________________________________

_____________________________________________________________________

DATE DE IDENTIFICARE :

Vârsta:________ani, Clasa_______

Genul: [] feminin [] masculin; Profilul clasei___________ Cultul________________

Mediul de proveniență: [] urban, [] rural .

Tipul familiei în care ați crescut : [] cu ambii părinți, [] cu părinți divorțați, [] unul dintre părinți a decedat, [] ambii părinți au decedat.

Îți mulțumim !

_________________________________________________________________

4.7 Analiza și interpretarea rezultatelor

Itemul nr. 1

În urma centralizării răspunsurilor elevilor se poate constata faptul că primele trei persoane care au avut o influență pozitivă asupra vieții lor religioase sunt : bunicii, părinții și profesorul de religie, urmate de prieteni și alte persoane.

Rolul profesorului de religie este recunoscut drept unul important, fapt ilustrat de prezența acestuia pe locul al treilea în ordinea persoanelor care le-au influențat viața religioasă. Elevii de 16-18 ani exprimă în cea mai mare măsură rolul acestuia în viața lor religioasă, fapt care confirmă așteptările pe care le au în domeniul religios, în dificila formare a personalității.

În cazul elevilor ai căror părinți sunt divorțați, se constată rolul crescut al prietenilor în influențarea vieții religioase.

Am ales să fac livrez acest item printre primele deoarece am dorit să aflu baza pe care acești copii o dețin și cine le-a sădit sămânța care va germina în viitor în căutarea lor sufletească.

Nu putem astfel ca să nu observăm că primul loc este ocupat de bunici în fața cărora, chiar și liceeni fiind, elevii dispun de un mare respect și admirație. Acest lucru se manifestă în special la elevii care provin din mediul rural și care sunt majoritari în cadrul liceului nostru.

De aceea se pot pune față în față câteva cifre, astfel că din 68 % elevi proveniți din mediul rural, circa 89 % au pus pe primul loc bunicii în influențarea vieții lor religioase.

Itemul nr. 2

Imaginea privind participarea la sfintele slujbe este prezentată de diagrama de comparație de mai jos.

Prin acest item mi-am propus să văd dacă și cât de mult elevii interacționează sau au interacționat cu spațiul liturgic bisericesc. Din aceste rezultate, am dedus că toți respondenții, mai mult sau mai puțin, au fost prezenți măcar într-o biserică sau mănăstire și au destule cunoștințe despre spațiul liturgic și obiectele liturgice.

Chiar dacă majoritatea elevilor provin din familii cu ambii părinți, ele sunt de cele mai multe ori dezorganizate datorită faptului că unul sau amândoi părinții sunt plecați în străinătate. De aceea, probabil că avem și o prezență foarte scăzută la slujbele bisericești. De notat este faptul că rezultatele prezenței la slujbele bisericești sunt și în concordanță cu absenteismul școlar.

Este de remarcat faptul că frecvența cea mai mare la biserică este în mediul rural iar cea mai slabă în cel urban.

Itemul nr. 3

Această întrebare a fost livrată elevilor pentru a vedea care este preferința lor pentru diverse lucruri din perioade diferite, chiar dacă se referă la clădiri, vestimentație, auto etc. În felul acesta îmi dau seama dacă se adeverește faptul că există tendința de apropiere de stilul antic, de vechi, de poveste, de obiecte care rezonează mult mai bine cu aspectul tainic, mistic al religiei. Omul în genere are predispoziție spre progres, spre modernism și confortul acestuia dar și nostalgia trecutului și farmecul acestuia care este de neegalat.

În arhitectura creștină, stilurile moderniste reci, drepte, cu forme precise care ajută utilului și confortului nu vor egala niciodată pe cele ale adevăratului palat ceresc de pe pământ care te duc cu gândul la faptul că Dumnezeu este mereu lângă noi și ne oferă sentimentul cald al paternității absolute.

Pentru simplicitate, diagrama de mai jos am împărțit-o totuși în două categorii generale din care vedem preferința elevilor spre vechi sau modernism.

În prezentul item, am formulat variante care pot fi mai bine știute de ei, ca de exemplu cuvântul “vintage” pe care l-am folosit tot pentru a crea efectul de vechi și pe care elevii în cunosc destul de bine datorită fenomenului tot mai înfloritor pe care acest curent îl cunoaște.

S-a adeverit, așadar, faptul că tinerii, deși preferă modernismul și progresul, se regăsesc și își regăsesc liniștea și spiritualitatea în parte opusă. Aproape trei sferturi dintre respondenți se regăsesc sau se simt atrași mai mult de arhitectura și pictura veche.

Înaintând în analiza rezultatelor cercetării, ne putem bucura pe mai departe de un rezultat pozitiv în aprecierea viitorilor itemi deoarece arhitectura noastră bisericească nu se încadrează ca stil în perioada modernistă.

Itemul nr. 4

Pentru acest item am ales să văd care sunt locurile reprezentative pe care elevii se vizitează cel mai des sau pe care le-au vizitat în excursiile cu școala sau vizitele cu părinții .

În tabelul următor putem vedea preponderența vizitelor elevilor în anumite spații cultice reprezentative românești.

Putem vedea că tinerii au vizitat în special obiectivele bisericești reprezentative care sunt mai aproape de locul de domiciliu, în special din zona Banatului. Cele mai multe vizite au fost făcute de elevi de sex feminin împreună cu părinții sau în cadrul școlii. De regulă fetele au fost cele care au vizitat o multitudine de obiective prezente în opțiunile date.

Probabil și datorită situației financiare mai slabe care este specifică elevilor noștri, nu au putut vizita și obiective mai îndepărtate ca loc.

Itemul nr. 5

La acest item am avut rezultate specifice vârstei și dezvoltării intelectuale ale tinerilor noștri elevi.

Observăm că prima impresie a elevilor atunci când vizitează un obiectiv bisericesc este asupra mediului natural care-l încadrează. Asemenea unei picturi sau fotografii, un monument reprezentativ de artă bisericească are un impact mai mare atunci când este încadrat într-o ramă frumoasă. Acea ramă este de multe ori peisajul natural de care foarte mulți vizitatori sunt atrași și prin care omul poate să contemple mai bine frumusețea și măreția lui Dumnezeu.

Pe planul al doilea, elevii au pus posibilitatea achiziționării de suveniruri reprezentative sau alte consumabile bisericești. Ca un fapt știut pentru vârsta și dezvoltarea lor intelectuală, aceștia nu manifestă o atracție deosebită pentru arhitectura și pictura religioasă. Acest gust estetic trebuie cultivat, așadar mai mult în mediul școlar, la temele de lecție specifice.

Trebuie menționat că în alegerea arhitecturii și picturii s-au manifestat îndeosebi fete, ceea ce sugerează faptul că partea feminină are o sensibilitate mai mare pentru artă. Partea masculină este atrasă îndeosebi spre practic și uzual.

Itemul nr. 6

Acest moment al chestionarului este unul culminant deoarece se pot vedea foarte multe lucruri cu privire la cunoștințele elementare ale elevilor și sunt puși în fața propriei lor experiențe pe care au avut-o fie în timpul excursiilor școlare, vizitelor cu părinții sau vizitelor cu inițiativă proprie avute într-o parohie din localitate.

Alegerea unui obiectiv le-a fost cam dificilă deoarece fie că au vizitat prea multe, fie că au căutat să aleagă unul mai ușor de descris.

Cea mai mare reușită în alegerea unei biserici pentru a o descrie, au avut-o elevii din mediul rural iar acest lucru nu este de mirare datorită faptului că au crescut în acel loc.

Cu privire la așezarea bisericii și denumirea bisericii, majoritatea respondenților au reușit să identifice cu succes atât zona de amplasament cât și numele hramului bisericii. Aici din nou s-au remarcat cei din mediu rural.

A doua cerință, adică de a descrie arhitectura și materialele de construcție folosite, majoritatea elevilor au întâmpinat probleme, aici remarcându-se cei care au o mai mare frecvență sau participare în cadrul bisericii. Aceștia au vizualizat mai bine cerința și au reușit și să acceseze unele noțiuni deja dobândite. Această cerință a apelat la memoria și deopotrivă și la imaginația tinerilor cărora mai departe li s-a cerut să facă o împărțire a interiorului bisericii după considerente proprii.

Așadar, mai jos avem un mic tabel pentru a vedea cam cum ar împărți elevii interiorul unei biserici, unii fără a avea deloc noțiuni predate , alții cu mici noțiuni de acest gen.

Realizăm faptul că cei mai mulți dintre respondenți au considerat că respectiva biserică se împarte în trei zone iar câțiva chiar au numit altarul ca cea mai cunoscută parte. Printre aceștia se numără în special elevii mai mari care au parcurs lecții în care s-a amintit acestă âmpărțire.

Cei care au considerat biserica împărțită în două zone, au identificat doar altarul și partea principală unde stau majoritatea credincioșilor. Unii respondenți care au împărțit biserica în mai multe părți, a luat în considerare balconul corului sau unele abside laterale probabil din partea stranelor.

Cu privire la pictură, elevii și-au folosit memoria dar și imaginația să zburde întrucât multe date sunt inexacte. Totuși, partea feminină a fost mult mai receptivă la descrierea tablourilor sau scenelor biblice pictate, a culorilor folosite. Majoritatea dintre tineri au menționat partea naosului ca fiind posesoarea majorității scenelor biblice pictate dar și picturi ale unor sfinți. Câțiva și-au amintit și de portretul pictat al ierarhului locului sau au detaliat puțin pictura iconostasului.

La parte cu particularități istorice sau alte elemente reprezentative, unii elevi au menționat vechimea aproximativă a bisericii iar alții și-au amintit de diverse troițe, clopotnițe sau morminte de ctitori sau preoți din curtea aceleiași biserici. Aici iarăși se remarcă elevi din mediul rural din motive evidente.

Itemul nr. 7

Datorită acestui item se poate vedea clar, coroborat și cu itemul numărul 3, dar de data aceasta la subiect, că există o preferință către bisericile mai vechi.

Ei și-au motivat alegerea și prin faptul că bisericile mai vechi, prin aerul sobru pe care îl debordează, le inspiră mai multă aplecare spre meditație, spre rugăciune. Procentajul elevilor care au făcut această alegere este aproape la fel cu cei care au avut în preferințe obiecte sau alte lucruri opuse perioadei moderniste (vezi itemul nr. 3).

Itemul nr. 8

Întrebarea de la acest item a fost pusă pentru a ispiti oarecum în scop constatativ elevii care

au diverse împotriviri legate de construirea bisericilor, respectiv a catedralelor de mari dimensiuni.

După cum se poate observa în diagrama de mai sus, situația este echilibrată cu o ușoară majoritate a celor care sunt în acord.

Datorită acestei probleme, am observat și lipsa motivării răspunsului la cei care dezaprobau construirea bisericilor sau catedralelor de mari dimensiuni. Cu siguranță subiectul prea dezbătut al construirii Catedralei Mântuirii Neamului al cărei scop este prea puțin știut, fiind deformat foarte mult de unele canale mass-media, m-a făcut să pun și această problemă în chestionar.

Chiar dacă pare un subiect care intrigă la polemici și păreri contradictorii, având riscul de a merge pe altă turnură, am dorit totuși să văd care este maturitatea elevilor față de astfel de subiecte.

Clasele mai mici, a 9-a și a 10-a , în care regăsim elevi dependenți total de mediul familial și desigur influențați de acest mediu, au fost cei care s-au pronunțat în dezacord, pe când clasele mai mari au avut o pondere mai mare în acordul pentru asemenea structuri.

Cei care și-au pronunțat acordul, sunt conștienți în motivațiile lor că aceste construcții au un rol aparte și reprezintă un spațiu simbol al comuniunii românești, un simbol al demnității naționale și unității dintre lucrarea spirituală și socială a Bisericii.

Itemul nr. 9

Prin itemul final cu întrebarea “Care crezi că ar fi elementele principale pentru a considera o biserică parohială sau o mănăstire ca fiind cu adevărat specială pentru tine? “ , elevii au avut răspunsuri foarte variate și amuzante deopotrivă.

În tabelul de mai jos am cules mai multe răspunsuri și le-am grupat pe cele mai comune:

Întrebarea la care elevii au răspuns corespunde oarecum și idealului lor în a-și satisface nevoile lor religioase și creionează foarte bine așteptările lor în legătură cu spațiul bisericesc.

Pe lângă ambientul extern care ne ajută la contemplarea frumosului ca printr-o ramă, observăm din rezultatele de mai sus că slujitorii unui lăcaș de cult au o deosebită responsabilitate în a crea un climat favorabil pentru tineri în special. Biserica întotdeauna, dar mai ales în ultimii ani a încercat și încearcă să atragă tinerii și să-i implice în diverse activități. Asemenea arhitecturii care sugerează apropierea lui Dumnezeu de oameni, biserica trebuie să ofere și un cuibar plăcut pentru formarea viitoarelor generații de creștini și apoi a familiei tradiționale autentice.

4.8 Concluziile cercetării

Cercetarea de față a scos la iveală faptul că elevii Colegiului Tehnic Cărășan din Reșița a o bază cât de cât solidă în ancorarea lor în spațiul religios. Persoanele care le-au influențat viața pozitiv din punct de vedere religios au fost în primul rând părinții apoi bunicii și profesorul de religie.

Elevul tipic al școlii noastre din punct de vedere religios este cel care participă la slujbele de la biserică din când în când , această frecvență fiind mai mare în rândul fetelor decât în rândul băieților. Cum nu pun accentul pe partea teoretică sau pe diverse aspecte intelectuale, ci mai mult practice, am ajuns la concluzia că și răspunsurile lor au un caracter mai mult practic dar la obiect.

Acești elevi cunosc faptul că își formează părerile din ce văd în mass media sau în familie și de cele mai multe ori motivațiile lor oglindesc acest fapt.

Chiar și așa, pe lângă util, se vede clar preferința acestora pentru frumos. Acest frumos pe care îl văd tinerii noștri este probabil mai sincer și mai curat decât cel văzut prin ochii noștri, al adulților și de aceea mi-am permis să observ frumosul pe care elevii mei îl văd în biserică.

Un alt lucru pe care l-am observat a fost preferința lor pentru lucrurile mai vechi ca timp și desigur o atracție sporită spre bisericile mai vechi construite. Am pornit cu preconcepția că elevii mei vor prefera mai mult modernismul progresist însă mi-au demonstrat contrariul. Am realizat faptul că omul, chiar tânăr fiind, nu are cum să nu simtă o tresăltare mai ales în fața marilor monumente de artă religioasă și să se întrebe cine a creat asemenea frumusețe și pentru Cine s-a creat asemenea frumusețe. Bisericile, fie ele parohiale sau din cadrul mănăstirilor, până la urmă nu contează chiar așa în aer respiră, vechi sau nou, ci așa cum au bifat tinerii noștri, cel mai important este ca acolo să se regăsească pe ei înșiși, să simtă că sunt parte integrantă a Bisericii, că ceea ce fac ei are un rost și că sunt îndrumați cu dragoste, multă implicare și mult tact pedagogic.

Elevii școlii noastre și-au ascuțit simțul estetic prin vizitele pe care le-au făcut în județ sau în restul țării la diferite obiective de mare însemnătate religioasă. Chiar dacă aparent par că ignoră anumite aspecte pe care noi ne-am dori ca ei să și le însușească, cu siguranță acel ceva sădit în interiorul lor prin toate experiențele palpabile avute, cu siguranță că va germina ceva cu adevărat bun în viitor.

Chiar dacă la unele întrebări am vrut să ispitesc și spiritul lor critic, m-am lovit bucuros de maturitatea multora dintre ei care recunosc falsele modele și non-valorile societății și care recunosc faptul că avem nevoie și de monumente care să ne reprezinte dar trebuie să și naștem oameni capabili de a duce mai departe moștenirea lăsată cu atâta drag de înaintașii noștri.

De la cel mai pasiv elev până la cel mai activ și implicat, toți au un ideal frumos sădit cu siguranță în ei de către Dumnezeu. Dacă acelui ideal noi pedagogii nu îi vom da o formă, asemenea lutului, el în timp se va deforma și se va pierde în contextul acesta foarte sensibil când familia este din ce în ce mai destrămată datorită lipsei locurilor de muncă sau al altor factori. Personal mă lovesc de aceste situații în care văd tineri cu un potențial extraordinar, cu o bază solidă dar care cu siguranță se vor pierde dacă familia și societatea nu le va oferi un suport puternic.

Nu pot uita, spre final, o comparație făcută de un elev al școlii noastre cum că tânărul de astăzi în fața frumuseții divine este asemenea împărțirii în trei a interiorului bisericii: cu picioarele și cu mâinile este în căutarea lui Dumnezeu apoi cu inima simte frecvența iubirii Acestuia iar cu mintea o preia și o dăruiește mai departe exprimând frumosul din preaplinul dăruit lui încă de la naștere.

CONCLUZII

Având în vedere toate aspectele din acestă lucrare, țin să provoc în a reflecta la cuvintele lui Nicolae Iorga, care pune în lumină, oarecum, ceea ce am dorit în acest an al Centenarului Marii Uniri, și anume că ”Unitatea națională nu este un success de diplomație, o izbândă militară, o cucerire a forței, isprava unei cugetări individuale ori a unei acțiuni de grup, ci rezultatul firesc a lunei stări de fapt permanente.” Mediul în care trăim astăzi nu ne încurajează din păcate ca să vedem bijuteriile prețioase pe care țara noastră le oferă, iar aici nu mă refer la bogății ale solului, ci la adevăratele comori care ne fac cinste, ne amintesc cine suntem și de unde am plecat, unde ne-am născut, unde trăim, de unde moștenim și ce anume moștenim, ce lăsăm în urmă și cui lăsăm toate. Aceste adevărate comori sunt cele prin care ne identificăm ca oameni, ca neam, iar de aici nu lipsesc aspectele discutate în prezenta lucrare.

Municipiul Reșița se regăsește printre locurile care au o puternică încărcătură istorică și spirituală. De la început, se poate conchide faptul că aceste meleaguri au fost călcate de înaintașii noștri, încă de pe vremea romanilor, iar aceste locuri au fost preferate din vechi timpuri, de oameni care au dezvoltat meșteșugurile din stadiile incipiente, până mai apoi, peste secole, la adevărate uzine cu care ne-am mândrit peste tot în lume. Reșița nu a fost lipsită nici de conflicte, de ani de istorie zbuciumată, dar important este că toți acești oameni care au trăit aici au simțit nevoia de a-L căuta pe Dumnezeu. Sufletul omului este alcătuit în așa fel încât să-L caute pe Cel care i l-a dat, și cum să-L caute altcumva decât prin preoții care au slujit cu cinste aici, și unde să-L caute altundeva decât în bisericile construite tocmai din acestă acută nevoie spirituală. Vedem mai departe în lucrare cum locuitorii Reșiței și-au construit lăcașuri de cult pe care le-am prezentat după vechimea lor și am evocat totodată și credința, perseverența și talentul creștinilor din Banatul de Munte. Fiecare lăcaș de cult de aici este o adevărată bijuterie de artă bisericească și într-adevăr a meritat ca să intrăm în toate și să simțim, chiar și imaginându-ne, mirosul atâtor cădiri cu tămâie ale preoților de aici.

Cred că a meritat acest periplu care nu a putut fi simțit mai bine decât prin a vedea și viața bisericească din trecut dar și pe cea actuală. Desigur, aici ajungem și la prezentul de unde pornește și cercetarea didactică pe care am întreprins-o. Au fost adevărate provocări în a contura tânărul de azi și a vedea cât interes manifestă pentru comorile acestor locuri și dacă nu, cum putem face ca să rămână măcar cu acea sămânță sădină în inima lui prin care , sperăm, să încolțească vreodată în căutarea adevăratelor valori. Am văzut că în rândul elevilor există o criză a recunoașterii valorilor care pentru ei s-au pervertit datorită “modelelor” greșite, a non-valorilor promovate în special de mass-media, și cum toate acestea, combinate cu lipsa prezenței familiei în momentele critice ale dezvoltării lor, îi fac ca să caute în locuri total nepotrivite.

Cu adevărat, este o adevărată provocare să captezi atenția tinerilor mai ales cu subiecte de artă bisericească, însă tind să cred că toate acestea se realizează prin experiență și descoperire, prin vizite și explicații la fața locului, mai bine zis prin învățare prin experimentare.

Pe viitor, am decis, având și competențe fotografice și de design web, să pot capta atenția tinerilor în acest domeniu văzând și predispoziția lor de navigare în mediul online. Așadar, dacă tot viitorul ne conferă digitalizarea prin folosirea tot mai mare a dispozitivelor electronice pentru citit și scris, voi putea să profit de acestă ocazie prin a dezvolta o platformă pe care să o folosim ca material didactic pentru vizitarea virtuală a fiecărei biserici în parte din localitatea noastră, putând accesa imagini cu tehnologia de panoramare la 360 grade. Desigur această posibilitate nu va trebui să substituie în niciun fel vizitarea bisericilor și participarea la sfintele slujbe.

Închei cu mulțumiri pentru familia care mi-a fost alături în tot acest timp și nu în ultimul rând, profesorului meu coordonator, Lector univ. dr. Daniel Alic pentru implicare, dăruire și în special răbdare, cu speranța că mă voi folosi atât eu cât și alți colegi de prezenta lucrare pentru a putea ajunge ușurință mai ales la inimile celor care trăiesc printre frumusețile acestor meleaguri.

BIBLIOGRAFIE

Arhive

Arhiva Muzeului Banatului Montan Reșița, secția manuscrise.

Arhive parohiale

Arhivele Episcopiei Caransebeșului

D.J.A.N. Caransebeș – Colecția de documente S.T.E.G.. D. J. A. N. Caransebeș,

Fond Prefectura Caraș.

D. J. A. N. Caransebeș, Fond Primăria Reșița.

D. J. A. N. Caransebeș, Fond U.D.R.

D. J. A. N. Caransebeș, Fond Comisariatul de Poliție Reșița.

D. J. A. N. Caransebeș, Fondul Oficiul Parohial Ortodox Român – Reșița Montană.

Cărți

Studii și articole

Surse electronice

Alic, Aron, Daniel, Actiuni educative și economice de sprijinire a comunităților din Banat în perioada Primului Război Mondial. Secvențe din istoria Bisericii Ortodoxe Române disponibil pe http://www.academia.edu/35326686/Daniel_Aron_ALIC_Actiuni_educative_si_economice_de_sprijinire_a_comunitatilor_din_Banat_in_perioada_Primului_Razboi_Mondial._Secvente_din_istoria_Bisericii_Ortodoxe_Romane

Albert, Carmen, Cercetarea monografică regională interbelică: cazul bănățean, disponibil pe http://www.academia.edu/10507308/Cercetarea_monografic%C4%83_regional%C4%83_interbelica_cazul_b%C4%83n%C4%83%C5%A3ean

http://www.banatuldemunte.ro/author/admin/page/13

http://istoriabanatului.wordpress.com/category/istoria-resitei

http://colegiultehniccarasan.ro

http://banatulmontan.wordpress.com

http://www.episcopiacaransebesului.com

Home

http://istoriabanatului.wordpress.com/

Acasa

http://www.banaterra.eu/

http://www.argument-cs.ro/

http://www.banatuldemunte.ro/

http://www.basilica.ro/

http://www.biserici.org/

TieLabs HomePage

http://www.monumenteistorice.ro/

http://www.muzeulbanatuluimontan.ro/

http://www.primariaResita.ro/

http://www.protopopiatulresita.ro

UNIVERSITATEA “EFTIMIE MURGU” REȘIȚA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

Declarație de autenticitate

Subsemnatul Petanec Bogdan Claudiu înscris la examenul de susținere a gradului didactic I, în cadrul Facultății de Științe Sociale, Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic, Universitatea “Eftimie Murgu” din Reșița, având lucrarea metodico-științifică, cu titlul Bisericile municipiului Reșița. Istorie și artă bisericească, declar următoarele.

a) lucrarea a fost elaborată personal și îmi aparține în întregime;

b) nu au fost folosite alte surse decât cele menționate în bibliografie;

c) nu au fost preluate texte, date sau elemente de grafică din alte lucrări sau din alte surse fară a fi citate și fără a fi precizată sursa preluării, inclusiv în cazul în care sursa o reprezintă alte lucrări proprii;

d) lucrarea nu a mai fost folosită în alte contexte de examen sau de concurs.

Înțeleg că falsificarea datelor și a informațiilor analizate în lucrare constituie fraudă și este sancționată conform regulamentelor în vigoare.

Data: Semnătura:

…………………… ……………………………