BISERICI ȘI ȘCOLI ROMÂNE DIN SCAUNUL ORĂȘTIEI ÎNTRE 1867 -1918 COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: CERCETĂTOR ȘTIINȚIFIC I DOCTOR DUMITRU SUCIU DOCTORAND: VASILE… [607583]

ACADEMIA ROMÂNĂ
INSTITUTUL DE ISTORIE ,,GEORGE BARIȚIU” CLUJ -NAPOCA

TEZĂ DE DOCTORAT

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
CERCETĂTOR ȘTIINȚIFIC I DOCTOR
DUMITRU SUCIU

DOCTORAND: [anonimizat]
2013

2 ACADEMIA ROMÂNĂ
INSTITUT UL DE ISTORIE ,,GEORGE BARIȚIU ” CLUJ -NAPOCA

BISERICI ȘI ȘCOLI ROMÂNE DIN SCAUNUL
ORĂȘTIEI ÎNTRE 1867 -1918

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
CERCETĂTOR ȘTIINȚIFIC I DOCTOR
DUMITRU SUCIU

DOCTORAND: [anonimizat]
2013

3 CUPRINS

Argument ………………………………………………………………………………6
I. Românii din scaunul Orăștiei – trecut și prezent istoriografic …… ……………8
I.1. Repere istoriografice…………………………………………… ……………..8
I.2. Istori ografia bisericilor și școlilor confesionale române ști din scaunul
Orăștiei…………………………… ………………………………………………25
II. Scaunul Orăștiei în perioada 1867 -1914 ……………………… ……………….54
II.1. Organizarea administrativ -teritorială a scaunului Orăștiei…… ……………..54
II.1.1. Structura administrativă centrală a ținutului Or ăștiei…… …………..54
II.1.2. Orașul Orăștie – de la divergențe către un model de convie țuire și
convergențe………………………………………………………………….72
II.2. Evoluția demografică a scaunului Orăștiei……………………… …………..88
II.2.1. Populația în cifre globale……………………………… …………….88
II.2.2. Structura națională a populației………………………… ……………98
II.2.3. Structura confesională a populației……………………… …………104
II.3. Evoluția social-economică a scaunului Orăștiei……………… ………………..109
II.4. Clerici și mireni români în mișcare a național -politică românească din scau nul
Orăștiei……………………………………………………………………… …..143
II.5. Preoți și înv ățători români, promotori ai a sociaționismul ui cultural din
scaunul Orăștiei………………………………………………………………….163
III. Biserica ortodoxă din scaunul Orăștiei în perioada 1867 -1914 …… ………215
III.1. Nașterea și formarea identității co nfesionale ortodoxe în scaunul
Orăștiei…………………………………………………………………………………………………..216
III.2. Organizarea protopopiatului ortodox Orăștie între 18 67 și 1914………..230
III.3. Clerul ortodox în perioada 1867 -1914: nivel intelectual, situație materială,
stare disciplinară………………………………………………………………..245
III.4. Starea bisericilor între 1867 și 1914……………………………………..2 82
III.5. Colecte, donații și fonduri bisericești…………………………………….296
IV. Biserica greco -catolică din scaunul Or ăștiei în perioada 1867 -1914 …… ….309

4 IV.1. Începuturile bisericii greco -catolice în scaunul Orăștiei………………..310
IV.2. Organizarea protopopiatului greco -catolic Orăștie între 1867 și 1914….323
IV.3. Clerul greco -catolic în perioada 1867 -1914: nivel intelectual, situație
materială, stare disciplinară…………………………………………………….329
IV.4. Starea bisericilor între 1867 și 1914…………………………………….336
V. Școala confesională românească din scaunul Orăștiei în perioada 1867 –
1914 ………………………………………………………………………… ….341
V. 1. Începuturile șc olii confesionale românești în scaunul Orăștiei ………… ..341
V.2. Școala confesională ortodoxă din scaunul Orăștiei între 1867 și 1914……351
V.3. Școala confesională greco -catolică din scaunul Orăștiei între 1867 și
1914 ……………………………………………………………………………359
VI. Biserica ortodoxă din scaunul Orăștiei în anii Primului Război
Mondial ………………………………………………………………………..362
VI.1. Organizarea protopopiatului ortodox Orăștie între 1914 și 1918……… ..362
VI. 2. Clerul parohial și războiul………… …………………………………….366
VI.3. Aspecte din viaț a parohiilor………………………………………………372
VII. Biserica greco -catolică din scaunul Orăștiei în anii Primului Război
Mondial ………………………………………………. ………………………… ………………….376
VII.1. Organizarea p rotopopiatului greco -catolic Orăștie între 1914 și
1918…………………………………………………………………………….376
VII. 2. Clerul parohial și războiul………………………………… …………..380
VII.3. Aspecte din viața parohiilor………… ………………………………….384
VII.4. Predarea clopotelor din protopo piatul greco -catolic Orăștie pentru scopuri
militare ………………………………………………………………………..386
VIII. Școala r omânească din scaunul Orăștiei în anii Primului Război
Mondial ……………………………………………………………………… 402
VIII.1. Situația școlii confesionale ortodoxe între 1914 și 1917……… ……..402
VIII.2 . ,,Zona culturală” (1917 -1918) …………………………………………410
VIII.3. Învățători români con damnați de autoritățile de stat ………………….415
VIII. 4. Situația școlii conf esionale greco -catolice între 1914 și 1918 ………..417

5 IX. Clerici și mireni români din scaunul Orăștiei în lupta pentru realizarea
României Mari ……………………………………………………………………………. 422
IX.1. ,,Frontul de acasă”…………………………………………………… …….. 423
IX.2. Pe fronturile din Europa ……………………………………………… …….. 430
IX.3. Activitatea consiliilor și gărzilor naționale române …………………… …… 433
IX.4. Alba Iulia ……………………………………………………………… …… 438
Considerații finale ……………………………………………………………… ……..443
Bibliografie…………………………………………………………………………….449
Anexe……………………………………………………………………………………463

6 ARGUMENT

Istoriografia vieții bisericești și școlare românești din Transilvania este una
dintre direcțiile cercetării istorice, care a luat avânt deosebit în perioada post -comunistă .
Cercetările inaugurate în ultimii ani s -au concentrat asupra instituțiilor ecleziastice și
școlare din spațiul Transilvaniei, fondurile arhivistice create de aceste organisme oferind
cercetătorului o informație foarte variată, de la viața religioasă și e ducațională propriu –
zisă la cele mai diverse date de istorie culturală, socială, politică etc. Ele sunt de o bogăție
extraordinară, răsplătind efortul metodic al celui interesat.
Cercetătorii istoriei scaunului Orăștie au urmărit în pr incipal fructificarea
vieții economice, politice, sociale, militare și culturale a românilor din acest ținut, în
diferite secvențe de timp ale trecutului istoric. În acest context, tentativa întreprinsă de a
restitui prin intermediul documentelor istorice viața bisericilor și școlilor române din
perioada 1867 -1918, vine în întâmpinarea unei necesități istorio grafice resimțite de mai
mult timp în această parte a țării, cu atât mai mult cu cât eforturile de depistare,
investigare, selecție și prelucrare a doc umentelor, desfășurată pe parcursul mai multor
ani, au pus în evidență aspecte diverse privind evoluția celor două instituții ale românilor
din scaunul Orăștiei. În mod deosebit, se relevă că evoluția istorică a bisericilor și școlilor
române s -a integrat în mod organic în problematica generală a istoriei moderne românești
din Transilvania, exemplul local, prin variantele și manifestările sale concrete,
argumentând o dată în plus faptul că biserica și școala au fost dintotdeauna cauză a
tuturor românilor.
Lucrarea de față se constituie ca o sinteză obiectivă a uneia dintre cele mai
frământate perioade din istoria modernă a scaunului Orăștie. Avem o dublă intenție. Pe de
o parte, printre prea multele ,,pete albe” în cunoașterea istorică asu pra scaunului Orăștie,
se numără și trecutul bisericilor românești, cea ortodoxă și cea greco -catolică, precum și
starea învățământului confesional românesc. Încercând să cuprindem aici principalele
date ale unora dintre oamenii, locurile și evenimentele c are au marcat bisericile și școlile
române din ținutul Orăștiei în perioada 1867 -1918, urmărim să contribuim la acoperirea
nevoii de informații în domeniul vieții spirituale și școlare. Pe de altă parte, se știe că
istoria unui popor nu poate fi reconstitu ită numai din descrierea marilor evenimente care

7 au produs schimbări profunde în plan politic, social, economic sau cultural. Pe lângă
acestea, s -au petrecut în cursul vremurilor și întâmplări mai mărunte, care merită însă
atenția cercetătorilor și e bine să fie înregistrate pentru posteritate, pentru ca astfel cititorii
să-și poată crea o imagine despre situația existentă în diferite perioade istorice. Această
afirmație este valabilă și în cazul unui ținut mai mic cum este scaunul Orăștiei, unde pe
lângă e venimente deosebite care pot fi cuprinse în paginile unei istorii naționale a
României, s -au consemnat și fapte de o amploare mai redusă. De aceea, lucrarea de față
își propune o prezentare succintă a reflectării trecutului bisericesc și școlar din acest
perimetru geografic al Transilvaniei, pe segmentul de timp enunțat în titlu, faptele la care
ne-am oprit fiind de natură să evidențieze, o dată în plus, valoarea regională/națională a
unor evenimente petrecute într -o zonă ce poartă amprenta unor structuri l ocale.
În reconstituirea structurilor bisericești, atât ortodoxe cât și greco -catolice, dar
și a rețelei de școli confesionale din ținutul Orăștiei, am utilizat mai multe surse de
documentare. Lucrarea este fundamentată pe documentele arh ivistice inedite aflate în
fondurile Serviciului Județean Hunedoara al Arhivelor Naționale, informațiile fiind
completate de cele provenind din colecții de documente edite, presa ecleziastică și laică,
studii de specialitate, lucrări de sinteză și dicționa re. Ca metodologie de prezentare a fost
ales criteriul cronologic al desfășurării evenimentelor, analizându -se problematica
urmărită la nivel local, fără a pierde din vedere contextul general din Transil vania. Spre o
mai ușoară lecturare a textului, lucrar ea a fost structurată pe 9 capitole, cărora le -am
adăugat câteva considerații finale, o bibliografie și o serie de anexe.
Nu putem încheia fără să mulțumim tuturor acelora care ne -au încurajat și ne –
au dat sfaturi și sugestii utile în proc esul pregătirii lucrării. Exprimăm deplina noastră
gratitudine domnului c.ș. I dr. Dumitru Suciu, care ne -a propus tema abordată ca subiect
de cercetare și ne -a sprijinit pe tot parcursul elaborării acesteia. De asemenea, exprimăm
mulțumirile noastre colec tivului de cercetători de la Institutul de Istorie ,,George Barițiu”
din Cluj -Napoca, care ne -a oferit recomandări de un real folos pentru structurarea
lucrării. Mulțumiri se cuvin adresate și specialiștilor de la Serviciul Județean Hunedoara
al Arhivelor Naționale, pentru materialele puse la dispoziție cu promptitudine în vederea
realizării acestei lucrări.

8 I. ROMÂNII DIN SCAUNUL OR ĂȘTIEI – TRECUT ȘI PREZENT
ISTORIOGRAFIC

I.1. Repere istoriografice
O istorie a Transilvaniei trebuie să cuprindă, inevitabil, și un scurt istoric al
scaunului săsesc O răștie care, până în anul 1876, a făcut parte sub raport administrativ,
din ,,Fundus Regius ”. Cercetarea aprofundată a ținutului orăștian este și astăzi necesară,
în condițiile în care, multip lele aspecte pe care le ridică înființarea, evoluția și desființarea
fostului scaun săsesc abia au fost creionate. Poziționat la extremitate a vestică a așa –
zisului ,,Pământ Crăiesc ”, scaunul Orăștie nu a beneficiat, sub aspectul investigației
istoriografic e, de o abordare sistematică și completă. În istoriografia română, scaunul
Orăștiei, acest spațiu multietnic, multiconfesional și multicultural nu s -a bucurat de o
tratare pe măsura rolului important pe care românii de aici l -au avut în emanciparea și
mode rnizarea națiunii române din Transilvania. Prea puțin cunoscută și sporadic tratată
sub anumite aspecte, uneori făcându -se doar tangențial referiri la ea în lucrările de
specialitate, istoria românilor din scaunul săsesc Orăștie este, în consecință, mai pu țin
cunoscută marelui public. Poate de aceea continuă să circule și astăzi o imagine a zonei
Orăștiei nu tocmai exactă, care – spre a fi pusă în acord cu originalul – s-ar cere
substanțial retușată, dacă nu rec onstituită din altă perspectivă.
Timp de mai multe decenii, interesul istoriografiei române s -a manifestat cu
precădere față de importante centre urbane ale Transilvaniei (Brașov, Sibiu, Făgăraș,
Cluj, Arad, Oradea, Blaj, Năsăud, Gherla ș.a.) și s -a concretizat în numeroase studii și
sinteze monografice de referință. Rămas oarecum în afara cercetărilor istoriografice de
mare anvergură, scaunul Orăștie a beneficiat doar de contribuții lacunare și destul de
dispersate ale cercetătorilor trecutului istoric din Transilvania. A fost necesară trecerea
unei bune perioade de timp, pentru ca, începând cu a doua jumătate a secolului al XX -lea
să asistăm la redescoperirea și scoaterea la lumină de către cercetători a acestui perimetru
geografic încărcat de istorie.
Analizat și inv estigat din multiple unghiuri de vedere, scaunul Orăștie a oferit
și oferă un câmp de investigație bogat pentru istorici. Astfel se explică apariția în
istoriografia română a ultimilor ani a unor lucrări care abordează aspecte de istorie

9 politică, economic ă, socială, militară, culturală și religioasă. Lor li se adaugă colecții de
documente, dicționare, memorii, amintiri etc. Această producție istoriografică este rodul
unor investigații consistente și pertinente realizate de către specialiști (istorici, cerc etători,
arhiviști, muzeografi, bibliotecari), dar nu trebuie omisă nici contribuția scrisă a celor
care au fost implicați direct în anumite evenimente (avocați, medici, notari, învățători,
preoți) și care ne -au lăsat mărturiile lor scrise. Obiectivul cent ral al acestor demersuri, pe
fondul amplificării interesului istoriografic pentru această zonă, vizează promovarea
scaunului Orăștie, în care, alături de români, a trăit un întreg mozaic de etnii, grupuri
lingvistice și religioase.
Capitolu l de față își propune să ofere o sinteză bibliografică a principalelor
investigații istoriografice care au avut ca subiect scaunul Orăștiei, adică orașul Orăștie și
comunitățile rurale din jurul său. În acest demer s, am ales un interval de timp bine
delimi tat, de la anul 1224, luat ca anul primei atestări documentare a orașului Orăștie, și
până la anul 1918, când s -a realizat Unirea Transilvaniei cu România. Demersul este unul
dificil datorită mai multor factori. Un prim factor este legat de producția istor iografică ce
se referă la scaunul Orăștie, care , deși câmpul informațional este bogat și variat, nu se
manifestă printr -o ,,inflație” de cărți de istorie cu acest subiect. Mai mult, interesul arătat
acestei teme a generat uneori lucrări inegale din punct de vedere calitativ, care prezintă
informațiile într -un mod lacunar, subiectiv și extrem de disparat. Un al doilea factor care
îngreunează demersul nostru se datorează faptului că scaunului Orăștie, în înțeles politic,
administrativ, economic, social sau c onfesional, nu i -au fost dedicate în mod direct
anumite cărți și studii, acesta regăsindu -se în unele articole care abordează în mod
tangențial acest subiect.
Din dorința unei clasificări a istoriografiei dedicate românilor din scaunul
Orăștie, am realizat bibliografia curentă ținând cont de diversitatea problematică și de
ordinea cronologică a apariției lucrărilor reprezentative pentru acest subiect. În ceea ce
privește literatura istorică dedicată scaunului Orăștie, am înregistrat atât lu crări semnate
de autori români, cât și pe acelea care, deși au fost redactate de autori de alte etnii și
confesiuni, au dezb ătut totuși probleme legate de soarta românilor din această zonă. În
acest context trebuie să menționăm faptul că, alături de cărți și studii care și -au propus
abordarea problemei în mod științific, sistematic, critic și obiectiv, am reținut și lucrări

10 scrise dintr -o perspectivă personală, subiectivă, sub forma memoriilor, jurnalelor,
însemnărilor de călătorie . În final dorim să preciz ăm că, intenția noastră a fost să umplem
un gol ce se resimte la nivelul de plecare al unor studii des pre românii din scaunul
Orăștie , prin realizarea unui instrument de lucru util și necesar în peisajul istoric
autohton.
În cele ce urmează , vom prezenta doar câteva aspecte generale privitoare la
modul în care literatura de specialitate a reflectat implicarea românilor din scaunul
Orăștie în problemele naționale, politice, social -economice, militare, culturale și
confesionale de pe aceste mel eaguri și din Transilvania. Chiar dacă aceste scrieri au văzut
lumina tiparului într -un timp relativ îndelungat, analiza lor prezintă în continuare un
interes sporit, în încercarea de a recupera un teritoriu, în acest caz scaunul Orăștie, cu
mijloacele specifice istoriei.
După cum se știe, formarea scaunului săsesc Orăștie este în legătură directă cu
așezarea sașilor și a cavalerilor teutoni în Transilvania, acțiune care constituie o parte
dintr -un amplu proces de colonizare germană î n ce ntrul și răsăritul Europei, ce s-a
desfășurat în secolele X -XIV. Prin diploma din anul 1224, Andrei al II -lea, regele
Ungariei, a confirmat privilegiile sașilor din Transilvania așezați pe teritoriul situat între
Orăștie și Baraolt, inclusiv ținutul secuil or din Sepsi și Daraus1. Acest document
marchează și prima atestare documentară a orașului Orăștie. Organizarea scaunului
Orăștie trebuie pusă, probabil, în legătură cu răscoala din anul 1324, când ,,toți sașii din
Transilvania” s-au ridicat împotriva rege lui Ungariei, Carol Robert. Revolta a necesitat
însăși prezența regelui în sudul Transilvaniei și, cu precădere, în zonele cele mai afectate.
Împreună cu armata sa, regele va poposi mai multe zile din luna august în tabăra de lângă
Orăștie. La un sfert de veac de evenimentele menționate, într -un document din 14 iulie
1349 apare atestat documentar și scaunul Orăștie2. Secole de -a rândul, târgul/orașul
Orăștie va fi centrul scaunului săsesc înființat aici, documentele menționând existența
unei populații săseș ti, românești și maghiare. Orașul va fi cea mai importantă localitate
sub raport administrativ, politic, economic, confesional și cultural a regiunii, sediul
scaunului săsesc. Fiind așezat în partea de sud -vest a Transilvaniei, încă din cele mai

1 Anton E. Dörner, Documente și cronici privind istoria orașului și scaunului Orăștie , Vol. I: 1200 -1541,
Cluj- Napoca, 2003, p. 14.
2 Ibidem , p. 32.

11 vechi timp uri scaunul Orăștie a avut un rol politic, economic, dar și militar. Scaunul
săsesc Orăștie s -a menținut ca formă de organizare politico -administrativă până în anul
1876, când ,, Pământul Crăiesc ” a fost desființat și înglobat în noile comitate create.
Noile realități socio -economice, politice, instituționale și confesionale din
ținutul Orăștiei au fost surprinse în lucrările mai multor călători străini ce s -au perindat
prin această zonă între secolele XV -XVIII. Principalele probleme inve stigate de către
acești peregrini au fost cele care au în vedere cadrele de bază ale scaunului Orăștie :
poziția geografică, organizarea administrativă, bogățiile naturale, ocupațiile de bază ale
locuitorilor, opțiunea religioasă a românilor, cetatea Orăști ei. Dintre autorii străini de
cronici și însemnări, care au vizitat Transilvania și au lăsat notații din care putem
reconstitui imaginea scaunului Orăștie în anumite momente ale istoriei, am reținut ca
fiind reprezentative pentru secolele XVI -XVII numele lui Georg Reicherstorffer, Giovan
Andrea Gromo, Antonio Possevino, David Frölich, Conrad Iacob Hiltebrandt și Evlia
Celebi3. Aceste scrieri au un caracter istoric, geografic și etnografic și zugrăvesc un
tablou veridic al scaunului Oraștie, locuit de popul ații diverse, în care, alături de români,
trăia un întreg mozaic de etnii, grupuri lingvistice și religioase.
Constatări și a precieri cu privire la trecutul , organizarea și viața locuitorilor din
scaunul Orăștie sunt întâlnite și la auto ri de la începutul secolului al XIX -lea. Aceștia
proveneau din rândul intelectualității săsești și maghiare din Orăștie și intenționau să
ofere publicului cititor o istorie locală, având ca punct de plecare documentul istoric.
Asfel, preotul evanghelic Dan iel Joseph Leonhardt este primul cronicar sas al
începuturilor orașului Orăștie. Având intenția de ,,a transmite o seamă de informații cu
caracter istoric și lingvistic unei alte generații cu o mai mare aplecare spre trecut”4,
Leonhardt a publicat în pagin ile revistei ,, Transilvania ” o monografie dedicată orașului
Orăștie , de mică întindere, intitulată ,, Denkwürdigkeiten von der alten Város und der
gegenwärtigen Broos ”. Succesul acestui demers a făcut ca, în anul 1852, la Sibiu,
lucrarea să fie tipărită sub forma unei broșuri destinată marelui public5. Din rândul

3 Traducerile în limba română ale textelor aparținând acestor autori au fost publicate în *** Călători străini
despre țările române (serie îngrijită de Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu -Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu și Ion Totoiu), București, Vol. I, 1968, p. 207 -226; Vol. II, 1970, p. 316 -324 și 536 -590;
Vol. V, 1973, p. 45 -54 și 543 -606; Vol. VI , Partea a II -a, 1976, p. 326 -753.
4 Anton E. Dörner, op. cit ., p. 5 -6.
5 Ibidem.

12 intelectualilor de origine maghiară, care au abordat teme din istoria ținutului Orăștiei, se
remarcă avocatul Nagy Lipot. Acesta, în anul 1846, a redactat un manuscris cu titlul
,,Szászváros várossa és széke történeti földleirati és sztatisztikai leirása ”6, având ca
subiect file din istoria orașului și a scaunului Orăștie. Lucrarea avea în anexă ,,un număr
semnificativ de documente și acte extrase din diferite fonduri de arhive publice și
private”7. Din păcate, izbucnirea revoluției de la 1848 -1849 a făcut ca manuscrisul să nu
mai vadă lumina tiparului. Seria promotorilor unei istorii a orașului și scaunului Orăștie
este întregită de figura preotului evanghelic Albert Amlacher. În a doua jumătate a
secolului al XIX -lea, Amlacher a încheiat redactarea unei culegeri de documente
consacrată Orăștiei, după numeroși ani de căutări prin arhivele și bibliotecile din
Transilvania. A vând titlul ,, Urkundenbuch zur Geschichte der Stadt und des Stuhles
Broos bis z um Uebergang Siebenbürgens unter Erbfürs ten aus dem Hause Oesterreich
(1690 )”, corpusul documentar a fost publicat la Sibiu, în anii 1879 -1880, de către revista
de istorie ,, Archiv des Vereines für Siebenbürgische Landeskunde ”, provocând ,,interesul
lumii științifice săsești și nu numai”8.
La sfârșitul secolului al XIX -lea și începutul secolului XX, oamenii și locurile
din zona Orăștiei vor deveni subiectul unor lucrări redactate de către autorii români, care,
în peregrinările lor au trec ut prin acest ținut. Dincolo de pitorescul unor consemnări,
aceste notații, în fapt impresii de călătorie, cuprind și informații documentare destul de
valoroase. Să ne oprim în cele ce urmează doar asupra a două nume de autori. În 1894, la
Sibiu , apărea lu crarea ,, Țara noastră ”, avându -l ca autor pe ziaristul Silvestru Moldovan.
Acesta a observat atent locurile vizitate și s -a interesat de istoria ținutul ui Orăștiei, notând
următoarele : ,,Locul cel mai însemnat pe Câmpul Pânii este orășelul Orăștia, aflător la
poalele munților Sebeșelului, lângă râulețul Orăștioara. El este oraș vechi, în care
precum și în împrejurimea lui s-au așezat și sași, la venirea lor în Ardeal. În privilegiul
andreian, dat sașilor de regele Andrei al II -lea la 1224, Orăștia este desi gnată ca punctul
estrem spre apus al teritoriului locuit de sași ; ea a fost centrul scaunului săsesc de

6 Descrierea istorică și statistică a orașului și scaunului Orăștie, 1846 (mss. 2375 B. C .U. Cluj -Napoca), Cf.
Ibidem , p. 6.
7 Ibidem .
8 Ibidem , p. 5.

13 asemenea numire”9. În continuare, autorul ne oferă informații despre Orăștia sfârșitului
de veac XIX, din care se conturează imaginea unui oraș în care erau prezente toleranța
etnică și confesională între români, sași și maghiari10. Peste un deceniu, poziția
importantă a românilor din orașul Orăștie și din satele înconjurătoare este subliniată de
către istoricul Nicolae Iorga, cu ocazia călătoriei sale pri n Transilvania și Banat. Vizitând
zona în cursul anului 1906, Iorga a remarcat progresele înregistrate de români în plan
demografic , politic, economic și cultural : ,,Românii, în ciuda celor cari -i privesc cu ochi
răi […] alcătuiesc cam 55% din poporație. E i au mai mulți membri în Sfatul comunal, un
preot așa de hotărât ca părintele Moța, care tipărește foaia politică Libertatea, sprijinită
de vreo douăzeci de i nși ce ajută la plata amenzilor ; ei au avocații lor și dăunăzi au
izbutit să aleagă în acest cerc electoral pe tânărul avocat Aurel Vlad […]. Banca
Ardeleana merge bine și ea are în stăpânire cel dintâi hotel din oraș. Și aici e vădit
pentru oricine că vremea românilor se apropie”11. Așadar, se poate afirma că, indiferent
de epoca istorică, imaginea unu i scaun al Orăștiei având un peisaj multietnic,
multiconfesional și plurilingvistic a constituit o reprezentare clar asumată de către
istoricii străini și români.
Un alt set de probleme investigate de către cercetătorii care au tratat sc aunul
Orăștie ca subiect istoriografic, a avut în vedere organizarea administrativă la nivelul
scaunului, orașului Orăștie și al comunităților rurale care gravitau în jurul acestuia. Se
remarcă în acest sens contribuția istoricului Anton E. Dörner, care, î n studiile sale a
abordat probleme diverse legate de viața administrativ ă a acestui perimetru geografic :
limitele teritoriale ale scaunului Orăștie, elita administrativă a scaunului, raporturile
scaunului cu autoritățile centrale12. În aceeași tematică ist oriografică se însc rie și
dicționarul redactat de către Vasile Lechințan, o realizare editorială mai recentă13.
Autorul abordează un subiect de istorie regională, încercând să demonstreze faptul că

9 Silvestru Moldovan, Țara noastră , Sibiu, 1894, p. 396.
10 Ibidem , p. 396 -398.
11 Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească la 1906 , ediția a II -a, București, 1939, p.
136.
12 Vezi pentru aceste probleme: Anton E. Dörner, Scaunul Orăștiei în prima jumătate a secolului al XVIII –
lea. Raporturile cu guberniul , în ,,Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj -Napoca”, XXVI, 1983 –
1984, p. 369 -375; Idem, Scaunul Orăștiei. Limi te teritoriale , în ,,Anuarul Institutului de Istorie și
Arheologie Cluj -Napoca”, XXVIII, 1987 -1988, p. 217 -234; Idem, Elita administrativă a scaunului Orăștie
în veacurile XIV -XVI, în ,,Anuarul Institutului de Istorie Cluj -Napoca”, XXXII, 1993, p. 19 -27.
13 Vasile Lechințan, Oficiali de stat români din Transilvania (1368 -1918 ). Dicționar , Cluj -Napoca, 2003.

14 ,,românii transilvăneni au avut, în patria lor, de -a lungul secolelor, o impresionantă
reprezentanță statală, au fost factori constitutivi de stat, de la cel mai de jos nivel, cel al
cnezilor jurați, juzilor și juraților sătești, până la vârfurile puterii politice, juridice și
administrative, ori în ierarhia milit ară, de la subofițeri la ofițeri superiori, generali și
locotenenți -mareșali”14. În demersul său, istoricul s -a oprit și asupra scaunului Orăștie,
identificând o serie de ,,valoroși oficiali români, administrativi și militari”15 care s -au
distins în posturil e ocupate și au slujit cu destoinicie și credință cauza românească, ,,atât
prin deloc neglijabila sursă financiară obținută, cât și prin însăși prestanța câștigată
pentru națiune”16. Această producție istoriografică este întregită cu o serie de studii și
lucrări realizate în ultimele decenii, care, abordând diferite segmente și fragmente din
istoria Transilvaniei, au tratat tangențial și situația din scaunul săsesc Orăștie17.
Din sfera de interes a cercetătorilor din Transilvania nu a lipsit evoluția
demografică a scaunului Orăștie, în anumite momente ale istoriei. Studiile, destul de
numeroase, ne oferă estimări care se bazează pe recensămintele oficiale ale vremii,
redând în general în mod corect, în limita informației disponibile, situația existentă pe
teren. Aceste date au fost culese și prelucrate de către autoritățile laice, ele oferind o
imagine despre mobilitatea populației, diversitatea etnico -lingvistică și apartenența
confesională a locuitorilor pe ansamblul Transilvaniei sau dintr -o anumită regiune, în
cazul de față din scaunul Orăștie. Există și o serie de lucrări care abordează evenimente
ce au provocat mari suferințe și pierderi umane, așa cum au fost epidemiile de ciumă și

14 Ibidem , p. 5.
15 Ibidem , p. 11.
16 Ibidem , p. 7.
17 Vezi în acest sens lucrările (ordonate cronologic): Ladislau Gyémánt, Reorganizarea administrației
Pământului Crăiesc în lumina actelor tipărite în limba română în anul 1797 , în ,,Anuarul Institutului de
Istorie și Arheologie Cluj -Napoca”, XXVI, 1983 -1984, p. 417 -434; Anton E. Dörner, Sași și români în
administrația scăunală din Transilvania în veacuri le XIV -XVI, în ,,Memoriile Secției de științe istorice a
Academiei”, București, XVI, 1991, p. 139 -144; Marius Bârlianu, Organizarea administrativă a Scaunului
Orăștiei între 1867 -1914 , în ,,Sargetia”, XXXIV, 2006, p. 209 -222; Remus Câmpeanu, Varga Attila, Anton
Dörner, În pragul Europei. Instituțiile transilvane în epoca prereformistă , Cluj -Napoca, 2008; Loránd L.
Mádly, De la privilegiu la uniformizare. Sașii transilvăneni și autoritățile austriece în deceniul
neoabsolutist (1849 -1860) , Cluj -Napoca, 2008; Idem, Reformele împărțirii politico -administrative a
Transilvaniei în deceniul neoabsolutist – etape pe calea modernizării administrative a Transilvaniei , în
,,Schimbare și devenire în istoria României”, Coordonatori Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan, Clu j-
Napoca, 2008, p. 117 -128; Pál Judit, Problema modernizării administrației și justiției în Transilvania la
mijlocul secolului al XIX -lea, în ,,Schimbare și devenire în istoria României”, Coordonatori Ioan Bolovan,
Sorina Paula Bolovan, Cluj -Napoca, 2008, p. 103 -116; Varga Attila, Greta -Monica Miron, Mirela -Popa
Andrei, Anton Dörner, În spiritul Europei moderne. Administrația și confesiunile din Transilvania în
perioada reformismului Terezian și Iosefin (1740 -1790) , Cluj -Napoca, 2009.

15 holeră din Transilvania, care au atins și localități din scaunul Orăștie. Am înregistrat doar
studiile mai însemnate, care, prin informațiile transmise ne ajută să creionăm evoluția
demografică a românilor din scaunul Orăștie în timpul administrației habsburgice și a
celei ungare18.
O incursiun e în istoriografia română a ultimelor două secole ne relevă
existența unei producții istoriografice relativ bogate, având ca subiect viața social –
economică a scaunului Orăștie. Situat într -o poziție geografică favorabilă, în cursul de
mijloc al văii Mureșu lui, între centre importante pentru sud -vestul Transilvaniei (Deva,
Alba Iulia, Sibiu), orașul Orăștie a fost un centru românesc semnificativ în plan
economic, în jurul său gravitând numeroase sate de pe ambele mal uri ale Mureșului, de
pe valea Grădiștei ș i, în unele perioade, chiar de mai departe. Dezvoltarea localităților din
această regiune în plan socio -economic a fost influ ențată de un complex de factori :
creșterea populației, mișcările demografice, ocupațiile locuitorilor, relațiile multiple cu
alte z one mai mult sau mai puțin învecinate și, bineînțeles, condițiile politice generale
dintr -o perioadă istorică sau alta. Acceptând mărturiile scrise ale călătorilor străini ca
izvor pentru istoria economică și socială a scaunului Orăștie, reținem din aceste descrieri
impresia de bogăție pe care orașul și împrejurimile au lăsat -o încă din perioada
medievală. Ramura de bază în domeniul economic era agricultura, pe teritoriul scaunului

18 În ordinea cronolo gică a apariției lor, amintim următoarele lucrări: Natalia Giurgiu, Populația
Transilvaniei la sfârșitul secolului al XVIII -lea și începutul secolului al XIX -lea (1784 -1850) , în ,,Populație
și societate”, vol. I, Cluj -Napoca, 1972, p. 97 -137; Vichente Băla n, Zevedei Ștef, Ioan Codrea, Cornel
Codreanu, Monografia demografică a județului Hunedoara , Deva, 1974; Ștefan Meteș, Emigrări românești
din Transilvania în secolele XIII -XX, ediția a II -a, București, 1977; Anton E. Dörner, Epidemia de ciumă în
scaunul Or ăștiei în prima jumătate a secolului al XVIII -lea, în ,,Acta Musei Napocensis”, XX, 1983, p.
541-549; Ladislau Gyémánt, Evoluția situației demografice a Transilvaniei în secolul al XVIII -lea, în
,,Crisia”, XX, 1990, p. 175 -194; Idem, Evoluția situației demografice a Transilvaniei în prima jumătate a
secolului XIX , în ,,Crisia”, XXI, 1991, p. 106 -138; Ioan Bolovan, Considerații asupra epidemiei de holeră
din 1848 în Transilvania , în ,,Studii de istorie a Transilvaniei”, Cluj -Napoca, 1994, p. 164 -167; Aurel
Răduțiu, Ladislau Gyémánt, Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania (1690 -1847) , București,
1995; Anton Dörner, Contribuții la istoria ciumei din anii 1718 -1720 în Cugir , în ,,Transilvania între
medieval și modern”, Cluj -Napoca, 1996, p. 34 -39; Ioan Bolovan, Transilvania între Revoluția de la 1848
și Unirea din 1918. Contribuții demografice , Cluj -Napoca, 2000; Paula Sorina Bolovan, Ioan Bolovan,
Mutații demografice în Transilvania în timpul primului război mondial , în ,,Studii și materiale de i storie
modernă”, XVIII, 2005, p. 61 -70; *** Transilvania în secolele XIX -XX. Studii de demografie istorică.
Omagiu profesorului Liviu Maior , Coordonatori Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Corneliu Pădurean,
Cluj-Napoca, 2005; *** Populația României. Trec ut, prezent, viitor , Coordonatori Traian Rotariu, Sorina
Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Cluj -Napoca, 2006; Vasile -Marius Bârlianu, Evoluția demografică a
scaunului Orăștie între 1867 -1914 , în ,,Sargetia”, XXXIV, 2006, p. 813 -820; Daniel I. Iancu, Măgureni –
un sat părăsit. Prezentare generală și considerații demografice , în ,,Sargetia”, XXXV -XXXVI, 2007 -2008,
p. 873 -880.

16 Orăștie fiind atestată o importantă pătură rustică ce se îngrijea de terenur ile cultivabile,
pășuni, păduri și vii. Treptat se vor înregistra și alte domenii de activitate economică, prin
dezvoltarea producției manufacturiere sau industriale și prin amplificarea comerțului.
Noile realități economice au influențat și structura soci ală a ținutului Orăștiei, care, la
începutul secolului al XX -lea avea o burghezie românească (alături de cea a sașilor și a
maghiarilor), câteva categorii mijlocii (meseriași, comercianți, funcționari, intelectuali) și
un număr apreciabil de țărani. Români i prevalau ca număr și începeau să fie reprezentați
atât în clasa intelectuală, cât și în diferite bresle ale meseriilor, industrie și comerț. Dintre
numeroasele lucrări și studii care au fost consacrate evoluției social -economice a
scaunului Orăștie, le m enționăm pe cele semnate de către Ioan I. Lapedatu, Olimpia
Palamariu, Maria Vîrtopeanu, Anton E. Dörner, Rodica Andruș și alții19.

19 Redăm, în ordinea cronologică a apariției lor, titlurile unor lucrări care abordează zona Orăștiei, dar și pe
cele ale unor studii co nsacrate Transilvaniei, în care apare menționat și ținutul orăștian: Ioan I. Lapedatu,
Monografia Institutului de credit și de economii ,,Ardeleana” Orăștie (1885 -1910) , Sibiu, 1912; Camil
Mureșan, Imreh Ștefan, Probleme de istorie locală și agrară în prot ocoalele satului Romos (1805 -1847) , în
,,Studia Universitatis Babeș -Bolyai”, Series Historia, XV, fasc. 2, 1970, p. 21 -30; Maria Vîrtopeanu, Un
protocol al breslei argăsitorilor de cordovani din Orăștie păstrat în colecția Muzeului județean
Hunedoara -Deva (1863 -1887) , în ,,Sargetia”, IX, 1972, p. 259 -261; *** Întreprinderea mecanică Cugir la
a 175 -a aniversare (1799 -1974) , Sibiu, 1974; Olimpia Palamariu, Documente ale breslei tăbăcarilor din
Orăștie existente în arhivele hunedorene (1803 -1863) , în ,,Sargeti a”, XIII, 1977, p. 397 -404; Anton E.
Dörner, Un statut de breslă din Orăștie de la începutul veacului al XIX -lea, în ,,Anuarul Institutului de
Istorie și Arheologie Cluj -Napoca”, XXIV, 1981, p. 365 -383; Idem, Statutul breslei blănarilor din Orăștie
(1589) , în ,,Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj -Napoca”, XXV, 1982, p. 203 -208; Ioachim
Lazăr, Aspecte privind cultivarea viței de vie în județul Hunedoara (secolele XVI -XIX) , în ,,Sargetia”, XX,
1986 -1987, p. 206 -222; Nicolae Florea, Vasile Ionaș , Conscripția satului grăniceresc Cugir din anul 1766 ,
în ,,Apulum”, XXV, 1988, p. 333 -350; Anton E. Dörner, Statutul de breaslă al căruțarilor și fierarilor din
Orăștie , în ,,Acta Musei Napocensis”, XXIV -XXV, 1987 -1988, p. 643 -656; Idem, Statutul breslei
cizmarilor din Orăștie din anul 1803 , în ,,Anuarul Institutului de Istorie Cluj -Napoca”, XXX, 1990 -1991,
p. 241 -258; Idem, Un statut de breaslă din 1807 al croitorilor din Orăștie , în ,,Acta Musei Napocensis”,
XXVI -XXX, 2, 1989 -1993, p. 169 -189; Claudia Bo naciu, Reuniunea economică din Orăștie (1899 -1914) ,
în ,,Studia Universitatis Babeș -Bolyai”, Series Historia, XL, 1995, nr. 1 -2, p. 47 -54; Viorel Vânătoru,
Elenuța Mărioara Vânătoru, Situația social -economică a comitatului Hunedoara în perioada 1849 -1867 , în
,,Sargetia”, XXVI, 2, 1995 -1996, p. 123 -137; Ioachim Lazăr, Elena Bugnariu, Lupta comunităților
hunedorene pentru dreptul de folosire a pădurilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în
,,Corviniana”, II, 1996, p. 143 -147; Olimpia Palamariu, Trăsă turi specifice ale evoluției târgurilor
hunedorene , în ,,Sargetia”, XXVIII -XXIX, 1, 1999 -2000, p. 293 -303; Rodica Andruș, Din istoricul
creditului românesc hunedorean (1885 -1948) , în ,,Sargetia”, XXVIII -XXIX, 2, 1999 -2000, p. 421 -482;
Valentin Orga, Societ atea românească orăștiană până la Unirea din 1918 , în ,,Studii de istorie a
Transilvaniei”, IV, 2000, p. 96 -112 și ,,Revista Bistriței”, XIV, 2000, p. 96 -112; Idem, Strategii de
implementare a ideilor asociaționiste în lumea satului. Studiu de caz: zona Or ăștie , în ,,Centru și periferie”,
Bistrița, 2004, p. 307 -323; Vasile Dobrescu, Funcții și funcționalități în sistemul de credit românesc din
Transilvania până la primul război mondial. Studiu de caz , Târgu Mureș, 2006; Vasile -Marius Bârlianu,
Evoluția soci al-politică a scaunului Orăștie între 1867 -1914 , în ,,Arhiva Someșană”, seria a III -a, VI,
2007, p. 307 -331; Iosif Marin Balog, Dilemele modernizării. Economie și societate în Transilvania (1850 –
1875) , Cluj -Napoca, 2007; Ioan Alexandru Bărbat, Un jeton ine dit descoperit la Orăștie , în ,,Sargetia”,
XXXV -XXXVI, 2007 -2008, p. 546 -551.

17 O pondere tot atât de mare a ocupat în preocupările altor cercetători și viața
politică din scaunul Orășt ie, problema fiind cercetată în toate multiplele ei elemente și
aspecte. Cuvântul Orăștie, pe lângă n umele așezării românești de pe v alea Mureșului,
avea, la sfârșitul secolului al XIX -lea și începutul celui de -al XX -lea, și o semnificație
politică pentru românii din Transilvania. În susținerea și dezvoltarea mișcării economice,
culturale și național -politice a românilor din cadrul monarhiei austro -ungare, orașul
Orăștie a avut o contribuție însemnată, devenind ,,un important centru de concentrare a
efortur ilor românilor transilvăneni în lupta lor de eliberare națională”20. Mai cu seamă
de-a lungul celor șapte decenii care separă revoluția din 1848 -1849 de Unirea din 1918,
românii din scaunul Orăștie, supuși unei dominații străine, ce a culminat cu dualismul
austro -ungar, au desfășurat o mișcare națională prin care s -au solidarizat cu revendicările
și aspirațiile celor care locuiau în ținuturile românești ale monarhiei dualiste.
Documentele dovedesc că mișcarea de emancipare națională nu s -a limitat la conducă torii
(laici și clerici) luptei politice a românilor, ci s -a produs și aderența comunităților rurale
la marile acțiuni politice din acest perimetru geografic. În acest cadru politic și ideatic,
românii din scaunul Orăștie s -au manifestat public în legătură cu principalele probleme
politice, economice, culturale și confesionale ale românilor transilvăneni, î n special din
perioada dualistă : constituirea Partidului Național Român din Transilvania, solidaritatea
cu Războiul de independență purtat de România, mi șcarea memorandistă și procesul
memorandiștilor, noul activism politic, tratativele româno -maghiare, legile electorale,
legile pentru schimbarea numelor de persoane și localități, lupta pentru salvarea limbii
române și a școlilor românești, procesele de pr esă, promovarea meseriilor etc.
La Orăștie, forța și calitatea acțiunilor politice a fost marcată de o serie de
personalități care au luptat pentru drepturile românilor, asumându -și calitatea de lideri ai
mișcării naționale din această zonă : dr. Avram Tincu (avocat), dr. Ioan Mihu (avocat),
Ioan Moța (preot ortodox) și dr. Aurel Vlad (avocat). Aceste persoane, fie au deținut
funcții oficiale, fie au adus contribuții politice, administrative, economice, culturale,
confesionale la dezvolt area scaunului Orăștie de -a lungul timpului. Lor li s -au adăugat
câteva foi politice ti părite în oraș, așa cum au fost ,, Revista Orăștiei ”, ,,Activitatea ” și

20 Valentin Orga, Sfârșit de veac la Orăștie – frânturi din cronica luptei naționale (1895 -1899) , în
,,Restituiri”, III, 1995, p. 161.

18 ,,Libertatea ”, care au avut darul de a activiza participarea la viața politică a românilor.
Prin g rupul neoactivist de la Orăștie, românii vor trimite, după mult timp, un deputat în
Parlamentul din Budapesta, alegându -l în 1903 pe Aurel Vlad. Despre mișcarea națională
a românilor din zona Orăștiei au scris, aducând contribuții științifice relevante, is torici și
cercetători ca Gelu Neamțu21, Stelian Mîndruț22, Gheorghe Șora23, Ion Frățilă24, Ioachim
Lazăr25, Cosmin Budeancă26, Valentin Orga27 și alții28.

21 Gelu Neamțu, Din lupta intelectualităț ii hunedorene împotriva dualismului austro -ungar (1881 -1883) , în
,,Sargetia”, V, 1968, p. 265 -283; Gelu Neamțu, Nicolae Cordoș, Politica guvernelor maghiare de
deznaționalizare a românilor din Transilvania în perioada 1867 -1918 , în ,,Apulum”, XXVII -XXX, 19 94,
p. 457 -492; Gelu Neamțu, Momente zbuciumate din lupta românilor pentru realizarea Dacoromâniei
(1848 -1918) , Cluj -Napoca, 2005.
22 Stelian Mîndruț, Date despre românii din Orăștie într -un memoriu din anul 1890 , în ,,Apulum”, XIX,
1981, p. 327 -334.
23 Gheorghe Șora, Din corespondența lui Vasile Goldiș cu dr. Ioan Mihu din Orăștie , în ,,Sargetia”, XIV,
1979, p. 703 -715.
24 Ion Frățilă, Românii hunedoreni în lupta pentru apărarea drepturilor și libertăților naționale sub regimul
dualist austro -ungar , în ,,R evista Arhivelor”, LXVII, 1990, nr. 4, p. 354 -362; Idem, Adeziunea românilor
hunedoreni la Memorandumul din 1892 , în ,,Sargetia”, XXI -XXIV, 1988 -1991, p. 461 -466; Idem, Românii
hunedoreni în sprijinul Memorandumului din 1892 , în ,,Revista Arhivelor”, LXIX, 1992, nr. 2, p. 147 -152.
25 Ioachim Lazăr, Inculpați și apărători hunedoreni în procesul Memorandului , în ,,Ziridava”, XVIII, 1993,
p. 189 -194; Idem, Francisc Hossu -Longin, luptător pentru drepturile naționale ale românilor din
Transilvania , în ,,Restitu iri”, III, 1995, p. 109 -124.
26 Cosmin Budeancă, O colaborare politică : Dr. Iustin Pop -Dr. Aurel Vlad , în ,,Sargetia”, XXVIII -XXIX,
2, 1999 -2000, p. 377 -385.
27 Valentin Orga, Sfârșit de veac la Orăștie – frânturi din cronica luptei naționale (1895 -1899) , în
,,Restituiri ”, III, 1995, p. 161 -178; Idem, Aurel Vlad – student la Budapesta , în ,,Sargetia”, XXVII, 2, 1997 –
1998, p. 173 -202; Idem, Dr. Aurel Vlad și formarea grupului neoactivist de la Orăștie , în ,,Sargetia”,
XXVIII -XXIX, 2, 1999 -2000, p. 347 -368; Idem, Câteva aspecte ale colaborării dintre Victor Onișor și
Aurel Vlad în cadrul grupului neoactivist de la Orăștie , în ,,Revista Bistriței”, XV, 2001, p. 238 -249; Idem,
Aurel Vlad. Istorie și destin , Cluj -Napoca, 2001 (ediția a II -a, Cluj -Napoca, 2005); Idem, Implicarea lui
Ioan Mihu și Aurel Vlad în politica PNR după 1910 , în ,,Studii de istorie a Transilvaniei: volum dedicat
istoricului Ioachim Lazăr”, Editori Ciprian Drăgan și Carmen Barna, Cluj – Napoca, 2012, p. 296 -356.
28 Menționăm, în ordinea apa riției, următoarele titluri: Rodica Sofroni, Mișcări sociale și naționale în
comitatul Hunedoara (1860 -1861) , în ,,Sargetia”, X, 1973, p. 239 -250; Paul Abrudan, Solidaritatea
hunedorenilor cu România în războiul pentru cucerirea independenței , în ,,Sargeti a”, XIII, 1977, p. 105 –
119; Elisabeta Ioniță, Contribuția femeilor din Transilvania la lupta pentru cucerirea independenței de stat
a României , în ,,Sargetia”, XIII, 1977, p. 121 -124; Simion Retegan, Dieta românească a Transilvaniei
(1863 -1864) , Cluj -Napoc a, 1979; Gheorghe Naghi, Revendicările românilor din Orăștie în perioada
absolutistă , în ,,Sargetia”, XV, 1981, p. 237 -247; Mircea Vlad, Livia Ciumașiu, Orăștia în viața și istoria
Partidului Național Român și Național Țărănesc Creștin Democrat , Deva, 1993 ; Liviu Botezan, Dimitrie
Moldovan – fiu al Devei. Rolul lui în viața politică a Transilvaniei din perioada 1848 -1867 , în ,,Sargetia”,
XXV, 1992 -1994, p. 567 -621; Victor Cațavei, Dr. Silviu Moldovan, apărător în procesul Memorandului
(schiță biografică) , în ,,Restituiri”, III, 1995, p. 155 -160; Dan Demșea, Dr. Aurel Vlad – date biografice
comprehensive , în ,,Corviniana”, I, 1995, p. 197 -204; Marius Bârlianu, Dr. Aurel Vlad (1875 -1953) – profil
al personalității , în ,,Corviniana”, III, 1997, p. 193 -205; Marc el Morar, Aspecte privind locul și rolul dr.
Ioan Mihu în desfășurarea tratativelor din 1910 cu guvernul ungar , în ,,Sargetia”, XXVII, 2, 1997 -1998, p.
273-283; Rodica Andruș, ,,Revista Orăștiei” și lupta națională a românilor ardeleni , în ,,Sargetia”, XXV II,
2, 1997 -1998, p. 125 -141; Dumitru Suciu, Antecedentele dualismului austro -ungar și lupta națională a
românilor din Transilvania (1848 -1867) , București, 2000; Keith Hitchins, Afirmarea națiunii. Mișcarea
națională românească din Transilvania (1860 -1914) , București, 2000; Vasile Herlea, Memorandistul Moș

19 O bună parte din istoricii români s -au dedicat în ultimii ani – reluând, cu un
bogat adaus documentar, stu dii mai vechi pe această temă – cercetării modului în care
românii din scaunul Orăștie s -au implicat în primul război mondial și în realizarea
Unirii din 1918 . Lucrările alcătuite pe baza acestor cercetări, indiferent de momentul
apariției lor, au izbutit să surprindă meritele politice, economice, militare și culturale ale
românilor din această zonă în timpul primei mari conflagrații mondiale. Mărturii ale
acțiunilor locale, la nivelul comunităților rurale și a celei din orașul Orăștie, docu mentele
cercetate aduc la lumină date și fapte care reconstituie istoria anilor ce au precedat Unirea
din 191 8, la nivelul scaunului Orăștie : situația comunităților românești în anii războiului
și jertfele lor pent ru țară, comportamentul soldaților români înrolați în armata austro –
ungară, constituirea corpurilor de voluntari ardeleni, atitudinea autorităților de stat față de
mirenii și clericii români din zonă, activitatea consiliilor și gărzilor naționale române,
participarea la Marea Adunare de la 1 Decem brie 1918. Menționăm dintre lucrările care
au tratat contribuția românilor din scaunul Orăștie la realizarea României Mari – citate în
ordinea cronologică a apariției – îndeosebi pe cele semnate de către Iosif Kovács, C.
Enea, Ioan I. Șerban, Ioan Pleșa, I on Frățilă, Vasile Ionaș, Paul Abrudan, Mircea Stoia,
Victor I. Șuiaga, Alexandru Baboș, Gheorghe Firczak, Dorin Petresc29 și Ioachim
Lazăr30.

Nicolae Herlea , în ,,Dacoromania”, 2003, nr. 12, p. 30 -31; Simion Retegan, Reconstrucția politică a
Transilvaniei în anii 1861 -1863 , Cluj -Napoca, 2004; Victor I. Șuiaga, Juriști hunedoreni, precursori și
luptători pentru libertatea și unirea Transivaniei (1848 -1918) , Deva, 2007; Vasile -Marius Bârlianu,
Evoluția social -politică a scaunului Orăștie între 1867 -1914 , în ,,Arhiva Someșană”, seria a III -a, VI,
2007, p. 307 -331.
29 Iosif Kovács, Date cu privire l a lupta țărănimii din Transilvania în toamna anului 1918 , în ,,Anuarul
Institutului de Istorie Cluj”, I -II, 1958 -1959, p. 313 -344; C. Enea, Câteva date privind lupta revoluționară
a muncitorilor din regiunea Hunedoara (1914 -1918) , în ,,Sargetia”, IV, 1966, p. 147 -160; M. Valea, C.
Enea, Gh. I. Ioniță, Contribuții la cunoașterea situației materiale și a frământărilor țărănimii hunedorene
în timpul primului război mondial , în ,,Sargetia”, IV, 1966, p. 161 -178; C. Enea, Aspecte ale descompunerii
armatei austro -ungare (dezertări și răscoale ale soldaților din Transilvania, 1914 -1918) , în ,,Acta Musei
Napocensis”, V, 1968, p. 275 -291; D. Tuțu, Voluntarii români din Transilvania în lupta împotriva
Puterilor Centrale, pentru eliberare națională și unitate , în ,,Stu dii. Revistă de istorie”, XXI, 1968, nr. 6, p.
1125 -1143; Ioan I. Șerban, Ioan Pleșa, Mișcările revoluționare ale maselor din județul Alba în noiembrie
1918 , în ,,Apulum”, XIII, 1975, p. 495 -517; Ioan I. Șerban, Mișcările revoluționare din toamna anului
1918 și pregătirea Unirii Transilvaniei cu România în ținutul Orăștiei , în ,,Apulum”, XIV, 1976, p. 365 –
391; Ioan Pleșa, Constituirea și activitatea Consiliului Național Român din Cugir în perioada noiembrie
1918 -martie 1919 , în ,,Apulum”, XVI, 1978, p. 467 -475; Ion Frățilă, Vasile Ionaș, Aportul populației din
județul Hunedoara la Unirea Transilvaniei cu România , în ,,Sargetia”, XIV, 1979, p. 465 -474; Paul
Abrudan, Mircea Stoia, Contribuții hunedorene la desăvârșirea unității de stat a României , în ,,Sargeti a”,
XV, 1981, p. 261 -168; Adela Herban, Participanți hunedoreni la Marea Unire , în ,,Sargetia”, XVIII -XIX,
1984 -1985, p. 309 -313; Ioan I. Șerban, Primul corp al voluntarilor transilvăneni și bucovineni din Rusia , în

20 De-a lungul anilor, numeroase articole și studii din istoriografia română au
fost consacrate prin cipalelor personalități, instituții și momente care au marcat viața
culturală din scaunul Orăștie. Într -o perioadă în care instituțiile proprii pentru românii de
aici lipseau ori erau în număr redus, societățile, reuniunile, asociațiile și presa au avut
rolul de a solidariza în plan cultural orașul Orăștie și comunitățile rurale din jur. Aceste
forme de asociere, cu modalități și tipuri diverse de organizare, au luptat, prin mijloacele
specifice lor, pentru ridicarea economică, științifică și culturală a ți nutului Orăștiei. A
doua jumătate a secolului al XIX -lea s -a caracterizat, din punct de vedere cultural, prin
intensificarea eforturilor românilor de aici de a întemeia asociații culturale și economice.
În spatele șirului de societăți, reuniuni și asociați i s-au aflat doi mari protectori : ASTRA
(înființată în 1861, la Sibiu ) și banca ,,Ardeleana” din Orăștie (înființată în 1885), care au
suplinit lipsurile materiale ce decurgeau din sărăcia populației, fapt reflectat de donațiile
modeste pentru activități culturale. Mișcarea culturală românească din scaunul Orăștie a
fost sprijinită, asemenea celei din alte zone ale monarhiei austro -ungare, de o elită
intelectuală (avocați, notari, medici, învățători, profesori, preoți, ziariști) prin intermediul
căreia cre ațiile spirituale și ideile puse în circulație au ajuns în rândul celor mai diverse
categorii sociale.

,,Apulum”, XXVI, 1989, p. 533 -559; Victo r I. Șuiaga, Hunedorenii la Marea Unire. 1 Decembrie 1918 ,
Deva, 1993; Idem, Consiliul Național Român din Deva (1918 -1919) , Deva, 1994; Vasile Dudaș, Voluntarii
Marii Uniri , Timișoara, 1996; Gelu Neamțu, În America, pentru Unirea Transilvaniei cu România , Cluj-
Napoca, 1997; Alexandru Baboș, Regimentul 92 infanterie Orăștie în apărarea Marii Uniri din 1918 , în
,,Sargetia”, XXVII, 2, 1997 -1998, p. 453 -462; Gheorghe Firczak, Marea Unire reflectată în presa
maghiară hunedoreană , în ,,Sargetia”, XXVII, 2, 1997 -1998, p. 463 -473; Ioan I. Șerban, Voluntarii
transilvăneni și bucovineni din Rusia în războiul pentru întregirea neamului (1916 -1919) , Alba Iulia, 2003;
Dorin Petresc, Ioan Lăzărescu, Istoria Regimentului Cezar și Regesc Nr. 64 Orăștie (1860 -1918) , Deva,
2004; Eugenia Bârlea, Perspectiva lumii rurale asupra primului război mondial , Cluj -Napoca, 2004; Liviu
Maior, Românii în armata habsburgică. Soldați și ofițeri uitați , București, 2004; Ioan I. Șerban, Emigranții
și prizonierii români din Franța (1917 -1919) în lupta pentru întregirea statală a României , în ,,Apulum”,
XLI, 2004, p. 541 -551 și ,,Apulum”, XLII, 2005, p. 357 -366; Gino Mario Crăciun, Din activitatea gărzilor
naționale în județul Hunedoara, la 1918 , în ,,Historia”, VIII, 2008, nr. 84, p. 8 -11; Mari us Bârlianu, Clerici
și mireni din Scaunul Orăștiei în timpul Primului Război Mondial , în ,,Arhiva Someșană”, seria a III -a, IX,
2010, p. 215 -231.
30 Ioachim Lazăr, Participarea hunedorenilor la lupta pentru înfăptuirea României Mari , în ,,Corviniana”,
VI, 2000, p. 296 -306; Idem, Evenimentele revoluționare desfășurate în județul Hunedoara în toamna
anului 1918 , în ,,Ziridava”, XXIII, 2002, p. 263 -269; Idem, Contribuția locuitorilor Țării Hațegului la
realizarea Marii Uniri din 1918 , în ,,Sargetia”, XXXI V, 2006, p. 307 -367; Idem, Românii din sud -vestul
Transilvaniei și Marea Unire. Țara Hațegului și Valea Jiului , Deva, 2007; Idem, Participarea românilor
din Ținutul Orăștiei la realizarea Marii Uniri din 1918 , în ,,Sargetia”, XXXV -XXXVI, 2007 -2008, p. 567 –
585; Ioachim Lazăr, Nicolae Cerișer, Hunedoara și Marea Unire. Contribuția românilor din Ținutul
Pădurenilor și zona Hunedoarei la realizarea Unirii , Alba Iulia, 2009.

21 Asociaționismul cultural s -a concretizat în zona Orăștiei prin înființarea și
evoluția a numeroase societăți, reuniuni și periodice, c are s -au bucurat de atenția
istoricilor și au determinat apariția ma i multor studii de specialitate: ,, Societatea de
lectură a tinerimii române studioase de la Gimnaziul evanghelico -reformat din Orăștie ”,
,,Casina română ”, ,,Reuniunea română de cântări ”, ,,Reuniunea femeilor din Orăștie ”și
periodice cu profil cultural ( ,,Palavre ”, ,,Foaie interesantă ”, ,,Studii științifice ”, ,,Hades ”,
,,Cosînzeana ”, ,,Convorbiri științifice ”). În legătură cu aceste subiecte, trebuie amintite
contribuțiile științifice aduse de către Ion Iliescu, Maria Vîrtopeanu, Eugenia Glodariu,
Rodica Andruș, Gherghina Boda -Ghena, Doina Dreghiciu, Adela Herban, Maria Basarab,
Gabriel Valeriu Basa etc.31
Lupta pentru dezvoltarea culturii naționale s -a amplificat după consti tuirea
,,Astrei” la Sibiu, Asociațiunea punând bazele unei rețele de instituții și organisme
proprii, cu scopul de a promova obiectivele culturale și politice ale românilor din
Transilvania. Prin intermediul despărțămintelor, ASTRA a realizat o bună propag andă
culturală și a inițiat acțiuni culturale de interes național, câștigând adeziunea și sprijinul
unui număr impresionant de români. La nivelul scaunului Orăștie, românii au fost
arondați despărțământului Sebeș timp de trei decenii, abia în 1890 organizâ ndu-se

31 Dintre lucrările care s -au circumscris acestor teme, amintim în ordine cronologică: ,,Reuniunea femeilor
române din comitatul Hunedoarei” , Orăștie, 1912; Ion Iliescu, Corul de la Orăștie , Deva, 1968; V.
Curticăpeanu, Mișcarea culturală românească pentru unirea din 1918 , București, 1968; Eugen Pavel,
Contribuții la bibliografia periodicel or românești , în ,,Sargetia”, XIV, 1979, p. 717 -719; Dora Pavel,
Folclor poetic în ,,Revista Orăștiei” (1895 -1899) , în ,,Sargetia”, XIV, 1979, p. 453 -464; Maria Vîrtopeanu,
Din activitatea ,,Societății pentru fond de teatru român” în județul Hunedoara , în ,,Sargetia”, XV, 1981, p.
399-405; Idem, Din activitatea Reuniunii de cântări din Orăștie , în ,,Sargetia”, XVI -XVII, 1982 -1983, p.
617-623; Ioan I. Șerban, Horea Rotke, Considerații privind rolul presei românești din Orăștie în lupta
pentru eliberarea națională (1895 -1918) , în ,,Apulum”, XXII, 1984, p. 249 -264; Rodica Andruș,
Calendarele românești hunedorene , în ,,Sargetia”, XVIII -XIX, 1984 -1985, p. 435 -443; Idem, Periodice
hunedorene din colecțiile muzeului județean Deva (1876 -1948) , în ,,Sargetia”, XVIII -XIX, 1984 -1985, p.
403-434; Simona Stiger, Mișcarea feministă din Transilvania. Constituirea și evoluția reuniunilor de femei ,
în ,,Crisia”, XIX, 1989, p. 439 -454; Eugenia Glodariu, Despre ,,Societatea de lectură a tinerimii române
studioase de la Gimnaziu l din Orăștie” , în ,,Sargetia”, XXI -XXIV, 1994, p. 781 -786; Gheorghe Firczak,
Societatea de Istorie și Arheologie a comitatului Hunedoara. Primii ani de activitate , în ,,Sargetia”, XXI –
XXIV, 1994, p. 823 -838; Gheorghe Firczak, Societatea de Istorie și Arhe ologie a comitatului Hunedoara.
Primii ani de activitate (1880 -1881) , în ,,Sargetia”, XXVI, 2, 1995 -1996, p. 155 -182; Rodica Andruș,
Tipografii și librării hunedorene , în ,,Sargetia”, XXVII, 2, 1997 -1998, p. 499 -513; Doina Dreghiciu,
Contribuții privind pr oblematica unor seriale românești în colecțiile albaiuliene. ,,Calendarele de la
Orăștie” (1912 -1928) , în ,,Apulum”, XXXVIII, 2, 2001, p. 125 -146; *** Orăștie. Enciclopedie ,
Coordonator Petru Baciu, Deva, 2001; Gherghina Boda -Ghena, Calendare orăștiene în colecția muzeului
devean , în ,,Corviniana”, VIII, 2004, p. 251 -254; Gabriel Valeriu Basa, Presa românească din Orăștie și
rolul ei la realizarea unității naționale , Deva, 2007; Adela Herban, Maria Basarab, Gavril Todica între
știință, istorie și cultură , Cluj-Napoca, 2010; Marius Bârlianu, Evoluția culturală a scaunului Orăștie între
1867 -1914: societăți, reuniuni, asociații, presă , în ,, Sargetia ”, Serie nouă, I (XXXVII), 2010, p. 329 -333.

22 despărțământul IX Orăștie al Astrei. Orașul Orăștie a găzduit două adunări gener ale
anuale ale Asociațiunii (în 1884 și 1913), adevărate sărbători naționale, iar
despărțământul a impulsionat constant asociaționismul cultural -educațional și economic,
contribuind astfel la transformările cunoscute de societatea românească. Problema
activității Astrei în spațiul hunedorean și în cel orăștian a fost cercetată, fără a epuiza
subiectul, în primul rând de către Rodica Andruș, Aurelia Cozma, Mircea Dan Lazăr ,
Olimpia Palamariu, Ioachim Lazăr, Roxana Gabriela Nicola și alții32.
O metodă din cele mai eficiente de cercetare științifică este metoda
monografică, folosită și în cazul unor localități din scaunul Orăștie. Prin urmare,
cercetarea mono grafică a permis realizarea unor monografii de sate și ale orașului
Orăști e în care se regăsesc elemente ale evoluției așezărilor din acest perimetru geografic
în plan administrativ, politic, economic, cultural și confesional. În multe situații însă, mai
ales în cazul unor monografii ale comunităților rurale, informațiile sunt fie superficiale,
fie fragmentare, lipsind mărturiile documentare , fapt care transformă aceste istorii locale
în lucrări încărcate de aproximări și care trebuie privite cu rezervă. P rintre problemele
abordate de autorii acestor lucrări care, cu puține excepții notabile (Ioachim Lazăr,
Cristian Ioan Popa), nu sunt istorici de profesie, ci doar ,,intelectuali, fii ai satului” se
numără : cadrul geografic, oamenii și ocupațiile lor, pagin i de istorie locală, viața
spirituală, portul, obiceiurile și tradițiile satului. Cercetările menționate au fost dedicate

32 Rodica Andruș, Câteva date privitoare la activit atea despărțămintelor hunedorene ale Astrei , în
,,Sargetia”, XVIII -XIX, 1984 -1985, p. 397 -402; Idem, Din activitatea bibliotecilor înființate de Astra în
județul Hunedoara , în ,,Sargetia”, XX, 1986 -1987, p. 389 -396; *** ASTRA la Orăștie , număr festiv,
Orăș tie, 1993; Rodica Andruș, Lucrările adunărilor generale ale Astrei ținute în județul Hunedoara , în
,,Sargetia”, XXI -XXIV, 1994, p. 437 -460; Idem, Din activitatea despărțămintelor hunedorene ale Astrei
pentru păstrarea și perpetuarea tradițiilor populare , în ,,Sargetia”, XXI -XXIV, 1994, p. 801 -806; Olimpia
Palamariu, Contribuția profesorului Ioan Radu la răspândirea cunoștințelor științifice în lumea satului , în
,,Sargetia”, XXVI, 2, 1995 -1996, p. 437 -441; Aurelia Cozma, Adunarea generală a ,,Astrei” ținută la
Hațeg în august 1891 , în ,,Corviniana”, II, 1996, p. 243 -246; Mircea Dan Lazăr, Din lucrările adunării
generale a Astrei ținută la Hațeg (1864) , în ,,Corviniana”, II, 1996, p. 171 -180; Rodica Andruș, Din
activitatea despărțământului ,,Astra” din Hunedoa ra, în ,,Corviniana”, III, 1997, p. 167 -174; Ioachim
Lazăr, Despărțămintele hunedorene ale Astrei și înființarea de biblioteci populare (1873 -1918) , în
,,Corviniana”, III, 1997, p. 145 -149; Măriuca Radu, Adunarea generală a Astrei de la Deva (1899) – în
mărturii brașovene , în ,,Sargetia”, XXVII, 2, 1997 -1998, p. 251 -259; Roxana Gabriela Nicola,
Despărțămintele Astrei în comitatele Hunedoara și Zarand (1873 -1918) , Sibiu, 2009; Tavita Boldor,
Despărțământul Hațeg al Astrei (1869 -1918) , în ,,Sargetia”, Serie n ouă, I (XXXVII), 2010, p. 351 -365;
*** ASTRA la Orăștie , număr aniversar, Orăștie, 2011.

23 unor localită ți din zona Mureșului și de pe v alea Grădiștei, cum sunt Beriu, Aurel Vlaicu,
Șibot, Mărtinești, Tămășasa, Vaidei, Vinere a, Cugir33.
Orașul Orăștie a beneficiat de o primă monografie încă de la începutul
secolului al XX -lea, cu ocazia organizării adunării generale a Astrei din anul 1913. Cu
acel prilej, pentru a marca momentul și pentru a informa oaspeții d espre realizăril e
românilor din Orăștie, ziarul ,, Cosînzeana ” a public at o micromonografie intitulată ,, Viața
românească în Orăștie ”34. Erau trecute în revistă principalele succese ale românilor din
domenii diverse (politică, economie, finanțe, cultură), co ncluzia redactorului fiind că ,,în
Orăștie, viața românească a dat înainte în proporții formidabile”35. Abia peste șase
decenii, în anul 1974, când orașul a sărbătorit 750 de ani de la prima atestare
documentară, Orăștia a fost din nou subiectul unei lucrăr i monografice. De această dată
autorii, Ion Iliescu și Tiberiu Istrate, au alcătuit o sinteză istorică după rigorile științifice,
utilizând o documentați e bogată în redactarea lucrării : mărturii arhivistice, colecții de
documente, studii de specialitate, p resa timpului și memorii. Volumul36 a abordat aspecte
de istorie politică, militară, economică, socială, culturală și confesională, bucurându -se de
atenția publicului și a specialiștilor. În aceeași categorie istoriografică se înscrie, după un
sfert de veac , lucrarea ,, Orăștie 775 ”, redactată la o nouă aniversare a orașului37. Cartea a
adus informații noi și valoroase despre oraș și satele înconjurătoare, valorificând studiile
și articolele pe această temă publicate până în acel moment. Acestor monografii li se

33 Petru Baciu, Aurelia Baciu, Beriu – monografie , Deva, 1972; Gh. Panfilie, Șt. Popescu, P. Baciu, Satul
Aurel Vlaicu , Deva, 1982; Aurelia Baciu, Petru Baciu, Valea Grădiștei , București, 1988; *** Cugir – 500
(1493 -1993 ), Coordonatori Szappanyos Elena, Aurel Voicu, Sibiu, 1993; Petru Baciu, Orăștia, de la târg,
reședință de scaun și oraș, la municipiu , Deva,1995; Idem, Delorenii , București, 2000; *** Orăștie.
Enciclopedie , Coordonator Petru Baciu, Deva, 2001; Vasile V. Herlea, Contribuție la monografia
localității Vinerea – județul Alba , Alba Iulia, 2002; Ioan Mițariu, Șibotul, sat de pe Câmpul Pâinii , Sibiu,
2002 (ediția a II -a, Blaj, 2004); Idem, Nasc și la Câmpu l Pâinii oameni : microbiografiile intelectualilor
șiboteni din secolul al XX -lea, Blaj, 2004; Cristian Ioan Popa, Cugir – schiță monografică , Alba Iulia, 2005;
Liviu Lăzărescu, Mărtinești, vechiul meu sat transilvan , Deva, 2006; Gheorghe Borza, Cornelia B orza,
Maria Popescu Borza, Tămășasa în documente, amintiri, datini, obiceiuri și tradiții , Deva, 2007; Tiron
Basarab, Ioan Petica, Monografia satului Vaidei de Orăștie, județul Hunedoara , Deva, 2007; Petru Baciu,
Aurelia Baciu, Beriu – coordonate monografi ce, Orăștie, 2009; Ioachim Lazăr, Dorin David, Vinerea – 700,
Alba Iulia, 2010.
34 Viața românească în Orăștie , în ,,Cosînzeana”, anul III, nr. 35 -36, 14 septembrie 1913, p. 506 -518.
35 Ibidem , p. 506.
36 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, Orăștie – 750 de ani , Deva, 1974.
37 Anton Dörner, Vasile Ionaș, Ioachim Lazăr, Mihai Căstăian, Orăștie 775 , Deva, 1999.

24 alătură o producție istoriografică bogată, care, având ca temă centrală județul Hunedoara,
tratează tangențial și ținutul Orăștiei38.
Viața românilor din scaunul Orăștie poate fi reconstituită și prin intermediul
unor însemnări scrise, av ând rolul unor memorii și amintiri , purtând semnătura unor
personalități care au acționat cu încredere și hotărâre în numele locuitorilor din acest ținut
românesc. Aceste texte cu caracter memorialistic, deși conțin istorii personale, rămân
importante pen tru că surprind spiritul epocii, viața orașului și a zonei, zbuciumul și
inițiativele românilor în plan politico -național, economic și cultural. Însemnări de acest
gen, care reflectă complexitatea și particularitățile traiului din orașul Orăștie și din
comunitățile rurale învecinate, ni s -au păstrat de la Francisc Hossu -Longin39, Ion I.
Lapedatu40, dr. Ioan Mihu41 și David Prodan42. Informații utile despre viața și activitatea
acestor mari bărbați, alături de biografii ale altor reprezentanți ai națiunii române din
scaunul Orăștie, se regăsesc într -un dicționar apărut recent, având -o ca autoare pe Maria
Razba43.
La capătul acestor considerații, subliniem faptul că intenția noastră a fost să
realizăm o sinteză bibliografică, nu o prezentare exhau stivă, a producției istoriografice
care are ca subiect trecutul românilor din scaunul Orăștie. În demersul nostru am ținut
cont de lucrările, studiile și articolele de specialitate pe această temă publicate până în
preze nt. Am ales ca segment de timp, peri oada 1224 -1918 și am înregistrat lucrările mai
însemnate, cu observația că nu au fost incluse articolele și studiile care tratează
problemele bisericii și ale școlii, acestea urmând să fie analizate în mod separat. Sperăm
ca această bibliografie să constit uie un sprijin pentru cercetătorii care investighează

38 Téglás Gábor, Hunyadvármegyei kalauz [Călăuza comitatului Hunedoara], Kolozsvar, 1902; E. Rusiecki,
Județul Hunedoara. Monografie , Deva, 1927; Octavian Floca , Dr. Victor Șuiaga, Ghidul județului
Hunedoara cu 112 ilustrațiuni , Deva, 1936; *** Contribuții la cunoașterea regiunii Hunedoara , Deva,
1956; Octavian Floca, Hunedoara. Ghid al județului , Deva, 1969; I. S. Gruescu, Cornelia Grumăzescu,
Județul Hunedoara. Monografie , București, 1970; Gheorghe Pavel, Tiberiu Istrate, Județul Hunedoara.
Ghid compendiu , Deva, 1971; *** Județul Hunedoara. Monografie , Colectivul de elaborare : Ioan Mârza,
Petre Stoican, Zevedei Ștef, București, 1980; Atanasie Bran, Monografia j udețului Hunedoara , Petroșani,
2001; *** Județul Hunedoara. Monografie , Vol. 1 -3, Coordonatori : Ioan Sebastian Bara, Denisa Toma,
Ioachim Lazăr, Deva, 2012.
39 Francisc Hossu -Longin, Amintiri din viața mea , Cluj -Napoca, 1975.
40 Ion I. Lapedatu, Memorii și amintiri , Iași, 1998.
41 Ioan Mihu, Spicuiri din gândurile mele politice, culturale, economice , Sibiu, 1938.
42 David Prodan, Memorii , București, 1993.
43 Maria Razba, Personalități hunedorene : oameni de cultură, artă, știință, tehnică și sport (sec. XV -XX).
Dicționar , Deva, 2000.

25 scaunul Orăștie și să contribuie la realizarea unor noi lucrări, care să determine creșterea
cantitativă și calitativă a istoriografiei române dedicate acestui perimetru geografic.
I.2. Istoriografia bisericilor și școl ilor confesionale române ști din scaunul Orăștiei
Scrisul istoric din România cuprinde, alături de lucrări care tratează viața
politică, militară, economică și socia lă, realizări remarcabile legate de biserică, educație,
știință, cultură, artă și mari personalități. Subiectele au fost tratate de către istoricii
români din toate epocile, generând astfel dezvoltarea istoriografiei românești atât din
punct de vedere cant itativ, cât și calitativ. Înregistrând conștiincios tot ceea ce s -a scris
mai valoros în domeniul istoriei la noi, observăm o diversitate problematică și o abordare
interdisciplinară a subiectelor care fac obiectul acestei producții istoriografice. În ceea ce
privește temele care s -au bucurat de atenție din partea specialiștilor, constatăm că printre
ele se află două instituții care au influențat viața românilor din toate vremurile și din toate
provinciile istorice : biserica și școala. Slujitor devotat al c elor ,,două instituții puternice” ,
cum le -a numit și le -a considerat pe tot parcur sul vieții sale, Onisifor Ghibu motiva astfel
necesitatea unei abordări din perspectivă istorică a așezămintelor respective :
,,Dimpotrivă, nu este om cu pretenții culturale c ât de modeste, care s -ar putea dispensa
de cunoașterea unor atât de importante instituții. Cineva poate trăi o viață întreagă fără
a avea a face cu justiția, cu armata sau chiar și cu administrația, dar nu poate trăi fără
școală și fără biserică, dacă -și ia în serios calitatea de creștin.[…] Aceste două instituții
îi făuresc sufletul și -l fac capabil de muncă devotată și conștientă; ele sunt puterea
adevărată a popoarelor și -a statelor”44.
Într-adevăr, privind retrospectiv, constatăm fapt ul că problemele legate de
evoluția vieții religioase și dezvoltarea învățământului au fost, și au rămas, două dintre
direcțiile cercetării istorice din România care se regăsesc în preocupările unui mare
număr de istorici, teologi și oameni de cultură româ ni și străini. Cercetarea apariției,
organizării și evoluției celor două instituții – biserica și scoala – în spațiul românesc, a
constituit un deziderat mai vechi al istoriografiei române, materializat în perioada
interbelică prin valoroase contribuții șt iințifice. Scrisul istoric din timpul regimului
comunist nu a abandonat subiectele, dar le -a abordat foarte timid, producția istoriografică

44 Onisifor Ghibu, Viața și organizația bisericească și școlară în Transilvania și Ungaria , București, 1915,
p. XI.

26 fiind mai redusă și influențată de ideologia vremii. După 1990, cercetătorii s -au
concentrat din nou asupra Biserici i Ortodoxe, Bisericii Greco -Catolice și școlilor
susținute de către cele două confesiuni în perioada modernă, acest interes fiind justificat
de nevoia recuperării unui trecut nu foarte îndepărtat.
Demersurile întreprinse în perioada postco munistă, atât din partea
cercetătorilor laici, cât și din partea reprezentanților diferitelor culte, au determinat
apariția mai multor lucrări care abordează aspecte ale istoriei bisericești și școlare în
general și ale celei din Transilvania în special. A nalizate și investigate din multiple
unghiuri de vedere, bisericile și școlile românești ardelene au oferit și oferă un câmp de
investigație bogat pentru specialiști. Astfel se explică prezența în istoriografia română a
unei serii de studii, articole și că rți care abordează viața bisericească și școlară propriu –
zisă, dar oferă cititorului și diverse date de istorie politică, economică, socială, militară,
culturală etc. Lor li se adaugă colecții de documente, dicționare, enciclopedii și memorii.
Această prod ucție istoriografică este rodul unor investigații realizate cu preponderență de
către specialiști (istorici, cercetători, arhiviști, muzeografi, bibliotecari, teologi), dar nu
trebuie omisă nici contribuția scrisă a celor care au fost implicați direct în anumite
evenimente (ierarhi bisericești, protopopi, preoți, profesori, învățători) și care ne -au lăsat
mărturiile lor scrise. Obiectivul central al acestor demersuri, pe fondul amplificării
interesului istoriografic pentru aceste teme, vizează abordarea, î n mod tradițional și
modern, separat sau comparativ, a instituțiilor bisericești și școlare ale românilor din
Transilvania.

În istoriografia română, istoria Bisericii Ortodoxe din spațiul transilvănean,
pentru diferite perioade ist orice, a fost tratată de către istorici și teologi sub diferite
aspecte : organizarea instituțională, canonică și disciplinară; legăturile dintre biserică și
stat; raporturile dintre etnie și confesiune; raporturile dintre biserică și națiune; viața și
opera ierarhilor reprezentativi; implicarea bisericii în viața națională, socială și culturală a
românilor din Transilvania ș.a. Rezultatele cercetărilor, axate pe colecțiile de documente
și pe fondurile create de instituțiile bisericești (mitropolie, episcopi i, biserici, mănăstiri),
au creionat portretul unei biserici preocupată în primul rând de viața creștină, dar dispusă
și să se implice în problemele românilor din Transilvania. Eforturile diverselor generații

27 de istorici români, care s -au aplecat cu pasiun e și interes științific asupra acestui subiect,
au generat o producție istoriografică bogată referitoare la această temă. Din bibliografia
complexă consacrată Bisericii Ortodoxe din Transilvania amintim, fără pretenția unei
abordări exhaustive, câteva cont ribuții istoriografice mai vechi45 și mai noi46, în ordinea
cronologică a aparițiilor.

45 Amintim, printre altele, următoarele titluri: Nicolae Popea, Vechea Mitropolie Ortodoxă Română a
Transilvani ei, suprimarea și restaurarea ei , Sibiu, 1870; Idem, Archiepiscopul și Metropolitul Andreiu
baron de Șaguna , Sibiu, 1879; Ilarion Pușcariu, Mitropolia românilor ortodocși din Ungaria și
Transilvania , Sibiu, 1900; Nicolae Iorga, Sate și preoți din Ardeal , București, 1902; Matei Voileanu,
Momente din viața bisericească a românilor ortodocși din Transilvania (1780 -1787) , Sibiu, 1902; Ilarion
Pușcariu, Elie Miron Cristea, Biserica Catedrală de la Mitropolia Ortodoxă Română în Sibiu, istoricul
zidirii (1857 -1906 ), Sibiu, 1908; Onisifor Ghibu, Viața și organizația bisericească și școlară în
Transilvania și Ungaria , București, 1915; Ioan Lupaș, Istoria bisericească a românilor ardeleni , Sibiu,
1918; Ștefan Meteș, Istoria bisericii și a vieții religioase a românilor din Ardeal și Ungaria , Vol. I (Până la
1700), Arad, 1918; Eusebiu R. Roșca, Monografia Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului, începând de la
repausarea arhiepiscopului -mitropolit Andrei Baron de Șaguna până astăzi. Contribuții istorice ,
Sibiu,1937; Sebastian Stanca, Viața și activitatea episcopului Vasile Moga (1774 -1845) , Cluj, 1939; Ioan
Lupaș, Din corespondența lui Miron Romanul , Sibiu, 1940; Liviu Patachi, Din viața preoțimii române
transilvane între anii 1849 -1854 , în ,,Mitropolia Ardealului”, I, 1956, nr . 3-4, p. 254 -263; Mircea
Păcurariu, Ajutoarele acordate de Țara Românească bisericii ortodoxe din Ardeal (sec. XV – XVIII) , în
,,Mitropolia Olteniei”, XII, 1960, nr. 9 -12, p. 601 -626; Idem, Istoria Institutului teologic de grad
universitar din Sibiu (1811 -1961) , în ,,Mitropolia Ardealului”, VI, 1961, nr. 11 -12, p. 677 -767; V.
Popeangă, E. Găvănescu, V. Țîrcovnicu, Preparandia din Arad (1812 -1964) , București, 1964; Ilie
Diaconescu, Clerici ardeleni necunoscuți, hirotonisiți în mitropolia Țării Românești la a nii 1781 -1788 , în
,,Glasul Bisericii”, XL, 1981, nr. 1 -2, p. 188 -193; Ioan M. Beju, Conscripția clerului ortodox transilvan din
1767 , în ,,Mitropolia Ardealului”, XXIX, 1984, nr. 7 -8, p. 534 -568; *** Episcopul Nicolae Ivan (1855 –
1936), ctitorul reînviatei episcopii a Vadului, Feleacului și Clujului. Studii și documente , Cluj -Napoca,
1985; Mircea Păcurariu, Politica statului ungar față de biserica românească din Transilvania în perioada
dualismului (1867 -1918) , Sibiu, 1986; Antonie Plămădeală, Lupta împotriv a deznaționalizării românilor
din Transilvania, în timpul dualismului austro -ungar, în vremea lui Miron Romanul (1874 -1898) , Sibiu,
1986; *** Episcopia Aradului. Istorie, viață culturală, monumente de artă , Coordonator Mircea Păcurariu,
Arad, 1989.
46 Dintre lucrările apărute după anul 1989, menționăm următoarele titluri: Eugen Greuceanu, Eparhia
Ardealului în lumina statisticilor oficiale contemporane (1828 -1866) , în ,,Mitropolia Ardealului”, XXXV,
1990, nr. 5, p. 84 -89; Ioan N. Beju, Keith Hitchins, Biserica Ortodoxă Română în secolul al XVIII -lea.
Conscripții, statistici, urbarii , Sibiu, 1991; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii românești din Transilvania,
Banat, Crișana și Maramureș, până la 1918 , Cluj -Napoca, 1992; Sorina Bolovan, Ioan Bolovan, Biserica
și familia la românii din Transilvania în sec. al XIX -lea, în ,,Anuarul Institutului de Istorie Cluj -Napoca”,
XXXI, 1992, p. 93 -102; Ioan N. Floca, Măsuri și dispoziții luate pe cale de legi de stat și bisericești din
Ungaria, Transilvania și Austria în privința românilor până la 1918 , în ,,Revista Teologică”, III, 1993, nr.
3, p. 46 -54; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române , ediția a II -a, București, 1994; Sorina
Bolovan, Legislația cu caracter matrimonial la românii din Transilvania în a doua jumătate a sec. XIX , în
,,Studii de istorie a Transilvaniei”, Cluj -Napoca, 1994, p. 168 -175; Keith Hitchins, Ortodoxie și
naționalitate. Andrei Șaguna și românii din Transilvania (1846 -1873) , București, 1995; Mircea Păcurariu,
Dicționarul teologilo r români , București, 1996; Ana Dumitran, Religie ortodoxă, religie reformată.
Ipostaze ale identității confesionale a românilor din Transilvania în secolele XVI -XVII , Cluj -Napoca, 2004;
Valeria Soroștineanu, Viața religioasă și sentimentul religios în Arhi episcopia ortodoxă a Transilvaniei în
timpul mitropolitului Ioan Mețianu (1899 -1916) , ediția a II -a, Cluj -Napoca, 2005; Susana Andea, Avram
Andea, Transilvania. Biserici și preoți , Cluj -Napoca, 2005; *** Biserică și societate. Studii istorice ,
Coordonatori Corneliu Pădurean, Mihai Săsăujan, Arad, 2005; Mircea Păcurariu, Studii de istorie a
Bisericii Ortodoxe Române , București, 2005; Vasile Petrica, Institutul Teologic Diecezan Ortodox Român

28 Cercetătorii istoriei Bisericii Ortodoxe ardelene și -au îndreptat atenția, cu
predilecție, către Sibiu, Arad, Caransebeș, Hunedoara, Hațeg, Năsăud, Cluj sau Brașov,
zone unde se constituise o biserică națională cu mult înaintea celei din zona pe care o
cercetăm, scaunul Orăștie. Cu toate acestea putem susține, pe baza unor documente, că și
în ținutul Orăștiei biserica ortodoxă are o veche tradiție, bazele primelor parohii punându –
se încă din secolul al XV -lea. Astfel, într -o conscripție din anul 1488 apar atestați pentru
prima oară și conducătorii spirituali ai satelor din scaunul Orăștie. Actul menționat
rămâne, deocamdată, cel mai vechi document cunoscut care menționează pe preoții
români din părțile Orăștiei47.
Situația confesiunii ortodoxe din scaunul Orăștie, aflată în strânsă legătură cu
celelalte comunități din ținutul hunedorean48, a fost surprinsă în lucrările mai multor

Caransebeș (1865 -1927). Contribuții istorice , Reșița, 2005; *** Căsătorii mixte în Transilvania (secolul al
XIX-lea și începutul secolului XX) , Coordonatori Corneliu Pădurean, Ioan Bolovan, Arad, 2005; ***
Confesiune și căsătorie în spațiul românesc. Studii de demografie istorică , Coordonator Corneliu Pădurean,
Arad, 2006 ; Nicolae Bolea, Biserica Ortodoxă Română din Transilvania în sec. XV -XVII și legăturile ei cu
patriarhia ecumenică , Alba Iulia, 2006; Marius Eppel, Un mitropolit și epoca sa. Vasile Mangra (1850 –
1918) , Cluj -Napoca, 2006; Pavel Vesa, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalități (1706 -1918) , Cluj –
Napoca, 2006; Elena Crinela Holom, Sunet și sensibilități colective. Funcția socială a clopotelor în
comunitățile românești din Transilvania (sec. XIX -XX), Cluj -Napoca, 2006; Paul Brusanowski, Reforma
constituț ională din Biserica Ortodoxă a Transilvaniei între 1850 -1925 , Cluj -Napoca, 2007; Nicolae
Bocșan, Ioan -Vasile Leb, Marius Eppel, Gabriel -Viorel Gârdan, Instituțiile Bisericii Ortodoxe Române din
Transilvania (1850 -1918). Studii , Cluj -Napoca, 2009; Ioan -Vasile Leb, Gabriel -Viorel Gârdan, Marius
Eppel, Pavel Vesa, Instituții ecleziastice. Compendiu de legislație bisericească (secolul al XIX -lea), Cluj –
Napoca, 2010; Mihaela Bedecean, Presa și bisericile românești din Transilvania (1865 -1873) , Cluj –
Napoca, 2010; Dumitru Suciu, Soldați fără uniformă ai Landsturmului românesc și starea protopopiatelor
ortodoxe din Transilvania după Războiul Național din 1848 -1849 , Cluj -Napoca, 2011.
47 Anton E. Dörner, op. cit. , p. 86.
48 Menționăm câteva lucrări reprezentative, dedicate spațiului hunedorean, în ordinea aparițiilor: Adrian
Andrei Rusu, Preoți români ortodocși din districtul Hațegului în secolul al XV -lea, în ,,Mitropolia
Banatului”, XXXII, 1982, nr. 10 -12, p. 644 -653; N. Stoicescu, Date privind vechea parohie Cin ciș-
Hunedoara , în ,,Mitropolia Banatului”, XXXV, 1985, nr. 11 -12, p. 797 -807; Andrei Medieșeanu, Aspecte
din istoria protopopiatului Hațeg la sfârșitul secolului al XVII -lea, în ,,Mitropolia Banatului”, XXXV,
1985, nr. 3 -4, p. 225 -228; Radu Popa, Vechea bi serică din Ostrovul Mare (Râu de Mori) , în ,,Mitropolia
Banatului”, XXXVI, 1986, nr. 6, p. 88 -94; Adrian Andrei Rusu, Bisericile românești din districtul Hațeg
până la 1700 , în ,,Ars Transilvaniae”, I, 1991, p. 129 -142; Idem, Vechea biserică din Nălați (ju d.
Hunedoara) , în ,,Ephemeris napocensis”, I, 1991, p. 127 -145; Idem, Biserica română de la Ribița (județul
Hunedoara) , în ,,Revista monumentelor istorice”, LX, 1991, nr. 1, p. 3 -9; Idem, Biserica medievală de la
Galați (jud. Hunedoara) , în ,,Ephemeris nap ocensis”, II, 1992, p. 237 -248; Cornel Hogman, Vechea
biserică a Hărțăganilor , în ,,Altarul Banatului”, III, 1992, nr. 10 -12, p. 141 -144; Ioachim Lazăr, Ovidiu
Bora, Fragmente din istoria parohiei Ostrov în a doua jumătate a secolului al XIX -lea, în ,,Sarg etia”, XXI –
XXIV, 1994, p. 787 -800; Mircea Dan Lazăr, Mihai David, Eugen Pescaru, Biserica românească din
Criscior (jud. Hunedoara) , în ,,Sargetia”, XXI -XXIV, 1994, p. 121 -132; Valeriu Basa, Parohia ,,Înălțarea
Domnului” Simeria. File de istorie și viață bi sericească , în ,,Altarul Banatului”, XVII, 2006, nr. 7 -9, p.
103-108; Doina Ionescu, Biserica ,,Bunavestire” din Trestia (jud. Hunedoara) – repere artistice , în ,,Acta
Musei Porolissensis”, XXVIII -XXIX, 2006 -2007, p. 405 -416; Ionuț Codrea, Vechea biserică parohială a

29 cercetători români, principalele probleme investigate de către aceștia de -a lungul anilor
fiind foart e diverse : organizarea protopopiatului și a parohiilor; pregătirea profesională și
statutul social al preoților; relația dintre preot și comunitatea locală; competențe le și
disciplina clerului; situația material -financiară a clerului și a bisericilor; raporturile dintre
biserici și școlile confesionale ortodoxe; probleme de cult și prozelitism religios etc.
Parcurgând istoria vieții religioase din sc aunul Orăștie, constatăm faptul că, deși aceasta
începe instituțional o dată cu secolul al XV -lea, o lungă perioadă de timp nu a beneficiat
de interesul și atenția istoricilor români. Demersul istoriografic privind această temă
include studii, articole, că rți și monografii dedicate protopopiatului ortodox, unor parohii
și personalități ecleziastice, însă toate aceste lucrări nu depășesc un secol vechime. În cele
ce urmează, vom prezenta câteva considerații cu privire la modul în care literatura de
specialit ate a reflectat apariția, organizarea și evoluția bisericii ortodoxe din scaunul
Orăștie, un spațiu locuit de diferite etnii și confesiuni, în care românii și opțiunea lor
religioasă și -au găsit și ei locul, ca un interesant element de specificitate al ace stuia.
Istoriografia despre biserica ortodoxă din această zonă debutează în deceniul
șapte al secolului XX, cu două studii interesante. Primul este semnat de către Mircea
Munteanu49 și oferă informații documentare despre vechea biserică di n Orăștie, construită
în secolul al XVI -lea, care a fost o perioadă îndelungată sediul parohiei și al
protopopiatului ortodox Orăștie. Cel de -al doilea studiu conține date despre implicarea
clerului hunedorean în marile evenimente care au marcat istoria ro mânilor din
Transilvania. Autorul, profesorul și istoricul Mircea Păcurariu, trece în revistă câteva
momente tensionate (răscoale, revoluții și războaie) la care preoții din regiunea
Hunedoarei au luat parte de -a lungul timpului, promovând mereu drepturile politico –
naționale și social -economice ale credincioșilor români păstoriți50. La scurt timp, Pavel
Binder a publicat un articol, în care a prezentat influența Reformei, prin cele două

Devei , Deva, 2010; Florin Dobrei, File de istorie : ,,Chronica parochială din parochia gr[eco -] or[todoxă]
Gurasada” , în ,, Sargetia”, Serie nouă, III (XXXIX), 2012, p. 483 -494.
49 Mircea Munteanu, Biserica veche ortodoxă din Orăști e. Contribuții la istoricul bisericii , în ,,Mitropolia
Banatului”, XII, 1962, nr. 1 -4, p. 92 -96.
50 Mircea Păcurariu, Preoțimea hunedoreană, sprijinitoare a năzuințelor poporului în cursul veacurilor , în
,,Mitropolia Banatului”, XVIII, 1968, nr. 10 -12, p. 6 12-638.

30 variante ale protestantismului (luteranismul și calvinismul), asupra rom ânilor ortodocși
din ținutul hunedorean51.
O serie de studii au fost dedicate vechilor tipărituri românești provenite din
diferite centre tipografice (Alba Iulia, Blaj, Sibiu, București, Râmnic, Buda ș.a.), care
erau deținute ori s -au aflat în posesia parohiilor din zona Hunedoarei. În acest context
amintim, în această tematică istoriografică, lucrările realizate de către Eugen Pavel și
Elena Rodica Colta52.
O frescă a realităților confesionale din scaunul Orăștie a fost reali zată, pentru
prima dată, de către Anton Romoșan. În studiul său din anul 1985, autorul53 ne redă
câteva momente din trecutul ortodoxiei de pe aceste meleaguri, alegând o perioadă plină
de controverse, cuprinsă între organizarea credincioșilor români în paro hii și presiunea
exercitată de către reprezentanții Reformei asupra acestor comunități rurale. O continuare
cronologică a prezentării evoluției bisericii ortodoxe din zona Orăștiei a fost întocmită de
către Petru Câta, cel care s -a oprit asupra unui evenim ent deosebit pentru viața oricărei
parohii: vizita unui mare ierarh bisericesc54. Este vorba despre ,,visitația canonicească” a
episcopului Ghedeon Nichitici de la Sibiu, întâmplată în anul 1787, la scurt timp după
răscoala lui Horea55, cu scopul de ,,a cerc eta” întreaga preoțime ortodoxă din zona
Hunedoarei pentru a -i verifica documentele și a -i oferi diverse îndrumări.
Un scurt istoric al vieții bisericești a românilor ortodocși din scaunul Orăștie, de
la perioada medievală și până la Unirea din 1918, a fost realizat, în premieră, de către
istoricul Mircea Păcurariu56. În cadrul studiului, autorul prezintă principalele momente și
evenimente în care clerul și credincioșii au fost implicați pe parc ursul a patru secole de
istorie : răspândirea ca lvinismului în zonă (cazul satului Turdaș), mișcările pentru

51 Pavel Binder, Începuturile Reformei din Transilvania și românii din Hunedoara , în ,,Limba Română”,
XX, 1971, nr. 3, p. 273 -276.
52 Eugen Pavel, Cărți cu însemnări manuscrise (I) , în ,,Sargetia”, XIII, 1977, p. 579 -589; Idem, Cărți cu
însemnări man uscrise (II) , în ,,Sargetia”, XIV, 1979, p. 309 -319; Elena Rodica Colta, Câteva aspecte ale
circulației ivirienilor în județul Hunedoara , în ,,Sargetia”, XX, 1986 -1987, p. 292 -297.
53 Anton Romoșan, Evoluția bisericii românești din scaunul Orăștiei până în secolul al XVI -lea, în
,,Mitropolia Banatului”, XXXV, 1985, nr. 9 -10, p. 656 -664.
54 Petru Câta, ,,Vizitațiunea” episcopului Ghedeon Nichitici în ținutul Hunedoarei (1787) , în ,,Mitropolia
Banatului”, XXXVII, 1987, nr. 1, p. 71 -75.
55 Vezi Ioan Mihăescu, Preoți hunedoreni în revoluția lui Horea , în ,,Mitropolia Banatului”, XXXIV, 1984,
nr. 9-10, p. 599 -605.
56 Mircea Păcurariu, Istoria vieții bisericești a românilor hunedoreni , în *** ,,Episcopia Aradului. Istorie,
viață culturală, monumente de artă”, Coordona tor Mircea Păcurariu, Arad, 1989, p. 81 -107.

31 apărarea ortodoxiei ale călugărilor Visarion Sarai și Sofronie, ,,visitația canonicească” a
episcopului Ghedeon Nichitici de la Sibiu, participarea clerului la Adunarea Națională de
la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Această istorie evenimențială este întregită cu o serie
de informații de natură statistică, culese din conscripțiile vremii, care subliniază ponderea
românilor în plan etnic și confesional, la nivelul scaunului Orăștie.
În primii ani ai perioadei postcomuniste, asistăm la o diversificare a
problemelor cercetate, dar și la reluarea unor teme mai vechi, pe fondul redeschiderii
accesului către anumite fonduri arhivistice. Printre primele producții istoriografice de
după 1989, le amintim pe cele semnate de către Ioana Cristache -Panait57, Ion Frățilă58 și
Ana Dumitran59, studii care, deși tratează subiectele la nivelul regiunii Hunedoara, ating
în demersul lor și zona O răștiei, având ca teme centrale : bisericile din lemn, c a
precursoare ale celor din piatră; implicarea clerului hunedorean în mișcarea politico –
națională din Transilvania; convertirea la calvinism a unor credincioși ortodocși români
din satul Turdaș.
Una dintre noile teme care au fost introduse în circuitul istoriografic, are în
prim -plan figura preotului și protopopului ortodox Ioan Moța, un cleric care și -a dedicat
patru decenii din viață slujirii cu devotament a credincioșilor din Orăștie, dar și din
comunitățile rurale învecinate. Subiectul, considerat tabu în perioada comunistă din
motive ideologice, a fost adus în atenția specialiștilor de către cercetătorul Valentin Orga.
Conștient că preotul Moța face parte dintr -o serie de clerici pe care timpul i -a uitat,
nemeritat, istoricul clujean s -a aplecat asupra vieții și activității protopopului din Orăștie,
încercând să -l readucă între filele istoriei laice și religioase. Asfel, printr -o serie de studii
și articole bine documentate, sunt evidențiate numeroase aspecte ale implicării preotului
orăștian în probleme ale vieții politice, economice, școlare, culturale și, nu în ultimul
rând, confesionale din Transilvania60. Întreaga activitate a lui Ioan Moța, desfășurată la

57 Ioana Cristache -Panait, Bisericile din lemn hunedorene. Documente de istorie și artă , în ,,Buletinul
Comisiei Monumentelor Istorice”, II, 1991, nr. 3, p. 10 -19.
58 Ion Frățilă, Biserica și slujitorii ei în ap ărarea vieții social -politice a românilor hunedoreni , în
,,Sargetia”, XXV, 1992 -1994, p. 375 -382.
59 Ana Dumitran, Calvinizarea – sinonim al maghiarizării ? Cazul Turdaș , în ,,Apulum”, XXXIV, 1997, p.
301-309. Pentru problema calvinizării vezi și Mihai Geor giță, Un caz interesant de convertire la calvinism
în 1677: Ștefan Alexa din Orăștie , în ,,Arhiva Someșană”, seria a III -a, IX, 2010, p. 177 -180.
60 Valentin -Gabriel Orga, Ioan Moța – tabloul interzis al unui destin de naționalist ardelean (I) , în
,,Sargeti a”, XXV, 1992 -1994, p. 669 -690; Valentin Orga, Câteva aspecte ale colaborării dintre Ioan Moța

32 sfârșitul secolului al XIX -lea și în prima jumătate a veacului XX, a fost sintet izată într -o
valoroasă monografie61, rămasă până astăzi prima și singura lucrare de acest gen care i -a
fost dedicată unui protopop orăștian. Menționăm, în acest context, redactarea în ultimii
ani a unor studii care pun în valoare calitățile de gazetar ale preotului Moța și contribuția
sa la dezvoltarea presei românești din Orăștie62.
Anul 2000 a consemnat apariția altor două lucrări, importante pentru
cunoașterea situației bisericilor ortodoxe din scaunul Orăștie. Prima aparține Ioanei
Cristache -Panait63 și descrie modul în care comunitățile hunedorene au conservat unele
biserici de lemn, ori le -au înlocuit cu altele din material mai solid (piatră sau cărămidă).
Acest proces s -a intensificat în secolul al XIX -lea și în prima jumătate a cel ui următor, el
fiind prezent și în protopopiatul Orăștiei64, unde informația documentară relevă existența
mai multor etape în construcția bisericilor. A doua lucrare este dedicată exclusiv
protopopiatului ortodox Orăștie, și are forma unui album jubiliar65. Fiecare ilustrație este
însoțită de date istorice privind bise rica respectivă, referitoare la : anul construirii, anul
târnosirii, anul executării picturii, anul renovării. Albumul a fost alcătuit cu scopul de a
prezenta ,,bisericile ținutului orăștian” , subliniind totodată ,,varietatea arhitectonică a
acestor lăcașuri de cult și frumusețea falnică a turnurilor -clopotniță”66. În același mod a
fost întocmită și broșura67 despre vechea biserică ortodoxă din Orăștie, care poartă
hramul ,,Adormirea Maicii Domnului ”, cunoscută datorită amplasării sale drept ,,biserica
din Drumul Țării”.
Printre contribuțiile istoriografice privind comunitățile ortodoxe din zona
Orăștiei, trebuie amintite și cele semnate de către Camelia Stanciu. Aceste studii prez intă,
pe baza recensămintelor oficiale și a registrelor parohiale, evoluția demografică a

și Vasile C. Osvadă , în ,,Corviniana”, I, 1995, p. 209 -218; Idem, Ioan Moța – tabloul interzis al unui
naționalist ardelean (II) , în ,,Sargetia”, XXVII, 2, 1997 -1998, p. 291 -316.
61 Valentin Orga, Moța : pagini de viață, file de istorie , Cluj -Napoca, 1999.
62 Gabriel Valeriu Basa, Preotul Ioan Moța și rolul său la dezvoltarea presei românești din Orăștie , în
,,Slujitor al Bisericii și al Neamului”, Cluj -Napoca, 2002, p. 443 -453; Constantin Moșincat, Preotul Ioan
Moța, gazetar și luptător pentru drepturile românilor, militant pentru unire , în ,,Pietre de Hotar”, VI, 2006,
p. 15 -32.
63 Ioana Cristache -Panait, Arhitectura de lemn din județul Hunedoara , București, 20 00.
64 Este vorba despre bisericile din satele Ardeu, Almașu Mic de Munte, Balșa și Boiu, parohii arondate
temporar la începutul veacului XX, protopopiatului ortodox Orăștie. Cf. Ibidem , p. 32 -35 și 131 -132.
65 Protopopiatul Ortodox Român Orăștie. Album j ubiliar , Coordonator Miron Simedrea, Orăștie, 2000.
66 Ibidem , p. 173.
67 Orăștie. Biserica din Drumul Țării , Redactor Florin Drăghiciu, Orăștie, 2005.

33 comunităților românești din Romos68 și Orăștie69, în a doua jumătate a secolului al XIX –
lea și la începutul veacului XX. Autoarea a înregistrat atitudinea comunității o rtodoxe
față de momentele fundamentale ale existenței sale (naștere, căsătorie, moarte) și a
comparat -o cu comportamentul demografic al altor confesiuni (greco -catolică și romano –
catolică).
Un studiu recent al lui Daniel I. Iancu70 reia o temă mai veche, dar încă de
interes în rândul specialiștilor : mobilitatea cărților românești vechi, tipărite în centre
tipografice cu tradiție din Transilvania (Alba Iulia, Sibiu, Blaj). Autorul ne oferă o listă
cu lucrările care s -au regăsit în proprieta tea diferitelor biserici din zona Orăștiei,
evidențiind răspândirea, circulația și numărul cărților vechi în arealul menționat. În acest
mod, pe baza mărturiilor documentare conservate, putem reconstitui periplul cărților
vechi în lumea rurală românească d in cadrul protopopiatului ortodox Orăștie.
Problematica istoriei bisericii ortodoxe pe meleagurile hunedorene a constituit
tema centrală a celor două monografii istorice71, realizate de către istoricul Florin Dobrei.
Lucrările își propun să prezinte cititorului o sinteză a fenomenului religios din spațiul
hunedorean, de la constituirea primelor comunități creștine și până în zilele noastre.
Autorul a reușit să refacă din segmente și fragmente de istorie, uneori disparate și
discontinui, o pagină important ă din trecutul ținutului nostru: viața bisericească a
românilor hunedoreni.
Tema generoasă a bisericilor ortodoxe din scaunul Orăștie ne -a îndemnat să
cercetăm, în ultimii ani, fonduri arhivistice, presa timpului și lucrările pe acest subiect
publicate până în prezent. Rezultatul acestor preocupări s -a finalizat prin elaborarea unor
studii publicate în reviste de specialitate72.


68 Camelia Stanciu, Adrian Stroia , Evoluția demografică a comunității românești în localitatea Romos
(1850 -1920) , în ,,Sargetia”, XXXV -XXXVI, 2007 -2008, p. 422 -432.
69 Camelia Stanciu, Aspecte ale mortalității reflectate în registrele parohiale din Orăștie (1870 -1900) , în
,,Buletinul Cercurilor Științifice Studențești”, Arheologie -Istorie -Muzeologie, Alba Iuli a, XIV, 2008, p. 61 –
82.
70 Daniel I. Iancu, Catalogul Depozitului de concentrare a bunurilor patrimoniale de la Protopopiatul
Ortodox Român Orăștie. Cercetări preliminarii , în ,,Sargetia”, Serie nouă, I (XXXVII), 2010, p. 485 -495.
71 Florin Dobrei, Istoria vieții bisericești a românilor hunedoreni , Reșița, 2010; Idem, Bisericile ortodoxe
hunedorene , Reșița, 2011.
72 Marius Bârlianu, Biserica ortodoxă din Scaunul Orăștiei între 1867 -1914 , în ,,Arhiva Someșană”, seria a
III- a, VII, 2008, p. 59 -80; Idem, Biser ica Ortodoxă din scaunul Orăștiei în timpul Primului Război
Mondial , în ,,Sargetia”, Serie nouă, I (XXXVII), 2010, p. 427 -437.

34 Pentru a oferi o imagine completă a evoluției vieții religioase românești din
spațiul transilvănean, din dosarul istoriografiei ecleziastice românești nu poate lipsi
istoria Bisericii Greco -Catolice . Constituită la sfârșitul secolului al XVII -lea prin unirea
unei părți a românilor transilvăneni ortodocși cu Biserica Ro mei, noua biserică și -a
câștigat cu greu dreptul la existență. Cu timpul, când a devenit clar faptul că Unirea era
ireversibilă, românii au început să accepte noua confesiune drept o a doua biserică
națională, alături de cea ortodoxă. Considerând că este n ecesar să se cunoască în detaliu
multiplele și diversele faze prin care a trecut Biserica Greco -Catolică din Transilvania,
istoricii și teologii români, dar și străini, s -au aplecat cu pasiune și interes științific asupra
acestei teme. Astfel s -a constitui t o istoriografie a problemei în care, alături de lucrări
care abordează subiectul într -un mod obiectiv, evidențiind meritele, limitele și chiar
greșelile Bisericii Române Unite, întâlnim și studii aparținând celor două ,,strane”
(ortodoxă și greco -catolic ă) în care majoritatea punctelor de vedere exprimate vin în
apărarea propriei lor Biserici, stârnind polemici de natură confesională73.
Ca orice instituție națională, Biserica Greco -Catolică a fost cercetată și
analizată de către istorici și teologi sub diferite aspecte : organizarea instituțională,
canonică și disciplinară; legăturile dintre biserică și stat; raporturile dintre etnie și
confesiune; raporturile dintre biserică și națiune; instituții și activități patronate; viața și
opera i erarhilor reprezentativi; relațiile cu alte confesiuni; implicarea bisericii în viața
națională, socială și culturală a românilor din Transilvania ș.a. Rezultatele cercetărilor,
axate pe colecțiile de documente și pe fondurile create de instituțiile biseri cești
(mitropolie, episcopii, biserici, mănăstiri), au conturat imaginea unei biserici preocupată
în primul rând de viața religioasă, dar dispusă și să se implice în problemele de
importanță vitală ale românilor din Transilvania. Eforturile diverselor gene rații de istorici
români, care s -au dedicat acestui subiect, au generat o producție istoriografică foarte
bogată referitoare la această temă. Din bibliografia complexă consacrată Bisericii Greco –
Catolice din Transilvania amintim, fără pretenția unei abordă ri exhaustive, câteva
contribuții istoriografice mai vechi74 și mai noi75, în ordinea cronologică a aparițiilor.

73 Vezi Remus Câmpeanu, Biserica Română Unită între istorie și istoriografie , Cluj -Napoca, 2003.
74 Amintim, printre altele, următ oarele titluri: Nicolae Densușianu, Independența bisericească a Mitropoliei
Române de Alba Iulia , Brașov, 1893; Augustin Bunea, Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocențiu
Klein (1728 -1751) , Blaj, 1900; Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în seco lul XVIII , București, 1901;

35
Gheorghe Popovici, Uniunea românilor din Transilvania cu biserica romano -catolică sub împăratul
Leopold I , Lugoj, 1901; Augustin Bunea, Episcopii Petru Paul Aron și Dionisiu Novacovici sau istoria
românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764 , Blaj, 1902; Idem, Ierarhia românilor din Ardeal și
Ungaria , Blaj, 1904; Idem, Mitropolitul Sava Brancovici , Blaj, 1906; Onisifor Ghibu, Viața și organizația
bisericească și școlară în Transilvania și Ungaria, București , 1915; Ioan George scu, Istoria Bisericei
creștine universale, cu deosebită privire la istoria Bisericei Românești Unite cu Roma , Blaj, 1921; Ștefan
Lupșa, Catolicismul și românii din Ardeal și Ungaria până la anul 1556 , Cernăuți, 1929; Silviu Dragomir,
Istoria dezrobirei religioase a românilor din Ardeal în sec. XVIII , Vol. I -II, Sibiu, 1920, 1930; Iacob Radu,
Istoria Diecezei române unite a Orăzii Mari (1777 -1927) , Oradea, 1930; Dumitru Găzdaru, Contribuții la
relațiile lui Grigore Maior, Gheorghe Șincai și Petru Maior cu Roma, Iași, 1933; Victor Bojor, Episcopii
diecezei greco -catolice de Gherla (1856 -1939) , Târgu Mureș, 1939; Ștefan Manciulea, Episcopia greco –
catolică maghiară de Hajdúdorog și românii , Blaj, 1942; *** Biserica Română Unită. Douăsute cincizeci
de ani de ist orie, Coordonator Aloisiu L. Tăutu, Madrid, 1952; Dumitru Ghișe, Pompiliu Teodor,
Fragmentarium iluminist , Cluj -Napoca, 1972; Ion Dumitriu -Snagov, Românii în arhivele Romei (secolul
XVIII) , București, 1973; Aurel Răduțiu, Conscripția lui Petru Pavel Aron d in anul 1750 , în ,,Acta Musei
Napocensis”, XIV, 1977, p. 411 -417; Pompiliu Teodor, Interferențe iluministe europene , Cluj -Napoca,
1984; Octavian Bârlea, Metropolia Bisericii Române Unite proclamată în 1855 la Blaj , în ,,Perspective”,
München, X, 1987, nr. 37-38, p. 5 -12; Aurel Răduțiu, Conscripția lui Petru Pavel Aron din anul 1750.
Date noi , în ,,Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj -Napoca”, XXVIII, 1987 -1988, p. 475 -499.
75 Dintre lucrările apărute după anul 1989, menționăm următoarele titl uri: Marcel Știrban, Spiritualitatea
greco -catolică. De la 1700 la 1918. Conferințe. Comunicări. Articole , Cluj -Napoca, 1992; Iacob Mârza,
Seminarul diecezan din Blaj și școala de preoție de la Sibiu, în epoca renașterii naționale: structuri
organizatorice și idealuri culturale , în ,,Anuarul Institutului de Istorie Cluj -Napoca”, XXXI, 1992, p. 69 –
77; Silvestru Augustin Prunduș, Clemente Plaianu, Catolicism și ortodoxie românească. Scurt istoric al
Bisericii Române Unite , Cluj -Napoca, 1994; Teodor V. Damșa, Biserica greco -catolică din România în
perspectivă istorică , Timișoara, 1994; Nicolae Bocșan, Ioan Lumperdeanu, I. A. Pop, Etnie și confesiune în
Transilvania (sec. XIII -XIX) , Oradea, 1994; Nicolae Gudea, Biserica Română Unită. 300 de ani (1697 –
1997) , Cluj -Napoca, 1997; Maria Someșan, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma , București, 1999;
Iudita Călușer, Episcopia Greco -Catolică de Oradea. Contribuții monografice , Oradea, 2000; Ioan Ciocian,
Biserica și societatea românească din Transilvania. Vicaria tul Silvaniei în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, Arad, 2000; Nicolae Bocșan, Ion Cârja, Biserica Română Unită la Conciliul Ecumenic Vatican I
(1869 -1870) , Cluj -Napoca, 2001; Ovidiu Ghitta, Nașterea unei biserici. Biserica greco -catolică din Sătmar
în primul ei secol de existență (1667 -1761) , Cluj -Napoca, 2001; Gheorghe Gorun, Biserica românească și
societatea transilvăneană. Studii de istorie a Bisericii Greco -Catolice românești , Oradea, 2002; Cornel
Tatai -Baltă, Aportul clericilor la desfășurarea activității tipografiei din Blaj (1747 -1948) , în ,,Acta
Blasensia”, I, 2002, p. 225 -233; Ana Victoria Sima, Percepția clerului românesc greco -catolic în relatările
delegaților apostolici în Transilvania celei de -a doua jumătăți a secolului al XIX -lea, în ,,Acta Blasensia”,
I, 2002, p. 251 -260; Daniela Mârza, Biserica Română Unită între guvernul maghiar și Sfântul Scaun :
modalități de completare a scaunelor vacante la sfârșitul secolului al XIX -lea-începutul secolului XX , în
,,Acta Blasensia”, I, 2002, p. 2 61-269; Remus Câmpeanu, Biserica Română Unită între istorie și
istoriografie , Cluj -Napoca, 2003; Blaga Mihoc, Biserică și societate în nord -vestul României , Oradea,
2003; Nicolae Bocșan, Camelia Vulea, La începuturile Episcopiei Lugojului. Studii și docume nte, Cluj –
Napoca, 2003; Ana Victoria Sima, Vizitele nunțiilor apostolici vienezi în Transilvania (1855 -1868) , Vol. I –
II, Cluj -Napoca, 2003; Episcopul Ioan Vancea, Pastorale și circulare (1865 -1869) , Ediție de Nicolae
Bocșan, Mirela Andrei, Cluj -Napoca, 200 3; Greta -Monica Miron, Biserica greco -catolică din Transilvania.
Cler și enoriași (1697 -1782) , Cluj -Napoca, 2004; Daniel Dumitran, Un timp al reformelor. Biserica Greco –
Catolică din Transilvania sub conducerea episcopului Ioan Bob (1782 -1830) , București, 2 005 (ediția a II -a,
Cluj-Napoca, 2007); Daniela Deteșan, ,,Procesul lemenian” (1843 -1846) – desfășurare, consecințe și
însemnătate , în ,,Anuarul Institutului de Istorie Cluj -Napoca”, XLIV, 2005, p. 101 -120; Simion Retegan,
Parohii, biserici și preoți greco -catolici din Transilvania la mijlocul secolului al XIX -lea (1849 -1875).
Mărturii documentare , Cluj -Napoca, 2006; Mirela Andrei, La granița Imperiului. Vicariatul Greco -Catolic
al Rodnei în a doua jumătate a secolului al XIX -lea, Cluj -Napoca, 2006; Ciprian Ghișa, Biserica greco –
catolică din Transilvania (1700 -1850). Elaborarea discursului identitar , Cluj -Napoca, 2006; *** Istoria
relațiilor bisericilor creștine în Transilvania , Vol. I, Editor Dieter Brandes, Cluj -Napoca, 2006; Valeria
Soroștineanu, Aspecte din istoria Bisericii Greco -Catolice , Sibiu, 2007; Daniela Deteșan, Dosarul

36 Cercetătorii istoriei Bisericii Greco -Catolice transilvănene și -au îndreptat
atenția, cu predilecție, către Alba Iulia, Blaj, Or adea, Lugoj, Gherla, Rodna sau Hațeg,
zone unde s -au constituit organismele de conducere (mitropolie, episcopii, vicariate) ale
acestei noi biserici naționale. La nivelul zonei pe care o cercetăm, scaunul Orăștie, putem
susține, pe baza unor documente, că biserica greco -catolică are o veche tradiție, bazele
primelor parohii punându -se încă de la sfârșitul secolului al XVII -lea. Astfel, printre
semnatarii declarațiilor de Unire cu Biserica Romei din anii 1698 și 1700 apare atestat și
protopopul Adam, conducă torul spiritual al credincioșilor greco -catolici din scaunul
Orăștie76. Actele menționate rămân, deocamdată, cele mai vechi documente cunoscute
care menționează pe preoții români uniți din părțile Orăștiei.
Situația confesiunii greco -catol ice din scaunul Orăștie, aflată în legătură
organică cu celelalte comunități unite din ținutul hunedorean77, a fost surprinsă în
lucrările mai multor istorici români, principalele probleme investigate de către aceștia de –

procesului lemenian , Vol. I, Cluj -Napoca, 2007; Luminița Wallner -Bărbulescu, Zorile modernității.
Episcopia greco -catolică de Lugoj în perioada ierarhului Victor Mihály de Apșa , Cluj-Napoca, 2007; Ion
Cârja, Biserică și societate în Transilvania în perioada păstoririi mitropolitului Ioan Vancea (1869 -1892) ,
Cluj-Napoca, 2007; Cornel Sigmirean, Intelectualitatea ecleziastică. Preoții Blajului (1806 -1948) , Târgu –
Mureș, 2007; Greta -Mon ica Miron, Biserica Greco -Catolică din comitatul Cluj în secolul al XVIII -lea,
Cluj-Napoca, 2007; Ciprian Ghișa, Episcopia Greco -Catolică de Făgăraș în timpul păstoririi lui Ioan
Lemeni (1832 -1850) , Vol. I -II, Cluj -Napoca, 2008; Ioana Mihaela Bonda, Mitrop olia Română Unită în
timpul păstoririi lui Alexandru Șterca Șuluțiu (1853 -1867) , Cluj -Napoca, 2008; Daniela Deteșan, Procesul
lemenian (1843 -1846) , Cluj -Napoca, 2008; *** Despre Biserica românilor din Transilvania. Documente
externe (1744 -1754) , Editori La ura Stanciu, Keith Hitchins, Daniel Dumitran, Cluj -Napoca, 2009; ***
Memoriile unui ierarh uitat: Victor Mihályi de Apșa (1841 -1918) , Ediție îngrijită de Nicolae Bocșan, Ion
Cârja, Cluj -Napoca, 2009; *** Tipografia de la Blaj (1850 -1918). Contribuții docum entare , Ediție îngrijită
de Petru Magdău, Ioana Bonda, Cecilia Cârja, Ciprian Ghișa, Cluj -Napoca, 2010.
76 Demetriu Radu, Diecesa Lugoșului. Șematism istoric , Lugoj, 1903, p. 380.
77 Menționăm câteva lucrări reprezentative, dedicate spațiului hune dorean, în ordinea aparițiilor: Camelia
Elena Vulea, Un document inedit cu privire la o propunere de reorganizare a parohiilor din vicariatul
Hațegului , în ,,Corviniana”, V, 1999, p. 161 -173; Idem, Aspecte ale procesului de organizare a parohiei
greco -catolice Petroșani în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în ,,Centru și periferie”, Bistrița, 2004,
p. 187 -198; Ioachim Lazăr, Tragedia clerului și distrugerile lăcașurilor de cult românesc în timpul
revoluției de la 1848 -1849 din Transilvania , în ,,Sarge tia”, XXXII, 2004, p. 43 -84; Anca Poenar, Aspecte
privind relațiile interconfesionale din a doua jumătate a secolului al XIX -lea : greco -catolicii și ortodocșii
din Țara Hațegului , în ,,Sargetia”, XXXII, 2004, p. 129 -142; Maria Basarab, Ioan Pop – protopop greco –
catolic de Hunedoara , în ,,Corviniana”, VIII, 2004, p. 223 -227; Idem, Istoricul Parohiei Române Unite cu
Roma, Greco -Catolică, Deva , Deva, 2006; Idem, Vicariatul greco -catolic Hațeg. File de cronică , în
,,Sargetia”, XXXIV, 2006, p. 161 -165; Felicia Adăscăliței, Situația materială a bisericilor în protopopiatul
greco -catolic al Hunedoarei (1853 -1867) , în ,,Arhiva Someșană”, seria a III -a, V, 2006, p. 75 -85; Idem,
Rolul și poziția preotului în satul românesc transilvănean – protopopiatul greco -catolic al Hunedoarei
(1853 -1867) , în ,,Arhiva Someșană”, seria a III -a, VI, 2007, p. 41 -50; Camelia Elena Vulea, Conduita
preotului greco -catolic din Hațeg în a doua jumătate a secolului al XIX -lea, între teorie și practică , în
,,Identitate și alteritate IV. Stud ii de istorie politică și culturală”, Cluj -Napoca, 2007, p. 91 -106; Ioachim
Lazăr, Un document inedit : Cronica bisericii greco -catolice a Săcărâmbului , în ,,Sargetia”, Serie nouă, II
(XXXVIII), 2011, p. 319 -331.

37 a lun gul anilor fiind foarte diverse : organizarea protopopiatului și a parohiilor; pregătirea
profesională și statutul social al preoților; relația dintre preot și comunitatea locală;
competențele și disciplina clerului; situația material -financiară a clerului și a bisericilor;
viața și acti vitatea protopopilor reprezentativi; raporturile dintre biserici și școlile
confesionale și de stat; relațiile cu alte confesiuni; probleme de cult și prozelitism religios
etc. Parcurgând istoria confesiunii unite din scaunul Orăștie, constatăm faptul că, deși
aceasta începe instituțional o dată cu sfârșitul secolului al XVII -lea, o lungă perioadă de
timp nu a beneficiat de interesul și atenția cercetătorilor români. Demersul istoriografic
privind această temă include studii, articole și cărți dedicate prot opopiatului greco –
catolic, unor parohii, preoți și protopopi reprezentativi, însă toate aceste lucrări nu
depășesc un secol vechime. În cele ce urmează, vom prezenta câteva considerații cu
privire la modul în care literatura de specialitate a reflectat apa riția, organizarea și
evoluția bisericii greco -catolice din scaunul Orăștie, un spațiu locuit de diferite etnii și
confesiuni, în care românii și opțiunile lor religioase (ortodoxia și uniația) și -au găsit și ei
locul, ca un interesant element de specifici tate al acestuia.
Primele informații monografice în legătură cu viața confesională a greco –
catolicilor din scaunul Orăștie provin dintr -un șematism istoric, redactat în anul 1903, cu
prilejul sărbătoririi a 50 de ani de la întemeierea e piscopiei Lugojului. Apărută sub
îndrumarea episcopului Demetriu Radu, lucrarea ne oferă, pe lângă date generale la
nivelul eparhiei, informații despre fiecare district protopopesc din dieceza Lugojului.
Materialele colectate din paroh ii se referă la diver se aspecte : evoluția istorică a
protopopiatelor și a parohiilor, seria cronologică a preoților, organizarea oficiilor
parohiale (parohi, cantori, curatori), biserici, case parohiale, școli confesionale. Aceste
date au fost culese și din zona Orăștiei, prot opopiatul având arondate 14 parohii și 7 filii,
cu un număr de 5.651 suflete, păstorite de către protopopul Iuliu Rațiu78.
Peste un deceniu, în 1913, a apărut monografia semnată de către Iacob
Radu79, vicar al Hațegului. Lucrarea prezintă istoria unui element care nu există în
organizarea Bisericii Ortodoxe, o instituție ce are rolul de intermediar între episcopie și
protopopiat : vicariatul foraneu. La nivel regional, vicarul Hațegului asigura legătura între

78 Demetriu Radu, op. cit. , p. 380 -401.
79 Iacob Radu, Istoria vicariatului greco -catolic al Hațegului , Lugoj, 1913.

38 protopopul Orăștiei și episcopul Lugojului, în probleme de ordin religios, disciplinar sau
administrativ. La sfârșitul secolului al XIX -lea și începutul celui următor, doi dintre
protopopii din Orăștie (Nicolae Nestor și Valeriu Traian Frențiu), datorită pregătirii lor
profesionale și a capacităților intelectuale și morale, au fost numiți ca vicari ai Hațegului.
În timpul regimului comunist, istoriografia română s -a ocupat mai puțin cu
diferitele probleme legate de istoria bisericii greco -catolice din spațiul hunedorean . Abia
în anul 1985, Viorel Cugerean a publicat un studiu dedicat unuia dintre locurile de
pelerinaj importante pentru greco -catolicii di n zona Orăștiei : mănăstirea Prislop80. La
acest sfânt lăcaș, situat în Țara Hațegului, veneau periodic, indiferent de vi tregiile
vremurilor, numeroși credincioși din districtul Orăștie, în frunte cu parohii lor, cu scopul
de a-și mărturisi credința. În acest mod, românii hunedoreni conservau o veche formă de
manifestare religioasă : pelerinajul.
Prin cerce tările sale, Maria Basarab a deschis seria unor studii dedicate
vechilor tipărituri românești provenite din diferite centre tipografice (Alba Iulia, Blaj,
Sibiu, București, Râmnic, Buda ș.a.), care erau deținute ori s -au aflat în posesia parohiilor
greco -catolice din zona Hunedoarei81. Pe baza unor ample informații documentare,
autoarea ne reamintește importanța cărții de cult pentru pregătirea intelectuală a preoților
și ne oferă date privind achiziția, donația și circulația acestor cărți românești vechi în
spațiul hunedorean. Investigațiile istoriografice au fost constante și au generat un număr
consistent de titluri bibliografice referitoare la importanța cultural -religioasă a
însemnărilor de pe vechile cărți de cult82.

80 Viorel Cugerean, Crâmpeie din istoria mănăstirii Prislop , în ,,Mitropolia Banatului”, XXXV, 1985, nr.
1-2, p. 69 -79. Vezi pentru același subiect și Mircea Păcurariu, Istori a Mănăstirii Prislop , ediția a II -a, Arad,
2006; Camelia Elena Vulea, Mănăstirea Prislopului în atenția cercurilor episcopale lugojene în a doua
jumătate a secolului al XIX -lea. Scurt istoric , în ,,Perspective istorice”, I, 2010, p. 24 -28.
81 Maria Basarab , Tipărituri bălgrădene din secolul al XVII -lea, cu circulație în județul Hunedoara (zona
văii Mureșului) , în ,,Apulum”, XXII, 1984, p. 203 -208; Idem, Însemnări – manuscrise cu conținut istoric
din cărțile vechi românești existente în județul Hunedoara , în ,,Sargetia”, XVIII -XIX, 1984 -1985, p. 391 –
396 și în ,,Sargetia”, XX, 1986 -1987, p. 285 -291; Idem, Însemnări manuscrise de pe vechi tipărituri
românești existente în patrimoniul hunedorean, despre legătorie și legători de carte , în ,,Sargetia”, XX,
1986 -1987, p. 285 -291; Idem, Însemnări despre căi de pătrundere a cărții vechi românești în localități
hunedorene , în ,,Sargetia”, XXI -XXIV, 1988 -1991, p. 739 -743.
82 Maria Basarab, Cărți manuscrise din patrimoniul cultural hunedorean , în ,,Sargetia”, XXV, 1992 -1994,
p. 361 -373; Idem, Însemne ale unei vechi culturi hunedorene , în ,,Corviniana”, I, 1995, p. 99 -102; Idem,
Aspecte cultural -religioase hunedorene din secolul al XIX -lea, în ,,Corviniana”, II, 1996, p. 115 -119; Idem,
Carte românească veche în muzeul din Deva , Deva, 1998; Idem, Cuvinte mărturisitoare. Însemnări de pe
cărți românești vechi din județul Hunedoara , Deva, 2001.

39 Știința istorică românească, din anii de după prăbușirea regimului comunist,
datorează mult cunoscutului cercetător științific Ioachim Lazăr, care a elaborat o serie de
studii și cărți privind problemele confesionale și școlare ale românilor din Transilvania în
general, și din ținutul hunedorean în special. O primă contribuție istoriografică, din anul
1998, introduce în circuitul științific una dintre personalitățile marcante ale bisericii unite
din zona Orăștiei, care nu a beneficiat de o atenție deosebită din partea cerce tătorilor
perimetrului geografic menționat : dr. Valeriu Traian Frențiu83. Acest cleric, în calitatea sa
de paroh și protopop în Orăștie, între anii 1904 și 1912, s -a confruntat cu o problematică
foarte diversă în ceea ce privește organizarea și administrare a protopopiatului și a
parohiilor încredințate spre păstorire. Succesele obținute, deși pot părea minore la prima
vedere, i -au adus numirea în funcții superioare celei de protopop și o carieră ecleziastică
remarcabilă. La scurt timp după acest studiu, Ioac him Lazăr a publicat un altul, subiectul
fiind tot un pro topop greco -catolic al Orăștiei : Ioan I. Ienea84. Timp de două decenii, între
anii 1914 și 1934, acest protoprezbiter s -a implicat în viața confesională și culturală din
Orăștie, fiind martorul unor i mportante evenimente din istoria națională (primul război
mondial, Unirea din 1918) și locală (zidirea noii biserici).
În aceeași arie de interes istoriografic se înscrie și studiul despre școala de
preoți greco -catolici de la mănăsti rea Plosca85. Situată în Țara Hațegului, această
instituție școlară a fost creată din inițiativa episcopului Alexandru Dobra, pentru a acoperi
nevoile de preoți ale diecezei Lugojului. Cursurile s -au desfășurat între anii 1859 -1861,
sub îndrumarea lui Simio n Ulpianu86, printre absolvenți aflându -se și candidați din zona
Orăștiei, care apoi au fost hirotoniți și au funcționat ca preoți în districtul orăștian. Tot
cercetătorului hunedorean îi datorăm o valoroasă monografie, dedicată uneia dintre
marile personal ități hunedorene : Beniamin Densușianu87. În calitatea sa de profesor și
slujitor al bisericii greco -catolice, acest cleric ,,și-a legat numele de principalele acțiuni

83 Ioachim Lazăr, Dr. Valeriu Traian Frențiu, paroh al Orăștiei și protopop al Cugirului (1904 -1912) , în
,,Corviniana”, IV, 1998, p. 163 -171.
84 Idem, Din viața și activitatea protopopului greco -catolic al Orăștiei, Ioan I. Ienea (1914 -1934) , în
,,Sargetia”, XXVIII -XXIX, 2, 1999 -2000, p. 323 -345.
85 Idem, Din activitatea mănăstirii Plosca: Școala de preoți greco -catolici (1859 -1861) , în ,,C orviniana”,
V, 1999, p. 174 -185.
86 Idem, Din viața și activitatea lui Simion Ulpianu (? -1863) , în ,,Sargetia” XXVIII -XXIX, 2, 1999 -2000,
p. 123 -155.
87 Idem, Beniamin Densușianu (1829 -1915). Din viața și activitatea sa , Deva, 2002.

40 menite să ducă la emanciparea culturală, spirituală și politică a românilor”88 din
Transilv ania. Ca vicar al Hațegului, B. Densușianu a sprijinit biserica și școala din
comunitățile greco -catolice ale vicariatului, printre ele aflându -se și cele din zona
Orăștiei.
Un subiect prezent în istoriografia dedicată greco -catolicismul ui din
Transilvania este cel legat de efectele pe care le -a avut mișcarea călugărului Visarion
Sarai, desfășurată în anul 1744, asupra comunităților greco -catolice ardelene.
Evenimentele de la mijlocul secolului al XVIII -lea au produs tulburări interconfes iomale
și ,,defecționarea” unor parohii aparținând ambelor religii (ortodoxă și greco -catolică),
astfel încât, pe lângă cei care au rămas credincioși Bisericii lor, documentele mai
amintesc și de cei care au migrat de la o religie la alta, numindu -i ,,orto docși uniți” și
,,uniți ortodocși”. Frământările religioase au atins și comunitățile din scaunul Orăștie, un
istoric al evenimentelor întâmplate și al efectelor mișcării lui Visarion asupra acestei zone
fiind realizat în studiile semnate de către Ioan Stră jan89 și Greta -Monica Miron90.
Anul 2004 a marcat apariția altor două studii, importante pentru cunoașterea
evoluției protopopiatului greco -catolic Orăștie pe parcursul primelor șapte decenii ale
secolului al XIX -lea. Ambele au fost redactate de către Cristian Ioan Popa și tratează
personalitățile a doi protopopi reprezentativi pentru arealul orăștian. Primul studiu are în
prim -plan figura parohului din Cugir, Nicolae Sanciali91, cel care a condus destinele
clerului orăștian timp de ci nci decenii, în calitate de protopop. Autorul ne oferă, pe baza
unor fonduri documentare inedite, câteva repere din biografia acestui cleric, mai puțin
cunoscut publicului, referitoare la păstorirea sa în parohia Cugirului: numirea ca preot,
construirea no ii biserici, dezvoltarea numerică a comunității greco -catolice ș.a. Al doilea
studiu îl are ca subiect pe George Bercianu92, paroh al Cugirului și protoprezbiter al
tractului Orăștie la mijlocul secolului al XIX -lea. Pe baza unor informații, multe inedite,

88 Ibidem , p. 11.
89 Ioan Străjan, Nicolae Pop – protopop ortodox de Balomir, vicar general al episcopiei greco -catolice de
Blaj, arhimandrit ortodox la Mănăstirea Argeșului , în ,,Dacoromania”, 2003, nr. 12, p. 21 -24.
90 Greta -Monica Miron, Acțiune ortodoxă – acțiune catolică. Efe ctele mișcării lui Visarion Sarai în
Hunedoara, Hațeg, Zarand și Alba , în ,,Studia Universitatis Babeș – Bolyai’’, seria Historia, 2005, nr. 2, p.
1-36.
91 Cristian Ioan Popa, Protopopul greco -catolic Nicolae Sanciali († 1852) din Cugir – repere biografice , în
,,Cultura Creștină”, serie nouă, VII, 2004, nr. 3 -4, p. 245 -261.
92 Idem, O personalitate a timpului său mai puțin cunoscută: George Bercianu – paroh și protopop greco –
catolic al Cugirului , în ,,Annales Universitatis Apulensis”, series Historica, VIII, 2004, p. 131 -141.

41 cercetătorul albaiulian a încercat să creioneze biografia acestui mare bărbat al
spiritualității greco -catolice, care ,,pe perioada cât a fost preot și protopop s -a făcut
remarcat ca un om de înaltă cultură și bun administrator, echilibrat în relațiile cu cei de
altă confesiune sau etnie, fapt apreciat de contemporanii săi”93.
Un interesant studiu i -a fost dedicat recent parohiei greco -catolice Romos94,
autorii încercând să surprindă funcționarea acesteia pe parcursul ultimelor două decenii
ale secolului al XIX -lea. Prin valorificarea registrelor de corespondență și a circularelor
păstrate în fondul documentar parohial, a fost reconstituită activitatea diversă a preoților,
care consta în ,,raportarea situațiilor școlare, matrimoniale, financ iare, administrative” ,
rezolvarea unor situații conflictuale și luarea de măsuri sanitare, atunci când era cazul95.
Timp de un deceniu, organizarea și funcționarea parohiilor din cadrul
vicariatului greco -catolic al Hațegului a fost cerc etată, sub multiplele aspecte ce țin de
viața spirituală și de starea materială a zonei respective, de către Camelia Vulea96.
Rezultatele acestor investigații istoriografice, bazate în mare măsură pe fonduri
documentare inedite, au fost valorificate într -o valoroasă lucrare de istorie ecleziastică
dedicată vicariatului Hațegului97. Aplecându -se cu pasiune și interes științific asupra
zonei studiate, autoarea a surprins în detaliu realitățile din vicariatul foraneu greco -catolic
al Hațegului, oferind repere im portante pentru cunoașterea acestui teritoriu, încadrat din
vechime în geografia bisericeas că a românilor din Transilvania : organizarea și

93 Ibidem , p. 134.
94 Camelia Stanciu, Adrian Stroia, Din activitatea parohiei greco -catolice Romos (1879 -1900) , în
,,Sargetia”, XXXV -XXXVI, 2007 -2008, p. 492 -500.
95 Ibidem , p. 492.
96 Camelia Vulea, Preotul între sacru și profan în vicar iatul greco -catolic al Hațegului (1855 -1867) , în
,,Corviniana”, VI, 2000, p. 238 -245; Idem, Preoțimea greco -catolică din vicariatul Hațegului la mijlocul
secolului al XIX -lea, în ,,Acta Blasensia”, I, 2002, p. 235 -249; Idem, Starea materială a preoțimii gr eco-
catolice din vicariatul de Hațeg (1850 -1864) , în ,,Arhiva Someșană”, seria a III -a, I, 2002, p. 145 -164;
Idem, Rolul preotului în comunitate, în viziunea lui Ștefan Moldovan, vicar al Hațegului , în ,,Identitate și
alteritate III. Studii de istorie poli tică și culturală”, Cluj -Napoca, 2002, p. 122 -128; Idem, Edificii de cult
hațegane în timpul vicarului Ștefan Moldovan (1852 -1857) , în ,,Biserica Română Unită cu Roma Greco –
Catolică : istorie și spiritualitate”, Blaj, 2003, p. 431 -438; *** Vizitațiuni cano nice în Țara Hațegului
(1852 -1885) , Ediție de Camelia Vulea, Luminița Wallner -Bărbulescu, Cluj -Napoca, 2003; Camelia Elena
Vulea, Considerații cu privire la organizarea și funcționarea parohiilor greco -catolice hațegane în a doua
jumătate a secolului XIX , în ,,Studia Universitatis Babeș – Bolyai”, seria Theologia -Catholica, 2004, nr. 3,
p. 75 -87; Idem, Modalități de instituire a preoților în vicariatul greco -catolic al Hațegului (1850 -1918) , în
,,Sargetia”, XXXIV, 2006, p. 143 -159; Idem, Conduita preotului între sacru și privat : portrete ale
preotului greco -catolic din Vicariatul Hațegului în a doua jumătate a secolului al XIX -lea, în ,,Perspective
istorice”, III, 2011, p. 134 -138.
97 Camelia Elena Vulea, Biserica greco -catolică din vicariatul Hațegului ( 1850 -1918) , Cluj -Napoca, 2009.

42 funcționarea vicariatului și a parohiilor; pregătirea intelectuală și situația materială a
clerului; problema edifici ilor bisericești; raporturile dintre biserică și societate.
Încheiem incursiunea în istoriografia care prezintă confesiunea greco –
catolică din scaunul Orăștie, aducând în prim -plan o realizare editorială importantă,
rămasă până astăzi p rima și singura lucrare de acest gen care i -a fost dedicată unei parohii
din districtul orăștian : monografia parohiei Cugir98. Volumul restituie, pe baza unor
mărturii documentare inedite, momentele semnificative ale bisericii greco -catolice și
biografiile oamenilor de seamă (protopopi, preoți, dascăli) ai comunității cugirene.
Vechile însemnări demonstrează faptul că, în istoria tractului unit Orăștie, parohia
Cugirului a jucat un rol însemnat fiind, pentru perioade îndelungate de timp, reședința
protopopul ui greco -catolic. Comunitatea greco -catolică de aici era cea mai veche și cea
mai numeroasă din zonă, având aproape tot timpul doi preoți care slujeau în biserică
pentru enoriași. Prin implicarea în activități care țineau de sfera confesională și școlară,
dar și de viața politică ori economică, comunitatea greco -catolică din Cugir s -a făcut
cunoscută nu doar la nivel local și regional, ci și în istoria mai amplă a Bisericii Române
Unite.
Problematica interesantă și diversă a biseri cilor greco -catolice din scaunul
Orăștie ne -a determinat să cercetăm, în ultimii ani, fonduri arhivistice, presa timpului și
lucrările pe acest subiect publicate până în prezent. Rezultatul acestor preocupări s -a
finalizat prin elaborarea unor studii publi cate în reviste de specialitate99.

În istoriografia română, istoria învățământului s-a bucurat de un mare interes
din partea specialiștilor, pe măsura rolului important pe care educația l -a avut în
emanciparea și modernizarea națiunii române din toate provinciile istorice locuite de
români. La nivelul Transilvaniei, acest subiect istoriografic a fost analizat în studii și
sinteze monografice de referință, care ilustrează apariția, organizarea și evoluția

98 Viorel Gheorghe Codrea, Maria Basarab, Parohia Română Unită cu Roma, Greco -Catolică, Cugir.
Restitutio , Deva, 2011.
99 Marius Bârlianu, Biserica greco -catolică din Scaunul Orăștiei între 1867 -1914 , în ,,Sargetia”, XXXV –
XXXVI , 2007 -2008, p. 451 -474; Idem, Biserica Greco -Catolică din scaunul Orăștiei în timpul Primului
Război Mondial , în ,,Sargetia”, Serie nouă, I (XXXVII), 2010, p. 417 -426; Idem, Predarea clopotelor din
protopopiatul greco -catolic Orăștie în timpul primului ră zboi mondial , în ,,Studii de istorie a Transilvaniei:
volum dedicat istoricului Ioachim Lazăr”, Editori Ciprian Drăgan și Carmen Barna, Cluj – Napoca, 2012, p.
364-378.

43 învățământului de toate gradele . Investigațiile istoriografice din spațiul transilvănean,
pentru diferite perioade istorice, au tratat istoria învă țământului sub diferite aspecte :
politica și legislația școlară; rețeaua școlară; conținutul învățământului; biblioteci școlare;
reprezentan ți ai gândirii pedagogice românești; învățământul de specialitate; învățământul
pentru fete; pregătirea personalului didactic; rolul presei pedagogice ș.a. Rezultatele
cercetărilor, axate pe colecțiile de documente și pe fondurile create de instituțiile șc olare,
au reliefat imaginea unei instituții aflate în plină evoluție, dar dispusă și să se implice în
problemele românilor din Transilvania. Eforturile diverselor generații de istorici români,
care s -au dedicat investigării acestei teme, au generat o produ cție istoriografică foarte
consistentă referitoare la acest subiect. Din bibliografia complexă consacrată școlilor
românești din Transilvania amintim, fără pretenția unei abordări exhaustive, câteva
contribuții istoriografice mai vechi100 și mai noi101, în ord inea cronologică a aparițiilor.

100 Amintim, printre altele, următoarele titluri: Eusebiu Roșca, Monografia Seminarului Teologic
,,Andreian” al Arhidiecezei greco -ortodoxe române din Transilvania , Sibiu, 1911; Iosif Stanca, Școala
română și învățătorul român din Transilvania în lumina adevărată , Arad, 1911; Ion Matei, Din carnetul
unui dascăl , Sibiu, 1912; Virgil Șotropa, Istoria școalelor năsăudene , Năsăud, 1913; G. Sima (Onisifor
Ghibu), Școala românească din Transilvania și Ungaria . Dezvoltarea ei istorică și situația ei actuală ,
București, 1915; Onisifor Ghibu, Din istoria literaturii didactice românești , București, 1916 ; Gh.
Ciuhandu, Școala noastră poporală și darea culturală , Arad, 1918; Lazăr Triteanu, Școala noastră (1850 –
1916). ,,Zona culturală” , Sibiu, 1919; Teodor Botiș, Istoria Școlii Normale (Preparandia) și a Institutului
Teologic Ortodox Român din Arad , Arad, 1922; David Alexiu, Dascălii din literatura română , Orăștie,
1928; Nicolae Iorga, Istoria învățământului românesc , București, 1928; Gh. Tulbure, Școala sătească din
Ardeal în epoca lui Șaguna , Cluj, 1937; Nicolae Comșa, Dascălii Blajului , Blaj, 1940; E. Ho doș, Cercetări
cu privire la trecutul școalelor confesionale ortodoxe române din Ardeal , Sibiu, 1944; Nicolae Albu,
Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800 , Blaj, 1944; *** Din istoria pedagogiei
românești. Culegere de studii , Vol. I -IV, București, 1956 -1969; Lucia Protopopescu, Contribuții la istoria
învățământului din Transilvania (1744 -1805) , București, 1966; Vasile Popeangă, Presa pedagogică din
Transilvania (1860 -1918) , București, 1966; Náhlik Zoltán, Învățământul din Transilvania în deceniile
premergătoare revoluției de la 1848 , în ,,Revista de Pedagogie”, XV, 1966, nr. 11, p. 81 -90; *** Gândirea
pedagogică a generației de la 1848 , Studiu introductiv și texte alese de A. Manolache, Gh. T. Dumitrescu,
Gh. Pârnuță, București, 1968; Vasile Popeangă, Lupta corpului didactic din Transilvania pentru realizarea
unirii de la Alba -Iulia , în ,,Revista de Pedagogie”, XVII, 1968, nr. 9, p. 100 -106; V. Țîrcovnicu,
Contribuții la istoria învățământului românesc din Banat (1780 -1918) , București, 1970; *** Contribuții la
istoria învățământului românesc. Culegere de studii , București, 1970; Nicolae Albu, Istoria școlilor
românești din Transilvania între 1800 -1867 , București, 1971; *** Istoria învățământului din România.
Compendiu , Colectivul de reda cție : C. C. Giurescu, Igor Ivanov, Nicolae Mihăileanu, Dinu Moroianu, Ilie
Popescu Teiușan, Ion Stanciu, Dumitru Todericiu, București, 1971; V. Popeangă, Școala românească din
Transilvania în perioada 1867 -1918 și lupta sa pentru unire , București, 1974; V ictor Țîrcovnicu, Istoria
învățământului din Banat până la anul 1800 , București, 1978; Mihai Bordeianu, Petru Vladcovschi,
Învățământul românesc în date , Iași, 1979; Doru Bogdan, Pavel Vasici în slujba învățământului românesc
(1870 -1881) , în ,,Ziridava”, X II, 1980, p. 511 -526; Vasile Popeangă, Preparandiile românești din
Transilvania , în ,,Ziridava”, XII, 1980, p. 529 -588; Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget și simțire
românească , București, 1981; *** Istoria învățământului din România , Vol. I (de la origi ni până la 1821),
Coordonator Ștefan Pascu, București, 1983; Vasile Pop, Contribuție documentară privind istoria școlilor
românești din Transilvania , în ,,Marisia”, XIII -XIV, 1983 -1984, p. 185 -205; Iacob Mârza, Școală și

44
națiune (Școlile de la Blaj în epoc a renașterii naționale) , Cluj -Napoca, 1987; Vasile Popeangă, Lupta
pentru Unire a educatorilor transilvăneni din unitățile de voluntari , în ,,Revista de Pedagogie”, XXXVI,
1987, nr. 6, p. 56 -59; Lizica Mihuț, Teatrul școlar transilvănean – factor de educaț ie națională a elevilor ,
în ,,Revista de Pedagogie”, XXXVII, 1988, nr. 5, p. 56 -59; Eugen Greuceanu, Date statistice despre
învățământul românesc din Transilvania în perioada 1867 -1918 , în ,,Mitropolia Ardealului”, XXXIII,
1988, nr. 4, p. 87 -89; Stelian Mâ ndruț, Învățământul comunal elementar din Transilvania între anii 1867 –
1918 , în ,,Crisia”, XIX, 1989, p. 265 -287.
101 Dintre lucrările apărute după anul 1989, menționăm următoarele titluri: Cornelia -Constanța Albu,
Organizarea învățământului românesc din Transilvania în perioada dualismului austro -ungar , în ,,Pagini
de istorie”, I, 1990, p. 136 -145; Dumitru Suciu, Date privind situația politică și confesional -școlară a
românilor din Transilvania în prima decadă a dualismului , în ,,Anuarul Institutului de Istorie Cluj –
Napoca”, XXX, 1990 -1991, p. 89 -122; Simion Retegan, Politică și educație la românii din Transilvania în
epoca liberalismului austriac (1860 -1867) , în ,,Anuarul Institutului de Istorie Cluj -Napoca”, XXX, 1990 –
1991, p. 73 -88; Liviu Maior, Politica școlară a guvernelor maghiare față de români (1900 -1914) , în
,,Anuarul Institutului de Istorie Cluj -Napoca”, XXX, 1990 -1991, p. 123 -138; Stelian Mândruț, Gavril Trifu
și ,,Alianța Învățătorimii Române Unite din Transivania” (1910) , în ,,Acta Musei Na pocensis”, XVI, 1992,
p. 549 -557; *** Istoria învățământului din România , Vol. II (1821 -1918), Coordonatori Anghel
Manolache, Gheorghe Pârnuță, București, 1993; Ioan Marin Mălinaș, Situația învățământului bisericesc al
românilor din Transilvania și Bucovin a (1740 -1792) , Oradea, 1994; Simion Retegan, Satul românesc din
Transilvania, ctitor de școală (1850 -1867) , Cluj -Napoca, 1994; Idem, Sate și școli românești din
Transilvania la mijlocul secolului al XIX -lea (1867 -1875) , Cluj -Napoca, 1994; Ioachim Lazăr, Politica
școlară a Curții din Viena și a guvernelor maghiare în perioada 1848 -1883 , în ,,Sargetia”, XXVI, 2, 1995 –
1996, p. 87 -103; Iacob Mârza, Raport între școală și societate în Transilvania Luminilor: preoți și
profesori la Blaj (până la 1830) , în ,,Acta Blasensia”, I, 2002, p. 217 -224; Victor Nicolae Fola, Aspecte
privind evoluția gimnaziului superior greco -catolic din Blaj între anii 1850 -1880 , în ,,Marisia”, XXVII,
2003, p. 263 -272; Dorin Giurgiu, Politica școlară a guvernelor maghiare în perioada 1867 -1918 , în
,,Apulum”, XLI, 2004, p. 529 -540; *** Lumina din Ardeal. 250 de ani de la deschiderea școlilor Blajului ,
Sub redacția Ion Buzași, Marcela Ciortea, Delia Aldea, Blaj, 2004; *** Școlile greco -catolice ale Blajului:
250 de ani de credință și cultură , Coordonatori Delia Aldea, William Alexandru Bleiziffer, Marcela
Ciortea, Blaj, 2004; *** Școlile Blajului în pagini memorialistice , Ediție de Ion Buzași, Marcela Ciortea,
Blaj, 2004; Anca Câmpian, Restructurarea învățământului în Imperiul Habsburgic în a doua jumătate a
secolului al XVIII -lea. Dezbateri și reușite , în ,,Libraria”, III, 2004, p. 67 -78; Remus Câmpeanu, Impactul
Reformei religioase asupra învățământului transilvănean , în ,,Anuarul Institutului de Istorie Cluj -Napoca”,
XLIII, 2004, p. 85 -97; R emus Câmpian, Impactul reformelor școlare imperiale asupra școlilor primare
românești în deceniul iosefin , în ,,Libraria”, III, 2004, p. 79 -88; Mirela Andrei, Impactul legislației și
politicii școlare maghiare dualiste asupra eparhiei greco -catolice de Ghe rla (1867 -1918) , în ,,Revista
Bistriței”, XVIII, 2004, p. 305 -313; Elena Adriana Cîmpean, Instituții rurale de educație , Cluj -Napoca,
2004; Flavius Ardelean, Istoricul revistei ,,Biserica și Școala” , în ,,Altarul Banatului”, XVI, 2005, nr. 10 –
12, p. 139 -153; Daniela Mârza, ,,Foaia școlastică” și învățământul românesc la sfârșitul secolului al XIX –
lea – începutul secolului XX , în ,,Acta Blasensia”, III, 2005, p. 311 -318; Remus Câmpeanu, Gimnaziul de
la Blaj în lumina exigențelor politicii imperiale a veacul ui al XVIII -lea. Complexul școlilor din Blaj între
necesitățile locale și exigențele imperiale , în ,,Acta Blasensia”, III, 2005, p. 207 -214; Ciprian Ghișa, O
scurtă analiză a situației Școlilor Unite în mediul rural în timpul păstoririi Episcopului Ioan Le meni , în
,,Acta Blasensia”, III, 2005, p. 243 -249; Greta -Monica Miron, Sate și dascăli în diecesa unită de Făgăraș
în secolul al XVIII -lea, în ,,Acta Blasensia”, III, 2005, p. 191 -205; Codruța Maria Știrban, Marcel Știrban,
Din istoria Bisericii Române Uni te. Biserică. Școală. Națiune (de la începuturile sale până la 1918) , Satu
Mare, 2005; Paul Brusanowski, Învățământul confesional ortodox din Transilvania între anii 1848 -1918 ,
Cluj-Napoca, 2006 (ediția a II -a, Vol. I -II, Cluj -Napoca, 2010); Mircea Păcurar iu, 220 de ani de învățământ
teologic sibian , în ,,Revista Teologică”, XVI, 2006, nr. 3, p. 13 -18; Luminița Dumănescu, Transilvania
copiilor. Dimensiunea demografică a copilăriei la românii ardeleni (1857 -1910) , Cluj -Napoca, 2006; ***
Un crâmpei de istorie : ,,Foaia Diecezană” – 120 de ani. Studii , Coordonatori Vasile Mircea Zaberca,
Vasile Petrica, Reșița, 2006; Cornelia Cocan, Școlile grănicerești conduse de David Urs: un moment de
istorie națională , Brașov, 2006; Valeria Soroștineanu, Școala confesională românească din Arhiepiscopia
ortodoxă a Transilvaniei (1899 -1916) , Sibiu, 2007; Dumitru Suciu, Aspecte privind situația școlilor
confesionale române și problematica celor mixte din Transilvania în epoca lui Bach , în ,,Anuarul

45 Interesul istoriografiei de profil s -a manifestat cu precădere, în ultimii ani,
față de școlile susținute de către cele două b iserici naționale ale românilor : ortodoxă și
greco -catolică. Organizat în mediu l rural și urban, învățământul elementar confesional
românesc a confirmat legătura strânsă dintre școală și biserică, sintetizată atât de bine de
către Gh. Tulbure, care nota : ,,Leagănul școalei sătești din Ardeal este tinda bisericii”102.
Asupra acestui tip de instrucție ne vom opri în continuare, încercând să redăm modul în
care istoriografia a surprins elementele sale definitorii la nivelul arealului hunedorean103
și, în mod special, al zonei cercetate : scaunul Orăștiei.

Institutului de Istorie Cluj -Napoca”, XLVII, 2008, p. 165 -189; Simion Retegan, În umbra clopotnițelor.
Școlile confesionale greco -catolice din dieceza Gherlei între 1875 -1885. Mărturii documentare , Cluj –
Napoca, 2008; Mirela Popa Andrei, Aurelia Mariana Dan, Școală și biserică. Circula rele școlare din
vicariatul Rodnei (1850 -1918) , Vol. I, Cluj -Napoca, 2008; Daniel Sularea, Școală și societate.
Învățământul elementar confesional în Episcopia Greco -Catolică de Gherla (1867 -1918) , Cluj -Napoca,
2008; Ciprian Drăgan, Consemnări documentare cu referir e la învățământul transilvănean : a doua
jumătate a secolului al XIX -lea – prima jumătate a secolului al XX -lea, în ,,Sargetia”, Serie nouă, I
(XXXVII), 2010, p. 367 -381; Dorin Giurgiu, Școala românească din Transilvania în anii 1917 -1918.
,,Zona culturală” , în ,,Sargetia”, Serie nouă, II ( XXXVIII), 2011, p. 451 -458.
102 Gh. Tulbure, Școala sătească din Ardeal în epoca lui Șaguna , Cluj, 1937, p. 3.
103 Pentru o prezentare a producției istoriografice care acoperă învățământul r omânesc de toate gradele din
sud-vestul Transilvaniei, vezi Ioachim Lazăr, Istoriografia școlilor din sud -vestul Transilvaniei , în
,,Sargetia”, XXVI, 2, 1995 -1996, p. 663 -671. Menționăm câteva titluri mai importante, legate de
învățământul elementar hunedo rean, în ordinea aparițiilor: Nicolae Bembea, Schița monografică a școlii
primare din Banpotoc , Sibiu, 1907; Idem, Monografia școalei elementare confesionale gr. or. române din
Brănișca -Bicău , Sibiu, 1912; Sabin Jula, Monografia comunei și a școalei primar e Simeria -Hunedoara ,
Târgu -Jiu, 1935; Ion Apostol Popescu, Ion Pop Reteganul – viața și activitatea , București, 1965; Ovidiu
Vlad, Aspecte din istoria învățământului în municipiul Deva (sec. XVI -XX), în ,,Sargetia”, VII, 1970, p.
219-223; Ioana Botezan, Documente privind istoria învățământului din Țara Hațegului între anii 1850 –
1860 , în ,,Sargetia”, VIII, 1971, p. 119 -128; Mihai Gherman, Istoria celor 100 de ani ai școlii din Simeria
(1872 -1972) , Deva, 1972; Eugen Pavel, Contribuția lui Ioan Lăzăriciu la de zvoltarea învățământului
hunedorean , în ,,Sargetia”, XIII, 1977, p. 519 -527; Gheorghe Naghi, Memoriile lui Ștefan Moldovan din
1852 și 1854 cu privire la școlile românești din Hațeg , în ,,Sargetia”, XIV, 1979, p. 421 -430; Maria
Basarab, Considerații privin d cărțile didactice românești (1785 -1892) din patrimoniul hunedorean , în
,,Sargetia”, XVI -XVII, 1982 -1983, p. 565 -576; Ioachim Lazăr, Augustin Degan (1850 -1930), un om de
cultură și școală românească , în ,,Sargetia”, XXI -XXIV, 1988 -1991, p. 839 -843; Idem, Aspecte privind
învățământul elementar în satul Ostrov din Țara Hațegului în a doua jumătate a secolului al XIX -lea, în
,,Sargetia”, XXI -XXIV, 1994, p. 347 -392; Idem, Aspecte privind învățământul primar din protopopiatul
greco -catolic al Hunedoarei , în ,,C orviniana”, VI, 2000, p. 229 -238; Idem, Învățământul românesc din
orașul Hațeg în perioada 1848 -1918 , în ,,Sargetia”, XXX, 2001 -2002, p. 451 -477; Idem, Conferința
privind rolul școlii românești susținută de Ion Pop Reteganul la Ulpia Traiană (1880) , în ,,S argetia”, XXX,
2001 -2002, p. 563 -573; Dragoș Ștefan Velica, Învățământul confesional primar din Valea Jiului în
perioada 1848 -1918 , Petroșani, 2002; Dumitru Barna, Învățământul confesional primar în protopopiatul
ortodox român Deva la sfârșitul secolului a l XIX -lea și începutul secolului al XX -lea, în ,,Annales
Universitatis Apulensis”, Series Historica, VI, 1, 2002, p. 147 -152; Ioachim Lazăr, Canonicul Petru Pop,
sprijinitor al învățământului românesc din vicariatul greco -catolic al Hațegului , în ,,Banatic a”, XVI, 2,
2003, p. 95 -105; Idem, Învățământul confesional ortodox din satul Hărțăgani (1861 -1924) , în
,,Corviniana”, VIII, 2004, p. 233 -242; Carmen Maria Barna, Mărturii documentare privind învățământul
confesional ortodox românesc în protopopiatul ortod ox român Dobra în perioada 1850 -1918 , în
,,Sargetia”, XXXII, 2004, p. 235 -244; Felicia Adăscăliței, Școală și biserică în protopopiatul greco -catolic

46 Cercetătorii istori ei învățăm ântului românesc transilvănean și-au îndreptat
atenția, cu predilecție, către Sibiu, Blaj, Năsăud sau Brașov, zone unde se constituise un
învățământ național cu mult înaintea celui din perimetrul pe care îl investigăm, scaunul
Orăștie. Cu toate a cestea putem susține, pe baza unor documente, că și în ținutul Orăștiei
școala românească are o veche tradiție, bazele primelor instituții de învățământ punându –
se încă de la începutul secolului al XVIII -lea. Astfel, într -un document din anul 1731
apare at estat pentru prima oară și conducătorul școlii populare confesionale din Orăștie,
dascălul Constantin104. Actul menționat rămâne, deocamdată, cel mai vechi document
cunoscut care menționează pe învățătorii români din părțile Orăștiei .
Situația învățământului confesional românesc din scaunul Orăștie a fost
surprinsă în lucrările mai multor cercetători români, principalele probleme investigate de
către aceștia de -a lun gul anilor fiind foarte diverse : legislați a și regulamentele școlare;
structura și evoluția rețelei școlare; autoritățile școlare confesionale; mijloacele materiale
și financiare ale școlilor; structura anului școlar; planurile de învățământ; manualele
școlare; frecvența elevilor; examenele școlar e; perfecționarea corpului didactic etc.
Parcurgând istoria învățământului românesc din scaunul Orăștie, constatăm faptul că, deși
aceasta începe instituțional o dată cu secolul al XVIII -lea, o lungă perioadă de timp nu a
beneficiat de interesul și atenția istoricilor români. Demersul istoriografic privind această
temă include studii, articole, cărți și monografii dedicate unor școli și învățători
reprezentativi, însă toate aceste lucrări nu depășesc un secol vechime. Fără a minimaliza
frecventarea de către români a școlilor maghiare sau germane locale ori a celor din restul
Transilvaniei, în cele ce urmează, vom prezenta câteva considerații cu privire la modul în
care literatura de specialitate a reflectat apariția, organizarea și evoluția învățământului
confesional elementar românesc din scaunul Orăștie.

al Hunedoarei , în ,,Arhiva Someșană”, seria a III -a, IV, 2005, p. 139 -152; Camelia Elena Vulea, Elemente
de identitate și alteritate în discursul greco -catolic și ortodox. Cazul școlii triviale din Hațeg , în ,,Arhiva
Someșană”, seria a III -a, IV, 2005, p. 153 -167; Ioachim Lazăr, Învățământul din Țara Hațegului, de la
adoptarea legilor Apponyi (1907) la Marea U nire din 1918 , în ,,Corviniana”, XI, 2007, p. 143 -157; Idem,
Învățământ și școală în comuna Blăjeni (1848 -1918) , în ,,Sargetia”, Serie nouă, I (XXXVII), 2010, p. 313 –
328; Ciprian Drăgan, Dascăli hunedoreni – autori de manuale școlare , în ,,Sargetia”, Serie nouă, II
(XXXVIII), 2011, p. 287 -292; Alexandru Bucur, Contribuții la istoria învățământului hunedorean. Școlile
grănicerești (1871 -1921) , în ,,Sargetia”, Serie nouă, III ( XXXIX), 2012, p. 337 -358.
104 Cornel Stoica, Mircea Valea, Contribuții la cu noașterea dezvoltării învățământului în ținutul
Hunedoarei de -a lungul vremurilor , în ,,Sargetia”, V, 1968, p. 473.

47 Istoriografia despre școala românească din această zonă debutează în
deceniul doi al secolului XX, cu o broșură dedicată situației învățământului din comitatul
Hunedoara, semnată d e către Onisifor Ghibu cu pseudonimul A. Micu105. Bun cunoscător
al ,,chestiei școlare” , autorul surprinde efectele negative ale aplicării legii Apponyi
asupra școlilor confesionale românești de pe teritoriul acestui comitat. Astfel, între anii
1907 -1912, au toritățile statului au închis 135 de școli românești și au promovat înființarea
unor școli comunale sau de stat, fiind convinse că ,,prin aceasta servesc interesele
statului”106. Datorită acestor acțiuni, procentul copiilor care frecventau școli ortodoxe a
scăzut dramatic (de la 70%, la 43%), din cele 9 protopopiate situate în comitatul
Hunedoara, numai în două (Orăștie și Hațeg) frecvența depășind 50%107.
După primul război mondial a apărut o lucrare interesantă, redactată de către
Const antin Baicu108, învățător și director al școlii confesionale ortodoxe din orașul
Orăștie. Această micromonografie cuprinde un istoric al școlii începând cu anul 1848 și
până la înfăptuirea României Mari, de la sfârșitul anului 1918. Autorul ne oferă date
biografice ale celor care au ocupat posturile de învățători ai școlii, și care au contribuit la
,,închegarea și afirmarea tot mai intensivă a vieții românești din Orăștie și jur”109.
Dascălii Orăștiei nu au fost o pleiadă de necunoscuți, iar cei mai mulți dintr e ei ,,mai
târziu au ajuns la înalte situații în ierarhia biserico -școlară din Ardeal”110.
Timp de mai multe decenii, în anii de după instaurarea comunismului, istoricii
s-au preocupat mai puțin de diferitele probleme legate de istoria școl ii hunedorene. Tema
școlilor confesionale românești din scaunul Orăștie a fost investigată, tangențial, de către
Cornel Stoica și Mircea Valea111, într -un studiu mai amplu dedicat învățământului din
sud-vestul Transilvaniei. Informațiile documentare nu coboa ră sub pragul secolului al
XVIII -lea și cuprind numele unor dascăli (Constantin în 1731 și Simion în 1774), care i –
au instruit pe copiii locuitorilor din Orăștie112.

105 A. Micu, Starea învățământului în comitatul Hunedoarei , Arad, 1913.
106 Onisifor Ghibu, Nu din partea aceea. Studii și articole (1904 -1914) , București, 1985, p. 321.
107 Ibidem , p. 322.
108 Constantin Baicu, Memorialul școalei capitale gr. -or. române din Orăștie, județul Hunedoara , Orăștie,
1921.
109 Ibidem , p. 8.
110 Ibidem , p. 7.
111 Cornel Stoica, Mircea Valea, Contribuții la cunoașterea dezvoltăr ii învățământului în ținutul
Hunedoarei de -a lungul vremurilor , în ,,Sargetia”, V, 1968, p. 471 -493.
112 Ibidem , p. 473.

48 O primă lucrare de sinteză a învățământului hunedorean113 a apărut în anu l
1973, colectivul de autori abordând o prob lematică diversă și complexă : școlile
mănăstirești, școlile confesionale, școlile grănicerești, școlile de stat, legislația școlară,
rețeaua școlară, conținutul învățământului, pregătirea profesională și perfecți onarea
personalului didactic, dotarea materială a școlilor, frecvența elevilor ș.a. Toate aceste
aspecte au fost urmărite și în cadrul ținutului orăștian, zonă în care școala românească a
apărut destul de devreme, înaintea altor părți din comitatul Hunedoa ra. Tot în 1973 a fost
publicat un studiu114 despre George Joandrea, cel care a funcționat cu bune rezultate, ca
învățător și temporar ca director, la școala confesională ortodoxă din Orăștie, între anii
1885 -1890.
Un document important pri vind istoria ,,școlilor naționale” din Transilvania
este conscripția din 1842 -1843, cu privire la situația existentă în comitatele Hunedoara și
Zarand, precum și în districtul Orăștie115. Publicat de către Eugen Glück, documentul
amintit ne prezintă situația școlilor ortodoxe, cu puțin timp înaintea izbucnirii revoluției
de la 1848 -1849. În districtul Orăștie, pe tărâm școlar, cifrele ( 14 școli, 14 învățători,
1.447 copii de vârstă școlară ) ne arată eforturile depuse de populația românească pentru
generaliz area învățământului, în lipsa unui sprijin financiar din partea autorităților
statului116.
Sporirea spectaculoasă a numărului de studii dedicate învățământului
confesional românesc are loc după anul 1989, când interesul istoriografiei de pro fil pentru
studierea acestei teme este redimensionat și justificat de nevoia recuperării unui trecut nu
foarte îndepărtat. Printre primele contribuții istoriografice semnificative, amintim studiile
semnate de către Ioachim Lazăr117 și Maria Basarab118. Acestor a li se adaugă cele

113 Cornel Stoica, Ion Frățilă, Ovidiu Vlad, Nicolae Wardegger, Din istoria învățământului hunedorean ,
Deva, 1973.
114 Ion Georgescu, Un sluj itor devotat al învățământului – George Joandrea , în ,,Revista de Pedagogie”,
XXII, 1973, nr. 7 -8, p. 223 -228.
115 Eugen Glück, O filă din trecutul învățământului din județul Hunedoara , în ,,Revista de Pedagogie”,
XXXV, 1986, nr. 10, p. 63 -64.
116 Ibidem , p. 6 4.
117 Ioachim Lazăr, Contribuții la istoria învățământului elementar românesc din județul Hunedoara (1780 –
1848) , în ,,Sargetia”, XXI -XXIV, 1994, p. 207 -232.
118 Maria Basarab, Însemnări vechi despre învățământul hunedorean , în ,,Sargetia”, XXVI, 1, 1995 -1996 ,
p. 557 -565.

49 redactate de către Viorel Lupu119, care oglindesc modul în care învățătorii hunedoreni s –
au implicat în mișcarea națională a românilor din Transilvania și în realizarea Unirii din
1918.
Anul 2002 a marcat apariția une i lucrări monografice120 de referință pentru
cunoașterea trecutului școlilor românești din sud -vestul Transilvaniei. Autorul,
cunoscutul cercetător științific Ioachim Lazăr, a alcătuit o sinteză istorică de mari
proporții, utilizând o documentați e bogată în redactarea lucrării : mărturii arhivistice,
colecții de documente, studii de specialitate, presa timpului și memorii. Au fost tratate, în
egală măsură, școlile confesionale românești (ortodoxe și greco -catolice), dar și
învățământul pedagogic, gimnazial și liceal din acest perimetru geografic, în perioada
1848 -1883.
Problema cărților didactice prezente în mediul ortodox și în cel greco -catolic
hunedorean, în secolul al XIX – lea și la începutul veacului XX, a fost și ea în centrul
atenției s pecialiștilor, subiectul fiind abordat de către Maria Basarab121, Georgeta Deju122
și Carmen Drăgoi123.
O altă temă istoriografică, investigată de către Viorel Ștefan Papp124, a fost
cea privind consecințele aplicării proiectului ,,zonei cultura le” (1917 -1918) asupra
școlilor confesionale din comitatul Hunedoara. În timpul primului război mondial,
autoritățile maghiare au intenționat ca, pe lângă granița firească, să constituie și o
,,graniță culturală” a Ungariei cu România. În aceste zone de gr aniță, școlile confesionale
urmau să fie etatizate, ceea ce însemna închiderea și înlocuirea lor cu școli de stat, cu
predare în limba maghiară. La nivelul Transilvaniei, decizia de retragere a ajutorului de
stat a afectat școlile din 18 protopopiate ortod oxe, printre ele aflându -se și cele din 14

119 Viorel Lupu, Contribuția manualelor școlare românești utilizate în școlile hunedorene între anii 1860 –
1918 la educarea politico -națională a generației Marii Uniri , în ,,Corviniana”, II, 1996, p. 253 -261; Idem,
Dascăli hunedoreni, militanți ai Unirii Transilvaniei cu România între anii 1916 -1918 , în ,,Sargetia”,
XXVIII -XXIX, 2, 1999 -2000, p. 387 -390.
120 Ioachim Lazăr, Învățământul românesc din sud -vestul Transilvaniei (1848 -1883) , Cluj -Napoca, 2002.
121 Maria Basarab, Un catalog al cărților ,, Reuniunii învățătorilor greco -catolici” din ținutul Hațegului , în
,,Sargetia”, XXXIV, 2006, p. 651 -654.
122 Georgeta Deju, Cărți didactice în spațiul hunedorean : două manuale de învățare a limbii maghiare din
perioada dualismului austro -ungar , în ,,Sargeti a”, XXXV -XXXVI, 2007 -2008, p. 787 -801.
123 Carmen Drăgoi, Considerații privind manualele școlare utilizate în școlile românești confesionale din
zona Orăștiei (1868 -1918 – partea I , în ,,Vox Libri”, Nr. 16, 2010, p. 15 -18.
124 Viorel Ștefan Papp, Biserica Orto doxă și proiectul ,,zonei culturale” în comitatul Hunedoara , în
,,Buletinul Cercurilor Științifice Studențești”, Arheologie -Istorie -Muzeologie, Alba Iulia, XIV, 2008, p. 98 –
118.

50 parohii ale protoprezbiteratului Orăștie125. Doar mersul ulterior al războiului și
înfrângerea Austro -Ungariei au salvat școlile confesionale românești de o maghiarizare
sigură.
Dintre lucrările ca re au tratat mediul educațional din ținutul hunedorean,
merită amintită și cea realizată de către profesorul Viorel Lupu126. Incursiunea în evoluția
școlilor hunedorene începe în jurul anului 1860 și se încheie cu momentul unirii
Transilvaniei cu România, au torul pr ezentând o problematică diversă : manualele școlare
utilizate în școlile hunedorene; forme educaționale extradidactice organizate de slujitorii
școlilor hunedorene; rezistența și solidaritatea în fața legislației școlare a regimului
dualist; contrib uția dascălilor hunedoreni la unirea Transilvaniei cu România. Din zona
investigată face parte și ținutul Orăștiei, prin activitatea lor educațională și națională în
cadrul comunităților rurale și urbane remarcându -se o serie de învățători ortodocși, cum
ar fi: Costantin Baicu (Orăștie), Nicolae Voina (Vaidei), Ioan Moga (Vinerea) și Ioan
Stăneasă (Beriu).
Istoriografia legată de evoluția învățământului confesional românesc din
Transilvania, la sfârșitul secolului al XIX -lea și începutul secolului XX, s -a diversificat și
prin contribuțiile aduse de către Valeria Soroștineanu127 și Ionela -Simona Mircea128. Un
moment important în viața și activitatea învățătorilor ortodocși îl constituia, anual,
organizarea conferințelor învățătorești, care ave au rolul de îndrumare și supraveghere a
demersului didactic din școlile confesionale românești. Organizate pe cercuri, sub
conducerea unor comisari consistoriali, conferințele au dezbătut o tematică diversă,
opiniile și propunerile făcute având scopul de a îmbunătăți sistemul educațional
românesc. Învățătorii din zona Orăștiei au participat și ei la aceste conferințe, ținute în
Deva sau Orăștie, participanții fiind cu toții de acord ,,cu ideea necesității strângerii
legăturii dintre familie, biserică și șco ală în educația tinerilor”129.
Timp de mai mulți ani, organizarea și funcționarea școlilor confesionale
românești din cadrul vicariatului greco -catolic al Hațegului a fost cercetată, sub

125 Ibidem , p. 106.
126 Viorel Lupu, Școala hunedoreană și Marea Unire , Cluj -Napo ca, 2008.
127 Valeria Soroștineanu, Conferințele învățătorești din arhiepiscopia ortodoxă a Transilvaniei (1901 –
1906) , în ,,Identitate și alteritate IV. Studii de istorie politică și culturală”, Cluj -Napoca, 2007, p. 137 -158.
128 Ionela -Simona Mircea, Conferi nțele învățătorești din 1898 ținute în arhidieceza ortodoxă română a
Transilvaniei , în ,,Țara Bârsei”, serie nouă, VIII, 2009, p. 89 -98.
129 Ibidem , p. 98.

51 multiplele aspecte ce țin de viața spirituală și de starea materială a zonei respective, de
către Camelia Elena Vulea130. Rezultatele acestor investigații istoriografice, bazate în
mare măsură pe fonduri documentare inedite, au fost valorificate într -o importantă lucrare
de istoria învățământului dedicată vi cariatului Hațegului131. Analizând cu atenție arealul
amintit, autoarea a surprins în detaliu realitățile școlare din vicariatul foraneu greco –
catolic al Hațegului, oferind repere importante pentru cunoașterea învăț ământului unit din
Transilvania : politica ș colară a episcopiei greco -catolice a Lugojului; organizarea și
administrarea procesului de învățământ; pregătirea intelectuală și situația materială a
învățătorilor; cadrul formativ al învățământului; problema edificiilor școlare; raporturile
dintre școală și societate.
Un studiu recent, redactat de către Gherghina Boda132, aduce noi date privind
starea școlilor confesionale hunedorene după aplicarea legii Apponyi din 1907. Printre
cei care au protestat în fața abuzurilor autorităților mag hiare s -a aflat Ana Vlad, soția
deputatului Aurel Vlad din Orăștie. Datorită atitudinii sale, în anul 1909, Ana Vlad a fost
condamnată la pedeapsa cu închisoarea pentru ,,ațâțare” contra limbii maghiare. Agitațiile
provocate de opinia publică, asociate cu problemele politice și sociale apărute în urma
deciziei de întemnițare, au adus în cele din urmă grațierea Anei Vlad.
Rețeaua școlară confesională creată de către cele două biserici naționale
românești – ortodoxă și greco -catolică – în zona Orăștiei, pe parcursul perioadei dualiste, a
fost cercetată de către Carmen Barna133. Dezvoltarea sistemului școlar din acest perimetru
geografic a fost influențată, la fel ca la nivelul întregii Transilvanii, atât de legislația
aflată în vigoare, cât și de starea materială a comunităților românești. Deoarece zona

130 Camelia Elena Vulea, Rețeaua școlară în vicariatul greco -catolic Hațeg între anii 1849 -1867 , în
,,Sargetia”, XXX, 2001 -2002, p. 501 -529; Idem, Aspecte din istoria școlară în vicariatul Hațegului între
1850 -1867 : problema localurilor de școală , în ,,Arhiva Someșană”, seria a III -a, II, 2003, p. 133 -140;
Idem, Învățământul elementar din vicariatul grec o-catolic al Hațegului și impactul legislației școlare
dualiste (1868 -1900). Problema localurilor școlare , în ,,Revista Bistriței”, XVIII, 2004, p. 315 -323; Idem,
Coordonate ale politicii școlare a Episcopiei Lugojului. Școala hațegană între 1850 -1918 , în ,,Sargetia”,
XXXII, 2004, p. 245 -256; Idem, Învățătorii școlilor elementare din vicariatul greco -catolic al Hațegului
între 1850 -1918. Nivel de pregătire , în ,,Acta Blasensia”, III, 2005, p. 285 -309; Idem, Învățământul
elementar confesional greco -catolic. Fonduri școlare hațegane în a doua jumătate a secolului al XIX -lea –
începutul secolului XX , în ,,Sargetia”, XXXV -XXXVI, 2007 -2008, p. 509 -515.
131 Camelia Elena Vulea, Școala românească în Vicariatul greco -catolic al Hațegului (a doua jumătate a
secolului a l XIX -lea-începutul secolului XX) , Cluj -Napoca, 2009.
132 Gherghina Boda, Școala românească hunedoreană oglindită în paginile ziarului ,,Libertatea” (Orăștie,
1909) , în ,,Sargetia”, Serie nouă, I (XXXVII), 2010, p. 409 -415.
133 Carmen Barna, Mărturii documenta re privind rețeaua școlară confesională din zona Orăștiei în
perioada 1868 -1918 , în ,,Sargetia”, Serie nouă, I (XXXVII), 2010, p. 335 -350.

52 Orăștiei era dominată în plan confesional de către ortodocși, rețeaua școlară a acestora era
mai bogată și mai bine organizată decât cea a greco -catolicilor. În anumite situații, cele
două confe siuni au colaborat și au susținut școli comune, trecând peste constrângerile
impuse de autoritățile statului și evitând astfel tensiuni confesionale inutile. Într -un alt
studiu134, aceeași autoare a analizat pregătirea intelectuală, starea materială și condi țiile
de muncă ale învățătorilor de la școlile confesionale ortodoxe și greco -catolice din ținutul
Orăștiei, pe parcursul dualismului austro -ungar, evidențiind greutățile cu care s -au
confruntat aceștia, dar și meritul lor în ridicarea nivelului de instrui re al comunităților în
mijlocul cărora trăiau și munceau.
Încheiem incursiunea în istoriografia care prezintă învățământul confesional
românesc din scaunul Orăștie, aducând în prim -plan o realizare editorială importantă,
dedicată bibliote cilor școlare din perioada 1867 -1918, semnată de către Ciprian
Drăgan135. Pe baza unor fonduri documentare inedite, autorul a investigat întregul comitat
Hunedoara, abordând o problematică diversă : legislația privind bibliotecile școlare;
regulamente și stat ute ale bibliotecilor din comitatul Hunedoara; structura și conținutul
bibliotecilor școlare; evaluarea efectelor bibliotecilor școlare asupra educației.
Tema generoasă și interesantă a învățământului confesional românesc din
scaunul Orăștie ne -a îndemnat să cercetăm, în ultimii ani, fonduri arhivistice, presa
timpului și lucrările pe acest subiect publicate până în prezent. Rezultatul acestor
preocupări s -a finalizat prin elaborarea unor studii publicate în reviste de specialit ate136.
Capitolul de față și -a propus să ofere o sinteză bibliografică a principalelor
investigații istoriografice care au avut ca subiect scaunul Orăștie, adică orașul Orăștie și
comunitățile rurale din jurul său. În acest demer s, am ales un interval de timp bine
delimitat, de la anul 1224 , luat ca anul primei atestări documentare a orașului Orăștie, și
până la anul 1918, când s -a realizat Marea Unire. Bibliografia întocmită nu este

134 Idem, Pregătirea și încadrarea învățătorilor din școlile românești confesionale din zona Orăștiei (1868 –
1918) , în , ,Studii de istorie a Transilvaniei: volum dedicat istoricului Ioachim Lazăr”, Editori Ciprian
Drăgan și Carmen Barna, Cluj – Napoca, 2012, p. 264 -281.
135 Ciprian Drăgan, Biblioteci școlare din Comitatul Hunedoara (1867 -1918) , Deva, 2011.
136 Marius Bârlianu, Evoluția școlii românești din Scaunul Orăștiei între 1867 -1914 , în ,,Sargetia”,
XXXV -XXXVI, 2007 -2008, p. 475 -491; Idem, Evoluția școlii românești din Scaunul Orăștiei în timpul
Primului Război Mondial , în ,,Arhiva Someșană”, seria a III -a, VIII, 2009, p. 171-186.

53 exhaustivă, tinde însă spre o redare completă a imaginii realizărilor științei istorice din
România în legătură cu trecutul românilor din scaunul Orăștie. În incursiunea noastră prin
realiză rile istoriografiei românești, am ținut cont de lucrările, studiile și articolele
,,risipite” în diverse publicații, edita te până în prezent. În ceea ce privește istoriografia
bisericilor și școlilor române din scaunul Orăștie, am încercat, fără a intra în detalii, să
oferim o perspectivă asupra referințelor bibliografice care scot în evidență contribuția
instituțiilor biseri cești și școlare de aici la activitatea Bisericilor naționale : Ortodoxă și
Greco -Catolică. Sperăm ca această bibliografie să reflecte, alături de evoluția tematicii ca
obiect al cercetării, eforturile încununate de succes ale diverselor generații de istor ici care
au investigat scaunul săsesc Orăștie.

54 II. SCAU NUL ORĂȘTIEI ÎN PERIOADA 1867 -1914

II.1. Organizarea administrativ -teritorială a scaunului Orăștiei
II.1.1. Structura administrativă centrală a ținutului Orăștiei
O monografie a scaunului Orăștiei, indiferent de întindere, presupune ca punct
de plecare o prezentare a hărții locului, necesară pentru a cunoaște acest colț de pământ
românesc al Transilvaniei. Perioada supusă analizei noastre este delimita tă cronologic de
doi ani semnificativi pentru istoria românilor transilvăneni : 1867 – instaurarea regimului
dualist austro -ungar și 1914 – începutul primului război mondial. Deoarece cercetarea
noastră are ca punct terminus anul 1918, problematica primei m ari conflagrații mondiale
a făcut obiectul unei abordări separate, date fiind consecințele sale imediate și pe termen
lung asupra istoriei noastre comune în general, și asupra ținutului Orăștiei în particular.
Apariția, organizarea și evo luția scaunului Orăștie este în legătură directă cu
așezarea sașilor și a cavalerilor teutoni în Transilvania, acțiune care constituie o parte
dintr -un amplu proces de colonizare germană în centrul și răsăritul Europei, ce s -a
desfășurat în secolele X -XIV din Austria până în Țările Baltice, din Olanda de azi până în
părțile sud -slave ale Impe riului Bizantin. Cauzele, desfășurarea și mai cu seamă
rezultatele acestei colonizări desfășurate în vreo 20 de provincii istorice sunt multiple și
foarte diferite, urm ând să ne rezumăm doar la Transilvania în general și la zona Orăștiei
în special. Nu avem intenția să prezentăm o istorie factuală în detaliu a regiunii cercetate,
căci ar depăși cadrul lucrării noastre. Vom consemna în cele ce urmează doar câteva din
inițiativele legate de structurile administrative ale Transilvaniei, și mai cu seamă pe cele
care au influențat traiectoria spațiului orăștian.
După cum se știe, în perioada medievală, regatul Ungariei a urmărit prin
colonizarea unor populații străine, creșterea numărului de contribuabili și o mai eficientă
apărare a Transilvaniei, sașii completând, alături de secui, mutați la mijlocul veacului al
XII-lea în sud -estul voievodatului, linia de apărare în zonele de miazăzi și răsărit. Dacă
teritor iile de origine ale sașilor și cronologia așezării lor în Transilvania nu sunt
cunoscute în amănunt, cercetarea având la dispoziție doar unele indicii indirecte, în
schimb se cunoaște mai bine situația lor de aici, datorită unor documente datate. Primele
grupuri de coloniști germanici ( saxones ) s-au așezat, în jurul anului 1206, în satele Ighiu

55 și Cricău (din preajma Albei), respectiv Romos (lângă Orăștie), regele Ungariei, Andrei
al II-lea confirmând printr -un act scris privilegiile pentru ,,cei dintâi oas peți ai regatului”
(primi hospites regni )137. Majoritatea sașilor s -au așezat în fâșia Orăștie -Baraolt (în satul
Drăușeni), începând cu mijlocul secolului al XII -lea și până în secolul al XIII -lea.
Informații exacte privitoare la organizarea administrativă l aică a coloniștilor sași sunt
cuprinse în Diploma Andreiană (Andreanum) din 1224. Prin acest document, regele
Ungariei a desființat toate comitatele, cu excepția celui din Sibiu, căruia urma să -i
subordoneze tot teritoriul dintre Orăștie și Baraolt (Drăușe ni). Dacă anterior, în secolele
al XI -lea și al XII -lea, colonizarea diferitelor teritorii avusese loc în grupuri de coloniști
izolate, acum, în secolul al XIII -lea, regele intenționa să unească aceste grupuri din punct
de vedere administrativ și juridic. Regele Andrei al II -lea a hotăr ât, prin diploma acordată
de el, după ce a dizolvat comitatele, unificarea tuturor sașilor din provincia Sibiului într –
un singur „popor” ( unus sit populus )138.
Teritoriul amintit a primit denumirea de Provin cia Sibiului, și în fruntea sa se
afla un comite ( comes Saxonum ) numit inițial de rege, iar ulterior, începând cu secolul al
XIV-lea, doar confirmat de puterea centrală. Noile unități administrative, cunoscute
începând cu veacul al XIV -lea sub numele de sc aune ( sedes ), s-au format din comitatele
inițiale, fiind menționate documentar între 1302 și 1349. Termenul de ,,scaun” era o
formă prescurtată a expresiei „scaun de judecată”. Scaunele din această unitate
administrativă au putut fi create abia după mijloc ul secolului al XIII -lea; ele încep să fie
menționate doar prin prima jumătate a veacului următor. Cele șapte scaune ale Provinciei
Sibiului erau, de la vest spre est, următoarele: Orăștie, Sebeș, Miercurea, Sibiu, Nocrich,
Cincu și Rupea. Termenul de „Șap te Scaune” s -a păstrat și după adăugarea celui de -al
optulea, scaunul Sighișoara, probabil în ultimii ani ai secolului al XIII -lea sau la începutul
veacului următor. La începutul secolului al XV -lea au fost alipite Provinciei Sibiu și cele
Două Scaune , Me diaș și Șeica, pe teritoriul cărora dreptul sibian era în vigoare încă din
veacul al XIV -lea. În afară de scaunele Provinciei Sibiului, sașii din districtele Bistriței și
Brașovului, care se aflau și ele pe ,, Pământul Crăiesc ”, aveau o administrație propri e139.

137 Anton E. Dörner, Documente și cronici , Vol. I, p. 13 -14.
138 Thomas Nägler , Așezarea sașilor în Transilvania , ediția a II -a, București, 1992, p. 224.
139 Ibidem , p. 224 -225.

56 Scaunele săsești de pe ter itoriul care le -a fost arondat, ,, Pământul Crăiesc ” (în
latină ,,Fundus Regius ”, în germană ,, Königsboden ”, în maghiară ,, Királyföld ”), își aveau
reședința în orașe (Sibiu, Sighișoara, Mediaș, Sebeș, Orăștie) sau în târguri (Miercurea,
Rupea, Nocrich, Cincu). În scaunele cu reședință în orașe, magistratele orășenești
îndeplineau și funcțiile de magistrate ale scaunelor, pe când în cele cu reședința în târguri
existau oficialități ale comunelor140. În fruntea sca unelor săsești se afla un jude regal
(iudex regius ), numit de rege. Juzii regali erau numiți de cele mai multe ori din rândul
greavilor. Alături de juzii regești, cărora le erau subordonați, se aflau juzii scăunali
(iudices sedium ), aleși de comunitatea fi ecărui scaun, constituind judicatul scaunului ca
primă instanță în procesele civile și organ de anchetă în problemele criminale. În satele
săsești de pe teritoriul scaunelor, pricinile erau judecate, în funcție de importanța lor, de
judele sătesc ( villicus ) împreună cu reprezentanții comunității, de greav sau, în sfârșit, de
judele scăunal, ajutat de adunarea scăunală sau de reprezentanții satelor. Numai înalta
justiție, mai ales în cazurile de neînțelegeri între sate sau scaune, necesita prezența judelui
regal141.
Problemele administrative și judecătorești mai importante se rezolvau de către
adunarea scaunului, care se întrunea de patru ori pe an. Judele regal era cel care prezida
adunarea și aducea la îndeplinire sentințele date de către ac easta. În atribuțiile scaunelor
intrau și problemele militare, judele regal fiind totodată și conducătorul militar al
scaunului, având sarcina să participe personal la campaniile militare. De asemenea, el se
ocupa cu repartizarea, strângerea și administrar ea impozitelor datorate regelui142.
În veacul al XV -lea erau create premisele constituirii unei unități
administrative superioare a tuturor sașilor, care să ilustreze unitatea lor juridică și
politică. Astfel, spre sfârșitul acestui secol s -a format „Universitatea Săsească”
(Universitas Saxonum ), un organ administrativ care -și extindea competența asupra tuturor
locuitorilor pământului regal ( Fundus Regius ) locuit de sași și care se afla sub conducerea
unui jude regal (mai târziu a unui comit e al sașilor), cu sediul la Sibiu. Formarea acestei
instituții poate fi considerată încheiată în anul 1486. Universitatea „națiunii” săsești ținea

140 *** Îndrumător în Arhivele Statului . Județul Hunedoara , Sub îngrijire a lui Mihail Fănescu, București,
1972, p. 39.
141 Thomas Nägler, op. cit. , p. 225.
142 Ibidem.

57 una până la două adunări pe an, lua decizii în probleme de interes general, reglementa
raporturile ei cu alte instituții administrative și politice, hotăra în chestiuni de judecată
privind neînțelegerile în legătură cu hotărniciile sau alte cazuri petrecute în teritoriul din
subordinea sa, exercitând în general rolul de instanță judecatorească superioară în
cazur ile ce nu puteau fi rezolvate de către juzii scăunali sau districtuali. Aceasta a fost
întruchiparea cea mai înaltă a autonomiei teritoriale a sașilor transilvăneni, dezvoltată
ulterior, în perioada Principatului143.
După cum aminteam a nterior, așezarea sașilor în Transilvania a fost o parte
componentă a colonizării germane spre estul Europei. Deși pe alocuri populația era rară
sau retrasă din zonele deschise, în momentul colonizării și așezării lor în Transilvania,
sașii i -au găsit aici pe români, după cum arată izvoarele documentare, narative și
arheologice. Zona Orăștiei s -a înscris și ea în acest proces istoric. Să vedem ce urmări a
avut această așezare atât pentru coloniști, cât și pentru ținutul Orăștiei. Scaunul săsesc
Orăștie este atestat documentar începând cu secolul al XIV -lea. Organizarea scaunului
trebuie pusă, probabil, în legatură cu răscoala din anul 1324, când „toți sașii din
Transilvania” s-au ridicat împotriva regelui Ungariei, Carol Robert. Revolta a necesitat
însăși pr ezența regelui în sudul Transilvaniei și, cu precădere, în zonele cele mai afectate.
Împreună cu armata sa, regele a petrecut mai multe zile din luna august în tabăra de lângă
Orăștie. În acest context, regele a desființat dregătoria de comite al Sibiului, pe care o
deținuseră și unii puternici voievozi ai Transilvaniei, și a numit în fruntea scaunelor
săsești câte un jude regal. La un sfert de veac de evenimentele menționate, într -un
document din 14 iulie 1349, apare menționat documentar și scaunul Orăștie i (în germană
,,Brooser Stuhl ”, în maghiară ,, Szászváros szék ”)144. În componența inițială a scaunului
se aflau, din punct de vedere al administrației laice, următoarele 9 comunităț i săsești :
Rumes (Romos), Broos (Orăștie), Unterbrodsdorf (Șibot), Oberbrodsd orf (Vinerea),
Perkasz (Pricaz), Elsterdorf (Sereca), Tordesch (Turdaș), Lammdorf (Beriu) și
Kastendorf (Căstău)145.

143 Ibidem , p. 226.
144 Anton E. Dörner , op. cit. , p. 32.
145 Aceste comunități libere săsești au fost întemeiate în ținutul Orăștiei pe parcursul anilor 1206 -1332,
după cum ne -o arată primele atestări documentare ale localităților respective. Cf. Coriolan Suciu, Dicționar
istoric al localităților din Transilvania , Vol. I, București, 1967, p. 73 și 128; Ibidem , Vol. II, București,
1968, p. 18, 60, 83, 117, 171, 207 și 250.

58 Atestată documentar încă din anul 1224, Orăștia a urmat procesul de
urbanizare al multor localități din Transilvania, progr esând de la un simplu sat ( foris) la
târg ( oppidum ), și apoi la statutul de oraș ( civitas ), dezvoltându -se în proximitatea cetății
ridicate aici. Așezarea va fi, secole de -a rândul, centrul scaunului săsesc înființat aici,
documentele menționând, alături d e etnicii sași, și existența unei populații românești și
maghiare, precum și a altor comunități etnice. Orașul Orăștie va fi cea mai importantă
localitate sub raport economic, administrativ, politic și cultural a regiunii, sediul
scaunului săsesc. Fiind aș ezat în partea de sud -vest a Transilvaniei, încă din cele mai
vechi timpuri scaunul Orăștiei a avut un rol economic, politic, dar și militar. Scaunul
săsesc Orăștie și -a perpetuat ex istența până în anul 1876, când ,, Pământul Crăiesc ” a fost
desființat și î nglobat în noile comitate create.
Primele mărturii privind organizarea scaunului Orăștie apar în scrierile
călătorilor străini din perioada medieval ă, aceștia preocupându -se de precizarea
suprafeței, a vecinilor, precum și a unor date gene rale privind cetatea și orașul în sine.
Astfel, Georg Reicherstorffer (la 1550), Giovan Andrea Gromo (la 1564) și Antonio
Possevino (la 1583) precizau faptul că, în secolul al XVI -lea, în plan administrativ
,,scaunul Orăștiei are unsprezece sate regești ”146. Geneza și evoluția localităților din
regiunea cercetată a fost favorizată de poziția geografică și de bogăția pământului pe care
s-au așe zat coloniștii sași : ,,Situată în sud -vestul Transilvaniei, în centrul culoarului
Orăștiei, la sud de râul Mureș și la marginea de vest a vestitului Câmp al Pâinii, Orăștia
a avut o poziție centrală, fiind locul de întâlnire și de schimburi comerciale al populației
numeroase, risipită pe câmpiile și dealurile din jur, până departe, pe Valea Grădiștei, pe
malurile Mureșulu i și peste acesta, la Geoagiu, Cigmău și Balșa, pe râurile Romosului și
Cugirului, pe dealurile Mărtineștiului și Jeledințiului’’147.
Analiza retrospectivă a evoluției structurii administrative a acestei regiuni, ne
arată faptul că, indif erent de regimul politic aflat în fruntea Transilvaniei, numărul
localităților din cuprinsul scaunului Orăștie s -a situat constant între 12 și 16. Pe parcursul
perioadei cuprinsă între secolul al XIV -lea și prima jumătate a veacului al XIX -lea,
numărul așe zărilor ce țineau de orașul și scaunul Orăștie a variat în funcție de organizarea

146 *** Călători străini despre țările române , Vol. I, Volum îngrijit de Maria Holban, București, 1968, p.
214.
147 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, Orăștie – 750 de ani , Deva, 1974, p. 19.

59 administrativă, însă cu toate acestea a rămas un nucleu de sate care face posibilă
cercetarea. Astfel, pe baza celor dintâi atestări documentare ale așezărilor întemeiate în
ținutul Orăștiei, putem constata faptul că au făcut parte constant din administrația laică a
scaunului Orăștie, următoarele 14 comunități libere148: Romos (1206 – g. Rumes , m.
Romosz )149, Orăștie (1224 – g. Broos , m. Szászváros )150, Șibot (1281 – g. Unterbrodsdo rf,
m. Alkenyér )151, Vinerea (1310 – g. Oberbrodsdorf , m. Felkenyér )152, Pricaz (1332 – g.
Perkasz , m. Perkász )153, Sereca (1332 – g. Elsterdorf , m. Szereka )154, Turdaș (1332 – g.
Tordesch , m. Tordos )155, Beriu (1332 – g. Bärendorf , Lammdorf , m. Berény )156, Căstău
(1332 – g. Kastendorf , m. Kasztó )157, Balomir (1479 – g. Ballendorf , m. Balomir )158,
Cugir (1493 – g. Kudsir , m. Kudzsir )159, Romoșel (1493 – g. Kleinrumes , m.
Romoszhely )160, Vaidei (1532 – g. Weidendorf , Woywoden , m. Vajdej )161 și Sibișel (1663 –
g. Schebeschel , m. Ósebeshely)162.
În evul mediu, societatea din Transilvania era ,,neuniformă și neunitară ”,
această situație reflectându -se și în sistemul de guvernare centrală și locală din spațiul
transilvan, teritoriul țării fiind împărțit în următ oarele structuri administrative : ,,comitate
nobiliare, scaune secuiești, scaune (plus două districte) săsești și districte românești’’163.
În linii mari, organizarea administrativă locală din perioada Principatului aflat sub
suzeranitate otomană și apoi sub st ăpânirea Imperiului Habsburgic, până la reformele
împăratului Iosif al II -lea, s -a menținut la fel ca în epoca voievodală, cu mici oscilații.
Între anii 1 541-1711, ca parte componentă a ,, Pământului Crăiesc ”, documentele

148 Pentru fiecare localitate, vom preciza următoarele : anul primei at estări documentare; denumirea
localității în limba germană (g.) și în limba maghiară (m.), așa cum a fost ea consemnată în documentele
epocii.
149 Coriolan Suciu, op. cit. ,Vol. II, p. 83.
150 Ibidem , p. 18.
151 Ibidem , p. 171.
152 Ibidem , p. 250.
153 Ibidem , p. 60.
154 Ibidem , p. 117.
155 Ibidem , p. 207.
156 Ibidem , Vol. I, București, 1967, p. 73.
157 Ibidem , p. 128.
158 Ibidem, p. 54.
159 Ibidem , p. 183.
160 Ibidem , Vol. II, p. 83.
161 Ibidem , p. 233.
162 E vorba de satul Sibișelu Vechi. Ibidem , p. 118.
163 *** Istoria Transilv aniei , Vol. I (Până la 1541), Coordonatori Ioan -Aurel Pop, Thomas Nägler, Cluj –
Napoca, 2003, p. 239.

60 menționează faptul că ,,scaunul Oră știe se situa între râul Mureș și aliniamentul munților
Carpați, fiind un scaun de mici dimensiuni. Centrul său administrativ îl constituia târgul
cu același nume, căruia i se subordonau un număr de treisprezece sate’’164.
În secolul al XVIII -lea și în prima jumătate a secolului al XIX -lea, teritoriul
Transilvaniei, integrat monarhiei habsburgice, includea patru entități administrativ –
teritoriale, cu statute co nstituțional -juridice distincte : Principatul (devenit la 1765, Marele
Principat ) sau Transilvania istorică, Partiumul, Banatul și granița militară. Teritoriul vizat
de cercetarea noastră, Transilvania istorică, era structura administrativă cea mai întinsă ca
suprafață și cu prindea următoarele jurisdicții : ,,comitatele, districtele, s caunele secuiești,
scaunele săsești și orașele libere regești”165. În ceea ce privește s caunele și districtele
săsești, ,,Pamântul Crăiesc” și-a conservat cel mai bine privilegiile și autonomia
teritorială din secolele anterioare, chiar dacă pentru aceasta a intrat uneori în conflict cu
monarhii vienezi. Conscripția fiscală din 1720 -1721 precizează faptul că scaunul Orăștie
era unitar din punct de vedere administrativ, fără vreo subdiviziune. În structura acestui
spațiu erau cuprinse 14 așezări (13 sate și tâ rgul Orăștie). Populația scaunului se ridica la
10.500 de suflete, în plan etnic majoritari fiind românii (81%), urmați în proporții
aproape egale de sași (10%) și maghiari (9%)166.
La sfârșitul secolului al XVIII -lea, în timpul domniei lui Iosif al II -lea,
Transilvania a fost radical reorganizată administrativ, prin impunerea pentru intervalul
1784 -1790 a unor noi structuri administrative, care să corespundă dorințelor de
modernizare ale monarhului de la Viena. Cu excepția orașelor liber e regești care și -au
păstrat statutul și privilegiile, teritoriul principatului a fost organizat în 11 comitate. Noile
comitate păstrau vechile denumiri, dar aveau acum în componență și teritorii din fostele
scaune și districte. În noul context, scaunele O răștie, Sebeș, Mediaș, Miercurea și o parte
a comitatului Alba de Sus au devenit părți integrante ale comitatului Sibiu167. După
dispariția lui Iosif al II -lea, sistemul administrativ -teritorial al Transilvaniei a revenit la
starea de dinainte (comitate, sca une și districte ) și a rămas în vigoare până la revoluția de

164 *** Istoria Transilvaniei , Vol. II (De la 1541 până la 1711), Coordonatori Ioan -Aurel Pop, Thomas
Nägler, Magyari András, Cluj -Napoca, 2007, p. 175.
165 Toader Nicoară, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680 -1800): societate rurală și
mentalități colective , Cluj -Napoca, 2000, p. 11 -14.
166 *** Istoria Transilvaniei , Vol. III (De la 1711 până la 1918), Coordonatori Ioan -Aurel Pop, Thomas
Nägle r, Magyari András, Cluj -Napoca, 2008, p. 25.
167 Toader Nicoară, op. cit. , p. 12 -13.

61 la 1848 -1849. Scaunul Orăștie, reorganizat după 1791, se întindea pe o suprafață de 8,1
km² și cuprindea 14 comunit ăți (târgul Orăștie și 13 sate )168.
Sub reglement ările menționate anterior a evoluat și spațiul care face obiectul
investigației noastre, în funcție de unele evenimente ale epocii, de rațiuni de ordin politic
și economic, Imperiul austriac procedând la o serie de modificări atât în cadrul scaunului
Orăștie, cât și p rivitor la apartenența lui la unele unități administrative mai mari. Trecând
în revistă numărul localităților, pentru perioada de la anul 1690, luat ca început al
instaurării regimului habsburgic în Transilvania, și până la anul 1847, în ajunul revoluției,
observăm că structura administrativă a jurisdicției Orăștie a rămas stabilă, aproape
neschimbată (vezi Anexe. Tabelul nr. 1 ) și s -a definit printr -o diversitate etnică,
lingvistică și confesională.
Așa cum se poate constata, scaunul Oră știe a ajuns în epoca modernă
cunoscând diferite tipuri de stăpânire politică (ungară, otomană, habsburgică), dar și -a
păstrat mereu poziția de membru al ,, Pământului Crăiesc ”. Acest statut i -a permis
conservarea autonomiei, libertăților și priv ilegiilor s pecifice așa -zisului ,, Fundus Regius ”,
un spațiu locuit de populații cu tradiții etno -lingvistice și istorice diverse. Fără a avea
întinderea, populația și importanța altor scaune săsești, spațiul orăștian a beneficiat totuși
de atenție din partea autorită ților centrale transilvănene, el închizând latura vestică a
,,Țării sașilor”, cum le plăcea să o numească scriitorilor germani. După revoluția de la
1848 -1849 și în timpul regimului dualist austro -ungar, Transilvania va cunoaște mari
schimbări în plan admi nistrativ. Aceste modificări administrative ale spațiului transilvan
au afectat și scaunul Orăștie, care, după o îndelungată existență a sfârșit prin a fi
desființat și contopit în structurile învecinate, după cum se va vedea.

Istoria evoluției administrative a Transilvaniei între revoluția de la 1848 –
1849 și primul război mondial a fost supusă unor oscilații, generate de complexitatea
perioadei și de numeroasele modificări survenite în structura și instituțiile politico –
administrati ve ale provinciei. Vom aborda, în continuare, studiul rețelei de localități care,
prin poziția geografică și pe baza organizărilor teritorial -administrative locale succesive,
au făcut parte din regiunea cercetată de noi, scaunul Orăștie.

168 Ioan-Aurel Pop et alii, op. cit. , Vol. III, p. 30.

62 Perioada postrevoluționară a debutat cu regimul neoabsolutist (1849 -1860),
epocă în care, pe lângă politica de centralizare și absolutism, au fost promovate o serie de
reforme în diverse domenii (econom ie, justiție, educație, cultură ), acestea contribui nd în
final la modernizarea Transilvaniei, o provincie periferică ce avea de recuperat decalajul
față de restul monarhiei habsburgice169. Mai întâi, prin constituția imperială austriacă din
4 martie 1849, a fost restabilită autonomia Marelui Principat al Tra nsilvaniei și i s -a
restituit Partiumul, astfel că provincia depindea direct de Viena170. În fruntea
Transilvaniei se afla un guvernator care cumula atribuțiile civile și militare, numit de
împărat dintre înalții demnitari și generali ai imperiului, cu reșed ința în orașul Sibiu. Au
ocupat această funcție feldmareșalul Ludwig von Wohlgemuth (1849 -1851), prințul Karl
Boromeu von Schwarzenberg (1851 -1858) și prințul Friedrich von Liechtenstein (1858 –
1861)171.
După înfrângerea revoluției de la 1 848-1849, în Transilvania a fost instaurat
un guvernământ civil și militar, cu o nouă organizare administrativă. Pe baza actului
juridic fundamental din 4 martie 1849, guvernatorul Wohlgemuth a dispus, în 20
septembrie 1849, intrarea în vigoare a unei noi organizări administrative a provinciei,
diferită de cea anterioară anului 1848 (comitate, scaune, districte, orașe libere regești),
moștenită din feudalism172. Astfel, pe teritoriul Transilvaniei, inclusiv Partiumul, au fost
organizate șase districte militar e, conduse (cu excepția Sibiului) de un comandant militar
(numit din rândul ofițerilor superiori din armata imperială, fideli față de Viena în timpul
revoluției), ajutat de un comisar civil pentru problemele civile173. Noua structură a
provinciei a respectat în general structura etnică a Transilvaniei, fiecare din cele șase
districte militare înființate putând fi considerat, în linii mari, ca fiind organizat în
conformitate cu interesele naționalităților : Sibiu (Sachsenland ); Alba Iulia, Reteag și
Făgăraș (pr eponderent românești); Cluj (unguresc) ; Odorhei (secuiesc). Aceste șase

169 Nicolae Teșculă, Presa social -politică săseas că din Transilvania (1850 -1876) , Cluj-Napoca, 2010, p.
17.
170 Ioan-Aurel Pop et alii, op. cit. , Vol. III, p. 373 -374.
171 Helmut Klima, Guvernatorii Transilvaniei (1774 -1867) , în ,,Anuarul Institutului de Istorie Națională
Cluj”, IX, 1943 -1944, p. 323.
172 Ioan-Aurel Pop et alii, op. cit. , Vol. III, p. 374.
173 Ibidem .

63 districte militare au fost divizate, la rândul lor, în cercuri și subcercuri174. Odată cu noua
organizare administrativă, prin înlăturarea vechiului sistem de sorginte feudală, care
favorizase în administrația locală comitatensă ori scăunală elementele maghiar, săsesc sau
secuiesc, s -a deschis și pentru reprezentanții românilor perspectiva de a obține unele
poziții în administrația centrală și locală de stat, chiar dacă nu în raport cu po nderea lor în
ansamblul populației Transilvaniei.
Noua organizare administrativă, care reflecta fidel politica absolutistă și
centralistă promovată de regimul Bach, a avut impact și asupra teritoriului pe care îl
investigăm, scaunul Or ăștie. Astfel, din ,, Pământul Crăiesc ” a fost creat districtul militar
Sibiu ( Sachsenland – ,,districtul militar săsesc”), al cărui comisar civil a devenit comitele
sașilor ( comes Saxonum ). În componența noului district se afla u următoarele 13
circumscripț ii: Bistrița, Brașov, Făgăraș, Rupea, Mediaș, Cincu, Sibiu, Sighișoara,
Reghin, Sebeș, Orăștie, Miercurea și Nocrich175. Conform noii arondări, circumscripția
Orăștie cuprindea un oraș (Orăștie) și 18 sate, grupate astfel : cercul Beriu (Beriu, Căstău,
Pricaz , Romoșel, Sereca, Sibișelu Vechi, Sibișelu Nou, Turdaș) și cercul Șibot (Balomir,
Binținți, Cugir, Cugiru Nou, Gelmar, Pișchinți, Romos, Șibot, Vaidei, Vinerea)176.
Provizoratul, care a caracterizat perioada postrevoluționară în numeroase
domenii, a afectat și sistemul administrativ al Transilvaniei, prin rectificările ulterioare
anului 1849 și prin desele numiri de funcționari. Astfel, pe baza rescriptului imperial din
12 mai 1851, la propunerea ministrului de interne Alexander von Bach ș i a unei comisii
ministeriale, Marele Principat al Transilvaniei a fost reorganizat în cinci ținuturi ( Kreise ),
conduse de câte un președinte ( Kreispräsident ): Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Reteag și
Odorhei. Cercurile și subcercurile au fost și ele desființate , ținuturile fiind diviza te în 36
de căpitănate și anume : Sibiul (mai redus comparativ cu fostul district și condus de
comitele sașilor) cu 6, Alba Iulia (căruia i -a fost arondat fostul district Făgăraș) cu 10,
Clujul cu 6, Reteagul cu 7 și Odorheiul cu 7 căpitănate177. În ceea ce privește zona supusă
investigației noastre, scaunul săsesc Orăștie, trebuie menționat faptul că el a fost dezlipit

174 Ibidem ; Loránd Mádly, Reformele împărțirii politico -administrative a Transilvaniei în deceniul
neoabsolutist – etape pe calea modernizării administrative a Transilvaniei , în ,,Schimbare și devenire în
istoria României”, Coordonatori Ioan Bolovan, Sorina Paula Bo lovan, Cluj -Napoca, 2008, p. 118 -119.
175 Recensământul din 1850. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1996, p. 347 -357.
176 Ibidem , p. 356.
177 Ioan-Aurel Pop et alii, op. cit. , Vol. III, p. 375.

64 din ,, Pământul Crăiesc ” (împreună cu Bistrița) și a fost inclus în ținutul Alba Iulia, sub
forma unuia dintre cele 10 căpitănate: Alba Iulia, Blaj, Uioara, Abrud, Baia de Criș,
Deva, Hațeg, Orăștie, Orlat și Făgăraș178.
La sfârșitul anului 1851, evoluția politică din monarhia habsburgică a fost
modificată prin patenta imperială din 31 decembrie 1851 ( Silvesterpatent ), care a anulat
Constituția din martie 1849 și, implicit, organizarea administrativ -teritorială rezultată
ulterior. Sub supravegherea noului guvernator al Transilvaniei, prințul Karl von
Schwarzenberg (un adversar al privilegierii sașilor și al împărțirii în districte cu specific
etnic, sursă de posibile conflicte), s -a elaborat o nouă reorganizare administrativă a
provinciei, după modelul celei impuse în anii 1849 -1850. Astfel, începând cu octombrie
1852, structura administrativă a Transilvanie i cuprindea cinci districte (Sibiu, Alba Iulia,
Cluj, Bistrița și Odorhei), cu 28 de cercuri și 109 subcercuri179.
Districtul militar Alba Iulia cuprindea integral fostele comitate Hunedoara,
Zarand și Alba Inferioară, parțial Alba Superioar ă și Târnava, precum și scaunul săsesc
Orăștie. Acest district se împărțea în șase cercuri politico -administrative : Deva, cu
reședința în Deva; Hațeg, cu reședința în Hunedoara; Baia de Criș, cu reședința în Baia de
Criș; Abrud, cu reședința în Abrud; Blaj , cu reședința în Târnăveni; Alba Iulia, care
include și fostul scaun Orăștie, cu reședința în Alba Iulia180. La rândul lor, cercurile se
divizau în subcercuri. Astfel, cercul Alba Iulia era format din subcercurile Zlatna (cu
centrul în Ighiu), Aiud (cu cent rul în Aiud), Gârbova (cu centrul în Vingard) și Orăștie
(cu centrul în Orăștie)181.
În fruntea districtului militar Alba Iulia se afla, începând cu anul 1849,
generalul Adolf Kriegsau, ajutat în calitate de adjunct civil de Dimitrie Moldo van (fostul
jude suprem al comitatului Hunedoara), cărora le erau subordonați aproape 20 de
funcționari. Structura aparatului administrativ central al districtului reflecta astfel regimul
militar din perioada neoabsolutismului, pe teritoriul de competență fiindu -i subordonate
deopot rivă: armata, jandarmeria, poliția, justiția, finanțele, asistența socială, învățământul

178 *** Județul Hunedoara. Monografie , Vol. 2, Coo rdonatori Ioan Sebastian Bara, Denisa Toma, Ioachim
Lazăr, Deva, 2012, p. 230 -231.
179 Ioan-Aurel Pop et alii, op. cit. , Vol. III, p. 375.
180 Liviu Botezan, Dimitrie Moldovan – fiu al Devei. Rolul lui în viața politică a Transilvaniei din perioada
1848 -1867 , în ,,Sargetia”, XXV, 1992 -1994, p. 582.
181 Ibidem .

65 și cultele. Cercurile și subcercurile erau conduse de comisari cercuali și subcercuali,
numiți de cei din fruntea districtului, care aveau î n subordine câte un adjunct și un număr
variabil de funcționari inferiori. Atribuțiile comisarilor cercuali și subcercuali au fost
îndeosebi de natură politică, având ca principală sarcină menținerea liniștii și ordinii
publice, cu ajutorul efectivelor de dragoni (jandarmi), recrutate dintre militari și civili182.
Dimitrie Moldovan a încercat să folosească înalta funcție pe care o deținea
pentru a satisface, măcar în parte, speranțele românilor de a accede la funcții în ierarhia
administr ativă. Cu toate dificultățile și opoziția pe care a întâmpinat -o, el a căutat și
parțial a reușit să promoveze români în dregătoriile existente la nivelul cercurilor și
subcercurilor de pe teritoriul districtului Alba Iulia183. D. Moldovan a rămas în înalta
dregătorie până în 1854, când districtele militare au fost înlocuite în Transilvania cu
unități administrative civile, bucurându -se de prestigiu în rândul românilor de pe întinsul
districtului, datorită zelului pe care l -a depus pentru a convinge forurile superioare să
sporească numărul funcționarilor administrativi recrutați dintre intelectualii români.
Discuțiile legate de elaborarea unei organizări uniforme definitive a întregului
Imperiu au continuat și s -au încheiat prin punerea în ap licare, începând cu 10 ianuarie
1853, a noului sistem administrativ ( Definitivum ), implementat treptat și în Transilvania.
Potrivit noii structuri, care marca întreruperea punerii în aplicare a celor hotărâte în anii
1851 -1852 și desprinderea de modelul fe udal, urma ca subdiviziunile teritoriale să
coincidă cu cele judecătorești și fiscale. Câte o comisie trebuia să implementeze noua
organizare în fiecare provincie a monarhiei, însă la nivelul Transilvaniei acțiunea s -a
desfășurat într -un ritm mai lent decâ t în alte zone, finalizându -se în cursul anului 1854184.
Noua structură administrativă, mai simplă și mai funcțională, a fost aprobată
de împărat la 17 februarie 1854. Guvernatorul Schwarzenberg a dispus intrarea în
vigoare, începând cu da ta de 30 noiembrie 1854, a noii organizări administrativ -teritoriale
a Transilvaniei. Evenimentul a coincis cu ridicarea lungii stării de asediu, spațiul
transilvan fiind unul dintre cele în care această stare a durat cel mai mult. Transilvania a

182 Ibidem , p. 582 -583.
183 Pentru detalii privind situația politică, economică, socială, culturală și sanitară a districtului militar Alba
Iulia, vezi raportul întocmit în 1853 de către Dimitrie Moldovan, pu blicat de Elena Cernea, Ioana Botezan,
Un document inedit privind situația politico -administrativă a Transilvaniei din anii 1850 -1852 , în
,,Apulum”, X, 1972 , p. 467 -512.
184 Loránd Mádly, op. cit. , p. 124.

66 fost împă rțită în 10 prefecturi (districte), cu 79 de preturi (cercuri), noua formulă
organizatorică păstrându -se neschimbată până la înlocuirea regimului neoabsolutist, la
debutul deceniului șapte al secolului al XIX -lea. Cele 10 prefecturi erau următoarele :
Sibiu (nu mai apărea denumirea Sachsenland ), cu 12 preturi; Brașov, cu 10; Odorhei, cu
6; Târgu -Mureș, cu 6; Bistrița, cu 10; Dej, cu 8; Șimleu Silvaniei, cu 6; Cluj, cu 6; Alba
Iulia, cu 6 și Orăștie, cu 9185.
Pentru scurt timp, între anii 1854 -1861, centrul politic și administrativ al
spațiului hunedorean se mută la Orăștie. În urma arondării teritoriale din 1854, prefectura
Orăștie avea în componență integral fostul scaun săsesc Orăștie, fostul comitat
Hunedoara și, parțial, fostul comitat Zar and. Având centrul în orașul Orăștie, prefecturii îi
erau su bordonate următoarele 9 preturi : Hălmagiu, Baia de Criș, Ilia, Șoimuș, Deva,
Hunedoara, Hațeg, Pui și Orăștie186. Fiind o unitate administrativă de primă mărime,
prefectura Orăștie cuprindea un orăș el de provincie, 8 târguri și 426 de sate, cu o
populație totală de 214.156 de locuitori187.
Orașul Orăștie, devenit capitala prefecturii, se va dezvolta într -un ritm mult
mai rapid prin stabilirea aici a prefectului și a sediilor unor inst ituții publice. În fruntea
prefecturii Orăștie a fost desemnat dr. Friedrich Thiemann, ceh de origine, consilier intim
al împăratului Francisc Iosif I. El avea în subordine diverse servicii publice și funcționari,
care activau în cuprinsul acestui teritori u: registratura, cancelaria, comisari, secretar,
medic, personal sanitar. Prefectul și instituțiile prefecturii trebuiau să rezolve problemele
politico -administrative ale unei populații eterogene în plan etnic (români, maghiari, sași,
alte naționalități) ș i confesional (ortodocși, greco -catolici, romano -catolici, evanghelici,
calvini, alte religii)188.
În ceea ce privește zona supusă investigației noastre, scaunul săsesc Orăștie,
trebuie menționat faptul că el a fost inclus în pretura Orăști e, care prin noua arondare din
1854 cuprindea un centru urban (Orăș tie) și 42 de comunități rurale : Balomir, Beriu,
Binținți, Bucium, Căstău, Costești, Cugir, Cugiru Nou, Dâncu Mare, Dâncu Mic, Gelmar,
Grădiștea de Munte, Grid, Jeledinți, Ludeștii de Jos, Măgura, Măgureni, Mărtinești,

185 Ioan-Aurel Pop et alii, op. cit. , Vol. III, p. 375 -376.
186 Ion Frățilă , Prefectura județului Hunedoara , în „Sargetia”, VIII, 1971, p. 246.
187 Ioan Sebastian Bara et alia, op. cit. , p. 231.
188 Emil Gelu Molnar, Rapoartele lui M. P. Thiemann , în ,,Fragmentarium documentar”, Sub îngrijirea lui
Nicolae Adam, O răștie, 1995, p. 24 și 27.

67 Orăștioara de Jos, Orăștioara de Sus, Ocolișu Mic, Petreni, Pișchinți, Pricaz, Râpaș,
Romos, Romoșel, Săliștea, Sereca, Sibișelu Vechi, Sibișelu Nou, Simeria Veche, Spini,
Șibot, Tămășasa, Tărtăria, Totia Mare, Totia Mică, Tur daș, Turmaș, Vaidei și Vinerea189.
Anul 1860 a adus cu sine înlocuirea neoabsolutismului austriac, instaurat
după înfrângerea revoluției din 1848 -1849, cu un regim liberal (1860 -1867). Schimbarea
sistemului de guvernare, care devenise l a sfârșitul deceniului 6 perimat, a fost generată de
împrejurările nefavorabile prin care trecea Imperiul Habsburgic atât în plan intern
(dificultăți politice, economice și financiare), cât și în plan extern (înfrângeri militare,
pierderi teritoriale și eș ecuri diplomatice)190. Prin Diploma imperială din 20 octombrie
1860 și noua lege fundamentală a monarhiei din 26 februarie 1861, statul habsburgic a
fost reorganizat pe baza recunoașterii autonomiei tradiționale a provinciilor istorice de pe
cuprinsul său. T ransilvania a redevenit Mare Principat, s -au restabilit vechile instituții
politice și judecătorești, iar organizarea administrativă introdusă în 1854 a fost abrogată.
La conducerea provinciei a fost impus un guvern civil, cu reședința la Cluj, având în
frunte pe contele Emeric Mikó ca guvernator provizoriu (1860 -1861), urmat de Ludovic
Folliot de Crenneville (1861 -1867)191.
Prin instrucțiunile aulice și rescriptul imperial din 24 martie 1861 a fost
schițată restabilirea unităților admini strative anterioare anului 1848 (comitate, scaune,
districte, orașe libere regești). Singura modificare deosebită era aceea că pe teritoriul
celor două foste regimente grănicerești românest i se constituiau două districte : Năsăud și
Făgăraș. Noua organizare administrativă a Transilvaniei urma să intre în vigoare la 15
aprilie 18 61, având următoarea componență : 10 comitate, 5 districte, 5 scaune secuiești și
9 scaune săsești. Practic, prin această formulă administrativ -teritorială impusă la debutul
perioadei liberale, a fost restaurată puterea nobilimii și a patriciatului, conform modelului
de sorginte feudală existent până în 1848. Românii, deși erau majoritari în districtele
Năsăud și Făgăraș și obținuseră câteva locuri în consiliile (congregațiile) comitate nse, au
fost nemulțumiți de poziția lor în schema administrativă a provinciei și au continuat să
solicite drepturi egale în raport cu maghiarii, sașii și secuii. Momentul culminant al luptei

189 Recensământul din 1857. Transilvania , ediția a II -a, Coordonator Traian Rotariu, București, 1997, p.
538.
190 Ioan-Aurel Pop et alii, op. cit. , Vol. III, p. 400.
191Mircea Păcurariu, Politica statului ungar față de biserica român ească din Transilvania în perioada
dualismului (1867 -1918) , Sibiu, 1986, p. 10; Helmut Klima, op. cit. , p. 323.

68 naționale românești din Transilvania a fost reprezentat, în debut ul deceniului 7 al
secolului al XIX -lea, de lucrările Dietei de la Sibiu din anii 1863 -1864192.
Așadar, printre structurile teritorial -administrative care au fost restaurate în
1861, se aflau și cele 9 scaune săsești : Rupea, Mediaș, Cinc u, Sighișoara, Sebeș, Orăștie,
Sibiu, Miercurea și Nocrich193. Primele scaune pe care comitele sașilor, Franz Salmen, le –
a organizat în perioada 9 -12 aprilie 1861, au fost cele locuite compact de români : Orăștie
(81,92%), Sebeș (74,91%) și Miercurea (78,29%)194. Reorganizarea scaunului Orăștie a
adus unele modificări față de situația anterioară anului 1861, ca urmare a contopirii unor
comunități rurale sau a trecerii unor localități în alte unități administrative. Astfel, pe
teritoriul scaunului erau cuprinse un oraș (Orăștie) și 25 de sate : Balomir, Beriu, Binținți,
Bucium, Căstău, Costești, Cugir, Cugiru Nou, Gelmar, Grădiștea de Munte, Ludeștii de
Jos, Măgureni, Orăștioara de Jos, Orăștioara de Sus, Pișchinți, Pricaz, Romos, Romoșel,
Sereca, Sibișelu Vechi, S ibișelu Nou, Șibot, Turdaș, Vaidei și Vinerea195.
Ca urmare a încheierii pactului dualist austro -ungar din 1867, Transilvania a
cunoscut noi și importante modificări din punct de vedere administrativ. Ausgleich -ul din
1867 a fost generat d e criza în care se afla monarhia habsburgică la mijlocul deceniului
șapte, curtea vieneză căutând să salveze imperiul printr -un compromis cu clasele
conducătoare maghiare. Încheierea pactului dintre Austria și Ungaria a însemnat pentru
Transilvania pierder ea autonomiei politico -instituționale și integrarea ei administrativă în
Transleithania, partea ungară a monarhiei dualiste. Anularea autonomiei a debutat cu
rescriptul imperial din 17 februarie 1867 prin care a fost restabilită constituția ungară, iar
contele Andrássy Gyula a fost desemnat ca prim -ministru al Ungariei196. La începutul
lunii mai 1867, guvernatorul Folliot de Crenneville a fost îndepărtat din funcție, fiind
înlocuit cu baronul Péchy Emanuel, care purta titlul de ,,comisar imperial pentru
Trans ilvania” și avea sarcina de a coordona integrarea teritoriului transilvănean în
Ungaria. A urmat rescriptul imperial din 20 iunie 1867 prin care Dieta Transilvaniei a
fost dizolvată, iar hotărârile Dietei de la Sibiu au fost declarate ,,nule și neavenite”.

192 Ioan-Aurel Pop et alii, op. cit. , Vol. III, p. 376 -377.
193 Ibidem , p. 376.
194 Simion Retegan, Reconstrucția politică a Transilvaniei în anii 18 61-1863 , Cluj -Napoca, 2004, p. 134.
195 Recensământul din 1869 . Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, Cluj -Napoca, 2008, p. 349.
196 Mircea Păcurariu, op. cit. , p. 13.

69 Anexarea se va consfinți la 6 decembrie 1868 prin ,,Legea pentru unirea Transilvaniei cu
Ungaria” (Articolul de lege XLIII), votată de Parlamentul ungar de la Budapesta197.
În scurt timp, Transilvania a dispărut ca entitate politică, fiin d încorporată
treptat în structurile politice și administrative ale Ungariei. Guvernul maghiar a adoptat o
serie de legi cu caracter modern pe linia administrației și care au jucat un rol important în
evoluția statului din a doua jumătate a secolului al XI X-lea. Mai întâi, pentru că reforma
administrației era în strânsă legătură cu reorganizarea justiției, a fost adoptată Legea IV
din 1869. Prin acest act normativ și prin cele ulterioare (Legile XXI și XXXII din 1871)
s-a hotărât separarea definitivă a admi nistrației de justiție198. Apoi s -a trecut la
restructurarea și uniformizarea organelor administrației locale prin Legea XLII din 1870
(comitatele și orașele)199, respectiv Legea XVIII din 1871 (comunele)200. Prin aceste
măsuri, administrația statului maghiar se va baza pe un sistem administrativ
descentralizat, în care rolul determinant îl vor juca organele municipalităților (comitate și
orașe cu drept de municipiu) și cele comunale.
Următorul pas a fost generat de dorința guvernului de la Buda pesta de a
suprima orice formă de autonomie locală a diverselor naționalități din Transilvania
(districtele românești, scaunele săsești, scaunele secuiești), precum și de intenția de a
spori eficiența administrației locale. Astfel, prin aplicarea legilor p rivind comitatele
(1870) și comunele (1871), structurile tradiționale ale scaunelor secuiești au fost
contopite în noile forme precizate de legislația ungară, locul lor fiind luat de un aparat
administrativ mai modern. În mod firesc, aceste schimbări au at ras după sine dizolvarea,
până în 1872, a celor 5 scaune secuiești din Transilvania201.
Integrarea spațiului transilvănean în cadrul statului ungar poate fi considerată
încheiată prin Legea XXXIII din 1876, care a dispus reorganizarea adm inistrativ –
teritorială a Transilvaniei. Scopul declarat al legii era de a uniformiza diferitele forme de
municipii, dar și structurile administrative diverse provenite încă din perioada feudală.

197 Ibidem , p. 14.
198 Pál Judit, Problema modernizării administrației și justiției în Tran silvania la mijlocul secolului al XIX –
lea, în ,,Schimbare și devenire în istoria României”, Coordonatori Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan,
Cluj-Napoca, 2008, p. 112 -113.
199 Anton Dörner, Administrația Transilvaniei în perioada anilor 1867 -1876 , în ,,Anuar ul Institutului de
Istorie <<G. Bariț>> Cluj -Napoca”, XL, 2001, p. 107 -112.
200 Ibidem , p. 112 -116.
201 Ibidem , p. 120.

70 Astfel, în temeiul legii, vechile unități administrative (com itate, districte, scaune) care
alcătuiseră Transilvania și Partiumul au fost desființate, locul lor fiind luat de 16 comitate
(vármegye , megye ): Alba de Jos, Bistrița -Năsăud, Brașov, Ciuc, Făgăraș, Trei Scaune,
Hunedoara, Târnava Mică, Cluj, Mureș -Turda, T ârnava Mare, Sibiu, Solnoc -Dăbâca,
Turda -Arieș, Odorhei și Sălaj202. La baza acestei reorganizări administrative s -a aflat un
raționament simplu, acela al creșterii randamentului administrației locale prin reducerea
numărului de unități teritoriale : procesul s-a realizat fie prin contopirea totală sau parțială
a două -trei comitate medievale mai mici într -unul mai extins teritorial, fie prin unirea
unor comitate cu vechile districte și scaune. În ceea ce privește subdiviziunile
administrative ale noilor comita te din perimetrul intracarpatic, s -a hotărât că toate vor
avea aceeași organizare internă, în sensul că vor dispărea cercurile și vor avea numai
plase203.
Conform legii XXXIII din 1876, ,,Pământul Crăiesc” a fost desființat și
înglobat în n oile comitate, punându -se astfel capăt unei organizări mai vechi, de sorginte
feudală. Măsura a afectat și scaunul săsesc Orăștie, care a fost inclus într -o structură
învecinată, comitatul Hunedoara, const ituit din următoarele teritorii :
a) comitatul Hunedoar a;
b) scaunul și orașul Orăștie;
c) plasele Baia de Criș și Brad, precum și unele părți din plasa Hălmagiu, din
comitatul Zarand;
d) Hunedoara;
e) Hațeg.
* Centrul de reședință : Deva204.
Comitatul Hunedoara ( Hunyad megye ) avea ca subuni tăți admini strative un
număr de 10 plase ( Baia de Criș, Brad, Deva, Geoagiu, Hațeg, Hunedoara, Ilia, Orăștie,
Petroșani, Pui ) și 4 orașe cu consiliu (Deva, Hunedoara, Hațeg, Orăștie)205. În ceea ce
privește zona supusă investigației noastre, scaunul săsesc O răștie, trebuie menționat

202 Ibidem , p. 116 -119.
203 *** Istoria României. Transilvania , Vol. II (1867 -1947), Coordonator Anton Drăgoescu, Cluj -Napoca,
1999, p. 151 -152.
204 Ioan-Aurel Pop et alii, op. cit. , Vol. III, p. 379. Din comitatul Zarand, partea neinclusă în comitatul
Hunedoara a fost alipită comitatului Arad. Cf. Anton Dörner, Administrația Transilvanie i, p. 119.
205 Ioan Sebastian Bara et alia, op. cit. , p. 23 2.

71 faptul că el a fost inclus în plasa Orăștie ( Szászvárosi járás ), care prin noua arondare din
1876 cuprindea un centru urban (Orăș tie) și 24 de comunități rurale : Balomir, Beriu,
Binținți, Bucium, Căstău, Costești, Cugir, Gelmar, G rădiștea de Munte, Ludeștii de Jos,
Măgureni, Orăștioara de Jos, Orăștioara de Sus, Pișchinți, Pricaz, Romos, Romoșel,
Sereca, Sibișelu Vechi, Sibișelu Nou, Șibot, Turdaș, Vaidei și Vinerea206.
Acest tip de structură administrativă, bazată pe comitate și plase ca unități
teritoriale la nivel local, s -a menținut până în anul 1918, când Transilvania s -a unit cu
România. Desigur că, între 1876 -1918, comitatul Hunedoara și plasele care îi erau
subordonate au mai suferit unele modificări în ceea ce privește suprafața și limitele
teritoriale. Schimbările au fost de mică amploare, ele fiind generate de restructurări în
privința numărului de localități și de unele rectificări de hotar între comunități. Cu prilejul
recensămintelor din anii 1890, 1900 și 1910, comitatul Hunedoara ( Hunyad vármegye ) și-
a menținut aceeași structură administrativă, compusă din 10 plas e (Baia de Criș, Brad,
Deva, Geoagiu, Hațeg, Hunedoara, Ilia, Orăștie, Petroșani, Pui) și 4 orașe cu consiliu
(Deva, Hunedoara, Hațeg, Orăștie )207.
În același interval de timp, plasa Orăștie a ajuns la un număr de 35 de
localități, datorită atribuirii unor comunități din unități administrative învecinate. La
fiecare dintre cele trei recensăminte (1890, 1900 și 1910), plasa Orăști e a avut o structură
administrativă constantă, alcătuită din orașul Orăștie și 34 de sate : Balomir, Beriu,
Binținți, Bucium, Căstău, Costești, Cugir, Dâncu Mare, Dâncu Mic, Gelmar, Grădiștea de
Munte, Grid, Jeledinți, Ludeștii de Jos, Măgura, Măgureni, Măr tinești, Orăștioara de Jos,
Orăștioara de Sus, Ocolișu Mic, Pișchinți, Pricaz, Râpaș, Romos, Romoșel, Sereca,
Sibișel, Spini, Șibot, Tămășasa, Turdaș, Turmaș, Vaidei și Vinerea208. Plasa Orăștie a
rămas cu această structură, de 35 de localități, până la sfâr șitul primului război mondial,
schimbările care au intervenit în interiorul său în decursul anilor fiind nesemnificative.
După 1876, comitatul a rămas drept principala unitate teritorial -administrativă
și politică prin intermediul căreia g uvernul de la Budapesta își exercita puterea pe plan

206 Recensământul din 1880. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1997, p. 379 -380 și 383.
207 Recensământul din 1890 și recensământul țiganilor din 1893. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu,
Cluj-Napoca, 2009, p. 378 -383; Recensământul din 1900. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu,
București, 1999, p. 635 -639; Recensământul din 1910. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu,
București, 1999, p. 617 -621.
208 Recensământul din 1890 , p. 382 -383; Recensământul din 1900 , p. 639; Recensămâ ntul din 1910 , p. 620 –
621.

72 local, asigurând aplicarea dispozițiilor ministeriale până la nivelul comunelor urbane și
rurale arondate lui209. Plasa, ca subunitate administrativă, avea sub autoritate un anumit
număr de așezări din com itat, în funcție de structura geografică a teritoriului și de
interesele politice ale guvernului maghiar. La conducerea unei plase se afla un jude
nobiliar sau solgbirău, cu atribuții executiv -administrative, considerat drept dregător
comitatens ca funcțio nar extern sau exterior. Judele era ales, ca și ceilalți funcționari
comitatenși, în cadrul adunărilor generale ale municipalității comitatense, fiind în
legătură directă cu vicecomitele, de la care primea ordine și dispoziții. Întrucât plasa era
socotită un intermediar între comitat și comune, judele prelua indicațiile ministerelor și
ale conducerii comitatului, transmițându -le comunelor și urmărind aplicarea lor. Pe de
altă parte, orice inițiativă care venea din partea primăriilor comunelor care făceau pa rte
din plasă, era înaintată oficialității comitatense sau ministerelor tot prin mijlocirea
judelui210.
În concluzie, așa cum lesne se poate observa, organizarea administrativă a
Transilvaniei a cunoscut dese și importante modificări într e revoluția de la 1848 -1849 și
primul război mondial. La capătul acestor considerații, subliniem faptul că intenția
noastră a fost să realizăm o trecere în revistă a schimbărilor administrative ale spațiului
transilvan care au afectat și scaunul Orăștie (v ezi Anexe. Tabelul nr. 2 ), unitate
administrativă care după o îndelungată existență a sfârșit prin a fi desființată și contopită
într-o structură învecinată, comitatul Hunedoara. Am considerat necesar acest demers
deoarece, cunoașterea organizării teritori al-administrative în diverse momente ale istoriei,
facilitează înțelegerea mai exactă a apariției, structurii și evoluției instituțiilor bisericești
și școlare ale românilor din zona supusă investigației noastre, ținutul Orăștiei (chiar dacă
spațiul confe sional, de care aparțineau școlile românești, avea o altă organizare și
delimitare teritorială decât cel laic).
II.1.2. Orașul Orăștie – de la divergențe către un model de conviețuire și
convergențe
Organizarea și evoluția orașului Orăș tie este indiscutabil legată de momentul
colonizării sașilor în Transilvania. Zona Orăștiei s -a înscris și ea în acest proces istoric,

209 Despre funcționarii și comisiile comitatense care asigurau administrația comitatului, vezi Istoria
României. Transilvania , Vol. II (1867 -1947), Coordonator Anton Drăgoescu, p. 152 -157.
210 Ibidem , p. 158.

73 astfel că prima atestare documentară a orașului Orăștie, cea din anul 1224 (în textul
Andreanu mului), consemnează toponim icul ,,Waras ”211, terminologie utilizată frecvent
în secolele XII I-XIV, sub ortografiere diversă: ,,Warasiu m” (1283), ,,Varosium ” (1317 –
1320), ,,Warosio ” (1333), ,,Warosyum ” (1334)212. Toate aceste versiuni arătau stadiul
înalt de evoluție a așezării în perioa da de început a vieții urbane din Transilvania, fapt
confirmat prin utilizarea termenului maghiar de ,,város” (=oraș) în documentele emise de
cancelariile regale, voievodale și episcopale213.
Ulterior, documentele menționează câteva zeci d e nume și variante ale
numelui, denumiri și mențiuni dintre cele mai diverse. Astfel s -a ajuns ca, alături de
varianta maghiară a numelui, în înscrisurile timpului să fie utilizate și variantele germană
și română. Dacă trecem în revistă terminologia utiliz ată doar în prima jumătate a
secolului al XV -lea, găsim pe parcursul a trei decenii consemnate toate formele de bază
ale termenilor în limbile germană ( Brasio – 1403), maghiară ( Zazwarus – 1421) și română
(Orastiia – 1433)214. În epoca modernă, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX –
lea, conducerea orașului a hotărât ca localitatea să poarte o denumire oficială în fiecare
dintre cele trei limbi (germană, maghiară și r omână), formele acceptate fiind ,,Broos ,
Szászváros și Orăștie ” 215.
Așadar, orașul Orăștie reprezintă una dintre cele mai vechi localități
întemeiate de sași în urma colonizării lor în Transilvania. De altfel, arealul acestei
localități constituia una dintre limitele geografice ale ,, Pământului Crăiesc ”, fiind practic
cel mai vestic scaun al acestui teritoriu. Secole de -a rândul, Orăștia a oscilat între statutul
de oraș ( civitas ) și cel de târg ( oppidum ). Situația a rămas așa până în a doua jumătate a
secolului al XIX -lea, când Orăștia a intrat definitiv în rândul comunităț ilor cu statut
urban.
Deși pe alocuri populația era rară sau retrasă din zonele deschise, în
momentul colonizării și așezării lor în Transilvania, sașii i -au găsit aici pe români, după
cum arată izvoarele documentare, narative și arheolo gice. Situația aceasta o regăsim și în
ținutul Orăștiei, unde actele medievale menționează prezența unei populații săsești,

211 Coriolan Suciu, op. c it., vol. II, p. 18.
212 Ibidem .
213 Anton E. Dörner, Vasile Ionaș, Ioachim Lazăr, Mihai Căstăian, Orăștie 775 , Deva, 1999, p. 15.
214 Anton E. Dörner, Documente și cronici , Vol. I, p. 38, 42, 49.
215 Coriolan Suciu, op. cit. , vol. II, p. 18.

74 românești și maghiare. Protectorii acestor coloniști au arătat un deosebit interes noilor
veniți, privilegiile acordate sașilor înce pând cu secolul al XIII -lea oferindu -le un
exclusivism de habitare, care pentru o bună perioadă de timp a îndepărtat momentul
stabilirii de relații între diversele comunități umane din zona Orăștiei. Existența unor
incompatibilități de natură etnică, de li mbă, origine, statut politic, social și cultural își vor
pune amprenta pe maniera de organizare și de conducere a orașului Orăștie, în primele
sale secole de existență. Astfel, în lipsa unei ,,conviețuiri frățești”, aici a luat naștere o
societate marcată de divergențe, confirmându -se în același timp primatul sașilor în
administrația locală. Situația a fost sintetizată foarte bine de către unul dintre liderii
românilor din Orăștie, dr. Ioan Mihu, bun cunoscător al istoriei ținutului orăștian, care la
începu tul secol ului al XX -lea nota următoarele : ,,Este fapt istoric incontestabil că
așezarea și întocmirea orășenească a Orăștiei a fost făcută de coloniștii germani –
antecesor i ai sașilor noștri de astăzi – aduși în evul mediu pe meleagurile noastre. Nu e
mai puțin adevărat, că sașii stăpâni ai orașului favorizați prin diferite privilegii și măsuri
excepționale luate, după vremuri, în favoarea lor, veacuri de -a rândul nu au lăsat nimic
neîncercat și nimic neutilizat, pentru a împiedica, sau cel puțin a stinghe ri, după putință,
orice înfiripare și afirmare de viață românească mai de seamă în această localitate. Este
ușor de înțeles că românii, care în asemenea împrejurări maștere s -au strecurat și așezat
de la sate în acest oraș, au fost sortiți să ramână timp î ndelungat în dependență politică,
socială și economică față de sași, stăpâni ai orașului, neavând nici un cuvânt în afacerile
obștești ale orașului”216.
Organizarea administrativă a Orăștiei medievale a purtat pecetea statutului pe
care co munitatea de aici l-a avut în perioada respectivă : oraș sau târg. Oscilațiile de rang
administrativ au fost generate de o serie de nenorociri (invazii, distrugeri și jafuri
repetate, lupte politice și militare, epidemii), care au afectat dezvoltarea normal ă a
localității și creșterea rapidă a populației. Cu toate aceste influențe negative, comunitatea
s-a refăcut, revenind de fiecare dată la o viață normală, specifică organizării scăunale
săsești din care făcea parte. La acest proces au participat toate etn iile, în ciuda
diferențelor uneori foarte mari dintre statutele lor social -juridice.

216 Ioan Mihu, Spicui ri din gândurile mele politice, culturale, economice , Sibiu, 1938, p. 473. Textul,
intitulat ,,O scurtă schițare referitoare la monografia Orăștiei”, a fost redactat în anul 1921.

75 Fiind un oraș săsesc, în Orăștie s -a aplicat sistemul de guvernare locală
caracteristic aceste i categorii de localități de pe ,, Pământul Crăiesc ”. Cond ucerea orașului
era asigurată de două tipuri de organisme de origine medievală : cel ales ( electa
communitas ) și cel provenit din rândul locuitorilor înstăriți, consiliul orășenesc
(magistratus, senatus ), alcătuit din 12 cetățeni -jurați ( iurati ). În fruntea consiliului
orășenesc se afla un primar ( magister civium ), secondat în unele perioade de timp de către
un administrator ( villicus ). Primarul avea în subordine economia orașului și ordinea
publică, vilicul avea sarcini economice, iar senatorii dețineau div erse funcții în
administrația orașului și erau responsabili ( inspectori ) pentru anumite cartiere. Cele mai
importante afaceri și chestiunile cele mai complicate erau soluționate de către magistratul
orășenesc, în plenul său, ședințele fiind prezidate de pr imar. Aceste probleme erau de
ordin administrativ, fiscal, economic, juridic sau militar. Datorită numărului mare de
probleme a fost creat un consiliu de 100 de membri ( centum viri ), cu scopul de a rezolva
urgent chestiunile ivite, treburi pe care anterior le rezolva comunitatea în plenul ei. Cu
redactarea actelor magistratului erau însărcinați o serie de funcționari, aflați sub
conducerea notarului217. În răstimpul când a avut un rang mai mic decât cel de oraș, fiind
decăzută la nivel de târg, Orăștia a răma s centru scăunal și a avut o conducere
administrativă aproape neschimbată. Acum, administratorul așezării era – ca în oraș –
vilicul, cu atribuții similare. Structura magistratului nu era schimbată semnificativ de cea
orășenească, numai numărul reprezentan ților din consiliu scădea la 40 de persoane218.
După cum aminteam anterior, în momentul colonizării și așezării lor în
ținutul Orăștiei, sașii i -au găsit aici pe români, după cum arată o serie de acte din arhiva
orașului. Pe la sfârșitu l secolului al XVI -lea, au fost atestate ,,intra muros’’ peste 30 de
familii de români, pentru ca, un secol mai târziu, la începutul veacului al XVIII -lea,
numărul acestora să se ridice la peste 200219. Situația pare plauzibilă, deoarece satele din
jurul Oră știei au alimentat mereu populația orașului, provocând în cele din urmă
preponderența demografică a românilor. Existența unei populații românești numeroasă și
compactă a făcut ca la Orăștie, populată de români, sași și maghiari, începând cu a doua

217 Ioan-Aurel Pop et alii, op. cit. , Vol. II, p. 180.
218 Ibidem , p. 181 -182.
219 Ioan I. Lapedatu, Monografia Institutului de credit și de economii ,,Ardeleana” Orăștie (1885 -1910) ,
Sibiu, 1912, p. 5.

76 jumătate a secolului al XV -lea să fie aleși și juzi români, din familia Olahus220. Dar
acestea au fost cazuri izolate, în care românii ca ,,indivizi ”, și nu ca națiune, au fost
promovați în ierarhia administrativă locală, participând la exercitarea puterii, alături de
sași și maghiari. În continuare, p ână în epoca modernă, deși au fost numeroși, românii din
Orăștie nu s -au bucurat de o viață economică, socială, politică și culturală proprie, care să
îmbrace forme concrete.
Începuturile unei astfel de vieți păreau a se înfiripa, mai serios, în contextul
evenimentelor revoluționare care au marcat istoria Transilvaniei din anii 1848 -1849.
Noile autorități instalate după revoluție au fost confruntate cu o mișcare petiționară, care
a evoluat pe două plan uri: la nivelul elitei politice românești și la nivelul zonal.
Memoriile înaintate de comunitățile locale cuprindeau revendicări politice, dar în același
timp cereau și îndeplinirea unor d eziderate în plan administrativ : arondarea noilor unități
administra tive după structura etnică a populației, numirea unor funcționari români,
folosirea limbii române în administrație, invalidarea unor hotărâri ale Universității săsești
nefavorabile românilor etc. În general, toate petițiile au urmărit să dea conținut, prin tr-un
efort de instituționalizare, proiectatei autonomii naționale românești în plan politic,
economic, cultural și bisericesc221.
Aceleași preocupări pentru ocuparea unor posturi în administrația publică
locală le întâlnim și la românii di n Orăștie, ținut unde nici un român nu ocupa vreo
funcție oficială la începutul guvernării neoabsolutiste222. Cererile românilor din Orăștie
au fost sintetizate într -o petiție destinată prințului Karl Boromeu von Schwarzenberg,
înaintată guvernatorului Trans ilvaniei cu ocazia trecerii sale pe acolo. Ca și predecesorul
său, Schwarzenberg ,, a făcut foarte multe călătorii de inspecție” , iar cu acest prilej ,,se
arăta amabil față de popor, așa încât acesta îi adresă o mulțime de petițiuni, pe care el le
primea c u bunăvoință fără a le lua însă în considerație”223. Seria călătoriilor prin țară ale
guvernatorului a început după numirea sa în funcție, la 29 aprilie 1851, iar trecerea sa
prin Orăștie a avut loc cel mai probabil în vara anului 1851. Această vizită a prov ocat

220 Anton E. Dörner et alii, op. cit. , p. 17 -20.
221 *** Istoria românilor , Vol. VII, Tom I: Constituirea României moderne (1821 -1878), Co ordonator Dan
Berindei, București, 2003, p. 710 -711.
222 Gheorghe Naghi, Revendicările românilor din Orăștie în perioada absolutistă , în ,,Sargetia”, XV, 1981,
p. 246 -247, anexa.
223 Helmut Klima, op. cit. , p. 300 -301.

77 reacția viguroasă a românilor din ținutul Orăștiei care, pentru a arăta s tarea de
inferioritate în care erau ținuți, au hotărât să înainteze guvernatorului Transilvaniei un
memoriu, în care au cuprins o seamă de revendicări pentru ameliorarea situație i lor.
Cum cauza națională înlătura barierele confesionale, autorul petiției a fost
Ioan Papp Ilieș, parohul greco -catolic al Orăștiei și arhidiacon onorar. Într -o însemnare
datată 28 octombrie 1852, preotul Papp Ilieș arăta că a înain tat petiția în timpul primirii
guvernatorului la Orăștie, prezentându -i starea în care se aflau românii imediat după
revoluție și subliniindu -i faptul ca că cei 20.000 de români din cercul Orăștiei „nu se
bucură încă de nici un oficial din sângile său”224. În preambulul documentului din 1851,
autorul justifica redactarea și înaintarea acestuia prin faptul că și românii erau ,,adevărați
fii ai acestii patrii’’ și nu mai puteau suferi „năcazurile și grăutățile ce pun sașii din
Orăștie pe umerii noștri” . Sublini ind superioritatea demografică a românilor (la nivelul
întregului ținut, proporția era de 1.000 de sași la 20.000 de români), petiția condamna
instalarea exclusivă de funcționari sași într -o regiune românească, deși era firesc ca
românii să aibă și ei repr ezentanți numiți în administrația locală : ,,În orașul nostru ce se
chiamă Orăștie (Szászváros) după așezarea revoluții, toate deregătoriile de la cei mai
mare până la cea mai mică le -au cuprins sașii de aici, pe noi românii cei mai numeroși și
scoțându -ne cu totul afară, care pentru noi iaste o nespusă vătămare […]’’225. În
continuare erau enumerate , la nivelul orașului Orăștie, ,,deregătoriile ce țin sașii, cu
închiderea românilor afară’’ , o înșiruire de posturi care ne arată diferitele funcții
existente în administrația locală a Transi lvaniei din anul 1851, și anume : ,,Judele
primariu (Judex Regius), Judele mic (Judex sedis), senatori, inspectori, notariu,
primariu, fiscales, cancelistele, arhivariu, polițai director, secretar, jurați, oratori
(sonsol), sta tional commisariu, rectificator commisariu, perceptor regesc, adjuncți, și
înperțitori (divisores) aceștia toți sunt sași, și români nice unul”226.
Prin petiție se solicita înlăturarea abuzurilor existente și practicate în
detrimentul ro mânilor, dovedite de faptul că funcționarii ,,fiind toți sași, și toți niamuri’’ ,
au instaurat în Orăștie ,,un nepotismus nespus de mare, […] de binele publicumului,
îndulcindu -se numai dînși’’ . În epilogul documentului, românii apelau la noul guvernator

224 Gheorghe Naghi, op. cit. , p. 245.
225 Ibidem , p. 247.
226 Ibidem .

78 al Transilvaniei pentru ,,a ordina se fie o băgare de samă înspre noi săracii contribuenți
români, și purtătorii tuturor grăutăților publice’’ , cu dorința de a se realiza o distribuire
echitabilă între români și sași a posturilor din administrația locală, a tât din oraș, cât și din
ținutul Orăștiei227. Oficialul austriac era însă ,,un reprezentant sever al absolutismului’’ ,
astfel că a demonstrat puțină înțelegere față de doleanțele românilor din Transilvania.
Petiția românilor din Orăștie, la fel ca cele ale a ltor comunități din provincie, nu a avut un
rezultat concret, deoarece lui Schwarzenberg ,,cu toată bunăvoința sa față de români, i -a
lipsit energia să ia măsuri hotărâtoare pentru îmbunătățirea soartei lor’’228.
În primii ani ai perioade i neoabsolutiste, datorită stării excepționale creată de
revoluția pașoptistă, administrația locală s -a acomodat stării de asediu care era impusă
asupra întregii Transilvanii. D esprins din ,, Pământul Crăiesc ”, orașul Orăștie a fost
înglobat în districtul m ilitar Alba Iulia, iar magistratul orășenesc trebuia să sprijine
,,oficiile politice cezaro -crăiești’’ în asigurarea liniștii publice și să ducă la îndeplinire
următoarele sarcini :
,, – de a se îngriji de aplicarea unui regim sever, adecvat stării de asediu, pentru
străini și deținuții politici;
– de a supraveghea, controla și îndruma activitatea poliției piețelor și a aceleia de
moravuri, a corpului pompierilor și a personalului medical ce efectua autopsiile;
– de a acționa în di recția prinderii criminalilor și infractorilor;
– de a asigura efectuarea corectă a execuțiilor testamentare;
– de a aplana divergențele civile de importanță minoră;
– de a judeca pricinile a căror valoare nu depășea 12 flori ni;
– de a efectua încasarea dărilor către stat, fie direct în localitățile mai mici, fie prin
intermediul perceptorilor în cele mai mari;
– de a preveni și combate incendiile;
– de a ține sub supraveghere închisorile ;
– de a controla regimul servitorilor’’229.
Chiar dacă era centru de reședință al subcercului omonim, orașul Orăștie era
încă inferior, ca nivel de dezvoltare și de organizare, în comparație cu alte centre urbane

227 Ibidem .
228 Helmut Klima, op. cit. , p. 300.
229 Liviu Botezan, op. cit. , p. 583.

79 transilvănene. Situația a fost surprinsă în mod concludent de către generalul Kriegsau,
conducătorul districtului militar Alba Iulia. Acesta, investigând starea economică a
districtului pe care îl administra, mărturisea în anul 1853, că localități ca ,,Alba Iulia,
Zlatna, Abrud, O răștie, Deva, Hațeg și Hunedoara nu erau propriu -zis centre urbane, ci
sate privilegiate cu nume de orașe’’230.
Aceeași imagine, a unei localități care va trebui să sufere considerabile
modificări, a avut -o și conducătorul prefecturii Or ăștie, Friedrich Thiemann. Sosit la
postul său în 1854, după ridicarea lungii stări de asediu din Transilvania, Thiemann a
constatat că Orăștia, ca reședință a unei unități administrative de mare întindere, urma să
găzduiască o serie de instituții publice, însă localitatea nu era pregătită : ,,Orașul este
bogat, dar n -are clădiri pentru oficialități’’231 – nota prefectul într -unul din rapoartele
sale din 1857. În timpul șederii sale la Orăștie, Thiemann a reușit, grație relației foarte
bune pe care o avea cu F rancisc Iosif I (pentru o perioadă de timp, Thiemann a fost
educatorul personal și consilierul intim al împăratului), să obțină confirmarea definitivă a
statutului de centru urban pentru comunitatea orăștiană. Astfel, apelând la solicitudinea
Curții de la Viena, prefectul de Orăștie a primit decretul imperial nr. 7943/587 din 1860,
care certifica poziționarea administrativă a local ității la nivelul Transilvaniei :
,,Maiestatea sa Regală Imperială Apostolică s -a îndurat prin hotărârea supremă din 3
aprilie an ul curent, de a ridica târgul Orăștiei în rândul orașelor’’232. Asupra acestei
decizii nu s -a mai revenit ulterior, indiferent de regimul politic aflat la cârma
Transilvaniei, iar orașul s -a dezvoltat într -un ritm mult mai rapid, atingând apogeul la
sfârșitu l secolului al XIX -lea -începutul secolului al XX -lea.
Anul 1860 a adus cu sine înlocuirea neoabsolutismului austriac, instaurat
după înfrângerea revoluției din 1848 -1849, cu un regim liberal (1860 -1867). După
instaurarea liberalismului habsburgic în Transilvania, la scurt timp a avut loc
reînființarea, începând de la mijlocul lui aprilie 1861, a fostelor comitate, scaune și
districte. La nivelul tuturor unităților administrative s -au înregistrat confruntări politice
interetnice, pentru c oncre tizarea unor obiective imediate : constituirea organismelor

230 Apud Ibidem , p. 587.
231 Apud Emil Gelu Molnar, op. cit. , p. 25.
232 Apud Petru Baciu, Orăștia, de la târg, reședință de scaun și oraș, la municipiu , Deva , 1995, p. 153.
Decizia curții vieneze a fost comunicată celor din Orăștie la 30 aprilie 1860, sub semnătura lui Friedrich
von Liechtenstein, guvernatorul Transilvaniei.

80 puterii locale, alegerea funcționarilor publici, folosirea celor trei limbi ale provinciei ca
mijloace ale comunicării oficiale233.
Schimbarea sistemului de guvernare a reapri ns speranțele românilor din
Orăștie în realizarea unei înțelegeri cu sașii și maghiarii, cu scopul de a pătrunde în cadrul
administrației orășenești și de a obține anumite drepturi. Odată cu reorganizarea
scaunului Orăștie, românii, care alcătuiau majorita tea populației, au solicitat
reprezentarea lor proporțională sau cel puțin egală în conducerea scaunului și a orașului,
unde ei erau foarte slab reprezentați. În ciuda asigurărilor venite din partea lui Franz
Salmen, comitele sașilor, care declara că ,,a primit mandat din partea împăratului să facă
dreptate românilor” , rezultatele restaurării constituțion ale vor fi pentru românii de pe
,,Pământul Crăiesc” mai slabe chiar decât în comitate. Astfel, contrar așteptărilor,
comitele Salmen a încredințat organiza rea noului magistrat al Orăștiei – cu prerogative
mari și asupra scaunului dependent – comunității orășenești existente, aproape exclusiv
săsească, fără să organizeze o nouă alegere a acestuia (potrivit reglementărilor municipale
din 1805, așa numitele Puncte regulative )234. În acest context, românii au obținut doar
postul de jude mare (George Domșa) și 3 senatori la Orăștie, o situație similară fiind
întâlnită și la Sebeș și Miercurea. Drept consecință, românii au părăsit în toate cele trei
scaune lucrările oficiale și au înaintat proteste, în care arătau că ,,nu recunosc pe
funcționarii aleși fără participarea lor, că nu li se vor supune, că cer o organizare
dreaptă, proporțională”235.
Informat despre cele întâmplate la Orăștie, episcopul An drei Șaguna și -a
exprimat mâhnirea, deoarece Franz Salmen, comitele sașilor nu a „mulțumit partida
noastră de acolo” , numind foarte puțini români în funcții, față de preponderența lor
numerică în zonă236. Nemulțumiți, românii au cerut comitelui Salmen ca po sturile din
administrația orașului și a scaun ului să se împartă proporțional : 12 părți la români și o
parte la sași, iar limba oficială să fie limba română237. Dar protestele lor către Salmen, din
8 și 12 aprilie 1861, au rămas fără ecou, iar Guberniul a apr obat deciziile luate la Orăștie,
considerând că magistratul orașului fusese ales în octombrie 1860, când localitatea

233 Istoria românilor , Vol. VII, Tom I, Coordonato r Dan Berindei, p. 732.
234 Simion Reteg an, op. cit. , p. 133 -134.
235 Ibidem , p. 134 -135.
236 Anton E. Dörner et alii, op. cit. , p. 77
237 Ibidem .

81 obținea statutul de oraș liber regesc238. Deși slab reprezentați în organismele de
conducere, românii din Orăștie s -au bucurat totuși de impu nerea egalitarismului
lingvistic, acceptat de sași sub presiunea etniei maghiare din oraș239. Utilizarea limbilor
germană, maghiară și română în administrația locală orăștiană era cunoscută și de către
intelectualii din provincia transilvană, fapt ce reiese din corespondența lui Ioan Rațiu cu
George Barițiu din anul 1861, în care este menționat faptul că la magistratul din Orăștie
„toate trei limbile sunt oficioase”240.
Perioada anilor 1861 -1867 a fost urmată de încheierea Compromisului de l a
1867 și, odată cu el, de unificarea Transilvaniei cu Ungaria, acțiuni care au dus iarăși la
schimbarea situației. Cum necesitatea reorganizării administrației era aproape unanim
acceptată, guvernul maghiar a adoptat o serie de legi privind noua organizar e a
administrației locale: a comitatelor, orașelor și comunelor, votate după anul 1870.
Aplicând principii moderne, administrația statului maghiar urma să se bazeze pe un
sistem administrativ descentralizat, în care rolul determinant revenea organele comun ale
și celor ale municipalităților (comitate și orașe cu drept de municipiu)241. Restructurarea
și uniformizarea organelor administrației locale s -a realizat concret prin Legea XLII din
1870 (comitatele și orașele)242, respectiv Legea XVIII din 1871 (comunele)243. Aceste noi
reglementări legislative au fost aplicate și orașului Orăștie, precum și celorlalte
comunități de pe cuprinsul scaunului.
O nouă modificare a structurii teritorial -administrative a Transilvaniei s -a
produs în temeiul Legii XXXIII din anul 1876. Potrivit ei, vechile unități administrative
(scaune, districte) au fost desființate, locul lor fiind luat de comitate. Conform legii ,
,,Pământul Crăiesc ” a fost desființat și înglobat la noile comitate, scaunul Orăștiei fiind
transformat într -una din cele 10 plase care erau cuprinse în comitatul Hunedoara. În ceea
ce privește orașul Orăștie, trebuie subliniat faptul că el a jucat rolul de reședință a plasei
Orăștie, cu mici modificări ale structurii organizatorice244, până în anul 1918.

238 Simion Retegan, op. cit. , p. 135
239 Ibidem , p. 138.
240 Apud Ion Iliescu, Tiberiu Istrate , op. cit. , p. 117.
241 Anton Dörner, Administrația Transilvan iei, p. 106.
242 Pentru prevederile legii vezi Ibidem , p. 107 -112.
243 Pentru prevederile legii vezi Ibidem , p. 112 -116.
244 După o lungă perioadă de timp în care s -a numărat printre orașele cu magistrat, prin Legea XXII din
1886, Orăștia a devenit un oraș cu consi liu. Cf. Îndrumător în Arhivele Statului. Județul Hunedoara , p. 70.

82 Concomitent cu prefacerile din plan administrativ, în deceniile 7 -8 ale
secolului al XIX -lea a avut loc și constituirea unei elite intelectuale a românilor din
ținutul Orăștiei, capabilă să lupte cu succes pentru progres ul material și sufletesc al
membrilor comunităților românești din această zonă. Pentru a fi capabili să acceadă în
funcțiile administrației locale, mai mulți tineri români au urmat școli secundare și
superioare din cadrul monarhiei, astfel încât românii au ajuns să fie reprezentați atât în
clasa intelectualilor, cât și în diferite bresle ale meseriilor, industriei și comerțului.
Românii, care prevalau numeric în oraș și în satele din împrejurime, aveau de acum o
elită formată din avocați, medici, clerici, î nvățători, notari, funcționari și alți
profesioniști245. Mulțumită eforturilor susținute ale acestora, românii din Orăștie vor pune
bazele unei întregi serii de instituții și asociații economice, sociale și culturale, menite a
contribui la educația în spirit românesc a membrilor săi.
Din 1883, dată care marchează stabilirea avocatului Ioan Mihu în Orăștie,
românii vor avea, pe lângă argumentul cantitativ, și un grup de oameni care putea să
dialogheze cu autoritățile politice și administr ative, realizând astfel legătura dintre cele
trei comunități etnice care prevalau în oraș. Argumentul numeric, semnificativ în cazul
românilor, era dublat de existența unei elite (laice și ecleziastice) care dorea să fie
recomandată și înaintată în funcții pentru a servi comunitatea orăștiană, fără a fi nevoită
să-și ascundă originea, limba sau confesiunea pentru a fi promovată. Drept consecință ,
treptat, divergențele au lăsat locul unui model de civilitate între sași, maghiari și români,
cu toții preferând conviețuirea și integrarea în comunitatea locală, pentru a putea susține
interesele comune ale urbei.
Din partea românilor, Ioan Mihu va duce o politică de colaborare locală,
pentru dezvoltarea orașului, dar fără a vătăma interesele și doleanțele generale ale
românilor. Prin Ioan Mihu și Hermann Klein, avocat sas și mai pe urmă primar al
orașului, s -a încheiat o înțelegere pentru un „modus vivendi” între români, maghiari și
sași la Orăștie, în ceea ce privește primăria și celelalte func ții administrative ale orașului.
Acest acord a fost respectat multă vreme de inițiatorii lui, deși nu tocmai în întregime,

245 Cercetând în mod aprofundat problema formării intelectualității românești din Transilvania, Cornel
Sigmirean a identificat un număr de 49 de tineri români din ținutul Orăștiei care, du pă formarea
preuniversitară, au devenit studenți la universități din Europa Centrală și de Vest. Vezi numele și studiile
lor la Cornel Sigmirean, Istoria formării intlectualității românești din Transilvania și Banat în epoca
modernă , Cluj -Napoca, 2000, p. 341-723, anexă.

83 permițându -le românilor să se dezvolte în plan economic și cultural246. În discursurile sale
publice, I. Mihu a subliniat constant spri jinul pe care românii erau dispuși să -l acorde
sașilor și maghiarilor pentru ,,a contribui la prosperarea orașului și la binele obștesc’’ ,
fără a uita să afirme încrederea ce o avea în destinul neamului său : ,,Oricine va suleva
însă în comunitate treburi, care ar vătăma simțământul nostru românesc, ne va afla
împotrivă, fie el maghiar, fie sas. Căci, cu pact sau fără pact, este tare credința noastră,
că prin bărbăție și muncă cinstită, vom ocupa în viitor tot mai mult teren și ne vom
afirma în Orăștie tot m ai bine, ori vom avea funcționari români, ori ba’’247.
Prin pactul scris încheiat între cele trei naționălități din oraș, românii au
pătruns tre ptat în aparatul administrativ, ocupând diverse funcții în instituțiile publice
monopolizate d e sași și maghiari. Acordul specifica faptul că toate cele trei limbi au fost
declarate ,,egal îndreptățite’’ , adică „oficioase” . Oficiile orășenești urmau să se
distribuie în părți egale între cele trei naționalități, iar oficianții să prezinte referate î n
ședințele comunității fiecare în limba lui maternă. Membrii aleși ai reprezentanței erau
propuși de cele trei naționalități în mod egal și se alegeau în unanimitate. Viriliștii,
firește, intrau după impozitul plătit248. Astfel, în sensul înțelegerii aminti tite, funcțiile din
vârful administrației erau rezervate unui sas (primar), unui maghiar (prim senator, adică
locțiitor de primar) și unui român (protonotar, adică secretar general). Celelalte posturi de
senatori erau repartizate în număr egal între cele t rei naționalități. Aceeași distribuție
echitabilă o întâlnim în cazul celorlalte func ții, care erau împărțite astfel : casier (un sas),
controlor (un român), contabil (un maghiar), medicină umană (un sas), medicină
veterinară (un român), inginer silvic (un maghiar) . Procedura s -a dovedit practică, astfel
că ,,între membrii adunării era o mare intimitate și nu erau chestiuni care să -i separe,
toți având înaintea ochilor interesele orașului’’ . În scurt timp, la Orăștie ,,între cele trei
naționalități exista un respect reciproc’’ , iar ,,elementul românesc era apreciat după
adevăratele sale calități’’249.
Rezolvarea problemelor administrative ale comunității din Orăștie a generat,
pe lângă momente de colaborare și acțiune comună, și relații tensi onate, sursa acestora

246 Ioan Mihu, op. cit ., p. X-XI.
247 Apud Ibidem , p. XI.
248 Ion I. Lapedatu, Memorii și amintiri , Iași, 1998, p. 118.
249 Ibidem .

84 fiind în general modul de aplicare a legilor, dar și factorul financiar. La începutul anului
1886, reprezenta nții Orăștiei au participat la C ongresul orașelor, care s -a desfă șurat în
Pesta, cu scopul de a discuta pe marginea legii mun icipale ce urma a fi dezbătută de către
parlament. Cele 51 de orașe reprezentate la congres au adoptat un memorand cu dorințele
lor, acesta fiind trimis ministrului de interne și parlamentului250. În luna martie a aceluiași
an, la sesizarea făcută de către d oi membri maghiari ai comunității, o comisie
administrativă a comitatului Hunedoara a efectuat ,,o investigațiune asupra purtării în
oficiu a funcționarilor de la magistrat’’ . După cinci zile de cercetare, comisia a întocmit
un proces verbal voluminos, de ,,14 cole’’ , în care a menționat că ,,s-a dat funcționarilor
magistratuali absolutoriu’’ , concluzionând astfel : ,,Comisiunea și -a esprimat dorința, ca
tote magistratele Ungariei să -și împlinescă numai datoria ca cel din Orăștia’’251. În anul
1889, administr ația orașului Orăștie a fost verificată din nou de către comisia
comitatensă, de această dată cel vizat fiind chiar primarul orașului, dr. Hermann Klein.
Acestuia i s -a adus la cunoștință faptul că se găsea într -o stare de incompatibilitate,
deoarece, pe l ângă funcția de primar, cumula și alte oficii (președinte, referent, notar și
fiscal al scaunului orfanal) și, în plus, mai exercita și avocatura. Pentru rezolvarea
situației, ministrul de interne a emis un ordin în care solicita ca ,,orașul Orăștia, dacă nu
e în stare a -și întregi corpul funcționarilor săi, să se transforme în comună mare’’ , iar dr.
Klein era somat să renunțe în timp de 15 zile la avocatură, căci altfel ,,va fi destituit din
postul de primar ; locurile vacante de funcționari să se ocupe în interval de 30 zile’’252.
Cu timpul, lipsa de funcționari a fost înlăturată, iar controalele au demonstrat că afacerile
orășenești se desfășoară în mod normal. La 24 mai 1899, vizita contelui Bethlen Miklós,
comitele Hunedoarei, a avut drept țintă ,,toate r amurile administrative de la magistrat’’ ,
iar la finalul ei s -a confirmat faptul că la Orăștie ,,s-au aflat toate, dar toate în deplină
ordine’’253.

250 Congresul orașelor , în ,,Gazeta Transilvaniei’’, Anul XLIX, nr. 40, 19 februarie (3 martie) 1886. La
această în trunire au fost prezenți, printre alții, delegați ai orașelor Abrud, Bistrița, Brașov, Alba Iulia,
Mediaș, Aiud, Sibiu, Sebeș, Reghin, Sighișoara ș. a.
251 Scirile dilei , în Ibidem, nr. 51, 4 (16) martie 1886.
252 Administrația orașului Orăștie , în ,,Gazeta Tr ansilvaniei’’, Anul LII, nr. 133, 14 (26) iunie 1889.
253 Comitele suprem în Orăștie , în ,,Revista Orăștiei’’, Anul V, nr. 20, 15/27 mai 1899, p. 79. Comitele a
fost însoțit de o echipă de control formată din : Andersen – director de finanțe; Barcsay – inspe ctor de
matricule; Ioan Simionaș – președinte al Sedriei orfanale și Pits – contabil comitatens.

85 Colaborarea între cele trei naționalități din comunitatea orașului Orăștie s -a
aflat în impas în 1897, odată cu adoptarea legii privind maghiarizarea numelor de
localități din Ungaria și Transilvania. Deoarece membrii sași și români din consiliul
orășenesc au protestat împotriva acestei legi, gazeta locală ,,Szászváros’’ s -a folosit de
prilej pentru a afirma, că ,,membrii români au fost trași pe sfoară de către sași’’ . Această
afirmație a fost respinsă, în numele românilor, de către Ioan Mihu, cu o expunere
publicată în ,,Revista Orăștiei’’ : ,,Pentru ca să fie lumină deplină în ce privește țin uta
noastră în cazul de care e vorba, îmi permit a observa, că noi acum ca și altădată, am
purces așa cum ne -a dictat simțul nostru românesc. Libertatea cugetării libere și a
convingerei libere fiind și în țara noastră absolută și nețărmurită, ne folosim ș i noi de
aceste daruri. Drept aceea noi așa cugetăm și simțim, că români suntem, și români voim
să rămânem în această țară a noastră, fără a ne întreba dacă aceasta place altora ori ba.
Acesta este altcum sentimentul comun al românilor, fie ei divizați în partide, confesiuni
ori clase sociale diferite’’254. La rândul său, preotul ortodox Ioan Moța din Orăștie i -a
propus lui Francisc Hossu -Longin, ca în fața planului de maghiarizare, respectiv ,,de
vârâre a acelor nume până în cărțile noastre școlare, în sigil iile școlilor, bisericilor
etc.’’ , românii să facă ,,cel puțin ce fac sașii, în mic’’ . Preotul Moța era de părere că
trebuie lansat un apel ,,în taină, prin scrisori private către toți membrii români din
congregație’’ , iar în proxima adunare a comitatului Hunedoara, Fr. Hossu -Longin să
susțină ,,o propunere energică, subscrisă de toți românii, prin care să se ceară de
congregație de la guvern părăsirea planului de lege în chestiune’’255. În congregația de la
Deva din 2 decembrie 1897, propunerea prezentată de Hossu -Longin pentru a se trimite
,,o reprezentanță ministerului de interne care să ceară revocarea proiectului de lege’’ , a
fost respinsă datorită numărului mare al maghiarilor din adunarea comitatensă. Trebuie
menționat faptul că ea a fost susținută și d e către Friedrich Acker, primarul sas al orașului
Orăștie256. În 12 octombrie 1900, reprezentanța orașului Orăștie a decis cu 23 de voturi
(ale sașilor și românilor) contra 15 voturi (ale maghiarilor), ca numele ,,oficios’’ să fie
germanul ,,Broos’’ . Românii au susținut inițial numele de ,,Orăștie’’ , dar pentru că el a

254 Apud Ioan Mihu, op. cit. , p. XI.
255 Apud Anton E. Dörner et alii, op. cit. , p. 80.
256 Rodica Andruș, ,,Revista Orăștiei’’ și lupta națională a românilor ardele ni, în ,,Sargetia’’, XXVII/2,
1997 -1998, p. 130.

86 fost respins, au decis să -i sprijine pe sași, pentru a nu se impune numele de ,,Szászváros’’
pentru o comunitate urbană ce era constituită în majoritate din nemaghiari257.
Să p rezentăm acum câteva date edificatoare pentru proporția oficialilor
români în cadrul administrației orășenești din Orăștie. În mod treptat, românii au început
și ei să ocupe o anumită pondere în conducerea orașului, datorită consilierilor pe care îi
aveau aici. Aceștia și -au îndeplinit cu destoinicie oficiul lor administrativ, deși nu
arareori, acest oficiu intra în conflict cu interesele neamului lor. În alt plan, ocuparea unor
oficii în stat de către români era și un prilej de a servi mai bine cauza român ească, atât
prin deloc neglijabila sursă financiară obținută, cât și prin însăși prestanța câștigată pentru
națiune. Listele cu românii care au devenit ,,oficiali opidani’’ în Orăștie cuprind pe cei
mai de seamă intelectuali locali (avocați, medici, cleric i, învățători, notari, funcționari și
alți profesioniști), o elită interesată de viața publică și dornică să susțină revendicările
românilor, profitând de prerogativele pe care le oferea poziția ocupată în viața
administrativă.
Alegerea funcționarilor locali se făcea pe baza legislației în vigoare la nivelul
Transilvaniei, dar și cu respectarea pactului scris încheiat între cele trei naționalități din
Orăștie, acord care era valabil pentru 6 ani și era reînnoit periodic. Astfel, la încep utul
anului 1896, după negocieri între împuterniciții celor trei naționalități din Orăștie, s -a
reușit ,,încheiarea unui nou pact pe 6 ani între români, sași și unguri, privitor la treburile
comunale ale orașului’’258. A urmat alegerea funcționarilor orășene ști, evenimentul
având loc pe 11 ianuarie 1896, scrutinul fiind urmat de ceremonia depunerii jurământului
și de participarea la un banchet comun în sala hotelului ,,Contele Stefan Széchenyi’’.
Componența noii administrații loc ale a avut următoarea structur ă: primar (Acker
Friedrich), protonotar (dr. E. Bran de Lemeni), senatori (Daniil David, Székely Sándor),
fiscal (dr. Ed. Antoni), cassar (Adolf Martini), controlor (Fülöp György), contabil (Oskar
Kirshner), protocolist (Severin Procinkievicz) și practican t (Remus Dobo)259.
Din 1902, numărul românilor prezenți în cadrul reprezentanței orașului
Orăștie s -a completat cu câteva nume importante . Aceștia au știut să țină legătura cu
restul comunității, au fost în contact cu alte centre urbane, a u publicat în gazetele

257 Broos! , în ,,Gazeta Transilvaniei’’, Anul LXIII, nr. 218, 1 (14) octombrie 1900, p. 2.
258 Pactul renoit , în ,,Revista Orăștiei’’, Anul II, nr. 1, 1/13 ianuarie 1896, p. 3.
259 Alegerea funcționarilor orășeneș ti, în Ibidem, nr. 2, 6/18 ianuarie 1896, p. 6.

87 românești din Transilvania informând opinia publică despre situația și inițiativele
românilor de la Orăștie și au corespondat cu fruntașii românilor ardeleni, cu care au
conlucrat pe tărâmul politic și cultural. Alegerile din 23 ianu arie 1902, conduse de
vicecomitele Ladislau Mara, au generat o conducere administrativă aproape neschi mbată,
în următoarea componență : primar ( Friedrich Acker), senatori (Daniil David, Székely
Sándor), fiscal (dr. Ed. Antoni), cassar (M. Schuller) și contr olor (I. Incze). Pentru o
rezolvare mai rapidă a problemelor administrative, s -a ales un comitet permanent din 12
persoane care ,,să pertracteze și să studieze toate afacerile ce vin înaintea comunității și
să prezinte propunerea comitetului în cauză” . Păs trându -se principiul reprezentării în
mod egal, din comitet făceau parte 4 sași (W. Binder, Fr. Schelker, G. Amlacher, C.
Antoni), 4 români (dr. I. Mihu, dr. A. Vlad, N. Vlad, dr. A. Muntean) și 4 maghiari (Fr.
Simon, I. Sándor, F. Sükei, D. Dozsa). Ca o i novație, s -au mai constituit 6 comisii
speciale, fiecare având de rezolvat proble mele unui domeniu bine precizat : comisia
juridică (dr. A. Muntean, dr. A. Vlad, Saroi Szabó P.), comisia administrativă și de
organizare (dr. I. Mihu, Simon, Antoni, Binder, S ándor), comisia financiară (Vlad, Prunk,
Vitus, Widmann, Bocz), comisia economică (Dozsa, Amlacher, Vulcu, Tokaj, Schelker),
comisia de scontrare (Vlad, Bocz, Prunk) și comisia sanitară (Schelker, Bocz, Vulcu)260.
La începutul lui 1905, pe 6 februarie, s -au organizat din nou alegeri de
membri comunali la Orăștie, cu scopul de a completa posturile rămase vacante și pe cele
ale căror mandate încetaseră, conform legii. Cei 161 de votanți prezenți la urne au trebuit
să desemneze : 16 membri pe c âte 6 ani, 2 membri pe 3 ani și 12 suplenți. Pe termen de 6
ani au fost aleși, dintre români, Vasile Domșa (protopop ortodox), dr. Silviu Moldovan
(avocat), Ioan Mihaiu (proprietar), Ioan Branga (învățător), Dumitru Rob (comerciant),
Petru Belei (funcționa r) și Ioan Lăzăroiu (comerciant); dintre maghiari și sași au fost aleși
Fodor Gyula, Vitus Lajos, Sándor János, Csürös Pál, Dahinten Adolf, Lorencz István,
Winkler Karl, Graef Gustav și Widmann Fritz. Ca membri ordinari, pentru 3 ani, au fost
aleși dr. Val eriu Frențiu (protopop greco -catolic) și Sever Procsinkevics, iar membri
suplenți au devenit următoarele 12 persoane : Adam Cristea, Ioan Lăzăroiu (comerciant),

260 Comunitatea orașului Orăștie , în ,,Libertatea’’, Anul I, nr. 5, 12/25 ianuarie 1902, p. 3.

88 Simion Corvin sen. (comerciant), Ferenczy Miklos, Ujhely Mihály, Sassler Gyula, Graef
Iános, Bau mann Karoly, Szigyartó Lajos, Tankó Béla și Brassai George261.
Colaborarea între cele trei naționalități din comunitatea orașului Orăștie s -a
aflat în dificultate în anul 1907, pe fondul reacțiilor ostile venite dinspre etnia maghiară în
contextul aprobării și aplicării Legilor Apponyi. Către finalul anului, când pactul pe 6 ani
trebuia reînnoit, o grupare a etnicilor maghiari susținea în mod public ca ,, românii să fie
dați în lături, să se lege numai sașii cu ungurii, că având așa împreună majoritate față de
români, să împartă numai ei între ei, ce e de <<căpătat>> de la oraș’’262. În ciuda
acestui gest provocator față de români, pactul a fost reînnoit și aplicat în continuare,
românii ajungând să aibă singuri în anul 1913 aproape jumătate di n numărul total al
membrilor permanenți ai reprezentanței orașului (14 din 31)263.
La capătul acestor considerații, subliniem faptul că intenția noastră a fost să
realizăm o reconstituire sumară a organizării administrative a orașului Orășt ie pe treptele
timpului, ținând seama de rețeaua instituțională și de acei bărbați care s -au distins prin
destoinicie în oficiile administrației locale. Prin punerea în mișcare și prin concentrarea
acestor valoroși oficiali, românii din Orăștie au particip at în mod direct la adoptarea unor
decizii cu impact în plan social, instituțional, cultural, economic și politic. Desigur că
numărul intelectualilor din zonă a fost mult mai mare, iar interesul pentru viața publică a
crescut proporțional cu dorința de afi rmare națională a românilor și cu necesitatea de a
soluționa o parte a revendicărilor etniei majoritare, pe cale legală.
II.2. Evoluția demografică a scaunului Orăștiei
II.2.1. Populația în cifre globale
Fără îndoială, analiza r etrospectivă a istoriei scaunului Orăștie, presupune și o
prezentare succintă a modului în care a evoluat populația și problemele ei, cunoscându -se
faptul că factorul demografic influențează dezvoltarea în plan economic, social, politic,
cultural și instit uțional a societăților umane. Nu avem de gând să facem o dare de seamă
amănunțită asupra evoluției demografice a istoricului scaun săsesc Orăștie, dar

261 Alegere de reprezentață comunală la Orăștie , în ,,Bunul Econom’’, Anul VI, nr. 5, 12 februarie n. 1905,
p. 5.
262 Ce-o fi cu pactul la Orăștie , în ,,Lupta’’, Anul I, nr. 250, 20 noiembrie/2 decembrie 1907, p. 2.
263 Viața românească în Orăștie , în ,,Cosînzeana’’, Anul III, nr. 35 -36, 14 septembrie 1913, p. 518.

89 intenționăm să înfățișăm câteva date generale cu privire la modul în care factorul
populație a influențat devenirea istorică a acestui distinct areal geografic din Transilvania.
Ca și în alte zone istorice, structura, dinamica și evoluția populației din
scaunul Orăștie s -a integrat în contextul general transilvănean, desigur cu anumite
particularități locale. Cercetarea noastră urmărește să sintetizeze câteva din informațiile
oferite de izvoarele istorice referitoare la evenimentele demografice petrecute în epocile
medievală și modernă (recensămintele oficiale austriece și ungare ale popula ției din
perioada 1850 -1910), cu scopul de a facilita o cunoaștere a volumului și structurii (etnice
și confesionale) populației din zona investigată. Prin urmare, reconstituirea realităților
demografice din scaunul Orăștie a cuprins cele două perioade ist orico -demografice ( cea
prestatistică și cea statistică), fiecare cu izvoare, metode și tehnici de cercetare aparte. În
final, din materialul bogat și divers al surselor, am alcătuit o sinteză de demografie locală,
restituind o lume așa cum a fost.
Încă de la început trebuie să precizăm faptul că folosim denumirea de
scaunul Orăștie în forma sa utilizată din secolul al XIV -lea până la 1876, adică referitor
la târgul/orașul Orăștie și comunitățile rurale care îi erau arondat e. După 18 76, prin
desființarea ,, Pământului Crăiesc ”, fostul scaun săsesc a fost inclus ca unitate
administrativă în comitatul Hunedoara, cu denumirea de plasa Orăștie . Din punct de
vedere administrativ, acest teritoriu a cuprins, până în 1918, orașul Orăștie și o serie de
sate din proximitatea sa. În cadrul cercetării noastre, analizele de bază au fost realizate pe
cifrele cumulate la nivelul scaunului/plasei Orăștie, adică pe structura administrativă
specifică epocilor medievală, respectiv modernă. Pe scurt, am an alizat date privitoare la
efectivul total al populației, fără a investiga habitatul și evenimentele demografice
(natalitatea, mortalitatea, nupțialitatea) care au reflectat mișcarea naturală a populației din
această zonă.
Pentru perioada prestatistică, până în secolul al XVIII -lea, dificultățile cu
privire la estimarea populației sunt generate fie de lipsa izvoarelor, fie de lipsa de
exactitate a acestora. Totuși, puținele informații care pot fi luate în seamă, sporesc după
așezarea coloni știlor germani în zona Orăștiei, primele grupuri sosind aici la începutul
veacului al XIII -lea. Organizarea și atestarea documentară a orașului (anul 1224) și
scaunului Orăștie (anul 1349) nu au însemnat și o abundență de cifre globale privind

90 populația di n această zonă, deoarece o serie de nenorociri (invazii, distrugeri și jafuri
repetate, lupte politice și militare, epidemii) au afectat dezvoltarea normală a
comunităților și creșterea rapidă a populației, generând probabil și distrugerea
documentelor în care s -ar fi aflat asemenea date. Prin consecințele sale, ciuma s -a dovedit
adversarul cel mai redutabil pe parcursul evului mediu, epidemiile din 1544 și 1577
provocând mari pierderi în rândul populației orașului Orăștie264.
Odată cu sfârși tul secolului al XVII -lea intrăm în perioada statistică,
instaurarea stăpânirii habsburgice în Transilvania marcând o preocupare mai serioasă de a
inventaria resursele umane și materiale, generând astfel izvoare esențiale pentru
reconstituirea evoluției de mografice a spațiului transilvănean. Seria tabelelor statistice
austriece și conscripțiile fiscale din secolul al XVIII -lea, culminând cu recensământul
iosefin din 1784 -1787, deși prezintă anumite imperfecțiuni (mai ales în privința structurii
etnice și co nfesionale) , rămâne o sursă indispensabilă de estimări demografice privind
Transivania265. Fără îndoială, pentru cercetarea demografică a scaunului Orăștie, cele 13
documente statistice identificate în intervalul temporal 1721 -1847 se constituie în izvoare
prețioase pentru cunoașterea procesului demografic din zonă pe parcursul a aproape 150
de ani. Datele privind populația totală a scaunului Orăștie (incluse în Anexe. Tabelul nr.
3) reflectă o creștere de 119,60% , practic o dublare a efectivului demografic, de la
10.428 de locuitori în anul 1721, la 22.900 de locuitori în anul 1847. Așa cum se poate
constata din datele comparative, în cifre absolute populația zonei a sporit cu 12.472 de
noi locuitori, în condițiile păstrării unei structuri administrative apr oape neschimbate, cu
un număr de 14 localități arondate în mod constant scaunului. Acest spor de populație
considerabil s -a înscris în dinamica pozitivă a acelor vremuri, atât în spațiul
transilvănean, cât și în cel central european, cercetătorii vorbind d e o ,,revoluție’’
demografică în secolul al XVIII -lea și începutul celui următor266.
Numărul populației a fost afectat însă, în secolul al XVIII -lea și în prima
jumătate a secolului al XIX -lea, de pierderile demografice provocate de războai e, secetă,

264 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate , op. cit. , p. 44.
265 Ladislau Gyémánt, Evoluția demografică a Transilvaniei între anii 1690 -1847 , în ,,Populația României.
Trecut, prezent, viitor”, Coordonatori : Traian Rotariu, Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Cluj -Napoca,
2006, p. 38.
266 Ștefan Pascu, Demografia istorică , în ,, Populație și societate. Studii de demografie istorică”, Vol. I, Sub
redacția lui Ștefan Pascu, Cluj -Napoca, 1972, p. 66 -70.

91 foamete și epidemii (ciumă, holeră), chiar dacă suma lor a fost mai mică în comparație cu
perioadele precedente. La nivelul scaunului Orăștie, epidemiile au provocat cele mai
multe suferințe și cele mai grele pierderi umane, rolul primordial fii nd deținut cu
siguranță de ciumă. Datele privind evoluția ciumei din Transilvania în perioada anilor
1738 -1739, relevă pentru scaunul Orăștie o lovitură violentă asupra populației, cu grave
consecințe demografice, economice și sociale. Epidemia a atins toa te cele 15 localități ale
scaunului, cifra totală a celor îmbolnăviți pe parcursul celor doi ani ridicându -se la suma
de 1.322 de persoane. Dintre cei contaminați, au murit 1.099 de locuitori (934 în 1738,
respectiv 165 în 1739), iar 223 de persoane s -au vindecat (145 în 1738, respectiv 78 în
1739)267. Pierderi de populație în scaunul Orăștie, însă nu la fel de severe , a provocat și
epidemia de holeră din anul 1831, în intervalul 23 iulie -4 septembrie înregistrându -se 191
de cazuri (65 de decese și 126 de în sănătoșiri)268.
Să prezentăm acum și câteva cifre globale privind populația din cea mai
locuită comunitate a scaunului în secolul al XVIII -lea și începutul celui următor,
târgul/orașul Orăștie. Transformarea demografică a Orăștiei s -a circumscris teritoriului
scăunal, confirmând coordonatele evoluției populației acestuia îndeosebi în mediul rural.
Datele privind populația totală a târgului/orașului Orăștie reflectă o creștere de 9,18% , de
la 3.221 de locuitori înregistrați la recensămân tul iosefin din 1784 -1787, la 3.517 de
locuitori în anii 1829 -1831269. Așa cum se poate constata din datele comparative, în cifre
absolute populația Orăștiei s -a mărit cu doar 296 de noi locuitori, acest spor de populație
fiind unul modest pentru o perioadă de aproape șase decenii, lipsind practic acea
,,revoluție’’ specifică epocii respective. Costatăm deci că urbea avea o populație relativ
mică și nu constituia un centru de atracție pentru populația rurală românească, în
condițiile unui monopol urban impus și păstrat de sași și maghiari. Numărul locuitorilor a
fost afectat și de epidemii, ciuma atingând orașul în anii 1738 -1739 și producând cel mai
mare număr de îmbolnăviri la nivelul scaunului, 223 de cazuri. Epilogul epidemiei a

267 Anton Dörner, Date privind evoluția ciumei din Transilvania în perioada anilor 1738 -1739 , în ,,Sabin
Manuilă. Istorie și demograf ie. Studii privind societatea românească între secolele XVI -XX”, Coordonatori
Sorina Bolovan, Ioan Bolovan, Cluj -Napoca, 1995, p. 196 -197, anexa.
268 Iosif Pervain, Ana Ciurdariu, Aurel Sasu, Românii în periodicele germane din Transilvania (1778 –
1840). Bibliografie analitică , București, 1977, p. 250, anexa XXXIII.
269 Ladislau Gyémánt, op. cit ., p. 49, tabelul 3.

92 consemnat 156 de morți (152 în 1738, respectiv 4 în 1739) și 67 de persoane vindecate
(51 în 1738, respectiv 16 în 1739)270.
Pentru a doua jumătate a secolului al XIX -lea și începutul celui de -al XX -lea,
reconstituirea structurii și a evoluției demografice a societ ății din Transilvania presupune
în mod obligatoriu cercetarea unei surse importante de documente, precum
recensămintele din 1850, 1857, 1869, 1880, 1890, 1900 și 1910271.
Pentru intervalul temporal 1850 -1910, s tudierea populației din Tran silvania
și implicit din aria teritorială supusă cercetării noastre, are de depășit din start două
dificultăți. Pe de o parte trebuie rezolvată chestiunea caracterului instabil al structurii
administrative a acestei regiuni, între revoluția de la 1848 -1849 și primul război mondial.
Prima schimbare a organizării administrativ -teritoriale a avut loc după intrarea în vigoare
a Constituției din martie 1849 și recăpătarea autonomiei și a Partiumului de către
Transilvania. Apoi, până la sfârșitul anului 1854, str uctura administrativă s -a mai
modificat de trei ori (în anii 1851, 1852 și 1854). Odată cu dispariția regimului
neoabsolutist s -a revenit, în anul 1861, la împărțirea jurisdicțională tradițională,
anterioară revoluției pașoptiste, structurată după modelul feudal pe comitate, scaune și
districte. După compromisul dualist din 1867, guvernul de la Budapesta a promovat o
politică de omogenizare și eficientizare a administrației, astfel că a impus, începând cu
anul 1876, o nouă structură teritorială locală (comi tatele), ce s -a păstrat până la finalul
primului război mondial272. O a doua inconsecvență ce trebuie depășită constă în însăși
natura datelor ce sunt materia primă a acestor recensăminte. Mai exact, este vorba de
criteriile (etnie, confesiune, limba matern ă) conform cărora s -a făcut recenzarea
populației cu ocazia celor șapte conscrieri din perioada 1850 -1910.
Conform datelor statistice (incluse în Anexe. Tabelul nr. 4 ) populația totală a
ținutului Orăștie a crescut de la 20.458 de locu itori în anul 1850, la 36.608 locuitori în
anul 1910, ceea ce reprezintă efectiv un spor numeric real de 16.150 de locuitori.
Creșterea între 1850 și 1910 a fost, prin urmare, de 78,94%, în condițiile unei evoluții

270 Anton Dörner, Date privind evoluția ciumei , p. 196, anexa.
271 Recensământul din 1910. Transilvania , p. 693 -714. Postfața, realizată de Varga E. Á rpád, cuprinde o
prezentare atât a înregistrărilor premergătoare recensământului din 1850, cât și a recensămintelor populației
de pe teritoriul Transilvaniei în perioada 1850 -1910.
272 Bogdan Crăciun, Dinamica populației săsești din Transilvania în a doua ju mătatea a secolului al XIX –
lea și începutul celui de -al XX -lea, în „Transilvania în secolele XIX -XX: studii de demog rafie istorică”,
Coordonatori Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Corneliu Pădurean, Cluj -Napoca, 2005, p. 18.

93 inegale a populației, influențată de o st ructură administrativă fluctuantă și de manifestarea
ultimelor puseuri epidemice (holera) pe cuprinsul Transilvaniei. Acest spor considerabil
de noi locuitori s -a situat peste dimensiunile creșterii populației, atât din spațiul
transilvănean (creșterea la nivelul provinciei a fost de 40,2%), cât și din monarhia
habsburgică (după 1867 austro -ungară), unde s -a înregistrat o creștere de circa 58,2%
între aceleași limite temporale273.
După r evoluția de la 1848 -1849, una dintre primele realizări ale guvernarii
militare austriece a fost organizarea recensământului din 1850 asupra teritoriului
transilvan, acțiuni similare desfăsurându -se și în restul provinciilor. Autoritățile austriece
au căuta t să evalueze pierderile umane și materiale din cursul revoluției, culegerea datelor
urmărind cu precădere un scop militar, dar având și un obiectiv economico -social, de
cunoaștere a Transilvaniei pentru rezolvarea problemelor administrației interne. Din
datele prelucrate, rezultă că în provincie, la 1850, trăia o populație de 2.073.372
locuitori274. Organizarea administrativă a spațiului transilvan era diferită de cea
anterioară, modelul de sorginte feudală fiind înlocuit cu 6 districte militare. Așa se face
că localitățile din scaunul Orăștie au fost înregistrate la recensământul din 1850 ca parte a
districtului militar Sibiu, fiind incluse în circumscripția Orăștie, formată dintr -un oraș și
18 sate275. Cifra globală a populației din cele 19 comunități a fost de 20.458 de locuitori,
situația numerică nefiind cu mult sub nivelul anului 1847, când în statistică au fost
cuprinse 22.900 de persoane (vezi Anexe. Tabelul nr. 2 ).
Al doilea recensământ efectuat de către autoritățile austriece în per ioada
neoabsolutismului a fost cel din 1857, cifrele finale demonstrând că populația
Transilvaniei a cunoscut un proces de refacere după pierderile și dezechilibrul din timpul
revoluției. Acest progres demografic a fost posibil datorită stabilizării situa ției interne,
desființării relațiilor feudale, unor ani agricoli mai buni, cu producții sporite de cereale și
prețuri mai scăzute, toți acești factori favorizând creșterea nupțialității și a natalității.
Această tendință a fost stopată sau diminuată în ani i războiului Crimeii și în timpul
epidemiei de holeră din 1855, dar a fost reluată, cu intensitate, până la 1869, când s -a

273 Ioan Bolovan, Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918. Contribuții demografice ,
Cluj-Napoca, 2000, p. 36.
274 Recensământul din 1850. Transilvania , p. 10 -12.
275 Ibidem , p. 356.

94 înregistrat cea mai mare creștere demografică după 1849, ilustrată prin rata medie de
creștere și densitatea medie a locuitorilor276. Datele statistice au fost adunate în 1857 pe
un sistem administrativ -teritorial nou (în 1854 au fost organizate 10 prefecturi), la nivelul
Transilvaniei fiind înregistrați 2.172.748 de locuitori277. Scaunul Orăștie a fost cuprins în
pretura Orăștie (un oraș ș i 42 de sate), aceasta fiind parte componentă a prefecturii
Orăștie278. Conform datelor recensământului din 1857, populația totală a preturii Orăștie a
fost de 34.616 locuitori. Între cele două recensământuri, în perioada 1850 -1857, populația
ținutului Orășt iei a crescut cu 69,20%, ceea ce a însemnat un spor real considerabil de
14.158 de noi locuitori (vezi Anexe. Tabelul nr. 4 ), cea mai mare creștere demografică
din această zonă istorică, atât numeric cât și procentual, cu mult peste nivelul celorlalte
sporuri surprinse de statisticile ulterioare.
La scurt timp după încheierea dualismului, prin care Ungaria a dobândit un
mare grad de autonomie în cadrul Imperiului Austro -Ungar, autoritățile maghiare au
impus efectuarea unui prim recensăm ânt, care să producă o informație actualizată și
exhaustivă pentru populația aflată sub controlul acestora. Recensământul din 1869 a
înregistrat un nou spor demografic în Transilvania, consemnându -se o populație totală de
2.393.206 locuitori279. Această dina mică ascendentă a populației din spațiul transilvănean
s-a datorat transformărilor economice și sociale ca urmare a desființării servituților
feudale și a împroprietăririi foștilor iobagi, fenomene ce au favorizat progresul economic
al satului, al gospodăr iei țărănești în primul rând. Au existat și factori care au influențat
negativ regimul demografic, cum au fost seceta din anii 1864 -1865, epizotiile sau
epidemia de holeră din 1866280.
Recensământul din 1869 a fost realizat pe structura ad ministrativă
corespunzătoare anului 1861, când a fost restaurat modelul de tip feudal compus din
comitate, scaune și districte. După reorganizare, scaunul Orăștie era format dintr -un oraș
și 25 de sate281, materialul documentar din 1869 consemnând existența unei populații de
27.318 locuitori. Între 1857 și 1869, populația ținutului Orăștiei a scăzut cu 21,08%, ceea

276 Istoria românilor , Vol. VII, Tom I, Coordonator Dan Berindei, p. 721.
277 Ioan Bolovan, op. cit. , p. 38.
278 Recensământul din 1857. Transilvania , p. 538.
279 Ioan Bolovan, op. cit. , p. 40.
280 Ibidem , p. 41-42.
281 Recensământul din 1869. Transilvania , p. 349.

95 ce a însemnat un regres demografic real de 7.298 de locuitori (vezi Anexe. Tabelul nr. 4 ),
cea mai consistentă pierdere de populație din această zonă istorică, atât numeric cât și
procentual, în mare parte datorată numărului mai mic de localități recenzate (43 în 1857,
respectiv 26 în 1869) și mai puțin scăderii natalității ori creșterii mortalității, în condițiile
în care regiunea nu a fost afecta tă de epidemia din 1866.
Următoarele recensăminte s -au efectuat în anii 1880, 1890, 1900 și 1910,
păstrându -se o cadență decenală, cu înregistrarea populației la încheierea unui deceniu.
La recensământul din 1880, Transilvania a înr egistrat o reducere a populației, suma totală
fiind de 2.255.127 de locuitori. Declinul demografic al provinciei a fost rezultatul
efectelor distrugătoare ale epidemiei de holeră din 1872 -1873, care a provocat 22.053 de
victime, față de un număr inferior î n 1855 (1.049 de morți) sau în 1866 (1.841 de morți).
În spațiul transilvănean, acesta a fost ultimul mare șoc epidemic (până la primul război
mondial), holera fiind însoțită de epidemii locale de variolă, difterie, tuse convulsivă în
1871, 1874, 1876, 187 9, cu efecte printre copii mai ales. La toate acestea s -au adăugat
urmările crizei economice, ale unor ani consecutivi de secetă și recolte slabe, fenomene
ce au favorizat și au agravat epidemiile respective282.
Analizând datele recensămân tului din 1880, trebuie sesizat faptul că el s -a
desfășurat pe baza noii organizări administrative a Transilvaniei, trecerea la o structură pe
comitate și plase făcându -se în anul 1876. Prin desființarea ,,Pământului Crăiesc ”,
scaunul săsesc Orăștie a fost inclus în comitatul Hunedoara, sub denumirea de plasa
Orăștie, cuprinzând un oraș și 24 de sate283. La nivelui plasei Orăștie, recensământul din
1880 a arătat același regres demografic, constatat și la nivelul provinciei. Conform
datelor statistice, populaț ia totală era de 24.832 de locuitori, înregistrându -se față de 1869
o scădere de 9,10%, cu o pierdere reală de 2.486 de persoane (vezi Anexe. Tabelul nr. 4 ).
Epidemia de holeră din 1872 -1873 a lovit și comunitățile din zona Orăștiei, pătrunderea
flagelului atingând perioada de maximă intensitate în lunile iulie -august 1873. Populația
comunităților bântuite de holeră a însumat 19.535 de locuitori, reprezentând 86,91% din
populația totală a scaunului (de 22.479 de locuitori). În cadrul comunităților afectate de
molimă, impactul holerei s -a resimțit asupra a 841 de persoane (4,30% din populație),

282 Ioan Bolovan, op. cit. , p. 42 -43.
283 Recensământul din 1880. Transilvania , p. 379 -380 și 383.

96 bilanțul fiind următorul : 462 au murit (54,94%) și 379 s -au vindecat (45,06%). Prin cifra
mortalității, scaunul Orăștie s -a situat în rândul spațiilor unde epidemia a atins puternic
grupurile umane, alături de zone ca scaunul Miercurea (80%), scaunul Sighișoara
(62,50%) și scaunul Sibiu (61,74%)284.
După declinul demografic din deceniul opt al secolului al XIX -lea, populația
Transilvaniei s -a refăcut, astfel că în recensământul din 1890 au fost consemnați
2.442.383 de locuitori. Printre factorii care au condus la progresul demografic al
provinciei s -au aflat declanșarea procesului de industrializare și ameliorarea stării de
sănătate a populației285. Dina mica ascendentă a populației s -a constatat și la nivelul plasei
Orăștie, care era compusă dintr -un oraș și 34 de sate286, această structură administrativă
fiind păstrată până în anul 1918. Efectele pozitive ale schimbărilor socio -economice s -au
resimțit în c reșterea populației cu 24,64%, până la un efectiv de 30.951 de locuitori,
sporul real față de anul 1880 fiind de 6.119 persoane (vezi Anexe. Tabelul nr. 4 ).
Ultimul deceniu al veacului al XIX -lea a înregistrat continuarea procesului de
creștere a populației Transilvaniei, recensământul din 1900 relevând un număr de
2.684.921 de locuitori, sporul demografic fiind generat de progresul general economic287.
Cu o organizare administrativă neschimbată, plasa Orăștie s -a situat în evoluția general ă a
provinciei, cifrele arătând din nou un ritm de creștere a populației, însă ceva mai slab, de
10,84%. Între cele două recensământuri, în perioada 1890 -1900, populația a crescut până
la 34.308 locuitori, iar sporul real a fost de 3.357 de persoane (vezi Anexe. Tabelul nr. 4 ).
Rezultatul avântului demografic, ce a acompaniat dezvoltarea economică, a
fost surprins și de recensământul din 1910, ultimul efectuat de autoritățile maghiare
înainte de primul război mondial. Populația totală a Transilvaniei a fost de 2.908.507
locuitori, cu un spor mai modest față de deceniul anterior, fenomenul de încetinire a
creșterii demografice fiind prezent la nivelul întregii monarhii austro -ungare, el fiind
influențat de diverși factori economici și soc iali288. Și în plasa Orăștie, care avea același
număr de localități ca la recensământul precedent, s -a înregistrat o evoluție demografică

284 Ioan Bolovan, op. cit. , p. 141, tabelul nr. 26.
285 Ibidem , p. 43 -44.
286 Recensământul din 1890. Transilvania , p. 382 -383.
287 Ioan Bolovan, op. cit. , p. 44 -45.
288 Ibidem , p. 45 -46.

97 redusă între 1900 și 1910, populația ajungând la 36.608 locuitori, cu un spor real de 2.300
persoane, adică 6,70% (vezi Anexe.Tabelul nr. 4 ).
Să analizăm acum și câteva cifre globale privind populația din cea mai
importantă comunitate a scaunului/plasei Orăștie, orașul Orăștie. Creșterea populației din
secolul al XVIII -lea, cunoscut pentru sporul demog rafic remarcabil, a continuat în secolul
al XIX -lea și începutul celui următor. În cele șapte decenii scurse de la recensământul
iosefin din 1784 -1787 până la cel din 1850, numărul populației a crescut cu 22,97%, de la
3.221 la 3.961 de persoane, cu un sp or real de 740 de noi locuitori. În perioada 1850 –
1910, datele privind populația totală a orașului Orăștie (incluse în Anexe. Tabelul nr. 5 ),
reflectă o creștere de la 3.961 de locuitori în anul 1850, la 7.672 locuitori în anul 1910,
ceea ce reprezintă efe ctiv un spor numeric real de 3.711 persoane. Creșterea între 1850 și
1910 a fost, prin urmare, de 93, 68%, practic o dublare a efectivului demografic al
orașului, în condițiile unei evoluții ascendente a populației în mod constant, aceasta fiind
influențat ă în mod pozitiv de o serie de factori, precum urbanizarea și schimbarea
modului de viață. Acest spor considerabil de noi locuitori s -a înregistrat în perioadele
1850 -1857 (28,55%), 1857 -1869 (11,17%), 1890 -1900 (22,72%) și 1900 -1910 (10,64%).
Creșterea a devenit mai modestă în deceniul 1880 -1890 (3,65%) și s -a situat sub zero ( –
3,70%) în intervalul 1869 -1880, dimensiunile populației fiind afectate de manifestărea
ultimelor puseuri epidemice (holera) pe cuprinsul Transilvaniei. Contaminarea nu a ocolit
nici urbea orăștiană, revista ,,Familia’’ prezentând mai multe știri oficiale despre boală,
menționând în august 1873, printre altele, că ,,la Orăștia, epidemia și acuma tot graseză,
sermanii choleriști după chinuri de 5 -6 zile își respiră vieția’’289. Datele of erite de
registrele de stare civilă ale parohiilor ortodoxă și greco -catolică din Orăștie permit o
evaluare a cotelor atinse de mortalitate în acest oraș, perioada de vârf fiind pe parcursul
lunilor iunie -august 1873, când au fost consemnate 110 decese pro vocate de holeră,
dintre care 40 au fost copii. Orașul Orăștie s -a înscris astfel, alături de Hunedoara, Hațeg
și Petroșani, în rândul comunităților din comitatul Hunedoara care au fost grav afectate de
epidemia de holeră290.

289 Cholera , în ,,Familia’’, Anul IX, nr. 30, 5/17 august 1873, p. 356 .
290 Camelia Stanciu, Epidemia de holeră din 1873 pe teritoriul Transilvaniei. Cauze și efecte , în
,,Sargetia’’, XXXIV, 2006, p. 810 -811.

98 La capătu l acestor considerații, sintetizând, putem spune că evoluția
demografică a ținutului Orăștiei între revoluția pașoptistă și primul război mondial a fost
liniară, deși a fost influențată de numeroși factori economici, sociali și politici. Sensul
ascendent a fost întrerupt de un recul demografic în perioada 1857 -1880, ulterior având
loc o creștere firească a numărului de locuitori, chiar dacă nu dintre cele mai
spectaculoase în ansamblul populației din Transilvania. Considerăm că este necesară
cunoașterea fen omenului demografic din zona supusă investigației noastre, potențialul
uman punându -și amprenta asupra evoluției, stagnării sau regresului unor domenii
importante din viața societății umane (economie, societate, politică, religie, educație).
II.2.2. Stru ctura națională a populației
Problema structurii populației după naționalități pe teritoriul scaunului/plasei
Orăștie în intervalul temporal studiat (1850 -1910) a fost abordată până în prezent în
cadrul mai larg al cercetărilor privind po pulația de pe întregul teritoriu al Transilvaniei. În
cele ce urmează vom examina în cifre și procente, structura populației după ponderea
naționalităților, pe baza informațiilor demografice oferite de cele șapte recensământuri
efectuate în perioada de tim p avută în atenție.
Încă din evul mediu, prin așezarea geografică, scaunul Orăștie a fost un spațiu
al interferențelor de ordin etnic, confesional și lingvistic. Alături de românii autohtoni s –
au stabilit aici și alte etnii (maghiari, saș i), fapt care a conferit zonei un aspect multietnic,
multiconfesional și multicultural. Cele trei naționalități au devenit pentru mai multe
veacuri, ,,simbolurile” scaunului Orăștie, fiecare din etniile aflate în acest spațiu
construindu -și identități prop rii, în dialog și mai ales prin confruntare cu ceilalți.
Izvoarele istorice din evul mediu au afirmat preponderența numerică a românilor în
Transilvania, o situație similară regăsindu -se în scaunul Orăștie. Și în epoca modernă
românii au continuat să repre zinte populația majoritară demografic, însă marginalizată
politic și cultural, în ciuda argumentului cantitativ care începea să devină copleșitor în
raport cu celelalte naționalități din Transilvania.
Constatări și aprecieri cu privire la peisajul multietnic al Transilvaniei în
epoca modernă pot fi întâlnite la mai mulți autori, încă de la începutul secolului al XIX –
lea. Unul dintre intelectualii vremii, Kis Pál, sublinia la 1818, diversitatea etn o-lingvistică
a provinciei : ,,Abia există p e suprafața pământului vreo țară care, pe o întindere

99 asemănătoare, să numere mai multe neamuri decât Ardealul. Deoarece, în afara acestor
trei națiuni principale : maghiarii, secuii și sașii, se mai găsesc și români, germani,
greci, armeni, bulgari, ruși, sârbi, polonezi, evrei și țigani’’291. Așa cum se poate
constata pe baza documentelor demografice, același peisaj multietnic poate fi găsit și în a
doua jumătate a secolului al XIX -lea și începutul veacului următor. În scaunul/plasa
Orăștie (vezi Anexe. Tab elul nr. 6 ), pentru segmentul temporal 1850 -1910 au fost
menționate, alături de români, alte 10 naționalități diferite : maghiari, germani (sași),
slovaci, cehi, croați, sârbi, armeni, ruteni, evrei și țigani. În acest spațiu, românii au fost
obligați și au învățat să conviețuiască alături de etnii cu origini diferite, cu un statut social
și politic diferit, dar și cu limbă, cultură și tradiții la fel de diferite.
Înainte de a analiza dimensiunile conviețuirii în date cantitative, să
precizăm cele două premise metodologice pe care le -am luat în considerare pentru
reconstituirea structurii și evoluției după naționalități a populației din scaunul/plasa
Orăștie. Prima se referă la aria teritorială supusă cercetării, care include în perioada
menționată un număr diferit de localități, în funcție de limitele administrative pe care le -a
avut în acea vreme. În decursul anilor 1850 -1910, hotarele administrative ale acestui
teritoriu au variat, astfel că abia după 1890 putem vorbi de o stabilitate a localităților care
se concentrau în jurul orașului Orăștie. A doua premisă metodologică presupune
clarificarea criteriilor pe care ne întemeiem în demersul întreprins. Trebuie să menționăm
mai întâi că nu la toate cele șapte recensământuri a fost preciza tă explicit apartenența
etnică a locuitorilor. Pentru că doar recensământul din 1850 a reținut naționalitatea
locuitorilor, am estimat apartenența etnică a populației cu ocazia celorlalte
recensământuri utilizând drept criterii religia (1857 și 1869)292 și limba maternă (1880,
1890, 1900 și 1910). Să mai amintim și faptul că, pe parcursul recenzărilor au fost
schimbate criteriile utilizate pentru stabilirea naționalității, unele etnii fiind incluse fie la

291 Apud Melinda Mitu, Problema românească reflectată în cultura maghiară din prima jumătate a
secolului al XIX-lea, Cluj -Napoca, 2000, p. 441.
292 Pentru anii 1857 și 1869 am aproximat etniile astfel : români (ortodocși și greco -catolici), maghiari
(romano -catolici, reformați, unitarieni), germani (evanghelici), izraeliți (evrei) și armeni (armeano –
gregorieni). Singura etnie care nu se regăsește deloc pe baza religiilor o constituie țiganii.

100 rubrica vorbitorilor de limbă maghiară (evreii și arme nii, în special), sporind astfel
artificial numărul populației maghiare, fie la alții (mai ales țiganii)293.
Așa cum se poate constata din datele comparative (incluse în Anexe. Tabelul
nr. 4 ), populația scaunului/plasei Orăștie a cunoscut în perioada 1850 -1910 o creștere
semnificativă, de la 20.458 de locuitori în 1850 la 36.608 persoane în 1910, cu un spor
real de 78,94%, adică de 16.150 de noi locuitori. Între cele două limite temporale, în
privința compoziției etnice a zonei cercetate, la fel ca în restul provinciei, pot fi
identificate modificări etno -lingvistice mai mult sau mai puțin spectaculoase, amploarea
lor oscilând în funcție de dinamica populației, emigrare, politica economică, școlară și
culturală a autorităților statului.
Datele disponibile privind scaunul/plasa Orăștie, incluse în Tabelul nr. 6,
evidențiază faptul că românii au reprezentat populația majoritară demografic pentru
perioada 1850 -1910, având în mod constant o preponderență indiscutabilă față de a lte
grupuri etnice. Dacă la primul recensământ postrevoluționar, cel din 1850, românii erau
în număr de 16.855 de locuitori (82,39% din populația totală), peste șase decenii, în 1910,
suma lor aproape se dublase și ajunsese la 29.892 de persoane (81,65% di n populația
totală), cu un spor numeric real de 13.037 de noi locuitori, adică 77,34%. Sporul numeric
și procentual real între două recensământuri a fost unul spectaculos în perioadele 1850 –
1857 (13.200 de locuitori, adică 78,31%) și 1880 -1890 (6.269 de lo cuitori, adică
32,15%). Creșterea a devenit mai modestă în deceniile 1890 -1900 (2.604 locuitori, adică
10,10%) și 1900 -1910 (1.522 de locuitori, adică 5,36%). Un regres demografic și pierderi
care au afectat dimensiunile populației s -au înregistrat în peri oadele 1857 -1869 ( -7.324
de locuitori, adică -24,36%) și 1869 -1880 ( -3.234 de locuitori, adică -14,22%). Proporția
numerică a românilor a fost mereu una ridicată, limita inferioară fiind atinsă în 1880
(19.497 de locuitori, adică 78,52% din populația total ă), iar cea superioară în 1857
(30.055 locuitori, adică 86,82% din populația totală).
Din același tabel se poate observa și evoluția numerică și procentuală a
diverselor grupuri etnice care au conviețuit în scaunul/plasa Orăștie în epoca modernă. În

293 În legătură cu țiganii, precizăm faptul că ei au fost înregistrați ca etnie distinctă doar la recensământul
din 1850, iar între 1857 -1910 au fost cuprinși la rubrica ,,alte naționalităț i’’. Statisticile noastre îi
menționează și la recensămintele din 1900 și 1910 deoarece recenzorii, deși i -au inclus la rubrica
specificată de autorități, au precizat explicit apartenența lor etnică.

101 cifre globale, maghiarii au crescut ca pondere în populația totală a zonei cercetate, de la
5,42% (1.107 locuitori) în 1850 la 10,82% (3.962 de locuitori) în 1910, sporul real pentru
întregul interval fiind de 257,90% (2.855 de noi locuitori). Printre cauzele acestei creșteri
rapide a maghiarilor putem identifica, la fel ca la nivelul Transilvaniei, sporul natural
ridicat al etniei, numărul mai redus al emigranților și fenomenul asimilării altor
naționalități294. Sporul numeric și procentual real între două recensământuri a fost unul
spectaculos în perioadele 1850 -1857 (2.195 de locuitori, adică 198,28%), 1880 -1890 (662
locuitori, adică 35,61%) și 1890 -1900 (1.061 locuitori, adică 42,08%). Creșterea a
devenit mai modestă în deceniul 1900 -1910 (380 de locuitori, adică 10,60%). Un regres
demografic și pierderi care au afectat dimensiunile populației s -au înregistrat în
perioadele 1857 -1869 ( -241 de locuitori, adică -7,29%) și 1869 -1880 ( -1.202 locuitori,
adică -39,26%). Proporția numerică a maghiaril or a fost mereu una redusă, etnia
situându -se pe locul al doilea ca valoare numerică în cadrul populației totale a
scaunului/plasei Orăștie.
Sașii (germanii) au avut o evoluție demografică sinuoasă, în care momentele
de creștere fireasc ă a populației au alternat cu cele de involuție, refacerea potențialului
uman al comunității neatingând valorile ce au caracterizat alte zone din Transilvania.
Această etnie a crescut de la 1.617 locuitori în 1850 la 1.993 persoane în 1910, sporul
numeric real fiind de 376 de noi locuitori, adică 23,25%. Între cele două limite temporale,
procentul sașilor în cadrul populației totale a ținutului a cunoscut însă un declin, de la
7,90% în 1850 la 5,45% în 1910. Perioada postpașoptistă a debutat cu un recul
demografic, între 1850 și 1857 comunitatea pierzând 437 de persoane, adică 27,02%. Au
urmat perioade de refacere a potențialului uman, cu un spor real între două
recensământuri, în intervalele 1857 -1869 (151 de locuitori, adică 12,79%), 1869 -1880
(602 locuit ori, adică 45,22%) și 1880 -1890 (124 de locuitori, adică 6,22%). Ritmul de
creștere a populației a cunoscut o curbă descendentă la sfârșitul secolului al XIX -lea,
atingând cote negative în deceniile 1890 -1900 ( -55 locuitori, adică -2,67%) și 1900 -1910
(-9 locuitori, adică -0,44%). Cu aceste date statistice, etnicii germani s -au poziționat pe
locul al treilea între comunitățile din scaunul/plasa Orăștie.

294 Ioan Bolovan, op. cit. , p. 199 -201.

102 Oraș săsesc, odinioară, Orăștia a cunoscut o creștere demografică rapidă, care
a avut ca rezultat modificarea procentului reprezentativității etnice în favoarea românilor.
Ascensiunea numerică a populației românești a fost constantă, de la un număr de circa 30
de fami lii care locuiau ,,intra muros ” pe la sfârșitul secolului al XVI -lea, ajun gându -se la
peste 200 de familii în debutul veacului al XVIII -lea. Acest fenomen demografic a fost
favorizat de poziția geografică a orașului, înconjurat de sate majoritar românești, care au
alimentat numeric comunitatea orăștiană printr -un proce s de ,, migrare” a elementului
românesc spre acest centru urban295.
În ceea ce privește populația urbană totală între 1850 și 1910, ea a crescut în
Orăștie (vezi Anexe. Tabelul nr. 5 ) de la 3.961 de locuitori în anul 1850, la 7.672 locuitori
în anul 1910, ceea ce reprezintă un spor numeric real de 3.711 persoane (93, 68%). Datele
statistice (incluse în Anexe. Tabelul nr. 7 ) întăresc constatarea că, în a doua jumătate a
secolului al XIX -lea și începutul celui următor, orașul Orăștie avea majoritar o structură
etnică românească și germană. Cele două etnii reprezentau la 1850 aproximativ 74% din
populația totală a urbei, iar în 1910 însumau circa 67%. Cum maghiarii erau și ei o etnie
semnificativă, aflată în ascensiune numerică (de la 20,78% din popul ația totală în 1850, la
27,96% în 1910) , între cele trei naționalități s -a încheiat un ,,modus vivendi ” pentru
administrarea orașului, raporturile etnice reflectându -se astfel în viața de zi cu zi a
orașului. Dacă în alte zone ale Transilvaniei, orașele a u devenit adevărat e ,,creuzete ale
maghiarizării ”296, la Orăștie, respectarea diversității etnice ca mod de viață a încurajat
conviețuirea, toleranța și plurilingvismul.
În privința populației urbane românești, din informațiile cuprinse în Tabelul
nr. 7, constatăm, numeric, o dublare a ei între 1850 și 1910 (de la 1.904 la 3.821 de
locuitori), cu un spor numeric real de 1.917 noi locuitori, adică 100,68%. Între cele două
limite temporale, procentul românilor în cadrul populației totale a ora șului a înregistrat o
creștere modestă, de la 48,07% în 1850 la 49,80% în 1910. Sporul numeric și procentual
real între două recensământuri a fost unul modest în perioadele 1850 -1857 (432 de
locuitori, adică 22,68%), 1857 -1869 (195 de locuitori, adică 8,34 %) și 1880 -1890 (258 de
locuitori, adică 11,15%). Creșterea a fost mai spectaculoasă în deceniul 1890 -1900 (1.049

295 Ioan I. Lapedatu , Monografia Institutului de credit… , p. 5.
296 Ioan Bolovan, op. cit. , p. 208.

103 de locuitori, adică 40,81%) și a atins o limită modestă în intervalul 1900 -1910 (202
locuitori, adică 5,58%). Un regres demografic și pierderi care au afectat dimensiunile
populației românesti s -au înregistrat în perioada 1869 -1880 ( -219 locuitori, adică –
8,65%), orașul fiind atins de epidemia de holeră din 1872 -1873. Proporția numerică a
românilor a fost mereu una ridicată, limita inferioară fi ind atinsă în 1880 (2.312 locuitori,
adică 42,42% din populația totală), iar cea superioară în 1900 (3.619 locuitori, adică
52,19% din populația totală). Beneficiind de acest argument cantitativ important, românii
au jucat rolul unui liant ce a unit micile comunități locale, invocând mereu proporțiile
numerice ale etniei din care făceau parte.
Maghiarii au reprezentat a doua comunitate ca pondere în cadrul populației
totale din Orăștie, atât numeric cât și procentual, etnia cunoscând într e 1850 și 1910 o
creștere spectaculoasă (de la 823 la 2.145 de locuitori, cu un spor real de 160,63% (1.322
de noi locuitori). Între cele două limite temporale, procentul maghiarilor în cadrul
populației totale a orașului a înregistrat o creștere semnifica tivă, de la 20,78% în 1850 la
27,96% în 1910. Sporul numeric și procentual real între două recensământuri a fost unul
modest în perioadele 1857 -1869 (215 locuitori, adică 11,66%), 1880 -1890 ( 210 locuitori,
adică 17,11%) și 1900 -1910 (261 de locuitori, adi că 13,85%). Creșterea a fost mai
spectaculoasă în perioadele 1850 -1857 (1.020 de locuitori, adică 123,93%) și 1890 -1900
(447 de locuitori, adică 31,10%). Un regres demografic și pierderi care au afectat
dimensiunile populației maghiare s -au înregistrat în perioada 1869 -1880 ( -831 locuitori,
adică -40,37%), orașul fiind atins de epidemia de holeră din 1872 -1873. Proporția
numerică a maghiarilor a fost mereu una constantă, limita inferioară fiind atinsă în 1850
(823 de locuitori, adică 20,78% din populația to tală), iar cea superioară în 1869 (2.058 de
locuitori, adică 36,36% din populația totală).
Sașii au ocupat locul al treilea între etniile din Orăștie, pierzându -și poziția
dominantă în favoarea naționalităților negermane, românii și mag hiarii. Comunitatea a
avut o evoluție demografică sinuoasă între 1850 și 1910, cunoscând un declin procentual
în ansamblul populației totale a orașului. Din datele cuprinse în Tabelul nr. 7, constatăm,
numeric, o creștere a ei între 1850 și 1910 (de la 1.0 26 la 1.294 de locuitori), cu un spor
numeric real de 268 noi locuitori, adică 26,12%. Între cele două limite temporale,
procentul sașilor în cadrul populației totale a orașului a înregistrat o scădere, de la

104 25,90% în 1850 la 16,87% în 1910. Sporul numeri c și procentual real între două
recensământuri a fost unul pozitiv în perioadele 1857 -1869 (95 de locuitori, adică
10,74%) și 1860 -1880 (448 de locuitori, adică 45,76%). Pentru celelalte intervale
temporale s -a consemnat un declin numeric, mai grav între 1 850 și 1857 ( -142 de
locuitori, adică 13,84%), urmat de pierderi mai ușoare de populație, dar consecutive, în
deceniile 1880 -1890 ( -56 de locuitori, adică -3,92%), 1890 -1900 ( -50 de locuitori, adică –
3,64%) și 1900 -1910 ( -27 de locuitori, adică -2,04%). Pr oporția numerică a sașilor a fost
mereu una inconstantă, limita inferioară fiind atinsă în 1910 (1.294 de locuitori, adică
16,87% din populația totală), iar cea superioară în 1880 (1427 de locuitori, adică 26,18%
din populația totală). În cazul sașilor, de clinul numeric i -a transformat dintr -o națiune cu
o autonomie păstrată încă din vremea colonizării în Transilvania, într -o minoritate etnică.
La capătul acestor considerații, subliniem faptul că identificarea diverselor
grupuri etnice d e pe cuprinsul scaunului/plasei Orăștie este importantă nu numai din
punct de vedere strict demografic, ci mai ales pentru a înțelege modul în care evoluția
societății din această zonă a fost marcată de structura națională a populației. Chiar dacă
structu ra etnică a fost influențată, mai ales în timpul dualismului, prin susținerea de catre
stat a unui proces de asimilare, ținutul Orăștiei a rămas un spațiu multietnic, cu un
caracter majoritar românesc, în care existența unor zone de intersecție a originilo r și
culturilor diferite a făcut posibilă o conviețuire interetnică scutită de tensiuni majore.
II.2.3. Structura confesională a populației
Structura confesională a populației din scaunul/plasa Orăștie, în a doua
jumătate a secolului al XIX -lea și începutul celui următor, a fost cu siguranță condiționată
de structura etnică și de dinamica demografică a ținutului. Ținând cont de diversitatea
națională a populației care locuia în această zonă istorică, structura confesională reflectă o
largă pluralitate religioasă, datele statistice (incluse în Anexe. Tabelul nr. 8 ) menționând
următoarele opt credințe : ortodoxă, greco -catolică, romano -catolică, reformată,
evanghelică, unitariană, izraelită și armeano -gregoriană. Seria de informații repre zentată
de cele șapte recensământuri efectuate în Transilvania pe parcursul perioadei 1850 -1910,
redă, în general cu acuratețe, opțiunile religioase ale diferitelor naționalități, reflectând
astfel situația existentă pe teren. În baza cifrelor disponibile, ne vom referi în demersul
nostru la principalele religii din scaunul/plasa Orăștie (ortodoxă, greco -catolică, romano –

105 catolică, reformată, evanghelică), celelalte confesiuni având un număr restrâns de
credincioși, situat sub 1%. Trebuie să amintim și faptu l că cifrele globale au fost calculate
conform rubricii ,,populația după religie”, care a figurat în toate cele șapte recensământuri
din intervalul temporal studiat.
Din datele cuprinse în Tabelul nr. 8, constatăm că religiile asociate cu etnia
românească (ortodoxă și greco -catolică) au cunoscut un declin procentual, deși au
înregistrat o creștere a numărului de credincioși. Astfel, confesiunea ortodoxă a crescut
numeric între 1850 și 1910 (de la 14.289 la 24.594 de credincioși), cu un s por real de
10.305 noi credincioși, adică 72,11%. Între cele două limite temporale, procentul
ortodocșilor în cadrul populației totale a scaunului/plasei Orăștie a înregistrat o scădere
modică, de la 69,85% în 1850 la 67,18% în 1910. Sporul numeric și proc entual real între
două recensământuri a fost unul spectaculos doar în intervalul 1850 -1857 (11.421 de
credincioși, adică 79,92%). Un recul demografic și pierderi care au afectat dimensiunile
comunității ortodoxe s -au înregistrat în perioadele 1857 -1869 ( -7.023 credincioși, adică –
27,31%) și 1869 -1880 ( -1.960 credincioși, adică -10,48%). Au urmat apoi trei decenii
consecutive de creștere demografică în interiorul confesiunii : 1880 -1890 (4.291 de
credincioși, adică 25,65%), 1890 -1900 (2.138 de credincioși, a dică 10,17%) și 1900 -1910
(1.438 de credincioși, adică 6,21%). Proporția numerică a românilor ortodocși a fost
mereu una ridicată, limita inferioară fiind atinsă în 1850 (14.289 de credincioși, adică
69,85% din populația totală), iar cea superioară în 1857 (25.710 credincioși, adică
74,27% din populația totală). Cum ponderea ortodocșilor s -a situat constant în jurul a
68% din populația totală, se confirmă faptul că românii din acest areal geografic au
aparținut preponderent acestei confesiuni.
În ceea ce privește confesiunea greco -catolică, aceasta a crescut numeric
între 1850 și 1910 (de la 3.360 la 5.841 de credincioși), cu un spor real de 2.481 de noi
credincioși, adică 73,83%. Între cele două limite temporale, procentul uniților în ca drul
populației totale a scaunului/plasei Orăștie a înregistrat un declin modest, de la 16,42% în
1850 la 15,96% în 1910. Sporul numeric și procentual real între două recensământuri a
fost unul spectaculos în intervalele 1850 -1857 (985 de credincioși, adic ă 29,31%) și
1880 -1890 ((1.179 de credincioși, adică 30,60%), cunoscând o curbă decendentă în
deceniile 1890 -1900 (392 de credincioși, adică 7,79%) și 1900 -1910 (418 credincioși,

106 adică 7,70%). Un regres demografic și pierderi care au afectat dimensiunile c omunității
greco -catolice s -au înregistrat în perioadele 1857 -1869 ( -301 credincioși, adică -6,92%) și
1869 -1880 ( -192 de credincioși, adică -4,74%). Proporția numerică a românilor uniți a
fost mereu una moderată, limita inferioară fiind atinsă în 1850 (3. 360 de credincioși,
adică 16,42% din populația totală), iar cea superioară în 1910 (5.841 de credincioși, adică
15,96% din populația totală). Cu această zestre numerică, situată constant în jurul a 15%
din populația totală, greco -catolicii au asigurat, ală turi de ortodocși, superioritatea
românilor în plan confesional la nivelul scaunului/plasei Orăștie.
Dacă la români am întâlnit biconfesionalitatea, în cazul maghiarilor se
observă o multiconfesionalitate, deorece reprezentanții acestei etnii aparțineau celor trei
religii : romano -catolică, reformată și unitariană. Toate cele trei confesiuni au înregistrat
între 1850 și 1910 un proces constant de c reștere numerică și procentuală : romano –
catolicii au crescut de la 830 la 2.487 de credinci oși, cu un spor real de 1.657 de
persoane, adică 199,63% ; reformații au evoluat de la 830 la 1.814 credinciosi, cu un spor
real de 984 persoane, adică 118,55% ; unitarienii au progresat de la 17 la 71 de
credincioși, cu un spor real de 54 persoane, adică 317,64%. Suma celor trei religii la 1850
a fost de 1.677 de credincioși (8,20% din populația totală) și a cunoscut o creștere până la
4.372 de credincioși (11,94% din populația totală) în 1910, cele mai consistente sporuri
fiind la romano -catolici și refor mați. Cifrele din 1910 vin să confirme suprapunerea etno –
confesională, maghiarii reprezentând în acel moment 10,82% din populația totală a plasei
Orăștie. Având în vedere faptul că suma celor trei culte s -a situat constant în jurul a 11%
din populația tota lă, maghiarii și -au asigurat astfel poziția secundă în plan confesional la
nivelul scaunului/plasei Orăștie.
Legătura dintre confesiune și naționalitate se regăsește și în cazul sașilor,
asociați cu religia evanghelică (luterană). Ponde rea acestei confesiuni a crescut numeric
între 1850 și 1910 (de la 1.132 la 1.467 de credincioși), cu un spor real de 335 de noi
credincioși, adică 29,59%. Între cele două limite temporale, procentul evanghelicilor în
cadrul populației totale a scaunului/p lasei Orăștie a cunoscut un declin procentual
însemnat, de la 5,53% în 1850 la 4,01% în 1910. Valoarea procentuală redusă a acestei
religii, situată constant în jurul a 4% din populația totală, confirmă locul al treilea ocupat

107 de sași în plan confesional la nivelul scaunului/plasei Orăștie, comunitatea aflându -se în
declin de la începutul intervalului până în anul 1910.
Datele privind structura confesională a populației din orașul Orăștie (incluse
în Anexe. Tabelul nr. 9 ) confirmă sup rapunerea etno -confesională existentă la nivelul
scaunului/plasei Orăștie. Pentru început, constatăm că religiile asociate cu etnia
românească (ortodoxă și greco -catolică) au cunoscut un progres numeric și procentual în
ceea ce privește suma de credincioși . Astfel, confesiunea ortodoxă a crescut numeric între
1850 și 1910 (de la 1.692 la 3.308 credincioși), cu un spor real de 1.616 noi credincioși,
adică 95,50%. Între cele două limite temporale, procentul ortodocșilor în cadrul
populației totale a orașului Orăștie a înregistrat o creștere modică, de la 42,71% în 1850
la 43,12% în 1910. Sporul numeric și procentual real între două recensământuri a fost
unul spectaculos doar în deceniile 1890 -1900 (666 de credincioși, adică 30,99%) și 1900 –
1910 (493 de credinc ioși, adică 17,51%). O pierdere demografică minoră s -a înregistrat în
perioada 1869 -1880 ( -16 credincioși, adică -0,78%). Au existat și trei intervale de
creștere demografică mai mo destă în interiorul confesiunii : 1850 -1857 (158 de
credincioși, adică 9,33% ), 1857 -1869 (196 de credincioși, adică 10,59%) și 1880 -1890
(119 credincioși, adică 5,86%). Proporția numerică a românilor ortodocși a fost mereu
una ridicată, limita inferioară fiind atinsă în 1850 (1.692 de credincioși, adică 42,71% din
populația totală ), iar cea superioară în 1910 (3.308 credincioși, adică 43,12% din
populația totală). Cum ponderea ortodocșilor s -a situat constant în jurul a 39% din
populația totală, se confirmă faptul că românii din acest oraș au aparținut preponderent
acestei confesiu ni.
Statistica privind confesiunea greco -catolică ne arată că, aceasta a crescut
numeric între 1850 și 1910 (de la 387 la 829 de credincioși), cu un spor real de 442 de noi
credincioși, adică 114,21%. Între cele două limite temporale, procentul uniților în cadrul
populației totale a orașului Orăștie a înregistrat o creștere modestă, de la 9,78% în 1850 la
10,81% în 1910. Sporul numeric și procentual real între două recensământuri a fost unul
spectaculos în intervalele 1850 -1857 (99 de credincioși, adică 25,58%) și 1890 -1900 (297
de credincioși, adică 52,84%), cunoscând o curbă decendentă în perioadele 1869 -1880
(38 de credincioși, adică 7,83%) și 1880 -1890 (39 de credincioși, adică 7,45%). Pierderi
demografice minore s -au înregistrat în perioadele 1857 -1869 ( -1 credincios, adică –

108 0,20%) și 1900 -1910 ( -30 de credincioși, adică -3,49%). Proporția numerică a românilor
uniți a fost mereu una moderată, limita inferioară fiind atinsă în 1850 (387 de credincioși,
adică 9,78% din populația total ă), iar cea superioară în 1900 (859 de credincioși, adică
12,39% din populația totală). Situată constant în jurul a 10% din populația totală,
confesiunea greco -catolică a asigurat, alături de cea ortodoxă, preponderența românilor în
plan confesional la niv elul orașului Orăștie.
Cifrele consemnate în dreptul celor celor trei religii (romano -catolică,
reformată și unitariană) asociate cu etnia maghiară ne arată că, toate cele trei confesiuni
au înregistrat între 1850 și 1910 un proces consta nt de c reștere numerică și procentuală :
romano -catolicii au crescut de la 475 la 1.246 de credincioși, cu un spor real de 771 de
persoane, adică 162,31% ; reformații au evoluat de la 576 la 993 de credinciosi, cu un
spor rea l de 417 persoane, adică 72,39% ; unitarienii au progresat de la 11 la 51 de
credincioși, cu un spor real de 40 de persoane, adică 363,63%. Suma celor trei religii la
1850 a fost de 1.062 de credincioși (26,81% din populația totală) și a cunoscut o creștere
până la 2.290 de credincioși (29 ,84% din populația totală) în 1910, cele mai consistente
sporuri fiind la romano -catolici și reformați. Cifrele din 1910 vin să confirme
suprapunerea etno -confesională, maghiarii reprezentând în acel moment 27,96% din
populația totală a orașului Orăștie. A vând în vedere faptul că suma celor trei culte s -a
situat constant în jurul a 31% din populația totală, maghiarii s -au plasat astfel pe poziția
secundă în plan confesional la nivelul orasului Orăștie.
În ceea ce privește religia evanghel ică (luterană), asociată cu etnia germană,
ponderea acestei confesiuni a crescut numeric între 1850 și 1910 (de la 820 la 972 de
credincioși), cu un spor real de 152 de noi credincioși, adică 18,53%. Între cele două
limite temporale, procentul evanghelicil or în cadrul populației totale a orașului Orăștie a
cunoscut un declin procentual însemnat, de la 20,70% în 1850 la 12,67% în 1910.
Valoarea procentuală redusă a acestei religii, situată constant în jurul a 16% din
populația totală, confirmă locul al trei lea ocupat de sași în plan confesional la nivelul
orașului Orăștie, comunitatea aflându -se în regres de la începutul intervalului până în anul
1910.
La capătul acestor considerații, sintetizând, putem spune că scaunul/plasa
Orăștie a fos t în a doua jumătate a secolului al XIX -lea și începutul celui următor, o zonă

109 puternic colorată din punct de vedere etnic, confesional și cultural, care a dat o notă
specifică spațiului hunedorean. Deoarece demersul nostru științific are ca obiect studiul
evoluției instituțiilor bisericești și școlare românești din acest areal geografic în intervalul
temporal 1867 -1918, am considerat necesară ca premisă, cunoașterea structurii
administrativ -teritoriale, etnice și confesionale a ținutului orăștian. Datele o ferite de
analiza structurii naționale și religioase a populației din scaunul/plasa Orăștie, ne vor
ajuta să înțelegem modul în care s -au dezvoltat cele două instituții -cheie care au
influențat viața românilor din această zonă în timpul dualismului austro -ungar : biserica
(ortodoxă și greco -catolică) și școala confesională.
II.3. Evoluția social -economică a scaunului Orăștiei
După ce am prezentat câteva informații privind organizarea administrativă și
evoluția demografică a regiunii cer cetate, asocierea acestora cu unele repere de ordin
socio -economic ne permite depistarea poziției pe care o ocupa scaunul Orăștiei în viața
economică a Transilvaniei. Prin succinta trecere în revistă a situației economice a
românilor din acest ținut, putem observa ocupațiile locuitorilor, starea materială și
atitudinea față de practicarea meseriilor, devenită în secolul al XIX -lea un indicator al
deschiderii unei populații în direcția modernizării. În consecință, din starea materială
precară sau stabilă a l ocuitorilor, a decurs și sprijinul oferit de către populație pentru
bunul mers al vieții religioase și școlare din acest perimetru geografic.
Timp de mai multe secole, viața social -economică a scaunului Orăștie a
gravitat în jurul orașulu i Orăștie, care a avut un rol esențial în devenirea istorică a acestei
zone. Situat într -o poziție geografică favorabilă, în cursul de mijloc al văii Mureșului,
între centre importante pentru sud -vestul Transilvaniei (Deva, Alba Iulia, Sibiu), orașul
Orășt ie a fost un centru românesc semnificativ în plan economic, în jurul său gravitând
numeroase sate de pe ambele maluri ale Mureșului, de pe Valea Grădiștei și, în unele
perioade, chiar de mai departe. Dezvoltarea localităților din această regiune în plan so cio-
economic a fost influ ențată de un complex de factori : creșterea populației, mișcările
demografice, ocupațiile locuitorilor, relațiile multiple cu alte zone mai mult sau mai puțin
învecinate și, bineînțeles, condițiile politice generale dintr -o perioadă istorică sau alta.
Acceptând mărturiile scrise ale călătorilor străini ca izvor pentru istoria economică și
socială a scaunului Orăștie, reținem din aceste descrieri impresia de bogăție pe care

110 orașul și împrejurimile au lăsat -o încă din perioada medieval ă. Ramura de bază în
domeniul economic era agricultura, pe teritoriul scaunului Orăștie fiind atestată o
importantă pătură rustică ce se îngrijea de terenurile cultivabile, pășuni, păduri și vii.
Treptat se vor înregistra și alte domenii de activitate econ omică, prin dezvoltarea
producției manufacturiere sau industriale și prin amplificarea comerțului. Noile realități
economice au influențat și structura socială a ținutului Orăștiei, care, la începutul
secolului al XX -lea cuprindea o burghezie românească (alături de cea a sașilor și a
maghiarilor), câteva categorii mijlocii (meseriași, comercianți, funcționari, intelectuali) și
un număr apreciabil de țărani. Românii prevalau ca număr și începeau să fie reprezentați
atât în clasa intelectuală, cât și în di ferite bresle ale meseriilor, industrie și comerț.
A doua jumătate a secolului al XIX -lea și începutul celui următor a fost
intervalul temporal în care la nivelul scaunului Orăștie s -a realizat tranziția structurilor
socio -profesionale de la modelul agrar spre unul agrar -industrial. Prin știință, cultură și
poziția socială, reprezentanții intelectualității românești (avocați, ingineri, medici,
învățători, preoți, ziariști) au fost animatori ai vieții social -economice, ei îndemnându -i pe
cei din comunitățile rurale să îmbrățișeze ramurile economice specifice noii societăți. Un
rol aparte în acest proces l -au avut factorii de autoritate cu care satul venea în contact,
preoții și învățătorii, categorii sociale care din necesități economice, s -au găsit printre
inițiatorii și acționatii unor reuniuni și bănci românești, iar prin acțiunile și faptele lor au
promovat înaintarea economică și financiară a țărănimii.
***
Agricultura. Românii din scaunul Orăștie au fost ,,descoperiți” de călătorii care au
tranzitat prin Transivania abia în secolul al XVI -lea, literatura ce li s -a consacrat ulterior
fiind destul de vastă. Dintre numeroasele descrieri ale ținutului, care se disting prin
bogăția și diversitatea informației, ne -am oprit asupra celei realizat e de către Georg
Reicherstorffer, un sas din zona Sibiului. În lucrarea „Chorographia Transilvaniae”
(1550), acesta a surprins starea de lucruri din Orăștie, conturând o imagine despre
așezarea orașului, locuitori și ocupaț iile lor : „Orăștie, numit de sași Bros, la o milă
depărtare spre sud de Câmpia Pâinii este așezat pe râul Mureș. Pământul este nespus de
roditor, dând din belșug grâu, vin și tot felul de poame; acolo locuitorii sunt foarte
îndatoritori și se apropie mult, în privința portului și a felulu i de hrană, de obiceiul și

111 deprinderea românilor, care locuiesc răspândiți prin tot locul pe câmpii pustii de jur
împrejur, într -un fel de posesiuni ale lor și au o climă minunat de temperată. Iar în
pădurile foarte dese trăiesc iepuri, căprioare și cerbi în mare mulțime și e mare belșug
acolo de peștii cei mai buni”297. Reținem din această descriere impresia de bogăție pe
care orașul și împrejurimile au lăsat -o călătorilor străini, cât și răspândirea mare a
populației românești în această zonă.
După cum vedem, așezarea geografică, relieful, clima, hidrografia, solurile,
flora și fauna au constituit de la început premise favorabile pentru dezvoltarea economică
a orașului și a comunităților rurale din apropierea sa. Satul a fost structura de h abitat
dominantă și cea mai stabilă, caracteristicile sale fiind influențate de o serie de factori, de
natură istorico -geografică, etno -confesională și economico -politică. Specificul
preponderent rural al scaunului Orăștie va da un caracter aparte acestui spațiu geografic,
satul reprezentând între 95% și 97% din societatea românească orăștiană până la Unirea
din 1918, conform datelor înregistrate de cele șapte recensământuri efectuate între 1850 și
1910 (incluse în Anexe. Tabelul nr. 10 ). Mediul urban nu a lipsit din habitat, dar orașul
Orăștie, deși avea o lungă tradiție medievală, nu a ajuns în epoca modernă la
dimensiunile și la dezvoltarea marilor centre urbane din Transilvania, cum au fost Cluj,
Sibiu, Brașov sau Alba Iulia.
Cu o pop ulație majoritar rurală, baza activității economice a scaunului Orăștie
au constituit -o, vreme îndelungată, agricultura și creșterea animalelor. Treptat se vor
înregistra și alte domenii de activitate economică, prin dezvoltarea meșteșugurilor și a
comerțu lui, ca și prin practicarea pomiculturii, viticulturii, legumiculturii, apiculturii și
exploatării lemnului. Spre deosebire de creșterea demografică, natalitatea fiind totdeauna
mai mare în mediul rural, progresul economic a fost mult mai lent. Noile reali tăți care s –
au conturat spre sfârșitul secolului al XIX -lea au generat o diversificare a ocupațiilor, în
sensul orientării spre activități specifice, impuse de dezvoltarea capitalistă a economiei
agrare. Ocupațiile agricole au rămas preponderente în viața satului, dar au apărut noi
activități, specializate, legate de căile ferate, poștă, telefonie sau instituțiile de credit.
Aceste noi ocupații au influențat modul de viață al sătenilor, orientându -le interesul către
componentele civilizației moderne. Desigu r că, prin poziția sa, orașul Orăștie a început

297 Călători străini , Vol. I, p. 222.

112 modernizarea înaintea comunităților rurale din jur, dar abia către debutul veacului al XX –
lea s -a produs contaminarea acestora cu noile constituente ale progresului. În acest
context, dintr -o urbe care părea condamnată la o lungă letargie economică, prin
urbanizare și industrializare, Orăștia a devenit treptat ,,motorul” întregii regiuni, iar
relația economică între sat și oraș s -a consolidat, cu efecte benefice asupra întregului ținut
de influență.
Cea de -a doua jumătate a secolului al XIX -lea a adus cu sine modificări
profunde în plan agrar, sub impulsul principalelor revendicări cu caracter economico –
social ale revoluției de la 1848 -1849 : desființarea relațiilor agrare de tip feudal,
împro prietărirea foștilor iobagi și constituirea unei proprietăți agrare țărănești moderne.
Reglementarea problemei țărănești s -a realizat prin Patentele imperiale din 1853, pentru
Banat, Crișana și Maramureș, și 1854, pentru Transilvania, care confirmau
împrop rietărirea țăranilor și posibilitatea emancipării jelerilor prin răscumpărare298. Prin
patente s -au organizat opt judecătorii urbariale, care au început să funcționeze din 1857 în
Banat, Crișana și Maramureș, iar din 1858 și în Transilvania, cu scopul reglem entării pe
calea proceselor a litigiilor dintre nobili și țărani legate de problema proprietății funciare,
nerezolvate satisfăcător299.
Una dintre instanțele urbariale și -a desfășurat activitatea în Orăștie, iar printre
membrii ,,comisiei provinciale transilvane pentru desărcinarea pământului”, condusă de
baronul Henric Lebzeltern, se număra și juristul român Dimitrie Moldovan, comisar
regesc la Orăștie300. Importanța acestei judecătorii a fost sesizată și de către dr. Friedrich
Thiemann, co nducătorul prefecturii Orăștie, care în raportul său din 18 martie 1858,
apărându -i pe români, informa curtea vieneză despre faptul că ,,pentru aceste funcții este
nevoie de oameni cu totul neutrii, căci aici un popor stă ca parte aservită față în față cu
popoare cu drepturi, nu ca în Ungaria, unde partidele aparțin unei singure
naționalități” . El sublinia necesitatea rezolvării rapide și în mod just a chestiunii agrare,
pentru a -i mulțumi pe români și a -i păs tra alături de casa habsburgică : ,,Această refor mă
aplicată cu temei și corectitudine, va servi categoric viitorului țării, ca atare merită ca
Majestatea Sa Apostolească să ordone autorităților să o execute cât mai temeinic și cât

298 Ioan-Aurel Pop et alii, op. cit. , Vol. III, p. 510 -512.
299 Ibidem , p. 513.
300 Liviu Botezan, op. cit. , p. 592.

113 mai urgent. Dacă se pierde acest moment fără această reglementare, atunci populația
principală a Ardealului va rămâne un popor nenorocit de păstori, un biciu pentru toți
ceilalți proprietari de pământ”301.
Deși obiectivele urmărite nu au fost atinse în totalitate, reformele agrare de la
mijlocul secolului al X IX-lea au avut consecințe importante asupra economiei
Transilvaniei302. La nivelul scaunului Orăștie, alături de schimbări în economie, au apărut
modificări în structurile sociale. Datele oferite de recensămintele oficiale, permit
identificarea profilului so cio-economic al societății din zona investigată, pentru intervalul
temporal 1857 -1910. Astfel, conform informațiilor oferite de recensământul din 1857
(incluse în Anexe. Tabelul nr. 11 ), din cei 11.585 de locuitori cu o ocupație bine definită,
9.352 (80,73 %) se aflau în agricultură. În orașul Orăștie, cifrele pentru anul 1857 (incluse
în Anexe. Tabelul nr. 12 ) indică faptul că, din cei 1.995 de locuitori cu o ocupație bine
precizată, doar 526 (26,36%) erau ocupați în agricultură, restul populației active fi ind
angajată în celelalte profesii.
Situația s -a modificat numeric și procentual la începutul secolului al XX -lea,
când s -a realizat tranziția structurilor socio -profesionale de la modelul agrar spre unul
agrar -industrial. Evoluția sp re industrializare s -a remarcat în anul 1900, datele
recensământului (incluse în Anexe. Tabelul nr. 15 ) arătând faptul că la nivelul plasei
Orăștie, din cei 18.599 de locuitori cu o ocupație bine precizată, 13.554 (72,87%) se aflau
în agricultură. Diminuar ea ponderii a continuat, recensământul din 1910 consemnând
faptul că din cei 17.612 locuitori cu o ocupație bine definită, 11.752 (66,73%) munceau
în sectorul agrar. Pentru orașul Orăștie, datele statistice din anul 1900 (incluse în Anexe.
Tabelul nr. 16 ) confirmă scăderea numărului celor care prestau activități agrare, din cei
3.511 locuitori cu o ocupație bine stabilită, doar 522 (14,87%) fiind în agricultură.
Procesul de industrializare a fost ireversibil, cifrele din 1910 arătând acest lucru, din cei
4.098 de locuitori cu o ocupație bine precizată, numai 500 (12,20%) fiind angajați în
domeniul agricol.

301 Emil Gelu Molnar, op. cit. , p. 26.
302 Iosif Marin Balog, Reformele agrare de la mijlocul secolului al XIX -lea și efectele lor asupra
modernizării în societatea transilvană (1850 -1880) , în ,,Schimbare și devenire în istoria României”,
Coordonatori Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan, Clu j-Napoca, 2008, p. 159 -190.

114 În scaunul Orăștie, la fel ca în alte zone ale Transilvaniei, s -a constatat un
proces de diferențiere în rândul țărănimii, favorizat de libera circulație a proprietății
funciare și de schimbările petrecute la nivelul economiei rurale. Tipurile de gospodării se
diferențiau în funcție de o serie de elemente : mărimea suprafeței deținute, calitatea
solului, inventarul agricol, sistemul de e conomie rurală, distanța față de mijloacele
moderne de transport și, mai ales, rentabilitatea economiei rurale303. Ca tip de gospodărie
rurală, ponderea o dețineau proprietățile mici, de 1 -5 iugăre. Alături de această categorie
întâlnim, ca o excepție, așa -zisa mare proprietate românească, formată cu ajutorul
băncilor românești. Astfel, în anul 1907, printre cele 24 de familii care dețineau suprafețe
de peste 1.000 de iugăre în Transilvania, erau indicați și dr. Aurel Vlad cu 6.727 de
iugăre, respectiv dr. Io an Mihu cu 5.213 iugăre, ambii activând perioade îndelungate de
timp în cadrul băncii ,,Ardeleana’’ din Orăștie304.
Terenurile propice pentru practicarea agriculturii au permis cultivarea în acest
perimetru geografic a unor plante cu rent abilitate sporită, dar metodele de lucru arhaice
și-au lăsat amprenta asupra dimensiunilor producției agricole de la mijlocul secolului al
XIX-lea. Datorită cererii sporite de produse agroalimentare și prețurilor în creștere de pe
piața imperiului, s -au ră spândit noi plante de cultură: cartoful, sfecla de zahăr, trifoiul,
rapița, s -a extins cultura porumbului, a grâului, legumelor, fructelor, viței -de-vie etc. Din
producțiile obținute, o parte era destinată pentru consumul gospodăresc, cealaltă parte
fiind vândută, ca marfă de consum și materie primă pentru industrie. Din datele existente,
rezultă că, în anul 1858, pretura Orăștie avea o suprafață arabilă în sumă de 25.032 iugăre
și 646 stânjeni pătrați. Producția agricolă era foarte diversă, cuprinzând : grâu, secară, orz,
ovăz, porumb, fasole, cartofi, sfeclă, varză, vin, fân și paie. Se mai obțineau și lână, unt,
brânză, ceară, iar din păduri se exploata lemn de esență tare și de esență moale ; existau,
de asemenea, cornute, oi, capre și porci. Valoarea tota lă a producției agricole și
animaliere a fost de 383.587 florini și 37 creițari, din care s -a plătit statului ca impozit
agricol o sumă de 20.796 florini și 74 creițari305.

303 Ákos Egyed, Societatea rurală din Transilvania , în ,,Transilvania văzută în publicistica istorică
maghiară. Momente din istoria Transilvaniei apărute în revista História’’, Sub redacția lui Bárdi Nándor,
Miercurea Ciuc, 1999, p. 234.
304 Liviu Maior, Mișcarea națională românească din Transilvania (1900 -1914) , Cluj -Napoca, 1986, p. 21.
305 Viorel Vânătoru, Elenuța Mărioara Vânătoru, Situația social -economică a comitatului Hunedoara în
perioada 1849 -1867 , în ,,Sargetia’’, XXVI, 2, 19 95-1996, p. 131 -132.

115 Informații prețioase asupra sistemului de activități din spațiul agrar al
Transilvaniei de la sfârșitul secolului al XIX -lea ne oferă recensământul agricol din 1895,
care s -a concentrat atât asupra efectivelor de animale, dar și asupra terenurilor, a modului
de utilizare a acestora precum și asupra dotării gospodăriilo r cu utilaje agricole. Din
datele culese de recenzori pentru plasa Orăștie (incluse în Anexe. Tabelul nr. 13 ), rezultă
că existau 9.760 de gospodării, cu o suprafață totală de 212.156 de iugăre, distribuit ă
după modul de folosire astfel : teren arabil – 28.251 de iugăre (13,32%), grădină – 1.909
iugăre (0,90%), fânaț – 14.670 iugăre (6,91%), vie – 572 de iugăre (0,27%), pășune –
35.288 de iugăre (16,63%), pădure – 127.162 de iugăre (59,94%), stufărie – 2 iugăre
(0,01%) și teren neproductiv – 4.302 iugăre (2, 02%). Statistica menționează și numărul
de pomi fructiferi, de animale și păsări, ca și cifra familiilor de albine. La nivelul orașului
Orăștie, înregistrarea din 1895 (inclusă în Anexe. Tabelul nr. 14 ) a consemnat existența
unui număr de 1.032 de gospodăr ii, cu o suprafață totală de 7.211 iugăre, repartizat ă după
modul de folosire astfel : teren arabil – 3.217 iugăre (44,61%), grădină – 206 iugăre
(2,86%), fânaț – 409 iugăre (5,67%), vie – 49 de iugăre (0,68%), pășune – 509 iugăre
(7,06%), pădure – 2.287 de iugăre (31,71%) și teren neproductiv – 534 de iugăre
(7,41%). La o privire sumară, observăm că s -a menținut la un nivel scăzut suprafața de
teren neproductiv din plasa Orăștie, remarcându -se tendința de exploatare intensă a
pământului. Aceeași utilizare r ațională a suprafeței agricole s -a înregistrat și în orașul
Orăștie, favorizată de integrarea exploatației agricole în economia de piață.
În contextul cifrelor prezentate anterior, trebuie să precizăm faptul că
producția agricolă obțin ută pe aceste suprafețe a fost, la fel ca în restul provinciei
transilvane, sub influența nefastă a fenomenelor meteorologice și a calamităților naturale
din secolul al XIX -lea, cu r epercusiuni asupra agriculturii : ploi abundente, revărsări de
ape, alunecă ri de teren, brumă, ninsori nefirești, înghețuri la sol, căldură neobișnuită în
timpul iernii, secetă. Aceste fenomene naturale au avut urmări dramatice la acea vreme:
distrugerea vegetației, sărăcie cumplită, prețul ridicat al grânelor, îmbolnăvirea popul ației
și împrumuturi bănești pentru a scoate comunitatea din strâmtoare306. Mai mult,
conjunctura economică favorabilă pe plan intern și extern pentru produsele agricole a fost

306 Ana Cânda, Calamități naturale din secolele al XIX -lea și al XX -lea cu repercusiuni asupra agriculturii
din Transilvania , în „Al XIV -lea Simpozion Național de Istorie și Retrologie Agrară a României”, Bacău,
1994, p. 204 -206.

116 întreruptă de criza economică din 1873307, dezvoltarea economică fiind reluată în a nii
’80.
Seriei de ani consecutivi cu recolte slabe și pierderi financiare i s -a asociat
în acest timp o nouă problemă pe ordinea de zi a economiei transilvănene: comasarea.
Convinși de faptul că această acțiune îi va afecta pe cei ma i săraci, cărora li se vor lua
pământurile bune și li se vor da în schimb terenuri slabe, țăranii s -au opus comasărilor,
căutând să întârzie aplicarea deciziilor luate. Astfel de împotriviri au avut loc lângă
Orăștie, în satele Pișchinți (în 1876, fiind ne cesară intervenția unei companii de soldați
din garnizoana de la Orăștie)308, Căstău și Beriu (în 1889)309. Simbolică pentru starea
economică precară a sătenilor a devenit o întâmplare din primăvara anului 1889, descrisă
astfel de ,,Gazeta Transilvaniei’’ : ,,În pieța din Orăștie s -au adus la 8 aprilie n. spre
vândare lemne trase în cărucior de câțiva omeni din Ludești, departe 2 miluri de Orăștie.
Aceasta nu s -a întâmplat de nu se ține minte’’310. Presa românească a revenit și ea asupra
acestei probleme, în 1895 „Revista Orăștiei” scriind despre faptul că agricultura nu este
sprijinită suficient în comparație cu alte ramuri economice, iar țăranii sunt împovărați cu
impozite tot m ai grele : „Comasările se fac, și unde se fac, poporul se trezește jefuit și
lipsit de avutul său. Segregările se fac, pășunatele se dau domnilor și țăranii au gătat cu
putința de a mai ținea o vacă cu lapte. An de an se duc cu sutele în țări străine și
părăsesc vatra străbună, iar cei ce rămân, sunt oameni mai înaintați sau neputincioși.
Brațele muncitoare se răresc, lucrul e scump, productele țăranului au preț bagatel,
pauperismul sau sărăcia ia tot mai grozave dimensiuni din cauza poverilor, care s -au pus
cu ridicata pe umerii țăranului”311.
Pentru soluționarea problem ei agrare din Transilvania, economiștii au
prevăzut depășirea crizei economice și ridicarea stării materiale a țărănimii prin importul
atât de mașini agricole moderne, cât și de animale de rasă (cornute și porcine).
Concomitent, pentru a difuza metodele ag ricole moderne în rândul românilor, unele
tipografii au început să publice calendare, foi și broșuri pe aceste teme. Acestora li s -au

307 Iosif Marin Balog, Criza economică din 1873. Manifestarea și percepția ei în economia și societatea
transilvană , în ,,Anuarul Institutului de Istorie <<G. Barițiu>> Cluj -Napoca”, L, 2011, p. 51 -75.
308 Revolta de țierani din causa comasațiunei , în ,,Gazeta Transi lvaniei”, Anul XXXIX, nr. 27, 4/16 aprilie
1876.
309 Comasarea în Căstău -Beriu , în Idem, Anul LII, nr. 12, 15(27) ianuarie 1889.
310 Semne de miserie , în Ibidem, nr. 79, 7(19) aprilie 1889.
311 Revista Orăștiei , Anul I, nr.18, 29 aprilie/11 mai 1895, p. 1.

117 adăugat prelegerile poporale organizate de ASTRA și inițiativa acesteia de a publica în
colecția „Biblioteca poporală” o s erie de broșuri cu sfaturi utile pentru agricultori, care au
deșteptat interesul țărănimii pentru dobândirea noilor cunoștințe din domeniul agrar. Un
rol deosebit l -au jucat și periodicele, cum ar fi „Gazeta Transilvaniei”, în paginile căreia
erau discutat e chestiuni economice de actualitate și se răspândea ideea constituirii unor
reuniuni agricole. Și, nu în ultimul rând, se preconiza încurajarea învățământului agricol,
școlile urmând să fie frecventate mai ales de fiii țăranilor deținători de proprietăți mici și
mijlocii312.
În asemenea condiții, principalul țel al liderilor români din ținutul Orăștiei
la finalul veacului al XIX -lea a fost de a veni în sprijinul țăranilor pentru a -i ajuta să
progreseze în plan economic și cultural. Înt runiți în jurul preoților și învățătorilor de la
sate, conducătorii naturali ai țăranului cu care se întâlneau zilnic, mai mulți bărbați
însemnați și intelectuali din această zonă au căutat să activeze pentru îmbunătățirea
situației economice a comunitățil or în care trăiau, promovând astfel, pe lângă inițiativele
individuale deja existente, și asociaționismul economic. Spațiul rural urma să fie integrat
în procesul modernizării economice, politice și culturale. Singura soluție era cea a
reuniunilor agricole , ca organizații ce ar trebui să ocupe cel dintâi loc în viața țăranilor,
deoarece era necesară unirea eforturilor, ideilor, a cunoștințelor și experiențelor pentru a
se atinge obiectivul comun urmărit.
După o serie de demersuri pe lân gă autorități, legate de titulatură și de
aprobarea statutelor, la 4 noiembrie 1899 și -a început activitatea oficial „Reuniunea
economică din Orăștie ”, aceasta urmând să fie ,,locul de întâlnire al tuturor românilor cu
dor de propășire ”. Ca o recunoaștere a strădaniilor depuse pentru înființarea Reuniunii,
dr. Ioan Mihu ( directorul băncii ,, Ardeleana ” din Orăștie) a fost desemnat drept
președinte, conducerea fiind completată cu alți fruntași român i din oraș: vicepreședinți –
Vasile Domșa (protopop ortodox) și Aurel Popovici Barcianu (proprietar) ; secretar – Ioan
Moța (preot ortodox); casier – Petru Belei (funcționar) și econom – Constantin Baicu
(învățător). Din comitetul de conducere mai făceau parte și alți oameni importa nți din
Orăștie (Ioan Mihaiu – proprietar, Nicolae Vlad – farmacist, Daniil David – senator

312 Carol Göllner, Gândirea economică a sașilor din Transilvania în secolul al XIX -lea, București, 1969, p.
36-38.

118 orășenesc, dr. Silviu Moldovan – avocat, dr. Aurel Muntean – avocat, Ioan Lăzăroiu –
comerciant, Dumitru Rob, A. Boca) și din afara orașului (Nicolae Andrei, paroh ortodox
în Căstău ; Ioan Fl eșeriu, î nvățător în Romos ; Iosif Indrieș, Nicolae Mihăilă), cu toții
pricepuți în chestiuni economico -financiare313.
Conform statutelor, Reuniunea a fost întemeiată ,,în scopul de a promova
înaintarea economică prin împreună lucrare și de a procura membrilor săi distracție
potrivită ”314. Având acest deziderat înaintea ochilor, comitetul Reuniunii s -a întrunit într –
o primă ședință de lucru în 20 noiembrie 1899, hotărându -se ca activitatea ,,să se înceapă
cu prelegerile economice printre popor ”. Seria p relegerilor populare urma să debuteze
chiar în iarna acelui an, anunțându -și intenția de a susține dizertații pe diverse teme, I.
Mihaiu (cultivarea trifoiului), C. Baicu (legumăritul și pomăritul), D. David (vieritul), I.
Fleșeriu (pomăritul și stupăritul ) și N. Mihăilă (tovărășiile agricole și alte însoțiri). Pentru
a-i ajuta în mod concret pe membrii săi, Reuniunea urma să procure ,,semințe de tot felul,
altoi și diferite mașini agricole ”, iar pentru a avea succes în acțiunile inițiate ,,s-a statorit
ca ea să -și înființeze și o foaie economică, care să apară sub auspiciile sale ”315.
Gazeta proiectată a apărut săptămânal la Orăștie, începând cu 25 decembrie
1899, sub numele ,,Bunul Econom ”, obiectivul său fiind de ,,a putea sta cât mai vi u în
atingere cu membrii Reuniunii și cu poporul peste tot’’ . Ziarul intenționa să redea ,,pe
lângă știrile economice de tot felul, de aproape și de departe, și știri despre toate
întâmplările de altă natură, bisericești, școlare, culturale și de orice soi , ce vor veni
înainte în sânul poporului nostru, înșirându -le pe scurt, și va avea și o foiță literară, de
desfătare’’ . Excluzând politica din rândul sub iectelor sale, ,,Bunul Econom ” își dorea să
fie ,,foaia plugarului și a măiestrului și a neguțătorului și a cărturarului român,
deaproape și de departe, străduindu -se a se încărca cu tot soiul de știri și povețe, ca
albina cu pulbere din tot felul de flori, și a plăcea tuturora’’316. Această publicație cu
profil economic a fost editată la Orăștie până în anul 1907 (când a fost transferată la
Deva, trecând în proprietatea băncii ,,Industria’’), avându -l ca redactor responsabil pe

313 Reuniunea economică , în ,,Tribuna Poporului’’, Anul III, nr. 208, 30 octombrie (11 noiembrie) 1899, p.
7.
314 Ioan I. Lapedatu, Monografia Institutu lui de credit… , p. 215, anexa XXI.
315 Un pas înainte , în ,,Tribuna Poporului’’, Anul III, nr. 219, 16/28 noiembrie 1899, p. 3.
316 Doamne -ajută! , în ,,Bunul Econom’’, Anul I, nr. 1, 25 decembrie 1899 (6 ianuarie 1900), p. 1 -2.

119 preotul Ioan Moța, iar ca proprietar -editor în anii 1905 -1907 pe protopopul Vasile
Domșa317.
În privința conducer ii Reuniunii, ea a fost asigurată de către dr. Ioan Mihu
în perioada 1899 -1907 (secondat de preotul Moța, în calitate de secretar), Ioan I.
Lapedatu în intervalul 1907 -1911, iar din 1912 funcția de președinte a fost ocupată de I.
Moța318. Prezența acestora p rintre liderii aflați la conducerea băncii ,,Ardeleana’’, explică
suportul financiar oferit Reuniunii de către această instituție de credit. Să amintim aici
doar crearea unui fond destinat special pentru uzul Reuniunii, înzestrat încă din anul
1896, care î n anul 1904 se ridica la suma de 10.000 de coroane319. Celelalte surse de venit
erau donațiile și, firește, cotizațiile achitate de către cele patru categorii de membri ai
Reuniunii : fondatori (100 de coroane), ordinari pe viață (25 de coroane), ordinari (2
coroane/an) și ajutători (1 coroană)320.
Un obiectiv imediat și permanent a fost înscrierea de membrii noi,
Reuniunea lansând un Ape l în paginile ,,Bunului Econom ”, căruia i -au răspuns pozitiv
numeroși români și fruntași de -ai lor din ți nutul Orăștiei. Aria de provenienț ă a acestora
era foarte întinsă : Almașu de Mijloc, Balomir, Binținți, Batiz, Bulzești, Băcăinți, Beriu,
Balșa, Bulbuc, Băița, Brad, Baia de Criș, Cugir, Căstău, Dobra, Densuș, Deva, Glod,
Hondol, Hațeg, Hunedoara, Mesteacă n, Măgura, Orăștie, Ormindea, Renghet, Romos,
Romoșel, Sibișel, Sereca, Simeria, Șibot, Turdaș, Tămășasa, Techereu, Țebea, Vinerea ș.
a. Spațiului geografic extins i se suprapunea o diversitate a categoriilor socio -profesionale
pe care le repre zentau noii membri ai Reuniunii : parohi, învățători, notari, avocați,
medici, primari și, nu în ultimul rând, numeroși țărani (economi)321.
O preocupare constantă a Reuniunii din Orăștie a fost să desfășoare o serie de
prelegeri în satele din apropiere a orașului, cu scopul de a oferi sfaturi pentru lucrări mai
raționale în diferite ramuri economice. Astfel de prelegeri au fost ținute în 1900, pe tot

317 Gabriel Valeriu Basa, Presa ro mânească din Orăștie și rolul ei la realizarea unității naționale , Deva,
2007, p. 119 -133.
318 Valentin Orga, Societatea românească orăștiană până la Unirea din 1918 , în ,,Revista Bistriței’’, XIV,
2000, p. 104 -105.
319 Ioan I. Lapedatu, Monografia Institutulu i de credit , p. 108.
320 Ibidem , p. 216, anexa XXI.
321 Valentin Orga, Societatea românească… , p. 105.

120 parcursul anului, începând cu cea din Orăștie (16 ianuarie)322 și continuând cu cele din
satele care făceau parte din ținutul Orăștiei : Balomir (10 februarie), Romoșel (25
februarie), Șibot (4 martie), Vinerea (18 martie), Balșa (25 martie), Turdaș (8 aprilie),
Sibișel (16 decembrie)323. În anul 1901, programul de prelegeri a cuprins satele Căstău
(17 martie) și Beriu (24 martie)324, iar în 1902 s -au prezentat dizertații la Vaidei (16
februarie), Pricaz (22 martie), Geoagiu (29 martie), Orăștioara de Jos (7 aprilie)325, Pricaz
(8 decembrie), Turdaș (15 decembrie) și Binținți (22 decembrie)326. Din anul 1905,
numărul ace stor prelegeri s -a redus consid erabil, ziarul ,,Bunul Econom ” găsind drept
cauză faptul că ,,vor fi fost costisitoare pentru cassa reuniunei și obositoare pentru
prelegători ”327. Proiectul nu a fost abandonat total, el fiind reluat în colaborare cu
despărțăm ântul Orăștie al Astrei, prima încercare comună având loc în Romos, la 15
octombrie 1905, cu un succes remarcabil328. Cele două foruri au continuat să conlucreze
și, pe 21 aprilie 1907, au organizat o acțiune comună în satul Vinerea, temele prezentate
fiind din domeniul economic și cultural329. În contextul datelor expuse anterior, se cuvine
să subliniem faptul că printre cei mai activi conferențiari pe parcursul acestor ani au fost
preotul Ioan Moța, alături de învățătorii Constantin Baicu și Ioan Fleșeriu, ac eștia
prezentând numeroase teme interesante și utile, prin care au provocat interesul celor din
lumea rurală față de agricultură, meserii, negoț sau sistemul de credit.
Pe lângă succesiunea de expuneri, demersurile Reuniunii au mai cu prins și
tipărirea în colecția ,,Biblioteca Bunul Econom” a numeroase broșuri de popularizare a
diferitelor categorii economice330, împărțirea periodică între membrii săi de altoi și
sămânță331 și oferte de închiriere pentru unele mașini agricole, adresate atâ t locuitorilor
din Orăștie, cât și celor din comunitățile rurale învecinate332. Efectele benefice ale

322 Întâia prelegere poporală a ,,Reuniunei economice” , în ,,Tribuna’’, Anul XVII, nr. 13, 19/31 ianuarie
1900, p. 51.
323 Valentin Orga, Societatea românească …, p. 106.
324 Ibidem .
325 Prelegerea de la Vaidei , în „Libertatea”, Anul I, nr. 9, 9/22 februarie 1902, p. 2; Prelegeri economice , în
Ibidem, nr. 13, 9/22 martie 1902, p. 3 ; nr. 14, 16/29 martie 1902, p. 3 și nr.17, 5/19 aprilie 1902, p. 3.
326 Valentin Orga, Societatea românească… , p. 106.
327 Prelegeri publice pentru popor , în ,,Bunul Econom’’, Anul VI, nr. 11, 26 martie n. 1905, p. 2.
328 Prelegeri economice la sate , în Ibidem, nr.42, 29 octombrie n. 1905, p. 1 -2.
329 ,,Țara Noastră’’, Anul I, nr. 20, 13 mai 1907 , p. 340.
330 Biblioteca „Bunul Econom ”, în „Libertatea”, Anul I, nr. 32, 20 iulie/2august 1902, p. 4.
331 De la Reuniunea economică , în Ibidem, nr. 2, 4 ianuarie 1902, p. 2.
332 De la Reuniunea economică , în Ibidem, nr.10, 16 februarie/1martie 1902, p. 2.

121 asociaționismului economic din zona Orăștiei au fost vizibile în preajma primului război
mondial, constatându -se creșterea procentuală a țăranilor care au d evenit proprietari de
pământ, reducerea ponderii numerice a țăranilor pauperi și a zilierilor și, nu în cele din
urmă, o oarecare îmbunătățire a stării materiale a comunităților rurale. Înfățișând starea
economică existentă la nivelul orașului Orăștie în anul 1913, ziarul ,,Cosînzeana ”
concluziona astfel : ,,Adevăratele progrese pe terenul economic se încep în Orăștie, cam
pe la anul 1898, când se înființează >Reuniunea economică< la inzistința dlui Dr. Mihu
și a institutului de credit >Ardeleana<. Înainte de data aceasta orice mișcare economică
se face în mod firesc numai, fără vreo altă organizație stabilită de mai înainte. Poporul
muncește după cum îl taie capul și încetul cu încetul dă înainte, adevărat foarte puțin,
dar totuș dă… Așezați pe la margini, românii la început au lucrat pământurile sașilor și
numai încetul cu încetul ajung la proprietate și se stabilesc și pe străzi mai regulate,
înspre inima orașului. Cei mai mulți s -au tras încoace de prin satele învecinate, la
început ca zileri, ca servitor i, lucrând pământurile străinilor și așa putem spune că
Orăștia, ca atare, a fost românizată, căci de la început familiile române au fost într -un
număr foarte redus în oraș. […] Poporația venită de pe la sate a ajuns la proprietate în
felul acela, că străi nii au început să vândă moșiile, dându -se altui izvor de câștig :
meseriilor și negoțului. […] Starea materială se îmbunătățește în felul acesta și ea an de
an, după cum îndrumările economice date regulat de >Reuniunea economică< prind
rădăcini și se răspân desc. Azi poporul e relativ bine situat. Are gospodărie bine aranjată,
la muncă e stăruitor și neobosit’’333. Astfel, la începutul secolului al XX -lea, o parte din
românii aflați în ținutul Orăștiei, care alcătuiau majoritatea populației și erau lipsiți de
drepturi politice, s -au transformat dintr -o populație exclusiv rurală într -un grup important
care a migrat către mediul urban spre a găsi de lucru. La început stingheră în societatea
citadină, această populație și -a conservat etnia, dar a renunțat la identi tatea rurală, pentru
a se bucura de avantajele transformărilor economice și ale mobilității sociale, contribuind
în final la schimbarea la față a orașului.
***
Industria. Sistemul e conomic din ținutul Orăștiei a cuprins, pe lângă agricultură și
ocupațiile complementare acesteia, practicarea unor meserii, care au evoluat de la

333 Viața românească în Orăștie , în „Cosînzeana”, Anul III, nr. 35 -36, 14 septembrie 1913, p. 515 -516.

122 producția manufacturieră către cea de tip industrial. Alături de meșteșugurile cu o lungă
tradiție medievală, începând cu epoca modernă are loc o dezvoltare timidă a industriei,
orașul încercând să țină pasul cu procesul de modernizare care a cuprins societatea urbană
din Transilvania. Dacă luăm în discuție ca repere ale industrializării numărul de fabrici,
gradul de înzestrare cu echipamente tehnice, proporția numerică a forței de munc ă,
producția obținută și rentabilitatea activității desfășurate, observăm faptul că la Orăștie a
predominat industria mică și mijlocie. Au existat numeroase întreprinderi mici și medii,
cu o forță de muncă locală românească, provenind din oraș și zonele li mitrofe. La Orăștie
nu a avut loc o revoluție industrială și nici o urbanizare explozivă, dar cu toate acestea
regăsim semnele modernității, cifrele statistice confirmând scăderea numerică a celor
interesați de deprinderea unui meșteșug și sporirea celor i mplicați în industrie și în alte
sectoare economice neproductive.
Scaunul Orăștiei, prin așezarea sa geografică și dispunând de importante
bogății naturale, a fost destinat să devină o zonă preponderent meșteșugărească și
comercială. A ceste realități explică dezvoltarea meseriilor în acest perimetru geografic de
timpuriu, încă din 1376 la Orăștie fiind menționate documentar un număr de 25 de branșe
meșteșugărești, iar meșteșugarii erau organizați în 19 bresle: măcelari, brutari, pielari ,
tăbăcari, cizmari, fierari, blănari -cojocari, pălărieri, funari, țesători de lână, olari, croitori
și altele334.
Această amplă viață meșteșugărească s -a conservat pe parcursul secolelor,
modificări importante intervenind după revoluția de la 1848 -1849, moment ce marchează
apariția unor dificultăți în existența breslelor. Într -un ritm lent, dar ireversibil, dezvoltarea
industrială a împins meșteșugurile pe plan secundar, odată cu cerințele tot mai mari ale
pieței, pe care breslele nu le m ai puteau satisface. Această stare de lucruri s -a consemnat
și la Orăștie, unde s -a continuat tradiția meșteșugărească, chiar dacă în urma legii
industriale din 1851 a fost înlăturat monopolul exclusivist de breaslă. Autorizația de
exercitare a meseriei a ieșit astfel de sub autoritatea breslelor și a intrat în atribuțiile
organelor de stat. Anul 1859 a marcat introducerea unui regulament pentru exercitarea
liberă a industriei, breslelor retrăgându -li-se toate drepturile asupra producției, pieței,

334 Olimpia Palamariu, Documente ale breslei tăbăcarilor din Orăștie existente în arhivele hunedorene , în
„Sargetia”, XIII, 1977, p. 397.

123 prețurilo r, calfelor și ucenicilor etc., și impunându -li-se să intre în corporațiuni
industriale, alături de oricare întreprinzător. În urma adoptării legii pentru libera
exercitare a meseriilor (1872) s -au înființat uniunile industriale. Articolul 8 al legii
preve dea înființarea uniunilor industriale, a asociațiilor industriale, care în prima fază
aveau aspectul unor largi organizații de corporații industriale. Cea dintâi uniune
industrială din comitatul Hunedoara a luat naștere la Orăștie, în 1879 fiind organizată
Uniunea industrială a cizmarilor, cu un număr de 68 de membri335.
Legislația amintită anterior a schimbat treptat organizarea economică a
Transilvaniei, breslele devenind practic niște asociații de profesioniști cu caracter civil,
lipsite de orice drept de monopol. Pentru românii din Orăștie și zonele limitrofe a fost o
șansă nesperată de a sparge monopolul deținut de sași, astfel că în a doua jumătate a
secolului al XIX -lea au apărut destui meseriași români și maghiari independenți, ia r
majoritatea calfelor și ucenicilor erau negermani. Așa cum se poate constata dintr -un
conspect întocmit de Camera de Comerț și Industrie din Brașov, datele comparative
privind numărul meseriașilor din orașul Orăștie în perioada 1848 -1883, arată o creșter e
semnificativă, de la 233 de meseriași în 1848 la 497 în anul 1883, cu un spor real de
113,31%, adică de 264 noi meseriași. Dacă la 1848 meseriașii ,,străini’’ erau în număr de
194 (83,26% din numărul total), peste trei decenii, în 1883, suma lor se dubla se și
ajunsese la 389 (78,27% din cifra totală), cu un spor numeric real de 195 de noi
meseriași, adică 100,52%. Sporul numeric și procentual este evident și în cazul
meseriașilor români, care au crescut de la 39 (16,73% din numărul total) în anul 1848, la
108 (21,73% din cifra totală) în anul 1883. În intervalul temporal 1848 -1883, românii au
avut un spor real de 69 de noi meseriași, adică 176,92%. Cel care a trimis datele Camerei
din Brașov, avocatul Avram Tincu, sublinia că ,,în genere starea poporului p utem zice că
în Orăștie e mai bună decât la anul 1848, dar meseriașii români (timari, argăsitori) au
decăzut tare, fiindcă n -au învățat nimic; și azi avem maeștrii buni, care nu știu scrie” .
Pentru ca românii să prospere în plan economic, dr. Tincu susține a că ,,n-avem decât să
ne facem fiecare datoria față de binele poporului român și el va progresa”336.

335 Anton E. Dörner et al ii, op. cit. , p. 68 -70.
336 Bartolomei Baiulescu, Disertațiune despre necesitatea promovarei si protectionarii meseriilor intre
romani , în ,,Transilvania”, Anul XIV, nr. 23 -24, 1 -15 decembrie 1883, p. 168.

124 După 1848, breasla timarilor (argăsitorilor), singura în care activau românii,
a mai supraviețuit două decenii, dar ,,în urma împrejură rilor externe nefavorabile, nu s –
au putut menține nici chiar pe ei înșiși, așa că în scurtă vreme au dispărut cu totul’’ .
Drumul care li s -a deschis românilor spre meserii și negoț a fost parcurs cu succes de
către Simion Corvin senior, primul croitor româ n care s -a stabilit în Orăștie prin anii
1866 -1868. La insistențele avocatului Avram Tincu și ale altor intelectuali români așezați
după el în Orăștie, cum au fost Samoil Pop, Ioan Mihaiu și dr. Ioan Mihu, populația din
oraș a început să conștientizeze imp ortanța meseriile, iar în scurt timp ,,s-au plasat la
meserii primii ucenici români’’337. Situația nu s -a schimbat spectaculos în scurt timp,
deoarece abia 2 -3 băieți de români ,,se ofereau la meserii’’ , mai ales aceia care primeau
un ajutor financiar (de 60 de florini) din fundațiunea ,,Andronic’’, votat de Consistoriul
arhidiecezan de la Sibiu. Însă majoritatea tinerilor, după ce studiau 3 -4 ani, preferau să se
întoarcă la coarnele plugului în loc să devină meseriași338. Intelectualii și -au intensificat
efort urile, ducând o campanie susținută pentru promovarea meseriilor printre români prin
articole de presă, conferințe în cadrul despărțământului Orăștie al Astrei, dizertații în
adunările Reuniunii economice, tipărirea unor broșuri etc. Rezultatul acestora a f ost o
creștere numerică a celor care urmau cursurile școlilor de meserii, în anul 1899 fiind
înscriși 78 de elevi din Orăștie, sub cifra Brașovului (178 de copii), dar peste orașe ca
Făgăraș (52), Bistrița (44) sau Sibiu (21)339.
Creștere a proporției celor care îmbrățișau meseriile a fost urmată, în mod
firesc, de sporirea numărului de ateliere românești la nivelul orașului Orăștie. Pentru anul
1899 au fos t înregistrați 193 de meseriași : 77 de maeștri români, împărțiți în 18 branșe
(zidari , bărdași, pantofari, cojocari, morari, tâmplari, pielari, tipografi, fauri, rotari,
edificatori ș. a.), 42 de sodali și 74 de învățăcei340. Datele statistice pentru anul 1905 arată
o creștere numerică peste tot (2 80 de meseriași, grupați astfel : 79 de maeșt ri, 201 sodali),
dar și o reducere a specializărilor la 17341. Tendința ascendentă s -a păstrat pe mai departe,

337 Ioan I. Lapedatu, Monografia Institutului de credi t…, p. 6.
338 Viața românească în Orăștie , în „Cosînzeana”, Anul III, nr. 35 -36, 14 septembrie 1913, p. 515.
339 Învățăcei români la meserii , în ,,Bunul Econom’’, Anul I, nr. 7, 12/24 februarie 1900, p. 3.
340 Meseriile în Orăștie , în Ibidem, nr. 1, 25 decembri e 1899 (6 ianuarie 1900), p. 7.
341 Serate de -ale meseriașilor români , în Idem, Anul VI, nr. 38, 1 octombrie n. 1905, p. 5.

125 astfel că în anul 1913 s -a ajuns la 115 maeștri, care reprezentau toate branșele, în afară de
cele de tinichigiu, sitar, pălărier și funar, la 100 de sodali și 200 de învățăcei.342.
Toate aceste cifre ne arată că românii din Orăștie își doreau progresul
economic, numărul lor destul de însemnat îndemnându -i să se organizeze într -o reuniune
la nivel de ramură, după modelul celor deja e xistente. La inițiativa lui Petru P. Barițiu,
conducătorul tipografie i ,,Minerva” din Orăștie, în primăvara anului 1899 a avut loc, în
sala școlii confesionale din oraș, o întrunire cu maeștrii români localnici, cu scopul de a li
se explica importanța unor astfel de forme de asociere. Coordonatorul discuțiilor,
protopopul ortodox Vasile Domșa, a confirmat că ,,dorește din toată inima înaintarea
tuturor credincioșilor săi pe toate căile, și deci și a meseriașilor de sub păstorirea d –
sale’’ . El considera că m eseriașii din Orăștie ,,întruniți cu toții la un loc, ar putea săvârși
fapte folositoare pentru ei îndeosebi, și totodată și pentru neam” . De asemenea, credea
că reuniunea ar fi utilă și pentru învățăceii români, deoarece ,, avem peste 50, la diferite
mese rii, care eliberându -se, și neavând nici un loc comun de întrunire, se pierd apoi
printre străini”343.
Proiectul de statute trimis autorităților spre aprobare, a fost respins de mai
multe ori, ministerul de interne solicitându -le meseria șilor români să se înscrie în
reuniunile (neromâne) similare344, ce existau deja în Orăștie. În acest context, meseriașii
au decis să se alăture ,,Reuniunii economice’’ române din oraș, considerând că ,,în cadrul
statutelor acesteia se pot dezvolta destul de liber și cu succes”345. În primăvara anului
1902, la invitația făcută de dr. Ioan Mihu, președintele Reuniunii, meseriașii s -au afiliat
ca secție industrială, distinctă de cea agricolă, sub numele de ,,Secția industrială a
Reuniunii economice din Orăștie’’. Ca președinte a fost ales protopopul Vasile Domșa,
însă acesta s -a retras după câteva ședințe, datorită multiplelor însărcinări pe care le avea
în oraș. În locul său a fost desemnat învățătorul Constantin Baicu, directorul școlii

342 Viața românească în Orăștie , în „Cosînzeana”, Anul III, nr. 35 -36, 14 septembrie 1913, p. 516.
343 Un pas înainte , în ,,Revista Orășt iei’’, Anul V, nr. 20, 15/27 mai 1899, p. 78.
344 În anul 1897 se înființase ,,Corporația industrială din Orăștie’’, care avea printre membri săi sași,
maghiari și români. Cf. Valentin Orga, Societatea românească , p. 108.
345 Meseriașii români din Orăștie , în ,,Bunul Econom”, Anul I, nr. 49, 2/15 decembrie 1900, p. 5.

126 confesionale ortodoxe din Orăștie, care a deținut această funcție până în anul 1908, când
i-a urmat Adrian Cristea, funcționar la banca ,,Ardeleana’’346.
Începuturile activității reuniunii au fost dificile, deoarece ,,afară de vreo
câțiva meseriași însuflețiți dar săraci, n -a avut nimic” . Treptat, prin donații și din
veniturile obținute în urma organizării unor serate literare și teatrale, reuniunea a ajuns să
dețină un sediu, în care membrilor le stăteau la dispoziție ,,o frumoasă bibliotecă, gazete,
piano, biliard , tablă ș. a.” . După un deceniu de existență, în anul 1912 reuniunea avea 9
membri pe viață și 80 de membri ordinari (maeștri și calfe). Averea se ridica la suma de
2.300 de coroane, depusă spre păstrare la ,,Ardeleana”. La 14 iulie 1912, cu ocazia
sfințir ii steagului societății de către preotul Ioan Moța, marele comerciant Ioan I. Vulcu a
înființat o fundațiune de 1.000 de coroane, cu scopul ,,de a se ajuta învățăceii de
meseriași români’’347. Toate acțiunile întreprinse de meseriași sub cupola acestei
organ izații au vizat mai multe planuri (profesional, cultural, educativ), iar un susținător
apropiat i -a fost banca ,,Ardeleana’’, cea care începând din 1901 a oferit în fiecare an
două ajutoare de câte 200 de coroane pentru ,,tineri industriași ce urmează curs uri
speciale’’348.
Așa după cum aminteam anterior, alături de meșteșugurile cu o lungă tradiție
medievală, începând cu epoca modernă a avut loc o dezvoltare timidă a industriei, orașul
încercând să țină pasul cu procesul de modernizare ca re a cuprins societatea urbană din
Transilvania. După 1849, în noile condiții create de revoluție, industria Transilvaniei a
progresat lent până către ultimele două decenii ale secolului al XIX -lea. În astfel de
condiții, Dimitrie Moldovan remarca lipsa ma rilor întreprinderi industriale moderne și
predominarea micilor ateliere meșteșugărești în zona pe care o cârmuia, în calitate de
adjunct civil al generalului Adolf Kriegsau, conducătorul districtului militar Alba Iulia. În
raportul său privind situația di strictului pe anii 1850 -1852, D. Moldovan ap recia că așa –
zisele ,,fabrici” de bere care funcționau la Teiuș, Orăștie, Deva și Galații Hunedoarei,
,,aproape că nu puteau fi numite amenajări industriale’’349.

346 Sfințirea steagului societății meseriașilor români din Orăștie , în ,,Cosînzeana”, Anul II, nr. 36, 8
septembrie 1912, p. 439.
347 Ibidem .
348 Ioan I. Lapedatu, Monografia Institutului de credit , p. 108.
349 Liviu Botezan, op. cit ., p. 587.

127 Un alt raport , din anul 1856, referitor la situația existentă în comitatul
Hunedoara, consemna date semnificative pentru dezvoltarea industriei extractive și
prelucrătoare. Argila, ufilizată în olărit și la producerea țiglelor, se exploata în zone ca
Orăștie, Hălmagiu, Pui, Deva, Ilia, Hațeg. Prelucrarea se realiza în atelierele de la
Orăștie, Baru Mare, Târnăvița, Obârșia, Roșcani, Hațeg, Sarmizegetusa etc. Numărul
lucrătorilor, care preponderent proveneau din foștii iobagi și jeleri sărăciți, se situa, în
atelierele de prelucrare, înt re 5 și 20, fiind plătiți zilnic cu un salariu de 20 -30 creițari.
Valoarea produselor prelucrate din argilă se situa între 30 -2.500 florini. De la Bucova și
Sarmizegetusa se extrăgea marmură, iar gipsul se obținea de la Hobița și din jurul
Orăștiei. De ase menea, în aceste zone existau șteampuri și mori de piatră pentru
prelucrarea pietrei care se folosea la fundații, în zidărie etc.350.
În cea de a doua jumătate a secolului al XIX -lea, la Orăștie s -au pus bazele
primelor întreprinderi ind ustriale, alimentate cu mână de lucru din oraș și comunitățile
rurale limitrofe. Activitatea intensă de construcții, în general, și cea de organizare a
drumurilor de fier au favorizat o anumită dezvoltare a capitalismului. Industria zonei
Orăștiei, după in cluderea Transilvaniei în teritoriul vamal austro -ungar (1867), a fost însă
concurată de mărfurile austriece și maghiare, stingherită de măsurile discriminatorii ale
statului maghiar etc. Această situație ne explică, în parte, de ce în acest perimetru
geog rafic nu vom găsi o industrie foarte puternică, de ce orașul nu a beneficiat de o
dezvoltare prea amplă sub raport industrial.
În perioada postrevoluționară, în zona Orăștiei s -au organizat câteva
întreprinderi și fabrici mai importante, aparținân d în general industriei prelucrătoare, între
care se numărau prelucrarea pieilor, a lemnului, morăritul, materiale de construcții,
distilerii de spirt etc. Majoritatea acestor capacități de producție erau în proprietatea
burgheziei locale, îndeosebi cea de origine germană și maghiară. Astfel, Rudolf Kaess
deținea la Orăștie o fabrică de gips și o moară cu aburi351. La 1 mai 1860 se atestă intrarea
în funcțiune a două fabrici de fierărie (forje) în satele Cugiru Nou și Sibișel, pentru care
directorii fabricilo r au cerut ajutor de la magistratul orașului Orăștie cu scopul de a

350 Viorel Vânătoru, op. cit ., p. 130.
351 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate , op. cit ., p. 108.

128 procura 170 de cărți de muncă, necesare pentru angajarea noilor muncitori352. Din 1866
funcționa în Orăștie Fabrica de spirt „Friederich Schuleri”, dotată cu o instalație de
distilare a spir tului și câteva cazane de fiert țuică, ale cărei produse erau solicitate și în
afara ținutului hunedorean. Documentele confirmă faptul că fabrica a fost una dintre
primele întreprinderi industriale care a introdus, în 1873, ca forță motrice în procesul de
producție o mașină cu aburi de 12 cai putere. De altfel, fabrica de spirt din Orăștie a fost
singura unitate industrială mare de acest gen din comitatul Hunedoara, în tot timpul
existenței sale. Distrusă de un incendiu în anul 1896, fabrica a fost reconstr uită pe baze
moderne și și -a sporit numărul de salariați. Răspândirea mașinilor cu aburi este
confirmată de o statistică din 1881, care menționează că în Orăștie se utilizau 4 astfel de
mecanisme : o mașină era folosită la fabricarea spirtului și avea 12 ca i putere, iar alte trei
mașini erau utilizate în agricultură, la batozele de treierat, și aveau câte 8 respectiv 3 cai
putere353.
La Orăștie, morăritul avea o tradiție medievală, astfel de unități regăsindu -se
și în epoca modernă, perioa dă în care au activat intens 3 mori mari, una înființată în 1871.
În anul 1880, la Orăștie s -a înființat „Săpuneria și lumâneria Mihail Breckner”, mult mai
modestă decât fabrica de spirt, având practic dimensiunile unui at elier. Din anul 1889 s -a
organizat în oraș Fabrica de cărămidă și sticlă „Friedrich Wagner”, ale cărei capacități
producție au fost extinse în anul 1897. Statisticile firmelor individuale din epocă,
menționează, pentru anul 1898, Fabrica de cărămidă „Rober t Frank”, iar în 1910 este
înregistrată Fabrica de gips „Kaston Aladar”354.
Puncte de lucru industriale se întâlneau și în zonele limitrofe, de exemplu la
Șibot, unde într -un document din anul 1895 este menționată „Întreprinderea fierăst răului
mecanic”, ce producea diferite sortimente de cherestea355. Dar cel mai important rol în
viața economică din zona Orăștiei l -a avut ,,Fabrica de fier și oțel’’ din Cugir, înființată
încă din anul 1799. Forța de muncă folosită aici era numeroasă, și con sta din muncitori
permanenți, muncitori sezonieri și particulari angajați numai pe durata unor lucrări
ocazionale. În anul 1871 efectivul fabricii a fost de 100 de lucrători, repartizați în funcție

352 Îndrumător în Arhivele Statului , p. 71.
353 Ibidem , p. 71 și 153; Ion Iliescu, Tiberiu Istrate , op. cit ., p. 108.
354 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate , op. cit ., p. 97 -98.
355 Ioan Mițariu, Șibotul, sat de pe Câmpul Pâinii , Sibiu, 200 2, p. 121.

129 de locurile de muncă (cuptoare, laminoare, ateliere, între ținere). Produsele fabricii din
Cugir erau foarte cunoscute și solicitate, iar comercializarea lor, cu unele excepții, era
foarte activă, deoarece „[…] produsul de fier de aici este cel mai bun dintre toate ce se
găsesc în comerț” . În vederea creșterii vân zărilor, direcția uzinei a deschis, începând cu
anul 1862, depozite de mărfuri la Sebeș, Cluj, Turda, Sibiu, Târgu Mureș și Brașov. În
special din Sibiu, produsele fabricii erau exportate dincolo de Carpați, în România. În
anul 1880, spre a se face față li psei de apă în perioada de iarnă și în perioada plutăritului
pe timpul verii, a intrat în producție la fabrica din Cugir prima mașină cu aburi,
demersurile pentru achiziționarea ei fiind făcute de Marian Pistl, conducătorul fabricii.
Tot în același an, Fab rica de fier din Sibișel, după o existență îndelungată (luase ființă în
1803), a fost desființată și au fost strămutate la Cugir o parte din utilajele de acolo,
precum și 17 familii de muncitori calificați. În anul 1900, când sărbătorea un secol de la
înființare, fabrica oferea de lucru în permanență unui număr de 500 de muncitori, cărora
li se adăugau cei angajați pentru munca în pădure și cei sezonieri. O dezvoltare deosebită
se observa și în producția fabricii, care a ajuns în anul 1900 la circa 60.000 q oțel
comercial, 20.000 q piese din oțel turnat, 2.000 q oțeluri aliate și de scule. Produsele
fabricii, în general unelte și scule din domeniul agrar și industria mineritului, erau
comercializate în întreaga monarhie austro -ungară, în țările din Europa Oc cidentală,
Orientul Îndepărtat, chiar și în Statele Unite. Alături de Fabrica de fier, la Cugir mai
existau în anul 1913 alte câteva întreprinderi mici: „Făurăria de unelte de fier” a lui
Eugen Pistl; un gater acționat de un motor cu aburi; un depozit de c herestea și lemne de
foc; câteva întreprinderi de exploatări forestiere, pentru care s -a construit o cale ferată
forestieră pe Râul Mic356.
Dezvoltarea industrială a Transilvaniei din epoca dualismului a fost
încurajată de construcția căi lor ferate, a uzinelor electrice și de extinderea comunicațiilor
(telegraful, telefonul), toate aceste elemente provocând și o schimbare a modului de
viață357. În ținutul Orăștiei, după ce secole întregi relațiile între diverse comunități au avut
ca mediatoa re rețeaua rutieră tradițională și deplasarea cu plutele pe râul Mureș, din a

356 *** Cugir – 500 (1493 -1993 ), Coordonatori Szappanyos Elena, Aurel V oicu, Sibiu, 1993, p. 62 -65.
357 Iosif Marin Balog, Transporturile și comunicați ile: evoluție și semnificație în procesul modernizării
economice a Transilvaniei la mijlocul secolului al XIX -lea, în ,,Revista Bistriței’’, Anul XX, 2006, p. 235 –
247.

130 doua jumătate a secolului al XIX -lea răspândirea valorilor materiale a fost stimulată de
noile mijloace de transport : căile ferate. În Transilvania construirea primelor linii de cale
ferată s -a realizat relativ târziu, cu o diferență de trei decenii după începerea unor
asemenea lucrări în Austria (1838). Abia în intervalul temporal 1867 -1873 au fost
construite arterele principale Oradea -Cluj-Brașov și Arad -Simeria -Teiuș.358. Ziua d e 8
decembrie 1868 a devenit una istorică pentru comunitatea din Orăștie, deoarece ,,drumul
de fer’’ care trecea prin oraș (linia Arad -Teiuș) a fost străbătut, în premieră, de un tren
compus din locomotiva ,,Săvârșin” și 25 de vagoane de marfă. Datorită ti mpului ploios,
inaugurarea liniei s -a făcut numai la 22 decembrie 1868, când pe la orele prânzului a
trecut prin Orăștie primul tren de persoane, intitulat „Radna”, cu care s -a inaugurat linia
ferată de la Arad până la Alba Iulia359. Ritmul dezvoltării econo mice a zonei a fost
amplificat din anul 1906, când a fost dată în folosință calea ferată în lungime de 12,5 km,
care realiza legătura între Cugir și gara Șibot, iar prin aceasta se conecta cu artera
principală Arad -Simeria -Teiuș. Pe linia ferată Cugir -Șibot au circulat trenuri mixte,
compuse din vagoane de marfă și de călători360.
Tot ca un semn al modernizării trebuie considerată și lumina electrică,
introducerea acesteia în orașele din Transilvania producându -se în ultimele două decenii
ale secolu lui al XIX -lea. Fiind un oraș mic, în Orăștie uzina electrică a luat ființă ca o
întreprindere privată, prin eforturile unui proprietar local, Rudolf Kaess. Operațiunea a
debutat în luna mai a anului 1899, prin așezarea stâlpilor și a celor 11 transformato are
necesare, urmând ca lucrările să se finalizeze în luna septembrie a aceluiași an361. Din
cauza unor întârzieri, instalația a început să funcționeze abia în februarie 1900, locuitorii
remarcând imediat faptul că ,,lumina e curată și plăcută, albă față de galbena lumină a
lampelor cu petroleu’’362. Prin realizarea instalației electrice, orașul Orăștie a devenit
prima localitate electrificată din comitatul Hunedoara, în condițiile în care majoritatea
comunităților din Transilvania erau neelectrificate, iar age nții economici care beneficiau

358 Carol Göllner, op. cit. , p. 101.
359 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, op. cit. , p. 97.
360 Szappanyos Elena, Aurel V oicu, op. cit. , p. 106.
361 Introducerea luminei electrice , în ,,Revista Orăștiei’’, Anul V, nr. 20, 15/27 mai 1899, p. 79.
362 Lumina electrică în Orăștie , în „Bunul Econom”, Anul I, nr. 8, 19 februarie/3 martie 1900, p. 6.

131 de această facilitate erau puțini. Până la finalul anului 1900, orașul avea deja un număr de
10 străzi iluminate public363.
Două dintre minunile tehnicii secolului al XIX -lea, telegraful și telefonul, au
amplificat com unicațiile dintre comunitățile din acest areal geografic. La Cugir, în 1896,
existența unei populații numeroase, progresul economic și necesitatea extinderii
serviciilor poștale (un oficiu poștal exista din 1880) au făcut necesară și posibilă
montarea unui telegraf, considerat în acea vreme un mijloc destul de rapid și eficient de
comunicare între oameni. Un pas înainte a fost realizat în 1907, prin instalarea primului
telefon din Cugir364. Începând cu anul 1911, legătura dintre Orăștie, satele limitrofe și
Deva, reședința comitatului Hunedoara, a fost facilitată prin darea în folosință a rețelei de
telefoane care unea cele două centre urbane hunedorene365.
***
Comerțul. Producția agricolă, meșteșugărească și industrială rezultată din practicarea
diverselor mese rii, și -a găsit o bună valorificare prin dezvoltarea treptată a comerțului.
Odată cu creșterea însemnată a populației, la Orăștie, alături de negustorii sași sau
maghiari au apărut și cei de origine română. Mărfurile erau vândute, în lipsa unei
companii co merciale, prin intermediul unor mici magazine private, de regulă de detail și
mai puțin en gros. Afacerile dezvoltate astfel erau mai degrabă de interes local, cel mult
regional, deși unii dintre comercianți încercau să -și popularizeze bunurile la nivel
provincial, reușind să fie cunoscuți mai ales în zona de sud -vest a Transilvaniei. Același
comerț cu amănuntul, în care erau oferite cumpărătorilor mărfuri de origine agricolă,
animalieră și industrială, se putea întâlni cu ocazia târgurilor săptămânale ori anuale,
organizate în diverse locuri din ținutul Orăștiei. Îndeosebi piața din Orăștie a devenit un
însemnat centru comercial, țăranii din comunitățile învecinate sosind aici în număr mare,
cu dorința de a vinde sau de a achiziționa, după caz, produse agr icole, vite cornute pentru
prăsilă și lemne.
În 1860, printre primii comercianți din Orăștie care au practicat micul negoț
cu articole de băcănie și cu produsele ce prisoseau gospodăriilor țărănești, s -au aflat doar
4 persoane: Tatarți , Görög, Brădean și Schuster. Deși după n ume era grec, Spiridon

363 Îndrumător în Arhivele Statului , p. 64.
364 Szappanyos Elena, Aurel V oicu, op. cit. , p. 108 -109.
365 Îndrumator în Arhivele Statului , p. 64.

132 Tatarți se considera român și aparținea confesiunii ortodoxe, pe care a sprijinit -o financiar
în dese rânduri. Acestor negustori li se adăugau vreo 3 -4 cârciumari români366. În
conspectul întocmit de Camera de Comerț și Industrie din Brașov, datele pentru anul
1883 amintesc prezența a 46 de comercianți în Orăștie, dintre care 41 erau ,,străini’’ și
doar 5 erau români367. Faptul că negustorii și cârciumarii români nu au fost statornici în
afacerile lor este demonstrat de situația existentă în anul 1885, când pe piața orașului își
desfăceau mărfurile doar doi comercianți români (George Baciu și Ioan Lăzăroiu), cărora
li se alăturau și 2 -3 cârciumari368.
Unul dintre cei care au sprijinit în mod repetat orientarea tinerilor către
meserii și comerț, a fost preotul Ioan Moța din Orăștie. Într -o prelegere din 1895,
susținută în cadrul Astrei, el afirma că : ,,Orice popor care dorește a se avânta la un grad
mai înalt de cultură, înainte de toate trebuie să îngrijească ca să ajungă la bunăstare.
Bunăstarea este întărirea puterilor lui. Și ajuns la bunăstare, ușor îi va fi să urce apoi
repede și pe scara culturii în sus. Prin bunăstare la cultură!’’ . Părintele arăta că
drumurile ce duc la bunăstare sunt mai multe, cele mai însemnate fiind cultivarea
pământului, creșterea animalelor, meseriile și comerțul. Deoarece orașele erau locuite cu
predilecție de meseriași și neguțători, iar numărul celor de origine română era redus,
preotul Moța făcea un apel către populația din Orăștie și zonele limitrofe pentru a
contribui la schimbarea situației existente : ,,[…] din tot sufletul trebuie să le strig ăm
oamenilor din poporul nostru : Îmbrățișați cu amândouă mâinile meseriile și
neguțătoria!’’369. Aceleași vederi erau împărtășite de către dr. Ioan Mihu, cel care credea
că trebuie ,,să îndemnăm tinerii noștri și cu acest prilej, a se pregăti pentru această
carieră și frumoasă și folositoare, stăruind a se desăvârși cât mai mult, cercetând și
școalele comerciale anum e’’370.
Cum reclama, respectiv publicitatea în toate formele sale, a contribuit la
dinamizarea activității comerciale, pe lângă diversele gazete din Orăștie, românii au
folosit ca mijloc de propagandă coloanele foi i ,,Târg de imobile’, c e apărea de două ori pe

366 Ioan I. Lapedatu, Monografia Institutului de credit , p. 7.
367 Bartolomei Baiulescu, op. cit ., p. 168.
368 Ioan I. Lapedatu, Monogr afia Institutului de credit , p. 7.
369 I. Moța, Despre îmbrățișarea meseriilor și a comerciului , în ,,Transilvania’’, Anul XXVI, nr. 3, 15
martie 1895, p. 69 -81.
370 Dr. Ioan Mihu, Școale comerciale , în „Bunul Econom”, Anul I, nr. 19, 6/19 mai 1900, p. 1.

133 lună în oraș cu subtitlul ,,Organ special de concentrare a anunțurilor de folos general, de
pe teritoriul monarchiei austro -ungare’’. Adresându -se unui public foarte divers, foaia
anunța că dorește să fie contactată de : ,,Cine doreș te a vinde sau a cumpăra în timpul cel
mai scurt : moșii, păduri, băi (mine), fabrici, fabrici de țigle, mori, joagăre, neguțătorii
complete, cârciumi, băcănii de toată mărimea etc. Sau cine caută ocupațiuni, servitori,
oficii, lucru să se adreseze la admi nistrația foii’’371.
La începutul secolului al XX -lea, în 1902, sub titlul ,,Când v eniți la Orăștie –
nu uitați a cerceta pentru trebuințele ce aveți D -v. următoarele firme’’, ziarul
,,Libertatea’’ publica numele a 19 comercianți români ș i profilul afacerilor deținute de
aceștia372. Peste un deceniu, în 1913, cifra negustorilor a ajuns la 14, practicând activități
comerciale în oraș următorii: ,,1. Ioan I. Vulcu, mare comerciant de coloniale, fer,
făinuri, bumbacuri etc.; 2. Sebastian Bornem isa, librar; 3. Ioan Rob, coloniale; 4. Simion
Corvin jun., haine de modă de bărbați; 5. Pascu și Inișca, manufactură; 6. Aurel Oprean,
manufactură; 7. Ioan Lăzăroiu, manufactură; 8. Aurel Muntean, manufactură; 9. Cornel
Demeter, farmacie; 10. Artemiu Bras sai, pielărie; 11. I. Grădină, sticlărie și porțelan;
12. Nicolae Nicoară, coloniale; 13. Ieronim Damian, coloniale și 14. dr. A. Muntean,
făinuri ”373.
Alături de acest comerț urban, exista și unul ambulant, mărfurile circulând în
zilele d e târg, schimbul de mărfuri fiind unul complex iar volumul tranzacțiilor destul de
ridicat. În funcție de diverse criterii, existau târguri mai mari sau mai mici, anuale ori
săptămânale, de mărfuri sau de vite (zise și ,,târguri de țară’’).
Trebuie să amintim și faptul că, în a doua jumătate a secolului al XIX -lea,
activitatea comercială din Transilvania a fost influențată de o serie de evenimente – ne
referim la uniunea vamală cu Austria din 1850, la convențiile vamale cu România (1875
și 1891) și la războiul vamal dintre Austro -Ungaria și România din 1886 -1891, care luate
global sau individual, au avut consecințe asupra domeniului economic din Transilvania,
afectând în aceeași măsură și sectorul comercial374.

371 „Bunul Econom” , Anul V, nr. 44, 20 noiembrie n. 1904, p. 7.
372 ,,Libertatea’’ , Anul I, nr. 54, 25 decembrie 1902, p. 5.
373 Viața românească în Orăștie , în „Cosînzeana”, Anul III, nr. 35 -36, 14 septembrie 1913, p. 517.
374 Rodica Irime scu-Andruș, Lista târgurilor din Transilvania, Banat și România (1852 -1918 ), în
„Sargetia”, XVI -XVII, 1982 -1983, p. 389.

134 În ținut ul Orăștiei, pe perioada dualismului s -au desfășurat costant târguri la
Orăștie, Șibot și Vinerea. Cuantificarea zilele de târg arată că între evoluția localităților
respective și zilele de târg a existat o puternică interdependență. Astfel, evaluând numer ic
zilele de târg din anul 1884, constatăm că ele au fost cuprinse p e parcursul următoarelor 8
luni: ianuarie (Șibot), februarie (Orăștie, Șibot), aprilie (Vinerea), mai (Orăștie), iunie
(Șibot), septembrie (Orăștie), noiembrie (Orăștie) și decembrie (Vine rea)375. Cele 4
târguri care se țineau în Orăștie pe parcursul a doar 12 luni, erau o consecință firească a
dezvoltării meseriilor și arată rolul tot mai important pe care l -a jucat schimbul de mărfuri
în viața orașului.
***
Creditul. În a doua jumătate a se colului al XIX -lea, existența unei burghezii românești
incipiente în orașul Orăștie, ca și necesitățile crescânde de credit ale meseriașilor,
negustorilor și agricultorilor români, s -au constituit în premise pentru înființarea unei
bănci românești. Alături de asociațiile românești, dar acționând cu metode și mijloace
specifice, noul institut de credit urma să contribuie la dezvoltarea comunităților românești
din oraș și din vecinătate, și la emanciparea economică și financiară a acestora de sub
dominația so cietăților bancare străine (neromâne).
Lipsa de capital era un factor care frâna progresul economic al românilor,
aceștia apelând la mijloace de credit cât se poate de păgubit oare: cămătarii străini.
Numele acestor cămătari au rămas pr overbiale în Orăștie, bătrânii orașului povestind că
pentru fiecare 10 florini luați împrumut, trebuia să se achite drept camătă o ferdelă veche
de grâu sau opt cupe de must376. Situația financiară a românilor nu s -a îmbunătățit prea
mult nici după înființar ea primelor bănci locale din zona Orăștiei, una săsească și una
maghiară. Astfel, la 10 septembrie 1866 a luat ființă ,,Brooser Vorschuss -Verein’’ (banca
„Vorschussverein” din Orăștie), cel mai vechi institut de credit hunedorean. Banca și -a
început operaț iunile cu un capital social de 250.000 de florini, constând din 5.000 de
acțiuni a câte 50 de florini fiecare. Dornică să se implice în viața economică, industrială,
comercială și financiară a orașului și a satelor din împrejurimi, noua bancă și -a început
activitatea prin acordarea de credite cu precădere agricultorilor din sate, industriei

375 ,,Calendariu pe anul visect de la Christos 1884. Întocmit după gradurile și clima Ungariei și a
României’’ , Sibiu, 1884, p. 124 -128.
376 Ioan I. Lapedatu, Monografia Institutului de credit , p. 7.

135 incipiente și comercianților377. În anul 1872 s -a înființat ,,Szászvárosi Takarékpénztár’’
(,,Casa de păstrare și de economii’’ din Orăștie), un institut de credit maghiar care pleca
la drum cu un capital mai modest, de 100.000 de florini, constând din 1.000 de acțiuni a
câte 100 de florini fiecare378. Această bancă putea să reprezinte o alternativă de împrumut
pentru români, însă condițiile de creditare destul de grele i -au făcut pe aceștia să rămână
,,încă multă vre me clienții bancherilor privați”379.
Nemulțumiți de inexistența unui institut propriu pe tărâmul creditului,
românii din ținutul Orăștiei au sprijinit efortul de constituire a unui capital națion al în
Transilvania, prin subscrierea de acțiuni la banca ,,Albina” din Sibiu. Un tablou din 1872
al acționarilor băncii sibiene, arată că un număr de 2 6 de acțiun i au fost subscrise de către
24 de persoane din zona Orăștiei, sub îndrumarea lui Avram Tincu, avocatul care a
preluat sarcina de colector. Cei care au subscris acțiuni proveneau din Orăștie (20),
Căstău (1), Romos (1), Vai dei (1), Șibot (1), iar categoriile socio -profesionale pe car e le
reprezentau erau diverse : avocați, notari, comercianți, propr ietari, meseriași ș. a. Printre
aceștia regăsim și numele a trei clerici ortodocși din această zonă, fiecare cu o acțiune
subscrisă : Nicolae Popovici (protopop, Orăștie), Aron Daniil (paroh, Căstău) și Vasile
Basarab (paroh, Romos)380.
La Orăștie, după organizarea cu succes a adunării generale a Astrei din
1884, în rândul societății românești a crescut încrederea în puterile proprii și s -a
considerat că a sosit timpul pentru asocierea capitalurilor autohtone prin înființarea unei
bănci românești. I nițiatorul noului institut de credit a fost dr. Ioan Mihu, cel care în 15
aprilie 1885 a lansat un apel pentru subscriere publică de acțiuni la viitoarea bancă, un
adevărat program economic românesc, precizând următoarele : ,,Nici un popor, nici o țară
nu va fi în stare a face pași serioși spre civilizațiune, dacă nu va pune înainte de toate
fundamentul solid la progresul economic. Un factor însemnat al progresului economic
este capitalul eftin și accesibil. Purcezând de la aceste adevăruri stabilite de știi nța
națională economică și recunoscând faptul, că până când națiunea noastră nu -și va

377 Îndrumător în Arh ivele Statului , p. 181 -182.
378 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, op. cit. , p. 98.
379 Ioan I. Lapedatu, Mo nografia Institutului de credit , p. 7.
380 I. Olteanu, Capitalul național din A rdeal și problema conversiunii , Sibiu, 1934, p. V -XXXI, anexe.
tabloul 2.

136 naționaliza capitalul, industria și comerciul, nu pote fi vorbă nici de o prosperitate
sigură, noi subsemnații am luat asupra noastră misiunea de a funda un institut de c redit
național românesc cu centrul aici în Orăștie, spre scopul de a înlesni poporului nostru de
aici condițiunile existenței și prosperității sale economice și a -l scăpa de tutela
economică străină’’381.
Banca ,,Ardeleana” din Orăștie, primul institut de credit românesc din
comitatul Hunedoara, și -a început activitatea în 1885, cu un capital social modest,
reflectând puterea economi că scăzută a românilor din zonă : 40.000 de florini, constând
din 800 de acțiuni a câte 50 de flo rini fiecare382. Conform statutelor stabilite în adunarea
de constituire din 26 mai 1885, afacerile băncii erau administrate și conduse prin
adunarea generală, organele executive (directorul), organele administrative (direcțiunea,
formată din 11 membri, dint re care cei puțin 7 cu locuința în Orăștie) și organele de
control (comitetul de supraveghere, format din 3 membri ordinari și 2 membri suplenți),
cărora li se adăugau diverși funcționari383.
Pe parcursul primilor 25 de ani de activitate , în intervalul temporal 1885 –
1910, datele oferite de monografia băncii arată că la conducerea instituției s -au aflat
dr.Ioan Mihu (1885 -1901), dr. Aurel Vlad (1901 -1906) și Ioan I. Lapedatu (din 1906)384.
Printre cei care au avut un rol vital în buna funcți onare a băncii, regăsim numele unor
slujitori ai bisericilor și școlilor confesionale românești din ținutul Orăștiei, aceștia
îndeplinind cu succes anumite funcții datorită pregătirii primare în problemele
economico -financiare pe care o primiseră pe parcur sul școlarizării lor. Prezența clericilor
și dascălilor români este consemnată în organele administrative și în organele de control.
Astfel, la nivelul direcțiunii au activat Elie Popovici (paroh ortodox, Sibișel), Nicolae
Andrei (paroh ortodox, Căstău), A vram Mihăilă (paroh ortodox, Romoșel), Ioan Branga
(învățător, Orăștie) și Constantin Baicu (director școlar, Orăștie). Dintre aceștia s -a
distins preotul Elie Popovici, care datorită serviciilor aduse băncii, a fost ales de mai

381 Apel, în ,,Gazeta Transilvaniei’’, Anul XLVIII, nr. 89, 20 aprilie (2 mai) 1885.
382 Ioan I. Lapedatu, Monografia Institutului de credit , p. 164, anexa IV. Prin majorări succesive, î n anul
1910 capitalul social al băncii a ajuns la suma de 1.000.000 de coroane, constând din 10.000 de acțiuni a
câte 100 de coroane nominal. Cf. Ibidem , p. 203, anexa XIX.
383 Ibidem , p. 163 -171, anexa IV.
384 Ibidem , p. 123 -129.

137 multe ori ca vicepreședinte și președinte al direcțiunii385. O prezență la fel de consistentă
au avut preoții și învățătorii români în cadrul comitetului de supraveghere, în calitate de
membri: ordinari – Nicolae Popovici (protopop ortodox, Orăștie), Ioan Branga (învățător,
Orăștie), Constantin Baicu (director școlar, Orăștie), Vasile Domșa (protopop ortodox,
Orăștie), Ioan Moța (preot ortodox, Orăștie), Ioan Popovici (paroh ortodox, Gelmar),
Avram Dubleș (învățător, Romoșel); suplenți – Constantin Baicu (director școlar,
Orăștie). Pen tru activitatea lor laborioasă, o parte dintre ei au fost desemnați în funcțiile
de vicepreședinte (Ioan Branga, învățător în Orăștie; Ioan Moța, preot ortodox în Orăștie),
respectiv de președinte al acestui comitet (Nicolae Popovici, protopop ortodox în
Orăștie), Ioan Popovici, paroh ortodox în Gelmar)386. Existența unui număr însemnat de
clerici (preoți și protopopi) și dascăli (învățători și directori) în calitate de participanți
activi la luarea unor decizii privind viața băncii ,,Ardeleana” se datora, în primul rând,
implicării acesrora în procesul de înființare a acestei instituții, dar și prestigiului moral pe
care îl aveau la nivelul comunităților și zonei de activitate a acestei bănci.
Fără a intra în detalii legate de activitatea concretă a băncii, una foarte
complexă și încununată de succes, subliniem că linia directoare trasată încă de la
întemeiere a fost urmată cu strictețe, astfel încât ,,Ardeleana’’ a ajuns ceea ce și -au dorit
fondatorii săi de la 1885 : ,,un institut financia r mare și puternic, prin care și în jurul
căruia a crescut și a înflorit o viață economică, culturală și socială dintre cele mai
prielnice pentru poporul român din Orăștie și ținutul ei’’387. Prin acordarea unor credite
cu dobânzi reduse, banca „Ardeleana” i -a sprijinit pe români în procesul de extindere a
proprietăților (pământuri, imobile) și de dezvoltare a comerțului de vite în comunitățile
rurale limitrofe. Tot pentru a ușura creditarea, banca a deschis două filiale, la Vințu de
Jos (1906) și Petroșani (1910). De asemenea, institutul din Orăștie a sprijinit înființarea
băncilor „Șoimul” și „Geogeana” (Geoagiu), acordând suport financiar și însoțirilor de
credit (sistem Raiffeisen) din mediul rural învecinat cu orașul : „Șiboteana” (Șibot),
„Balomireana” ( Balomir) și „Ludeșteana” (Ludești). Activitatea economică a băncii a
avut însă influență și asupra dezvoltării culturale a societății românești, conducerea
instituției considerând ,,că școala și institutele culturale sunt baza oricărui progres’’.

385 Ibidem , p. 131 -144.
386 Ibide m, p. 145 – 150.
387 Ibidem , p. 124.

138 Având ace st deziderat, banca a sprijinit financiar în misiunea lor culturală toate instituțiile
și asociațiile care r eprezentau societatea românescă : școlile confesionale, protopopiatul
ortodox, protopopiatul greco -catolic, Casina română, Reuniunea de cântări, Atel ierul de
țesături, Reuniunea economică, Reuniunea meseriașilor388. În felul acesta, prin activitatea
sa pe teren financiar, economic, cultural și social, banca ,,Ardeleana’’ a devenit o
protectoare a instituțiilor culturale și economice ale românilor din Oră știe și ținutul ei,
întreaga viață a acestora fiind legată și promovată de acest institut.
Exemplul românilor din Orăștie a fost urmat foarte repede de alte comunități
din comitatul Hunedoara, într -un singur deceniu, în intervalul temporal 1885 -1895,
înființându -se mai multe institute de credit românești : ,,Hunedoara’’ (Deva, 1885),
,,Hațegana’’ (Hațeg, 1888), ,,Crișana’’ (Brad, 1891), ,,Ulpiana’’ (Grădiște, 1891),
,,Șoimușana’’ (Șoimuș, 1894), ,,Hondoleana’’ (Hondol, 1895) și ,,Corvineana’ ’
(Hunedoara, 1895)389.
Și în ținutul Orăștiei a continuat procesul de amplificare a mișcării financiare
românești, prin organizarea unor noi instituții bancare, care vor încerca atât colaborarea,
cât și inevitabila concurență în relația cu banca ,,Ardeleana”. La Cugir, unde exista cea
mai numeroasă comunitate greco -catolică din zona Orăștiei, fruntașii românilor au
întemeiat în vara anului 1901, institutul de credit „Cugiereana”, cu un capital social de
50.000 de coroane. În fruntea noii bă nci au fost desemnați notarul Procopiu Herlea, ca
director și George Berian drept casier, comitetul de conducere fiind completat cu alți
bărbați marcanți ai societății românești din acea comună390. După primul an de activitate,
banca raporta că a avut depune ri de 34.623 de coroane, și a obținut un profit curat de
2.677,24 coroane391.
La Orăștie, neînțelegerile intervenite în rândul acționarilor băncii ,,Ardele ana”,
au provocat reunirea nemulțumiților în jurul avocatului Aurel Muntean, părăsirea
instituției și întemeierea unui nou institut financiar. Drept urmare, în vara anului 1901 a
apărut institutul de credit și economii „Dacia’’ din Orăștie. Noua bancă era mult mai
modestă din punct de vedere al capitalului social, doar 100.000 de coroane, c onstând din

388 Viața românească în Orăștie , în „Cosînzeana”, Anul III, nr. 35 -36, 14 septembrie 1913, p. 512 -513.
389 N. Petra Petrescu, Institutele financiare românești , în ,,Gazeta Transilvaniei’’, Anul LXXI, nr. 229,
17(30) octombrie 1908, p. 4 -5.
390 Bancă nouă în Cugir , în ,,Gaz eta Transilvaniei’’, Anul LXIV, nr. 174, 5(18) august 1901, p. 4.
391 De la băncile noastre , în ,,Tribuna’’, Anul XX, nr. 15, 25 ianuarie (7 februarie) 1903, p. 59.

139 1.000 de acțiuni a câte 100 de coroane fiecare392. Banca ,,Dacia’’ a reușit să atragă o parte
din clienții ,,Ardelenei”, iar după primul an activitate raporta că a avut depuneri în
valoare de 152.631 de coroane și a obținut un profit curat de 20. 662 coroane, din care a
destinat 740 de coroane pentru scopuri de binefacere393. Promovând o concurență cinstită
în relația cu celelalte bănci din zonă, ,,Dacia’’ a reușit să se mențină pe piața financiară,
dar nu a avut niciodată succesul și notorietatea ,, Ardelenei’’. Dacă luăm ca reper anul
1913, observăm că cifra de afaceri a acesteia a reprezentat doar 10% din afacerile
concitadinei sale394.
Sintetizând, observăm că începuturile organizării creditului românesc în ținutul
Orăștiei se plasează în ultimele două decenii ale secolului al XIX -lea, când burghezia
românească și -a îndreptat atenția spre activitatea bancară care putea oferi baza materială
pentru împlinirea idealurilor românești. Institutele de credit orăștiene au efectuat pe
parcursul existenței lor diverse operațiuni bancare și toate, fără excepție, au sprijinit
școlile, bisericile românești și orice alt scop de binefacere. Fiecare bancă românească din
zona Orăștiei a fost un pion în marele joc al finanțelor din Transilvania și fiecare a
contribuit la dezvoltarea societății românești în ansamblul ei.
***
Structura socio -profesională a populației. Realitățile economice prezentate anterior,
explică stratificarea pe categorii socio -profesionale a populației din ținutul Orăștiei,
cunoaștere a acesteia fiind importantă pentru pregătirea unor studii de istorie locală. În
demersul nostru am folosit ca izvoare doar datele din recensământurile întocmite în 1857,
1900 și 1910 pentru că, din păcate, celelalte înregistrări din a doua jumătate a secol ului al
XIX-lea nu oferă informații despre domeniile de activitate și profesiile locuitorilor din
Transilvania. Analiza întreprinsă a avut drept obiectiv, în primul rând, clarificarea în linii
mari a structurii socio -profesionale a zonei Orăștiei, iar în a l doilea rând prezentarea, în
limita posibilităților, a evoluției acesteia.
Studiind cifrele recensământului din 1857 (incluse în Anexe. Tabelul nr. 11 )
putem distinge profilul socio -economic al societății din scaunul Orăștie la aproape u n

392 Convocare , în ,,Act ivitatea’’, Anul I, nr. 30, 1 august n. 1901, p. 3.
393 De la băncile noastre , în ,,Tribuna’’, Anul XX, nr. 37, 25 februarie (10 martie) 1903, p. 147.
394 Valentin Orga, Societatea românească , p. 98.

140 deceniu de la revoluția pașoptistă. Astfel, din cei 11.585 de locuitori cu o ocupație bine
definită, 9.352 (80,73%) se aflau în agricultură, statistica incluzându -i la un loc pe marii
proprietari și pe țăranii proaspăt împroprietăriți. Din restul populaț iei active, cei care
exercitau profesiile specifice societății burgheze (intelectuali, industrie, comerț, rentieri)
însumau 2.004 locuitori, adică 17,30%. Se observă ponderea redusă a celor care se
ocupau cu industria și meșteșugurile, consecință a economi ei rurale care predomina la
nivelul zonei, ca de altfel în întregul spațiu transilvan. Într -un astfel de context, numărul
și ponderea celor care practicau comerțul era și mai mic, abia 88 de persoane (0,25% din
populația totală).
În pr ivința orașului Orăștie, înregistrarea din 1857 (inclusă în Anexe. Tabelul
nr. 12) arată că nu agricultura era ramura economică de bază, din cei 1.995 de locuitori cu
o ocupație bine precizată, doar 526 (26,36%) erau implicați în domeniul agricol. Se
obser vă ponderea numerică și procentuală ridicată a celor care erau angajați în alte
profesii (intelectuali, industrie, comerț, rentieri), totalizând 1.272 de persoane, adică
63,76%. Situația se explică prin faptul că cei care practicau meserii din afara domeni ului
agrar se grupau în centrele urbane, care le asigurau o mobilitate socială și profesională
mai mare în comparație cu mediul rural, conservator și dependent de agricultură. Iar cum
pe teritoriul scaunului singura aglomerare urbană era orașul Orăștie, ce i care prin
pregătirea intelectuală dobândeau statutul de funcționari, militari, avocați, notari,
fabricanți, meseriași sau comercianți, preferau să se stabilească aici pentru a profesa cu
succes în domeniile pentru care s -au pregătit. De altfel, aceștia a u dat, alături de preoți și
învățători, cea mai mare parte a clasei de mijloc din societatea orăștiană în epoca
modernă.
La începutul secolului al XX -lea, după ce depășise perioada de criză
generală care afectase Ungaria în deceniul op t al veacului anterior, Transilvania și -a
continuat drumul spre industrializare și modernizarea structurilor socio -economice.
Caracteristicile acestei perioade au fost dezvoltarea industriei, extinderea sistemului de
creditare, amplificarea comerțului, cre șterea ponderii celor cu ocupații liberale, nevoia
sporită de specialiști în administrație395. Drept urmare, recensământurile din 1900 și 1910

395 Ioan Bolovan, op. cit. , p. 232 -233.

141 vor reliefa o structură ocupațională a populației din spațiul transilvan sensibil schimbată
față de cea din 1857.
Și în ținutul Orăștiei situația s -a modificat numeric și procentual la
începutul secolului al XX -lea, când s -a realizat tranziția structurilor socio -profesionale de
la modelul agrar spre unul agrar -industrial. Evoluția spre industriali zare s -a remarcat în
anul 1900, datele recensământului (incluse în Anexe. Tabelul nr. 15 ) arătând faptul că la
nivelul plasei Orăștie, din cei 18.599 de locuitori cu o ocupație bine precizată, 13.554
(72,87%) se aflau în agricultură. Diminuarea ponderii ag ricultorilor a continuat,
recensământul din 1910 consemnând faptul că din cei 17.612 locuitori cu o ocupație bine
definită, 11.752 (66,73%) munceau în sectorul agricol. În ciuda acestei reduceri, ținutul
Orăștiei a continuat să rămână la debutul veacului a l XX -lea un spațiu încă predominant
agrar, cu circa trei sferturi din populație ocupată în acest sector economic. Una dintre
cauzele diminuării ponderii populației active ocupate în agricultură, de la 72,87% în
1900, la 66,73% în 1910, a fost că o parte a ei a migrat spre sectorul industrial,
majoritatea capacităților de producție fiind amplasate în Orăștie și Cugir. Nu trebuie
exclusă din calcule nici acea parte a țărănimii sărace care a optat pentru emigrarea
externă, majoritatea fiind țărani cu pământ p uțin sau zilieri. În acest sens, observăm că
ponderea zilierilor din plasa Orăștiei a scăzut în intervalul temporal 1900 -1910, de la 426
de persoane (1,24% din populația totală) în 1900, la 312 (0,85%) în 1910.
La nivelul orașului Oră știe, datele statistice din anul 1900 (incluse în Anexe.
Tabelul nr. 16 ) confirmă scăderea numărului celor care prestau activități agrare, din cei
3.511 locuitori cu o ocupație bine stabilită, doar 522 (14,87%) fiind în agricultură.
Procesul de industriali zare a fost ireversibil, cifrele din 1910 arătând acest lucru, din cei
4.098 de locuitori cu o ocupație bine precizată, numai 500 (12,20%) fiind angajați în
domeniul agricol.
Progresele în materie de industrializare devin mai clare, d acă luăm în
considerare evoluția numerică a populației active care era ocupată în industrie și
meșteșuguri, sporul în intervalul temporal 1900 -1910 fiind evident la nivelul plasei
Orăștie. Astfel, populația implicată în industrie și mesteșuguri a crescut n umeric de la
1.997 de persoane (10,74%) în 1900, la 2.664 (15,12%) în 1910. Sporul numeric real
între cele două recensământuri a fost de 667 de persoane, adică 33,40%. În orașul Orăștie,

142 situația a fost similară cu cea existentă la nivelul plasei, în conte xtul apariției unor noi
fabrici sau a sporirii numărului de angajați de către cele deja existente. Astfel, populația
implicată în industrie și mesteșuguri a crescut numeric de la 1.015 persoane (28,91% din
populația ocupată) în 1900, la 1.332 (32,51%) în 1 910. Sporul numeric real între cele
două recensământuri a fost de 317 persoane, adică 31,23%. În oraș se aflau cei mai mulți
dintre lucrătorii din acest domeniu înregistrați în ținutul Orăștiei, populația urbană fiind
mai preocupată de un model ocupațional bazat pe profesii din afara sectorului agrar.
În ceea ce privește celelalte profesiuni, ele au înregistrat sporuri mai reduse :
populația ocupată în sectorul comercial și financiar la nivelul plasei Orăștie, a crescut de
la 228 de pers oane (1,23%) în 1900, la 329 (1,87%) în 1910. Datele privindu -i pe cei din
sfera serviciilor publice și a liber -profesioniștilor, arată și ele creșteri n esemnificative la
nivelul zonei : de la 313 persoane (1,68%) în 1900, la 401 persoane (2,28%) în 1910.
Cifrele confirmă faptul că și în orașul Orăștie, populația ocupată în comerț și credit a avut
un rol modest : a crescut de la 184 de persoane (5,24%) în 1900, la 254 (6,19%) în 1910.
Nici numărul celor ocupați în categoria serviciilor publice și a liber -profesioniștilor nu a
cunoscut o creștere spectaculoasă : de la 189 de persoane (5,38%) în 1900, la 248 (6,05%)
în 1910.
În final, să precizăm faptul că, la fel ca la nivelul întregii provincii
transilvane, un rol important în procesul tranz iției structurii socio -profesionale a ținutului
Orăștiei, de la un model agrar spre unul agrar -industrial l -au avut, incontestabil, școala și
progresele realizate în alfabetizarea populației. Astfel, nivelul de instrucție al populației a
crescut atât la ni velul zonei, cât și al orașului Orăștie. În plasa Orăștiei, cifrele (incluse în
Anexe. Tabelul nr. 17 ) arată că numărul celor care știau să scrie și să citească a crescut de
la 4.635 de locuitori (18,66% din populația totală) în 1880, la 16.048 (43,84%) în anul
1910. Pentru orașul Orăștie, ponderea numerică și procentuală a ștutorilor de carte
(inclusă în Anexe. Tabelul nr. 18 ) a fost mai mare, evoluând de la 2.179 de locuitori
(39,97% din populația totală) în 1880, la 4.839 (63,07%) în anul 1910. Acest sal t
spectaculos al populației cu o anumită pregătire intelectuală, realizat în decurs de trei
decenii, a reprezentat cadrul care a permis creșterea și diversificarea profesiilor
caracteristice unei economii capitaliste, reducându -se considerabil ponderea pop ulației
active din domeniul agricol.

143 În preajma izbucnirii primului război mondial, structura socio -profesională
a populației din ținutul Orăștiei era sensibil schimbată față de cea din momentul
desființării relațiilor feudale, în urmă cu șase decenii. Progresele economice înregistate,
explică diversitatea socio -profesională a locuitorilor prezenți în orașul Orăștie și zonele
limitrofe, unde se întâlnea o burghezie românească incipientă, alături de cea a sașilor și
maghiarilor, câte va categorii mijlocii în care intrau meseriași, comercianți, intelectuali,
funcționari și un procent însemnat de țărani. Românii erau preponderenți numeric și
începeau să fie reprezentați atât în clasa intelectuală, cât și în diferite bresle ale
meseriilor , industrie, credit și comerț. Împinsă în plan secundar sub raport politic, pentru
a-și îmbunătăți situația social -economică pe mai departe, populația românească din
ținutul Orăștiei avea nevoie – în viziunea lui Ioan Mihu – de „[…] o clasă de intelectuali
nutriți de dorința păstrării moștenirii noastre sufletești și promovării culturii naționale
românești, de o țărănime luminată și puternică și de o clasă de mijloc conștientă de ființa
sa națională, pentru că în aceste pături se află întreagă puterea noast ră de rezistență,
aici este izvorul nesecat al energiei noastre naționale”396.
II.4. Clerici și mireni români în mișcarea național -politică românească din scaunul
Orăștiei
Printre creatorii de istorie românească în secolul al XIX -lea tra nsilvan, s -au
numărat și românii din scaunul Orăștiei, care, fără îndoială, au lăsat în urma lor un model
ce a rămas peste veacuri : pilda oamenilor devotați exclusiv neamului lor, care au ieșit în
fața tuturor acțiunilor românești ale ținutului Orăștiei, indiferent dacă a fost vorba de
eforturi economice, de organizări culturale sau de mișcări politice. Cuvântul Orăștie, pe
lângă numele așezării românești de pe valea Mureșului, avea, la sfârșitul secolului al
XIX-lea și începutul celui de -al XX -lea, și o semnificație politică pentru românii din
Transilvania. În susținerea și dezvoltarea mișcării economice, culturale și național –
politice a românilor din cadrul monarhiei austro -ungare, orașul Orăștie a avut o
contribuție însemnată, devenind ,,un important ce ntru de concentrare a eforturilor
românilor transilvăneni în lupta lor de eliberare națională”397.

396 Ioan Mihu, op. cit ., p. 378.
397 Valentin Orga, Sfârșit de veac , p. 161.

144 Mai cu seamă de -a lungul celor șapte decenii care separă revoluția din 1848 –
1849 de Unirea din 1918, românii din scaunul Orăștie, supuși unei dominații străine, ce a
culminat cu dualismul austro -ungar, au desfășurat o mișcare națională prin care s -au
solidarizat cu revendicările și aspirațiile celor care locuiau în ținuturile românești ale
monarhiei dualiste. Documentele dovedesc că mișcare a de emancipare națională nu s -a
limitat la conducătorii luptei politice a românilor, fie ei laici (avocați, învățători, notari,
proprietari), fie ei clerici (preoți, protopopi), ci s -a produs și aderența comunităților rurale
la marile acțiuni politice din acest perimetru geografic. În cadru l politic și ideatic specific
epocii moderne , românii din scaunul Orăștie s -au manifestat public în legătură cu
principalele probleme politice, economice, culturale și confesionale ale românilor
transilvăneni, în special din perioada dualist ă: constituirea Partidului Național Român din
Transilvania, solidaritatea cu Războiul de independență purtat de România, mișcarea
memorandistă și procesul memorandiștilor, noul activism politic, tratativele româno –
maghiare, legile elec torale, legile pentru schimbarea numelor de persoane și localități,
lupta pentru salvarea limbii române și a școlilor românești, procesele de presă,
promovarea meseriilor etc.
La Orăștie, forța și calitatea acțiunilor politice a fost marcată de o serie de
personalități care au luptat pentru drepturile românilor, asumându -și calitatea de lideri ai
mișcării n aționale din această zonă : mai întâi dr. Avram Tincu (avocat), apoi tripticul
format din dr. Ioan Mihu (avocat), Ioan Moța (preot o rtodox) și dr. Aurel Vlad (avocat).
Acești fruntași români, fie au deținut funcții oficiale, fie au adus contribuții politice,
administrative, economice, culturale, confesionale la dezvoltarea scaunului Orăștie de -a
lungul timpului. Lor li s -au adăugat câteva foi politice ti părite în oraș, așa cum au fost
,,Revista Orăștiei ”, ,,Activitatea ” și ,, Libertatea ”, care au avut darul de a activiza
participarea la viața politică a românilor. Prin grupul neoactivist de la Orăștie, românii
vor trimite, după mult timp , un deputat în Parlamentul din Budapesta, alegându -l în 1903
pe Aurel Vlad.
Promovând sentimentul național dincolo de confesionalism, preoții și
învățătorii au devenit avocați ai cauzei naționale, evenimentele solidari zându -i pe românii
din ținutul Orăștiei, indiferent dacă erau ortodocși sau greco -catolici, într -un front comun,
impus de împrejurările istorice trăite. Nu avem intenția să prezentăm toate evenimentele

145 politice din Transilvania în tumultu oasa perioadă cupr insă între realizarea dualismului
austro -ungar și debutul primei mari conflagrații mondiale, căci ar depăși cadrul lucrării
noastre. Vom consemna doar o parte din ele, mai ales acelea în care au fost implicați,
într-o formă sau alta, și slujitorii biserici lor și școlilor românești. Numele și faptele celor
care s -au distins pentru cauza națională în ținutul Orăștiei (incluse în Anexe. Tabelul nr.
19) sunt numeroase și rămân încă în actualitate, fiind printre cele ale altor personalități
care au vegheat în a doua jumătate a secolului al XIX -lea și începutul celui următor la
obținerea legalei îndreptățiri politice a națiunii române din Transilvania.
La un deceniu de la revoluția din 1848 -1849, românii din ținutul Orăștiei încă
nu jucau un rol pe terenul politic din Transilvania, dar erau atenți la situația din
Principatele Române. Starea de lucruri de peste Carpați era și în vizorul guvernării
absolutiste, care remarca în anul 1856 faptul că în Transilvania circulau manifeste editate
în limba franceză, aduse de către românii din străinătate, în care se vorbea despre
acțiunile întreprinse în vederea unirii Principatelor Române. În condițiile date, autoritățile
din Sibiu anunțau pe prefectul de Orăștie, dr. Friedrich Thiemann că are sarcina de ,,a
supraveghea existența acestor manifeste, de a confisca imediat exemplarele intrate și de
a face o informare”398. Un raport confidențial al poliției austriece din anul 1857
consemna faptul că frământările unioniste de peste munți influențau puternic populaț ia în
majoritate românească din Transilvania, prin aceasta dispărând atașamentul românilor de
aici față de Austria. Astfel, într -un raport din 18 martie 1858, prefectul Thiemann informa
curtea vieneză că românii din Orăștie nu vor participa la întâmpinarea împăratului
Francisc Iosif I, cu ocazia călătoriei sale în Transilvania399. Rapoartele prefectului
Orăștiei din anii 1858 -1859, adresate ministerului de i nterne austriac relatau, de
asemenea, că dorința de unire cu Moldova și Țara Românească, dorința manife stată activ
de către populația românească din comitatul Hunedoara și, în general, din Transilvania,
este primejdioasă și prin faptul că românii de aici ajunseseră într -o stare materială
deplorabilă. Într -un raport al prefecturii Orăștie se spunea, încă din 1858 că „Principatele
Moldova și Țara Românească din punct de vedere strategic nu pot exista fără
Transilvania. Cine vrea să stăpânească Principatele trebuie înainte să cucerească

398 Ion Frățilă, Mihai Cerghedean, Vasile Ionaș, Viorel Vânătoru, Pentru libertate și unitate națională .
Documente hunedorene (1848 -1920) , București, 1990, p. 135 -136.
399 Emil Gelu Molnar, op. cit. , p. 25.

146 Transilvania”400. Peste un an, în 1859, un alt raport al aceluiași prefect, s ublinia că
locuitorii din Orăștie susțin ideea de unire a celor două Principate românești401. La toate
acestea, Curtea imperială venea cu instrucțiuni pentru ca străinii din Principate să nu
contribuie la difuzarea ideii unirii la Orăștie și în zonele limitr ofe, iar românii emigranți,
mai ales intelectuali și studenți plecați, cum era cazul medicului Iacob Banciu din Orăștie,
să nu corespondeze cu cei cunoscuți de acasă402.
Înfrângerea Austriei în războiul franco -italo-austriac din 1859, a forț at
cercurile conducătoare de la Viena să -și modifice atitudinea, să adopte un regim politic
mai liberal. În felul acesta, începând cu anul 1860, s -au inaugurat anii liberalismului
habsburgic, care porneau de la stabilirea drepturilor provinciilor imperiul ui existente
anterior revoluției, introducând o serie de reforme constituționale. Diploma din octombrie
1860 și patenta din februarie 1861 au fost cele două acte cu valoare constituțională, emise
de împărat, care au statuat noua organizare a imperiului, în mod cert, una liberală în
raport cu perioada anterioară. Potrivit lor, era restabilită autonomia provinciilor istorice
ale monarhiei, care își redobândeau instituțiile și competențele în materie de politică și
administrație locală403.
În fa ța noilor perspective care s -au deschis, elitele românești din Transilvania
au reacționat printr -o activitate politică energică, ale cărei ecouri s -au răsfrânt în toate
straturile societății. Liderii ardeleni au subscris acum la formula federalismului isto ric,
concretizată prin autonomia Transilvaniei. În situația creată, românii din Ungaria s -au
orientat, în general, în direcția participării la viața politică maghiară, așa după cum o
făcuseră și la 1848, susținându -și în acest cadru programul național. În Transilvania,
revendicările românești exprimate printr -un memoriu încă din decembrie 1860, vizau
recunoașterea juridică a egalității națiunii române cu celelalte națiuni, numirea unui
român în postul de cancelar al Transilvaniei, introducerea limbii român e ca limbă
oficială, dietă aleasă pe baze cât mai largi, congres național. Revendicările politice au
foast reluate cu ocazia conferințelor naționale din anii 1861 și 1863. S -a structurat în

400 Mihail Popescu, Documente inedite privitoare la istoria Ttransilvaniei între 1848 -1859 , București,
1929, p. 239 -240.
401 Ibidem .
402 Ștefan Meteș, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII -XX, ediția a II -a, București, 1977, p.
247.
403 Istoria româ nilor, Vol. VII, Tom I, Coordonator Dan Berindei, p. 723.

147 acest fel o mișcare politică organizată, coerentă, expresie îndeos ebi a elitei laice (avocați,
juriști , profesori, ziariști, funcționari imperiali), care tinde să ia locul elitei bisericești în
ceea ce privește conducerea luptei naționale404.
Aceste rezoluții au dat un suflu nou luptei pentru drepturi politice a
românilor transilvăneni, viața politică din mediul rural amplificându -se cu ocazia
alegerilor pentru dieta de la Sibiu. În contextul alegerilor din 1863, s -a manifestat o
anumită temere în gruparea românească în legătură cu atitudinea corpului de electori
români, preponderent țărănesc, într -o vreme în care românii nu aveau încă un partid
politic și când succesul electoral al națiunii depindea în primul rând de atitudinea satului
românesc . Toți alegătorii români au primit recomandarea de a -și exe rcita dreptul de vot;
în caz contrar, națiunea română și religia ortodoxă ar fi avut de suferit, întrucât având
deputați în număr redus, șansele de a adopta legi favorabile pentru români deveneau
nule405.
Pentru dieta de la Sibiu din anul 1863, o parte dintre deputați urma să fie
desemnați de către cetățenii din comunitățile urbane investite cu dreptul de a avea
deputați proprii, iar o alta de către comunitățile rurale din comitate, scaune și districte.
Conform legii, scaunul Orăștie avea dreptul să trimită doi deputați din partea orașului și
doi din partea scaunului. În urma scrutinului, au fost aleși consilierul aulic Gheorghe
Anghel și senatorul Ioan Balomiri din partea scaunului, iar funcționarul financiar Ioan
Tulbașiu și cosilierul re gesc George Domșa au devenit deputați din partea orașului
Orăștie406.
În perioada iulie 1863 -octombrie 1864 s -a întrunit dieta românească a
Transilvaniei de la Sibiu. Cu toate că alegerile de deputați s -au făcut pe bază cenzitară, a
fost pe ntru prima dată în istoria Transilvaniei, când în dietă au intrat un număr mare de
deputați români. Majoritatea deputaților maghiari au refuzat să participe la lucrări.
Deputații români și sași au votat atunci „Legea egalei îndreptățiri a națiunii române ș i a
confesiunii sale cu a celorlalte naționalități și confesiuni” precum și „Legea privind
folosirea limbii române în administrație, pe bază de egalitate cu cea germană și

404 Ibidem, p. 725 -729.
405 Simion Retegan, Conștiință și acțiune națională în satul românesc din Transilvania la mijlocul secolului
al XIX -lea (1860 -1867 ), Cluj -Napoca, 1983, p. 25 -26.
406 George Bariț, Părți alese din istoria Transilvaniei , ediția a II -a, Vol. III, Brașov, 1995, p. 253 -255.

148 maghiară”. Aceste două legi fiind sancționate de împărat au însemnat recunoașterea
drepturilor românilor urmărite, în lupte politice, de aproape un secol și jumatate de către
românii transilvăneni și implicit de cei hunedoreni. Din păcate, această stare de lucruri
nu a durat mult, întrucât la 15 septembrie 1865, un rescript imperial hotă ra desființarea
dietei de la Sibiu, ordonând convocarea pentru ziua de 19 noiembrie a aceluiași an a unei
diete a Transilvaniei la Cluj407.
Alegerile pentru această dietă urmau să se organizeze după prevederi
electorale modificate într -un s ens conservator, în intenția evidentă de a favoriza
candidații maghiari, așa după cum la 1863 fuseseră avantajați românii. În timp ce unii
erau de părere ca românii să participe la viața politică a țării, alții în frunte cu George
Barițiu și Ioan Rațiu, er au de părere ca românii să se abțină de a participa la alegerea și la
lucrările dietei. Se conturau astfel, în preajma dualismului, cele două curente din mișcarea
politică românească din Transilvania, „activiștii” în frunte cu Andrei Șaguna și oponenții
lor, „pasiviștii”. Disensiunile celor două curente, care au durat până la începutul secolului
al XX -lea, au perturbat într -o oarecare măsură unitatea de acțiune a românilor
transilvăneni în lupta lor pentru emancipare națională408.
Sub semnul acestor confruntări interne s -au desfășurat, în toamna anului 1865,
alegerile pentru dieta de la Cluj, soldate, cum era de așteptat, cu rezultate foarte slabe
pentru români. În toată Transilvania ei nu au putut obține decât 14 mandate de deputați,
față d e 58 de aleși maghiari și 31 de sași. În același timp, lista regaliștilor nu cuprindea
decât 34 de nume românești față de 157 de nume maghiare și săsești409. În dieta de la
Cluj, din cei 14 deputați români, 5 au fost aleși în zona hunedoreană : Ioan Balomiri și
Ioan Tulbașiu la Orăștie, Lazăr Petco la Deva, Ioan Rațiu și Ioan Bălaș la Hațeg. Felul în
care I. Balomiri a știut să apere cauza națională a românilor în dieta de la Cluj a avut
mare răsunet în toate părțile Transilvaniei, deoarece „numeroase adrese d e aderență și de
mulțămire au fost trimise la Cluj” . Deputatul român a cerut mereu ca „națiunea română

407 Istoria românilor , Vol. VII, Tom I, Coordonator Dan Berindei, p. 735 -741.
408 Ibidem , p. 742 -745.
409 Ibidem, p.745.

149 ca națiune politică îndreptățită” să fie recunoscută ca și „celelalte trei națiuni […] care
în înțelesul vechii constituțiuni au fost recunoscute”410.
Dieta de la Cluj, având o puternică majoritate maghiară, s -a pronunțat pentru
valabilitatea legii uniunii din 1848, în timp ce deputații români aflați în minoritate au
trecut de data aceasta în pasivitate, o parte refuzând chiar să parti cipe la lucrări. Fără ca
protestele românilor și sașilor să fie luate în considerare de curtea vieneză , la 25
decembrie 1865 a apărut rescriptul prin care împăratul solicita Transilvaniei să -și trimită
reprezentanții în dieta de încoronare a Ungariei. La a legerile din martie 1866 pentru dieta
de încoronare, deși cea mai mare parte din alegătorii români s -au prezentat la vot, n -au
fost aleși decât 14 români411. Dintre cei 14 deputați români, 4 au fost desemnați în ținutul
hunedorean : Ioan Tulbașiu și dr. Avram Tincu la Orăștie, Lazăr Petco la Hunedoara și
Ioan Rațiu la Hațeg412. Datorită războiului Austriei cu Prusia și Italia, început la 14 iunie
1866, deschiderea dietei a fost amânată până în toamnă (19 noiembrie), timp în care, prin
discuții directe între Fran cisc Iosif I și reprezentanții maghiarilor, Deák Ferenc și
Andrássy Gyula, s -au perfectat și condițiile cu privire la dualism, încoronarea urmând să
aibă loc la 8 iunie 1867413.
Cea de a doua jumătate a anului 1866 a adus cu sine hotărârea liderilor
pasiviști români de a redacta un memorand pentru apărarea autonomiei Transilvaniei,
care să fie înaintat direct monarhului. Memoriul lui George Barițiu și Ioan Rațiu din 31
decembrie 1866, prin care se cerea împăratului menținerea individualităț ii politice a
Transilvaniei și redeschiderea dietei sale, a adunat 37 de plenipotențe semnate de 1.493
de români din diverse comunități urbane și rurale ale Transilvaniei414. Acțiunea s -a
bucurat de un ecou apreciabil, memorandul fiind tipărit în 2.500 de ex emplare, apoi
preluat și comentat de ziarele transilvănene. Solidari cu memoriul și autorii lui s -au arătat
și românii hunedoreni, care au semnat plenipote nțe încă de la debutul acțiunii : 51 de

410 Teodor V. Păcățian , Cartea de aur sau luptele pol itice ale românilor de sub coroana ungară , Vol. III,
Sibiu, 1905, p. 193 și 820.
411 Istoria românilor , Vol. VII, Tom I, Coordonator Dan Berindei, p. 746 -747.
412 Vasile Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertatea națională (1848 -1881) , București ,
1974, p. 251
413 Ibidem.
414 Dumitru Suciu, Acțiuni politice românești împotriva suprimării autonomiei Transilvaniei între 1848 și
1868 , în ,,Românii din Transilvania împotriva dualismului austro -ungar (1865 -1900)”, Sub redacția lui
Ștefan Pascu, Cluj -Napoca , 1978, p. 138 -140.

150 persoane din Orăștie, Cugir, Vinerea, Turdaș etc. la 11 octomb rie 1866, iar 26 de
persoane din Hațeg și ținut la 25 octombrie 1866415. Rămas fără răspuns din partea
monarhului, documentul a provocat totuși reacția guberniului din Cluj care, pentru a -i
timora pe români, a decis să investigheze autenticitatea semnăturil or, rezumându -se la
amenințări416.
La 17 februarie 1867, prin Legea XII, împăratul a restabilit constituția
Ungariei și legile din 1848, iar dualismul a fost instalat ca sistem de stat. Dualismul a fost
consfințit prin încoronarea lui Fran cisc Iosif I ca rege al Ungariei, act ce legitima noua
formă de stat, a cărui unitate era asigurată în primul rând de persoana monarhului. La 20
iunie 1867 împăratul a dizolvat dieta Transilvaniei și a anulat hotărârile dietei de la Sibiu.
Parlamentul unga r s-a întrunit în grabă și anul următor, în 1868, a sancționat la rându -i
trei legi, având drept scop deznaționalizarea tuturor cetățenilor nemaghiari, ridicând la
rangul de principiu „individualitatea națiunii maghiare și obligativitatea folosirii limbii
maghiare în stat” . Este vorba despre Legea naționalităților, Legea instrucțiunii publice și
Legea încorporării Transilvaniei la Ungaria din anul 1868417.
Proclamat în 1867, regimul dualist a provocat proteste din partea românilor
împotr iva anexării Transilvaniei la Ungaria, în acest context înscriindu -se și elaborarea
„Pronunciamentului de la Blaj” din 1868. Românii din Orăștie au fost de acord cu
documentul prin care, la primul punct, se revendica autonomia Transilvaniei. În același
an a circulat și la Orăștie o epistolă volantă intitulantă „Frați români”, care încerca să
arate nemulțumirile românilor provocate de instaurarea dualismului418.
Din nefericire, românii au continuat politica divizării în două curente opuse
în ceea ce privește orientarea politică: pasivism și activism. La conferința fruntașilor
politici din Banat și părțile vestice ale Transilvaniei, ce a avut loc la Timișoara la 7
februarie 1869 s -au pus bazele Partidului Național Român din Banat și s -a ado ptat tactica
politică a activismului, adică participarea la dieta din Budapesta. PNR din Banat a intrat
în lupta electorală și a trimis 10 deputați în parlament în ciclul parlamentar 1869 -1872.

415 Gelu Neamțu, Precursorii memorandului (1866 -1882) , Cluj -Napoca, 2006, p. 18 și 138 -139, anexa I.
416 Ibidem , p. 18.
417 Istoria românilor , Vol. VII, Tom I, Coordonator Dan Berindei, p. 749 -750.
418 Îndrumător în Arhivele Statului , p.71.

151 Peste o lună, la 7 martie 1869, fruntașii românilor din Transi lvania propriu -zisă s -au
întrunit în conferința de la Miercurea, când s -a creat Partidul Național Român din
Transilvania, ca tactică politică adoptând pasivismul, adică neparticiparea în alegeri și
implicit la lucrările dietei. Mergând pe linia pasivității , s-a hotărât menținerea autonomiei
Transilvaniei, nerecunoașterea actului dualist și hotărârea de a trimite împăratului un
memoriu care să cuprindă toate revendicările românești și să justifice poziția adoptată.
Sub îndrumar ea lui G. Barițiu și I. Rațiu – principa lii promotori ai pasivismului – românii
transilvăneni au refuzat să participe la alegerile din 1869, în foarte multe cercuri
electorale, fapt ce a determinat ca de acum interesele românești să fie apărate în dieta
Ungariei atât cât s -a putut de de putații bănățeni și crișeni, iar la Casa Magnaților de
mitropoliții și episcopii ortodocși și uniți419.
Românii din scaunul Orăștiei au fost reprezentați la conferința națională de la
Miercurea (7 -8 martie 1869) de către laicii din Orăștie (dr. Avram Tincu, avocat; Claudiu
Vlad, practicant magistratual; Mihail Dobo, secretar magistratual), alături de un cleric din
zona limitrofă (Vasile Basarab, paroh ortodox, Romos). Ei se alăturau celorlalți români
hunedoreni (notari, învățători, protopop i, proprietari), veniți din Hațeg, Deva și Dobra
pentru a lua parte la dezbateri420. Conferința a discutat despre tactica politică ce trebuia
urmată, iar ,,la votisare s -a primit pasivitatea absolută” . Pentru a coordona partidul, a
fost desemnat un comitet c entral național de 25 de membri, cu reședința în Sibiu, condus
de Elie Măcelariu. Singurul hunedorean ales în acest comitet a fost Avram Tincu, el
având misiunea de a face cunoscute hotărârile conferinței de la Miercurea și românilor
din Orăștie și zonele învecinate421.
Acest important pas politic în mișcarea națională a românilor din Transilvania
a fost urmat, la scurt timp, de reacția guvernului Andrássy care nu era dispus să tolereze
un partid politic organizat pe criterii etnice în Trans ilvania. Drept urmare, la 22 martie
1869 a dat ordin reprezentantului guvernamental din Cluj, Péchy Máno să dispună

419 Istoria românilor , Vol VII, Tom I, Coordonator Dan Berindei p. 776 -777.
420 Bujor Surdu, Visarion Roman (1833 -1885) , Cluj-Napoca, 2008, p. 263 -266, anexa 73. Printre cei 15
hunedoreni se mai aflau : Petru Pop (vicar greco -catolic, Hațeg), Ioan Rațiu (potopo p ortodox, Hațeg), Ioan
Papiu (protopop ortodox, Deva), Ioan Olariu (notar suprem comitatens, Deva), Alesiu Nemeșiu (învățător,
Dobra), Petru Fogărășianu (învățător, Dobra).
421 Adunarea de la Mercurea , în ,,Familia”, Anul V, nr. 9, 3/15 martie 1869, p. 106 .

152 imediat ,,sistarea activității comitetului” ales la Miercurea, ceea ce s -a și întâmplat422.
Liderii mișcării naționale a românilor au căutat a lte modalități de a se întâlni, așa apărând
ideea conferinței naționale de la Turda din 24 ianuarie 1870, mascată sub aniversarea
zilei onomastice a lui Ioan Rațiu. În fapt a fost o consfătuire politică restrânsă,
participanții pronunțându -se în scris asup ra liniei politice de urmat. Documentele
întrunirii au fost luate de Avram Tincu la Orăștie, spre a fi publicate, dar casa acestuia a
fost controlată de poliție, actele confiscate și trimise lui Péchy. Programul a apărut totuși
în presă, cele 7 puncte fiin d o înșiruire de principii pentru continuarea luptei naționale
împotriva dualismului 423.
Spre a se hotărâ asupra atitudinii ce trebuiau să o urmeze alegătorii români din
Transilvania în alegerile pentru dieta din 1872, în 23 -24 aprilie s -au întrunit la Sibiu
reprezentanți din Brașov, Bran, Săcele, Făgăraș, Alba Iulia, Hunedoara, Hațeg, Deva,
Orăștie, Sebeș, Sighișoara, Mediaș, Cluj, Ofenbaia, Solnocul inferior și din alte zone ale
Transilvaniei. Adunarea a fost convocată de activiști, astfe l că deși pasiviștii au luat parte
la dezbateri, moțiunea votată afirma că cei prezenți ,,se dechiară pentru participare la
alegerile deputaților dietali”424.
După eșecul din 1872, la alegerile din vara anului 1875 și -a depus candidatura,
pentru afirmarea pe plan electoral a programului Partidului Național, un singur român
ardelean, avocatul Laurean Bercian, în cercul al doilea din scaunul Orăștiei, la Romos. El
a avut de înfruntat pe Zsigmondi, un maghiar susținut de ,,deregătorii de montani stică de
la Sibișel și Cugir” , dar și pe Éles, un evreu maghiarizat, sosit în zonă drept ,,candidat de
la Pesta” . Deși ales pentru ciclul 1875 -1878, Bercian (notar în Vaidei) nu a intrat în
dietă, el declarând că se menține pe linia pasivității : ,,După al egeri, acesta declară cu
solemnitate, că el nici mort nu va merge la Pesta, dar că trebuia, ca ținutul acela să mai
fie odată apărat de atâți venetici, care -și bat joc de poporul românesc în termenii cei mai
spurcați din lume” – nota redactorul ,,Gazetei Tr ansilvaniei”425. A urmat o nouă alegere,
în decembrie 1875, la care s -a prezentat și a fost ales Axente Sever, el devenind ,,deputat

422 Gelu Neamțu, op. cit ., p. 77 -78.
423 Ibidem , p. 78 -82.
424 Ce e nou ? , în ,,Familia”, Anul VIII, nr. 19, 7/19 mai 1872, p. 225.
425 Alegerile de la Oraștia și țienutu , în ,,Gazeta Transilvaniei”, Anul XXXVIII, nr. 51, 17/29 iulie 1875.

153 dietal cu 65 voturi în contra contelui Albert Apponyi, care căpătă 50 voturi”426. Ziarul
,,Magyar Polgár”, amintind cititorilor săi de faptele lui Axente din anii 1848 -1849, îl
numea ,,Neronele Aiudului” , îndemna partida învinșilor să conteste rezultatul, iar dacă
totuși ,,va cuteza să meargă la dietă, nici un deputat nu va șede cu el alături pe aceeași
bancă, ci va fi evitat, bat jocorit, gonit de către toți”427. Dar nici Axente Sever nu și -a
exercitat mandatul, guvernul fiind astfel silit să ordone un nou scrutin.
În vara anului 1877, dr. Avram Tincu a câștigat un mandat de deputat prin
susținerea celor 120 de alegă tori români care s -au prezentat la vot (cercul avea 226 de
votanți), lipsind doar aceia ,,cărora nu le mirosea a plăcinte aponiane” . După scrutin,
primind o delegație din partea alegătorilor săi, dr. Tincu a promis ,,a nu pierde din vedere
datoria sa ca re prezentant, păstrând cu scumpătate încrederea pusă în domnia sa și a
rămâne ferm la principiile, pe care i s -a oferit și dat mandatul”428. Dar mandatul său a
fost ,,nimicit” de către autori tăți în următoarele împrejurări : președintele a comunicat
dietei în ș edința din 1 octombrie 1877, că în cercul Orăștiei a fost ales deputat dr. Avram
Tincu, care însă nu și -a prezentat credenționalul în termen legal. Alesul a trimis actul
cerut, însoțit de o scrisoare în limba română. Președintele parlamentului ungar i -a restituit
scrisoarea, cerându -i s-o înlocuiască cu una în limba maghiară, iar A. Tincu nu a mai
răspuns. Drept urmare, comisia de imunitate a parlamentului s -a declarat pentru
,,anularea mandatului de deputat a deputatului Tincu și pentru suspensiunea dreptu lui
său pasiv de alegere pe trei ani, din cauză că la repetita provocare nu și -a predat
mandatul în forma recerută de lege”429.
Pentru a patra alegere, termenul fixat era foarte scurt, scrutinul urmând să fie
organizat pe 30 noiembrie 1877. P ână în acea zi, alegătorii români erau îndrumați ,,să se
reculeagă și să caute bine ce au să facă, pentru ca nu cumva să fie păcăliți într -un mod
sau altul și să nu li se compromită reputațiunea de oameni serioși, nici omenia și
demnitatea de caracter, nic i să- mustre mai târziu conștiința”430. Efectuată la sfârșitul

426 Oreștia , în Ibidem, nr. 85, 4/16 decembrie 1875.
427 Axente , în Ibidem, nr. 88, 16/28 decembrie 1875.
428 Oraștia , în Idem, Anul XL, nr. 44, 9/21 iunie 1877.
429 Afacerea deputatului Avram Tincu , în Ibidem, nr. 83, 23 octombrie/4 noiembrie 1877.
430 Ibidem , nr. 87, 6/18 noiembrie 18 77.

154 legislaturii, alegerea s -a încheiat cu victoria lui Ioan Balomiri, consilier în pensiune, care
a intrat în dietă ca deputat de Orăștie431.
În anul 1877 izbucnis e războiul ruso -turc, la care au participat cu succes și
trupele României, fapt ce a provocat un val de simpatie în rândurile românilor din
Transilvania. Ziarele transilvănene informau pe cititori atât despre luptele armatei
române, cât și despre contribuț iile masive ale populației civile pentru acoperirea
trebuințelor frontului. Răspunzând la apelul lansat de către Comitetul de inițiativă din
Sibiu, condus de Iudita Măcelariu, se constituie și la Orăștie un comitet pentru strângerea
de colecte și fonduri p entru sprijinirea răniților din război. În fruntea comitetului de la
Orăștie se aflau Ana Tincu (președintă), Aurelia Vlad (casieră) și Leontina Dobo
(secretară). Relatând despre ,,lăudabila purtare a damelor române din Orăștia în
cestiunea răniților ostaș i români de peste Carpați” , ziarul ,,Gazeta Transilvaniei” arăta
că autoritățile statului au dizolvat acest comitet, asemenea celor din alte orașe (Sibiu,
Cluj, Alba Iulia), însă doamnele au continuat strângerea de fonduri prin acțiuni
individuale. La Orăș tie ,,această bravă română a fost doamna Ana Tincu” , care pe lângă
bani, a colectat obiecte de îmbrăcăminte și material sanitar432. Umblând din casă în casă,
ea a adunat 295,70 florini și 5 lire, provenind de la 125 de persoane, precum și o serie de
ofrande materiale (3,5 kg de scamă, 22 de feșii, 12 triangule și alte articole din pânză), pe
care le -a trimis lui Manole Diamandi, coordonatorul Centrului de colectare din Brașov,
pentru a le expedia Societății române ,,Crucea Roșie” la București. Contribuitorii
proveneau din toate categoriile societății românești, erau deopotrivă bărbați și femei,
locuitori din Orăștie și satele învecinate. Un număr însemnat de donatori l -au constituit
preoții și juriștii, printre ei aflându -se: Vasile Basarab (paroh ortodox, Rom os) – 1 florin,
dr. Avram Tincu (avocat, Orăștie) – 5 lire, Ioan Mihu (jurist, Vinerea) – 20 de florini,
Ioan Mihaiu (locotenent în pensiune, Orăștie) – 50 de florini, Teodor Herlea (notar,
Vinerea) – 4 florini, George Bercianu (protopop greco -catolic, Cug ir) – 2 florini433. Pe
alte liste de ofrande în bani, regăsim familia Nicolae Popovici (protopop ortodox,

431 Noua alegere de deputat în Oraștia , în Ibidem, nr. 93, 27 noiembrie//9 decembrie 1877.
432 La cestiunea ajutorării ostașilor români răniți , în Ibidem, nr. 46, 16/28 iunie 1877; Elena Ioniță,
Contribuția femeilor din Transilvania la lupta pentru cucerir ea independenței de stat a României , în
„Sargetia”, XIII, 1977, p. 121 -124.
433 Ajutoria pentru răniți , în ,,Gazeta Transilvaniei”, Anul XL, nr. 54, 14/26 iulie 1877.

155 Orăștie) – 5 florini, pe David Avramesc (paroh ortodox, Orăștioar a de Jos) – 6 sfanți în
argint și Ioan Balomiri (jude în pensiune, Orăștie) – 2 florini , alături de donatori din
diverse localități hunedorene (Hațeg, Trestia, Deva, Băița)434.
Să mai amintim doar faptul că nu au rămas nepăsători la evenimentele din
România nici tinerii care studiau la liceul din Blaj, din rândurile celor car e au trecut
Carpații și s -au înrolat în armata română făcând parte și tânărul Nicolae Ciuceanu din
Orăștie. Acesta, împreună cu un văr al său din Rășinari, a trecut munții în vara anului
1877 și înrolându -se voluntar în armata română, a luat parte la bătăl iile de la Plevna și
Vidin, pentru faptele sale de arme fiind decorat cu medaliile „Trecerea Dunării”,
„Apărătorii Independenței” și „Virtutea Militară”435.
O nouă etapă în mișcarea națională din Transilvania va fi inaugurată după
unificar ea Partidului Național Român, în 1881, și organizarea sa „pe temeiul celei mai
stricte solidarități naționale” . În 12 mai 1881, la conferința alegătorilor români din Sibiu,
au fost prezenți din partea cercului Orăștie, avocatul Samu il Pop și Laurean Bercia n,
notar de cerc. Programul adoptat preconiza recâștigarea autonomiei Transilvaniei,
revizuirea Legii naționalităților din 1868, introducerea prin lege a limbii române în
administrație și justiție, numirea de funcționari români, introducerea votului univer sal etc.
Pe 18 iunie 1881, a avut loc o adunare la Orăștie, convocată de S. Pop și L. Bercian, unde
„alegătorii au primit cu entuziasm conclusul conferinței generale din Sibiu, și se
promiseră sărbătorește a urma aceleia”436.
În 10 martie 1 883, s -a desfășurat la Deva o adunare a românilor din comitatul
Hunedoara, cu scopul de a protesta contra legilor școlare ale lui Trefort din 1879 și 1883,
măsuri legislative îndreptate împotriva folosirii limbii române și a existenței școlilor
românești. Din Orăștie au sosit peste 100 de persoane, în frunte cu avocatul Avram Tincu,
care în discursul său a acuzat guvernul maghiar că tot timpul a dorit maghiarizarea

434 Ion Frățilă et alii, op. cit. , p. 238 -239.
435 Paul Abrudan, Solidaritatea hunedorenilor cu România în războiul pentru cucerirea independenței , în
„Sargetia”, XIII, 1977, p. 107.
436 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, op. cit . , p. 120.

156 românilor. Drept urmare, împotriva sa și a protopopului ortodox Ioan Papiu din Deva, s -a
deschis proces penal, fiind acuzați de „agitație împotriva națiunii”437.
Anul 1884 era unul elector al, astfel că la 12 aprilie a avut lo c conferința
alegătorilor români din cercul Orăștie, unde au fost desemnați ca delegați pentru
conferința naț ională din Sibiu (1 -3 iunie) , avocații Avram Tincu și Samu il Pop438.
Reveniți acasă, cei doi au convocat alegătorii din Orăștie la o conferință pe 10 iunie,
informându -i despre ,,decisiunile conferinței partidei naționale a tuturor românilor,
ținută la Sibiu ” și despre ,,alegerea de deputat” , ce urma să aibă loc în cercul Orăștie la
13 iunie 1884439.
Vara și toamna anului 1884 au fost agitate în Transilvania, în dorința de a
comemora centenarul răscoalei de la 1784 condusă de Horea. Anunțând că astfel de
manifestări puteau deveni periculoase pentru stat, ziarul ,,Székely Nemzet” scria că
,,românii din Orăștia vor serba centenarul lui Horia și Cloșca. Se vor aduna într -un loc
secret, bând vin maghiar bun, vor înjura pe maghiari. În final se vor ce rta sărbătorește.
În capul festivității stă dr. Avram Tincu, cunoscutul agitator antimaghiar”440. Lucrurile
nu au stat deloc așa, sub avalanșa de opreliș ti venite pe cale laică și eclez iastică,
preoțimea din cercul Orăștiei organizând ,,ici colea câte un par astas” în unele sate, totul
decurgând în liniște, fără a genera conflicte inutile în timpuri tensionate441.
După ce o perioadă lungă de timp, viața românească din oraș și zonele limitrofe
a fost îndrumată de către dr. Avram Tincu, din 1883, p rin deschiderea unui birou de
avocat în oraș, dr. Ioan Mihu a preluat treptat conducerea mișcării naționale din ținutul
Orăștiei. El a luat parte la conferința națională din 1887, funcționând ca secretar alături de
Vasile Lucaciu, la conferința din 1890 c a secretar alături de Petru Truța și în fine la
conferința din 1892, ales din nou secretar, alături de protopopul G. Popoviciu din Lugoj și
Andrei Cosma din Sălaj. În tot acest timp a făcut parte din comitetul central, în temeiul
funcției sale de secretar, fiind solidar cu conducerea partidului. După conferința din

437 Ibidem, p. 121.
438 Adunarea alegătorilor români în Orăștie , în ,,Gazeta Transilvaniei”, Anul XLVII, nr. 40, 4(16) ap rilie
1884.
439 Convocare , în Ibidem, nr. 80, 26 mai (7 iunie) 1884.
440 Scirile dilei , în Ibidem, nr. 192, 13(25) octombrie 1884.
441 Gelu Neamțu, Religia română în Transilvania (1848 -1918) , Cluj -Napoca, 2010, p. 166.

157 ianuarie 1892, dr. Ioan Mihu s -a retras din acțiunea memorandiștilor, probabil determinat
de intervenția lui Alexandru Mocioni și de discuțiile aprinse, ce au avut loc la
conferință442.
Totuși, Mihu nu s -a retras din partid. El a rămas să joace un rol deosebit, în
cadrul comitetului electoral din Orăștie. Acest comitet s -a constituit în anul 1887 cu
scopul de a organiza alegătorii și a -i opri să ia parte la alegerile parlamentar e. În
conferința ținută în 19 aprilie 1887, s -a ales un comitet electoral pentru o perioadă de 5
ani, cu următoarea componență : Samuil Pop (avocat, Orăștie) – președinte; Laurean
Bercian (notar cercual, Romos) – actuar; dr. Ioan Mihu (avocat), Nicolae Popo vici
(protopop ortodox), Iustin Moldovan (protopop greco -catolic), Ioan Mihaiu (proprietar),
dr. Ștefan Erdélyi (medic opidan) – toți din Orăștie, Teodor Crișan (preot greco -catolic,
Cugir), Nicolae Herlea (învățător, Vinerea), Ioan Botean (preot ortodox, Binținți),
Nicolae Andrei (preot ortodox, Căstău), Dimitrie Iancu (preot greco -catolic, Turdaș) și
Silviu Demian (proprietar, Balșa) – ca membrii 443. Dintre manifestațiile naționale ce s -au
ținut sub conducerea sa, trebuie amintită adunarea de protest a tut uror alegătorilor din
comitatul Hunedoarei, desfășurată în 20 februarie 1891 împotriva Legii grădinițelor de
copii, care promova opera de maghiarizare444.
După redactarea „Memorandului” către împăratul Francisc Iosif I, cu
expunerea prin cipalelor revendicări ale românilor transilvăneni precum și a politicii
intolerante a guvernului maghiar față de ei, Comitetul executiv al Partidului Național
Român a decis multiplicarea și răspândirea acestuia. Printre cei 78 de ,,bărbați de
încredere” că rora le -a fost expediat documentul se afla și dr. Silviu Moldovan, avocat în
Orăștie, alături de alți intelectuali hunedoreni din Deva, Brad, Dobra și Hațeg445. Din nou
se produce aderența comunităților rurale la ideile politice naționale, într -o zonă autent ică
românească, cu un rol major în istoria națională în general. Pentru sprijinirea
memorandiștilor au loc adunări de protest la Șibot, Vinerea, Cugir, Orăștie și sunt
expediate pentru presă numeroase adrese și scrisori de aderență. O adeziune colectivă

442 Ioan Mihu, op. cit ., p. X .
443 Adunarea ele ctorală în Orăștie , în ,,Gazeta Transilvaniei”, Anul L, nr. 85, 18(30) aprilie 1887.
444 Ioan Mihu, op. cit ., p. X
445 Documente privind mișcarea națională a românilor din Transilvania , II (1892 -1894), Studiu introductiv
de Șerban Polverejan, București, 1998, p. 336 -337.

158 trimisă memorandiștilor împrocesuați la Cluj, datată 23 aprilie 1894, era subscrisă de 37
de persoane, printre ele figurând mai mulți preoți din zona Orăștiei : Simeon Bobei,
Ioachim Josan, Manasie Iar, Chiril Teacoi, Andrei Truca446. Subliniem în acest context ,
că prin repartizarea de către PNR a apărătorilor pentru fiecare acuzat din cadrul
procesului memorandului, dr. Silviu Moldovan din Orăștie a fost desemnat drept apărător
al lui Nicolae Roman447.
Spre a preâ ntâmpina mișcările românilor, ca re le aminteau pe cele din anii
1848 -1849, autoritățile au făcut apel la sprijinul armatei. Printre zonele unde situația era
apreciată a fi mai gra vă se situa cea din jurul Orăștiei. Într -un raport din 19 mai 1894,
prefectul comitatului Hunedoara, baronul Szentkereszty György, raporta ministrului de
interne maghiar, Hieronymi Károly, despre starea de spirit a românilor din comitatul
Hunedoara. Prefe ctul solicita aprob area de a înlocui Regimentul 64 infanterie din Orăștie ,
majoritar românesc, cu un regiment maghiar, deoarece soldații acestui regiment se
solidarizează cu „instigatorii” româ ni. În același timp se solicita luarea de măsuri severe
pentru asigurarea protecției căilor ferate și a lucrărilor de artă în fața unor eventuale
atentate din partea românil or, precum și confiscarea tuturor armelor aflate în posesia
acestora, așa cum s -a procedat și în comitatul Alba de Jos448. În anul 1895, autoritățile au
instalat un post de jandarmi în satul Șibot, aproape de Orăștie, deoarece românii de acolo
aveau o stare de spirit ostilă autorităților maghiare și purtau o corespondență activă cu
personalități din România449.
La Orăștie, în vara anului 1895, căpitanul de poliție M ichael Bela a primit
ordin ,,să supravegheze activitatea societăților și reuniu nilor existente și să îngrijească
ca acelea să nu treacă peste cercul de activitate cuprins în statutele lor; la înființarea
reuniunilor noi însă să aibă în vedere forurile competente, ca să nu se validiteze idei ce
țintesc la răsturnarea ordinii de stat e xistente” . Drept urmare, Casina română, Reuniunea
română de cântări și tipografia ,,Minerva” au fost înștiințate ca ,,să trimită în 3 zile la

446 Ion Frățilă, Adeziunea românilor hunedoreni la memorandumul din 1892 , în „Sargetia”, XXI -XXIV,
1988 -1991, p. 461 -466; Nicolae Josan, Adeziunea populară la mișcarea memorandistă (1892 -1895).
Mărturii documentare , București, 1996, p. 93, 95, 98 -99, 255 -256 și 462.
447 Aradul în lupta pentru eliberare socială și națională , II, Ediție de documente întocmită de Andrei
Caciora, Nicolae Roșuț, Mircea Timbus, Arad, 1980, p. 104 -105.
448 Ion Frățilă et alii, op. cit. , p. 269 -273.
449 Ibidem , p. 273 -274.

159 censură statutele pomenitelor reuniuni”450. În aceeași perioadă, s -au făcut cercetări
împotriva unor țărani și intel ectuali români din jurul Orăștiei, care i -au sprijinit pe
memorandiștii împrocesuați la Cluj451. Cel mai cunoscut caz a fost al țăranului Ion Herlea
din Vinerea, condamnat pentru ,,agitație” la 3 luni de închisoare și o amendă în bani.
Procesul a avut loc la tribunalul din Deva, acuzațiile aduse fiind că ,,a trimis o telegramă
de aderență și încurajare condamnaților în procesul Memorandului și că s -ar fi folosit de
espresiuni vătămătoare față de maghiarii și de poliția din Clușiu, care a insultat pe
țăranii c are merseseră la procesul Memorandului” . Apărător a fost avocatul Francisc
Hossu -Longin, care a reușit să obțină achitarea pentru alți doi țărani din Vinerea, acuzați
de ,,agitație” în același proces452.
Spre finalul secolului al XIX -lea, două elemente noi și importante au marcat
la Orăștie calitatea și forța acțiun ilor politice. Întâi a fost reorganizarea clubului electoral
român, apoi tipărirea aici a câtorva foi politice așa cum au fost „Revista Orăștiei”,
„Activitatea ” și „Libertatea”. Planurile de acțiune ale celor de la Orăștie sunt mai bine
gândite, sunt corelate cu inițiativele altor cercuri politice din orașele vecine. La conferința
membrilor români din comitatul Hunedoara, din care făceau parte și conducătorii PNR de
la Orăștie, c onferință care a avut loc la 4 decembrie 1895 în Deva, de comun a cord s -a
hotărât ca membrii Partidului Național să realizeze p rintr-o „frățească înțelegere” o
activitate mai susținută. Organul oficios al clubului român s -a hotărât atunci să fie
„Revista O răștiei”453.
După ce în 1897 s -a reactivat clubul român local, care-l avea ca președinte pe
Ioan Mihu, tinerii, nemulțumiți de rezultatele obținute, au schimbat în mod radical modu l
de a face politică , dorind acțiuni deschise și reluarea a ctivității parlamentare. Din acest
moment , viața românească din Orăștie va fi îndrumată de noul val al luptătorilor
naționaliști, coordonat de dr. Aurel Vlad și preotul Ioan Moța, stăpânit de două
sentimente : politică și entuziasm. Presa locală a lansat cu toată vigoarea noua direcție a

450 Ordinațiune strictă contra așa numiților răzvrătitori de stat , în „Revista Orăștiei”, Anul I, nr. 33, 12/24
august 1895, p. 3.
451 Procese pentru agitare în comitatul nostru , în Ibidem, nr. 17, 22 aprilie/4mai 1895, p. 3.
452 Un țăran condamnat pentru ,,agitați e”, în ,,Dreptatea”, Anul II, nr. 188, 24 august/5 septembrie 1895, p.
3.
453 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, op. cit ., p. 121.

160 politicii activiste. În acest sens, ziarul „Libertatea” din Orăștie , care a apărut din 1902, a
început o puternică propagandă în favoarea activismului, îndemnând la înlăturarea
„formelor uzate” în politică, a metodelor vechi și pledând pentru o politică ofensivă, care
să înlăture inerția și lâncezeala. Activitatea parlamentară va trebui și ea să fie cât mai vie,
să se formuleze cele mai importante revendicări ale rom ânilor și apoi să se militeze
pentru realizarea lor. Aceste idei plecau de la un grup de ti neri, mai toți doctori în drept,
care au înțeles clar că politica trebuie să aibă efecte importante și binefăcătoare pentru
popor454.
Odată cu impl icarea activă în politică, intelectualii români din Orăștie au
devenit niște ,,ținte” pentru autoritățile locale, care căutau prin diverse mijloace să -i
intimideze și să -i determine să renunțe la proiectele lor. Astfel, la 5 luni de la lansarea
ziarului ,, Libertatea” și a programului de regenerare a mișcării naționale din Transilvania,
la Orăștie a avut loc o acțiune a poliției care viza confiscarea volumului ,,Cartea de aur” a
lui T. V. Păcățian. În 11 iunie 1902, judele de investigație Fekete de la judecă toria
orașului, a făcut o ,,vizită” tuturor celor ce au cumpărat cartea respectivă: Ioan Mihu,
Ștefan Erdélyi, Aurel Vlad, Ioan I. Vulcu, Silviu Moldovan, Ioan Moța, Casina română și
redacția ziarului ,,Activitatea”. La finalul zilei, judele se declara mul țumit că a confiscat
volumele din ,,primejdioasa” carte455. Acțiunea nu i -a descurajat pe români, mai târziu,
în 1906, volumul III al cărții fiind cumpărat la Orăștie de către preotul Ioan Moța (6
exemplare), protopopul ortodox Vasile Domșa (1) și dr. Aurel Muntean (1), alături de alți
fruntași din Brad, Deva, Dobra, Hunedoara și Ilia456.
Cel dintâi succes al grupului n eoactivist de la Orăștie a fost în anul 1903, prin
alegerea lui Aurel Vlad, care a candidat în cercul electoral Dobra, ca deputat în
parlamen tul din Budapesta. Acest succes a avut un ecou deosebit, c onferința națională a
Partidului Național Român care s -a întrunit la Sibiu (1905), luând decizia de a relua
politica activistă. Aurel Vlad a reeditat succesul electoral în anul 1906, cân d a fost ales

454 Valentin Orga, Aurel Vlad: istorie și dest in, Cluj -Napoca, 2001, p. 81 -96.
455 Confiscarea ,,Cărții de aur” în Orăștie , în ,,Liberta tea”, Anul I, nr. 25, 1/14 iunie 1902, p. 3.
456 Teodor V. Păcățian, Cartea de aur sau luptele politice ale românilor de sub coroana ungară , Vol. IV,
Sibiu, 1906, p. 856 -858.

161 deputat pentru parlamentul din Budapesta în cercul Orăștie457. La alegerile din 1906,
candidatul român a fost sprijinit de către intelectualii și electorii din zonele limitrofe,
reușind să câștige un nou mandat de deputat. Iată mărturia unui ma rtor ocular, țăranul Ion
Codea din satul Șibot: ,,În 1906 am avut alegeri de deputat, circa electorală a fost la
Orăștie, unde am participat 32 de bărbați din sat conduși de învățătorul Andrei
Octavian. Învățătorul având o inimă românească a făcut un drape l vânăt. Pe el era scris
cu galben ,,Trăiască deputatul nostru dr. Aurel Vlad”, iar în vârf au pus o cruce roșie ca
semn al tricolorului românesc. Ne -am dus cu drapelul pe tren până în gară la Orăștie.
Acolo ne -am pus cu toții în rând, câte patru din toate comunele, Șibot, Vinerea, Cugir,
Binținți, Băcăinți, iar la mijloc între noi era steagul. Mergând așa pe drum prin oraș,
căpitanul de poliție tot vroia să -mi ia steagul, dar votanții nu -l lăsau să se bage printre
noi și așa l -am dus până la hotelul Centra l unde era votarea. Steagul celor din Balomir,
care au venit cu căruțele, a fost capturat de la preotul Suciu de un plutonier ungur”458.
Reacția autorităților față de implicarea preoților în acțiunea electorală a fost imediată, la
20 noiembrie 1906 pe adresa consistoriului sibian sosind o adresă, prin care ministerul
cultelor și instrucțiunii publice anunța că: ,,parohii Ioan Moța din Orăștie și Simeon
Secărea din Șibot pentru delicte contra drepturilor electorale ale cetățenilor au fost
condamnați din partea forurilor judecătorești la câte 7 zile de închisoare de stat și la
câte 50 coroane în bani”459.
În acest context, subliniem că în primul deceniu al secolului al XX -lea, p entru
sentimentele lor naționale și pentru articolele publicate în „ Libertatea”, autoritățile
maghiare le -au intentat inte lectualilor din Orăștie și împrejurimi o mulțime de procese de
presă . Dintre cei condamnați la închisoare și plata unor amenzi amintim pe părintele Ioan
Moța din Orăștie, preotul Simeon Se cărea din Șibo t, Iuliu Ioanovici (redactor la
„Libertatea” ) și Ana Vlad, soția lui Aurel Vlad460. Apogeul măsurilor luate de către
autorități a fost atins în 1907, când evenimentele s -au succedat cu repeziciune: preotului
Ioan Moța i -a fost retrasă definitiv congrua, pe m otiv că ,,agită prin >Libertatea< contra

457 Ibidem , p. 100 -111, 143 -155 și 171 -179.
458 Apud Ioan Mițariu, op. cit ., p. 59.
459 Apud Ibidem , p. 60.
460 Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal , ediția a III -a, Cluj -Napoca, 1994, p. 180, 182, 184 -187, 190 -192,
194-195 și 197.

162 națiunei maghiare”461; redacția ziarului ,,Libertatea” a fost vizitată, în mai puțin de două
luni, de 15 ori de către oamenii procurorului, care i -au înmânat redactorului 17 citații
pentru diverse articole ,,incrimina te”462; lui Iuliu Ioanovici (redactor responsabil) i -au fost
deschise simultan patru procese de presă tribunalul din Cluj, fiind considerat de autorități
un ,,agitator cu buze valahe” , periculos pentru patrie463.
O altă acțiune a românilor a avut loc î mpotriva legii lui Apponyi, privind
maghiarizarea învățământu lui, în lunile martie -aprilie 1907 fiind organizate numeroase
adunări, prilej pentru a se întoc mi și înainta memorii și proteste către autoritățile statului .
Asemenea acțiuni s -au des fășurat în ținutul hunedorean l a Deva , Orăștie și Hațeg. Un
insucces al activiștilor orăștieni s-a înregistrat în anul 1910, când Aurel Vlad a pierdut
alegerile la Orăștie, chiat în orașul natal, eșecul fiind explicat prin coruperea alegătorilor
cu bani, p romisiuni, amenințări și falsificări. Românii au protestat în zadar, ei pierzând un
deputat în dietă . Prezent în mijlocul evenimentelor, Ioan I. Lapedatu, pe atunci director al
băncii ,,Ardeleana” din Orăștie, prezintă în memoriile sale care a fost reacția autorităților
după scrutin: ,,Într -adevăr, a doua zi după alegeri, preoților le -a fost retrasă congrua,
învățătorilor ajutoarele, notarii și primarii au fost destituiți, cârciumile și prăvăliile
închise, iar livranții întreprinderilor de stat au fost excl uși. În chipul acesta nenorocirea
s-a întins asupra întregului cerc și desigur mulți dintre cei atinși au tras pentru ei
consecințele ne mai participând la luptele naționale”464.
Debutul celui de -al doilea deceniu al secolului al XX -lea p rezenta toate
semnele unei crize reale și profunde a regimului dualist, iar șansele de găsire a unor
modalități de c onviețuire în cadrul monarhiei păreau să se d iminueze din ce în ce mai
mult. În intervalul temporal 1910 -1914, calea tratativelor între lide rii Partidului Național
Român și guv ernele de la Budapesta în vederea so luționării problemei naționale, s -a
dovedit o armă tocită, fapt demonstrat cu prisosință de eșecul categoric al discuțiilor.
Subliniem în acest context că între 1910 -1911, o parte dint re negocierile româno –
maghiare i -au avut ca protagoniști pe dr. Ioan Mihu din Orăștie și pe contele Ștefan

461 Detragerea congruei , în ,,Gazeta Transilvaniei”, Anul LXX, nr. 3, 5(18) ianuarie 1907, p. 4.
462 Dragostea procuro rilor față de ziarele române , în Ibidem, nr. 249, 11(24) noiembrie 1907, p. 3.
463 Acțiunea procuraturei , în Idem, Anul LXXI, nr. 20, 25 ianuarie (7 februarie) 1908, p. 3.
464 Ion I. Lapedatu ,Memorii, p. 113 -114.

163 Tisza465. Guvernanții maghiari și reprezen tanții naționalităților nu au fost capabili să
găsească o soluție de compromis, care să garanteze mențin erea și stabilitatea regimului,
ca și prelungirea conviețuirii în spațiul plurietnic al Transilvaniei. Era evident că situația
nu își mai putea găsi rezolvarea decât prin intermediul unei crize și a unei rupturi
categorice, pe care le va aduce în cele din urmă primul război mondial.
II.5. Preoți și învățători români, promotori ai a sociaționismul ui cultural din
scaunul Orăștiei
Evoluția societății românești din Transilvania postrevoluționară spre
modernizare s -a produs sub impactul regimulu i politic dirijat de Viena și, după 1867, de
capitala austriacă împreună c u Budapesta. Noile realități politice, instituționale și socio –
economice care și -au pus amprenta asupra societății transilvănene în a doua jumătate a
secolului al XIX -lea și la încep utul veacului al XX -lea au produs modificări și în plan
cultural, determinate de dorința românilor de a obține emanciparea culturală prin
,,cultivarea limbii și literaturii române, ridicarea nivelului cultural al maselor largi,
menținerea trează a conștiin ței naționale”466.
Se poate sesiza faptul că, mișcarea culturală ro mânească din Austro -Ungaria
s-a înscris în mișcarea general -europeană a secolului al XIX -lea, specifică tuturor
popoarelor care au luptat pentru o viață națională independe ntă în cursul epocii.
Răspândite pe o arie geografică destul de largă, mișcările de emancipare națională din
Europa Centrală și de Sud -Est au împletit cultura cu ideologia, constituind astfel un
element important al procesului de solidarizare națională467. Lupta pentru dezvoltarea
culturii naționale a devenit o notă caracteristică pentru popoarele din monarhia austro –
ungară, majoritatea (români, sârbi, croați, ruteni, slovaci) punând bazele unor asociații
culturale regionale care aveau ca scop ,,cultivarea limbii și a conștiinței naționale”468.
În cazul românilor din Transilvania, asociaționismul în formele sale cele mai
reprezentative s -a realizat și manifestat în plan politic, socio -economic, cultural, spiritual –

465 V. Orga, op. cit . , p. 223 -239.
466 Eugenia Glo dariu, Asociațiile culturale ale tineretului studios român din monarhia habsburgică (1860 –
1918 ) , Cluj -Napoca, 1998, p. 9.
467 Ioan Bolovan, Biserică și cultură națională în Europa Centrală în epoca modernă : cazul asociațiilor
culturale regionale (1826 -1918), în ,,In Memoriam : Mitropolitul Andrei Șaguna 1873 -2003” , Coordonatori
Mircea Păcurariu, Nicolae Bocșan, Ioan -Vasile Leb, Alexandru Moraru, Ioan Chirilă, Cluj -Napoca, 2003,
p. 335.
468 V. Curticăpeanu, Mișcarea culturală românească pentru Unirea din 1918 , București, 1968, p. 13.

164 religios469. Cu toate dificult ățile și opoziția pe care o întâmpinau din partea monarhiei
austro -ungare, românii au promovat curentul asociaționist în cadrul societății
transilvănene, propunându -și ,,transformarea societății românești și înlăturarea
decalajelor de dezvoltare în consens cu imperativele procesului de modernizare”470. În
condițiile unui regim politic care nu încuraja afirmarea identității naționale în planul vieții
publice, românii și -au concentrat în bună măsură energia de luptă pe terenul vieții
cultural -naționale. Până la Unirea din 1918, în susținerea și dezvoltarea mișcării culturale
din ținuturile românești ale monarhiei austro -ungare un rol important l -au avut asociațiile
culturale regionale, constituite în câteva centre urbane mai dezvoltate din punct de vedere
econom ic și politic. Asfel, s -au conturat una după alta, asociațiile din Maramureș,
Transilvania și Ba nat: ,,Asociațiunea pentru cultura poporului român din Maramureș ”-
Sighet, 1861; ,,Asociațiunea transilvană pentru literatura română și cultura poporului
român ”(ASTRA) – Sibiu, 1861; ,,Asociațiunea națională arădeană pentru cultura
poporului român ” – Arad, 1863471. De la început, prin activitatea lor bogată și plină de
semnificații, aceste asociații au avut un rol major în procesul de centralizare a vieții
cultural -naționale românești. Ele au dinamizat activitatea culturală pe o arie geografică
destul de mare, favorizând în timp și accesul comunităților sătești la actul de cultură,
alături de elita politică și intelectuală. Primeau astfel o confirmare, prin fapte, v orbele din
istoricul discurs rostit în catedrala de la Blaj, la 2/14 mai 1848, de către Simion Bărnuțiu,
în care românii erau îndemnați să pornească ,,la cultură națională cu puteri unite” și se
exprima credința că ,,lumina științelor și a artelor mai mult nu poate fi proprietatea unor
clase privilegiate, ci trebuie să se facă bun comun a toată națiunea”472.
Apariția asociațiilor regionale s -a înscris în procesul de instituționalizare a
culturii românești transilvănene pe baze naționale, ce preconiza difuzarea elementelor
constituente ale conștiinței naționale înspre categorii sociale mai largi. Urmărind în mod
obiectiv aceleași scopuri, românii din monarhia dualistă se vor constitui și în asociații
culturale locale, îndeosebi din deceniul ș apte al secolului al XIX -lea. Asfel, dezvoltarea
vieții culturale va fi încurajată prin așezămintele cultural -naționale întemeiate în

469 Vasile Dobrescu, Asociaționismul în istoria românilor transilvăneni din epoca modernă postpașoptistă ,
în ,,Simpozion”, Giula, 2010, p. 60.
470 Ibidem , p. 66.
471 V. Curticăpeanu, op. cit. , p. 43 -58.
472 Apud Ibidem , p. 21.

165 principalele centre urbane ale Transilvaniei : Sibiu, Brașov, Făgăraș, Cluj, Blaj, Alba
Iulia, Lugoj, Caransebeș, Timișoara , Arad, Zalău, Oradea, Satu Mare, Năsăud, Bistrița
etc.473. Cunoscând la început forme modeste, treptat aceste asociații s -au dezvoltat, având
obiectivul de ,,a conserva tradițiile și limba română, pentru a contribui la progresul
culturii și pentru a putea r ezista tendințelor de deznaționalizare” , devenind în timp ,,mici
fortărețe ale renașterii naționale românești”474.
Răspunzând unor necesități obiective ale momentului, societățile și
asociațiile de acest gen, existente în aproape întreaga Transilvanie, s -au constituit în
funcție de scopul și sarcinile educative asumate, de obiectul influenței lor educative, de
mediul în care au acționat și au îmbrăcat o formă organizatorică diversă : societăți de
lectură, casine naționale, reuniuni ale învă țătorilor, reuniuni de femei, reuniuni de muzică
și cântări, coruri țărănești, societăți teatrale ș.a.475. Alături de filantropi și mecenați, aceste
asociații și reuniuni vor sprijini cele două instituții importante din viața românilor –
biserica și școala – în efortul acestora de a păștra și răspândi cultura națională a românilor
din Transilvania476.
Privind cu atenție fenomenul pătrunderii ideilor asociaționiste în viața
culturală a românilor transilvăneni, vom putea constata că această influență a fost destul
de amplă și profundă, cuprinzând și ținutul hunedorean. Cifre concrete vin în sprijinul
afirmației noastre. Este vorba despre un raport al situației vieții culturale hunedorene
existente la sfârșitul secolului al XIX -lea, redactat d e către vicecomite în anul 1893, din
care aflăm că ,,în comitatul Hunedoara au existat 46 de instituții cu profil cultural și
altele 47 cu activități specifice, sociale, economice, comerciale, dar care au avut și un rol
secundar în educația culturală”477. Printre centrele cu populație românească în care au
activat astfel de societăți culturale se aflau : Orăștie, Geoagiu, Deva, Hunedoara, Călan,
Simeria, Brad, Baia de Criș, Hațeg, Dobra, Ilia478.

473 Ibidem , p. 22.
474 Apud Ibidem , p. 23.
475 Ibidem , p. 36 -38.
476 Maria Berényi, Rolul filantropilor și mecenaților în formarea vieții național -culturale a românilor din
Ungaria în secolul al XIX -lea, în ,,Simpozion”, Giula, 2007, p. 22 -57.
477 Apud Cornel Stoica, Ion Frăț ilă, Ovidiu Vlad, Nicolae Wardegger, Din istoria învățământului
hunedorean , Deva, 1973, p. 99.
478 Ibidem . Pentru detalii despre organizarea și funcționarea acestora vezi Nicola Roxana -Gabriela, Societăți
culturale hunedorene (1870 -1918). Teză de doctorat , Alba Iulia, 2010.

166 Desigur, depășește cadrul lucrării noastre să prezentăm, chiar și succint,
activitatea asociațiilor și societăților culturale care au funcționat în arealul hunedorean în
perioada supusă investigației noastre. În cele ce urmează, ne propunem să expunem
asocierea în plan cultural a românilor din Orăști e și din comunitățile rurale învecinate și,
încadrându -ne tematicii pe care am ales -o pentru cercetare, să scoatem în relief
preocupările culturale ale celor care au ales cariera preoțească și învățătorească. Pentru
cunoașterea mai corectă a principalelor personalități, instituții și momente care au marcat
viața culturală românească din scaunul Orăștie ne vom opri asupra câtorva mai de seamă,
după cum se va vedea.
Cultura a jucat un rol important atât în formarea și afirmarea conștiin ței
naționale atât de necesare emancipării națiunii române, cât și în ridicarea gradului de
civilizație al spațiului transilvănean. Ca peste tot, în localitățile mai importante din
Transilvania, cu nuclee de populație românească foarte consistente, în a do ua jumătate a
secolului al XIX -lea și la începutul secolului al XX -lea s -au întemeiat și la Orăștie și în
comunitățile sătești învecinate instituții culturale proprii pentru românii de aici, care au
avut rolul de a solidariza în plan cultural locuitorii ți nutului orăștian. Aceste forme de
asociere, cu modalități și tipuri diverse de organizare, au luptat, prin mijloacele specifice
lor, pentru ridicarea economică, științifică și culturală a scaunului Orăștie.
Cu toate progresele, cei dre pt modeste, făcute anterior instaurării dualismului
austro -ungar, românii de aici erau într -un stadiu incipient în plan cultural. Inventarierea
paletei de manifestări culturale ale românilor din scaunul Orăștie, ne relevă faptul că în
materie de viață cult urală lipseau asociațiile și reuniunile prin care să se asigure ridicarea
nivelului cultural al populației. Importanța acestora a fost punctată în dese rânduri de
către presa din Transilvania, un redactor al ziarului Tribuna notând în acest sens : ,,Toate
aceste reuniuni urmăresc mai presus de toate scopul de ajuta răspândirea culturii în
poporul român. Ele țin adunări pentru propagarea gustului literar și pentru dezvoltarea
vieții sociale române, înființează biblioteci românești, ajutorează tineri lipsiți d e mijloace
și întemeiază, pe cât le iartă mijloacele, așezăminte de cultură”479.

479 Apud Luminița Ignat -Coman, Imagine de sine la românii ardeleni în perioada dualistă , Cluj -Napoca,
2009, p. 194.

167 Cu aceste deziderate au pornit la drum și promotorii asociaționismului
cultural din zona Orăștiei, eforturile lor concretizându -se prin înființarea, organ izarea și
evoluția cu succes a numeroase societăți, reuniuni și periodice, ce au impulsionat constant
domeniile cultural -educațional și economic, contribuind astfel la transformările cunoscute
de societatea ro mânească din ținutul orăștian : ,, Societatea de lectură a tinerimii române
studioase de la Gimnaziul evanghelico -reformat din Orăștie ”, ,, Casina română ”,
,,Reuniunea română de cântări din Orăștie ”, ,, Reuniunea femeilor din Orăștie ”,
Despărțământul IX Orăștie al Astrei și numeroase periodice cu profil c ultural (,,Palavre ”,
,,Foaie interesantă ”, ,, Studii științifice ”, ,, Hades ”, ,, Cosînzeana ”, ,, Convorbiri
științifice ”). Fără a avea un caracter autarhic, formele de asociere culturală ale rom ânilor
reflectau totuși existența confesiunilor diverse (ortodoxă și greco -catolică), ce marcau și
apartenența națională. Ele au venit ,,în atingere” cu asociațiile culturale ale sașilor și ale
maghiarilor, care erau la rândul lor, ancorate în realitățile socio -economice și culturale
din scaunul Orăștie.
Mișcarea culturală românească din scaunul Orăștie a fost sprijinită,
asemenea celei din alte zone ale monarhiei austro -ungare, de o ,,intelighenție
românească”, constituită dintr -o elită intelectuală urbană (avocați, medici, protopopi,
învățători , profesori, notari, funcționari, ziariști), căreia i s -au alăturat notabilitățile sătești
(preoți, învățători, primari, jurați, alți profesioniști), prin intermediul căreia creațiile
spirituale și ideile puse în circulație au ajuns în rândul celor mai div erse categorii sociale.
Acești animatori ai vieții culturale din scaunul Orăștie au reprezentat elita culturală
românească și s -au impus drept personaje -reper, consolidate fie printr -un parcurs
individual, fie prin prisma asociațiilor, societăților și reun iunilor în care activau.
Printre protagoniștii masculini ai scenei culturale din a doua jumătate a
secolului al XIX -lea se aflau numeroși reprezentanți ai vieții ecleziastice și publice, care
înțelegeau utilitatea culturii în societat e. Cultura românească din Austro -Ungaria s -a
păstrat și răspândit prin mijlocirea bisericii și a școlii, preoții și învățătorii participând în
mod frecvent la constituirea de asociații și reuniuni cu scop profesional, cultural sau de
întrajutorare. În aces te societăți culturale, alături de alți intelectuali, de țărani și meseriași,
preoții și învățătorii și -au manifestat veleitățile organizatorice și culturale, și au devenit în
același timp parteneri și beneficiari ai unui act cultural cu semnificație națio nală.

168 Misiunea preoților și învățătorilor pe tărâm cultural a fost bine sintetizată într -un articol
scris în revista Luceafărul , de către Octavian C. Tăslăuanu : ,,Noi credem că cea mai
importantă datorie ce ni se impune e inaugurarea unei munci culturale c ât mai intensive.
Întreaga noastră cărturărime trebuie prefăcută într -o oștire, ce luptă neîntrerupt pentru
răspândirea culturii în popor. Cete de cărturari să poarte, în fiecare zi de Duminică și de
sărbătoare, flamura culturii românești în toate satele l ocuite de români și să nu se
odihnească până când nu vor face și în cel din urmă cătun un altar al culturii
naționale”480.
În spiritul acestor afirmații au acționat și românii din scaunul Orăștie care au
îmbrățișat cariera preoțească sau învățătorească, prin activitățile lor devenind adevărați
,,apostoli ai culturii naționale”. În spatele șirului de societăți, reuniuni și asociații
culturale întemeiate în ținutul orăștian s -au aflat, fără î ntrerupere, doi mari protectori :
ASTRA (înfii nțată în 1861, la Sibiu) și banca ,, Ardeleana ” (înființată în 1885, la Orăștie),
care au suplinit lipsurile materiale ce decurgeau din sărăcia populației, fapt reflectat de
donațiile modeste pentru activități culturale. Fără a insista acum și aici asupra a ctivității
Astrei , care până la Unirea din 1918 a fost de o complexitate demnă de remarcat, ținem
doar să precizăm faptul că, prin activitatea cultural -filantropic ă pe care a desfășurat -o,
banca ,, Ardeleana ” a avut o influență hotărâtoare ,,asupra dezvoltă rii societăților și
instituțiunilor sociale din Orăștie și jur” și astfel ,,a ridicat mult prestigiul românilor în
orașul Orăștiei și din ținutul acestuia”481.

Societatea de lectură a tinerimii române studioase de la gimnaziul evanghelico –
reformat d in Orăștie. În a doua jumătate a secolului al XIX -lea, la susținerea și
dezvoltarea mișcării culturale și național -politice din ținuturile românești ale monarhiei
austro -ungare o contribuție semnificativă a fost adusă de către tineretul studios, începând
cu studenții de la universități și terminând cu elevii din gimnazii. Animați de idei
îndrăznețe și în pas cu noutățile vremii în care trăiau, tinerii s -au constituit în societăți
culturale și au desfășurat o activitate bogată, vizând consolidarea sentimentu lui național
al românilor. Printre formele de acțiune educativă s -au aflat și societățile de lectură ale

480 Oct. C. Tăslăuanu, Politica culturală , în ,,Luceafărul”, Anul XII, nr. 20, 16 octombrie 1913, p. 601.
481 Ioan I. Lapeda tu, Monografia Institutului de credit , p. 112 -113.

169 elevilor români, care urmăreau ,,să propage cunoștințe temeinice de limbă, literatură,
istorie și cultură românească” pentru a contracara tendințele de deznaționalizare
promovate de oficialitatea maghiară. Ele au apărut mai întâi la gimnaziile, liceele, școlile
pedagogice și institutele teologice românești, apoi în cadrul școlilor maghiare în care
studiau un însemnat număr de români, pe lângă catedrele de limba română. ,,Studenții” –
cum se autointi tulau cei din cursul superior – au pus bazele unor societăți de lectură la
Brașov, Sibiu, Blaj, Lugoj, Baia Mare, Satu Mare, Beiuș, Oradea, Năsăud, Zalău482.
În rândul acestora trebuie să îns criem și ,,Societatea de lectură a tinerimii
române studio ase de la gimnaziul evanghelico -reformat din Orăștie ”. Apariția ei a fost
anticipată de schimbările din perioada regimului politic liberal, care a însemnat
,,începutul de viață românească mai de sea mă” pentru locuitorii din ținutul orăștian,
acesta fiind contextul în care ,,studenții care cercetau gimnaziul reformat din Orăștie
încă au cercat – și nu arareori cu frumos succes – să participe la viața socială” și în
acest sens ,,au aranjat producțiuni și petreceri foarte reușite”483.
Situată într -o zonă cu populație românească majoritară în mediul rural,
această școală de nivel me diu, cunoscută drept Colegiul reformat ,, Kun” din Orăștie , a
fost frecventată de numeroși elevi români. N umărul lor era în continuă creștere, fapt
constatat de către direcțiunea școl ii într -un raport din anul 1865 : ,,Împrejurările au ajuns
acolo că în conversația elevilor limba română a devenit concurenta celei maghiare și o
amenință, cât pe ce să o întreacă”484. Pentru anul școlar 1867/18 68 s-au înscris un număr
de 392 de elevi, care urmau cursul primar și pe cel gimnazial. Numărul mare de elevi
români care frecventau colegiul, a permis înființarea, la 20 septembrie 1867, a ,,Societății
de lectură a tinerimii r omâne studioase de la Gimnaziul evanghelico -reformat din
Orăștie ”485. Inițiatorul și întemeietorul ei a fost Francisc Hossu -Longin, care venea de la
Gimnaziul romano -catolic din Cluj și dorea să -și continue activitatea desfășurată în
cadrul societății de lec tură a elevilor de acolo.

482 Eugenia Glodariu, Despre Societatea de lectură a tinerimii române studioase de la Gimnaziul din
Orăștie , în ,,Sargetia”, XXI -XXIV, 1988 -1991, p. 781.
483 Ioan I. Lapedatu Monografia Institutului de credi t, p. 11.
484 Apud Ion Iliescu, Corul de la Orăștie , Deva, 1968, p. 31.
485 Ioachim Lazăr, Învățământul românesc din sud -vestul Transilvaniei (1848 -1883) , Cluj -Napoca, 2002, p.
284-285.

170 În memoriile sale, Hossu -Longin consemnează faptul că, în toamna anului
1867, devenind ,,student” la Orăștie în clasa a VIII -a, a remarcat repede că la acest
colegiu ,,umblă și mulți români din jur și chiar din depărtări”486. Dorind să promoveze
asocierea lor în plan cultural, el a căutat mai întâi să câștige simpatia și suportul
intelectualilor locali față de inițiativele junimii române de la Colegiul ,, Kun” din Orăștie .
În acest sens, la scurt timp, a făcut cuno ștință cu ,,domnii de români”, cum ar fi de
exemplu preoții Nicolae Popovici (protopop ortodox, Orăștie) și Petru Vălean (protopop
greco -catolic, Orăștie ), avocatul dr. Avram Tincu (deputat), Claudiu Vlad și Mihail Dobo
(funcționari la magistratul orașului ). În același timp au fost stabilite relații cu negustorii,
meseriașii și țărănii mai importanți din oraș. Demersul propagandistic a continuat în
satele din jurul Orăștiei, unde tânărul Fr. Hossu -Longin i -a cunoscut pe ,,toți preoții și
învățătorii de ambe confesiuni din împrejurime” , rămânându -i în memorie întâl nirile
avute cu parohii greco -catolici Avram Bal omir (Balomir) și George Bercianu (Cugir), dar
și cele cu ,,țărani fruntași” din Vinerea. Stabilind aceste contacte, Hossu -Longin a reușit
să cunoască intelectualitatea româneasc ă din zonă, iar cu aceasta – după cum mărturisește
– ,,îndată am și făcut prietenie, ce mi -a fost de mare folos”487. Fiind propagatori ai cărții
și ai valorilor culturale în comunitate, învățătorii și preoții și -au manifestat dori nța de a se
implica în societatea de lectură proiectată de Fr. Hossu -Longin la Orăștie.
Odată cunoscută ,,toată lumea românească de seamă de atunci” din zona
Orăștiei, Francisc Hossu -Longin a trecut la constituirea concretă a soci etății de lectură,
prin atragerea de partea sa a ,,studenților” rom âni din clasele superioare ale Colegiului
,,Kun”. Acestora li s -a făcut propunerea de a se uni într -o societate de lectură în cadrul
căreia să se cultive în limba română, să organizeze ,,serate cu declamațiuni” , un cor și să
pună bazele unei biblioteci cu volume în limba română, achiziționate din venitul societății
sau din donații488. Propunerea fiind acceptată, s -a trecut la constituirea societății și în 20
septembrie 1867 a avut loc prima șe dință, în cadrul căreia Fr. Hossu -Longin a arătat
scopul și menirea societății, vorbind despre obiectivele ce trebuiau urmărite. A fost ales
apoi comitetul de con ducere, alcătuit din : protopop Petru Vălean – președinte, Francisc
Hossu -Longin – vicepreședin te, Nicolae Herlea – secretar, Petru Rimbașiu – vicesecretar,

486 Francisc Hossu -Longin, Amintiri din viața mea , Cluj -Napoca, 1975, p. 2 74.
487 Ibidem , p. 275 -276, 279.
488 Ibidem , p. 276.

171 Avram Mihai – casier și Nicolae Hațegan – bibliotecar489. Societatea avea în momentul
înființării un număr de 29 membri, pentru a ajunge, în anul școlar 1869/1870, la 34.
Membrii societății puteau fi onorari (onorifici), ordinari (elevi din cursul superior, clasele
V-VIII) și extraor dinari (elevi din clasele III -IV). Din rândul membrilor onorifici făceau
parte foști absolvenți ai școlii, alături de elita orașului Orăștie490.
Chia r de la constituirea societății, ,,studenții” au făcut apel la preoții ambelor
confesiuni, la dascălii școlii românești și la „domnii inteligenți” din Orăștie, pentru a -i
susține în demersurile lor culturale. Astfel, dacă inițial doar președintele societăț ii era din
afara școlii, cu prilejul ședinței din 15 septembrie 1868, s -a hotărât ca cei din conducere
să fie desemnați din cadrul elitei române locale. Alături de protopopul unit Petru Vălean,
reales ca președint e, în comitet au fost desemnați : Claudiu Vl ad (practicant de avocat în
Orăștie, ginerele lui George Barițiu) – vicepreședinte, Mihail Dobo (secretar la
magistratul orașului Orăștie) – secretar, Ilie Pop (maestru pielar, epitrop al bisericii
ortodoxe din Orăștie) – casier și Ioan Bena (practicant de învățător la școala confesională
ortodoxă din Orăștie) – bibliotecar. În această componență, din cei 9 membri ai
comitetului, doar 4 proveneau din rândul ,,studenț ilor” de la Colegiul ,, Kun”491. Mai
târziu, în cadrul ședinței din 17 februarie 1869, s -a hotă rât ca ,,oficialii” societății să fie
aleși la începutul fiecărui trimestru. Noua conducere îl avea în frunte pe avocatul Avram
Tincu, ca președinte, restul membrilor fiind ,,studenți” ai colegiului. În ultimul an de
activitate, 1869/1870, societatea de le ctură l -a avut ca președinte pe Mihail Dobo492.
Să precizăm acum cadrul legislativ pe baza căruia a funcționat societatea de
lectură și să cunoaștem în ce a constat activitatea ei culturală. Încă din toamna anului
1867, Francisc Hossu -Longin a înaintat direcțiunii Colegiului ,, Kun” o cerere de aprobare
a constituirii societății de lectură, însoțită de un proiect de statute. Deoarece a întâmpinat
opoziția direcțiunii, fără a se descuraja, în continuare ,,junimea a suplicat, dar în
deșert”493. Într -o discuție privată, directorul Szabo i -a comunicat lui Hossu -Longin
motivele pentru care a întârziat să ofere un răspuns cererii depuse de către ,,studenții”

489 Eugenia Glodariu, Asociații culturale , p. 145 – 146.
490 Ibidem , p. 146. Vezi numele membrilor elevi ai societății la Ion Iliescu, op. cit. , p. 67 -68. Printre
membrii onorifici se aflau protopopul ortodox Ni colae Popovici, alături de învățătorii Ioan Dărămuș și
Avram Stanca de la școala confesională ortodoxă din Orăștie.
491 Ibidem .
492 Ibidem .
493 Societate de leptura , în ,,Familia”, Anul IV, nr. 11, 27 martie/8 aprilie 1868, p. 130.

172 români ai colegiului : ,,Am citit statutele dumneavoastră – au fost și în traducerea
ungure ască – și le consider ca destul de acomodate pentru cultivarea tinerilor români în
limba lor proprie; pentru aceea nici nu vă opresc ca << afară de colegiu >> să vă puteți
întruni, în cadrul statutelor, dar numai dacă nu veți trece peste unele hotare, ce a r jigni
sentimentele noastre ungurești. Mă vei înțelege că, colegiul nostru s -a înființat în acest
centru românesc și săsesc și cu scopul ca să atragem tineretul din jur, în cadrul
gândirilor noastre și mai ales să -i convingem că așa mai ușor se vor putea ferici ca fii
acestei patrii când vor ieși în viața publică. Pentru aceea vă recomand ca să fiți cuminți
și să nu dați ansă la bănuieli că sunteți nerecunoscători față de cei ce vă primesc cu
atâta bunăvoință”494.
Deși în ,,bunăvoința” c onducerii colegiului nu vedea decât o încercare ,,de a
face din români și mai ales din studenții români, ieniceri maghiari după calapodul
contelui Kun Kocsárd”495, Francisc Hossu -Longin a acceptat să modifice parțial statutele
societății de lectură, sperând că astfel va obține mai ușor aprobarea lor de către autorități.
Astfe l, la 18 martie 1868, comitetul a revenit cu o nouă adresă, însoțită de statutele
modificate, după modelul celor ale Societății teologilor din Blaj. Timpul se scurgea și
răspunsul aștepta t nu sosea, astfel că, în decembrie 1869 ,,studenții” nu aveau încă nici un
rezultat oficial. Întreruperea activității societății, în 26 iunie 1870, poate avea printre
cauze și lipsa unor statute aprobate de autorități496, asociată faptului că ,,activitățile
studenților români au indispus nu numai pe dascălii reformați din colegiu” , ci și pe
maghiarii din Orăștie și din împrejurimi497. La acestea se adaugă revenirea colegiului la 6
clase, elevii români din clasele a VII -a și a VIII -a îndreptându -se spre alte șc oli498.
Pe tot parcursul anilor 1867 -1870, fără a fi deloc ,,cuminți”, așa cum le -o
ceruse conducerea școlii, tinerii români de la Colegiul ,, Kun” și-au desfășurat acțiunile
culturale fără întrerupere, de activitățile lor aflând cu rep eziciune românii din ,,întreg
orașul și jurul din apropiere, și chiar din mari depărtări”499. În cei trei ani de activitate,
Societatea de lectură a ținut peste 40 de ședințe, în care s -au elaborat 30 de ,,operate”

494 Francisc Hossu -Longin, op. cit., p. 282 -283.
495 Ibidem , p. 279.
496 Eugenia Glodariu, Asociații culturale , p. 146 -147.
497 Francisc Hossu -Longin, op. cit. , p. 281.
498 Ioachim Lazăr, op. cit. , p. 287.
499 Francisc Hossu -Longin, op. cit. , p. 277.

173 (procese verbale)500. Ședințele s -au desfășur at în localul școlii confesionale ortodoxe din
Orăștie, și tot acolo aveau loc, odată la două săptămâni, seratele cu declamațiuni, care
erau publice. La aceste serate a participat ,,toată suflarea românească din oraș,
contribuind cu dragă inimă prețul mode st de intrare și ascultând cu fală și evlavie
cântecele și declamările ce se rosteau și răsunau”501. În memoriile sale, Francisc Hossu –
Longin menționează faptul că ,,aceste ședințe și serate au electrizat publicul românesc,
iar comportanța studenților români a făcut ca pe tot locul să fie bine văzuți și bine
primiți, ba în vacanța de sărbători să fie invitați la familii de prin jur, ca să învioreze și
pe acei care n -au putut lua parte la ele”502.
Majoritatea activităților culturale erau des tinate dezvoltării fondului de carte
al bibliotecii, membrii societății desfășurând diverse acțiuni, întocmind liste de
subscripție, organizând serate de ,,perorațiuni și cântări”. Fără a depăși nivelul unor trupe
de dileta nți, tinerii români din cadrul Co legiului ,, Kun” au încercat, cu mijloacele și
forțele de care dispuneau, să promoveze ,,limba, lectura, cartea și cunoștințele din
domeniile culturii și literaturii române”503. Manifestările culturale organizate er au foarte
diverse și cuprindeau : șezători li terare, declamări, piese teatrale, concerte, dansuri și
petreceri. Pentru că în Orăștie nu exista o sală special amenajată pentru spectacole,
reprezentațiile erau organizate pe scene improvizate ( de obicei, în localul școlii
confesionale ortodoxe din oraș ) sau în aer liber.
Sprijinul oferit de către comitetul parohial ortodox a fost unul substanțial, pe
tot parcursul existenței acestei societăți. Tinerii au simțit acest fapt și, încă din momentul
constituirii societății, în toamna anului 1867, o delegație formată din 3 membri l -a vizitat
pe protopopul Nicolae Popovici ca ,,să-i mulțumească pentru binefacerile că ne -a conces
a ne putea aduna și a ține ședințele în școalele greco -orientale de aici”504. Acești tine ri
au devenit în scurt timp, prin activitatea lor culturală, artistică și socială, simpatizați și
binevăzuți de către intelectualii din Orăștie, care au îmbrățișat cu multă căldură societatea
de lectură a junimii române studioase. O dovadă în acest sens es te protocolul ședinței din

500 Eugenia Glodariu, Despre Societatea , p. 782 .
501 Francisc Hossu -Longin, op. cit. , p. 278.
502 Ibidem , p. 278 -279.
503 Roxana Gabriela Nicola, Considerații privind implicarea unor personalități și societăți culturale
hunedorene pentru menținerea limbii române în administrație și școli (1860 -1918) , în ,,Sa rgetia”, XXXV –
XXXVI, 2007 -2008, p. 436.
504 Apud Ion Iliescu, op. cit. , p. 69.

174 25 iunie 1868, care consemna faptul că ,,inteligența văzând că junimea propășește, i -au
întins mâna, au luat parte la ședințe unde, apoi se întindeau sfaturi, cum să facem să fie
mai bine”505.
Ședințele curente ale societății, desfășurate lunar, constituiau cadrul
organizatoric în care membrii prezentau cuvântări ,,acomodate”, creații literare personale
și traduceri, fragmente din critica și istoria literară, purtau discuții critice pe baza
lecturilor audiate și recitau din poeții mai cunoscuți ai epocii. În afara ședințelor cu profil
literar, pentru a lua direct contactul cu publicul românesc, junimea orăștiană a organizat o
serie de spectacole pe care le -au intitulat ,,serate”, cu scopul imediat de a aduna cărț i și
bani pentru fondarea unei biblioteci românești. Cu prilejul seratelor aranjate se recita din
Dimitrie Bolintineanu, Andrei Mureșanu, Vasile Alecsandri, Iosif Vulcan sau Ion
Heliade -Rădulescu, în general poezii cu un bogat conținut patriotic506.
Din statute, procesele verbale ale ședințelor și din activitățile desfășurate,
reiese că biblioteca, organizarea și îmbogățirea ei au constituit un obiectiv central. Tinerii
români din Orăștie considerau, la fel ca fondatorii altor societăți d e lectură ale elevilor din
Transilvania, că se simte ,,nevoia unui cuib în care să te poți reculege în citirea unei
reviste sau unei cărți românești”507. Astfel, având drept scop ,,compunerea unei
biblioteci române” , societatea de lectură a stabilit și modal itățile de comp letare a
fondurilor bibliotecii : ,,1. Pregătirea unor programe cu serate și perorațiuni, cu recitări
și cântece, la care să se perceapă o anumită taxă; 2. Donații ale membrilor societății în
bani și cărți; 3. Colecte de la românii din Orăști e și chiar de la cei din jur; 4. Donații ale
publicațiilor; 5. Fonduri strânse din unele penalități”508.
Grija membrilor pentru biblioteca lor a fost permanentă, cărțile fiind păstrate,
pentru mai multă siguranță, în localul școlii confes ionale ortodoxe din Orăștie, sub
supravegherea unui învățător. Bibliotecarul ținea o evidență exactă a fondului de carte,
recomanda legarea volumelor și urmărea completarea colecției de cărți, reviste și ziare în
limba română. Printre primele ,,izvoare ale documentării” de care au benefi ciat
,,studenții români” de la Colegiul ,, Kun” s-au aflat antologiile, crestomațiile, manualele,

505 Apud Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, op. cit. , p. 140.
506 Eugenia Glodariu, Despre Societatea , p. 782 -783.
507 Ion Mușlea, Contribuțiuni la cunoașterea bibliotecilor românești ale or așelor din Transilvania (până la
Unire) , Cluj, 1935, p. 13.
508 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, op. cit. , p. 175.

175 volumele de poezii, dar mai ales revistele și ziarele românești. Astfel, au fost utilizate din
plin publicații ca ,, Albina Pind ului”, ,,Liceul românesc ”, ,,Transilvania ”, ,,Familia ”,
,,Convorbiri literare ”. M ulte dintre cărți au fost procurate de la Sibiu, dar fondul
bibliotecii s -a extins în special datorită donațiilor făcute de intelectualii din zona Orăștiei
și de redacțiile un or gazete românești509.
Începutul constituirii bibliotecii a fost unul timid, s -au făcut liste de
subscripții de la ,,inteligența” orașului și din jurul acestuia, dar suma adunată a fost
insuficientă. Donatorii bibliotecii au fost preoți, învățători, ofițeri și f uncționari români
din Orăștie ( 28 de cetățeni au dăruit s uma de 43 de florini și 50 de creițari și 5 cărți ) și din
localitățile românești din jur : Deva, Ilia, Oarda de Jos, Balomir, Vinerea, Cugir, Bobâlna,
Căstău și Romos. Chiar și de mai departe, din Brașov, au sosi t din partea redacției revistei
,,Transilvania ” suma de 90 de florini și 50 de creițari și 40 de cărți510. S-a trecut apoi la
organizarea unor acțiuni cultural -artistice, la care să se perceapă o anumită taxă de
intrare. A stfel, la 8 februarie 1868 a avut loc o ,,serată de perorațiune și cântări” , în
urma căreia s -au strâns 23 de florini. Biblioteca dispunea acum de suma de 120 florini,
din care s -au cumpărat cărți românești de la Sibiu, fondul ajungând la 150 de volume511.
Una după alta, cărțile și publicațiile achiziționate au sporit colecția bibliotecii la câteva
sute de titluri. Revista ,, Familia ” relata că, la sfârșitul anului 1869, biblioteca societății de
lectură avea 300 de volume, din care ,,mare parte erau cumpărate pe banii ce s -au
adunat prin contribuțiuni și din veniturile a câtorva serate organizate pentru acest
scop”512.
Anul 1870 a marcat o stagnare în activitatea societății, culminând cu
încetarea oricărei acțiuni culturale după data de 26 iu nie. Activitatea ei modestă,
desfășurată într -o perioadă scurtă de timp, a reușit totuși să o impună atenției
contemporanilor români din Orăștie și împrejurimi, care au apreciat -o și au sprijinit -o
după posibilități. Principalul merit al ,,studenților” rom âni de la Colegiul ,, Kun” rămâne
acela, că au fost primii care au promovat asociaționismul cultural și sentimentul național
românesc în oraș și în comunitățile rurale învecinate.

509 Ibidem .
510 Multiamita publica , în ,,Familia”, Anul IV, nr. 15, 28 aprilie/10 mai 1868, p. 179.
511 Societate de leptura , în Ibidem, nr. 11, 27 mar tie/8 aprilie 1868, p. 130.
512 Apud Ion Iliescu, op. cit. , p. 75.

176 În final trebuie menționat faptul că, dintre foștii me mbri care au activat în
cadrul societății de lectură, o mare parte au devenit ,,bravi și folositori membri ai
neamului” românesc. Printre numele celor care au avut importante cariere laice sau
ecleziastice, evocate de către Fr. Hossu -Longin în memoriile sa le, regăsim personalități
ca: Avram Mihai (doctor), Lazăr Boșorogan (farmacist), Petru Truția (avocat), dr. Ioan
Mihu (avocat), dr. Vasile Hossu (episcop greco -catolic), Constantin Baicu (învățător),
Miron Cristea (episcop ortodox), Nicolae Herlea (directo r), Procopie Herlea (notar),
Laurean Bercian (notar) și, nu în ultimul rând, pe inițiatorul acestei societăți, Francisc
Hossu -Longin (avocat)513.

Societatea de lectură a inteligenței române din Orăștie și jur. Concomitent cu
activitatea în cadrul societ ății tinerimii studioase din Orăștie, pe care au susținut -o pe tot
parcursul existenței sale, intelectualii, comercianții, meseriașii și țăranii români din
Orăștie și -au dorit să pună bazele unei societăți de lectură pentru publicul adult, care să
continue cultivarea limbii române ca principal mijloc de dezvoltare a culturii naționale.
Între inițiatorii acestui proiect s -au aflat dr. Avram Tincu, considerat ,,cel dintâi
intelectual român cu rol de conducător” în orașul Orăștie, alături de Ioan Balomiri,
Mihail Dobo și Claudiu Vlad, funcționari publici care ,,s-au distins prin activitatea lor
folositoare, pătrunsă de spirit românesc”514. Din monografia băncii ,, Ardeleana ”,
publicată în anul 1912, aflăm că „intelectualii din Orăștie și cu câțiva fruntași din pop or
au înființat la 1868 o casină, care însă din lipsă de sprijin după trei ani s -a desființat” .
Obiectele care au constituit patrimoniul casinei au fost vândute, suma obținută (160 de
florini) fiind donată în scop filantropic parohiei ortodoxe din Orăștie515.
Asociaționismul cultural din zona Orăștiei a făcut astfel un pas înapoi,
încetarea activității societății de lectură a junimii române fiind urmată, la scurt timp, de
desființarea casinei române. Printre cauzele acestui eșec, temporar ce-i drept, s -au aflat și
,,schimbările de sistem de la 1867” care ,,s-au resimțit în curând și la Orăștie” ,
provocând ,,depresiunea spiritului public” . Grupul intelectualilor români, redus numeric,
a început ,,a se diviza pe diferite teme și a se dezinter esa de afacerile publice” . Pentru

513 Francisc Hossu -Longin, op. cit. , p. 287 -288.
514 Ioan I. Lapedatu, Monografia Institutului de credit , p. 11.
515 Ibidem .

177 viața culturală a ținutului orăștian, rezultatul a fost ,,o epocă de letargie, care a durat
până pe la 1883”516. În acel an, noii învățători ai școlii confesionale ortodoxe din Orăștie,
împreună cu ,,alte puteri tinere” , au reluat ,,firele mișcării sociale” . A fost intensificată
,,agitația” pentru înființarea unei casine și a unei reuniuni de cântări, succesul rapid care a
fost înregistrat demonstrând tuturor românilor că ,,viața socială intra într -un stadiu de
regenerare” în orașul Orăștie517.
Casina română s -a constitui t în 1883 sub denumirea de ,,Societatea de lectură
a inteligenței române din Orăștie și jur ”. Încă de la începutul anului, aflând despre
inițiativa românilor din Orăștie, revista ,, Familia ” îi dorea casinei române ,,prosperare și
viață îndelungată, pentru ca să -și poată îndeplini mai bine scopul decât cele mai multe
casine românești. Care e scopul unei casine ? A fi un focular pentru spriginirea
literaturei și pentru conducerea vieții sociale”518. Demersurile s -au amplificat odată cu
stabilirea lui Ioan Mihu (doctor în drept) în oraș, acesta deschizându -și un birou de
avocat, cu intenția clară de a -și ,,pune zestrea câștigată în serviciul unui ținut curat
românesc” . În scurt timp, dr. Ioan Mihu a devenit liderul mișcării românești din ținutul
Orăștiei, iar prin acțiunile sale i -a atras cu succes pe intelectualii români în ,,toate
mișcările naționale” . Obiectivele comune i -au apropiat instinctiv pe avocați, medici,
preoți și învățători, aceștia ,,solidarizându -se mai întâi pe tărâmul social” și constituind
,,o vie atmosferă românească” în oraș și în comunitățile rurale învecinate519.
Ședința de constituire a Casinei române din Orăștie a avut loc la 11 iunie
1883, prezidiul fiind asigu rat de către Samuil Pop (avocat) – vicepreședinte ad -hoc și
,,președinte substitut”, împreună cu Vasile Bologa (învățător la școala confe sională
ortodoxă din Orăștie) – notar ad -hoc. În cadrul acestei întruniri au fost prezentate statutele
noii societăți d e lectură, urmând ca ulterior acestea să fie supuse spre aprobare adunării
generale, iar în final să obțină acceptul ministerului de interne pentru a intra în vigoare520.

516 Ibidem .
517 Ibidem .
518 La Orăștie se înființează casină română , în ,,Fa milia”, Anul XIX, nr. 9, 27 februarie/11 martie 1883, p.
107.
519 Ioan Mihu, op. cit. , p. VI.
520 Pentru conținutul integral al statutelor, vezi Nicola Roxana -Gabriela, Societăți culturale , p. 143 -147,
anexa 2.

178 Conform statutelor, scopul societății era ,,cultivarea în limba mat ernă,
perfecțiunea în literatură și distracțiunea socială”521. Prin casină se urmărea și o
reducere a distanței dintre cetățenii aparținând unor etnii, confesiuni și categorii sociale
diferite, astfel că putea deveni membru orice persoană, indiferent „de naț ionalitate, cu
cultură și purtare morală bună” . Membrii societății erau grupați în 5 categorii (onorari,
fondatori, ordinari, extraordinari, ajutători), achitau o taxă anuală și aveau drepturi și
îndatoriri bine precizate522. În cadrul unei adunări generale anuale, la care aveau drept de
vot decisiv doar membri i fondatori, ordinari și extraordinari, era ales comitetul de
conducere al casinei, format din : un președinte, un vicepreședinte, un notar (care era
totodată și bibliotecar), un casier, 4 membri ordinar i și 3 membri supleanți. Societatea
dispunea de un sigiliu personalizat (,,Societatea de lectură română în Orăștie”) și păstra în
arhivă un registru cu procesele verbale ale ședințelor, cu rapoartele de activitate și cu
bilanțurile financiare523.
Pentru atingerea scopului urmărit în plan cultural, societatea și -a propu s să
utilizeze două ,,mijloace” : literare și pecuniare. Atingerea obiectivului literar trebuia să se
realizeze prin înființarea unei biblioteci, compusă din ,,productele lit erare
corespunzătoare scopului și din scrieri periodice” . Suportul financiar urma să fie
asigurat ,,din taxele membrilor societății” , în funcție de categoriile în car e figurau aceștia
: fondatori – 100 florini (achitați o singură dată, în m omentul înscrier ii), ordinari – 6
florini / anual, extraordinari – 4 florini / anual și ajutători – 2 florini / anual524. Casierul
societății urmărea ca taxele să se încaseze în timp util, iar banii erau depuși într -una din
,,casele de păstrare” din Orăștie525.
Să prezentăm acum câteva date și evenimente edificatoare pentru profilul și
activitatea Casinei române din Orăștie. La scurt timp după constituirea ei, orașul Orăștie a
găzduit adunarea generală a Astrei (în 1884), sub impulsul acesteia românii punân d
bazele primului institut de credit și economii românesc din zonă. Înființată în 1885, banca
,,Ardeleana ” din Orăștie va patrona prin membrii ei, participanți activi și la casină, toate
inițiativele mai de seamă în plan cultural, în fruntea tuturor aflând u-se dr. Ioan Mihu,

521 Ibidem , p. 143.
522 Ibidem , p. 143 -144.
523 Ibidem, p. 145 -146.
524 Ibidem , p. 143.
525 Ibidem , p. 146.

179 considerat drept ,,motorul principal al lucrărilor”526. Prin reprezentanții săi, banca din
Orăștie s -a implicat puter nic în activitatea de la casină : a asigurat conducerea, a propus
organizarea unor „conveniri sociale” însoțite de program e literare, muzicale și teatrale, a
oferit sprijin financiar pentru procurarea unor cărți și abonarea la publicațiile românești.
Cum funcționarii băncii erau recrutați din ,,intelighenția românească” a
ținutului Orăștiei, dintre acești a erau desemnați și cei din comitetul de conducere al
casinei. Astfel, în 1887, revista ,,Familia” relata faptul că la Orăștie exista un grup de
,,bărbați devotați cauzei publice” , format din ,,tineri din generațiunea nouă și mai
cultă” , care activau în ca drul băncii ,, Ardeleana ” și care ,,stârniră un curent social
românesc” în ținutul orăștian527. Aceștia s -au întrunit în adunarea generală a casinei
române, la 27 martie 1887, și au ales un comitet direc tor având următoarea componență :
Samuil Pop (avocat, Oră știe) – președinte; Laurean Bercian (notar, Romos) –
vicepreședinte; Aurel Popovici Barcianu (proprietar, Orăștie) – casier; dr. Ioan Mihu
(mare proprietar, Vinerea) – notar și bibliotecar; Nicolae Popovici (protopop ortodox,
Orăștie), Ioan Mihaiu (proprie tar, Orăștie), G. Avram – membri ordinari; Iosif Dumitru
(notar, Beriu), dr. Ștefan Erdélyi (medic, Orăștie) și Ioan Lăzăroiu junior (comerciant,
Orăștie) – membri supleanți528.
Această structură a comitetului, bazată pe intelectualii r omâni din zonă, se
regăsește și la începutul secolului al XX -lea. Astfel, adunarea generală a casinei române
ținută la 19 ianuarie 1902, a votat un comitet de conducere format din : dr. Ioan Popu
(medic, Orăștie) – președinte; Nicolae Vlad (farmacist, Orășt ie) – vicepreședinte; Ioan
Branga (învățător, Orăștie) – casier; Ioan Moța (preot ortodox, Orăștie) – notar și
bibliotecar; dr. Ioan Mihu (mare proprietar, Vinerea), dr. Aurel Vlad (avocat, Orăștie), dr.
Ștefan Erdélyi (medic, Orăștie) și Iuliu Rațiu (prot opop greco -catolic, Orăștie) –
membr i529.
În ceea ce privește evoluția numerică a membrilor casinei din Orăștie, la
aproape un deceniu de la constituire, în 11 februarie 1893, erau înregistrați 44 de membri.
În raportul întocmit de către dr. Ioan Mihu se sublinia faptul că, cu ,,prea puține

526 Ioan. I. Lapedatu, Monografia Institutului de credit , p. 15.
527 Casina română din Orăștie , în ,,Familia”, Anul XXIII, nr. 14, 5/17 aprilie 1887, p. 167 -168.
528 Ibidem , p. 168.
529 Casina română din Orăști e, în ,,Libertatea”, Anul I, nr. 8, 2/15 februarie 1902, p. 3.

180 excepțiuni, întreaga inteligență română din Orăștie face parte din societatea noastră și
de fapt participă la viața ei”530. La scurt timp, în 1897, au fost consemnați 42 de membri,
grupați astfel : 19 ord inari, 2 extraordinari și 21 ajutători, suma taxelor achitate de aceștia
ridicându -se la 164 de florini. Ocupațiile îmbrățișate de către acești membri erau foarte
diverse (avocați, notari, preoți, învățători, contabili, medici, farmaciști, comercianți,
proprietari, tipografi, întreprinzători în construcții), fiecare dintre ei bucurându -se de o
anume notorietate în oraș și în comunitățile învecinate531.
Începutul activităților de la casină fost unul modest, suportul material și
financiar fi ind insuficient pentru organizarea cu succes a acțiunilor culturale propuse prin
statutele societății. Startul desfășurării unor serate literar -muzicale a fost dat în toamna
anului 1885, când s -a decis ca ,,în timpul iernei, tot la două săptămâni să se țin ă câte o
convenire socială” . Prima a avut loc la 15 noiembrie 1885, la ea participând ,,un număr
mare de doamne și domnișoare” , care au audiat și ,,o programă musicală”532. O a doua
serată s -a ținut în 29 noiembrie 1885, în localul casinei române, asistând ,,un public
numeros” . Programul artistic a cuprins următoarele momente : lectură din nuvela ,,Popa
Tanda” de I. Slavici (învățător George Oprea); execuția la violină a piesei ,,Bălcescu
murind” (domnișoara Maria Popovici); recitarea poeziei ,,Frumos e omul, doamne” de
Andrei Mureșanu (doamna Elena Orbonaș); executarea duetului ,,Pe un leagăn” de R.
Peters și a piesei ,,Sub această neagră stâncă” (Aurel Popovici Barcianu și învățător Toma
Popovici); interpretarea cântecelor ,,Vivandiera” (doamna Sofia Baciu) ș i ,,Stele rele -a
vieții mele” (domnișoara Elisabeta Pop). Deși protagoniștii seratei erau cu toții diletanți,
ei ,,s-au achitat bine și au produs un entuziasm general”533.
Un loc important în cadrul activității casinei l -au avut balurile , organizate cu
scopul de a obține sume de bani pentru fondul societății și pentru cel al bibliotecii. Astfel,
în 20 februarie 1886, începând cu ora 20, sala hotelului ,,Contele Stefan Széchenyi” din
Orăștie a găzduit balul societății de lectură, venitul o bținut din vânzarea biletelor de

530 Apud Nicola Roxana -Gabriela, Societăți culturale , p. 51.
531 Ibidem , p. 148 -149, anexa 3.
532 Conveniri sociale în Orăștia , în ,,Familia”, Anul XXI, nr. 47, 24 noiembrie/6 decembrie 1885, p. 563 .
533 A doua serată musicală în Orăștia , în Ibidem, nr. 49, 8/20 decembrie 1885, p. 586.

181 intrare (o familie – 2 florini și o persoană – 1 florin) urmând să fie utilizat ,,în folosul
bibliotecei sale ce se va înființa”534.
Acest bal a devenit în timp un reper al începutului de an calendaris tic în
orașul Orăștie, iar prestigiul său a crescut constant, în ciuda zvonurilor răspândite prin
intermediul gazetelor maghiare. O asfel de ,,știre” a apărut în d ebutul anului 1888, când
ziarul ,,Koloszvár” din Cluj își informa cititorii că ,,în Orăștie, naționalitățile trăesc forte
separat unele de altele. Nu este un singur scop, o singură nisuință, care să le unescă
unele de altele. Românii, sașii și ungurii, fiecare își au societățile lor deosebite : nici la
petreceri nu merg unii cu alții. Această deosebire de caste nu va îmbunătăți situațiunea
nici unuia, nici altuia dintre elemente”535. Că lucrurile nu stăteau deloc așa, o demonstra
faptul că la casina română erau abonate și publicații germane ori maghiare, iar la unele
acțiuni culturale au participat, alături de români, și intelectuali sași sau maghiari. Un
exemplu în acest sens a fost ,,balul românesc” din 15 februarie 1890, organizat de casina
română în sala hotelului ,,Contele Stefan Széchenyi” din Orăștie, la care a participat un
public numeros, for mat din elita feminină a orașului, adică soțiile și fiicele intelectualilor
orăștieni, fie ei români, maghiari ori sași. Dintre ,,dame” au fost prezente acolo Anastasia
Orbonaș, Victoria Erdélyi, Lucreția C. Olariu, Teresia Muntean, Sofia Baciu, Sofia
Torm a, Valeria Moldovan, Jeti Barcianu, Ana Popovici, Elena Orbonaș, Letiția Șandor,
asfel că balul ,,a reușit excelent”536.
Cu sprijinul băncii ,, Ardeleana ”, acțiunile culturale de la casina română au
beneficiat de un mediu corespunzător pe ntru o bună activitate a membrilor săi. Din
monografia institutului de cr edit orăștian aflăm următoarele : ,,Căci cea mai de seamă
instituțiune socială a românilor din Orăștie, casina sau societatea de lectură a lor a fost
susținută și întărită de << Ardele ana >>, care i -a creat fondul său propriu și a ajutat -o
totdeauna. Ba mai mult, casina a fost și este și azi adăpostită în condițiunile cele mai
bune și pe lângă spese cât mai mici în edificiile << Ardelenei >>. Și o merită, căci din
casină au pornit aproa pe toate acțiunile sociale folositoare pentru obștea noastră”537.

534 Scirile dilei , în ,,Gazeta Transilvaniei”, An XLIX, nr. 24, 29 ianuarie/11 februarie 1886.
535 Scirile dilei , în Idem, An LI, nr. 5, 10 ianuarie 1888.
536 Balul din Orăști e, în ,,Familia”, Anul XXVI, nr. 6, 11/23 februarie 1890, p. 71 -72.
537 Ioan I. Lapedatu, Monografia Institutului de credit , p. 113.

182 După modelul oferit de alte bănci românești din Transilvania, fondatorii
,,Ardelenei” au înscris în statute ca, din profitul net anual al băncii să se aloce o cotă
culturală și filantropică, cu titlu de ajutorare a instituțiilor culturale și a persoanelor cu
posibilități materiale modeste din ținutul Orăștiei. Conducătorii băncii au considerat că
,,activitatea economică a oricărei instituțiuni are influință și asupra desvoltăr ii culturale
a poporului” . Drept urmare, ei ,,au privit acțiunea de desvoltare culturală ca o
necesitate, ca o parte întregitoare din misiunea institutului ce conduceau. Activitatea lor
culturală a fost întreprinsă cu plan bine chibzuit și de aceea a și av ut rezultate deosebit
de frumoase”538.
La început, casina a primit sume mici din ,,cota de binefacere” a băncii, doar
50 de florini în 1887 și, un an mai târziu, 100 de florini539. Aceste sume modeste au fost
întregite cu indemnizațiile pe care membrii direcțiunii ,,Ardelenei” le -au cedat, aproape
anual, în folosul unor societăți culturale. Astfel, în 1887, direcțiunea băncii ,,a renunțat”
în folosul casinei la suma de 400 de florini votată directorilor, iar dr. Ioan Mihu și Aurel
Popovici Barcianu și -au cedat ,,remunerațiunea” de 200 de florini, respectiv de 100 de
florini, aceleași societăți de lectură. Conducerea casinei ,,a primit cu aplause aceste
daruri generoase” și a decis ca 300 de florini să fie folosiți pentru a cumpăra cărți, iar
400 de florini să fie depuși drept capital în contul deschis la Ardeleana540.
Odată cu creșterea ,,profitului curat” al ,,Ardelenei”, a apărut ideea constituirii
unui fond special, destinat spre utilizare exclusiv societății de lectură a adulților din
Orăștie. În anul 1889 a fost inițiat ,,Fondul casinei române din Orăștie” , care a fost dotat
anual cu diverse sume, ajungând în 1910 la totalul de 4 .000 de coroane. Pe lângă acești
bani, casina a mai primit și ,,alte ajutoare incidentale pent ru diverse trebuințe” , în sumă
de 1.732,99 coroane. Bilanțul băncii la împlinirea a 25 de ani de la înființare a consemnat
faptul că, din sumele destinate pentru ,,scopuri de binefacere”, casinei i -au revenit
5.732,99 coroane541.
În anul 1913, casina română din Orăștie a sărbătorit trei decenii de existență,
această societate culturală având în acel moment o stare materială destul de bună, grație

538 Ibidem , p. 111.
539 Ibidem , p. 107.
540 Casina română din Orăștie , în ,,Familia”, Anul XXIII, nr. 14, 5/17 aprilie 1887, p. 168 .
541 Ioan I. Lapedatu, Monografia Institutului de credit , p. 107 -108.

183 eforturilor depuse în timp de către membri săi. Servind în continuare ca ,,loc de întrunire
și distracție a inteliginței din loc” , casina dispunea de un local amenajat corespunzător, o
bibliotecă ce avea un mobilier adecvat, biliard și altele. Averea soc ietății se ridica la suma
de 16.200 de coroane542.
Din statute, rapoartele an uale și din acțiunile desfășurate, reiese că
biblioteca, aranjarea și îmbogățirea ei au constituit un obiectiv important al casinei. Dacă
biblioteca junimii române de la Colegiul ,, Kun” a fost prima bibliotecă în limba română
din Orăștie, dar a avut un car acter oarecum închis, adresându -se elevilor, biblioteca de la
casină a funcționat pentru marele public și s -a adresat unor oameni maturi, formați din
punct de vedere intelectual. În statutele societății era prevăzut pentru membri ,,dreptul de
a se folosi d e jurnalele și biblioteca societății” , iar bibliotecarului îi re veneau două
obligații esențiale : ,,a) a ține în ordine bună biblioteca societății; b) a purta protocoale
exacte despre opurile ce se află în bibliotecă și un ziar despre cărțile ce a dat din
bibliotecă și le -a reprimit, precum și a raporta comitetului la finea fiecărui an despre
starea bibliotecii” . Comitetul de conducere al casinei avea sarcina de a procura cărțile
necesare și de a abona periodicele (ziare și reviste)543.
În biblioteca din Orăștie, la fel ca în cele ale altor societăți de lectură ale
adulților din Transilvania, periodicele au prevalat asupra cărților, răspunzând astfel unor
nevoi de informare curentă ale membrilor. Existența, alături de publicațiile româneș ti de
prestigiu din Transilvania și de peste munți, din România, a periodicelor germane și
maghiare, ne arată că intelectualii români din Orăștie se informau din surse diverse și de
calitate. De asemenea, acest fapt confirmă respectarea prevederilor din st atutele societății,
care excludeau discriminarea pe motive etnice și sociale, încurajând toleranța și
colaborarea între membrii casinei române. Desigur că, alături de periodice, a existat și un
fond de carte care s -a constituit și a fost sporit prin achizi ții și donații.
Una după alta, cărțile, ziarele și revistele achiziționate au sporit colecția
bibliotecii casinei la câteva sute de titluri. La 10 ani de la debutul activităților în cadrul
casinei, în anul 1893, în inven tarul bibliotec ii erau cuprinse : un dulap pentru cărți cu
materiale, cărți și reviste și fondu ri financiare în sumă de 985,39 florini, depuși la banca

542 Viața românească în Orăștie , în ,, Cosînzeana ”, Anul III, nr. 35 -36, 14 septembrie 1913, p. 518.
543 Nicola Roxana -Gabriela, Societăți culturale , p. 144 – 146.

184 ,,Ardeleana ”. Cititorii au putut să consulte ,,cu totul 16 jurnale” , literare sau politice, care
au fost ,,prenumerate ș i puse la dispozițiunea membrilor” acelui an544. La scurt timp,
două rapoarte din 1895 ne indică periodicele regionale și locale care au fost abonate și
oferite sp re lectură membrilor societății: ,, Tribuna ”, ,,Gazeta Transilvaniei ”, ,,Dreptatea ”,
,,Telegrafu l român ”, ,,Unirea ”, ,,Foaia poporului ”, ,,Budapesti Hirlap ”, ,,Sieben Deutsche
Tageblat ”, ,,Hunyad ”, ,,Vatra ”, ,,Familia ”, ,,Revista nouă ”, ,,Romanische Jahrbücher ”,
,,Convorbiri literare ”, ,,Revista Orăștiei ”, ,,Vulturul ”, ,,Calicul ” etc. Biblioteca avea și
171 de cărți, majoritatea făcând parte dintre ,,cele mai bune scrieri românești” , pe
parcursul anului fiind citite 86 de volume. S -au realizat și noi achiziții de carte, din
colecții populare în epocă (,,Biblioteca pentru toți”) ori din operele unor au tori cunoscuți
publicului cititor (I. Russu Șirianu, Al. Vlahuță, N. Roman, G. Coșbuc, I. Baciu, V.
Moldovan, C. Müller)545.
Anul 1896 a adus cu sine alocarea sumei de 200 de florini pentru ,,a se
procura cele mai bune apariții literare” din colecțiile ,,Biblioteca de popularizare” și
,,Biblioteca pentru toți”. Folosiți în mod judicios, banii au sporit fondul de carte cu 99 de
opuri în 101 volume546. Astfel s -a ajuns ca, spre sfârșitul secolului al XIX -lea, în 1897,
biblioteca să dețină 248 de volume, acestea fiind consultate de către un număr de 45 de
cititori. În același an au fost abonate 14 ziare (9 politice, 3 literare, unul economic, unul
umoristic), iar valoarea patrimoniului bibliotecii casinei române (bunuri, fonduri, cărți) se
ridica la suma de 1 .263 de florini547.
La debutul veacului al XX -lea, în anul 1902, comitetul de conducere al
casinei a hotărât ca, din suma de 240 de coroane, disponibilă din fondul bibliotecii, să se
cumpere ,,cărți noi, literare și științ ifice” . Comenzile urmau să fie adresate unor edituri și
librării cunoscute, atât din Transilvania, cât și din București : editura ,,Krafft” din Sibiu,
librăria Arhidiecezană din Blaj, administrația revistei ,,Tribuna poporului” din Arad,
editura ,,Minerva” din București. De asemenea, au fost completate colecțiile de periodice
prin abonamen te la noi publicații, cum ar fi: ,, Revista Bistriței ”, ,,Revista ilustrată ”,

544 Ion Iliescu, Tiberiu Ist rate, op. cit. , p. 176.
545 Ibidem .
546 Ibidem .
547 Ibidem , p. 177.

185 ,,Luceafărul ”, ,,Cronstadter Zeitung ”, ,,Ilustrite Zeitung ”, ,,Für alle Welt ”, ,,Activitatea ”,
,,Literatura și arta română ”548.
Achiziția cărților din anul 1902 a fost realizată de către preotul ortodox Ioan
Moța, bibliotecarul casinei în acel moment. În raportul său, acesta a arătat faptul că, din
suma de 240 de coroane destina tă cumpărării de cărți, jumătate a fost trimisă ,,marelui
institut de editură Minerva din București, rugând -o să-mi trimită, cu rambursă, opuri
după lista de i -am aclus, în valoare de 120 coroane”549. Cum editura dorea banii în
avans, aceștia au fost expedia ți la 20 mai 1902, însă cărțile comandate nu au sosit la
Orăștie. Preotul Moța, îngrijorat de situația creată, menți ona în fața comitetului casinei :
,,Am scris institutului și pentru că lucrurile îmi păreau suspecte, cerusem retrimiterea
banilor, căci voi cumpăra ce voi putea prin librării de aici”550. Coletul a sosit în Orăștie
abia la 18 martie 1903, adică după o ,,mică” întârziere de 9 luni de zile. Ce se întâmplase
între timp ? Administratorul tipografiei din București a trimis în 20 iunie 1902, pe adresa
casinei din Orăștie, un ,,mare pachet cu cărți, cu 38 de volume în el” . Ajuns la vama din
Orșova pe 22 iunie, pachetul a fost deschis pentru verificare și, deoarece conținea și
,,opuri istorice” , a fost direcționat pentru examinare către Arad, unde a sosi t în 24 iunie.
Casina din Orăștie, trecând deja o lună de așteptare, a început să corespondeze cu
administrația ,,Minervei”, cerându -i explicații. La 4 luni de la momentul efectuării
comenzii, comitetul casinei ,,a dat cauza la avocat” , sperând într -o rezo lvare favorabilă
și rapidă. Cei din București au depus mai multe reclamații la poștă, însă în răspunsurile
primite se arăta că este cunoscut doar ,,drumul cărților până la graniță” , iar de acolo
pachetului i s -a pierdut urma. Iar poșta din Arad nu oferea i nformații, instituția pur și
simplu ,,tăcea, în loc să explice că pachetul e pus la carantină” . Așa se explică faptul că,
timp de 9 luni de zile, bibliotecarul din Orăștie și editura ,,Minerva” nu au știut ce s -a
întâmplat cu cărțile. Abia în 17 martie 190 3, poșta din Arad a trimis pachetul la casina
din Orăștie, cu însemnarea pe avizul poștal că prin ordinul ministerial 47/1903 din 2
martie 1903 au fost confiscate 3 cărți: ,, Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul român ”,
,,Istoria românilor sub Mihai Vo dă-Viteazul ” și ,, Chestiunea românilor din Transilvania
și Ungaria ”. Cenzura maghiară acționase încă o dată împotriva românilor, își făcuse

548 Ibidem și p. 142.
549 Apud Nicola Roxana -Gabriela, Societăți culturale , p. 53.
550 Ibidem .

186 datoria apărând ,,interesele statului” , așa că pachetul putea să fie cedat destinatarului,
chiar dacă era ,,sdrobit și hărțuit” la sosirea în Orăștie, pe 18 martie 1903551.
Prin cărțile cumpărate, fondul bibliotecii poseda în anul 1903 un număr de
407 volume. De asemenea, s -a procurat un mobilier nou, s -au organizat periodic ,,serate
literare” pentru m embrii casinei și au fost abonate noi ziare (8 politice și 4 literare)552.
Patrimoniul a fost îmbogățit și prin donații particulare, cum a fost cea făcută de către
Bertha Stahlberg Stockert în anul 1910, biblioteca primind ,,mai multe jurnale nemțești,
literare și familiare”553. Obiectivul prevăzut în statutele casinei, acela de a înființa o
bibliotecă ,,din donații și cumpărături din cotizațiile membrilor” , părea atins cu succes în
anul 1914, când fondul de carte era de 801 volume554.
În fina l trebuie menționat faptul că, prin constituirea Casinei române din
Orăștie, asociaționismul cultural din această zonă a intrat într -o nouă etapă, prolifică. În
scurt timp, românii din Orăștie și din comunitățile învecinate au pus bazele unor societăți
cu profil cultural, prin intermediul cărora au acționat în spiritul și în folosul națiunii
române. Prin activitățile organizate, casina a reușit să se mențină în centrul atenției
contemporanilor români din Orăștie și împrejurimi, care au apreciat -o și au spri jinit-o
după posibilități. Aceștia considerau, pe bună dreptate, că ,,de aici au pornit și pornesc și
azi toate mișcările sociale care ne -au ridicat în ochii străinilor și ne -au dat încredere în
puterile noastre proprii”555. Principalul merit al acestei soci etăți de lectură rămâne acela,
că a constituit ,,un loc de întâlnire comună, menit a întări legăturile frățești între membrii
săi și astfel a promova posibilitatea conlucrării comune și pe alte tărâmuri ale vieții”556.
Mai ales prin biblioteca sa, casina a c ontribuit la educarea politică a membrilor săi, în
ciuda restricțiilor impuse de autorități, reușind astfel să -i atragă de partea mișcării
naționale a românilor ardeleni.

Reuniunea femeilor din Orăștie. În Transilvania celei de -a doua jumătăți a seco lului al
XIX-lea, concomitent cu societățile culturale ale bărbaților au apărut reuniuni și asociații

551 Auziți, vedeți și mirați -vă! Din minunile poștei maghiare , în ,,Libertatea”, Anul II, nr. 10, 8/21 ma rtie
1903, p. 2; Cărți confiscate , în ,,Gazeta Transilvaniei”, Anul LXVI, nr. 55, 9/22 martie 1903, p. 3.
552 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, op. cit. , p. 177.
553 Nicola Roxana -Gabriela, Societăți culturale , p. 54.
554 Ion Mușlea, op. cit. , p. 36.
555 Ioan I. Lap edatu, Monografia Institutului de credit , p. 113.
556 Apud Ion Iliescu, op. cit. , p. 38.

187 ale femeilor, care au promovat implicarea acestora în viața socială și culturală. Această
perioadă de timp coincide cu începuturile mișcării feministe rom ânești din Transilvania,
când s -a constituit o serie de reuniuni de femei cu o ideologie dominată de două mari
obiective : filantropic și cultural557. Aceste asociații feministe au contribuit și ele, alături
de cele ale bărbaților, la emanciparea culturală a românilor ardeleni, prin organizarea
unor școli de fete, constituirea de biblioteci, implicarea în acțiuni culturale (serate literare,
reprezentații muzicale și teatrale), toate având ca scop ,, conservarea limbii și specificului
național ”558.
Femeile române au început să se implice în viața socială și culturală odată cu
înființarea, la Brașov, a pri mei societăți feministe, numită ,, Reuniunea Femeilor
Române ”, constituită în anul 1850. După modelul celei brașovene au apărut reuniuni de
femei în mai multe orașe din Transilvania, astfel că la Congresul de la Brașov din anul
1913, în cadrul ,, Uniunii Femeilor Române ” figurau cu statut de membru, 61 de societăți
feministe559.
Această extindere a rețelei de societăți feministe s-a datorat, în primul rând,
dezvoltării mișcării pentru emanciparea femeilor din Transilvania și Ungaria. Asociată
mult timp doar spațiului privat, unde își desfășura activitatea în jurul familiei ca soție,
mamă și gospodină, femeia din a doua jumătate a secolului al XIX -lea a pătruns în sfera
publică dominată de bărbați, prin intermediul operelor de caritate și a acțiunilor de
socializare (baluri, serbări). Deși acțiunea politică le era interzisă, femeile din
Transilvania au avut în vedere ,,în primul rând sprijinirea, prin toate mijloacele, a luptei
național -politice, și abia în al doilea rând obținerea de drepturi specifice” . Astfel,
femeile au dovedit că au înțeles particularitățile mișcării pentru emanciparea națiunii
române din Transilvania, generate de condițiile existente în a doua jumătate a veacului al
XIX-lea, ,,cât timp, alături de soții lor, doreau mai întâi împlinirea visurilor unui popor
asuprit și abia apoi egalitatea cu cei alături de care activau”560.

557 Lucia Turc, Tipurile de biblioteci românești transilvănene în epoca modernă (1850 -1918) , în ,,Studia
Universitatis Babeș -Bolyai”, series Historia, XLVI, 1 -2, 2001, p. 73.
558 Ibidem .
559 Congresul femeilor române , în ,,Cosînzeana”, Anul III, nr. 26, 1 iulie 1913, p. 354 -356.
560 Maria Berényi, Activitatea unor femei celebre pentru întărirea ortodoxiei românești din Transilvania și
Ungaria secolului al XIX -lea, în ,,Simpozion ”, Giula, 2008, p. 33 -34.

188 Dezideratul ridicării f emeii la nivelul bărbatului a prins contur în deceniul
regimului liberal de după 1860, păstrându -și rolul secund și atunci. Problema ridicării
femeii prin instrucție ,,a fost privită dintr -o perspectivă nouă, modernă, femeia începând
să fie considerată, în lupta națională ce se purta, un partener important”561. Semnificativ
pentru susținerea emancipării femeilor a rămas discursul rostit de către Elena Densușianu
în cadrul casinei române din Făgăraș, la 5 decembrie 1869, în care a susținut că în
Transilvania d ouă ide i dominau viața social -politică: ,,ideea de naționalitate și
emanciparea femeilor” . În accepțiunea ei, sub emancipare se înțelegea ,,îmbunătățirea
stării spirituale, materiale și publice a femeii” . Elena Densușianu a pledat pentru
emanciparea cultur ală, sfătuind femeile să acționeze cât mai repede, în acest sens urmând
ca ele ,,să formeze societăți, reuniuni, să facă fonduri, să ridice școli”562.
Printre protagonistele feminine care s -au implicat în acțiunile reuniunilor de
femei reg ăsim, mai ales în lumea urbană, dar și în cea rurală, mame, soții și fiice ale celor
care erau considerați actori în viața publică, și care reprezentau elita laică și pe cea
ecleziastică. Prezența acestor femei instruite în viața orașelor și a zonelor înve cinate a
adus, pe lângă talentul lor organizatoric, și un oarecare prestigiu acțiunilor culturale și de
binefacere românești. Dacă inițial au avut un scop filantropic, apoi și -au propus ,,a
sprijini sistemul educațional al fetelor prin înființarea de școli și cămine pentru ele, de a
educa tânara generație, de a încuraja portul național, literatura, muzica, industria de
casă” , reuniunile de femei au devenit cu timpul adevărate ,,focare de răspândire a
culturii, de cultivare a sentimentului religios și națion al”563.
Transpuse în practică, aceste obiective au figurat și în programul societății
întemeiate la De va, în anul 1886, sub numele de ,,Reuniunea femeilor române din
comitatul Hunedoara ”. Acțiunile premergătoare constituirii reuniunii au avut loc în
toamna anului 1886, la ele participând un grup de inițiativă format din Elena Hossu –
Longin, Ecaterina Drăghici, Maria Moldovan, Lucreția Olariu, Ana Petco, Ana Șuluțiu,
Alexiu Olariu și Francisc Hossu -Longin564. Pe 8 septembrie 1886 a avut loc o conferință

561 Elena Rodica Colta, Prezențe feminine în viața arădeană până la Unire , în ,,Simpozion”, Giula, 2010, p.
73.
562 Elena Densușianu, Despre emanciparea femeilor , în ,,Familia”, Anul V, nr. 49, 7/19 decembrie 1869, p.
577-579.
563 Mari a Berényi, Activitatea unor femei , p. 34 -35.
564 Petre Dan, Asociații, cluburi, ligi, societăți. Dicționar cronologic , București, 1983, p. 181.

189 a femeilor din Deva, în cadrul căreia s -a stabilit o comisie care urma să convoace o
adunare a femeilor din întregul comitat și să întocmească un proiect de statut. În apelul
adresat către doamnele române din comitatul Hunedoara, inițiatoarele r euniunii subliniau
faptul că, în plan cultural ,,prima luptă pentru existența spirituală o încep bărbații,
luptând ca niște atleți, cu mii și mii de greutăți” . Era evidențiată apoi importanța femeii
române, care în toate timpurile a fost ,,soție bună, mamă model” , dar ,,niciodată sfera ei
de activitate nu se mărginește numai la cercul strâns al căsniciei” . În finalul mesajului se
arăta importanța reuniunilor transilvănene și se solicita sprijinirea proiectului in ițiat de
către femeile din Deva : ,,Reminiscen țele unui glorios trecut ne îndeamnă să intrăm și noi
pe arena activității, ca și celelalte surori din patrie, prefigurându -ne o țintă și stăruind
din răsputeri pentru realizarea ei”565.
Adunarea de constituire a reuniunii s -a desfășurat la 30 octombrie 1886, în
Deva, cu participarea unor reprezentante din principalele comunități urbane și rurale ale
comitatului Hunedoara. La fel ca în cazul altor reuniuni de femei, scopul activității urma
să fie ,,de a înainta industria de casă și de a a juta fetițele și văduvele sărace din
comitat”566, urmărind astfel ,,a servi interese culturale, sociale și filantropice”567. Pentru
a se atinge acest ideal, reuniunea urma să organizeze mai multe ,,conveniri sociale”, sub
forma unor serbări, baluri, petreceri populare (nedeie), aniversări, expoziții ș.a.
La început, reuniunea a fost condusă de către un comitet provizoriu (având -o
în frunte pe Ana Petco, drept președinte) care, în ședința din 4 decembrie 1887, a aprobat
statutele reun iunii. Organizarea definitivă a ,, Reuniunii femeilor române din comitatul
Hunedoara ” s-a realizat abia în 27 mai 1889, dată la care adunarea generală a aprobat
statu tele societății, ele cuprinzând : structura comitetului de conducere (președinte,
vicepreședinte, c asier, controlor, 2 secretari, bibliotecar și arhivar, membri ordinari,
membri supleanți, bărbați de încredere); drepturile, îndatoririle și taxele membrilor
(fondatori, pe viață, ordinari, ajutători); planul de muncă și de acțiune al reuniunii. În acel
moment, reuniunea număra 264 de membri (30 fondatori, 39 pe viață, 72 ordinari, 123
ajutători), dispunea de ,,o mulțime de obiecte de valoare” și de un capital în sumă de 805

565 Apud Nicola Roxana -Gabriela, Societăți culturale , p. 75 și 110.
566 Reuniunea femeilor române din comitatul Hunedo rei, în ,,Amicul Familiei”, Anul XII, nr. 22, 15
noiembrie 1888, p. 299.
567 Apud Ion Iliescu, op. cit. , p. 38 -39.

190 florini. Noua structură de conducere a avut -o în frunte pe Ecaterina Drăghici în ca litate de
președinte, din anul 1895 această demnitate revenindu -i unui alt nume marcant al mișcării
feministe hunedorene, Elena Hossu -Longin568.
Constituirea reuniunii la nivelul comitatului Hunedoara a fost posibilă și
datorită faptului c ă, în anul 1886, printre membrele fondatoare s -au af lat mai multe femei
din Orăștie : Roza Bercian, Maria Corvin, Eleonora Deac, Aurelia Dobo, Victoria Erdélyi,
Hedviga Muntean, Zoe Oprea, Ana Pop, Ana Vlad și Adelina Vulcu. Acestora li s -au
adăugat, în cal itate de membri, alte femei din oraș : 18 ca membri pe viață și 6 ca membri
ordinari și ajutători569. Aceste femei din Orăștie, în bună parte soțiile intelectualilor,
proprietarilor, comercianților și meseriașilor români din oraș, vor desfășura o intensă
activitate social -culturală la nivel comitatens, dar mai ales pe întinsul ținutului orăștian.
Numărul mare de membrii din Orăștie al ,, Reuniunii femeilor române din
comitatul Hunedoara ”, a determinat înființarea în această localitate a unei r euniuni
autonome, practic a unei filiale a societății feminine comitatense. Astfel, la 5 februarie
1888, femeile din Orăștie au ținut o conferință în localul casinei române, hotărând ,,să
înființeze o reuniune de femei, al cărei scop să fie a susține o înv ățătoresă la școla
capitală română (ortodoxă – n.n.) din Orăștia”570. În acest mod s -a constit uit
,,Reuniunea femeilor din Orăștie ”, care a funcționat pe baza statutelor aprobate la Deva,
preluînd în mod implicit și dezideratele reuniunii comitatense.
Primii ani de existență ai reuniunii din Deva, care avea rolul de coordonator al
activităților desfășurate de femeile române la nivelul comitatului Hunedoara, au fost
marcați de rezolvarea unor probleme administrative (aprobarea statutelor reun iunii de
către autoritățile statului, atragerea unor noi membri, încasarea taxelor plătite de către
membrii și alcătuirea unei colecții cu modele de țesături și cusături originale românești),
prin aceasta urmărindu -se asigurarea unui cadru favorabil pentru viitoarele acțiuni cu
scop filantropic sau cultural571. În anul 1893 s -a hotărât constituirea unei biblioteci a
reuniunii, dar lipsesc informațiile ulterioare care să confirme realizarea acestui

568 Nicola Roxana -Gabriela, Societăți culturale , p. 75 -76 și 111.
569 Anton Dörner et alii, op. cit. , p. 140.
570 Damele române din Orăștia , în ,,Fa milia”, Anul XXIV, nr. 6, 7/19 februarie 1888, p. 72.
571 Nicola Roxana -Gabriela, Societăți culturale , p. 75 -76.

191 deziderat572. În conformitate cu prevederile statutare, reuniune a avea sarcina de a ,,aranja
expoziții periodice cu articole de industrie de casă”573. Însă, datorită resurselor financiare
modeste, în primii ani au fost organizate doar câteva evenimente mici, de importanță
locală, la nivelul comitatului Hunedoara.
Anul 1895 a marcat debutul unor schimbări importante pentru evoluția
viitoare a reuniunii, prin alegerea unei noi conduceri și prin adoptarea unui plan de
acțiuni, menit a determina ca societatea feministă hunedoreană să depășească limitele
comi tatului și să activeze la nivel regional sau, după caz, chiar în străinătate. Adunarea
generală ținută în Deva, la 10 noiembrie 1895, a confirmat ,,prin aclamațiune” noua
conducere a reuniunii, în funcția de președinte fiind desemnată Elena Hossu -Longin.
Activitatea femeilor din zona Orăștiei a fost apreciată de către toți cei prezenți, consecința
acestui fapt fiind promovarea în structura de conducere comitatensă a Victoriei Erdélyi,
ca vicepreședinte. Alături de ea îl găsim pe dr. Silviu Moldovan, tot din Orăștie, care a
fost ales drept prim -secretar al reuniunii. În cadrul adunării s -a luat act de faptul că averea
reuniunii era de peste 2 .000 de florini, iar de la participanți s -au încasat încă 113 florini.
Pentru a spori suportul financiar al reuniunii, s-a decis ca ,,să se ceară ajutor de la cele
cinci bănci românești din comitat” . La propunerea avocatului Silviu Moldovan, adunarea
a aprobat ca 100 de florini să fie destinați pentru ,,premiarea țărancelor din cercurile
Orăștie, Hațeg, Dobra și Hunedoara, care vor avea lucrările cele mai bune și mai
originale” . Pentru a îndeplini această hotărâre, câte două delegate din partea reuniunii
urmau să se deplaseze în fiecare cerc, cu scopul de a încuraja industria casnică printre
țărăncile române de pe meleaguri le hunedorene. Comunitățile rurale din cercul Orăștie,
destul de active în plan social -cultural, urmau să fie vizitate de către Victoria Erdélyi și
Maria Barițiu574.
Acțiunile proiectate de către reuniunea femeilor hunedorene și -au găsit u n
puternic susținător în intelectualitatea română din Orăștie și, în mod deosebit, în persoana
lui Ioan Mihu, director al băncii ,, Ardeleana ” din oraș. În decembrie 1895, în cadrul unei
cuvântări pe care a rostit -o la o ,,convenire socială” a femeilor din Orăștie, dr. Ioan Mihu

572 Ion Mușlea, op. cit. , p. 19.
573 Apud Nicola Roxana -Gabriela, Societăți culturale , p. 77.
574 Reuniunea femeilor române din comitatul Hunedorii , în ,,Familia”, Anul XXXI, nr. 46, 12/24 noiembrie
1895, p. 551.

192 a susținut colaborarea între bărbați și femei în plan cultural, ca element primordial pentru
progr esul românilor din această zonă : ,,[…] mare și legitimă trebuie să fie bucuria
noastră, când vedem că inteligența română din Orăștie s -a avântat la acel grad al
dezvoltării sale culturale, încât atunci când este vorba de a promova un scop atât de
măreț cum este cel urmărit de Reuniunea femeilor, știe să -și calce pe inimă, trece peste
micile considerațiuni și diferențe particulare, pune la o parte împerecherile ce o despart
și gata este de a -și împlini datorința, dictată de iubirea sa de neam și dorul său de
progres, gata este fiecare de a zice ca poetul << Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima
română! >>. Acest fapt prea îmbucurător mă îndr eptățește totodată la o mândră și
falnică speranță”575. În concepția lui I. Mihu, apărarea și promovarea intereselor
românești avea la bază ideea solidarității naționale, aceasta urmând să asigure succesul
cauzei românești din Transilvania : ,,Sunt convins – spunea acesta – că dacă noi cu toții
vom fi gata a da mână cu mână pe toate terenele vieții românești, se va dovedi că noi,
chiar și în situația dificilă în care ne aflăm, dispunem de atâtea forțe, încât nu este putere
lumească să ne poată opri în sborul n ostru îndreptat spre realizarea nobilelor ideale, ce
fiecare român cultivat le păstrează în pieptul său”576.
În iarna anului 1895/1896 au fost organizate expoziții de industrie casnică în
diferite localități ale comitatului Hunedoara. Fem eile din Orăștie au inițiat o serie de
acțiuni sociale, suma încasată (224,5 florini) fiind depusă în contul reuniunii comitatense.
Expoziția pentru cercul Orăștie și premierea celor mai pricepute femei în arta țesutului și
cusăturilor au avut loc la Cugir , în 27 septembrie 1896. O altă expoziție a fost organizată
la Turdaș, în 1897, cu ocazia adunării generale a despărțământului Orăștie al Astrei,
participanții putând să admire peste 400 de piese de artă populară din zona Orăștiei577.
La 10 februarie 1898, intelectualii români din Orăștie au organizat balul
societății de lectură, venitul obținut din vânzarea biletelor de intrare (o familie – 2,5
florini și o persoană – 1 florin) urmând să fie donat ,, Reuniunii femeilor române din
comitatul Hunedoara ”. Pentru a promova portul popular specific acestei zone etnografice,

575 Apud Nicola Roxana -Gabriela, Societăți culturale , p. 110.
576 Apud Ioan Mihu, op. cit. , p. IX -X.
577 Anton Dörner et alii, op. cit. , p. 141.

193 comitetul de organizare specifica faptul că ,,damele sunt rugate a se presenta, încât se
pote, în costum național”578.
Vara anului 1899 a adus cu sine o întâmp lare interesantă, având -o în prim –
plan pe regina Elisabeta a României. Dorind să promoveze costumul țărănesc din ținutul
Câmpului Pâinii și dincolo de Carpați, în regatul României, Ludovica Balomiri, soția
învățătorului Ioan Balomiri din satul Balomir (lân gă Orăștie), a lucrat un exemplar și l -a
trimis la București. Printr -o scrisoare trimisă de către Zoe Bengescu, doamna de onoare a
reginei, efortul său era apreciat cu următoarele cuvinte : ,,M. Sa Regina, viu mișcată de
frumosa donațiune ce i -ați făcut, Vă mulțămesce din suflet pentru costumul țărănesc a
localităței Dv. și -l va purta cu mare plăcere”579.
Pentru a se atinge o anumită stabilitate financiară, atât de necesară în a
promova cu succes inițiative culturale, sociale și filantropice , femeile hunedorene au
organizat mai multe petreceri populare (nedeie), veniturile obținute fiind destinate
fondului reuniunii comitatense. O astfel de serbare a avut loc în 12 iulie 1900, de ziua
Sfinților Petru și Pavel, pe locul numit Câmpul Pâinii, si tuat între satele Șibot și Balomir.
Din comitetul de organizare au făcut parte Elena Hossu -Longin și câteva membr e ale
,,Reuniunii femeilor române din comitatul Hunedoara ”, alături de care s -au implicat
învățătorii și preoții români din satele Balomir, Șib ot, Cugir, Vinerea și Romos580.
Oaspeții au fost întâmpinați la gara din Șibot, de unde s -au deplasat în mai multe trăsuri
la locul petrecerii, deschiderea oficială având loc la ora 16. Ținându -se cont de
diversitatea socială a participanților, inițiatorii s erbării au hotărât ca cei prezenți să achite
,,prețul intrării după plac” , iar venitul să fie ,,destinat în favorul fondului Reuniunii” . S-
au prezentat în număr mare ,,țărani și țărance din comunele Balomir, Șibot, Vinerea,
Cugir, Romos, Romoșel, Vaidei et c. […] sub conducerea învățătorilor din acele
comune”581. Alături de aceștia a fost bine reprezentată și ,,clasa cultă” din Orăștie, Deva,
Hațeg, Alba -Iulia și Sebeș, cu toții asistând la ,,întreceri de coruri, jocuri poporale și alte
festivități” care ,,au ținut până noaptea târziu” , astfel că această această manifestare

578 Producțiuni și petreceri , în ,,Gazeta Transilvanie i”, Anul LXI, nr. 13, 18/30 ianuarie 1898, p. 5.
579 Costum românesc ardelenesc Reginei României , în Idem, Anul LXII, nr. 141, 29 iunie/11 iulie 1899, p.
2.
580 Nedee pe Câmpul – Pânii , în ,,Tribuna”, Anul XVII, nr. 101, 21 mai/3 iunie 1900, p. 402.
581 Nede ea de pe Câmpul – Pânii , în Ibidem, nr. 126, 28 iunie/11 iulie 1900, p. 502.

194 culturală ,,a reușit peste așteptare”582. Atmosfera de pe Câmpul Pâinii și apropierea între
intelectuali* și popor din această zi de sărbătoare au fost transmise cititorilor din
Transilvania, printr -o serie de articole, de către corespondentul ziarului Tribuna din
Sibiu, care nota : ,,Vrednică s -a dovedit de toată lauda brava noastră țărănime din
comitatul atât de puternic românesc al Hunedoarei, care condusă de o preoțime luminată
și de o învăț ătorime zeloasă, a dat clasei noastre culte ocasia de a veni în atingere cu
poporul, de a convorbi și de a -și petrece împreună cu el, de a cunoaște portul, datinile,
poesia, cântările și gradul de înaintare al poporației noastre sătești”583.
Revenind la problema expozițiilor de industrie casnică, trebuie subliniat
faptul c ă, cele mai reușite acțiuni ale ,, Reuniunii femeilor române din comitatul
Hunedoara ” au avut loc cu ocazia adunărilor generale desfășurate în diferite localități
hunedoren e de către cele două instituții reprezentative pentru cul tura românilor din
Transilvania : ASTRA (1891 – Hațeg, 1899 – Deva, 1913 – Orăștie)584 și ,,Societatea
pentru fond de teatru român ” ( 1897 – Orăștie, 1898 – Hațeg, 1904 – Brad )585. Acestora li
se adaugă participarea la adunările generale care au avut loc în alte localități
transilvănene și, ocazional, prezența la acțiuni culturale organizate în alte colțuri ale
monarhiei austro -ungare (1897 – Viena și Tatatováros )586.
Dar principala reali zare a femeilor hunedorene a rămas, fără îndoială, cea din
anul 1907 , când și -a început activitatea ,,Atelierul de țesături și cusături din Orăștie ,
patronat de Reuniunea femeilor române din comitatul Hunedoara ”. Atingerea acestui
obiectiv era prevăzută în statutele reuniunii încă de la înființare, dar a fost nevoie de două
decenii de muncă, eforturi și sacrificii pentru ca el să devină realitate. Proiectul atelierului
a cunoscut mai multe faze în evoluția sa, bucurându -se permanent de sprijinul băncilor
românești și de cel al bărbaților de frunte ai comitatului Hunedoara. Astfel, încă din data
de 6 iunie 1897, dr. Ioan Mihu informa conducerea reuniunii că, în cazul în care se va
înființa atelierul de țesătorie la Orăștie, banca ,, Ardeleana ” îi va acorda un ajutor de 100
de florini. În octombrie 1902 a fost desemnată o comisie care să analizeze modalitatea

582 Nedeea de pe Câmpul – Pânii , în Ibidem, nr. 129, 2/15 iulie 1900, p. 513.
* Au fost prezenți, printre alții, dr. Ioan Mihu ( avocat, Orăștie ) și Francisc Hossu -Longin ( avoca t, Deva ).
583 Nedeea de pe Câmpul – Pânii , în Ibidem, nr. 131, 5/18 iulie 1900, p. 522.
584 Teodor Ardelean, Limba română și cultivarea ei în preocupările ASTREI , Cluj -Napoca, 2009, p. 224,
anexa nr. 1.
585 Ibidem , p. 230, anexa nr. 5.
586 Anton Dörner et al ii, op. cit. , p. 142.

195 constituirii atelierului, printre componenții acesteia figurând reprezentanții elitei
masculine din Orăștie (dr. Ioan Mihu, dr. Aurel Vlad, Ioan Moța, Aure l Popovici
Barcianu, Constantin Popovici Barcianu) și din alte centre importante ale comitatului
Hunedoara (Deva, Hunedoar a, Hațeg, Brad), cum ar fi : Francisc Hossu -Longin,
Alexandru Hossu -Longin, Iustin Pop, Nicolae Macrea, Vasile C. Osvadă, George
Romanu l și Gavril Suciu587. În urma dezbaterilor, la 22 februarie 1903, Constantin P.
Barcianu anunța public faptul că proiectatul atelier urma ,,să fie instalat în orașul
Orăștie, el fiind un centru al regiunii, unde țesătoria și cusăturile naționale se cultivă
foarte mult de femeile române”588.
În continuare, eforturile s -au amplificat în direcția obținerii unui suport
financiar consistent din partea institutelor de credit și economii românești care activau în
comitatul Hunedoara. În anul 1903, băncile hunedorene au acceptat să cedeze o parte din
cota culturală și filantropică în favoarea fondului reuniunii feminine comitatense, suma
finală ridicându -se la 850 de coroane. Cea mai cons istentă donație a făcut -o banca
,,Ardeleana ” din Orăștie, care a oferit 200 de coroane, celelalte 9 institute financiare
depunând sume mai mici, între 30 și 100 de coroane589. Sporirea fondului reuniunii a
făcut ca, la 14 februarie 1906, președinta Elena Hossu -Longin să informeze comitetul de
conducere că societatea fe meilor dispune de un capital de 14 .000 de coroane, sumă care
permite să se treacă la înființarea atelierului590.
Noi pași înainte au fost făcuți în toamna anului 190 6. Victoria Erdélyi,
președinta ,, Reuniunii femeilor din Orăștie ” a invitat personalitățile românești din comitat
la o conferință, în cadrul căreia a expus planul înființării atelierului. Firma acestuia urm a
să fie ,, Atelierul de țesături și cusături al Reuniunii femeilor române din comitatul
Hunedoarei ”. La 22 noiembrie 190 6, Ioan Mihu a pus la dispoziția reuniunii un spațiu
pentru atelier, închiriat pe cheltuiala sa591.
Deschiderea oficială a atelierului a fost anunțată în adunarea generală din 28
februarie 1907, când a fost aprobat planul prezentat de Vic toria Erdélyi și a fost votată
suma de 3 .000 de coroane ,,pentru susținerea atelierului și procurarea dotărilor

587 Ibidem .
588 Apud Ibidem .
589 Nicola Roxana -Gabriela, Societăți culturale , p. 81, tabel nr. 7.
590 Anton Dörner et alii, op. cit ., p. 142.
591 Ibidem .

196 necesare”592. În discursul său, Elena Hossu -Longin a precizat așteptările pe care le au
femeile române și a îndemnat publicul să încurajeze și să spriji ne acest nou așezământ
național : ,,Dorim și voim ca acest atelier să fie o zală între noi, femeile cu carte și
țărancele noastre, drept dovadă a dragostei ce le păstrăm pentru neîntrecuta lor
vrednicie și hărnicie. Dorim și voim ca produsele lor măie stre să devină o podoabă
caracteristică în toate casele culte românești, un titlu de mândrie datorit inteligenței
femeilor noastre de la țară. Sunt încredințată că publicul mare românesc va înțelege și
aprecia după cuviință nizuințele acestui atelier, prim ul la noi în această direcție, și ne va
da posibilitatea de a exploata această comoară după vrednicia sa” . Îndrumarea
activității atelierului a fost încr edințată unor femei din Orăștie : Tiberia Popovici
Barcianu, numită drept conducătoare a atelierului și Victoria Erdélyi, desemnată în
funcția de director. La noul atelier se puteau comanda ,,tot felul de lucruri pentru
gospodărie, rufărie, garnituri de masă, covoare, perdele etc. … toate lucrate de țărancele
noastre”593.
Începutul activită ții din cadrul atelierului s -a făcut în condiții foarte modeste,
patrimoniul fiind compus din ,,o țesătoare, un răsboi de împrumut, un dulap, un pat și o
masă”594. Datorită eforturilor depuse de către comitetul reuniunii comitatense și de
conducerea atelieru lui, numărul comenzilor a crescut constant, astfel că la sfârșitul anului
1907 se lucra cu 4 războaie si 7 țesătoare. Suprafața de producție s -a extins și ea, grație
donației lui Ioan Mihu, cel care în vara anului 1911 a pus la dispoziția atelierului un
spațiu mai mare într -unul din edificiile sale din Orăștie595.
În anul 1911, când ,, Reuniunea femeilor române din comitatul Hunedoara ”
și-a serbat jubileul de 25 de ani de la înființare, s -a ivit prilejul unui scurt bilanț al
activității pe care a desfășurat -o atelierul din Orăștie. Acesta arăta că, până la sfârșitul
anului 1911, au lucrat în atelier 60 de țărance, care au fost remunerate cu peste 14. 000 de
coroane. Țesătoarele care au trecut prin atelier, la întoarcerea în satele lor ,,au de venit tot
atâtea propagatoare și cultivatoare ale artei decorative naționale perfecționate” . Pe
parcursul anilor, conducătoarele atelierului și ale reuniunii din Orăștie ,,au aranjat mai

592 Ibidem .
593 Reuniunea femeilor române din comitatul Hunedoarei , în ,,Luceafărul”, Anul VI, nr. 7, 1 aprilie 1907, p.
140.
594 Atelierul de țesături și cusături din Orăștie , în Idem, Anul XII, nr. 9, 1 mai 1913, p. 292.
595 Anton Dörner et alii, op. cit ., p. 142.

197 multe expoziții de industrie casnică la sate și au făcut dese călător ii pentru a cunoaște și
a aduna motivele artei țărănești” . În acest mod, atelierul a alcătuit ,,una dintre cele mai
frumoase colecții de modele de țesături și cusături” din diferite ținuturi, pe care a
întrebuințat -o cu pricepere596.
Munca f rumoasă și folositoare pe care au depus -o reprezentantele atelierului,
materializată într -o serie de produse și obiecte casnice, a fost pe deplin apreciată cu
ocazia adunărilor generale ale Astrei de la Blaj (1911) și Orăștie (1913). Cum reuniunea
femeilor urmărea și scopuri filantropice, atelierul a încercat să valorifice cât mai multe
dintre produsele proprii, banii obținuți fiind destinați celor aflați în suferință. O astfel de
acțiune a fost inițiată în preajma sărbătorilor Crăciunului din anul 1913, câ nd în ziarul
local ,, Cosînzeana ” a fost publicat următorul anunț : ,,[…] în anul acesta greu, când
revărsările de ape au cauzat atâtea pagube și dezastre țărănimii noastre, rugăm pe toți
frații și surorile noastre, să -și facă comandele pentru cadouri la Ate lierul numit, căci vor
împlini prin aceasta, un act național și de binefacere”597. Atelierul de țesătorie din
Orăștie și -a încetat activitatea la începutul primului război mondial.
În final trebuie menționat faptul că, cele două reuniuni a le femeilor în care au
activat și ,,damele române” din Orăștie, au depus eforturi deosebite pentru a promova
emanciparea culturală a femeilor hunedorene. Desfășurând o intensă activitate social –
culturală, femeile din Orăștie și din comunitățile învecinate au reușit să depășească
diferențele generate de faptul că aparțineau unor confesiuni și categorii sociale diferite,
cultivând sistematic industria casnică. Într -o vreme în care valorificarea creațiilor
etnografice locale nu era încă aprofundată, femeile hu nedorene au oferit un exemplu
demn de urmat și de alte reuniuni din Transilvania, lucru subliniat cu mând rie de către
Elena Hossu -Longin : ,,Fie deci ca această poveste a neamului în colori și în chipul
minunilor, eșite din acul și războiul românesc, să dev ină un izvor de inspirație pentru
noi, precum și celor ce ne vor urma și care odată chemați vor fi a crea arta și

596 Atelierul de țesături și cusături din Orăștie , în ,,Luceafărul”, Anul XII, nr. 9, 1 mai 1913, p. 292 -293.
597 Atelierul de țesături și cusături românești de la Orăștie și sărbătorile Crăciunului și Anul nou , în
,,Cosînzeana”, Anul III, nr. 47, 30 noiembrie 1913, p. 688 -689.

198 ornamentica românească pe baza creațiunilor originale păstrate în sânul poporului
nostru”598.
***
Despărțământul IX (Orăștie) al ASTREI. Dintre numeroasele reuniuni, asociații și
societăți culturale create în a doua jumătate a secolului al XIX -lea și începutul celui
următor pe teritoriile românești din cadrul monarhiei austro -ungare, cea mai importantă a
fost „Asociațiunea Transilvană pentru Literatur a Română și Cultura Poporului Român”
(ASTRA ). Înființată în 1861, în climatul favorabil generat de impunerea unui regim
politic liberal în Transilvania, Asociațiunea avea misiunea grea, dar nobilă, de a
transpune în viață ideologia făurită în focul re voluției de la 1848 -1849. Sinteza tuturor
dezideratelor pașoptiste a apărut în scopul principal al Astrei, care era ,,înaintarea
literaturii române și cultura poporului român în deosebitele ramuri prin studiu,
elaborarea și editarea de opere, prin premii ș i stipendii pentru diferitele specia lități de
știință și arte și alte asemenea”599. Plecând la drum cu acest deziderat, Asociațiunea a
desfășurat o activitate complexă, ea înglobând numeroase direcții de acțiune pe care
românii le -au sprijinit, încrezători ș i determinați să lupte pentru înaintarea ei, chiar și în
fața condițiilor social -politice nefavorabile din monarhia austro -ungară600.
Înființarea Asociațiunii a constituit un eveniment cultural deosebit pentru
românii din scaunul Orăștiei, la adunarea de la Sibiu din 1861 fiind prezenți și patru
reprezentanți din ținutul orăștian: Nicolae Popovici, Ioan Balomiri, George Roman și
George Tăbăcaru601. Curând după înființarea Astrei, comitetul central a delegat în toate
centrele românești așa numi ții ,,colectori”, mergând pe organizarea teritoriului după
protopopiate, scopul acestora fiind de a populariza obiectivul Astrei, de a încasa taxele
membrilor și de a înscrie cât mai mulți membri noi. Astfel de colectori au fost stabiliți și
pentru Orăștie în ședința comitetului din 10 decembrie 1861, în persoanele lui Ioan
Balomiri (senator) și Nicolae Barbu (secretar magistratual). Numărul colectorilor a fost
completat în urma ședinței din 6 septembrie 1864 cu reprezentanții celor două biserici

598 Reuniunea femeilor române din comitatul Hunedoarei , în ,, Lucea fărul”, Anul VI, nr. 7, 1 aprilie 1907,
p. 140.
599 Apud V. Curticăpeanu, op. cit. , p. 70.
600 Vezi Aurelia Cozma, Influența situației politice asupra activității ,,ASTREI” până la 1918 , în
,,Sargetia”, XXVIII -XXIX/2, 1999 -2000, p. 301 -314.
601 ASTRA la Orăștie , număr aniversar, octombrie 2011, p. 6.

199 românești din zonă, Nicolae Popovici (protopop ortodox, Orăștie) și George Bercianu
(protopop greco -catolic, Cugir). În spațiul hunedorean au fost instituiți colectori în toate
centrele importante (Deva, Dobra, Hondol, Hațeg, Ilia, Săcărâmb, Hunedoara), lista
membri lor cuprinzând numele unor cunoscute personalități ale vieții bisericești: Ioan
Papiu, Nicolae Crainic, Vasile Pipoș, Ioan Rațiu, Petru Pop, Ioan Orbonaș, Sabin Piso,
Beniamin Densușianu și Aron Păcurariu602.
În urma activității desfășura te de către cei patru colectori, un număr
important de români din Orăștie și satele învecinate au devenit membri ai Astrei la scurt
timp după înființarea acesteia: protopopi, preoți, învățători, avocați, notari, funcționari,
comercianți, meșteșugari, țăran i etc. Până la arondarea din 1869, taxa de membru al
Asociațiunii a fost achitată printre alții de către: Mihail Dobo (secretar magistratual,
Orăștie), Iacob Oros (notar magistratual, Orăștie), Ioan Balomiri (senator, Orăștie), Ioan
Tulbașiu (funcționar fi nanciar, Orăștie), Nicolae Zaharia (econom, Orăștie)603, Nicolae
Barbu (secretar magistratual, Orăștie)604, Nicolae Măriuțiu (notar, Cugir)605, Nicolae
Popovici (protopop ortodox, Orăștie), George Popovici (paroh ortodox, Orăștie)606,
Spiridon Tatarți (comerciant, Orăștie)607, Adam Vlad (econom, Orăștie), Vasile Ordean
(preot greco -catolic, Romos), Petru Todor (econom, Turdaș), Nicolae Bârsan (preot
ortodox, Orăștie), Dumitru Stoica (notar, Vaidei), Andrei Dănilă (notar, Căstău), Ioan
Popovici (preot greco -catolic, V aidei), Pamfilie Mihăilă (primar, Romoșel), Petru Vălean
(protopop greco -catolic, Orăștie), Ilie Pop (maestru de cordovan, Orăștie), Petru Boeriu
(maestru de cordovan, Orăștie), Iosif Dumitru (notar, Beriu), Anton Balomiri (preot
greco -catolic, Balomir), D avid Costescu (primar, Sereca), Samuil Trifon (paroh ortodox,
Beriu), Vasile Basarab (preot ortodox, Romos), Samuil Popovici (preot ortodox, Beriu),
David Avramesc (preot ortodox, Orăștioara de Sus), Chirilă Teacoi (preot ortodox, Dâncu
Mare), Aron Dănilă (preot ortodox, Căstău), Nicodim Lula (învățător, Turdaș), Adam
Văidean (învățător, Romos), Petru Dănilă (preot ortodox, Romos), Simion Corvin
(croitor, Orăștie), Ioan Schuster (comerciant, Orăștie), Solomon Moisesc (faur,

602 ,,Transilvania” , Anul II, nr. 11, 1 iunie 1869, p. 131 -132.
603 Idem , Anul I, nr. 1, 1 ianuarie 1868, p. 13 -15.
604 Idem , Anul II, nr. 5, 1 martie 1869, p. 59.
605 Ibidem , nr. 6, 15 martie 1869, p. 70.
606 Ibidem , nr. 7, 1 aprilie 1869, p. 82.
607 Ibidem , nr. 8, 15 aprilie 1869, p. 94.

200 Orăștie)608, Alexandru Claudiu Vlad (cancelist magistratual, Orăștie), Nicolae Herlea
(econom, Vinerea)609. Aceștia au fost fondatorii Asociațiunii în ținutul Orăștiei, un rol
important revenind clerului, care s -a înscris în număr mare printre membri în urma
eforturilor considerabile depuse d e către cei doi protopopi români.
Dar rezultatele colectorilor la nivelul Transilvaniei nu au mulțumit conducerea
Astrei, astfel încât s -a ajuns la ideea creării de despărțăminte, adunarea generală de la
Șomcuta Mare (1869) aprobând organi zarea acestora pentru ca munca Asociațiunii să fie
mai sistematică și unitară. După ce a redactat regulamentul din 1869, intitulat ,,Regularea
mijloacelor spre ajungerea scopului Asociațiunii transilvane pentru literatura română și
cultura poporului român” , comitetul central a arondat teritoriul Astrei în 22 de
despărțăminte, scopul acestora fiind de ,,a servi de mijloace, prin care să se poată ajunge
mai ușor scopul Asociațiunii, intrând acelea în mai deaproape atingere cu poporul și
răspândind la acela în vățătura în toate direcțiunile” . Pe teritoriul hunedorean urmau a se
înființa trei despărțăminte cu sediile la Deva, Hațeg și Baia de Criș, comunele aparținând
scaunului Orăștie fiind arondate despărțământului IV – Sebeș al Astrei610.
Despă rțământul Sebeșului, cu centrul în Sebeș, era compus din scaunele săsești
Sebeș, Miercurea, Orăștie și câteva comune din comitatul Alba Inferioară. Acesta își
începe activitatea la 15 februarie 1870, zi în care ,,se și adună în cetatea Sebeșului cei
mai de seamă bărbați ai ținutului acestuia, între care Simion Balomiri jude, protopopii și
preoții din Sebeș, Mercurea și Orăștie, judele Ioan Măcelar, Ioan Mihu, Ioan Paraschiv
și alții”611. Adunarea a avut loc în clădirea școlii confesionale ortodoxe, primele al egeri
pentru comitetul de conducere al despărțământului încheindu -se cu următorul rezultat:
director – Simion Balomir, casier – Ioan Tipeiu, secretar – Ioan Paraschiv, controlor –
Ioan Besan, membri – Ioan Deac, Ioan Măcelar, dr. Avram Tincu, Ioan Cărpiniș an și
Nicolae Lazăr. Comunele din despărțământul Sebeș erau grupate în patru cercuri: Sebeș,
Miercurea, Orăștie și Alba Iulia. În componența cercului Orăștie au intrat următoarele

608 Idem , Anul III, nr. 17, 1 septembrie 1870, p. 212.
609 Ibidem , nr. 18, 15 septembrie 1870, p. 218.
610 Idem , Anul XLII, nr. 4 jubiliar, iulie -august 1911, p. 478 -481.
611 Ibidem , p. 581.

201 comunități: Cugir, Vinerea, Balomir, Șibot, Vaidei, Romos, Romoșel, Căstău, Beriu,
Sereca, Orăștie, Turdaș, Pricaz, Săliștea, Tărtăria, Cârna, Acmariu și Sărăcsău612.
Prima adunare generală a despărțământului s -a desfășurat în 14 iunie 1870 la
Orăștie, cu un succes remarcabil, fiind prezentă ,,lume foarte multă, i nteresul
intelectualilor a fost foarte viu față de noua instituție” . Acum a fost citită prima
conferință în cadrul Astrei, de către Alexandru Claudiu Vlad (cancelist la magistratul din
Orăștie), cu tema ,,Despre relațiunile dintre agricultură și manufactur ă” și s -a organizat o
petrecere ,,care a rămas de pomenire ani de -a rândul în părțile Orăștiei”613. Din acest
moment, timp de două decenii, românii din ținutul Orăștiei au activat în cadrul
despărțământului Sebeș, remarcându -se prin proporția numerică și pri n zelul depus pentru
promovarea culturii și pentru realizarea obiectivelor Asociațiunii.
Conducerea despărțământului a fost asigurată în intervalul temporal 1870 –
1890, în calitate de directori, de către judele Simion Balomiri (1870 -1881), senatorul
magistratual Ion Piso (1881 -1889) și Daniil David (1890), toți din Sebeș. Printre membrii
din comitet regăsim și fruntași ai românilor din ținutul Orăștiei: în 1870 a intrat dr.
Avram Tincu (avocat, Orăștie); în 1875 protopopul ortodox Nicolae P opovici din Orăștie;
în 1877 Alexandru Claudiu Vlad, controlor în Orăștie; în 1880 Samuil Pop (avocat,
Orăștie) și Laurean Bercian (notar, Vaidei). În ceea ce privește organizarea
despărțământului, în anul 1886, un grup de intelectuali din Orăștie, format din dr. Ioan
Mihu, Dumitru Iosif, Nicolae Dubleș, Procopie Herlea, Laurean Bercian, Petru Belei,
Liviu Friedmann și Nicolae Herlea a solicitat directorului ca reședința comitetului să se
mute la Orăștie, dar cererea a fost respinsă614.
Dintre adunările anuale ale despărțământului Sebeș, o parte au fost găzduite
de Orăștie și de satele din jurul orașului: Orăștie (1870), Vinerea (1876), Cugir (1879),
Romos (1882) și Căstău (1885). În cadrul acestor adunări au fost luate măsuri pentru
organiza rea agenturilor, acestea existând în fiecare cerc încă din anul 1870, în ședința
comitetului din 14 iunie a aceluiași an fiind aprobată înființarea a 12 agenturi în cercul
Orăștiei: Orăștie (Nicolae Popovici, protopop ortodox), Cugir (George Bercianu,
protopop unit), Vinerea (Ioan Mihu, econom), Balomir (Aviron Balomiri, paroh), Șibot

612 Ibidem , p. 581 -582.
613 Ibidem , p. 582.
614 Ibidem , p. 586 -587.

202 (Ioan Viorel, primar), Vaidei (Ioan Popovici, paroh), Romos (Vasile Basarab, paroh),
Romoșel (Pamfilie Mihăilă, primar), Căstău -Sibișel (Dumitru Andrei, notar), Beriu –
Sereca ( Samuil Trifon, paroh), Turdaș (Petru Teodor, notar) și Pricaz (Aron Junie, paroh).
Aceste agenturi au fost reorganizate aproape în fiecare an, în 1876 adunarea de la Vinerea
constatând organizarea de agenturi noi în Sibișelu Nou -Sibișelu Vechi (Ilie Popovi ci,
paroh) și Căstău (Savu Pop, secretar de avocat)615.
În privința membrilor despărțământului Sebeș care proveneau din zona
Orăștiei, subliniem faptul că încă din momentul înființării acestuia, în 1870, din 32 de
membri ordinari, 18 erau din Orăștie și co munele aparținătoare, iar din 43 de membri
ajutători, de asemenea, 18 locuiau în comunitățile din jurul orașului616. Numărul
membrilor a crescut constant, înscriindu -se nu numai persoane fiz ice, ci și comune
politice, comunități religioase, diverși particulari etc. Astfel, în 1876 aveau statutul de
membri ai Astrei, printre alții, următorii: comuna politică Vinerea, comuna politică
Vaidei, biserica ortodoxă Vinerea, Daniil Păcurariu (paroh, Vinerea), Ioan Basarab
(paroh, Vaidei), Teodor Crișa n (învățător, Cugir), Petru Popovici (paroh, Pișchinți)617. În
anul 1882 au achitat taxele de membri, printre alții, comuna politică Romos, comuna
politică Pricaz, comuna politică Căstău, comuna politică Romoșel, Petru Belciu (notar,
Căstău), Gherasim Cărpin ișan (notar, Balomir), Albert Friedmann (notar, Romoșel), Ioan
Lăzăroiu (comerciant, Orăștie), Simion Dragomir (notar, Vaidei)618. Entuziasmul generat
de organizarea adunării generale a Asociațiunii la Orăștie619, a făcut ca în 1884 numărul
membrilor să sporea scă semnificativ, astfel că au achitat taxele aferente statutului
dobândit în cadrul Astrei: Laurean Bercian (notar, Romos ), comuna Pricaz, Nicolae
Andrei (paroh, Căstău ), Samuil Pop (avocat, Orăștie ), comuna Romoșel, Ioan Lăzăroiu
senior ( econom , Orăștie ), Nicolae Trifu (econom, Orăștie ), George Vințianu (industriaș,
Orăștie ), comuna Turdaș, Petru Todor (notar, Turdaș ), Ioan Mihescu (econom, Orăștie ),
Simion Corvin (proprietar, Orăștie ), George Brașoveanu (casier, Orăștie ), Ioan Botean
(paroh, Binținți ), Ilie Popovici (paroh, Sibișel ), George Puican (econom, Orăștie ), Ionuț

615 Ibidem , 582 -583.
616 *** Județul Hunedoara. Monografie , Vol. 3, Coordonatori Ioan Sebastian Bara, Denisa Toma, Ioachim
Lazăr, Deva, 2012, p. 136.
617 ,,Transilvania” , Anul IX, nr. 21, 1 noiembrie 1876, p. 2 48.
618 Idem , Anul XIII, nr. 23 -24, 1 -15 decembrie 1882, p. 202.
619 Adunarea genera lă a Asociațiunii transilvane la Orăștie în 17 și 18 august , în ,,Familia”, Anul XX, nr.
33, 12/24 august 1884, p. 396 -397.

203 Ștefănescu (econom, Orăștie ), Procopie Herlea (notar, Cugir ), Iosif Dumitru (notar,
Beriu ), Iacob Oros (senator, Orăștie ), Ioan Măriuțiu (econom, Cugir ), David Avramesc
(paroh, Orăștioar a), Nicolae Suciu (paroh, Balomir ), Chirilă Teacoi (paroh, Dâncu Mare ),
Iosif Tăbăcariu (econom, Orăștie ), Ioan Marian (econom, Orăștie ), Avram Mihăilă
(paroh, Romoșel ), Ioan Andreescu (industriaș, Orăștie ), Adam Cristea ( croitor , Orăștie ),
Nicolae Dubleș (notar, Vaidei ), Irimie Boca (econom, Orăștie ). Trebuie subliniat în acest
context că, dr. Ioan Mihu a achitat taxa de 200 de florini, devenind membru fondator al
Astrei, iar Ioan Mihai u (proprietar, Orăștie ) și Silviu Demian ( propriet ar, Balșa ) au plătit
taxa de câte 100 de florini, devenin d membri pe viață ai Asociațiunii620.
La fel ca celelalte despărțăminte, cel al Sebeșului s -a înscris în sistemul de
propagandă culturală al Astrei, urmărind consecvent câteva obiective și direcții de acțiune
prin care să atingă scopurile stabilite prin statut. Să amintim în acest context doar câteva
initiative și realizări mai importante. În 1871, comitetul central a scris despărțământului
că ,,înființarea unei academii române de drept în imperiul aust ro-ungar a devenit deja o
chestiune vitală pentru națiunea română” , astfel că apelează la sprijinul tuturor
românilor621. Venind în sprijinul acestei idei, despărțământul Sebeș a inițiat o colectă,
suma de 2.432 florini fiind trimisă la centru spre acest sco p622. În 1872, printre donatorii
din ținutul Orăștiei s -au aflat protopopul ortodox Nicolae Popovici, Ioan Popovici (paroh,
Orăștioara de Jos), Alexandru Herbay (proprietar, Orăștie), Ioan Drăgan (vicenotar,
Orăștie), comuna Cugir, comuna Vinerea, mai mulți particulari din Cugir623. Inițiată de
despărțământul Dej în vara anului 1881, colecta pentru ridicarea unui monument în
memoria poetului Andrei Mureșanu a fost primită pozitiv și la Orăștie, colectorul Iuliu
Herbay reușind să adune de la funcționari, militar i, preoți, notari, proprietari, comercianți
și țărani din Orăștie, Beriu, Căstău, Vărmaga, Romos, Valea Mare, Geoagiu, Romoșel și
Rapoltu Mare, suma de 33 de florini și 80 de creițari624.
În cadrul adunărilor generale ale despărțământulu i s-au ținut și numeroase
prelegeri libere, dintre care le amintim pe cele ale învățătoarei Sofia Bria din Cugir,

620 ,,Transilvania” , Anul XVI, nr. 17 -18, 1 -15 septemb rie 1885, p. 150 -151.
621 Idem , Anul XLII, nr. 4 jubiliar, iulie -august 1911, p. 584.
622 Idem , Anul IV, nr. 15, 1 august 1871, p. 182.
623 Idem , Anul V, nr. 11, 1 iunie 1872, p. 132; Ibidem , nr. 20, 15 octombrie 1872, p. 239.
624 In m emoria poetului Andrei Mureși an, în ,,Gazeta Transilvaniei”, Anul XLIV, nr. 91, 11/23 august
1881.

204 susținute la Romos (1882 – ,,Mama ca educatoare”) și Căstău (1885 – ,,Educațiunea
femeii”)625, textele acestora fiind trimise comitetului centra l pentru a fi publicate în
revista ,,Transilvania” a Asociațiunii din Sibiu. De asemenea, pe lângă ajutoarele oferite
din resursele proprii unor studenți și ucenici săraci, despărțământul Sebeș a solicitat
sprijinul comitetului central, având în vedere con tribuțiile financiare însemnate ale
acestui despărțământ la fondul Asociațiunii. În intervalul temporal 1862 -1884, au primit
suportul financiar al Astrei mai mulți tineri ,,sodali și învățăcei de meserii” din Orăștie și
zonele limitrofe: Teodor Moga și Geo rge Moga (Orăștie), Nicolae Armean (Șibot),
George Balomiri (Orăștie), Crăciun Cornean (Gelmar), Nicolae Petrașcu (Orăștie), Tiron
Albani și Axente Albani (Orăștie), Terente Moldovan (Orăștie), Ioan Suciu (Orăștie)626,
Ioan Costea (Orăștie), Filip Zaharie (O răștie), Mihail Foraș (Rapolt)627.
În cursul primelor trei decenii din viața Asociațiunii, românii din scaunul
Orăștiei, deși au fost activi și s -au implicat financiar în activitățile acesteia, nu au
beneficiat de o organizare proprie sub forma unui despărțământ cu centrul în orașul
Orăștie. În anul 1890, după ce au fost analizate mai multe proiecte de reorganizare,
adunarea generală a Astrei de la Reghin a aprobat o nouă arondare, Asociațiunea având
33 de despărțăminte, pe teritoriul huned orean organizându -se patru despărțăminte cu
sediile la Hațeg, Deva, Orăștie și Brad. În componența despărțământului Orăștie (IX), cu
centrul în orașul Orăștie, au intrat: comunele din plasa Orăștie, comitatul Hunedoara;
comunele din plasa Geoagiu, comitatu l Hunedoara; comunele Acmariu, Răcătău și
Sărăcsău din plasa Vințu de Jos, comitatul Alba Inferioară628.
Demarcarea și organizarea noilor despărțăminte urma ,,să se pună în
executare încă în decursul anului 1890” , iar constituirea subcomit etelor să se realizeze în
conformitate cu regulamentul votat în 1869. Drept coordonator al acțiunii de constituire a
despărțământului Orăștie a fost desemnat dr. Ioan Mihu, avocat în oraș629. Adunarea de
constituire a avut loc în 14 decembrie 1890 la Orăștie , cu participarea intelectualilor
români din oraș și din vecinătate, fiind ales un comitet cercual format din: director – dr.

625 ,,Transilvania” , Anul XIII, nr. 23 -24, 1 -15 decembrie 1882, p. 195; Idem , Anul XVII, nr. 9 -10, 1 -15 mai
1886, p. 75.
626 Idem , Anul XIV, nr. 1 -2, 1-15 ianuarie 1883, p. 9 -13.
627 Idem , Anul XV, nr. 15 -16, 1 -15 august 1884, p. 123, 127.
628 Idem , Anul XXI, nr. 9, 15 septembrie 1890, p. 326 -331.
629 Ibidem , nr. 10, 15 octombrie 1890, p. 379.

205 Ioan Mihu, casier – Aurel Popovici Barcianu, secretar – Petru Drăghici, controlor –
Daniil David, membri – Ștefan Erdélyi, Iosif O rbonaș, Nicolae Vlad. Primele decizii ale
noii conduceri au fost legate de stabilirea locului următoarei adunări generale (în Orăștie)
și de înaintarea unei adrese către comitetul central în care se solicita ,,o consemnare a
membrilor Asociațiunii din comu nele aparținătoare numitului despărțământ” , pentru a
putea încasa la timp taxele de membri630.
Pe parcursul primelor trei decenii de existență ale despărțământului Orăștie,
clericii și mirenii din ținutul arondat acestuia și -au dat mâna pe ntru a asigura conducerea
desparțământului și pentru a realiza obiectivele Asociațiunii. După mandatul lung și plin
de realizări al avocatului dr. Ioan Mihu, director între anii 1890 și 1899, funcția a revenit
protopopului ortodox Vasile Domșa (1899 -1905), preotului ortodox Ioan Popovici (1905 –
1908), economistului Ioan I. Lapedatu (1909 -1912) și avocatului dr. Aurel Vlad (1912 –
1923)631.
Ca director i ai comitetului cercual , aceștia au reușit să atragă noi membri din
rândul populației urban e și rurale, creșterea numerică fiind o reflectare a interesului de
care se bucura Asociațiunea în acest ținut majoritar românesc. Astfel, în intervalul
temporal 1890 -1897, au achitat taxa de membri ai Astrei, printre alții: Iosif Orbonaș, dr.
Ștefan Erdél yi, Nicolae Vlad, contabilul A. P. Barcianu, oficialul Toma Haneș,
protonotarul Petru Drăghici, protopopul greco -catolic Nicolae Nestor (toți din Orăștie),
Nicolae Bărăbanț (proprietar, Cugir)632, George Bogdănescu (Romos), Ioan Botean
(Binținți), Nicolae Fu rdui, Ioan Iosif, Nicolae Macarie (toți din Vinerea), Constantin
Viorel (Șibot), banca ,,Ardeleana”, Adam Cristea, dr. Silviu Moldovan, dr. Aurel
Muntean (toți din Orăștie)633, Ioan Trif (Beriu), Nicolae Costescu (Sereca), Daniil
Păcurariu (Vinerea), Nicolae Părău, Ioan Lăzăroiu, Daniil David (toți din Orăștie)634,
Nicolae Micu (proprietar, Cugir), forestierul Augustin Berian, comerciantul Ioan I. Vulcu

630 Idem , Anul XXII, nr. 2, 15 februarie 1891, p. 57.
631 ASTRA la Orăștie , număr aniversar, octombrie 2011, p. 7.
632 ,,Transilvania” , Anul XXII, nr. 8, 15 august 1891, p. 255 -256.
633 Idem , Anul XXVI, nr. 5, 15 mai 1895, p. 159.
634 Idem , Anul XXVII, nr. X, decembrie 1896, p. XXXV.

206 (Orăștie)635, Ionuț Ștefănescu, Ioan Muntean, Nicolae Olariu, Procopie Herlea,
Constantin Olariu (toți din Cugi r), Ilie Popovici (Sibișel), Avram Mihăilă (Romoșel)636.
În anul 1893, stingerea din viață a lui George Barițiu a determinat comitetul
central ca ,,pentru eternizarea memoriei neuitatului ei președinte să înființeze un fond,
care să poarte pentru toate timpurile numele >George Barițiu<” . Sumele colectate
urmau să fie utilizate pentru a premia unele creații literare și pentru a extinde internatul
școlii de fete a Asociațiunii din Sibiu. Pe acele ,,liste de subscripțiuni” care au circulat și
în ținutul Orăștiei, alături de colectanții Iosif Orbonaș și Ioan Mihu, regăsim numele unor
avocați, preoți, comercianți, proprietari din oraș și zonele limitrofe (Romos, Vaidei,
Turdaș, Orăștioara de Sus, Binținți, Romoșel, Grădiște, Cugir, Beriu, Căstău) , suma de 69
de florini și 50 de creițari fiind trimisă comitetului din Sibiu637.
În ceea ce privește adunarea generală a despărțământului Orăștie, menționăm
că ea era organizată anual, fiind prilejul cu care se confirma comitetul de condu cere, se
încasau taxele restante, se primeau membri noi, se susțineau dizertații, se acordau diferite
premii etc. Prima adunare generală a despărțământului IX a avut loc în 26 iulie 1891 la
Orăștie, ședința debutând cu mulțumirile aduse băncii ,,Ardeleana” , care a donat
despărțământului 100 de florini pentru cheltuieli zilnice. Cei prezenți au decis ca din
această sumă să fie oferite 4 categorii de premii, trei (pomicultură, grădinărit, țesături)
pentru locuitorii din comuna unde urma să se țină proxima adu nare, iar unul (poezii
populare) pentru toți locuitorii despărțământului638.
La adunarea generală din 16 octombrie 1892 de la Romos, s -au distribuit
premiile instituite un an mai devreme, pentru pomicultură fiind răsplătiți preotul Ioan
Văidean și învățătorul Ioan Fleșeriu, acesta din urmă ținând o prelegere cu tema
,,Creșterea copiilor în școală și acasă”639. Pentru anul 1893 a fost ales satul Beriu,
adunarea desfășurându -se în 5 noiembrie, în cadrul acesteia prezentând dizertații
învățători i Augustin Nicoară, cu tema ,,Legumăritul și pomăritul” și Ioan Muntean, cu
subiectul ,,Stupăritul”. Cu acest prilej, prin achitarea taxei de 100 de florini, preotul

635 Idem , Anul XXVIII, nr. VII, august -septembrie 1897, p. 215.
636 Idem , Anul XXIX, nr. I , ianuarie -februarie 1898, p. 25.
637 Idem , Anul XXIV, nr. 5, 15 mai 1893, p. 160; Ibidem , nr. 9, 15 septembrie 1893, p. 274; Idem , Anul
XXV, nr. 6, 15 iunie 1894, p. 185.
638 Idem , Anul XXII, nr. 10, 15 octombrie 1891, p. 307 -309.
639 Idem , Anul XXIV, nr. 3, 1 5 martie 1893, p. 90 -91.

207 Samuil Popovici din Beriu a devenit membru pe viață al Asociațiunii. Tot acum,
membrilor d in Beriu le -au fost împărțite cărți literare și economice în valoare de 10
florini, iar celor care au amenajat o ,,expoziție locală de lucruri de mână” cu ocazia
adunării li s -au împărțit premii totalizând 20 de florini640. A fost rândul satului Vinerea
ca, în 20 noiembrie 1894, să găzduiască adunarea generală a despărțământului, programul
debutând cu dizertația intitulată ,,Despre însemnătatea meseriilor la români” a preotului
Ioan Moța din Orăștie. Locuitorilor din Vinerea le -au fost distribuite gratuit 50 de volume
cumpărate din veniturile despărțământului, scopul fiind ,,lățirea gustului de cetire și
cunoștințele economice, și s -a constatat viul interes din partea poporului și buna
impresiune ce a produs acest fapt” . Acum s -au înscris ca membri noi ai Asoc iațiunii,
banca ,,Ardeleana” cu 201 florini (membru fondator), dr. Silviu Moldovan și dr. Aurel
Muntean cu câte 100 de florini (membri pe viață), alături de alți membri ordinari641.
Adunarea generală din 27 octombrie 1895, ținută în Șibot, a fost una a
bilanțului, fiind analizate activitățile desfășurate de către acest despărțământ pe parcursul
celor cinci ani scurși de la momentul înființării. Prima parte a adunării a fost consacrată
programului obișnuit pentru astfel de întruniri: s -au ci tit dizertațiile lui Ioan Fleșeriu,
învățător în Romos (,,Despre pomologie”) și Nicolae Mihăilă, învățător în Romoșel
(,,Despre romani și români, însușirile și moravurile acelora”); s -au distribuit gratuit celor
prezenți ,,115 cărți poporale de conținut in structiv, despre diferiții ramuri de agronomie,
enarări și povești, apoi Higiena copilului” ; a fost apreciată în mod deosebit activitatea
desfășurată de agenturile comunale din Șibot, Căstău, Romos și Romoșel; s -au înscris ca
membri noi Iosif Indrieș, plu gar în Băcăinți, plătind 101 florini (membru pe viață) și alți
membri ordinari642. A doua parte a adunării a constat în prezentarea unui raport de
activitate întocmit de către comitetul de conducere al despărțământului Orăștie, despre
acțiunile și inițiative le în care au fost implicați membri Asociațiunii din această zonă în
intervalul de timp 1891 -1895. Pentru a putea dezvolta activități intense în folosul Astrei,
pe teritoriul despărțământului au fost organizate 22 de agenturi comunale643, acestea fiind

640 Idem , Anul XXV, nr. 5, 15 mai 1894, p. 153 -154.
641 Idem , Anul XXVI, nr. 2, 15 februarie 1895, p. 61 -63.
642 Idem , Anul XXVII, nr. X, decembrie 1896, p. XI -XIII.
643 Agenturile care alcătuiau despărțământul Orăștie au fost stabilite în ședința din 26 iulie 1895 a
comitetului director: 1. Cugir, 2. Vinerea, 3. Balomir, 4. Binținți, 5. Gelmar, 6. Vaidei și Pișchinți, 7.
Romos, 8. Romoșel, 9. Căstău, 10. Sibișel și Măgureni, 11. Beriu și Sereca, 12. Orăștioara de Jos,

208 înștiințate să organizeze colecte și să trimită câte 2 delegați la adunările generale ale
despărțământului. Numărul membrilor a ajuns în 1895 la următoarele cifre: 2 fondatori, 7
pe viață, 42 ordinari și 103 ajutători. S -a primit o donație de la banca ,,Ardelea na” (100
de florini) și s -au colectat taxe de la membri (până în 1894) în sumă de 1.133 de florini.
S-au distribuit ca premii 120 de florini și s -au împărțit cărți la adunările generale în
valoare de 35 de florini. Pentru a încuraja tinerii să învețe o mes erie, s -au creat 3 ajutoare
de câte 25 de florini, pentru 3 meserii considerate ,, potrivite și rentabile”. Iar pentru a
colecționa poeziile populare din ținut, în fiecare comună unde s -a ținut adunarea generală
a despărțământului, a fost acordat un premiu de 10 florini pentru cea mai bună culegere
de poezii644.
Următoarea adunare generală a avut loc în Cugir, la 27 septembrie 1896,
programul fiind unul destul de încărcat: preotul Ioan Moța a citit dizertația intitulată
,,Îmbrățișați negoțul” ; învățătorul Ioan Muntean a ținut o prelegere practică despre
stupărit; s -au împărțit câteva sute de exemplare din broșurile ,,Higiena copilului până la 7
ani” și ,,Îmbrățișați negoțul”; s -au încasat taxe și s -au primit membri noi în cadrul
Astrei645.
Ziua de 13 august 1897 a adus aprobarea de către ministerul de interne a
statutelor modificate ale Asociațiunii, acest fapt fiind luat la cunoștință de către comitetul
central din Sibiu în ședința sa din 23 august 1897. Statutele au fost public ate în revista
,,Transilvania”, apoi separat în 1.000 de exemplare în limba română, iar pentru a facilita
relația despărțămintelor cu autoritățile statului urmau a se tipări și 300 de exemplare în
limba maghiară646. Spre finalul anului, comitetul central a a probat în ședința sa din 9
decembrie 1897 un ,,Regulament al afacerilor interne pentru despărțămintele
Asociațiunii”647, în care erau cuprinse toate dispozițiile referitoare la organizarea

Orăștioara de Sus, Lu dești, Costești, Bucium și Grădiște, 13. Dâncu Mare, Dâncu Mic, Mărtinești,
Tămășasa și Măgura, 14. Simeria, Toltia, Râpaș și Spini, 15. Turdaș și Pricaz, 16. Băcăinți, Acmariu,
Homorod și Bulbuc, 17. Geoagiu, Renghet și Feredeu, 18. Bozeș, Mermezeu, Băcâi a, Valea Mare și
Curpeni, 19. Balșa, Mada și Ardeu, 20. Almașu Mic, Glod, Cib și Nădăștia, 21. Poiana, Techereu, Valea
Iepei, Porcurea și Voia, 22. Bobâlna, Folt, Boiu, Cigmău, Rapolt și Uroi. Cf. Despărțământul ,,ASTREI” la
Orăștie , în ,,Bunul Econom”, An ul VI, nr. 24, 25 iunie n. 1905, p. 1.
644 ,,Transilvania” , Anul XXVII, nr. III, martie 1896, p. 84 -87.
645 Idem , Anul XXVIII, nr. IX -X, noiembrie -decembrie 1897, p. 243 -244.
646 Ibidem , nr. VII, august -septembrie 1897, p. 169 -181, 198.
647 Ibidem , nr. IX -X, noie mbrie -decembrie 1897, p. 292 -301.

209 despărțămintelor, la adunările cercuale, la comitetele cercuale, la a genturi și la averea
despărțămintelor.
Cum noul regulament intra în vigoare la 1 ianuarie 1898, adunarea generală a
despărțământului Orăștie care a avut loc la 26 septembrie 1897, în Turdaș, a fost
organizată în conformitate cu preveder ile vechiului regulament. Directorul
despărțământului, dr. Ioan Mihu, a deschis adunarea, la fel ca în anii anteriori, printr -o
cuvântare în care a accentuat necesitatea și importanța solidarității dintre popor și
intelectuali: ,,Am venit și în această fru moasă comună spre a recruta și aici soldați, care
să lupte la înaintarea culturală a poporului nostru. Căci din lupta care o purtăm, de când
lanțurile iobăgiei au fost sfărâmate, două învățături putem trage : că spre înaintarea
noastră nu avem să așteptăm ajutor de la nimeni, ci noi, frați de un sânge, să punem
umăr la umăr, întru întruparea dorului nostru; iar a doua, că toate lucrările noastre
trebuie să fie sprijinite de masa poporului, de țăranii noștri”648. Au urmat citirea
dizertației cu tema ,, Veacul nostru” a învățătorului Ioan Dan, distribuirea între țărani a
unor broșuri (,,Comasările” de Elia Dopp, ,,Higiena copilului până la al 7 -lea an” de S.
Stoica și ,,Trifoiul” de Eugen Brote), premierea culegerilor de poezii populare (Ioan Dan,
învățător în P ricaz; Petru Lula, teolog din Turdaș și Anton Roșu, țăran din Turdaș) și
vizitarea expoziției de manufacturi aranjată de țărăncile române din Turdaș și Pricaz,
premiindu -se 11 exponate din Turdaș cu 10 florini și 5 din Pricaz cu 10 florini649.
Aprobarea în 1897 a noilor dispoziții privind organizarea și activitatea
Asociațiunii, a marcat un moment important în existența acesteia, având loc o revigorare
a acțiunilor prin diversificarea și dezvoltarea mijloacelor de propagandă literară și
culturală: secțiile literare -științifice, ajutoare financiare și materiale, conferințe și
prelegeri populare, serate artistice -literare, publicații, expoziții, instrucția analfabeților,
agenturi și biblioteci poporale, însoțiri de credit etc. Schimbarea a cup rins și
despărțământul Orăștiei, în cadrul adunării generale din 15 octombrie 1899 de la Vaidei
fiind aleasă o nouă conducere cercuală: președinte (director) – protopop Vasile Domșa,
vicepreședinte – Aurel Popovici Barcianu, casier – dr. Romul Dobo, secret ar – Laurean
Bercian, controlor – Petru Belei. Realizând un bilanț pentru perioada anilor 1890 -1899,

648 Apud Ioan Mihu, op. cit. , p. IX.
649 ,,Transilvania” , Anul XXIX, nr. I, ianuarie -februarie 1898, p. 30 -31.

210 comitetul a constatat că pe parcursul celor 10 ani a fost colectată suma de 4.131,82
coroane, din care 3.085 de coroane au fost trimise comitetului central al Asociațiunii, iar
1.040 de coroane au fost împărțite ,,ca stipendii învățăceilor de meserii, ca premii pentru
promovarea pomăritului și legumăritului cum și a industriei de casă” . Deoarece
veniturile obținute au fost mai reduse, pe viitor erau sistate ajutoarele pentru învățăceii de
meserii, sarcina revenindu -i Reuniunii economice din Orăștie. Totuși, membrii Astrei
urmau să acționeze în viitor ,,cu deosebire pentru înființarea bibliotecilor poporale
ambulante”650. La Vaidei, programul a cuprins prezentar ea dizertațiilor lui Nicolae
Voina, învățător în Vaidei și Ioan Muntean, învățător în Cugir, cu teme legate de stupărit
și de economia rurală rațională; au fost împărțite ,,160 broșuri de conținut instructiv –
poporal” ; a fost stabilit un premiu de 10 coroan e pentru o femeie din comuna unde se va
ține viitoarea adunare, care ,,va arăta cel mai bun spor în cultivarea legumilor” ; au fost
primiți noi membri în cadrul Asociațiunii651.
Perioada de timp cuprinsă între anii 1900 și 1914 a fost una bo gată în realizări,
deși s -au înregistrat mici fluctuații la nivelul numărului de membri și al conducerii
despărțământului, care nu a mai atins succesul din vremea directoratului lui Ioan Mihu.
Adunările generale cercuale s -au desfășurat în orașul Orăștie ș i în comunitățile rurale
învecinate (Romoșel, Bobâlna, Gelmar ș. a. ), cu scopul de a păstra și a întări legăturile
existente între centru și ținutul de influență. Ponderea numerică a celor din ținutul
Orăștiei care aveau statutul de membri ai Astrei a fos t una destul de ridicată în comparație
cu alte despărțăminte transilvănene: 26 de membri (6 fondatori, 4 pe viață, 16 ordinari) în
anul 1900652, 43 de membri (6 fondatori, 9 pe viață, 28 ordinari) în anul 1906653, 91 de
membri (9 fondatori, 12 pe viață, 9 ordi nari, 61 ajutători) în anul 1912654.
Dacă radiografiem anul 1913, ultimul cu o activitate normală înaintea
primului război mondial, constatăm că despărțământul Orăștie avea 30 de membri: 9
membri fondatori – banca ,,Ardeleana”; Victoria Er délyi; Ioan Mihaiu, proprietar; dr.
Aurel Muntean, avocat; dr. Aurel Vlad, avocat; Anuța Vlad (toți din Orăștie), dr. Ioan

650 Idem , Anul XXXII, nr. IV, mai 1901, p. 48.
651 Idem , Anul XXXI, nr. II -III, februarie -martie 1900, p. 43.
652 Ibidem , nr. IX, septembrie -octombrie 1900, p. 223.
653 ,,Analele Asociațiunii Transilvănene pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român” , Anul
XXXVIII, nr. III, iulie -septembrie 1907, p. 104.
654 ,,Transilvania” , Anul XLIV, nr. 4 -5, iulie -octombrie 1913, p. 3 18.

211 Mihu, avocat (Vinerea); dr. Ioan Margita, avocat; Aurelia Margita (ambii din Geoagiu);
12 membri pe viață – dr. Romul Boca, avocat; S imion Corvin, comerciant; Simion
Corvin junior, comerciant; dr. Silviu Moldovan, avocat; dr. Enea Papiu, avocat; Nicolae
Vlad, farmacist; Ioan I. Vulcu, proprietar (toți din Orăștie); Iosif Indrieș, proprietar
(Băcăinți); Maria Pop (Geoagiu); Ilie Popovici , preot (Sibișel); comuna Romos; comuna
Romoșel și 9 membri ordinari – dr. Cornel David, medic; dr. Romul Dobo, medic; Ioan
Moța, preot; Octavian Sglimbea, director de bancă; Ioan Botean, preot (Binținți); Petru
Lula, preot (Bobâlna); Nicolae Mihăilă, prop rietar (Vinerea); Adam Teodor, preot
(Turdaș) și Ludovica Todică (Geoagiu de Jos)655. Aceștia erau sprijiniți în activitatea lor
de către un număr de 142 de membri ajutători ai Asociațiunii, provenind din 18 comune,
grupați astfel după profesiuni: 101 plugar i, 10 preoți, 8 învățători, 15 meseriași, 2
funcționari administrativi, 4 funcționari de bancă, un avocat și un medic656.
În activitatea Asociațiunii, prelegerile poporale s -au dovedit a fi cele mai
potrivite mijloace de propagandă cultu rală la sate între țărani. Despărțământul Orăștie s -a
angajat să susțină serii de prelegeri sistematice, astfel că i s -au acordat ajutoare financiare
pentru acoperirea cheltuielilor de drum ale conferențiarilor. Numărul prelegerilor
populare a fost destul de mare, temele abordate fiind legate de popularizarea unor noțiuni
de interes general și de necesitățile curente ale țărănimii. Printre conferențiari regăsim
reprezentanți ai păturii culte, un loc deosebit fiind ocupat de cărturarii sătești, de preoții și
învățătorii care trăiau în contact nemijlocit cu populația rurală. Unele prelegeri au fost
ținute în colaborare cu Reuniunea economică din Orăștie sau cu sprijinul conferențiarului
agronomic al Asociațiunii. Alături de prelegeri regăsim conferințele pentr u intelectuali,
unele însoțite de proiecții cu ajutorul schiopticonului. Un conspect al prelegerilor și
conferințelor care s -au ținut pentru țărani și cărturari în despărțământul Orăștie în
intervalul temporal 1905 -1913 (inclus în Anexe. Tabelul nr. 20) ne prezintă o oglindă a
dezvoltării acestor mijloace de propagandă, prin care s -a influențat în bine educația
populației românești de la sate, confirmându -se astfel rostul lor practic.
O altă activitate importantă a Asociațiunii a fost înf iințarea de agenturi și
biblioteci poporale, acestea din urmă constituind, alături de prelegerile poporale, un

655 Ibidem , p. 235.
656 Idem , Anul XLV, nr. 7 -9, 1 septembrie v. 1914, p. 311.

212 mijloc de propagandă statornic și ieftin, contribuind la dezvoltarea culturală a populației.
O fază premergătoare înființării bibliotecilor popul are a fost cea a bibliotecilor
ambulante, despărțământul Orăștie dispunând în 1903 de o ,,bibliotecă portativă”657.
Treptat s -a trecut la organizarea unor biblioteci stabile, care erau înzestrate cu cărți
apărute în colecția ,,Biblioteca poporală a Asociațiu nii” sau primite ca donații. În ședința
din 27 iunie 1905 a comitetului cercual ,,s-a decis să se ceară de la Comitetul central
cărți din >Biblioteca poporală< pentru a se pune bază mai multor agenturi și
biblioteci” . Comitetul din Sibiu a trimis în scurt timp ,,câte 20 exemplare din fiecare
broșură apărută în biblioteca poporală a Asociațiunii”658. Cu o parte din broșurile
editate de Asociațiune, la Romos, cu ocazia conferinței susținută de dr. Ioan Radu la 15
octombrie 1905, a fost înființată o bibliotecă p oporală659. In anul 1906, dr. Aurel Vlad a
donat despărțământului ,,suma de 50 coroane pentru augmentarea bibliotecilor
poporale”660. În același an, pe lângă agenturile deja existente în Romos și Rapoltu Mare
(26 de broșuri), s -a înființat la 16 decembrie o ag entură și o bibliotecă poporală în
Geoagiu, cu 60 de cărți: 38 de broșuri primite de la comitetul central și 22 de cărți donate
de G. Todică, A. Roșu și I. Herța din Geoagiu661. Deși donațiile au suplinit lipsurile
materiale ce decurgeau din sărăcia populați ei, fapt reflectat de contribuțiile modeste
pentru activităț i culturale, numărul bibliotecilor poporale a fost destul de mic ținând cont
de întinderea și populația acestui despărțământ: în anul 1912, despărțământul Orăștie
avea 73 de comune, 4 agenturi și 4 biblioteci (Romos cu 26 de volume, Vinerea cu 31 de
volume, Rapoltu Mare cu 40 de volume și Geoagiu de Jos cu 107 volume)662.
Dar cea mai importantă acțiune căreia d espărțământul și directorul său
trebuiau să -i facă față, era pregătirea și desfășurarea a dunării generale a Astrei, care la
Orăștie a mai avut loc în anul 1884. După trei decenii de la precedenta sărbătoare
culturală, orașul Orăștie a fost gazda adunării generale a Asociațiunii în zilele de 14 și 15
septembrie 1913. Deși îndo liate de dispariția lui Aurel Vlaicu, așteptat la Orăștie,

657 Idem , Anul XXXV, nr. IV, iulie -august 1904, p. 79.
658 ,,Analele Asociațiunii Transilvănene pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român” , Anul
XXXVI, nr. IV, iulie -augus t 1905, p. 163.
659 ,,Transilvania” , Anul XXXVII, nr. I, ianuarie -februarie 1906, p. 28.
660 ,,Analele Asociațiunii Transilvănene pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român” , Anul
XXXVII, nr. IV, iulie -august 1906, p. 151.
661 Idem , Anul XXXVIII, nr. I I, aprilie -iunie 1907, p. 46 -47.
662 ,,Transilvania” , Anul XLIV, nr. 4 -5, iulie -octombrie 1913, p. 310, 317.

213 manifestările au avut loc ,,în prezența unui numeros public de preoți și mireni, cărturari
și țărani” care a participat la un program complex, din care nu au lipsit primirea
oaspeților, discursuril e, ședințele festive, serbările poporale, teatrul, concertul, conductul
etnografic și expoziția industrială663. Interesul pentru activitatea Astrei a crescut din nou
în ținutul Orăștiei, consecința firească fiind un val de înscrieri în rândul acesteia, calit atea
de membri fiind dobândită în toamna anului 1913 de institute de credit, reuniuni, asociații
culturale, preoți, învățători, medici, notari, proprietari din Orăștie, Balșa, Geoagiu,
Turdaș, Cugir, Balomir, Petreni, Boiu, Căstău, Mărtinești, Nădăștie, Re nghet, Bobâlna,
Orăștioara de Sus, Pișchinți, Romoșel, Vaidei, Beriu, Bucium, Vinerea, Romos, Folt, Cib,
Almașu Mare664.
Concomitent cu societățile și reuniunile culturale prezentate anterior, în oraș și
în satele învecinate au contribuit la promovarea valorilor cultural -naționale românești și
spectacolele oferite de ,,Reuniunea română de cântări” din Orăștie (condusă timp de trei
decenii de învățătorul Ioan Branga), de trupele de teatru ale diletanților, de asociațiile cu
profil economic, pr ecum și organizarea bibliotecilor, înființarea de tipografii, deschiderea
unei librării românești și editarea de ziare și calendare locale. Toate aceste instituții care
au desfășurat proiecte culturale și -au pus amprenta asupra comunităților românești, pri n
intermediul lor biserica și școala fiind tot mai prezente în viața Orăștiei și a întregului
ținut de influență, datorită activităților specifice ale preoților și învățătorilor, adevărați
animatori ai vieții culturale. O recunoaștere a schimbării modului de viață și a importanței
pe care o dobândise orașul Orăștie în mișcarea național -culturală din Transilvania la
începutul secolului al XX -lea, ne -o oferă Ioan I. Lapedatu, director al băncii ,,Ardeleana”
între 1906 -1911, care în memoriile sale nota: ,,Viaț a socială și națională luase o
amploare pe care Orăștia n -o cunoscuse niciodată. Dintr -un oraș cu o viață socială,
redusă la grupuri și grupulețe, s -a ajuns la o viață socială, care abia de mai era
întrecută de vreunul din centrele românești similare. Dint r-un oraș mort, s -a făcut un
oraș în care viața pulsa cu toată puterea”665.
Capitolul de față și -a propus s ă ofere un tablou succint al societății românești
din scaunul Orăștie i, prezentând câteva repere ale evoluției populației și ale re țelei de

663 Serbările culturale de la Orăștie , în ,,Luceafărul”, Anul XII, nr. 20, 16 octombrie v. 1913, p. 643 -645.
664 ,,Transilvania” , Anul XLIV, nr. 6, noiem brie-decembrie 1913, p. 426 -427, 431 -432.
665 Ion I. Lapedatu, Memorii , p. 160.

214 localități, câteva considerații asupra vieții social -economice din zonă și câteva contribuții
ale orăștienilor la dezvoltarea mișcării culturale și politice din Transilvania în perioada
dualismului austro -ungar. Analiza retro spectivă a acestei reg iuni ne arat ă faptul că, orașul
Orăștie și comun itățile rurale din jurul său prezintă istoricul unei evoluții ascendente
dincolo de vitregiile vremurilor, viața acestora nefiind lipsită de frământări și confruntări
confesionale, culturale și politice. Din rândul oamenilor de seamă ai ținutului Orăștiei nu
au lipsit intelectualitatea ecleziastică și cea didactică, cu toții, clerici și mireni,
contribuind prin vorbele, acțiunile și faptele lor la a face cunoscut și apreciat acest areal
geografico -istoric de c ătre societatea românească din Transilvania celei de a doua
jumătăți a secolului al XIX -lea și începutul celui următor.

215 III. BISERICA ORTODOXĂ DIN SCAUNUL ORĂȘTIEI ÎN PERIOADA
1867 -1914

În istoriografia românească, istoria bisericii ortodoxe din scaunul Orăștiei,
pentru perioada dualismului austro -ungar, a fost tratată de -a lungul timpului de mai mulți
cercetători care au realizat monografii extinse având ca temă ortodoxia la nivelul întregii
Transilvanii. Puține au fost însă abordările consacrate exclusiv românilor ortodocși din
această zonă și segmentului de timp 1867 -1918, fapt care a motivat alegerea unei astfel
de cercetări, cu atât mai mult cu cât nu a realizat nimeni o prezentare a evol uției
instituționale a bisericii ortodoxe din scaunul Orăștiei, iar sursele documentare inedite
identificate, dar nevalorificate până în prezent, sunt destul de bogate.
Un segment important al cercetătorilor bisericilor românești din Trans ilvania și –
a îndreptat atenția, cu predilecție, către Sibiu, Arad, Caransebeș, Hunedoara, Hațeg, Cluj
sau Brașov, unde se constituiseră biserici ortodoxe cu mult înaintea celor din zona pe care
o investigăm. Cu toate acestea putem susține că și aici, în sc aunul Orăștiei, biserica
românească are o veche tradiție, bazele primelor instituții punându -se încă din secolul al
XV-lea. Această tradiție își găsește o confirmare concretă prin informațiile ce aduc la
lumină date și fapte care reconstituie istoria bise ricii ortodoxe, cu locurile și oamenii ei,
din orașul și comunitățile rurale situate în spațiul scaunului Orăștie.
În cunoașterea vieții confesionale a românilor ortodocși din scaunul Orăștiei
pentru perioada supusă analizei noastre, un r ol important l -au avut documentele
parohiale, studiul acestora oferind o modalitate de a contura prin i ntermediul actelor
bisericești o imagine, cât de cât coerentă despre principalele probleme cu care s -au
confruntat comunitățile ortodoxe: organizarea adm inistrativ -teritorială a protopopiatului;
nivelul de pregătire intelectuală al preoților; starea materială și diciplinară a clerului
districtual; relația dintre preot și comunitate; poziția preoților față de evenimentele
vremii; starea bisericilor și a cas elor parohiale; activitatea filantropică a credincioșilor
etc. Tentativa întreprinsă de a restitui prin intermediul documentelor istorice inedite
anumite aspecte din trecutul măruntelor biserici sătești ortodoxe din acest ținut, a fost
întregită cu un set de informații culese din colecții de documente edite, din presa

216 ecleziastică și laică românească din Transilvania, din studiile de specialitate, lucrările de
sinteză și dicționarele pe această temă publicate până în prezent.
Paralel cu bi sericile sătești, în orașul Orăștie, un centru mai dezvoltat din punct
de vedere economic, cultural și politic, a apărut și s -a dezvoltat o biserică ortodoxă, la
început într -o formă modestă, apoi, treptat, s -a extins și s -a impus prin funcția pe care o
îndeplinea în organizarea instituțională a bisericii ortodoxe din zonă: reședință spirituală a
protopopului ortodox din Orăștie. Crearea și dezvoltarea acestui centru religios, spre care
gravitau micile parohii din întreaga zonă arondată, a devenit din decen iul 7 al secolului al
XIX-lea un reper în lupta românilor împotriva tendințelor de deznaționalizare și pentru
conservarea tradițiilor și a limbii române. Prin acțiunile desfășurate, protopopii și preoții
ortodocși au dat imbold vieții românești din scaunul Orăștiei, manifestându -se ca buni și
utili îndrumători ai credincioșilor lor nu numai în problemele spirituale, ci și social –
economice, culturale și național -politice.
III.1. Nașterea și formarea identității confesionale ortodoxe în scaunul Orăștiei
Pentru a nu intra ex abrupto în problematica cercetării noastre, enunțată prin
titlu, o abordare a chestiunii bisericii ortodoxe din scaunul Orăștiei impune, fără îndoială,
un excurs sumar cu privire la starea acesteia anterioară anului 1867, deoarece, începând
cu evul mediu, nu lipsesc dovezile documentare despre situația bisericească a românilor
din această regiune.
Organizarea bisericească a românilor hunedoreni coboară cronologic până în
secolul al XIII -lea, pe rioadă în care au fost consemnați preoți ortodocși, din mijlocul
cărora se alegeau protopopii, comunitățile trebuind să reziste în fața prozelitismului
catolic. Între secolele XIII -XVI, știrile privind viața religioasă locală menționează și o
serie de bise rici din piatră (Densuș, Ostrov, Peșteana, Sânpetru, Colț, Nucșoara, Râu de
Mori, Strei, Streisângeorgiu, Bârsău, Deva, Leșnic, Gurasada, Roșcani, Hunedoara,
Cinciș, Crișcior, Ribița), răspândite pe întreg teritoriul hunedorean666. În părțile Orăștiei,
preoț i români încep a fi amintiți documentar la 1488, când într -un recensământ al
populației mai multor scaune săsești din Transilvania, printre care și Orăștie, apar atestați
pentru prima oară și conducătorii spirituali ai ortodocșilor din diferite sate. Câte un preot
ortodox ( popam ) a fost înregistrat în două sate de pe teritoriul scaunului, Șibot și Romos,

666 Vezi pe larg Florin Dobrei, Istoria vieții bisericești a românilor hunedoreni , Reșița, 2010, p. 107 -131.

217 actul menționat fiind cel mai vechi document cunoscut care menționează pe preoții
români din părțile Orăștiei667. Peste o jumătate de secol, la recensământul din 1539, din
cele 14 comunități aparținătoare scaunului, 11 sunt consemnate ca având unul sau chiar
doi preoți ortodocși ( poppa ): Pricaz (2 preoți), Căstău, Beriu, Sereca, Romos, Romoșel,
Cugir, Vinerea, Șibot, Balomir, Sibișel (câte unul)668.
Cum în veacul al XVI -lea numărul actelor referitoare la scaunul Orăștiei este
mai mare, se înmulțesc și datele privitoare la situația populației ortodoxe. Astfel, este
foarte interesant un document de la începutul secolului. În anul 1515, episcopul r omano –
catolic al Transilvaniei, Francisc de Warda se adresa magistratului orașului Sibiu, cerând
să ocrotească pe magistrul Clemens, plebanul (preotul) din Șibot, în a cărui parohie abia
mai sunt creștini, iar românii din orașul Orăștie îi cauzează multe n edreptăți și pagube.
Roagă autoritățile sibiene să -i sfătuiască în scris pe juzii și pe ceilalți locuitori ai orașului
Orăștie ( judices ceterosque cives dictae civitatis Zazwaras ), nu mai puțin pe românii
schismatici ( Valachorum schismaticorum ) să nu -l mai perturbe pe numitul pleban și
biserica lui, în caz contrar, forurile ecleziastice din Alba Iulia se vor adresa instanței de
judecată669. Episcopul credea că acțiunea ,,valahilor” fără credință, cum îi numea pe
români, îndreptată contra locuitorilor ,,crești ni” (sași și maghiari), avea drept scop nu
doar să ruineze plebania, ci ,,să ia pentru dânșii sălașele creștinilor’’670. Pentru ținutul
Orăștiei actul este primul de acest fel care face aluzie la ,,românii schismatici” .
Diferendele dintre ortodocșii și roman o-catolicii din zonă s -au rezolvat în anul 1545, prin
intervenția reginei Isabela671.
Până la mijlocul secolului al XVI -lea, a existat o singură religie recunoscută în
Transilvania, cea romano -catolică. În urma apariției Reformei în Transi lvania672, sașii au
adoptat luteranismul, iar dieta de la Turda, din 1550, a recunoscut noua confesiune. În
aceiași perioadă printre maghiari și secui s -au răspândit calvinismul și confesiunea
unitariană, recunoscute de către dieta Transilvaniei. Numărul rel igiilor legale a fost fixat
la patru: romano -catolică, luterană, calvină și unitariană, cunoscute sub denumirea latină

667 Anton E. Dörner, Documente și cronici , p. 86.
668 Ibidem , p. 230.
669 Ibidem, p. 158.
670 Nicolae Iorga, Sate și preoți din Ardeal , București, 1902, p. 111.
671 Anton E. Dörner et alii, op. cit. , p. 40.
672 Silvestru Augustin Prunduș, Clemente Plaianu, Catolicism și ortodoxie românească. Scurt istoric al
Bisericii Române Unite, Cluj-Napoca, 1994, p. 53 -58.

218 de ,,recepte’’, ele fiind religiile celor trei ,,națiuni privilegiate ”: ale ma ghiarilor, sașilor și
secuilor. Credința ortodoxă, mărturis ită de populația românească majoritară era
considerată doar o confesiune ,,tolerată ”.
Așadar, de la jumătatea secolului al XVI -lea Transilvania avea o situație
confesională deosebit de complexă, rezultată din conviețuirea și confruntarea celor trei
mari confesiuni: ortodoxă, romano -catolică și reformată (sub variantele sale calvină,
luterană și unitariană). Biserica ortodoxă a traversat în acest timp încercări deosebit de
interesante, care i -au marcat pentru multă vreme fizionomia. Ideile Reformei din veacul
al XVI -lea au cuprins și scaunul Orăștiei, convertind sașii la luteranism, iar pe maghiari
la calvinism. În lipsa unei datări sigure în legătură cu apariția ei în scaunul Orăștiei, se
cunoaște că între 1527 -1540, orașele săsești din T ransilvania au aderat la Reformă,
Orăștia fiind unul dintre cele mai importante centre urbane. Cel mai probabil,
luteranismul s -a impus în Orăștie începând cu anul 1530, registrul bisericii evanghelice
din oraș deschizându -se cu un act din acel an. La scur t timp, în 1533, călugării franciscani
au fost alungați din inima burgului, unde aveau o mănăstire întemeiată în urmă cu două
secole. Evenimentele au determinat Universitatea săsească din Sibiu ca în adunarea din
anul 1544 să citeze orașul Orăștie între co munitățile urbane din sudul Transilvaniei care
au îmbrățișat noua confesiune protestantă673. E drept că atât sașii cât și maghiarii au
încercat atragerea ortodocșilor de partea Reformei, însă părăsirea vechii credințe s -a făcut
sporadic, individual și doar p entru anumite favoruri materiale. Situația a fost surprinsă
foarte bine de iezuitul Antonio Possevino, care în lucrarea ,,Descrierea Transilvaniei… ”
sublinia că, românii ,,trăiesc amestecați printre unguri și sași; ei atârnă în orice privință,
în afară de religie, de aceia în a căror jurisdicție locuiesc. […] Este uimitor cât au fost
de îndărătnici până acum, împreună cu cei din Țara Românească și Moldova, în schisma
lor și în ritul grecesc”674.
Prin urmare, cei dintâi care s -au îndreptat spre români au fost sașii, care au
încercat atragerea națiunii celei mai numeroase la luteranism, fără a folosi mijloace de
constrângere. În 1544, pentru populația ortodoxă s -a tipărit la Sibiu, un catehism luteran

673 Florin Dobrei, op. cit. , p. 134.
674 Apud Anton E. Dörner et alii, op. cit. , p. 53.

219 în limba română, pentru a înlocui limba s lavonă din biserică675. În Orăștie, oraș săsesc,
noua învățătură a fost răspândită prin 1545 de Simon Trapold, cu urmări neînsemnate
pentru noua religie. Rezultatul propagandei luterane îl regăsim într -o scrisoare a lui
Adalbert Wurmloch, adresată parohului Ioan Hees din Pozsony (Bratislava), în care arăta
că românii au primit catehismul tradus pentru ei, dar mulți dintre ei îl disprețuiesc676.
Deoarece urmările au fost nule în sufletele foarte puținilor cititori români cărora le -ar fi
căzut catehismul în mână, sașii, convinși de zădărnicia unei astfel de încercări, au
renunțat la convertirea românilor.
Nu după multă vreme, maghiarii au început și ei acțiunea de convertire a
românior, dar la calvinism, uzând de alte metode decât sașii, respectiv prin legi și
amenințări. Calvinismul era religia ,, oficială ” a principilor Transilvaniei, care dispuneau
de toate mijloacele pentru a face ca noul cult să prindă rădăcini și între români. S -a
înființat o ierarhie calvină bisericească, în fruntea căreia au fost așezați episcopi români
trecuți la calvinism, pe care i -au impus credincioșilor prin legi aspre. În perioada anilor
1566 -1582 au fost trei asemenea episcopi româno -calvini (superintendenți). La 30
noiembrie 1566, dieta ținută la Sibiu instituia pe pr imul episcop calvin pentru toți românii
din Transilvania, în persoana lui Gheorghe de Sângeorz. Influența calvinismului s -a lovit
însă de rezistența ortodocșilor care țineau la religia străbună, românii fiind acuzați că nu
se supun noului episcop și ascult ă de ,,popii vechi și de rătăcirile lor ”. Episcopul
Gheorghe s -a plâns principelui Ioan Sigismund, care la 2 octombrie 1567 atrăgea atenția
preoților românilor că dacă nu vor asculta de șeful lor bisericesc (calvin), sunt pasibili de
a fi alungați din țară677.
Al doilea superintendent era legat de una din așezările de lângă Orăștie, satul
Turdaș, unde își avea reședința. Numit în 1569, Pavel din Turdaș (Tordássy Pál) avea ca
scop de ,,a propaga cuvântul lui Dumnezeu în bisericile românești î n românește ” și de a
reforma cultul bisericesc. În toamna aceluiași an, la 16 octombrie, noul superintendent a
întrunit sinodul la Aiud, cu scopul modificării liturghiei, hotărârile luate fiind întărite de
principe în luna următoare678. După moartea sa, la 2 1 aprilie 1577 dieta din Turda a

675 Silvestru Prunduș, op. cit., p. 53.
676 Anton E. Dörner et alii, op. cit. , p. 53.
677 Silvestru Prunduș, op. cit ., p. 54.
678 Ibidem, p. 55.

220 îngăduit românilor care ,,au părăsit legea grecească și ascultă cuvântul lui Dumnezeu”
să-și aleagă alt superintendent în locul celui decedat. În legătură cu noul episcop, Mihail
din Turdaș (Tordássy Mihail), există, de ase menea, foarte puține date, din care rezultă
eforturile sale pentru convertirea la credința calvină a 26 de săteni români din așezarea sa
de reședință, dându -le apoi nume maghiare. Cu sprijinul lui Mihail din Turdaș a apărut
una din cele mai însemnate opere din cadrul vechii noastre literaturi, la 1582 fiind tipărită
,,Palia de la Orăștie”679.
Cu acesta s -a încheiat șirul episcopilor româno -calvini, fără ca prozelitismul
calvin să înceteze între români; el a continuat în secolul al XVII -lea, su b o altă formă. Ce
presiune trebuiau să îndure preoții români o dovedește un document privitor la
comunitatea ortodoxă din Turdaș, redactat cu ocazia ctitoririi unui nou locaș sfânt, în anul
1655, în satul care fusese reședința vlădicilor româno -calvini: ,,Să se știe cum la anul
1582 de la Hristos biserica de la Turdaș, din coastă, care încă de la daci ră mase
românilor, a fost sub stăpânirea episcopului Mihai Tordaș, împreună cu toate
pământurile de la câmp. Dându -se apoi dintre noi, dintre români, calvini : Ion Boldea,
cui i s -a dat nume unguresc Szatmári János ; Dumitru Jeledințan, care după aceea s -a
numit Lozsárdi Demeter ; Gruia Petru, care cu acest nume a și rămas și Căpruță Adam,
ce s-a numit Kapronczai Ádám împreună cu femeile lor și cu copiii cu num ărul 26 de
suflete, Craiul Ardealului, Măria sa Gheorghe Rákoczy, la anul 1652, ne -au luat biserica
dimpreună cu pământurile de la câmp și le -a dat calvinilor ce se numiră mai sus, pentru
cari multă vrajbă am avut cu ei. Neputând prididi am fost siliți a n e face altă biserică și
aceea de nuele, care am lipit -o cu pământ și am văruit -o”680. Acest exemplu ne arată
cum, în dorința lor de a spori numărul credincioșilor proprii, calvinii luau biserica
ortodocșilor și o dăruiau celor câțiva trecuți la religia lor, aruncând preoții și comunitățile
românești în împrejurări nespus de vitrege pentru bunul mers al vieții religioase.
Acestea erau realitățile confesionale din scaunul Orăștiei în preziua Unirii cu
Roma a unei părți a românilor ortodocși. Ca o prelungire a ofensivei protestante, la
sfârșitul secolului al XVII -lea românii se vor confrunta cu propaganda romano -catolică
după trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor. Unirea religioasă de la 1700 a

679 Ibidem.
680 Apud Zenovie Pâclișan, Partea românilor din Principate în lupta ardelenilor contra reformațiunii , în
,,Cultura Creștină”, Anul II, nr. 11, 10 iunie 1912, p. 326 -327.

221 produs o ruptur ă confesională în rândul populației românești majoritare, dând naștere la o
serie de confruntări în rândul ierarhiei bisericesti cu implicații și asupra poporului de
rând. Potrivit istoriografiei unite, la scurt timp după realizarea Unirii cu Biserica de la
Roma, întreaga Transilv anie era considerată trecută la confesiunea greco -catolică, deci
biserica ortodoxă era desființată. Dar Unirea n -a urmat un curs liniar, fapt demonstrat și
de conscripția episcopului unit Ioan Inocențiu Klein din 1733, realizată după
protopopiate, în care aflăm comune bisericești ortodoxe și preoți ortodocși. Acest prim
șematism al bisericii românești, cu toate defectele sale, cuprinde date care sunt elocvente
și aruncă o lumină asupra stărilor bisericești ale românilor ardeleni și asupra gradului lor
de de nsitate în prima jumătate a secolului al XVIII -lea. La 1733, arhidiaconatul Balomir
organizat în scaunul Orăștiei consta din 15 parohii, în care se aflau 15 biserici, 7 case
parohiale și 1.636 de familii. Numărul preoților era de 62 (59 greco -catolici și 3
ortodocși), alături de cele 12 localități numai cu preoți uniți fiind și 3 localități cu preoți
de ambele confesiuni: Beriu, Vinerea și Cioara. Cei 3 preoți ortodocși atestați erau popa
Buzian în Beriu, popa Ionașcu în Vinerea și popa Stan în Cioara, cele 3 comunități rurale
având 3 biserici și 325 de familii681. Cifrele confirmă faptul că în primele trei decenii ale
veacului al XVIII -lea majoritatea comunităților românești din scaunul Orăștiei au apucat –
o pe cărarea uniației, unele încrezătoare încă în prom isiunile Diplomei leopoldine, altele
doar de teama represaliilor, dar în același timp infirmă disoluția totală a ortodoxiei în
acest perimetru geografic. Rezervele față de aceste date statistice sunt generate de
practicile uzitate în epocă: dacă preotul se declara unit, confesiunea lui se răsfrângea
asupra întregii comunități, care era considerată automat greco -catolică; la rândul său,
episcopul considera unite toate satele și toți preoții care nu se declaraseră pe față contra
lui sau care nu -i refuzaseră o blăduirea canonică.
Îmbrățișarea Unirii de către o parte a clerului ortodox a produs certuri și
dezbinări confesionale între români, momentele călugărilor Visarion Sarai (1744)682 și
Sofronie de la Cioara (1759 -1761)683 fiind reprezentative p entru mișcarea de regenerare a
bisericii ortodoxe în Transilvania. Reacții la Unirea cu Roma n -au întârziat să apară în

681 Augustin Bunea, Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocențiu Klein (1728 -1751) , Bla j, 1900, p. 387 –
388.
682 Teodor V. Damșa, Biserica greco -catolică din România în perspectivă istorică , Timișoara, 1994, p. 61 –
69.
683 Ibidem , p. 70 -87.

222 satele ardelene, fie prin alungarea preoților uniți, fie prin preluarea bisericilor care
fuseseră luate cu forța, fie prin seria lungilo r și repetatelor plângeri și cereri către
autorități și curtea vieneză pentru recunoașterea dreptului și libertății de existență a
biser icii ortodoxe. Așa de pildă, românii din zonele Săliște, Miercurea, Sebeș, Orăștie și
Dobra au înaintat în noiembrie 174 8 o petiție către contele Ioan Haller, guvernatorul
Transilvaniei, în care afirmau că ,,nu au fost și nu vor să fie uniți ”; ei și -au expus
motivele de nemulțumire și Curții de la Viena printr -o delegație, memoriul subliniind
faptul că și -au dat seama de si tuația în care se aflau prin unirea care se făcuse fără acordul
lor: ,,Și popii noștri, fără să știm noi, s -au dus și s -au unit și când noi am întrebat :
<Domniile voastre v -ați unit ?> ei, ducând pâinea în mâini (sfânta cuminecătură),
îngenunchind s -au jur at, nu numai pe pâine și pe vin, ci și pe copiii lor că nu sunt uniți.
Noi i -am crezut ca unor părinți duhovnicești ai noștri, dar pe urmă am aflat că ei s -au
alăturat unirii. Din cauza aceasta, noi ne -am retras de la ei. Dacă s -au unit, să -și
păstreze uni rea pentru ei, pe care noi n -o vom păstra, pentru că niciodată n -am fost
uniți”684. Documentele vremii au înregistrat sute de nume de români ortodocși care au
suferit pentru atașamentul lor la credința strămoșească, în șirul lor înscriindu -se și preotul
Ioaneș din Galeș, apărător al ortodoxiei în părțile Sibiului, Sebeșului, Orăștiei și
Hunedoarei, care în noiembrie 1757 a fost arestat și întemnițat de către autorități,
sfârșindu -și viața în cumplita fortăreață Kuffstein685.
Toate aceste reacț ii și altele asemănătoare au generat din partea autorităților și
a curții imperiale o serie de măsuri și acte publice, prin care să salveze și să consolideze
Unirea cu Biserica de la Roma. În primăvara anului 1761, conferința ministerială vieneză
a încredi nțat ,,pacificarea” românilor generalului Adolf von Buccow, proaspăt numit
comandant militar al Transilvaniei și totodată președinte al comisiei pentru cercetarea
afacerilor religioase. Regimentele sale erau însoțite de nou -numitul episcop al românilor
ortodocși din Transilvania, sârbul Dionisie Novacovici. Generalul avea instrucțiuni
precise, a condus realizarea unei statistici a tuturor preoților și credincioșilor români din
Transilvania și, aplicând metode militare ca într -o bătălie cruntă, a ordonat să se distrugă

684 Apud Ibidem , p. 55.
685 Ibidem , p. 91.

223 toate mănăstirile ortodoxe, prin acestă măsură arbitrară reușind să -i înstrăineze pe români
de la catolicism686.
Statistica realizată între 1760 -1762 de către autoritățile austriece sub comanda
generalului Bucow, a fost făcută d upă unitățile administrației locale (comitate, scaune,
districte) și reflectă frământările religioase care timp de șase decenii au bulversat puternic
starea bisericii românești din Transilvania. Cu acest prilej, în cele 14 localități din scaunul
Orăștiei, confesiunea ortodoxă era lipsită de asistența și serviciile unui preot, deși
statistica evidențiază un număr de 2.098 de familii și existența a 11 biserici ortodoxe în:
Orăștie, Turdaș, Pricaz, Căstău, Beriu, Sereca, Sibișelu Vechi, Romos, Vaidei, Cugir,
Șibot. În cazul celor 43 de preoți care deserveau comunitățile greco -catolice situația era
mult mai nuanțată, existând sate în care numărul preoților era foarte ridicat, 5 -6 slujitori
ai bisericii, deși uniții stăpâneau doar 4 biserici (Orăștie, Romoșel, Vi nerea, Balomir) și
numărau 95 de familii la nivel scăunal687.
Instalat la cârma reî nviatei episcopii ortodoxe, lipsită de un conducător timp de
peste 60 de ani, Dionisie Novacovici a inițiat o serie de vizitațiuni canonice pentru a
cerceta s atele din Transilvania, rămase sau revenite la ortodoxie, care au avut o situație
dramatică mai ales în deceniile 1740 -1760, când nu au beneficiat de serviciile preoților.
Cu această ocazie încep a fi amintiți documentar protopopii ortodocși din Orăștie, m ai
întâi la 1764, când episcopul a sosit în oraș pentru a -l vizita pe bă trânul protopop Petru.
Despre acesta se știa că se comportă arbitrar cu credincioșii, după ce decenii de -a rândul
nu a existat o ierarhie stabilă în cadrul bisericii ortodoxe iar plâng erile parohienilor erau
sortite uitării. La Orăștie , episcopul a constatat încălcarea gravă a normelor de
administrare a serviciului divin, mai ales după ce a găsit ,,în biserică, în partea din jos a
orașului, sfânta cuminecătură mucezită și înflorită”688. Protopopul Petru nu era la
înălțimea chemării sale, părând mai degrabă lipsit de însușiri păstorești și împovărat de
toate păcatele acelora pe care trebuia să -i îndrume spiritual: ,,E sfadnic : face la ceartă pe
negustori <capre râioase și capre de pre răzor >; pre unii i -au mânat la arnici, pre alții
pre la strămături sau pre la bolte. Când poporenii se adună la o serbătoare în pridvor și

686 Ibidem , p. 92 -101.
687 Virgil Ciobanu, Statistica românilor ardeleni din anii 1760 -1762 , în ,,Anuarul Institutului de Istorie
Națională Cluj”, III, 1924 -1925, p. 698 -699.
688 Nicolae Iorga, Sate și preoți , p. 292.

224 pornesc a scrie o jalbă împotriva lui, el iese din biserică, smulge călămările și hărtia, și –
și apucă un dușman de gât, de înnegrise de tot. Scuipă și suduie, și de morți, sucindu -se
apoi cu bâtul cătră oameni. Trage preoții de piept prin târg la temniță. Se sfădește cu
potirul în mână; mer ge la crîjmă la un sas, căci a fost în 9 ani călușeariu. Când e
mânios, nu vine la bise rică zece Dumineci în șir”689.
Episcopul Novacovici s -a convins și de nivelul scăzut al pregătirii religioase a
protopopului local, care ,,nu știe carte : când slujește, vezi oamenii cotindu -se și râzând.
Spune numai Credeul și Cazania : nu face învățătură creștinească, nici spune sărbătorile.
Primește pe dascăl în biserică, și -l învață diecii sau ginere -său”690. Credincioșii l -au
informat pe vlădică despre luptele cu uniții pentru biserica din Orăștie, subliniind ,,cătă
frică, nevoe și strein ătate am răbdat, de pănă am ajuns de am sculat muerile și copiii,
precum era vremile, în țintirimul biserecei, stănd cu multă frică, ca să nu ne scape
biserica din mănă” . Cum a fi unit sau neunit era ,,un lucru de oportunitate” , locuitorii
ortodocși din Or ăștie amenințau că nefăcându -li-se dreptate, ,,gata săntem a părăsi
biserica”691. Pentru ca să -i împace pe adversari, episcopul a hotărât că protopopul Petru
din Orăștie rămâne ,,în scaon, dară nu singur lucrătoriu; singur nici judecată să facă,
nice vizitaț ie întru cler sau norod; ce să să comportăluiască întru toate preotului care să
va rândui de la noi lângă dânsul să fie sinearghis”692. Cu astfel de clerici, oricât de bine
intenționat era episcopul Dionisie Novacovici în păstorirea corectă a noii sale diece ze, nu
putea s -o facă.
Câteva decenii mai târziu, la scurt timp după răscoala lui Horea, întreaga
preoțime ortodoxă din zona Hunedoarei a fost cercetată de ierarhul ei, episcopul Ghedeon
Nichitici de la Sibiu, care la 1786 organizase epar hia sa în 31 de protopopiate cu 981 de
parohii693. Nu era vorba de o vizitație canonică în sensul obișnuit al cuvântului, pentru că
nu a fost străbătută și cercetată fiecare parohie în parte. Episcopul s -a rezumat la a -i
aduna într -o anumită zi pe toți preoț ii dintr -un protopopiat la sediul acestuia, spre a le
vedea cărțile de preoție (singheliile) și protocoalele. Astfel, în 27 mai/8 iunie 1787 a făcut

689 Ibidem , p. 286.
690 Ibidem , p. 286 -287.
691 Ibidem , p. 299, 302.
692 Ibidem , p. 294 -295.
693 Ioan M. Bota, Istoria Bis ericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre ,
Cluj-Napoca, 1994, p. 208.

225 o ,,visitație canonicească” în protopopiatul Orăștiei, condus pe atunci de protopopul
Lazăr Ștefan. Protopo piatul avea centrul în orașul Orăștie și număra 35 de parohii și 15
filii, întinzându -se pe o suprafață apreciabilă, până aproape de Hațeg. Constatările
episcopului au fost în general favorabile clerului local, documentele solicitate erau bine
întocmite, i ar preoții aveau singhelii. Însă anumite parohii erau vacante (Șibot, Dâncu
Mare, Tămașasa, Dâncu Mic, Gânțaga) și trebuiau rapid să fie rânduiți slujitori ai
bisericii, iar în plus mai existau câțiva preoți care nu știau să scrie și să citească (în
Luncan i, Ocolișu Mic, Bățălari, Ohaba)694. În finalul raportului său, episcopul Nichitici
recomanda tuturor preoților ca ,,protocoalele rânduite cu bună socoteală să le scrie din
vreme în vreme fără nici o întru rumpere poruncilor, așa și pe cei botezați, cununați și
morți în protocol să -i însemneze, le -au dat și învățătura a sa archipăstorească pentru
îndreptarea creștinilor a parochiilor lor ”695. Astfel de vizite au fost efectuate și în
celelalte protopopiate din zonă în zilele de 3/14 iunie (Hațeg), 4/15 iunie (Hu nedoara),
10/21 iunie (Dobra), 11/22 iunie (Ilia), 14/25 iunie (Hondol) și 16/27 iunie (Trestia). În
fiecare protopopiat, episcopul a dat diverse îndrumări preoților, mai cu seamă în legătură
cu redactarea protocoalelor bisericești și cu misiunea lor în mi jlocul credincioșilor
ortodocși696.
La sfârșitul secolului al XVIII -lea, după ultimul episcop sârb, Gherasim
Adamovici, Curtea de la Viena a lăsat vacant scaunul episcopal ortodox din Transilvania,
timp de aproape două decenii conducerea episcopiei aflându -se în mâna vicarilor.
Datorită numeroaselor plângeri la Guberniu, venite ca urmare a faptului că ,,la formarea
protopopiatelor nu au avut în vedere municipiile și astfel singuraticii protopopi nu se
puteau răzima pe ajutorul administrați unii publice ”, o comisie mixtă s -a întrunit în 1805
cu scopul de a realiza o nouă arondare a protopopiatelor ca municipii. Fiecare protopop a
fost convocat la Sibiu, cu ordinul de ,,a face o dare de seamă amănunțită despre
bisericile și preoții de sub supr aveghiarea lor ”697. Raportul prezentat de protopopul din
scaunul Orăștiei a fost citit în 6 iunie 1805, iar în 9 octombrie au fost arondate în

694 Ilarion Pușcariu, Documente pentru limbă și istorie , Tomul I, Sibiu, 1889, p. 98 -103.
695 Ibidem , p. 103.
696 Ibidem , p. 104 -125.
697 Matei Voileanu, Contribuțiune la istoria bisericească din Ardeal , Sibiu, 1928, p. 9.

226 protopopiate separate scaunele secuiești și săsești, Zarandul, Făgărașul și ținutul
Chioarului698.
Șematismul din 1805 înregistra în p rotopopiatul ortodox Orăștie un număr de
15 parohii (Șibot, Balomir, Beriu, Vinerea, Căstău, Cugir, Pricaz, Romoșel, Romos,
Sibișelu Vechi, Orăștie, Sereca, Turdaș, Vaidei), 14 biserici și 2.991 de familii, deservite
de 25 de preoți. O parte a preoților care administrau parohiile din aceste comunități
fuseseră hirotoniți în orașele Timișoara, Arad și Buda; la unii dintre ei însă nu se
menționa locul hirotonirii, ci numai numele provinciei (Transilvania sau Valahia). În
orașul Orăștie, sediul protopopiatului, erau consemnate 340 de familii și o biserică, în
care slujeau preoții Ștefan Lazăr și Ilie Popovici. Protopopul Ștefan Lazăr era hirotonit la
1763, în Transilvania, iar lângă el slujea preotul mai tânăr, Ilie Popovici, hirotonit la
Arad, în anul 1796699.
Datele acestei conscripții ne arată starea bisericii ortodoxe din Transilvania cu
puțin timp înainte de a -și începe păstorirea primul episcop român după lunga vacanță de
110 ani de la Unirea cu Biserica Romei: Vasile Moga (1810 -1845). Pe parcursul
episcopatului său, îngrădit de cele 19 restricții acceptate în momentul instalării, ortodocșii
au pierdut 300 de comune bisericești datorită prozelitismului greco -catolic desfășurat în
spațiul transilvan. În sc aunul Orăștiei, perioada a însemnat o consolidare a poziției
deținute de credincioșii ortodocși, cele 15 comune bisericești consemnate în 1805 fiind
menționate în integralitatea lor și patru decenii mai târziu, în anul 1845700.
Printre pre oții hirotoniți în anul 1838 de către episcopul Moga s -a aflat și
tânărul Nicolae Popovici, instalat ca paroh și protopop în Orăștie. Acesta a devenit în
scurt timp una dintre figurile ilustre ale ortodoxiei đin ținutul orăștian, păstorirea sa
întinzându -se pe parcursul a aproape 60 de ani, perioadă în care s -a remarcat prin zeloasa
sa activitate desfășurată pe tărâm bisericesc, școlar, cultural și politic. La scurt timp,
destinul său s -a intersectat cu cel al lui Andrei Șaguna, numit din 1846 în funcția de vicar
general al episcopiei ortodoxe române din Sibiu. Un an mai târziu, la 2 decembrie 1847,
protopopul Popovici din Orăștie și omologii săi hunedoreni (din Geoagiu, Hațeg, Deva,
Dobra, Ilia) au fost prezenți în sinodul electoral întrunit la Turda, alcăt uit din toți

698 Ibidem , p. 10 -12.
699 Ibidem , p. 116 -119.
700 Ibidem , p. 174 -175.

227 protopresbiterii eparhiei, care l -a propus împăratului pe Andrei Șaguna pentru scaunul
episcopal vacant701. La 24 ianuarie 1848, fără a i se mai impune cele 19 restricții
umilitoare anterioare, Curtea din Viena l -a numit pe Andrei Șaguna episcop ortodox al
românilor din Transilvania, iar în 18 aprilie 1848 a fost consacrat arhiereu la Carloviț de
mitropolitul Iosif Raiacici702.
Istoriei politice îi aparține Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, prezidată
de Șaguna împreună cu ep iscopul unit Ioan Lemeni, unde a chemat să participe preotul și
câte doi mireni din fiecare comunitate ortodoxă. Din partea Orăștiei au fost prezenți, pe
lângă protopopul Nicolae Popovici, negustorul Spiridon Tatarți și avocatul Iosif Orbonaș.
De asemenea, protopopul de Orăștie a participat ca deputat al districtului la dieta ținută la
Debrețin în 1849703. Epilogul anilor 1848 -1849 a fost tragic pentru români, printre cei
care și -au pierdut acum viața aflându -se și preoții. Amintim în acest context pe preotul
ortodox din satul Căstău, lângă Orăștie, spânzurat de maghiari în vara anului 1849704.
Într-un conspect cuprinzând numărul de români ortodocși uciși de maghiari, pagubele
suferite de biserici și sate din 41 de protopopiate ortodoxe ardelene, regăsim și cifr e
privind pierderile comunităților din spațiul hunedorean: protopopiatul Orăștie (morți 69
bărbați, 12 femei; paguba la biserici 2.495 de florini, la sate 28.000 de florini),
protopopiatul Deva (morți 56 bărbați, 12 femei; paguba bisericilor 1.420 de flori ni, a
satelor 54.588 de florini), protopopiatul Ilia (morți 26 bărbați, o femeie; paguba
bisericilor 541 de florini, a satelor 28.894 de florini)705; protopopiatele Dobra, Geoagiu,
Hațeg au înregistrat pierderi umane și materiale mai reduse706.
După evenimentele revoluționare de la 1848 -1849, concomitent cu lupta
pentru revendicările de ordin politic și economic, românii au depus stăruitoare eforturi și
pentru satisfacerea dezideratelor de ordin confesional, preconizate în punctul al do ilea al
moțiunii de la Blaj. În esența lui acest punct prevedea obținerea independenței Bisericilor
românești, fără deosebire de confesiune, egalitatea lor cu celelalte culte din Transilvania,
și totodată restaurarea Mitropoliei românești desființată la 17 00 prin Unirea cu biserica

701 George Bariț, Părți alese din istoria Transilvaniei , ediția a II -a, Vol. I, Brașov, 1993, p. 762 -766.
702 Ioan M. Bota, op. c it., p. 274.
703 Anton E. Dörner et alii, op. cit. , p. 128.
704 Mircea Păcurariu, Revoluția română de la 1848 -1849. Contribuția Bisericii , Sibiu, 1995, p. 157.
705 Dumitru Suciu, Soldați fără uniformă ai Landsturmului românesc și starea protopopiatelor ortodoxe din
Transilvania după Războiul Național din 1848 -1849 , Cluj -Napoca, 2011, p. 205.
706 Ibidem , p. 135 -136, 138 -139, 142 -143.

228 romano -catolică a unei părți a românilor transilvăneni. Solidari în lupta pentru
revendicările național -politice și economice, în acțiunea pentru dorințele de ordin
ecleziastic fruntașii celor două biserici – clerici și mireni – aveau să se despartă după
caracterul confesional, atât ortodocșii cât și greco -catolicii urmând să se organizeze, să
petiționeze și să se manifeste în mod separat707.
Cel dintâi care s -a mișcat în această direcție a fost Andrei Șaguna, episcopul a
cărui preocupare fundamentală a fost reorganizarea Bisericii ortodoxe din Transilvania și
reînființarea Mitropoliei ortodoxe, scoasă de sub jurisdicția canonică a Mitropoliei
sârbești de la Carloviț. În acest scop, episcopul a redactat trei me morii, în care a arătat
necesitatea restaurării Mitropoliei ortodoxe. La 12 martie 1850 s -a desfășurat la Sibiu
primul sinod al eparhiei sale, la care au fost prezenți 24 de preoți și 20 de mireni, printre
participanți aflându -se și protopopul Nicolae Popo vici din Orăștie708. În deschiderea
sinodului, Șaguna a rostit o cuvântare în care a arătat care sunt obligațiile sinodului: să
facă o dreaptă mărturisire a credinței, să se îngrijească de starea bisericilor și a școlilor,
de starea preoților și a învățători lor, de starea poporului și înaintarea lui în cultură,
precum și de câștigarea banilor necesari pentru întreaga episcopie. Totodată Șaguna a
împărtășit sinodului, că în 1849 a început lupta pentru reânființarea vechii Mitropolii
ardelene, adică pentru ridi carea Episcopiei la rangul de Mitropolie neatârnătoare709.
Au fost necesare noi memorii și discuții, prin care Șaguna să -l convingă pe
mitropolitul sârb Iosif Raiacici să -și dea consimțământul pentru ieșirea Bisericii ortodoxe
din Transilvania de sub jurisdicția Carlovițului, ca apoi să se obțină din partea Curții
imperiale aprobarea pentru reânființarea Mitropoliei. În demersul său revendicativ,
energicul episcop Șaguna a convocat alte două sinoade ( 1860 și 1864 ), care au exprimat
din nou această dorință710. Între timp, pentru a avea o bază statistică atât de necesară în
discuțiile care urmau să fie inițiate la Viena pe tema îmbunătățirii situației materiale a
clerului ortodox, Șaguna a dispus efectuarea unei catagrafii bisericești g enerale în anul
1858. Documentul final, intitulat ,,Lista numărului preoților parohi și al creștinilor din
Dieceza ortodoxă greco -orientală din Transilvania pentru anul 1858” , cuprinde și date

707 Vasile Netea, op. cit. , 100 -101.
708 Anton E. Dörner et alii, op. cit. , p. 128.
709 Ioan Lupaș, Istoria bisericească a românilor ardelen i, ediția a II -a, Cluj -Napoca, 1995, p. 161 -162.
710 Ibidem , p. 165 -166.

229 despre cele 8 protopopiate hunedorene, în dreptul celui din Oră știe consemnându -se
următoarele cifre: 33 de parohii, 36 de preoți și 20.634 de credincioși711. Apoi, p e 23
octombrie 1860 s -a deschis al doilea sinod al eparhiei ortodoxe, la care episcopul Șaguna
a convocat 46 de membri din cler și 52 de mireni. Din parte a tractului Orăștie au fost
prezenți protopopul Nicolae Popovici și negustorul Spiridon Tatarți. Al treilea sinod s -a
desfășurat în intervalul 22-28 martie 1864, credincioșii din protopopiatul Orăștie fiind
reprezentați prin protopresbiterul Nicolae Popovi ci, parohul Avram Viorel din Șibot și
secretarul gubernial Nicolae Barbu din Orăștie712. În cadrul acestei întruniri, episcopul
Șaguna a prezentat un ,, Proiect de regulament al organizațiunii trebilor bisericești ”, care a
primit aprobarea membrilor din sinod și urma să fie pus în aplicare pentru toate bisericile
ortodoxe din Transilvania. Pe baza acestui regulament s -a alcătuit mai târziu ,,Statutul
Organic” , considerat o veritabilă ,,Magna Charta” a constituției bisericești a românilor
greco -orientali din Tr ansilvania și Ungaria713.
Această succesiune de evenimente fericite pentru starea bisericească a
românilor ortodocși din Transilvania a fost întregită în august 1864, când sinodul
episcopesc din Carloviț și noul patriarh sârbesc, Samuil M așirevici, la stăruința
împăratului și -au dat acordul pentru înființarea Mitropoliei ortodoxe române. Împlinindu –
se și această ultimă formalitate, a urmat în 24 decembrie 1864 scrisoarea împăratului
Francisc Iosif I, prin care se încuviința dreptul la exis tență pentru Mitropolia română
independentă. Astfel, după o acțiune dusă timp de 15 ani, a fost restaurată vechea
Mitropolie Ortodoxă a Transilvaniei, cu reședința la Sibiu, iar Andrei Șaguna a fost numit
ca arhiepiscop și mitropolit al românilor din Trans ilvania și Ungaria. Reactivându -se
Mitropolia, Episcopia de la Sibiu s -a transformat în Arhiepiscopie, iar alături de ea avea
două eparhii sufragane, la Arad și la Caransebeș, ultima ca episcopie nou înființată714.
Mitropolia ortodo xă română din Transilvania a fost recunoscută în prologul
regimului dualist austro -ungar și din partea legislației ungurești, existența ei fiind
asigurată printr -o lege specială, Articolul de lege IX din 1868. Acest articol de lege a fost
sancționat de reg ele Ungariei la 24 iunie 1868, iar pe baza § -lui 7 s -a și întrunit la Sibiu în

711 Florin Dobrei, op. cit. , p. 366.
712 Anton E. Dörner et alii, op. cit. , p. 128.
713 Ioan Lupaș , op. cit . , p. 167.
714 Ibidem, p. 168.

230 perioada 28 septembrie -19 octombrie 1868 cel dintâi Congres național -bisericesc al
românilor ortodocși din întreaga Mitropolie. Deoarece era necesară o lege după care să se
cond ucă Biserica autonomă ortodoxă din Transilvania, Congresul a discutat un proiect
prezentat de Șaguna, pe care l -a primit cu mici modificări, sub denumirea de ,,Statutul
Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania”. La 28 mai 1869, ,,Statutul
Orga nic” a fost sancționat de împăratul Francisc Iosif I, devenind astfel constituția
Mitropoliei autonome a românilor ortodocși din Transilvania715.
III.2. Organizarea protopopiatului ortodox Orăștie între 1867 și 1914
Bazându -se pe ,,Statut ul Organic”, Andrei Șaguna și -a fixat ca o datorie
imediată reî nnoirea vieții mitropoliei ortodoxe din Transilvania, un lucru nu tocmai ușor
de realizat în mijlocul adversităților generate de impunerea dualismului. Lăsând deoparte
amărăciunea și îndoielile de odinioară, noul mitropolit era hotărât să lupte pentru a
deschide noi orizonturi românilor ardeleni, nu numai în domeniul ecleziastic, dar și în cel
politic și cultural. Pentru realizarea înaltei sale misiuni trebuia organizat mai întâi clerul
ortodox, care să -și consacre toate forțele cauzei românești, dovedind că înțelege
adevăratele nevoi ale poporului și ale bisericii sale. Dacă sufletul mitropoliei era
mitropolitul, același rol trebuiau să -l îndeplinească și episcopii în eparhiile lor, protopopii
în tractele lor, iar în sate preoții parohi.
Așa cum preoții din anii revoluției de la 1848 -1849 s -au numărat printre cei
dintâi care și -au jertfit viața pentru neamul lor, sutele de preoți sătești care păstoreau spre
sfârșitul deceniului 7 a l secolului al XIX -lea au fost primii care au pus în aplicare
principiile de bază ale ,,Statutului Organic”: autonomia, sinodalitatea și participarea
mirenilor în proporție de 2/3 la conducerea Bisericii716. Principiul autonomiei bisericești
consfințea condu cerea de sine, independența Mitropoliei Ardealului față de stat, față de
celelalte Biserici ortodoxe locale și autonomia părților constitutive ale Mitropoliei
(parohie, protopopiat, mănăstire, eparhie). Autonomia însemna că Biserica era astfel
apărată împo triva oricărui amestec sau aserviri din partea împăratului, a guvernului sau a
oricărui organ administrativ -politic de stat. Un alt principiu bine definit în Statut este

715 Ibidem, p. 169 -172.
716 Ioan-Vasile Leb, Gabriel -Viore l Gârdan, Marius Eppel, Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă Română din
Transilvania și Ungaria (sec. al XIX -lea), în Nicolae Bocșan, Ioan -Vasile Leb, Marius Eppel, Gabriel –
Viorel Gârdan, ,,Instituțiile Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (1850 -1918). Studii”, Cluj –
Napoca, 2009, p. 87.

231 principiul sinodal, potrivit căruia organele supreme de conducere în Biserică sunt cel e
colegiale. Astfel, prin colaborarea între clerici (1/3) și mireni (2/3) la conducerea
Bisericii, instituția era ocrotită de orice absolutism ierarhic. Elementul laic avea dreptul
să participe la conducerea Bisericii în toate cele trei unități ale adminis trației bisericești
(parohie, protopopiat, eparhie), în probleme bisericești, culturale (îndeosebi școlare) și
economice, care potrivit normelor intrau și sub autoritatea lui717. Prin îmbinarea tuturor
acestor principii canonice, legiuirea mitropolitului Șag una a democratizat instituția
bisericească la toate nivelele și a deschis -o foarte mult spre societate, constituindu -se într –
o operă de referință în istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania.
Statutul prezintă pe larg organizarea tuturor instituțiilor ecleziastice ale
românilor ortodocși din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX -lea: parohia,
protopopiatul, mănăstirea, eparhia și mitropolia718. Nu vom prezenta aici care erau
reglementările privitoare la fiecare dintre părțile c onstitutive, conținutul statutului organic
șagunian fiind bine cunoscut, ci doar vom reda într -o prezentare succintă câteva prevederi
în legătură cu structurile ecleziastice locale prezente și în scaunul Orăștiei: parohia și
protopopiatul. În cazul lor, ca și al celorlalte părți constitutive ale Bisericii ortodoxe,
Statutul făcea clar separarea între organele puterii legislative, executive și judecătorești.
În capitolul I, parohia este definită ca o ,,comună bisericească, este întrunirea
creștinilor cu mijloacele materiale și morale spre a susține una sau mai multe biserici,
școli și cimitire, unul sau mai mulți preoți și învățători, precum și celălalt personal
trebuincios” . O asemenea parohie era parohia principală (,,parohia matre”), căru ia i se
putea alătura o filială (,,filie”), membrii acesteia beneficiind în afaceri bisericești, școlare
și fundaționale de toate drepturile și toate îndatoririle pe care le aveau consoții lor din
parohia matre719.
Afacerile parohiei se în deplineau prin: 1. sinodul parohial, 2. comitetul
parohial, 3. epitropia parohială. Sinodul parohial era alcătuit din ,,toți parohienii de sine
stătători, nepătați, care își împlinesc datoriile parohiale” . El avea ,,agende” încărcate,
din care spicuim: ale gerea comitetului parohial, a parohului, capelanului, diaconului,

717 Ibidem .
718 Ioan-Vasile Leb, Gabriel -Viorel Gârdan, Marius Eppel, Pavel Vesa, Instituții ecleziastice. Compendiu de
legislație bisericească (secolul al XIX -lea), Cluj -Napoca, 2010, p. 248 -286.
719 Ibidem , p. 250.

232 epitropilor parohiali, profesorilor și învățătorilor; aprobarea proiectelor comitetului
parohial despre edificarea, repararea sau înzestrarea bisericii, școlii, casei parohiale sau a
altor r ealități bisericești, școlare și fundaționale; aprobarea mijloacelor proiectate de
comitetul parohial pentru înființarea fondurilor spre scopuri bisericești, școlare și
filantropice; aprobarea proiectului comitetului parohial pentru dotația parohului,
capelanului, diaconului, profesorilor, învățătorilor și a celuilalt personal necesar; alegerea
unor deputați pentru Sinodul eparhial și pentru Congresul național -bisericesc;
supravegherea modului în care comitetul și epitropii parohiali își fac datoria; înaint area
prin oficiul protopopesc a afacerilor mai însemnate la Consistoriul arhidiecezan. Sinodul
se ținea regulat o dată pe an, în luna ianuarie, iar președintele ordinar al sinodului era
parohul. Sinoadele parohiale pentru alegerea parohului, învățătorilor etc. erau conduse de
protopop. Hotărârile sinodului puteau fi contestate în termen de 14 zile la scaunul
protopopesc, de unde recursurile se înaintau Consistoriului eparhial720.
Comitetul parohial era ,,corporația aleasă din sinodul paro hial, pentru a
reprezenta în afară comuna bisericească, a purta și a conduce afacerile ei în privința
economică a bisericii, a școlii și a fundațiunilor” . Membrii comitetului parohial erau
aleși pe 3 ani, cu dreptul de a fi realeși, și în funcție de număru l de credincioși ai parohiei
puteau să fie între 10 și 30 de persoane. Comitetul își ținea ședințele atunci când era
nevoie, iar regulat la sfârșitul lunilor iulie și decembrie ale fiecărui an, președintele fiind
ales din mijlocul său. Sfera de activitate a comitetului era bogată, cuprinzând în primul
rând acțiuni privind administrarea și conservarea corectă a averii bisericii, școlii și
fondurilor, la care se adăuga supravegherea religiozității și moralității credincioșilor721.
Epitropia p arohială avea în componență pe epitropii parohiali, care ,,sunt acei
bărbați din parohie, cărora li se concrede averea parohială, școlară și fundațională” .
Epitropii erau aleși ,,prin sinodul parohial dintre cei mai meritați bărbați ai parohiei” ,
pentru o perioadă de 3 ani, cu dreptul de a fi realeși, și în funcție de numărul de
credincioși ai parohiei puteau să fie între 2 și 4 persoane. Ei erau administratorii efectivi
ai averii mișcătoare și nemișcătoare a bisericii, școlii și fondurilor; întocmeau un pr otocol
despre venituri și cheltuieli (rațiociniu), pe care îl prezentau anual comitetului parohial;

720 Ibidem , p. 251 -253.
721 Ibidem , p. 253 -255.

233 redactau un jurnal despre starea averii parohiale; nu efectuau nicio cheltuială fără acordul
comitetului, respectiv al sinodului parohial722.
În capitolul II, protoprezbiteratul este definit drept ,,întrunirea mai multor
comune bisericești, având un protopresbiter, ca antistite în treburile lor bisericești,
școlare și fundaționale; protopresbiterul trebuie să locuiască în acel loc al
protopresbi teratului, care este mai îndemână comunelor bisericești din
protopresbiterat ”. Afacerile protoprezbiteratului se îndeplineau prin: 1. scaunul
protoprezbiteral, 2. sinodul protoprezbiteral, 3. comitetul protoprezbiteral, 4. epitropia
protoprezbiterală723.
Scaunul protoprezbiteral era compus din protoprezbiter, ca președinte, din 6
parohi ca membri cu vot decisiv, apoi un defensor matrimonial și un notar cu vot
consultativ. Sfera sa de activitate cuprindea: aplanarea controverselor dintre preoț i și
dintre parohi în privința veniturilor legale preoțești; decizii în chestiuni legate de logodnă
și căsătorie; supravegerea modului în care se țin matricolele și registrele parohiale;
examinarea alegerilor de paroh, capelan, diacon și altor fețe biseric ești; supravegherea
conduitei clerului din protopopiat. În toate aceste chestiuni, scaunul protoprezbiteral
reprezenta forul de primă instanță în Mitropolie. Ședințele se desfășurau lunar, iar
hotărârile scaunului puteaun fi contestate numai la Consistoriu l eparhial724.
Sinodul protoprezbiteral era ,,reprezentanța preoțimii și a comunelor
parohiale din protopresbiterat, așa ca preoțimea să fie reprezentată în o terțialitate, iar
comunele parohiale în două terțialități” . El consta din 36 de m embri (12 din cler și 24
mireni) în protoprezbiteratul cu peste 20.000 de suflete, iar în cel cu sub 20.000 de suflete
avea 24 de membri (8 din cler și 16 mireni). Sinoadele electorale, convocate pentru
alegerea unui protoprezbiter, constau dintr -un număr dublu de membri. Membrii
sinodului protoprezbiteral erau aleși pentru 3 ani, cu dreptul de a fi realeși: membrii
ecleziastici erau aleși prin preoțimea tractuală, iar pentru membrii mireni era împărțit
tractul în atâtea cercuri electorale, câți mireni treb uiau aleși. Sinodul protoprezbiterial se
ținea de regulă odată pe an, la începutul lunii februarie, avându -l ca președinte pe
protoprezbiter. În agendele sale intrau: obiectele economico -bisericești, școlare și

722 Ibidem , p. 255 -256.
723 Ibidem , p. 257.
724 Ibidem , p. 257 -258.

234 fundaționale, referitoare la protoprezbiterat ; alegerea protoprezbiterului, a membrilor
scaunului protoprezbiteral, a profesorilor și învățătorilor pentru școlile tractuale;
dezvoltarea activității școlare din protoprezbiterat; grija pentru susținerea imaginii și
autonomiei bisericii725.
Comitetul protoprezbiteral era ,,acea corporație aleasă din membrii acestuia,
care efectuează conclusele sinodului și este chemată a duce și a conduce mai
îndeaproape afacerile comune ale întregului protopresbiterat, în privința economico –
bisericească , școlară și fundațională” . Acest comitet consta din 6 membri în
protoprezbiteratele de până la 20.000 de suflete, iar în cele peste 20.000 de suflete din 12
membri, păstrându -se proporția de 1/3 preoți și 2/3 mireni. Membrii erau aleși pe termen
de 3 ani din sinodul protoprezbiteral și puteau fi realeși; președintele comitetului era
protoprezbiterul, iar ședințele se țineau de regulă de patru ori pe an (în ianuarie, aprilie,
iulie, octombrie). Agendele comitetului protoprezbiteral erau aceleași cu cele ale
comitetului parohial726.
Epitropia protoprezbiterală se constituia ,,pentru manipularea spezelor ce se
cer spre acoperirea trebui nțelor bisericești și școla re ale întregului cerc protopresbiteral
ca atare, precum și pentru administrarea f ondurilor bisericești și școlare ce s -ar înființa
pentru întregul protopresbiterat” . Consta din 4 epitropi și 2 supleanți, aleși din sinodul
protoprezbiteral pe 3 ani și avea același cerc de activitate ca și epitropia parohială727. În
epilogul Statutului șag unian se preciza foarte clar că ,,limba oficială în toate treburile
bisericești, școlare și fundaționale, atât înăuntru cât și în afară, este cea română”728.
După ce am prezentat câteva dintre principiile șaguniene privind organizarea
la ni vel local a Bisericii Ortodoxe din Transilvania, este necesar să trecem în revistă
situația protopopiatului ortodox Orăștie în a doua jumătate a secolului al XIX -lea și
începutul celui următor. În prezentarea dezvoltării bisericii ortodoxe din tractul Orăș tiei
ne-am oprit la trei categorii de informații considerate de noi ca esențiale în această
evoluție: întinderea teritorială, componența și conducerea protopopiatului.

725 Ibidem , p. 258 -261.
726 Ibidem , p. 261 -262.
727 Ibidem , p. 262.
728 Ibidem , p. 286.

235 Prevederile cuprinse în ,,Statutul Organic” au fost aplicate și respect ate cu
strictețe în toate protopopiatele și parohiile din ținutul hunedorean. O situație firească, de
vreme ce la cel dintâi Congres național -bisericesc din 28 septembrie -19 octombrie 1868
au fost reprezentați și românii ortodocși din cele 8 protopopiate h unedorene: Deva,
Dobra, Ilia, Orăștie, Geoagiu I, Geoagiu II, Hațeg și Zarand729. Credincioșii din scaunul
Orăștiei au avut ca delegați, printre cei 30 de deputați din cler și 60 de deputați laici, pe
protopopul de Dobra, Nicolae Crainic ( desemnat de preoții din protopopiatele Dobra,
Orăștie, Geoagiu I și Geoagiu II ) și pe avocatul dr. Avram Tincu ( ales de laicii din
protopopiatele Deva și Orăștie )730.
După aprobarea Statutului de către împărat, arhiepiscopul Șaguna a emis
circulara nr. 770 din 20 iulie 1869 prin care anunța protopopii din arhidieceză să
comunice această realizare clerului și credincioșilor și în cel mai scurt timp să ia măsuri
,,ca sancționatul statut să se pună fără amânare în lucrare după gradurile părților
constitutive al e unui protopopiat, începând de la constituirea și regularea parohiilor
singuratice și pășind la constituirea și regularea protopopiatelor […]. În fine, vă anunț,
că spre orientarea mai bună a clerului și a a poporului nostru credincios am dispus, a se
transmite pe seama fiecărei parohii în dar câte un exemplar din Statutul organic
sancționat ”731. Această efervescență a organizării a cuprins și ținutul Orăștiei, a doua
jumătate a anului 1869 fiind consacrată de parohi structurării comunelor bisericești în
sensul celor prevăzute în Statut. A urmat firesc, sinodul protopopesc din 26 februarie
1870, convocat de protopopul Nicolae Popovici cu scopul de ,,a se organiza și tractul
protopopesc al Orăștiei în înțelesul Statutului organic din 1868” . Preoților locali li se
amintea faptul că, după organizarea parohiilor pe baza statutului, ,,urmează acum a se
organiza și scaunul, sinodul și epitropia protopresbiteriale tot după punctul pomenitului
statut organic”732. Să precizăm în acest context că toate corporațiunile bise ricești
inferioare (comitetul și epitropia parohială, respectiv sinodul, comitetul și epitropia
protoprezbiterală) erau reconstituite din 3 în 3 ani, conform dispozițiilor ,,Statutului
Organic ” și regulamentelor în vigoare.

729 Serviciul Județean Hunedoara al Arhivelor Naționale (în continuare SJHAN), Fond Protopopiatul
ortodox Orăștie (în continuare FPpOOrăștie), dos. 1/1868, f. 81 -82.
730 Ibidem , f. 16 -80.
731 Ibidem, dos. 1/1869, f. 15.
732 Ibidem , dos. 5/1873, f. 22.

236 Ca întindere t eritorială, protopopiatul ortodox Orăștie a cuprins comune
bisericești situate din punct de vedere al administrației laice în scaunul Orăștie (din 1876,
prin desființarea Pământului Crăiesc, în comitatul Hunedoara) și în comitatul Alba
Inferioară (satele A cmariu și Sărăcsău). În ceea ce privește teritoriul de competență,
protopopiatul avea arondate în subordine parohiile ortodoxe din comunitățile amplasate
în zona Orăștiei și a Cugirului, la care s -au adăugat temporar și cele din zona Geoagiului,
atunci cân d cele două protopopiate ortodoxe poziționate geografic peste râul Mureș au
fost reorganizate la începutul secolului al XX -lea. Datorită numeroaselor arondări ale
structurii administrativ -canonice a Bisericii Ortodoxe din Transilvania, întinderea
protopopi atului Orăștiei a înregistrat o permanentă dinamică și a fost inegală, numărul
foarte variat de comune bisericești fiind un impediment pentru protopop în îndeplinirea
cu succes a tuturor îndatoririlor. Zona Orăștiei a fost în intervalul temporal 1867 -1918 un
adevărat mozaic confesional, de la ortodocși și greco -catolici, la romano -catolici,
reformați, evanghelici, unitarieni și izraeliți. Pe tot parcursul dualismului austro -ungar,
structura confesională în ținutul Orăștiei a fost dominată numeric și procent ual de cultul
ortodox (vezi Anexe. Tabelul nr. 8 ), consacrându -se în acest mod o emancipare spirituală
a românilor în lipsa uneia politice.
Statistic, pe baza șematismelor, se poate reconstitui componența
protopopiatului ortodox Orăștie î n ceea ce privește numărul de comune bisericești, clerul
tractual, numărul de familii, nivelul de instrucție școlară, treceri la o altă religie etc.
Pentru anul 1868, un tablou al realităților ecleziastice locale ne indică faptul că structura
protopopiatul ui cuprindea un număr de 31 comune bisericești ( parohii și filii ), păstorite
de protopopul Nicolae Popovici: Balomir, Beriu, Bretea, Căstău, Costești, Dâncu Mare,
Dâncu Mic, Gelmar, Jeledinți , Ludești, Măgura , Mărtinești, Orăștioara de Jos, Orăștioara
de Sus, Petreni, Pișchinți, Pricaz, Râpaș, Romos, Romoșel, Sibișelu Nou, Sibișelu Vechi,
Șibot, Tămășasa, Toltia, Turdaș, Turmaș, Simeria, Vaidei, Vinerea și orașul Orăștie,
reședința protopopului733. Începând cu deceniul 8 al secolului al XIX -lea, printr -o seri e de
arondări consecutive , protopopiatul ortodox Orăștie, aflat sub jurisdicția Arhidiecezei din
Sibiu a cunoscut modificări ale numărului de parohii și filii. Prin arondarea din anul
1875, teritoriul arhidiecezan avea o structură cu 35 de protopopiate, si tuația tractului

733 Ibidem , dos. 1/1868, f. 79.

237 Orăștie fiind următoarea: 34 de comune bisericești (29 de parohii și 5 filii) cu 23.100 de
suflete ; noutatea era arondarea la acest protopopiat a parohiei Acmariu (comitatul Alba
Inferioară)734. O nouă arondare, cea din 1882, a produs schim bări în componența a 28 de
protopopiate din arhidieceză, tractul Orăștie primind în structura sa parohia Sărăcsău
(comitatul Alba Inferioară)735. La 1881, parohiile tractului Orăștie erau deservite de către
26 de parohi, un administrator parohial, 4 capelani și un învățător736. Conspectul general
al Arhidiecezei sibiene pe anul 1883 a înregistrat un număr de 37 de protopopiate, cu
675.762 de suflete, în tractul Orăștiei fiind consemnați 20.427 de credincioși737. În
protocolul protoprezbiteratului Orăștie pe anul 1887 sunt amintite 30 de parohii și 6 filii,
cele 20.637 de suflete fiind păstorite de către 30 de parohi, 2 administratori parohiali și 3
capelani738. Anul 1893 a înscris în statistica tractului Orăștie următoarele date: 31 de
parohii, 5 filii, 28 de paroh i, 4 administratori parohiali, 2 capelani și 21.117 suflete739.
Pentru sfârșitul secolului al XIX -lea, în anul 1899, au fost consemnate un număr de 34
comune bisericești (27 de parohii și 7 filii) având 22.356 de credincioși și un cler tractual
format din 30 de parohi, 7 administratori parohiali și 3 capelani740.
Spațiul bisericesc hunedorean, care decenii de -a rândul fusese arondat în 8
protopopiate ortodoxe, a suferit o modificare importantă în anul 1897. Astfel, prin
pensionarea protopopul ui Sabin Piso senior, conducător al protopopiatului Geoagiu II
(reședința la Săcărâmb), consecințele pentru comunele bisericești de peste Mureș au fost
următoarele: protopopiatul Geoagiu II a fost desființat; parohiile și filiile sale au fost
transferate t ractului Geoagiu I (reședința în Hondol), care urma a se numi simplu
,,protopopiatul Geoagiu ” și rămânea sub conducerea protopopului Vasile Pipoș741. Drept
urmare, credincioșii ortodocși hunedoreni erau acum cuprinși între limitele a 7
protoprezbiterate: Dev a, Dobra, Geoagiu, Hațeg, Ilia, Orăștie și Zarand742.

734 Ibidem , dos. 1/1875, f. 21 -25.
735 SJHAN, Fond Parohia Ort odoxă Pișchinți (în continuare FPOPișchinți), dos. 1/1881, f. 1 -2.
736 SJHAN , FPpOOrăștie , dos. 3/1881, f. 4 -5.
737 Ibidem, dos. 1/1884, f. 8.
738 Ibidem, dos. 1/1887, f. 12 -15.
739 Ibidem, dos. 2/1894, f. 19 -22.
740 Ibidem , dos. 1/1899, f. 2.
741 Protopopiatul Săcărâ mbului (Geoagiu II) desființat , în ,,Revista Orăștiei”, Anul III, nr. 4, 18/30 ianuarie
1897, p. 15 .
742 Florin Dobrei, op. cit ., p. 453.

238 La începutul secolului al XX -lea s -a realizat o nouă arondare a
protopopiatelor din Arhidieceza greco -orientală română din Transilvania. Astfel, din
1901 arhidieceza sibiană avea o stru ctură ce reflecta măsurile prin care protopopiatele au
suferit schimbări majore, unele extinzându -se, altele micșorându -se sau înființându -se ca
organisme bisericești noi. Protopopiatele care au cunoscut efectele noii arondări au fost:
Agnita (cu 34 de com une bisericești), Alba Iulia (40), Brașov (26), Cluj (33), Cohalm
(24), Deva (37), Dobra (17), Făgăraș (38), Hațeg (36), Hunedoara (tract nou, 22), Mediaș
(31), Târgu Mureș (20), Orăștie (62), Sebeș (25), Sibiu (26), Sighișoara (30), Târnava
(25), Treiscau ne (26), Turda (31). Prin noua arondare nu au fost ,,atinse ” protopopiatele
Abrud, Bistrița, Bran, Câmpeni, Ilia, Lupșa, Miercurea, Reghin, Săliște, Unguraș și
Zarand, care au rămas cu vechea organizare743.
Structurile ecleziastice hunedor ene au fost din nou supuse schimbării, de data
aceasta la un nivel mai amplu față de arondările anterioare: protopopiatul Geoagiu a fost
desființat, parohiile sale fiind preluate de protopopiatele Deva și Orăștie; s -a întemeiat un
nou protoprezbiterat, cel al Hunedoarei, cu parohii desprinse din protopopiatele Deva și
Hațeg; cele 7 oficii tractuale erau Deva, Dobra, Hațeg, Hunedoara, Ilia, Orăștie și Zarand.
Protopopiatul Orăștie a cedat parohiile Acmariu și Sărăcsău în favoarea protopopiatului
Alba Iulia, care a fost arondat parțial (a mai primit parohiile Răcătău, Vurpăr și Berghin,
cu filia Colibi de la protopopiatul Sebeș). În schimb, tractul Orăștie și -a dublat numărul
de parohii și filii după ce a primit cele 32 de comune bisericești din fostul protopo piat
Geoagiu744. Protopopiatul Orăștiei era constituit după noua arondare numai din comune
bisericești situate în comitatul Hunedoara, numărul lor ridicându -se la 62: Almașul Mare –
Brădet, Almașul Mare -Joseni, Almașul Mare -Suseni, Almașul de Mijloc, Almașul M ic,
Ardeu, Băcâia, Băcăinți, Balomir, Balșa cu filia Galbina, Beriu, Binținți, Bobâlna, Boiu,
Bozeș, Bucium, Bulbuc cu filia Curpeni, Căstău, Ceru Băcăinți, Cibu, Cigmău, Dâncu
Mare, Dâncu Mic, Feredeu, Folt, Gelmar, Geoagiu de Jos -Joseni, Geoagiu de Sus -Suseni,
Glod, Homorod -Joseni, Homorod -Suseni, Ludești cu filia Costești, Mada, Măgura cu filia
Jeledinți, Mărtinești cu filia Turmaș, Mermezeu -Văleni, Nădăștia, Orăștie, Oraștioara de

743 Noua împărțire a protopresbiteratelor din archidiecesa gr. -or. a Transilvaniei , în ,,Bunul Econom”,
Anul I, nr. 51, 16 /29 decembrie 1900, p. 6.
744 Din archidiecesa gr. -or. română. Arondarea protopresbiteratelor , în ,,Tribuna”, Anul XVII, nr. 96,
14/27 mai 1900, p. 381 -382; Ibidem , nr. 97, 16/29 mai 1900, p. 386.

239 Jos, Orăștioara de Sus cu filia Grădiște, Petreni, Pișchinți, Poiana, Por curea, Pricaz,
Renghet, Romos, Romoșel, Sereca, Sibișelu Vechi cu filia Sibișelu Nou, Șibot, Simeria
cu filia Râpaș, Steuini, Tămășasa, Techereu, Toltia Mare cu filia Toltia Mică, Turdaș,
Vaidei, Valea Epii, Valea Mare, Vinerea și Voia745. Statistic, în anul 1903, protopopiatul
Orăștie avea o structură cu 62 de parohii și 9 filii, cele 9.471 de familii care însumau
40.762 de suflete fiind păstorite de către un cler tractual insuficient (55 de parohi, 8
administratori parohiali, 3 capelani)746.
Extinderea teritorială a districtului ortodox Orăștie prin înglobarea unor
comune bisericești situate în dreapta Mureșului, în spațiul fostului protopopiat Geoagiu, a
adus cu sine și inerente probleme care se cereau rezolvate, majoritatea parohiilor fiin d
sărace, cu biserici modeste și cu credincioși puțini. Dincolo de bucuria creștinească
generată de creșterea numărului de comunități al căror păstor spiritual era, protopopul din
Orăștie trebuia să depună eforturi duble în încercarea de a omogeniza clerul și
credincioșii de pe cele două maluri ale Mureșului. Într -o descriere a locurilor și a
oamenilor din zona Orăștiei, Ion I. Lapedatu a remarcat starea materială și intelectuală
precară a celor care se alăturaseră de curând ortodocșilor din fostul scaun să sesc: ,,Ținutul
Orăștiei e împărțit prin râul Mureș, în două regiuni aproape complet diferite. În stânga
Mureșului e țărănimea din pământul regesc. Oamenii nu au fost iobagi. Cel puțin
dijmași. De aceea așezările lor sunt bune și frumoase iar comunele lor mari și puternice.
Mai toți știu scrie și citi. Aproape în toate casele găseai <Libertatea>, <Foaia
interesantă> și <Tovărășia> părintelui Moța. E o populație sănătoasă și trupește și
sufletește. Dimpotrivă, populația din dreapta Mureșului este urmașa foșt ilor iobagi,
așezările satelor sunt primitive, comunele mici și urâte, pământul slab și neproductiv.
Bătuți de toate bolile trupește și cu o sănătate morală foarte îndoielnică’’747.
De altfel, noua arondare a structurilor bisericești rea lizată în 1901 a provocat
nu doar iritarea clerului local, expusă cu ocazia conferințelor preoțești anuale, ci și
nemulțumirea credincioșilor de pe valea Geoagiului. La scurt timp, aceștia au înaintat la
Sibiu ,,cererea comunelor interesate ” prin care cont estau situația creată și ,,cunoscând
bunele aplicări ale Î. P. S. Sale Metropolitul de a asculta durerile poporului” sperau într –

745 SJHAN, FPpOOrăștie , dos.4/1903, f. 1.
746 Ibidem .
747 Ion I. L apedatu, Memorii , p. 120.

240 o soluționare pozitivă a petiției lor, prin revenirea la vechea organizare a protopopiatelor
hunedorene. Argumentația uzitată s cotea în evidență faptul că în Geoagiu se aflau sediile
unor instituții ale administrației locale, iar în plan religios era ,,o comună mare
românească, în care până azi alte confesiuni nici nu au măcar o biserică”748.
Revendicările, firește, au avut un color it local, însă în nici una dintre ele nu s -a declarat
nesupunere față de noul protopop, pe primul loc figurând reânființarea protopopiatului
Geoagiu: ,,O dorință am avea încă, și o avem demult: să aranjeze Consistoriul de la
Sibiu lucrul așa, ca să se facă în Geoagiu și protopopiatul gr. or. al Geoagiului, pentru
cele vreo 30 de comune ce s -au rupt de la protopopiatul odinioară Geoagiu II cu sediul
în Săcărâmb și s -au lipit de câțiva ani la Orăștie. Nouă de pe această vale ne e într –
adevăr foarte peste mână să mergem în cele bisericești până la Orăștie. Geoagiul ar fi
punctul nostru natural de atracțiune. Dacă aici ne e poșta, pretura, judecătoria, cartea
funduară, acum și banca și avocatul, e un adevărat anacronism, o tortură pentru noi, ca
în cele biserice ști să mai alergăm la Orăștie! Și bietul nostru neam cât ar mai spori în
organizarea și prezentarea lui, când am avea aici și protopopul nostru!”749.
,,Detașarea ” la Orăștie în probleme bisericești a credincioșilor ,,de peste
Mureș” a fos t de scurtă durată, provizoratul luând sfârșit în anul 1907 prin reînființarea
protopopiatului Geoagiu. Românii hunedoreni de credință ortodoxă aveau din nou o
structură administrativ -canonică formată din 8 protoprezbiteriate (Deva, Dobra, Geoagiu,
Hațeg, Hunedoara, Ilia, Orăștie și Zarand), care s -a păstrat până în perioada interbelică750.
Revenit la starea existentă anterior arondării din 1901, protopopiatul Orăștiei avea
conform protocolului din 1908 un număr de 28 de comune bisericești: Balomir, Beriu,
Binținți, Bucium, Căstău, Dâncu Mare, Dâncu Mic, Gelmar, Ludești cu filia Costești,
Măgura cu filia Jeledinți , Mărtinești cu filia Turmaș, Orăștioara de Jos, Orăștioara de Sus
cu filia Grădiște, Petreni, Pișchinți, Pricaz, Romos, Romoșel, Sereca, Sibișelu Ve chi cu
filia Sibișelu Nou, Simeria cu filia Râpaș, Șibot, Tămășasa, Toltia Mare cu filia Toltia
Mică, Turdaș, Vaidei, Vinerea și orașul Orăștie, centrul protopopiatului. Statistic,
structura protopopiatului cuprindea 28 de parohii și 7 filii, cu un total d e 22.514 suflete și
un cler tractual compus din 29 de parohi și administratori parohiali, 3 capelani și 8 preoți

748 O scrisoare , în ,,Libertatea”, Anul II, nr. 30, 26 iulie/8 august 1903, p. 1.
749 Ibidem .
750 Florin Dobrei, op. cit ., p. 453.

241 văduvi751. La 1912, statistica a înregistrat progrese minore la nivelul protoprezbiteratului
Orăștie, termenul de stabilitate caracterizând cel m ai bine starea de lucruri existentă pe
suprafața tractului: 28 de parohii, 8 filii, 28 de parohi, un administrator parohial, 3
capelani, 5 preoți văduvi și 23.972 de credincioși752.
Alături de preoți, protopopii au reprezentat un element -cheie în bunul mers al
vieții bisericești din structurile ecleziastice ale Bisericii Ortodoxe din Transilvania. Ei
supravegheau și îndrumau pe preoți, cereau dispense pentru căsătorii în grade de rudenie,
recomandau candidați la hirotonie, realizau anchete în parohii, judecau abaterile preoților
și diaconilor în subordine, erau inspectori școlari în protopopiatele lor etc. Protopopii
erau desemnați dintre cei mai vrednici preoți, sau dintre alți oameni ai bisericii (profesori,
funcționari consistoriali) și e rau inamovibili. Pentru a fi aleși, ei trebuiau să fi servit
biserica în orice calitate cel puțin 5 ani (ca diacon, preot, profesor, funcționar etc.).
Statutul social al protopopilor era destul de însemnat, și datorită faptului că majoritatea
lor ajungeau președinți ai despărțămintelor Asociațiunii și ai altor asociații culturale, se
implicau în viața economico -financiară și luau parte la viața politică753.
Aceste considerații se confirmă și în cazul celor care au condus protopopiatul
ortodox Orăștie pe parcursul perioadei 1867 -1918, fie în calitate de protopopi (Nicolae
Popovici și Vasile Domșa), fie ca administratori protoprezbiteriali (Nicolau Ivan și Sergiu
Medean). Sosit și instalat la Orăștie în anul 1838, pe vremea episcopatului lui Vasile
Moga, protopopul Nicolae Popovici a trecut, an după an, prin evenimente istorice cărora
le-a ținut piept, reușind prin vorbe drepte și fapte roditoare să rămână în fața altarului său
până în 1894, când a încetat din viață. Dispariția sa a fost doat una fizică, clerul și
credincioșii din ținutul Orăștiei evocând mereu cu smerenie amintirea sa, anii de aprigă
muncă și strădaniile fostului protopop Popovici, devenit un reper pentru ortodoxia din
ținutul orăștian prin zeloasa sa activitate desfășurată pe tărâm bisericesc, școlar, cultural
și politic.
Anul 1894 a fost unul de grele încercări pentru comunitățile ortodoxe
hunedorene, mai multe protopopiate devenind vacante prin moartea titularilor lor: Deva,

751 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 2/1908, f. 5 -6.
752 Ibidem , dos. 5/1912, f. 1.
753 Onisifor Ghibu, Viața și organi zația bisericească , p. 41 -42.

242 Hațeg, Dobra și Orăștie754. La 9 n oiembrie 1894, prin circulara nr. 7171 Pres.,
mitropolitul Miron Romanul înștiința preoții și credincioșii din tractul Orăștiei că în
înțelegere cu Consistoriul arhidiecezan s -a decis ,,a denumi în mod provisoriu de
administrator protopresbiteral al numitu lui tract pre onorabilul protopresbiter al
tractului Albei -Iulie Nicolau Ivan, reservându -mi a grăbi precât e posibil cu definitiva
îndeplinire a postului vacant de protopresbiter” . Tuturor, clerici și mireni, mitropolitul le
solicita ca noului protoprezbi ter ,,să-i dați respectul și ascultarea cuvenită, și în tote
afacerile, cari cad în sfera de activitate a oficiului protopresbiteral, cătră acelaș
administrator să vă întoarceți”755. La rândul său, noul administrator a adresat la 14
noiembrie 1894 o circular ă tuturor oficiilor parohiale din protopopiatul Orăștiei, în care
anunța că va sosi în oraș la 17 noiembrie ,,spre a lua agendele oficiului” . Clerul tractual
era invitat să anunțe populația de schimbarea intervenită la nivelul conducerii
protopopiatului și să participe la o consfătuire în cancelaria oficiului protopopesc din
Orăștie, pe 24 noiembrie, cu scopul ,,de a pune în curgere mersul regulat al afacerilor în
totă direcțiunea” . Pentru a nu face drumuri numeroase la Orăștie, fiecare preot urma să
aducă cu el actele privitoare la anul 1894 (extrasul cununaților; libele pentru fondul de
pensiune; bilanțul anual), urmând ca celelalte agende să fie rezolvate ,,pe basa
îndrumărilor speciale” . Epilogul circularei nr. 784 cuprindea un apel la solidaritate
adres at clerului orăștian: ,,Contez la spriginul Onoratei preoțimi, și cu încredere în acest
sprigin, primesc această sarcină onorifică dar înpreunată cu grea responsabilitate”756.
Peste două săptămâni, prin circulara nr. 308 din 30 noiembrie 1894,
administratorul Nicolau Ivan a explicat oficiilor parohiale care sunt regulile ce trebuie
respectate pentru a se putea ,,susținea și ordinea și disciplina și și prietenia între oficiul
parochial și cel protopresbiteral” . Mai întâi, pentru că era obl igat să se deplaseze din
Alba Iulia, unde avea în continuare conducerea protopopiatului, Nicolau Ivan a stabilit că
la Orăștie ,,în fiecare săptămână ziua de oficiu este ziua de joi” . În acea zi, preoții și
particularii îl puteau găsi în cancelaria oficiul ui protopopesc, adăpostită într -una din sălile
școlii confesionale ortodoxe din oraș. Apoi, în cuprinsul circularei, a enumerat principiile

754 Din raportul general al Consistoriului archidiecesan plenar , în ,,Gazeta Transilvaniei”, Anul LVIII, nr.
82, 14 (26) aprilie 1895, p. 1.
755 SJHAN, Fond Parohia Ortodoxă Romoșel (în continuare FPORomoșel), dos. 1/1894, f.19.
756 Ibidem , f. 22.

243 unei bune conviețuiri între oficiile parohiale și cel protopopesc: fiecare oficiu parohial era
obligat să răspundă o rdinelor primite în termen de 8 zile; sumele încasate cu discul
metropolitan și cele pentru fondul de pensii trebuiau să fie trimise imediat după
Bobotează, Florii și Rusalii; sinoadele ordinare și cele extraordinare urmau să se
desfășoare legal și să se r edacteze protocoale scrise; conspectele statistice să fie redactate
și înaintate în timpul cerut757.
Dar provizoratul lui Nicolau Ivan s -a prelungit peste termenul legal prevăzut
de ,,Regulamentul pentru procedura la alegerea de protopresb iter” (1888), o lege
ecleziastică al cărei articol 1 prevedea: ,,Devenind un tract protopresbiteral vacant,
Consistoriul eparhial are a se îngriji, ca acela să se întregească definitiv cel mult în
decursul unui an de la devenirea lui în vacanță”758. Finalul anului 1896 părea să aducă
schimbarea stării de fapt în privința celui aflat în fruntea comunităților ortodoxe din
ținutul orăștian, gazeta ,,Revista Orăștiei” publicând o notiță în care sintetiza plastic
situația existentă: ,,Despre protopopiatul gr.or. a l Orăștiei, am ajuns să putem da o veste
bună. După știrile ce avem, în curând o să apară concursul pentru întregirea lui. Lac
este, acum Doamne, dă -ne om!”759. Însă, până la instalarea unui nou protopop ortodox la
Orăștie, comunitățile au trebuit să se mulț umească doar cu schimbarea administratorului
protoprezbiterial. Evenimentul s -a produs în primăvara anului 1897, când Consistoriul
arhidiecezan din Sibiu a ținut o ședință extraordinară la 12 mai în care ,,protopresbiterul
Nicolau Ivan, în urma alegerei sa le ca și controlor și referent ordinar în senatul
epitropesc, și -a dat demisia din oficiul de protopresbiter al tractului Albei -Iulie și de
administrator al tractului Orăștiei” . Consistoriul a acceptat demisia și a instituit ca
administratori: pentru tract ul Alba Iulia, pe Petru Popoviciu (administrator al tractului
Abrud), iar pentru tractul Orăștie, pe Sergiu Medean (protopopul Sebeșului)760.
Evenimentul așteptat cu interes de toată obștea românească, desemnarea
noului protopop, care nu m ai avusese loc în Orăștie de aproape șase decenii, nu a mai
întârziat. Prin circulara nr. 454 din 20 mai 1897, comisarul consistorial Ioan Papiu
(protopopul Devei) anunța clericii și mirenii din protoprezbiteratul Orăștiei că a primit

757 Ibidem , f. 25.
758 Ioan-Vasile Leb et alii, Instituții ecleziastice. Compendiu , p. 311.
759 ,,Revista Orăștiei” , Anul II, nr. 47, 16/28 noiembrie 1896, p. 203.
760 Scirile dilei , în ,,Gazeta Transilvaniei”, Anul LX, nr. 107, 15 (27) mai 1897, p . 2.

244 însărcinarea de a con duce actul de alegere a noului protopop: sinodul protoprezbiterial
electoral urma să se întrunească în 4 iunie, la ora 11, după celebrarea liturghiei în biserica
parohială din Orăștie761. Postul de conducător al unui protopopiat bine poziționat
geografic și cu parohii destul de mari și bogate, a generat interes în rândul preoților
ardeleni, astfel că la ceremonia de alegere au fost acceptate dosarele a 5 candidați, care au
obținut următorul număr de voturi: A. David 29 de voturi, V. Domșa (20), N. Herlea (10) ,
R. Mircea (6) și I. Cotuț (1)762. Conform regulamentului, comisarul consistorial a trimis
un raport Consistoriului pentru a numi pe unul dintre cei trei candidați care au întrunit
cele mai multe voturi. În ședința plenară din 19 iulie 1897, Consistoriul ar hidiecezan ,,a
întărit alegerea d -lui Vasile Domșa, paroch în Toracul mare, ca protopresbiter al
tractului Orăștiei ”763. Nou sosit în oraș, Vasile Domșa a continuat seria unor remarcabili
protopopi ortodocși la Orăștie, începută cu neuitatul preot Nicolae Po povici. El
îndeplinea criteriile intelectuale și morale necesare ocupării unui astfel de post: absolvise
liceul din Cluj și teologia la Sibiu; a lucrat timp de 2 ani ca învățător la o școală
confesională; hirotonit la 16 martie 1885, a devenit paroh în sat ul Toracul Mare
(Banat)764. Continuând tradiția antecesorilor săi, V. Domșa a menținut reședința
protopopească în orașul Orăștie, și -a întemeiat o familie frumoasă765 și a desfășurat o
bogată activitate ca paroh și protopop până în anul 1932, când a încetat di n viață.
Aceștia au fost protopopii care au păstorit biserica ortodoxă din scaunul
Orăștiei în a doua jumătate a secolului al XIX -lea și începutul celui următor. Știrile
biografice sunt puține și abia ne dau câteva lămuriri asupra studiil or și originii lor. În
schimb se poate reconstitui o parte a faptelor lor și în alte domenii decât cel ecleziastic,
așa cum am încercat pe parcursul capitolului II în paginile dedicate vieții economico –
financiare, asociaționismului cultural și mișcării naț ional -politice românești din scaunul
Orăștiei. Alături de sentimentul religios, ei au cultivat între credincioși și necesitatea
progresului economic, gustul pentru artă și literatură, dar și ideile activismului politic.
Viața acestor clerici a fost modestă și grea ca și împrejurările în care au trăit, dar susținuți

761 SJHAN, FPORomoșel , dos. 1/1897, f. 6.
762 Scirile dilei , în ,,Gazeta Transilvaniei”, Anul LX, nr. 128, 12 (24) iunie 1897, p. 2.
763 Protopresbiter al Orăștiei , în Ibidem, nr. 154, 13 (25) iulie 1897, p. 2.
764 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 3/1922, f. 9.
765 Protopopul era căsătorit cu Victoria Domșa și au avut împreună doi copii, născuți după stabilirea la
Orăștie : Ciprian (născut în 1900) și Constanța (născută în 1903). Cf. SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 3/1922,
f. 27.

245 de creștinii și fruntașii comunităților românești, au avut păstoriri lungi și destul de bogate
în realizări.
III.3. Clerul ortodox în perio ada 1867 -1914 : nivel intelectual, situație materială,
stare disciplinară
În cazul scaunului Orăștie, spațiu multietnic și multiconfesional, rolul clerului
ortodox a fost unul indispensabil, biserica și slujitorii ei fiind unul dintre factorii cu care
comunitățile românești veneau în contact pe rmanent. Aici, similar altor centre românești
din spațiul transilvan, cu o populație predominant rurală, se confirmă însemnarea lui
Nicolae Iorga, călător prin aceste locuri și cercetător al trecutului nostru, care definea
astfel modul de organizare a vieț ii românilor din teritoriul intracarpatic: ,,O istorie de sate
și de preoți e istoria Ardealului românesc”766.
Secole de -a rândul, aceeași credință și aceeași soartă au făcut din satul
românesc și din preotul lui, o singură comunitate social ă, care a rezistat sub mai multe
stăpâniri străine. La început, preotul ortodox a avut o stare materială și culturală modestă,
care i -a conturat imaginea unui om sărman, de rang inferior, plătitor de taxe ca și
enoriașii săi. Abia odată cu a doua jumătate a secolului al XIX -lea s -a produs o
ameliorare a nivelului de pregătire și a situației materiale a clerului ortodox, care a
început să cumuleze și alte calități pe lângă cea de îndrumător spiritual al credincioșilor
păstoriți. Având în spate moștenirea gen erațiilor de preoți care alături de comunitățile lor
nu s -au ,,predat” în fața misionarismului romano -catolic și al religiilor protestante,
rămânând pe mai departe în cadrele credinței lor strămoșești, clericii ortodocși din
perioada monarhiei austro -ungar e au devenit activi pe mai multe planuri (social –
economic, cultural, național -politic), alături de sfera ecleziastică, specifică ocupației lor.
Preoții au ajuns o parte constituentă a intelectualității românești din Transilvania, alături
de componentele ei laice, și prin prestigiul și influența de care s -au bucurat în cadrul
comunităților au contribuit la difuzarea mesajului cultural și politic al națiunii române din
epoca modernă.

Studii teologice, hirotonirea și numirea în parohie . Distribuit în par ohii și filii, clerul
ortodox care a slujit în protopopiatul Orăștie a reprezentat două niveluri distincte, în

766 Nicolae Iorga, Sate și preoți , p. 8.

246 funcție de locul ierarhic pe care îl deținea: preoții parohi (la un nivel inferior, cu
autoritate în sânul comunității și rol de mijlocitor între populație și autorități) și
protopopul (la un nivel superior, colaborator al ierarhilor bisericești și cu o capacitate de
influențare sporită). Cu o populație majoritar rurală, scaunul Orăștiei a beneficiat o bună
perioadă de timp de serviciile unor fețe bisericești a c ăror pregătire profesională , până la
sfârșitul secolului al XVIII -lea, în cele mai multe cazuri se reducea la strictul necesar
pentru un smerit slujitor al altarului. Să ne reamintim doar cazul acelui protopop Petru pe
care episcopul Novacov ici l-a găsit în fruntea tractului Orăștie în cadrul vizitei din 1764,
personaj despre care ierarhul ortodox nota că ,,nu știe carte : când slujește, vezi oamenii
cotindu -se și râzând. Spune numai Credeul și C azania : nu face învățătură creștinească,
nici sp une sărbătorile. Primește pe dascăl în biserică, și -l învață diecii sau ginere –
său”767.
,,Edictul de toleranță” (1781) dat de împăratul Iosif al II -lea a fost benefic
pentru comunitățile ortodoxe, fiecare sat cu cel puțin 100 de familii avâ nd dreptul de a -și
construi o biserică și o școală. Sub același împărat, Ghedeon Nichitici a fost numit
episcop ortodox al Transilvaniei și a inițiat o serie de vizitații canonice prin bisericile
sătești, inclusiv prin cele ale protopopiatului Orăștie, und e în 1787 a găsit predicând pe
unii preoți care nu știau să scrie și să citească. Pentru a îmbunătăți pregătirea clerului,
ierarhul le -a cerut candidaților la preoție să învețe și să știe ,,cetania, scrisoarea,
cântarea, rânduiala bisericii și catehismul”768.
Debutul secolului al XIX -lea a deschis noi orizonturi intelectuale și geografice
candidaților la preoție din Transilvania, ale căror drumuri vor conduce din diverse puncte
ale spațiului transilvan către cele mai importante centre de pr egătire profesională a
clerului ortodox: seminariile din Sibiu (înființat în 1811, numit apoi seminarul
,,Andreian”), Arad (1822) și Caransebeș (1865). Fiecare seminar avea câte două secții:
teologică (pentru pregătirea viitorilor preoți) și pedagogică (pe ntru pregătirea viitorilor
învățători)769.
Realizarea acestor institute teologice a modificat și rutele parcurse de către
candidații la preoție din scaunul Orăștiei, aceștia îndreptându -se anterior spre centre ca

767 Ibidem, p. 286 -287.
768 Apud Ioan Lupaș, op. cit. , p. 119.
769 Onisifor Ghibu, Viața și organizaț ia bisericească , p. 32.

247 Timișoara, Arad, Buda sau pes te munți, în Țara Românească. Din deceniul doi al
secolului al XIX -lea, ca pregătire intelectuală și teologică, majoritatea preoților români
din protopopiatul ortodox Orăștie au fost absolvenții seminarului din Sibiu. Până în
secolul al XIX -lea, candidații de preoți ortodocși erau deseori recrutați dintre diecii
bisericii și, fără a avea o pregătire școlară deosebită, se deplasau la episcopie unde timp
de 40 de zile erau inițiați în practica preoțească, iar în final erau hirotoniți de episcop.
Prin deschide rea seminarului sibian, episcopul Moga a impus o durată a cursurilor de 6
luni pentru candidații la preoție și de 6 săptămâni pentru viitorii învățători770.
După instalarea ca episcop, Andrei Șaguna a fost nemulțumit să constate cât de
puțin ă pregătire aveau preoții și că abaterile disciplinare s -au înmulțit, de aceea a arătat
grijă față de cursurile de teologie și de pedagogie de la Sibiu, ,,pentru ca școalele
poporale să poată avea învățători harnici și bisericilor românești să le poată da preoți
vrednici”771. De altfel, încă din anul numirii sale ca vicar, în 1846, realizase extinderea
cursurilor de teologie de la 6 luni la un an, cu două semestre, hotărând să fie primiți doar
absolvenți de gimnaziu772. După revoluția de la 1848 -1849, Șaguna a reușit să ridice an
de an nivelul seminarului și să -i asigure dezvoltarea materială, intelectuală și morală. În
1853 a mutat seminarul într -un edificiu nou, a despărțit cele două cursuri și l -a ridicat pe
cel de teologie la 2 ani de studii, iar pe cel de p edagogie la un an. În anul școlar 1862/3
cursul teologic al seminarului a fost extins de la 2 la 3 ani, iar cel pedagogic de la un an la
2 ani (cu timpul a juns la 4 ani de studii)773.
Așadar, în intervalul temporal 1867 -1918, studiile teo logice la seminarul
,,Andreian” aveau o durată de 3 ani și puteau fi urmate doar de către absolvenți de liceu;
în seminariile din Arad și Caransebeș se primeau și absolvenți a 6 sau 7 clase de liceu sau
de școală pedagogică. Fiecare an de studii se finaliz a cu un examen din fiecare materie, în
prezența unui comisar consistorial. La încheierea cursului teologic, absolventul susținea
și un ,,examen de calificație preoțească”, în fața unei comisii numită de Consistoriul
arhidiecezan. Pe baza acestui examen obț inea o diplomă (,,Atestat de calificațiune”), cu o
notă generală (,,foarte bine”, ,,bine” și ,,suficient”), care -i permitea să concureze la o

770 Ioan M. Bota, op.cit ., p. 209.
771 Ioan Lupaș, op. cit ., p. 183.
772 Ibidem , p. 158.
773 Ibidem , p. 184 -185.

248 parohie și să fie hirotonit preot, în cazul când era ales. Datorită numărului insuficient de
învățători și faptulu i că statutul de preoți le aducea și calitatea de directori școlari,
,,teologii” trebuiau să urmeze și cursul pedagogic, susținând și un ,,examen de calificație
învățătorească”. Astfel, după cei 3 ani petrecuți la seminarul din Sibiu, absolvenții
cursului teologic primeau două diplome în același timp: una de preot și una de
învățător774. Uneori era valabilă și reciproca: în cazul parohiilor mici, care nici după
anunțarea de trei ori a concursului, nu reușeau să -și găsească un preot cu o pregătire
sistematică, Consistoriul pe baza unei hotărâri sinodale accepta că pot deveni preoți și
învățătorii, după susținerea unui ,,examen de calificație preoțească”775.
În formarea preoților ortodocși din protopopiatul Orăștiei, cele trei seminarii
greco -orientale române și -au adus un aport important, oferind parohiilor clerici cu
diplomă (vezi Anexe. Tabelul nr. 21 ), bine pregătiți și gata de a îmbrățișa viața de preot.
După cei trei ani studii, urma consacrarea pentru viața de preot, ceremonialul de
hiroto nire săvârșindu -se în mijlocul bisericii și în prezența credincioșilor din parohie. În
Fondul Protopopiatului Ortodox Orăștie am identificat un raport din anul 1887 cu date
referitoare la clerul tractual din cele 36 de comune bisericești ( 30 de parohii și 6 filii),
anul hirotonirii lor, existența sau absența singheliei, dreptul de a fi duhovnic și data
primirii hirotesiei, alături de informații privind situația demografică obișnuită (numărul
sufletelor, al familiilor, al celor cununați, născuți și morți). P entru a nu supraîncărca
această reconstituire, tabloul statistic a fost inclus în anexe (vezi Anexe. Tabelul nr. 22 ),
el fiind relevant prin datele pe care le oferă în cazul unor preoți activi la sfârșitul
secolului al XIX -lea pe teritoriul protoprezbitera tului ortodox Orăștie, date ce se
constituie în succinte biografii ale fețelor bisericești din această zonă geografică.
După încheierea studiilor, următorul pas era numirea într -o parohie. La
vacantarea unei parohii, slujitor al altarului putea să devină un paroh (ales de sinodul
parohial), un administrator parohial (numit de Consistoriul arhidiecezan pe termen scurt,
în locul preotului decedat, suspendat sau concediat) sau un capelan ( un preot -auxiliar pe
lângă un preot bătrân, ales de si nodul parohial, uneori cu drept de succesiune). Preoții
ortodocși erau căsătoriți, dar se admitea și celibatul, trebuiau să respecte ținuta

774 Onisifor Ghibu, Viața și organizaț ia bisericească , p. 32 -34, 152 -154.
775 Ibidem , p. 34 -35.

249 vestimentară specifică vieții ecleziastice, iar cei care erau distinși de către arhiereu pentru
merite deosebite pur tau în loc de brâu albastru un brâu roșu776. Pe lângă îndatoririle
pastorale, parohul și administratorul parohial aveau ca sarcină să conducă oficiul parohial
din comuna bisericească păstorită. În comunitățile cu mai mulți parohi, oficiul parohial
era condus de către parohul primar, desemnat de comitetul parohial. Între atribuțiile
oficiului parohial se afla și aceea de a îngriji de matricula nașterilor, botezurilor,
cununiilor și morților. În comunele bisericești cu școală confesională, preotul avea
calitate a de director școlar, conducea conferințele învățătorești locale și participa la cele
tractuale și cercuale. Cum în școlile confesionale din Arhidieceză învățământul religios
era responsabilitatea învățătorilor, preoților le revenea predarea religiei în șc olile
comunale și de stat, primind o remunerație de la stat sau din partea comunei. În fine, tot
între între îndatoririle preoților se afla și aceea de a participa la conferințele preoțești,
desfășurate anual în fiecare protopopiat, sub conducerea protopop ilor locali. La
stăruințele parohilor, unele comunități ortodoxe au fondat câte o ,,Reuniune pentru
înfrumusețarea bisericii ”, au organizat societăți pentru tineri și au înființat cursuri pentru
analfabeți, conduse de preoți și de învățători777.
Pentru a contura încă un segment din imaginea vieții religioase a
protopopiatului Orăștie în cadrul statului ungar, să urmărim pe scurt câteva aspecte
referitoare la hirotoniri, numiri și transferări de preoți . Mai întâi se cuvine precizat fap tul
că, asemănător altor tracte din cadrul Arhidiecezei, și cel orăștian cuprindea două
categorii de comune bisericești: pe de o parte, un număr de parohii mari, bogate, cu
numeroși credincioși, cu biserici de piatră, case parohiale și școli confesionale; pe de altă
parte, un grup compact de parohii sărace, predominant pe valea Grădiștei, cu credincioși
puțini, cu biserici șubrede, lipsite de case parohiale și de școli confesionale proprii.
Bineînțeles că vacantarea unei parohii bogate, din comunitățile rur ale mai mari sau din
orașul Orăștie, genera o dorință aprigă a tinerilor preoți de a ocupa postul respectiv, care
era de regulă mai bine dotat ca în alte zone limitrofe. În schimb, se întâlneau deseori
cazuri în care o parohie modestă rămânea vacantă o per ioadă îndelungată de timp, tinerii

776 Ibidem , p. 35 -36.
777 Ibidem , p. 36 -37.

250 preoți căutând alte funcții în administrația publică, cu un salariu satisfăcător, care să le
permită întreținerea familiei.
La Șibot, în urma câștigării concursului din 29 decembrie 1867, preotul Ioan
Armea n a fost întărit de către Consistoriul arhidiecezan ca al doilea paroh al acelei
comune, prin decizia din 11 ianuarie 1868. Deoarece Avram Viorel, primul paroh și
protopopul Nicolae Popovici nu au recunoscut alegerea, sătenii din Șibot s -au plâns
Consistor iului din Sibiu care, la 8 mai 1868, îl anunța pe protopopul din Orăștie că
trebuie ,,să introducă pe numitul preot în parohia Șibot fără amânare” , ținând cont de
faptul că în momentul alegerii el ,,a câștigat o preponderență și absolută majoritate de
voturi”778.
Vacantarea parohiei Turdaș a provocat disensiuni în rândul enoriașilor și a
redeschis o discuție mai veche: cine e de preferat ca preot, un străin sau un localnic?
Situația creată în vara anului 1868 l -a adus printre candidați și pe p reotul George Oprean,
din Dobra, o localitate destul de îndepărtată față de satul Turdaș și situată într -un alt
protopopiat hunedorean, cel al Dobrei. Acesta, în cererea sa către mitropolitul Andrei
Șaguna, trimisă la 24 iunie 1868, invoca starea materială precară în care se găsea familia
sa și spera că prin noul post va avea resursele financiare necesare îngrijirii copiilor
minori: ,,Am 19 ani trecuți de când sunt hirotonit de preot și servesc tot drept capelan cu
o leafă care mai puțină nu poate fi de 100 -120 fl. v. a. la an. Pe lângă aceasta am
întreprins și alte mijloace pentru existența familiei; însă de un timp încoace pe lângă
strădanie, osteneala și suferințele mi -au slăbit puterile fizice – îngrijit fiind pentru
susținerea și educația a 5 prunci, di ntre care o fiică nenorocită prin boala de nu poate
vorbi”779. La nivelul parohiei, moartea parohului Avram Teodor i -a învrăjbit pe oameni,
s-au creat două tabere și fiecare a încercat să -și impună punctul de vedere. O parte din
săteni, printre care judele, juratul, oratorul, curatorul și clopotarul, s -au întrunit în 7 iulie
1868 și au decis ,,să aleagă un student…că s -au săturat de popi străini de loc” , numindu –
l pe învățătorul Petru Lula. Această improvizație a provocat o contestație împotriva celui
desem nat să preia parohia, din partea celeilalte tabere. Concret, prin cererea din 23 iulie
1868, comuna bisericească din Turdaș îi scria arhiepiscopului Șaguna ,,în contra unei

778 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 3/1868, f. 1, 5.
779 Ibidem, f. 35.

251 suplici falsificate în vederea candidării pedagogului absolvent Petru Lula” , susțin ând că
acesta nu îndeplinea condițiile ocupării postului de paroh. Credincioșii solicitau
Consistoriului ,,a li se da în candidațiune indivizi calificați sau preoți sfințiți sau clerici
absoluți, care au trecut prin clasele gimnaziale, au practicat câțiva ani ca învățători și
au cunoștința limbilor patriei” . La 27 iulie 1868, arhiepiscopul i -a transmis protopopului
Popovici din Orăștie să meargă la fața locului și să propună un candidat, astfel încât ,,să
nu rămână poporul fără preot”780.
Mult mai bine se prezenta situația în cazul candidatului la preoție și clericului
absolut Teodor Manasie din Simeria, care a urmat pașii necesari în conformitate cu
regulamentele bisericești: la 6 august 1868 a fost sfințit ca diacon, la 8 august 1868 a fost
hirotonit ca preot desăvârșit, fiind desemnat capelan la biserica din Simeria cu hramul
,,Adormirea Maicii Domnului”. Arhiepiscopul Șaguna i -a cerut protopopului Orăștiei ,,ca
introducându -l pe noul sfințit în capelania sa, să -l îndatorezi a se purta întru toate
conform tagmei sale preoțești și jurământului ce l -a depus la primirea acestei Sf. Taine;
să se deprindă cu citirea Sf. Scripturi și a altor cărți de -ale Sf.Părinți, cu deosebire a Sf.
Ioan Gură de Aur despre preoție, să fie evlavios și să îndemne s pre evlavie și spre
rugăciune pe creștinii săi, spre care scop să caute ca creștinii cărturari și școlari să aibă
cărți de rugăciune, iar pentru moralitatea sa, să citească Sf. Ioan Gură de Aur și
Biografia Maicei Macrine”781.
Către Cons istoriul arhidiecezan a plecat și o cerere mai deosebită, din partea
lui Iosif Dragotiel, paroh în Gelmar, care reclama moralitatea soției sale și faptul că nu
mai poate conviețui cu ea. În răspunsul său din 29 martie 1873, vicarul Nicolae Popea îi
comunic a parohului că ,,dacă dânsul e convins despre intențiunile cele necurate ale
preotesei sale, încât nu mai poate trăi acolo, Consistoriul îi dă voie a concura la altă
parohie”782.
Sfârșitul anului 1873 a adus și instalarea unui nou preot î n parohia Sibișelu
Vechi. Clericul absolut și candidatul la preoție Ilie Popovici din Ocolișu Mic, după ce a
câștigat alegerea înfăptuită la 25 noiembrie 1873, aprobată de Consistoriul arhidiecezan
la 7 decembrie, s -a deplasat la Sibiu unde a fost sfințit ca diacon (13 decembrie) și ca

780 Ibidem , f. 33,38,42.
781 Ibidem, f..3.
782 Ibidem, dos.3/1873,f.3.

252 preot (15 decembrie). Noul arhiepiscop ortodox, Procopie Ivașcovici îi recomanda
protopopului din Orăștie ca ,, introducându -l pe noul sfințit în parochia sa, să -l îndatorezi
a se purta întru toate conform tagmei sale preoțeșt i și jurământului ce l -a depus la
primirea acestei Sf. Taine”783.
În afara acestor situații mai întâlnim cazuri în care, actul de alegere s -a făcut
pentru o parohie materă cu o filie, cum s -a întâmplat în 1889 la Simeria, când un localnic
a încercat și a reușit să devină preot, având acceptul celor două comunități. Andrei Truca,
cleric absolut și învățător, a fost singurul candidat pentru postul din parohia Simeria cu
filia Râpaș și a fost ales cu unanimitate de voturi de către ambele comune , neexistând nici
un protest contra alegerii preoțești. După ce scaunul protoprezbiteral a aprobat alegerea,
candidatul a fost recomandat la Sibiu pentru hirotonire, Consistoriul chemându -l la
scaunul arhiepiscopesc, ocupat de Miron Romanul. La 28 mai 1889 , arhiepiscopul îi scria
protopopului N. Popovici la Orăștie despre actul introducerii noului preot în parohia sa,
trecând în revistă pașii făcuți anterior: ,,Candidatul la preoția Andrei Truca din comuna
Geoagiu de Jos prin punerea mânilor mele s -a înaint at sub sânta liturgia la 27 mai a. c.
întru diacon, er astăzi întru presbiter, ordinându -se de paroch în comuna Simeria cu filia
Repașiu pe basa alegerei efectuite în sinodul parochial de acolo la 14 aprile a. c. și
aprobate de Cons. nostru archid. la 9 ma i a. c. sub Nr. 3510 B.”784. De acum, cel devenit
paroh având consimțământul credincioșilor, urma să revină în cele două sate, în calitate
de preot, pentru a -i îndruma din punct de vedere spiritual.
Anul 1899 a reprezentat momentul în care la Orăștie s -a stabilit cel care avea
să marcheze istoria comunității locale pentru o perioadă de patru decenii: preotul Ioan
Moța. Cleric absolut, colaborator al ,,Telegrafului Român”, Moța a sosit în oraș pentru
postul din parohia a II -a, cealaltă fiind condusă de către parohul Vasile Domșa, care era și
protopopul Orăștiei. Actul alegerii s -a desfășurat duminică, în 14 martie 1899, după
slujba religioasă, și a reprezentat un succes categoric pentru Ioan Moța, care a întrunit
125 de voturi, față de cele 30 ale lui Ioan Budoiu (paroh în Câmpuri -Surduc) și un singur
vot obținut de Ioan Dobre (cleric absolut)785.

783 Ibidem , f. 18.
784 Ibidem , dos. 3/ 1889, f. 2, 4, 6.
785 Scirile dilei , în ,,Gazeta Transilvaniei”, Anul LXII, nr. 59, 16 (28) martie 1899, p. 3.

253 Trecerea din secolul al XIX -lea în cel de -al XX -lea veac a însemnat pentru
clerul ortodox din protopopiatul Orăștie nu doar o simplă s chimbare de dată
calendaristică, ci și o modificare a componenței corpului preoțesc din majoritatea
parohiilor și filiilor arondate. Schimbarea de generații a preoților s -a realizat fie prin
pensionarea unora, fie prin încetarea din viață a altora, după an i îndelungați dedicați
îndrumării credincioșilor din ținutul Orăștiei; amintim aici doar cazul parohului Ioan
Basarab din Vaidei, care a decedat în 1901, la 76 de ani, dupa ce slujise la altar timp de
45 de ani786. O analiză a stării la nivelul protopopiatul ui, necesară datorită noii arondări, a
fost realizată în toamna anului 1901, arătând concret situația de pe teren: ,,În adevăr,
tractul gr. or. al Orăștiei s -a primenit mult în cei 3 -4 ani din urmă. Avem azi chiar mai
multe elemente preoțești tinere în tra ct decât bătrâne, elemente mai vii, mai dornice de
muncă, de înălțare a statului preoțesc și a prestigiului lor. Azi vorbind numai de vechiul
tract al Orăștiei, avem preoți noi în comunele Ludești -Costești, Dâncu Mare, Romoșel,
Orăștie, Romos, Turdaș, Petr eni, Gelmar, Măgura, Bucium; apoi preoți mijlocii, între
bătrâni și tineri, dar bărbați în floarea vieții, în comunele Tămășasa, Simeria, Șibot,
Căstău, Beriu, Dâncu Mic, Pișchinți, Sereca, Sibișel, și numai în puține comune mai
avem oameni vechi de ani. Î n jumătatea de peste Mureș a tractului, jumătate alipită la
Orăștie numai de la Anul Nou, proporția încă e cam așa, și mai ales devine așa prin noile
întregiri de parohii ce se fac”787.
Treptat, și ceilalți preoți înaintați în vârstă au lăsa t locul celor mai tineri,
parohiile vacante fiind ocupate una după alta de clerici din generația nouă: în 1902,
Orăștioara de Sus și Homorod -Suseni788; în 1905, Pișchinți, Folt și Mărtinești789. Totuși,
sinodul protoprezbiteral din 9 martie 1906 a constatat că încă erau vacante parohiile
Feredeu, Steuini, Voia, Almașul Mare -Joseni și Poiana ,,unde nici în urma concurselor
publicate nu s-au aflat concurenți” . Exemplele de mai sus au ceva în comun: faptul că
acele comunități erau situate în zona de peste Mureș, n ou alipită la tractul Orăștie, nu
aveau nici școli confesionale cu învățători calificați, iar credincioșii erau nemulțumiți că
,,ei trebuie să alerge la preoții comunelor vecine în trebuințele lor spirituale, și numai în

786 Moarte , în ,,Bunul Econom”, Anul II, nr. 39, 22 septembrie/6 octombrie 1901, p. 6.
787 Preoți noi , în Ibidem, nr. 43, 19 octombrie/2 noiembrie 190 1, p. 5 -6.
788 ,,Libertatea” , Anul I, nr. 46, 26 octombrie/8 noiembrie 1902, p. 3; Ibidem , nr. 47, 2/15 noiembrie 1902,
p.3.
789 ,,Bunul Econom” , Anul VI, nr. 6, 19 februarie n. 1905, p. 4; Ibidem , nr. 36, 24 septembrie n. 1905, p. 6.

254 a 2-a Duminică li se face serviciu public în biserică, iar la sărbătorile cele mari sunt în
continuu nemângâiați” . Starea de sărăcie îi îndepărta pe posibilii concurenți, așa cum s -a
întâmplat la Feredeu, unde ,,intrase într -un rând două rugări de concurs de la doi preoți,
însă în acelaș i timp informându -se de parochie și -au retras ambii concursele și astfel nu
s-a putut face alegere”790.
Sintetizând, putem afirma că evoluția profesională a clerului ortodox din
scaunul Orăștiei a urmat în perioada dualismului austro -ungar ac eeași rută, întâlnită
deseori în cazul unui umil slujitor al altarului, care presupunea parcurgerea mai multor
etape: studii teologice în cadrul unui seminar, participarea la un concurs în vederea
ocupării unui oficiu parohial vacant, hirotonirea și instal area ca preot în parohie. În cele
mai multe cazuri urmau păstoriri lungi și fructuoase asupra comunităților de credincioși,
dar au fost și situații în care tinerii preoți au renunțat la posturile lor în favoarea unor
slujbe din administrație cu venituri ma i mari ori au trimis în mod constant pețiții către
Consistoriul arhidiecezan și mitropolit, solicitând numirea într -o parohie nouă, mai
bogată și mai aproape de satul natal, sau chiar în satul natal. În asemenea situații se
explică de ce în anumite momente istorice clerul tractual era sub necesitatea districtului
Orăștie, o parte din parohii nu aveau preoți, iar cei existenți trebuiau să administreze
fiecare câte două ori chiar trei parohii. Lipsa de personal calificat s -a atenuat spre sfârșitul
secolului a l XIX -lea, atunci când parohiile vacante au fost întregite cu tineri cărora li s -a
înlesnit accesul la studiile teologice, pentru a putea apoi să urmeze o carieră preoțească.

Situația materială a preoților . Parcurgând în linii mari viața preoțimii orto doxe din
protopopiatul Orăștiei, să ne oprim puțin și asupra situației materiale a acesteia, veniturile
obținute generând pentru clerul districtual, în funcție de proporțiile lor, o stare de
securitate sau de insecuritate în plan economic, cu efecte asupra activității sacramentale și
pastorale. Starea de lucruri menționată în privința preoților români ortodocși, mai ales a
celor din lumea rurală, a fost constant una negativă, dar ea a evoluat în funcție de
contextul general și de anumite particularități. Do tația preoților ortodocși a parcurs un
drum sinuos, plin de discuții între autorități, cler și enoriași, mutațiile intervenite fiind
vizibile abia în a doua jumătate a secolului al XIX -lea prin prevederile unei legislații pe

790 Sinodul protoprezbitera l al tractului Orăștie , în Idem, Anul VII, nr. 15, 22 aprilie n. 1906, p. 2.

255 care statul dualist a elaborat -o. Anterior au fost numeroase cazurile în care, datorită
situației materiale precare, zelul misionar al preoțimii a scăzut, starea ei disciplinară s -a
înrăutățit, iar viața moral -religioasă a parohienilor s -a confruntat cu tot felul de primejdii.
Cum comun itățile nu aveau nici un interes să împingă lucrurile până la soluția extremă,
aceea de a nu beneficia de serviciile spirituale ale unui preot, între parohi și sate s -au
stabilit înțelegeri privind mijloacele de susținere a bisericii. Sfârșitul secolului a l XIX -lea
a marcat o noutate în privința îmbunătățirii veniturilor preoțești, prin introducerea
salariilor și a gradațiilor oferite de către stat, însă efectele lor pozitive în plan material au
fost atenuate de presiunea morală exercitată asupra preoților, care trebuiau deseori să -și
reprime rolul de îndrumători în plan național -politic pentru a beneficia de suportul
financiar oferit de statul dualist.
Legătura organică existentă între credincioși, biserică și preot încă din
perioada medi evală, făcea ca reprezentanții bisericii să se mulțumească în plan material
doar cu ceea ce primeau din partea enoriașilor. Aproape peste tot, veniturile preoțești erau
stabilite după tocmeala ce se făcea între preoți și credincioșii lor. Istoricul Ioan Lu paș,
investigând viața preoților români de altă dată, constata că preotul a fost cu totul legat de
sat, caracterizând astfel situația existentă în secolul al XVI -lea pe teritoriul transilvan:
,,Aproape tot așa de grea era și soarta preoților români, ca și a țăranilor. Pe când
preoții altor neamuri se bucurau de scutințe și favoruri însemnate din partea statului,
putând să ducă un trai tihnit și să -și îndeplinească înalta lor chemare duhovnicească,
preoții români era siliți să îndure toate lipsurile și asupr irile în rând cu credincioșii lor.
Adeseori se repetau poruncile mai înalte, ca ei să fie alungați de prin sate și despoiați de
avutul lor. Din partea dregătorilor, în loc de sprijin și ocrotire, întâmpinau cuvinte de
mustrare și batjocură. Astfel ei au ră mas avizați numai la darul de bună voe al
credincioșilor, împărțind cu ei frățește zilele cele multe de durere și puținele clipe de
bucurie. Poporul văzând preoții săi arând, semănând, secerând, treerând, și lucrând
orice lucru greu în rând cu ceilalți rom âni, a prins a -i iubi din ce în ce mai mult, a le
asculta cuvântul și a le urma sfatul. Astfel s -a înfiripat o legătură intimă trainică și
folositoare între preoți și poporenii lor, deopotrivă de umiliți și unii și alții”791.

791 Ioan Lupaș, op.cit ., p. 63.

256 Deși unii mitr opoliți, ca Sava Brancovici și Varlaam, au încercat
îmbunătățirea veniturilor preoților, din cauza sărăciei credincioșilor, clerul ortodox a
rămas în aceeași stare materială strâmtorată, surprinsă în preajma realizării Unirii cu
Biserica Romei într -o scris oare a generalului Rabutin, care în 1698 arăta guvernului
ardelean că ,,preoții români pătimesc de sărăcie astfel încât traiul vieții și -l câștigă mai
mult cerșind, decât predicând”792. Dacă Unirea religioasă le -a adus unele beneficii
preoților care au primi t noua religie, în schimb, aceeași imagine a unei situații materiale
precare s -a păstrat în dreptul preoților ortodocși. Semnificativ în acest context ni se pare
raportul generalului Christian Rall, din 1777, în care se sublinia că sărăcia determina o
înapoiere culturală a clerului ortodox, ,,căci cei mai mulți dintre ei sunt așa de rău plătiți,
încât n -ar avea din ce trăi și din ce își susținea familiile, dacă n -ar fi cuprinși cu lucrul
câmpului și cu munca brațelor”793.
În 1783, Ghedeon Nichitici, deși nu a reușit să amelioreze starea materială a
clerului rural, a introdus ,,sidoxia”, o taxă de 2,50 creițari pe care fiecare familie ortodoxă
din Transilvania o achita pentru dotația cu 4.000 de florini a episcopului. Noua taxă va
supraviețu i până în secolul al XX -lea, cu denumiri și valori diferite. Episcopul Vasile
Moga a ridicat la 5 creițari impozitul pentru fondul sidoxial, din el fiind sprijinit financiar
nu doar episcopul, ci și profesorii seminarului din Sibiu, acordându -se și 4 burse pentru
studii la Viena794. În 1913, sidoxia a fost casată în Arhidieceza Sibiului, luându -i locul o
,,dare culturală” plătită de către toți cei cu drept de vot în sinoadele parohiale, din noul
impozit fiind alimentate ,,Fondul cultural” (destinat ajutorării școlilor primare) și salariile
funcționarilor bisericii. ,,Darea culturală” era structurată pe 6 categorii (de 20, 10, 5, 2, 1
coroane și de 30 de fileri), sumele fiind colectate anual prin epitropiile parohiale și
trimise direct Consistoriului sibian. În episcopiile Arad și Caransebeș a fost păstrată
sidoxia, dar s -a introdus și un ,,impozit general” asupra tuturor intelectualilor, structurat
pe 4 categorii (de 30, 20, 10 și 5 coroane pe an)795. Sidoxia, apoi ,,darea culturală”, au
fost impuse și comunități lor din protopopiatul Orăștie, dar încasarea lor a fost anevoioasă,

792 Ibidem , p. 89 -91.
793 Ibidem , p. 147.
794 Ioan M. Bota, op. cit. , p. 207, 209.
795 Onisifor Ghibu, Viața și organizaț ia bisericească , p. 27.

257 astfel că s -au acumulat restanțe mari din partea credincioșilor, impozitul bisericesc
ajungând treptat o adevărată neplăcere, chiar un mare necaz, pentru unii dintre parohieni.
În privința veniturilor preoților parohi din comunitățile ortodoxe, situația a
rămas neschimbată și în prima jumătate a secolului al XIX -lea, starea materială a
preoților fiind condiționată de contribuția enoriașilor. După vechiul obicei, conform
căruia ,,biserica se făcea și se susținea exclusiv din puterile credincioșilor, preotul de
asemenea” , parohul local beneficia de o ,,porție canonică” sau ,,eclejie” (o suprafață de
pământ, primită de biserică și lăsată preotului spre folosire), ,,stola” (veni turile de
epitrahil), clacă (zile de lucru ,,cu palma” sau ,,cu vitele”), plus ,,naturalii” (o ,,ferdelă”
de porumb sau de alte produse, pe an)796.
În perioada liberalismului austriac, preoții ortodocși din Transilvania nu au
beneficiat de salarii din partea statului , ci s -au întreținut din resurse proprii, adică sesii
parohiale și mai cu seamă din daniile credincioșilor. Sinodul diecezan din 1860 a cerut
monarhului vienez acordarea din bugetul statului a unui ,,ajutor spre întâmpinarea
cheltu ielilor, ce se cer la o Mitropolie și Episcopiile ei cu privire la trebuințele ei
bisericești și școlare” . Rugămintea a devenit realitate și prin ordinul imperial nr. 3093
din 29 mai 1861, s -au oferit Episcopiei de la Sibiu ,,din vistieria statului 25.000 fl. anuali,
și anume: o mie pentru Seminariu și 24.000 ca ajutoriu pentru preoțimea eparhială”797.
Această dotație anuală de la bugetul de stat pentru ajutorarea preoților săraci a fost
distribuită, până în 1883, de către ierarhul sibian, în înțelegere cu Co nsistoriul
arhidiecezan, pe baza recomandărilor primite din partea protopopilor în legătură cu starea
materială și meritele celor propuși pentru a primi sumele respective.
Preoții ortodocși din protopopiatul Orăștiei au beneficiat și ei de așa -numitul
,,ajutor împărătesc”, pe baza recomandărilor făcute de protopopul Nicolae Popovici către
Arhiepiscopia din Sibiu. Astfel, în anul 1868 s -au împărtășit din subsidiul împărătesc
,,cinci preoți săraci și vrednici” din parohiile Vaidei, Beriu, P etreni, Pricaz și Mărtinești
cu câte 60 de florini, iar protopopul din Orăștie cu 120 de florini, suma totală fiind de 420
florini798. Peste doi ani, în 1870, arhiepiscopul Șaguna comunica lista celor acceptați

796 Ibidem , p. 26, 40.
797 Apud Paul Brusanowski, Reforma constituțională din Biserica Ortodoxă a Transilvaniei între 1850 –
1925 , Cluj -Napoca, 2007, p. 96.
798 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 3/1868, f. 50, 53.

258 pentru ajutorul financiar, pe ea figurând o tre ime din clerul orăștian, ceea ce arăta starea
materială dificilă a comunităților păstorite: un protopop (Orăștie), 9 parohi (din Pișchinți,
Sibișelu Nou, Beriu, Binținți, Dâncu Mare, Orăștioara de Jos, Turdaș, Șibot, Romoșel) și
un capelan (Orăștie). Ierar hul sibian făcea și o recomandare în legătură cu modul de
utilizare a sumelor primite, scriind că ,,numai acelor preoți dau ajutorul material, adică
banii, care o parte mică întrebuințează spre cumpărarea cărților luminătoare, de care au
lipsă”799. Din ,,mil a împărătescă în 1873” s -au împărtășit preoți din 6 parohii (Binținți,
Pricaz, Sibișelu Nou, Mărtinești, Orăștie, Romoșel) cu câte 50 de florini, iar protopopul
din Orăștie cu 120 de florini, suma totală fiind de 420 florini800.
Regulile d istribuirii dotației anuale de 24.000 de florini pentru preoții slujitori
în parohii sărace s -au modificat prin ordinul ministerului cultelor și instrucțiunii publice
din 22 septembrie 1875. Venit în urma unor acuze ale preoților, că la centrul eparhial
ajutorul era distribuit incorect, actul preciza că din acel moment împărțirea banilor urma a
se face direct de către minister, destinatarii dotației fiind la latitudinea ministrului. Suma
care rămânea nerepartizată era pusă la dispoziția mitropolitului și Co nsistoriului, spre a fi
împărțită altor preoți. De asemenea, de ajutor urmau să beneficieze și comunele
bisericești, nu doar preoții801. Prin aplicarea acestor prevederi, din ,, ajutorul de stat
resolvit pe anul 1875 ” mitropolitul Miron Romanul a împărtășit 5 preoți (din Binținți,
Orăștie, Dâncu Mare, Romos, Șibot) cu câte 50 de florini, iar pe protopopul din Orăștie
cu 200 de florini, suma destinată tractului Orăștiei fiind de 450 florini802. În acest context
amintim și gestul parohului Vasile Basarab din Romos , care pentru completarea
veniturilor preotești, la 12 aprilie 1876 a înaintat o cerere pentru a primi 100 de florini din
ajutorul de stat pe 1875 (suma maximă admisă pentru un preot de rând) și permisiunea de
a înființa o societate pe acțiuni pentru explo atarea apelor minerale de la Geoagiu de Jos.
La 12 mai 1876, Consistoriul din Sibiu i -a răspuns că cererea lui pentru ajutor va fi luată
în considerare la timpul potrivit, iar întemeierea societății pe acțiuni ,,i se permite, cu
acea condițiune însă, ca nu cumva prin afacerile acestea de natură privată economică să
pătimească onoarea și demnitatea tagmei lui preoțești, sau dânsul să fie abătut de la

799 Ibidem , dos. 6/1870, f. 20.
800 Ibidem, dos. 3/1873, f. 5 -6.
801 Paul Br usanowski, op. cit., p. 174.
802 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 3/1876, f. 12 ; Ibidem , dos. 1/1876, f. 28.

259 împlinirea datorințelor sale oficiale” . În final, la 16 iulie 1876 i -a fost acordat un ajutor
de 50 de florin i (suma minimă admisă pentru un preot de rând) din dotația
corespunzătoare anului 1875803.
Ultimele documente pe care le -am identificat în Fondul Protopopiatului
Ortodox Orăștie, referitoare la ajutorul de stat, sunt legate de anul 1 881. În distribuirea
banilor au fost cuprinși protopopul din Orăștie, cu 200 de florini și un număr de 8 preoți,
din parohiile: Beriu, Binținți, Orăștie, Turdaș, Pricaz, Orăștioara de Sus, Șibot și Petreni,
cu câte 50 de florini, suma totală ridicându -se la 600 de florini804.
Această dotație anuală, chiar dacă era într -un cuantum modest, a contribuit la
îmbunătățirea stării materiale a preoților și protopopilor ortodocși români din tractul
Orăștiei. Deoarece ordinul din 22 septembrie 1875 fu sese aplicat trunchiat, prin decretul
din 18 ianuarie 1884, ministrul Trefort Ágoston anunța că cererile preoților și ale
parohiilor urmau a se înainta direct la minister, observațiile mitropolitului asupra
dosarelor aveau doar un rol consultativ, iar deci zia finală îi aparținea ministrului, plata
efectuându -se în numele său prin preceptoratul zonei în care locuia solicitantul805. În
presa vremii am identificat câteva nume de preoți din ținutul Orăștiei care au beneficiat
de ajutor și după aplicarea noului re gulament, cea mai importantă acuzație care li s -a adus
cu privire la faptul că au adresat cereri de ajutor direct ministerului și că au primit bani,
fiind aceea că astfel au fost răsplătiți pentru ,,servicii aduse maghiarismului ”, și nu
pentru situația mat erială slabă. Statistica îi contrazicea însă pe contestatari, parohii care
au solicitat sprijinul statului fiind păstorii unor comunități cu puțini credincioși în anul
1887, sub 300 de suflete, ceea ce înseamnă puține familii: Gelmar cu 235 de suflete (63
de familii) și Mărtinești cu 299 de suflete (67 de familii)806 Preoții care au cerut și au
primit de la ministerul cultelor și instrucțiunii publice câte 50 de florini au fost Avram
Popovici din Mărtinești și Iosif Dragotiel din Gelmar807.
Desigur că acest ajutor financiar oferit de la centru era unul modest, iar
îmbunătățirea dotațiunii preoților rămânea a se împlini prin concursul și prin sacrificiile

803 Ibidem , dos. 3/1876, f. 3, 12.
804 Ibidem, dos. 3/1882, f. 4.
805 Paul Brusanowski, op. cit., p. 176 -177.
806 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 1/1887, f. 13.
807 Scirile dilei, în ,,Gazeta Transilvaniei”, Anul LI, nr. 58, 15 (27) martie 1888; Ibidem , nr. 83, 14 (26)
aprilie 1888.

260 credincioșilor din comunitățile locale, chemați a conlucra pentru a spori averile
biserice ști. Administrate corect, chivernisite cu grijă și extinse după puteri, proprietățile
bisericești puteau să -i asigure preotului ortodox o stare materială mai bună și întreținerea
unei familii numeroase, alături de utilizarea mai judicioasă a timpului în ca re nu era
ocupat cu servicii religioase, putându -se dedica studiului de exemplu. Prin urmare, pe tot
parcursul dualismului austro -ungar, parohiile au păstrat sarcina de a se îngriji de o dotație
corespunzătoare a preoților ortodocși, așa cum se întâmpla și în cazul altor confesiuni din
Transilvania.
Credincioșii din protopopiatul Orăștie au fost la rândul lor preocupați ca
dotarea clerului pastoral din comunități să se realizeze prin dezvoltarea progresivă și fară
piedici a parohiilor și p rin ridicarea statului preoțesc, în toate privințele fiind necesare
respectarea autonomiei și intereselor bisericești, precum și a legilor statului. De altfel,
prin ,,Statutul Organic”, credincioșii erau obligați să suporte toate cheltuielile reclamate
de bunăstarea bisericii și a școlii. Comunitățile au stabilit veniturile clerului după
tocmeala ce se făcea între preoți și credincioșii lor, uneori anumite obligații materiale
fiind transformate în bani, în funcție de prosperitatea parohiei. Să vedem cazul s atului
Romoșel, care s -a înțeles cu parohul să -i acorde un salariu anual de 140 de florini
începând de la 1 iulie 1867, banii adăugându -se porțiunii canonice formată din 6 loturi de
pământ. La rândul său, preotul a declarat că ,,renunță de la 1 ianuarie 18 68 la cele 8 cupe
de bucate ce a luat până acum de la fiecare casă”808. În ceea ce privește stola, nu exista o
normă unitară pe teritoriul Mitropoliei, ea având valori diferite de la o eparhie la alta, de
la un sat la altul, după obiceiul moștenit de la gene rațiile anterioare de credincioși. În
protopopiatul Oraștie, satul Costești și preotul Ioan Popovici au încheiat la 17 februarie
1870 un protocol scris, prin care au stabilit următoarele taxe stolare pentru credincioșii
din parohie: ,,Parohul nostru să cap ete de la îngropăciune pentru morții 2 fl. și de la
pruncii până la 7 ani 1 fl.; de la cununii 1 fl.; maslu 30 cr.; botezu 20 cr.; festanie 10 cr.;
cununa anului 32 cr.; Paștile 40 cr.”809.
Toate veniturile de care putea beneficia un preot erau vizibile în momentul
vacantării unei parohii și deschiderii unui concurs pentru viitorul paroh. Comunitățile

808 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 3/1868, f. 30.
809 Ibidem , dos. 3/1870, f. 12.

261 făceau cunoscute atunci ,,emolumentele” de care urma să beneficieze cel care ar fi
câștigat concursul, în funcție de ofertă scaunul protoprezb iteral înregistrând o mulțime de
cereri sau un dezinteres major privind ocuparea respectivei parohii vacante. Să luăm drept
exemplu venitul preoțesc din parohia Dâncu Mic pe anul 1882, așa cum apare în
condițiile de concurs pentru ocuparea postului de paro h, vacant în acel moment: a)
porțiune canonică – arător și fânațe 15 iugăre, care aduc un venit anual de 200 florini; b)
casa parohială cu două încăperi, o șură, lângă care se întinde o grădină de 600 stânjeni
pătrați, care aduce un câștig anual de 20 flor ini; c) de la 116 fumuri, 70 ferdele cururuz
sfărâmat a 16 coșuri; stipulat ferdela a 1 florin dă 70 florini și 116 zile a 40 creițari dă 46
florini și 40 creițari; d) venitele stolare – înmormântările 30 florini anual; cununii 20
florini anual; botezul pr uncilor 3 florini anual; celelalte venituri stolare (sfințitul paștilor,
maslu, sfestanie, altele) 20 florini anual; boboteaza de la 116 case câte 10 creițari, cu totul
venitul e 11 florini și 60 creițari. Cumulând aceste sume, rezultă că veniturile următo rului
preot ortodox din parohia Dâncu Mic se ridicau la 421 de florini anual, o dotație specifică
unei parohii de clasa a III -a810.
În ajutorul preoților și în încercarea de a îmbunătăți starea lor materială și
implicit calitatea servic iilor religioase pe care le ofereau comunităților au venit, pe cale
ierarhică -administrativă, Congresul Național Bisericesc, Sinodul arhidiecezan din Sibiu și
arhiepiscopul sibian. Astfel, Congresul din 1870 a decis ca veniturile anuale ale preoților
să se împartă după clase la nivelul întregii mitropolii. Sinoadele eparhiale aveau sarcina
de a realiza clasificarea, iar pentru uniformitate consistoriile eparhiale urmau să
desemneze pentru fiecare protopopiat câte o comisie de 3 (un protopop și doi mireni) c are
să strabată fiecare comună bisericească pentru a aduna datele necesare (averea bisericii,
numarul și dotația preoților, numărul credincioșilor). După colectarea informațiilor, ele
erau înaintate pentru dezbateri sinoadelor eparhiale, acestea redactând un proiect ce urma
să fie analizat în Congres. Sinodul arhidiecezan din 1871 a hotărât împărțirea parohiilor
în trei clase : I (cu 1.200 -1.500 de credincioși, salariul parohului de minimum 800 de
florini) ; II (cu 1.000 -1.200 de credincioși, salariul paroh ului de 600 de florini) ; III (cu
maxim 1.000 de credincioși, salariul parohului de 400 de florini). Principiul utilizat la
stabilirea dotației preoților lua în calcul veniturile rezultate din cultivarea pământului sau

810 Ibidem , dos. 4/1882, f. 4.

262 alte venituri anuale. Dacă acestea er au insuficiente, se luau în seamă sumele rezultate din
taxele stolare ; dacă nici cu ele nu putea fi asigurat salariul preotului, se apela la
contribuția anuală a credincioșilor în bani sau produse agricole. Doar în cazuri extreme,
se admitea recurgerea la ajutorul de stat. Nu era permisă utilizarea averii parohiale pentru
plata preoților, decât dacă nu exista o altă soluție811.
În 1872, principiile enunțate de Sinodul arhidiecezan au fost aplicate la nivel
teritorial și în protopopiatul O răștiei de către ,,comisia consistorială ambulatore ”.
Aceasta a străbătut în cursul anului ,,fiecare comună bisericească din tractul Orăștiei
pentru și în privința îmbunătățirii stării preoților” și peste tot a încheiat protocoale
,,după venitul computat p e 5 ani” . Drept urmare, la 17 martie 1873 a avut loc ședința
extraordinară a sinodului protoprezbiteral al tractului Orăștiei, în care s -a discutat raportul
comisiei consistoriale, trimis deja Sinodului arhidiecezan din anul anterior. Protopopul
Nicolae Po povici i -a anunțat pe membrii prezeți din cler și din mireni că scopul adunării
era ,,să se pertracteze dotațiunea preoților din tractul ac esta și îmbunătățirea sorții lor,
în sensul hotărârilor Sinodului arhidiecezan din 1871 ”, constatându -se din raportul
comisiei că parohiile se clasificau după criteriile cerute de respectivul Sinod sibian astfel:
clasa I – două parohii (Orăștie, Vinerea); clasa a II -a – 14 parohii (Balomir, Beriu,
Căstău, Pricaz, Romos, Romoșel, Sibișelu Vechi, Șibot, Vaidei, Binținți, D âncu Mare,
Ludești cu filia Costești, Orăștioara de Jos cu filia Bucium, Orăștioara de Sus); clasa a
III-a – 12 parohii (Sereca, Sibișelu Nou, Turdaș, Gelmar, Mărtinești cu filia Turmaș,
Măgura cu filia Jeledinți, Petreni, Pișchinți, Simeria cu filia Râpaș , Tămășasa, Toltia
Mare cu filia Toltia Mică, Dâncu Mic). Din cele 34 de comune bisericești (28 de parohii
și 6 filii), pentru a corespunde clasificării și a avea veniturile prevăzute de lege, unora li
s-a recomandat să aibă grijă ca ,,restul ce mai lipseș te spre a ajunge în această clasă
parohia amintită, să facă a se împlini” . Dar situația economică generală era grea, ceea ce
a făcut ca hotărârea finală a sinodului protoprezbiteral să reflecte pesimismul în legătură
cu dotația preoților ortodocși din trac tul Orăștiei: ,,Sinodul protopresbiteral considerând
lipsa cea mare de bucate ce este între oameni despre o parte, iar despre altă parte anii
cei 2 espirați fiind foarte slabi, decide că acum nu e consultu a eși în privința

811 Paul Brusanowski, op. cit. , p. 196 -197.

263 îmbunătățirii sorții preoților, pentru că prevede de mai nainte, că nu va veni la nici un
rezultat îmbucurător și așa recomandă, ca încercarea aceasta să se lase pe alt timp mai
favoritoriu”812.
Problema dotației preoților a rămas în continuare în atenția forurilor
conducătoare ale Mitropoliei Ortodoxe din Transilvania, încercându -se reglementarea ei
prin adoptarea unor regulamente privind parohiile, în care erau aduse unele completări în
ceea ce privește salarizarea parohilor. ,,Regulamentul pentru parohii în provincia
mitropolitană a Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria și Transilvania” (1878), aprobat
de Congresul Național Bisericesc, specifica faptul că veniturile sigure anuale ale unui
preot erau următoarele: a) salariul în numerar; b) folosirea casei, curții și a grădinii
parohiale, precum și a porției canonice; c) venitul stolar; d) plățile în produse ale solului;
e) alte prestații sigure făcute preotului din partea credincioșilor. Celelalte venituri
preoțești erau considerate ocazionale, nu erau cuprinse în ,,ven itul sistemizat”, dar
trebuiau constatate și reglate după împrejurări în fiecare parohie prin Consistoriile
eparhiale. De altfel, Consistoriile eparhiale aveau sarcina de ,,a priveghea ca veniturile
preoțești sistemizate nici într -un chip să nu se împuține ze”, iar Sinoadele eparhiale se
îndatorau cu ,,clasificarea parohiilor și regularea calificarii candidaților la preoție”813.
Ultimul deceniu al secolului al XIX -lea a adus schimbări în ceea ce privește
salarizarea preoților, mai întâi prin impunerea legilor politico -bisericești din 1895.
Introducerea căsătoriei civile și a matricolelor de stat a avut urmări nu doar asupra
preoților ortodocși, ci și asupra clericilor altor confesiuni, provocând o diminuare a
veniturilor. Protopopii ortodocși au pierdut taxa percepută pentru acordarea ,,licenței de
căsătorie”, eparhiile fiind îndrumate să găsească alte mijloace financiare814. Prin Articolul
de lege XIV din 1898 s -a introdus completarea veniturilor preoțești din fondul de stat,
numai pentru cleru l necatolic. Întregirea dotației (,,congrua”) din vistieria statului a
încadrat preoții ortodocși în două categorii, potrivit pregătirii școlare a fiecărui preot,
astfel că întregirea era realizată în mod disproporționat: un preot cu studii superioare (8
clase gimnaziale și studii teologice de 3 ani, cu examen de calificare preoțească) primea
întregire până la 800 de florini, în timp ce un preot cu studii inferioare primea întregire

812 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 1/1872, f. 4 -9.
813 Ioan-Vasile Leb et alii, Instituții ecleziastice. Compendiu , p. 353 -354.
814 Paul Brusanowski, op. cit. , p. 181.

264 până la 400 de florini. Legea permitea preoților cu o pregătire inferioară să-și poată
completa ulterior liceul pentru a dobândi întregirea salariului până la 800 de florini, astfel
că numărul elevilor la seminariile de la Sibiu, Arad și Caransebeș a crescut simțitor.
Salariul însă nu se primea întreg, ci din el se scădeau venitu rile obținute de preot din
parohie (după porția canonică, zilele de muncă, contribuțiile în natură ale credincioșilor,
taxele stolare), preotul primind doar diferența până la suma de 800 de florini (1.600 de
coroane) sau 400 de florini (800 de coroane). De oarece majoritatea preoților ortodocși
aveau o ,,clasificație inferioară”, ei s -au bucurat într -un numar destul de restrâns de
îmbunătățirile aduse prin această lege. Trebuie menționat și faptul că anumite prevederi
ale legii aveau un substrat politic și a fectau autonomia Bisericii, expunându -i pe preoții
ortodocși la arbitrarul unor funcționari de stat cu resentimente față de români. Este vorba
despre o serie de articole care precizau că orice preot acuzat pentru delicte de moralitate
și manifestarea unei atitudini dușmănoase față de statul ungar, chiar dacă autoritatea
bisericească ar fi constatat nevinovăția lui, își pierdea ,,congrua” dacă hotărârea forului
disciplinar al Bisericii nu era acceptată de minister. Astfel, orice denunț trebuia luat în
consid erare, preotul era judecat, iar ministerul putea sista oricând dreptul de ajutor din
partea statului, fiind vizați mai ales clericii cu ,,sentimente nepatriotice”815.
După adoptarea legii din 1898, pe adresa Consistoriului arhidiecezan au fo st
expediate numeroase cereri pentru completarea veniturilor preoțești din fondul de stat.
Printre ele s -a aflat și solicitarea lui Chirilă Teacoi, cel care în anul 1899 păstorea peste
cele 200 de familii cu 888 de credincioși din parohia Dâncu Mare, situa tă în protopopiatul
Orăștiei816. Aflat în serviciul ortodoxiei de 40 de ani, parohul a cerut un ajutor financiar
de 100 de florini pentru că în acel an, datorită unor calamități naturale, ,,întreaga sa
recoltă a fost distrusă de grindină și s -a văzut pus în această situație” . De asemenea, el
sublinia că se află într -o situație materială precară și datorită procesului pe care l -a purtat
împotriva comunei politice, pentru a putea susține comuna bisericească Dâncu Mare817.
Prin Articolul de lege XIII din 1909, ministrul Apponyi a adus unele
modificări celui din 1898, extinzând întregirea de salariu și pentru clerul romano -catolic.

815 Ibidem , p. 182 -185.
816 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 1/1899, f. 2.
817 Apud Valeria Soroștineanu, Viața rel igioasă și sentimentul religios în Arhiepiscopia ortodoxă a
Transilvaniei în timpul mitropolitului Ioan Mețianu (1899 -1916) , ediția a II -a, Cluj -Napoca, 2005, p. 71.

265 În cazul ortodocșilor se prevedea că, dacă o parohie era acoperită de un preot cu studii
inferioare, la o eventuală nu mire a unui preot cu studii superioare, acesta nu primea
întregirea (,,congrua”) până la 1.600 de coroane, ci numai până la 800 de coroane, cât a
avut antecesorul lui. Excepție se făcea doar atunci când comunele care solicitau întregirea
superioară pentru parohul lor aveau peste 800 de suflete, iar parohia asigura din veniturile
ei jumătate din diferența de 800 de coroane (adică 400 de coroane). O condiție nouă
pentru dobândirea ,,congruei” era cunoașterea limbii maghiare și s -a păstrat posibilitatea
retrag erii ajutorului de stat de către ministru atunci când acesta ,,are cunoștință că preotul
nu-și îndeplinește îndatoririle față de ordonanțele ministeriale”818. Legea din 1909 a
urmărit reducerea cheltuielilor de la bugetul statului, dar a reușit ca la nivel l ocal să
provoace neânțelegeri între preot și credincioși pe tema salarizării. Dacă din punct de
vedere material, ,,congrua” a fost ,,o ușurare pentru preoți” , în schimb, din punct de
vedere moral, a fost ,,o mare povară, căci le impunea să -și calce adesea pe inimă și să -și
neglijeze datoriile de ordin național și politic” . Ceva ce a părut favorabil la început, cu
timpul a devenit o veritabilă ,,sabie a lui Damocle”819.
Din anul 1913, prin Articolul de lege XXXVIII, parohii aparținând tutur or
confesiunilor recepte puteau beneficia de gradații (,,cvincvenalii”). Aceste gradații se
acordau din 5 în 5 ani și au fost stabilite în sume crescânde, în funcție de vechimea în
serviciul preoțesc: 400 de coroane (vechime de 5 ani), 800 de coroane (vech ime de 10
ani), 1.000 de coroane (vechime de 15 ani), 1.200 de coroane (vechime de 20 de ani) și
1.400 de coroane (vechime de 25 de ani). Legea a impus o serie de restricții clerului
ortodox, gradațiile fiind acordate numai preoților cu studii superioare s au nivel complet
de calificare. Preoții cu o calificare completă, dar care aveau statutul de suplinitori sau
catiheți, primeau doar jumătate din cuantumul stabilit drept gradații, și numai după
împlinirea vechimii de 5 ani de serviciu. Legea mai prevedea c ă se puteau acorda gradații
parohilor numai până la atingerea nivelului salariului de 3.000 de coroane. Preoții care
aveau deja acest salariu, nu mai primeau gradații820. Aplicarea acestei legi a îmbunătățit
foarte puțin situația preoților, cei cu studii sup erioare intrând greu în posesia banilor care
li se cuveneau, iar cei cu studii inferioare erau excluși de la acordarea gradațiilor.

818 Paul Brusanowski, op. cit. , p. 193.
819 Onisifor Ghibu, Viața și organizaț ia bisericească , p. 39.
820 Paul Brusanowski, op. cit. , p. 194.

266 Dacă marea majoritate a clericilor ortodocși au beneficiat de o dotație modestă,
în ceea ce privește venitur ile protopopilor, datorită resposabilităților crescute pe care le
aveau, și sursele bănești erau mai substanțiale decât ale preoților simpli. La începutul
secolului al XX -lea, veniturile unui protopop din Arhidieceza sibiană cuprindeau mai
multe resurse fi nanciare : salariul de preot (1.600 de coroane anual, corespunzător unei
parohii de clasa I), indemnizația de protopop (1.500 de coroane anual), gradații de
vechime (10% după salariu, din 5 în 5 ani), alte venituri (50 de coroane la fiecare
instalare de pre ot; diurnă de 10 coroane pe zi și ra mbursarea cheltuielilor de transport cu
ocazia vizitelor canonice, a inspecțiilor școlare, a examenelor și a altor întrevederi
locale). În episcopiile Arad și Oradea, salariul protopopilor era mai modest, de 600 de
coroa ne, iar în eparhia Caransebeș de 400 -500 de coroane, dar în aceste dioceze ei
încasau și așa -numitul ,,bir protopopesc ”821.
Situația materială a clerului ortodox în perioada dualismului austro -ungar
prezintă istoricul unei evoluții delimitat ă de constrângeri comunitare și de fețele sărăciei,
pe de o parte, de influențele culturale și economice ale vieții moderne care au atins și
comunitățile românești de la sfârșitul secolului al XIX -lea, pe de altă parte. Astfel s -a
început o mișcare pentru creșterea unei generații de preoți nu numai învățate, dar și cu o
stare materială mai bună, care să -i ajute la păstrarea ținutei și prestigiului lor de demnitari
bisericești. Un tablou al evoluției clasei preoțești din Arhidieceză a fost prezentat în
Sinod ul din 1912 de către Octavian Goga, cel care în discursul său arăta importanța
situației materiale pentru clerul ortodox din secolul al XX -lea, subliniind că prin evoluția
preotului de la un ,,țăran deghizat” la o persoană cultivată au crescut și mijloacel e
materiale necesare unei vieți decente pentru un slujitor al altarului: ,,Preotul trecutului
nostru cu toate atribuțiile tagmei lui e strâns legat de rostul patriarhal al vremurilor de
demult. Nici prin pregătirea lui culturală, nici prin starea lui mater ială el nu cade
departe de parohienii cărora le citește povețele sfinte ale molitfelnicului. […] Preotul din
zilele noastre nu se mai aseamănă cu înaintașii săi. El nu mai e produsul unui mediu
patriarhal ci e intelectual purtat prin școli, cu sufletul plă mădit din îndrumările unei

821 Onisifor Ghibu, Viața și organizaț ia bisericească , p. 41.

267 educații moderne, care simte în mod firesc exigențele curente ale societății culte. Cu
schimbarea stării culturale se schimbă fatalmente și necesitățile materiale ale vieții”822.

Starea disciplinară a preoților. Pe lângă probl emele administrativ -bisericești,
protopopul ortodox din Orăștie s -a confruntat și cu cele de indisciplină în rândul clerului.
Actele de natură indisciplinară se referă la o problematică diversă, și s -au soluționat prin
efectuarea unor anchete de către o co misie și luarea unor măsuri în legătură cu cele
constatate : avertisment, suportarea cheltuielilor de judecată, sistarea temporară din
funcție sau chiar suspendarea pe un termen nelimitat. Nu am întâlnit situații în care să se
recurgă la excluderea din rând ul clerului, explicația fiind probabil numărul redus de
preoți dar și faptul că problemele cercetate nu au necesitat o pedeapsă atât de gravă.
Conform documentelor cuprinse în Fondul Protopopiatului Ortodox Orăștie, numărul
cauzelor disciplinare nu a fost unul foarte ridicat, din actele examinate rezultând că în
intervalul temporal 1868 -1888 au fost cercetați, pedepsiți sau iertați preoți din parohiile
Orăștie, Ludești cu filia Costești, Orăștioara se Sus, Dâncu Mare, Măgura și Vaidei. Anul
cu cel mai ridic at procent de chestiuni disciplinare ale preoților a fost 1869, iar ulterior
anului 1888 existența unor probleme în comportamentul clerului din acest perimetru
geografic nu mai este confirmată de mărturii arhivistice.
Cum preotul se găse a în centrul vieții publice și activitatea sa se desfășura sub
privirile celorlalți, conducătorii Bisericii ortodoxe au elaborat recomandări precise în
privința purtării în societate și a ținutei vestimentare, pe care le -au transmis periodic prin
intermedi ul circularelor. Dar nu întotdeauna preoții reușeau să se ridice la înălțimea
misiunii lor și prin contaminarea cu ispitele vremii avea de suferit nu doar situația lor
moral -religioasă ci și îndeplinirea datoriei în oficiul parohial. Documentele amintesc
faptul că unii preoți erau ,,iubitori de băuturi”, situație întâlnită și la Orăștie, unde
conducătorul prefecturii Orăștie, dr. Friedrich Thiemann, nota în cadrul unui raport
confidențial din 1857: ,,Stări foarte curioase în cârciumi: popii, civilii și țăra nii mâncă și
beau la aceiași masă”823. Chiar dacă preoții cu o valoare morală superioară erau,
probabil, majoritari numeric, existau preoți cu moravuri slabe și abaterile lor au lăsat

822 Octavian Goga, Starea materială a preoților și protopopilor noștri , în ,,Luceafărul”, Anul XI, nr. 15, 8
aprilie 1912, p. 281 -282.
823 Apud Emil Ge lu Molnar, op. cit. , p. 25.

268 urme în documentele vremii, iar poporul le -a sancționat scăderile atunci când erau poate
prea mulți care duceau o viață ușoară și veneau prea des în conflict cu morala
evanghelică.
Abaterile de orice natură ale clerului erau judecate de ierarhii bisericești și nu
de autoritățile statului, care nu au intervenit în aceste procese, Biserica Ortodoxă din
Transilvania având autonomia garantată prin ,,Statutul Organic ”. În numeroase circulare,
arhiepiscopul a recomandat preoților să umble îmbrăcați regulamentar, pentru că
,,purtarea costumului preoțesc, o pretinde de la preot, nu numai bunacuviință, dar și
ordinea și disciplina bisericească”824. Portul preoțesc era văzut ca un semn exterior al
demnității preoțești, iar faptul că numeroși reprezentanți ai bisericii preferau veșmintele
civile, considerate nepotrivite de c ătre ierarhi, atrăgea după sine suspendarea sau o altă
pedeapsă. Un astfel de caz, legat de îmbrăcămintea preoțească, i -a avut ca protagoniști pe
preoții din protopopiatul ortodox Orăștie, care în 1868 au fost acuzați in corpore că nu
respectă regulamentel e bisericești aflate în vigoare. Prin decizia Nr. 766 din 27 iulie
1868, Consistoriul arhidiecezan îi comunica protopopului Nicolae Popovici că, ,,din surse
demne de credință a aflat că preoții din tractul Orăștie vin cu grămada în fiecare zi de
târg la Or ăștie fără îmbrăcăminte cuviincioasă preoțească, intră prin cârciumi și acolo
petrec și fac de rușine biserica noastră și clerul” . De aceea, protopopului i se recomanda
să anunțe clerul districtual despre nemulțumirea Consistoriului, să păstreze disciplina și
să fie ,,nespus de rău” cu cei care o încalcă, deoarece era direct răspunzător. Pedeapsa
impusă tuturor preoților ortodocși din protopopiatul Orăștiei era una de ordin financiar: s-
a stabilit ca, din acel moment înainte, toți preoții care vor veni la t ârgul săptămânal sau de
țară să se prezinte la sediul protopopiatului pentru a se înscrie într -un protocol și a depune
1 florin pe seama fondului școlii confesionale din Orăștie ; taxa se achita la fiecare
prezență în oraș. Odată la 3 luni, scaunul protopop esc din Orăștie urma să trimită la
Consistoriu un extras cu ,,numele preoților veniți la târg și banii intrați ”. Preoții care nu
respectau acest ordin trebuiau să fie amendați, o singură dată, cu suma de 5 florini825.
La aflarea acestei dec izii, un grup de preoți din tractul Orăștiei i -a scris
arhiepiscopului Andrei Șaguna, rugându -l ,,a le ierta pedeapsa impusă” deoarece

824 SJHAN, FPORomoșel , dos. 1/1901, f. 30.
825 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 2/1868, f. 10.

269 ,,acuzele aduse asupra lor sunt neadevărate și malițioase” . Răspunsul sosit de la Sibiu,
cu data de 22 august 1868, menți nea decizia anterioară, mai ales că apăruse un element
nou, care da și mai multă greutate hotărârii luate : ,,însuși președintele Consistoriului
trecând prin Orăștie, a văzut pe mai mulți preoți de ai noștrii fără reverendi, nespălați,
nepeptănați, intrând și ieșind din cârciumi” . De altfel, Consistoriul bănuia că această
contestație a preoților a fost redactată chiar de către un apropiat al protopopului Popovici,
care avea o altă confesiune, și care astfel ,,se amesteca în lucrurile bisericii noastre, pe
care nu le înțelege ”. Mustrarea Consistoriului se încheia pe un ton aspru pentru clerul
orăștian, care arăta clar că arhiepiscopul era adeptul unei discipline riguroase și al
păstrării autonomiei Bisericii Ortodoxe: ,,Apoi chiar din acea împrejurare se vede, că ce
inteligentă e preoțimea noastră din tractul Orăștiei, încât nu și -a putut singură să -și facă
petițiunea, ci a trebuit să alerge la un nemernic străin, și ea să o subscrie numai orbește
fără de a o înțelege”826.
Acest caz de indiscipl ină colectivă a clerului orăștian a fost unul singular, în
majoritatea situațiilor de abateri disciplinare parohii fiind reclamați de săteni că ,,poartă o
viață scandaloasă” , scaunul protoprezbiterial îi cerceta iar Consistoriul îi suspenda
temporar din fu ncție în urma unei investigații riguroase. Este și cazul preotului Ioan
Popovici din parohia Ludești cu filia Costești, care în vara anului 1869 a fost reclamat de
credincioșii filiei ,,pentru purtarea lui cea inconvenientă cu starea preoțiască și pentru
luarea taxelor stolare exagerate ”. După cercetarea efectuată la fața locului de protopopul
N. Popovici, Consistoriul a decis suspendarea lui I. Popovici de la ,,funcțiunile preoțești” ,
achitarea de către învinuit a cheltuielilor de judecată în sumă de 20 fl orini și instituirea
unui administrator parohial dintr -o parohie aflată în apropiere827. Concordia între preot și
enoriași s -a produs în primăvara lui 1870, când parohia și filia au decis ,,a rămânea
împreunate, cum au fost și mai înainte, și așa s -au împăca t cu parohul lor Ioan Popovici,
ca să le slujească pe rând, ca până acum” . Consistoriul a aprobat decizia sinodului
parohial, a recomandat enoriașilor să reclame dacă I. Popovici va comite abuzuri și a

826 Ibidem , dos. 3/1868, f. 28.
827 Ibidem , dos. 3/1870, f. 19.

270 sfătuit pe paroh ,,să se stăruiască ca să corespundă p e deplin chemării sale și să se
mulțumească creștinii ce i s -au concrezut părinției sale spre păstorire”828.
O anchetă disciplinară a avut loc și în parohia Dâncu Mare, unde în vara lui
1869 săteanul Ioan Părăianu l -a învinuit pe preotul Ch irilă Teacoi de o serie de fapte
nedemne de un slujitor al bisericii: 1) parohul ,,l-ar fi dat dracului în S f. biserică” ; 2) a
doua zi de Paști, la sfințirea apei, când s -a dus să sărute Sf. Cruce ,,în loc de a -l stropi cu
busuiocu, iar fi dat o palmă zdra vănă peste față cu dosul mânei” și ,,ar fi citit un blăstăm
asupra lui și a familiei sale” ; 3) în sat ,,ar fi murit 5 poporeni bătrâni nepregătiți cu
mărturisirea și neîmpărtășiți cu Sf. taine, absentând preotul lor de acasă” . Comisia de
investigare, compu să din Samuil Trifon (paroh, Beriu) și Nicolae Lobonț (paroh, Sereca)
a mers la fața locului în 14 septembrie 1869, a chemat la audieri ambele părți și a
constatat că săteanul reclamant nu avea niciun martor de partea sa, prin urmare cele
denunțate la Cons istoriu ,,nu sunt adevărate, ci numai niște scornituri malițioase” .
Comitetul parohial a demontat toate acuzațiile aduse preotului, arătând că plângerea ,,nu e
adevărată, ci aceasta a făcut -o suspomenitul din invidia ce a purtat -o asupra preotului
nostru m ai de mulți ani” . Deoarece comitetul parohial s -a declarat mulțumit de activitatea
preotului în parohie, cazul a fost închis, fiind vorba doar de rea -credință și nu de abuzuri
canonice829.
Anii 1873 -1874 au fost marcați în parohia Vaidei d e o serie de ne înțelegeri
între parohul Ioan Basarab și o parte din comunitatea locală, reclamația trimisă
Consistoriului cuprinzând 15 puncte în care i se reproșa preotului că ,,poartă o viață
scandaloasă ”. Printre acuzațiile aduse, unele foarte grave pen tru o față bisericească, se
numărau scăderi precum adulterul, beția, violența fizică, lăcomia, ignoranța,
mediocritatea morală. Sintetizând, plângerea trimisă la Sibiu în 30 ianuarie 1873 arăta că
parohul se făcea vinovat de următoarele : 1) că ,,întreține relațiuni intime ilicite” cu mai
multe femei din Vaidei; 2) că ,,oamenii din parochia sa de multe ori au fost siliți să -l
cheme la funcțiuni spirituale din cârciumă” ; 3) că ,,s-a bătut cu parochienii săi” ; 4) că
,,a mânat vitele sale în cintirim și a tăiat prunii de acolo din puterea sa propria” ; 5) că
,,a luat lumini din biserică și le -a ars în casa sa, a vândut țigle de la turnul bisericei în

828 Ibidem , f. 3.
829 Ibidem , f. 8-10.

271 folosul său privat și a luat de la școla 1 platon și 2 zaruri” ; 6) că ,,în podul școlei a pus
clăi de ovăz” ; 7) că ,,la vecernie pe arare ori a cercetat biserica” . Ancheta condusă de
protopopul N. Popovici, desfășurată în zilele de 15 și 16 februarie 1873, s -a finalizat cu
un raport trimis Consistoriului, care a decis să aplice următoarele sancțiuni: parohul Ioan
Basa rab era suspendat din funcție pentru 6 luni și trebuia să restituie bunurile luate din
avutul bisericii și al școlii; locul său era preluat de celălalt paroh din Vaidei, Iosif
Capentală, cu mențiunea că 50% din veniturile parohului Ioan Basarab trebuiau
direcționate către școala confesională ortodoxă din Vaidei, formându -se un fond școlar;
parohul I. Basarab trebuia să achite cheltuielile de judecată în sumă de 45 de florini și 20
de creițari. Nemulțumit, parohul suspendat a înaintat recurs la 23 februarie 1873, în care a
menționat că ,,protopresbiteriatul și pârâții săi sunt inamici personali și cere o
investigațiune nouă în urma celor arătate asupră -i”. Preotul I. Basarab a încercat să se
sustragă autorității Consistoriului, la 29 octombrie 1873 protopopul N. Popovici scriind la
Sibiu că parohul ,,nu se supune sentinței scaunului protopresbiteral” . Consistoriul a
solicitat protopopului din Orăștie să -i retrimită ,,protocolul de investigațiune”, fapt
întâmplat la 8 ianuarie 1874 și reanalizând actele, comple tate între timp cu noi
,,adeverințe”, a decis după o serioasă examinare că învinuirile care i se aduc lui Ioan
Basarab ,,nu se pot considera de probe canonice aduse asupra preotului” . Sentința finală
a schimbat toate datele problemei și a dat câștig de cau ză parohului, considerându -se că
reclamanții săi au fost ,,parte ca inamici ai preotului, parte ca pedepsiți pe cale civilă” ,
mărturiile lor neputând fi luate în considerare ca probe pentru pedepsirea lui I. Basarab.
Sintetizând, noua decizie a Consistoriu lui suna astfel: parohul era absolvit de pedeapsa
suspendării și menținut în ,,funcțiunile sale preoțești” ; pentru cercetarea cârciumei era
chemat la Consistoriu pentru a primi o ,,aspră dojană, punându -i-se la anima, ca pe
venitoriu să se ferească de aces t obicei urât și dejositor pentru orice om, cu atâta mai
vârtos pentru un preot” ; pentru a evita ,,presupusuri scandalasitorie” , preotul trebuia ,,să
oprească a mai ținea femei în casa sa” , chiar dacă el era văduv, avea familie grea iar
femeile veneau pent ru ajutor în gospodărie; achitarea de către preot a cheltuielilor de
judecată în sumă de 20 florini. Pentru comunicarea publică a sentinței și primirea dojenei,

272 parohul Ioan Basarab s -a prezentat la 30 octombrie 1874 în fața Consistoriului din Sibiu,
deciz ia fiind transmisă și scaunului protoprezbiteral din Orăștie830.
În parohia Orăștie, sediul protopopiatului, numeroșii credincioși ortodocși
erau slujiți de către protopopul Nicolae Popovici și parohul George Popovici. La 13
martie 1876, comitetul parohial l -a reclamat pe G. Popovici de faptul că are o conduită
imorală și se face vinovat de ,,mai multe lucruri scandaloase”831. Protopopul se afla
acum într -o situație inedită, Consistoriul cerându -i să-l cerceteze pe colegul său pentru a
confi rma sau a dezminți acele lucruri, de aceea a întârziat momentul investigației. La 16
iunie 1876, protopopul a comunicat Consistoriului că preotul învinuit ,,nici acum n -a scos
din casa sa proprie pe acele femei prostituite” . Forul sibian a trimis o serie d e
instrucțiuni la 22 iulie 1876, ce debutau cu un reproș adus preotului George Popovici
care, ca slujitor al bisericii și promotor al moralității, trebuia să observe ,,că ce fel de
femei locuiesc în casa sa proprie și chiar lângă biserică” și să le îndepăr teze îndată, fără
a aștepta cereri din partea credincioșilor. Protopopul era certat că a amânat investigația,
mai ales că faptele se petreceau chiar în propriul oraș și afectau imaginea publică a
bisericii: ,,Pentru ce n -ai stăruit ca să se depărteze odată scandalul din apropierea
bisericei, ceea ce puteai îndeplini mai curând fiindcă acela se afla în casa unui preot de
sub jurisdicțiunea Preonorat Domniei Tale?” . Sentința Consistoriului în acest caz, în
care parohul George Popovici a fost găsit vinovat de ,,neascultare și lucrare a lui c ontra
învățiaturilor pastorale” a fost una drastică: suspendarea din funcție pe termen nelimitat;
administrarea parohiei s -a încredințat capelanului Dumitru Eli; protopopul urma să
anunțe în scris poliția orașului Orăștie, c a în ,,interesul moralități i poporului și pentru
susținerea sfințeniei casei lui Dumnezeu” , să solicite acelor femei ca în 24 de ore să
părăsească localul de lângă biserică832.
Satul Măgura, cu o comunitate mică de creștini, a ajuns în con flict cu parohul
Ioachim Josan datorită comportamentului acestuia față de credincioși, generat în special
de încasarea în mod corect și la timp a veniturilor preoțești. Desemnat ca investigator,
parohul Chirilă Teacoi din Dâncu Mare a mers la fața locului în 29 martie 1877 și, în casa
parohială, i -a ascultat mai întâi pe credincioși ,,în cauza zicerilor contra parohului lor” .

830 Ibidem , dos. 1/1875, f. 4 -6.
831 Ibidem , dos. 3/1 876, f. 7.
832 Ibidem , dos. 1/1876, f. 17.

273 Apoi a luat cuvântul preotul din Măgura, care s -a apărat arătând faptul că parohienii nu -și
respectau promisiunile, oferind ca exempl u furajele primite pentru animale, care erau de
o calitate slabă ( ,,fân au avut obiceiu rău aducându -mi de cel mai rău” ). Legat de
celelalte acuzații, parohul Josan afirma că ,,poate că am provocat unor poporeni
neplăceri, însă s -au întâmplat fără știrea s au voia mea, sau poate din slăbiciune, însă cu
voie n -am vătămat sau atacat pe nimeni, numai poate din greșeală sau din nepricepere” .
Pledoaria preotului i -a convins pe credincioși de sentimentele bune ale păstorului lor, cele
două părți s -au împăcat și au stabilit principiile unei viitoare colaborări fructuoasă pentru
toată lumea, sintetizate astfel de către paroh: ,,În viitor voi da cinste, omenie fiecăruia,
precum se cuvine voi împlini slujbele mie încredințate oficioase, numai poporul să -mi dee
mie ascu ltare, respect și supunere, după cuviință, să -mi dee mie competențiile mele, la
vreme și timp”833.
Situația disciplinară a clerului ortodox din Arhidieceză, implicit din
protopopiatul Orăștiei, s -a îmbunătățit la sfârșitul secolului al XIX-lea, unul dintre
factorii care au favorizat procesul de corijare a greșelilor apărute în rândul slujitorilor
bisericii fiind conferințele preoțești. La 30 septembrie 1899, arhiepiscopul Ioan Mețianu a
introdus conferințele preoțești pe teritoriul Arhid iecezei, obiectivul acestora fiind definit
prin circulara nr. 7749 Pres. Conferințele urmau să se țină regulat în fiecare an, scopul lor
fiind ,,perfecționarea preoților tot mai mult în chemarea preoțească și în cultivarea
poporului concrezut păstoririi lo r, în direcțiune religioasă morală ”. Ierarhul sibian opina
că ,,acestea mai ușor se pot ajunge, prin comunicarea și împrumutarea cunoștințelor și
experiențelor, unii altora, precum și pentru aflarea mijloacelor necesare și combinarea
unei p roceduri uniform e întru toate ”834. Celor 34 de protopopiate li s -au propus ca
obiecte de discuție în prima conferință, trei chestiuni de interes pentru arhiepiscop:
,,manifestarea indiferentismului religios la românii ortodocși, situația materială a
laicilor și modalitățile de îmbunătățire a poziției economice a clerului” . Arhiepiscopul
Mețianu era foarte preocupat în legătură cu soarta clerului parohial, dorind să afle prin
concluziile primite de la fiecare conferință tractuală ce ar fi de făcut pentru ca preoții să

833 Ibidem , dos. 4/1877, f. 1 -2.
834 Ibidem , dos. 1/1903, f. 30.

274 se dedi ce mai mult problemelor spirituale și să evite alte îndeletniciri nocive pentru
statutul de duhovnic835.
Temele propuse pentru anul 1899 au fost analizate și în cadrul conferințelor
din protopopiatele hunedorene, preoții exprimându -și opini ile, unii făcând referiri chiar la
propria persoană și arătând necesitatea de a se lua măsuri în legatură cu credincioșii.
Conferința preoțească din protopopiatul Orăștie a identificat drept elemente care conturbă
viața religioasă și imaginea bisericii, ur mătoarele situații frecvent întâlnite la nivelul
comunităților: ,,cancelariile deschise în timpul serviciului religios” și ,,comercializarea
băuturilor spirtoase”836. Preoții din protopopiatul Deva au observat că indiferentismul
religios era prezent printre credincioșii din zonă, cauzele lui fiind lipsa de cunoștințe
religioase primare, alături de fenomene ca ,,dedarea poporului la jurăminte false și
cuvinte urâte, la conviețuiri ilegale și la poftă de răzbunare” . În protopopiatul Dobra,
preoții credeau că bi serica ortodoxă va avea de suferit prin ,,înmulțirea semidocților” ,
care-i influențau ușor pe cei fără o instrucție religioasă elementară. Clerul din
protopopiatul Geoagiu a găsit motivații multiple ale indiferentismului religios, unele de
natură laică (să răcia, munca în zilele de sărbătoare), altele de natură religioasă
(,,ceremonialul pre lung bisericesc, care obosește poporul” ). Pentru a îmbunătăți situația,
preoții opinau că trebuie ,,să se arate și stricăciunea legilor politico -bisericești” , prin
efect ele acestor normative având de suferit toată lumea837. După primirea concluziilor
conferințelor preoțești, la 14 octombrie 1900 arhiepiscopul Mețianu le -a răspuns
protopopilor, mulțumindu -le pentru eficiența întrunirilor. Din rapoarte reieșea că
principalele cauze ale indiferentismului religios erau legile politico -bisericești, studierea
modestă a religiei ortodoxe în școală și catehizarea insuficientă a adulților838.
În anul 1901, tema centrală a conferințelor preoțești a fost ideea de a
constitui un Fond preoțesc central, din care, prin contribuțiile aduse de -a lungul timpului,
să se realizeze salarizarea completă a clerului ortodox din Arhidieceză., fără a mai aștepta
ajutor din partea statului sau a altora. Răspunsurile primite din proto popiate au fost
diferite, fiind influențate vizibil de realitățile socio -economice locale. Preoții din

835 Valeria Soroștineanu, op. cit. , p. 219.
836 Valeria Soroștineanu, S entimentul religios în Arhidieceza ortodoxă a Transilvaniei (1899 -1916) .
Considerații g enerale, în ,,Studia Universitatis Cibiniensis. Series Historica”, II, 2005, p. 238.
837 Ibidem , p. 237 -238.
838 Valeria Soroștineanu, Viața religioasă , p. 227.

275 protopopiatul Orăștie, considerat drept unul prosper la nivel arhidiecezan, au convenit că
pot să contribuie la acel fond cu un procent de 3%, pe o durat ă de 10 ani. La Ilia, clerul
tractual avea studii și o salarizare inferioare, deci procentul contribuției era unul foarte
modest, doar 1%. Protopopiatul Dobra dorea o contribuție diferențiată, 5% în primii ani,
apoi 2,5%. Preoții din tractul Hațeg au accep tat ideea fondului, dar au solicitat să se
stabilească o taxă generală, valabilă pentru tot clerul, indiferent de nivelul salarizării.
Faptul că la nivelul Arhidiecezei erau opinii atât de diverse, a produs dezamăgire la Sibiu,
arhiepiscopul fiind convins acum de ,,lipsa de coeziune și de individualismul manifestat
de cler”839.
La conferințele din 1901, în afara temei principale au fost dezbătute și altele,
foarte diverse, legate de rolul preotului, uniformizarea serviciului divin, educaț ia din
seminar, pericolele ce amenință ortodoxia, importanța cărților de rugăciuni etc. Una
dintre problemele pe care conferințele au discutat -o în continuare a fost tema
sentimentului religios în cadrul comunităților din Arhidieceză și măsura în care aces ta a
fost afectat de evenimentele societății contemporane. Chestiunea a fost reluată de către
arhiepiscopul Mețianu într -o circulară adresată clerului parohial, în care se arăta
nemulțumit de ,,slăbirea simțului religios la popor și îndeamnă pe preoți la m ai multă
activitate, prin care să ridice starea spirituală, dar și materială a poporului” . Conferința
preoțească din Orăștie, prezidată de protopopul Vasile Domșa, a luat act de acest circular
prin distribuirea lui preoților prezenți, iar lui Ioan Popovici , paroh în Gelmar și asesor
consistorial i s -a încredințat sarcina de a pregăti un studiu mai amplu asupra ideilor
cuprinse în document, acesta urmând să fie prezentat și discutat într -o ședință viitoare.
Programul conferinței a inclus și susținerea lucrăr ii ,,Însemnătatea mărturisirii, ca mijloc
de îndreptare și moralizare a poporului”, redactată de preotul Nicolae Terhetea din
Tămășasa, ce s -a dovedit a fi ,,un tratat care a fost lucrat într -adevăr cu mult zel și
pricepere” și a generat ,,o discuție plină de interes asupra temei” între membrii
conferinței, la finalul căreia autorul ,,a fost viu felicitat de colegii preoți”840. Dezbaterile
în jurul lucrării s -au centrat pe importanța mărturisirii și a epitimiilor (pedepselor),
preotul Terhetea arătând că amen zile în bani ar putea fi transformate în donații pentru

839 Ibidem , p. 231 -233.
840 Conferență preoțească , în ,,Bunul Econom”, Anul II, nr. 45, 3/16 noiembrie 1901, p. 6.

276 biserică formate din veșminte, cărți, lumânari, și doar ca o ultimă soluție să se apeleze la
elementul financiar. În cazul credincioșilor foarte săraci, parohul a propus drept canoane,
doar rugăciunil e, mătăniile și interdicția de a mai frecventa cârciumile. În apropiere de
Orăștie, preoții din protopopiatul Hunedoara au discutat la conferința din 1901 despre
relația popor -cler, constatând că în comunități nu erau acceptați ca parohi cei care nu
țineau predici, nu erau evlavioși când slujeau, intrau în conflict cu laicii și solicitau taxe
stolare foarte mari841.
Începând cu anul 1903, organizarea conferințelor preoțești din Arhidieceză a
cunoscut o îmbunătățire prin stabilirea unor regul i precise cu scopul de a atenua lipsa de
omogenitate existentă între activitățile desfășurate în diverse protopopiate. Principiile au
fost trimise tuturor oficiilor parohiale de către arhiepiscopul Mețianu prin circulara nr.
2142 Bis. din 4 martie 1903, care a devenit pentru o bună perioadă de timp un îndreptar
în materie de organizare, desfășurare și analiză a acestui tip de activitate preoțească. În
opinia arhiepiscopului, pentru ca ,,influența binefăcătoare a întrunirilor preoțimei să fie
cât mai statornică, și să se producă astfel și roadele așteptate, adică să contribuie la
ridicarea materială și morală a credincioșilor bisericii noastre, se impune necesitatea
unei lucrări sistematice și conduse cu pricepere” . Sintetizând, cele 12 puncte ale
circularei s -au remarcat prin numărul și tipologia subiectelor abordate în legătură cu
activitatea conferințelor în general, dar și cu aplicarea la nivel de parohie și protopopiat a
învățăturilor câștigate în acest tip de întruniri. Conferințele urmau să se întrunească cel
puțin odată pe an, de regulă în luna octombrie, sub conducerea protopopului local, cel
care trimitea convocatorul către clerul districtual. La ele erau chemați preoții tractului,
îmbrăcați în costumul preoțesc, absenții nemotivați pl ătind o amendă de 10 coroane în
favoarea fondului de pensii arhidiecezan. Se recomanda ca aceste conferințe să se țină în
diverse parohii din protopopiat, astfel încât preoții să aibă un tablou al stării materiale și
spirituale a tuturor comunelor biserice ști. Fiecare conferință avea un tipar de desfășurare,
debuta cu serviciul religios, continua cu o predică ocazională și tratarea unor teme, la
final redactându -se un protocol cuprinzând constatările mai importante făcute pe baza
discuțiilor și a lucrărilor care s -au prezentat842.

841 Valeria Soroștineanu, Viața religioasă , p. 235 -236.
842 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 1/1903, f. 32 -34.

277 La nivelul protopopiatului Orăștie, în anul 1903 au avut loc două conferințe
preoțești, una primăvara și alta toamna, necesare datorită faptului că prin ultima arondare
se ajunsese la o structură administrativ -canon ică supradimensionată, tractul cuprinzând
62 de comune bisericești. Pe 13 martie 1903, în localul școlii confesionale din Orăștie au
fost prezenți 47 de reprezentanți ai clerului districtual, sub conducerea protopopului
Vasile Domșa. Mai întâi, după o cuvâ ntare din Sf. Scriptură, o comisie a desemnat temele
de discuție pentru viitoarea conferință: ,, 1. Preotul este săvârșitor al sfintelor taine și
ocupă funcțiunea cea mai onorifică în societate; 2. Preotul este supraveghetor și director
peste școala confesi onală; 3. Preotului nu -i este iertat să se ocupe cu afaceri, care nu se
țin de funcțiunea sacerdotală și cu de acelea, care îl fac dependent afară de sfera de
dependență și disciplina prescrisă în organismul biserices c”. Cu studierea acestor teme
au fost î nsărcinați parohii Nicolae Terhetea (punctele 1 și 3) și Ioan Popovici (punctul
2)843. Au urmat apoi discuțiile asupra a două propuneri făcute de Nicolae Todea, paroh în
Almașul Mic (comunitate situată peste Mureș, în zona fostului protopopiat Geoagiu),
depu se la prezidiu înainte de a începe conferința : uniformizarea tipicului bisericesc și
desfășurarea conferinței în mod alternativ, când în Orăștie, când în Geoagiu de Jos844. În
cadrul dezbaterilor, opiniile preoților parohi prezenți au fost diverse : Nicolae Terhetea
(Tămășasa) a arătat că problema serviciului divin se va analiza în viitoarea conferință și a
susținut ca locul de întrunire să rămână orașul Orăștie; Manasie Iar (Toltia Mare) dorea să
se solicite la Consistoriu introducerea materiei ,,Ceremoniolo gie”, iar locul conferințelor
să fie analizat de o comisie specială; Simeon Secărea (Șibot) a susținut propunerea
antevorbitorului său la primul punct și a propus legat de conferințe ca ele să aibă loc la
începutul postului Paștilor, preoțimea să fie împăr țită în 10 cercuri, iar parohii dintr -un
cerc să se adune într -o comună și ,,să se mărturisească, dând prin aceasta un exemplu viu
poporului” ; Ioan Popovici (Gelmar) a menționat că materia ,,Ceremoniologie” se
studiază la seminar sub numele de ,,Liturgică” , iar uniformizarea serviciului trebuie
făcută doar atunci ,,când servesc mai mulți preoți” ; Ilie Popovici (Sibișelu Vechi) a
opinat ca uniformizarea ,,să se ceară din centru” ; Adam Teodor (Turdaș) a propus ca
,,numai la moarte să se facă uniformitate” ; Ioan Botean (Binținți) a concluzionat că mai

843 Ibidem , f. 22.
844 Ibidem , f. 35 -36.

278 bine ,,se trece peste acest obiect la ordinea zilei” . Centralizând opiniile preoților,
protopopul a decis ca cele privind uniformizarea serviciului divin să fie trecute în
protocolul adunării, iar locul de întruni re a fost supus la vot celor prezenți și majoritatea a
decis ( cu 18 voturi la 14 voturi) să rămână pe mai departe orașul Orăștie. În finalul
întrunirii, Ioan Popovici a citit o lucrare despre ,,Cauzele decadinței religioase -morale și
materiale a poporului nostru și mijloacele menite a îndrepta răul”, ascultată cu plăcere și
predată spre publicare în ,,Telegraful Român”845.
În 11 noiembrie 1903 a avut loc o nouă conferință a preoților din
protopopiatul Orăștie, cu un program care respecta i nstrucțiunile cuprinse în circulara nr.
2142 Bis. din 4 martie 1903. În oraș au sosit 43 de preoți din cei 57 care alcătuiau clerul
districtual, iar conferința a constatat că din cei 14 absenți doar 5 aveau motive întemeiate
(boală, bătrânețe, probleme de familie, citație la pretură) pentru a nu fi prezenți la Orăștie.
Pe ordinea de zi s -au aflat următoarele activități: 1) serviciul divin și predica ocazională;
2) deschiderea conferinței într -o sală a școlii confesionale, efectuarea prezenței și
alegerea no tarului ședinței; 3) discuții privind serviciul divin și predica ținută; 4) tema
,,Care sunt scăderile cele mai înrădăcinate în popor și cu care mijloace s -ar putea lucra
mai cu efect la delăturarea lor?” a fost prezentată, pe rând, de către preoții Nicola e Todea,
Nicolae Maniu și Manasie Iar; 5) expunerea unui ,,Plan cronologic pentru agendele
anuale ale oficiului parochial”, redactat de preotul Ioan Popovici; 6) introducerea condicii
parohiale; 7) statutele ,,Reuniunei pentru ajutorarea preoților și învăț ătorilor din Sebeș”
au fost prezentate, pe scurt, de preotul Simeon Secărea; 8) citirea lucrărilor stabilite în
conferința anterioară, de către parohii Nicolae Terhetea și Ioan Popovici; 9) rapoartele
preoților despre înființarea și existența fondurilor bi sericești (în bani și în bucate) și a
reuniunilor; 10) stabilirea locului pentru conferința din anul următor în Geoagiu de Jos846.
Receptiv la doleanțele preoților din subordine, în anul 1904 protopopul Vasile
Domșa a pus în aplicare planul prin care tractul Orăștiei a fost împărțit în 10 cercuri
pentru desfășurarea conferințelor preoțești, prin această măsură încercând să -i
mulțumească pe parohii din zonele mai îndepărtate de centru, adică de orașul Orăștie.
Fiecare cerc era format din 5 -6 parohii, urmând ca în momentul anunțării conferinței să se

845 Ibidem , f. 22, 23 -26, 38 -39.
846 Ibidem , f. 6-9, 18.

279 întâlnească ,,la un serviciu public bisericesc într -o comună anumită toți preoții cercului,
invitând și poporul credincios” . Astfel de servicii divine s -au desfășurat în comunele
bisericești Șibot, Băcăinți, Poiana și Renghet, unde ,,au avut o influență adâncă și au
făcut o impresiune bună asupra poporului credincios”847.
Unul dintre cercurile pentru ținerea conferințelor preoțești din protopopiatul
Orăștiei era Orăștioara de Sus. Ac olo, la 25 martie 1905 s -au întrunit în ,,conferința
preoților de pe apa Orăștiei”, parohii din satele Căstău (Nicolae Andrei), Orăștioara de
Sus cu filia Grădiște (Ioan Romoșan), Orăștioara de Jos (Iosif Dragotiel), Tămășasa
(Nicolae Terhetea), Ludești cu filia Costești (Vasile Botean) și Sereca (Nicolae Costesc).
Președintele cercului, părintele Nicolae Andrei, i -a convocat pe clerici și mireni în
biserica satului, unde s -a celebrat slujba religioasă ,,în mijlocul unei mulțimi de popor” ,
cu un ,,efect îmb ucurător asupra credincioșilor” , iar preotul local a ținut o predică
ocazională presărată cu ,,povețe părintești privitoare la conduita poporului” .
Exprimându -se în legătură cu noua formă a conferințelor din protopopiat, preoții au
adresat celor de la cent ru rugămintea ca ,,pe viitor să împartă tractul în 4 despărțăminte,
neavând împărțirea de azi nici un rost” , să fie un singur președinte și să se stabilească
ședințele în cursul săptămânii, nu în zile de sărbătoare sau în duminici848.
Pentru anul 1906, Consistoriul a stabilit ca temă de discuție în cadrul
conferințelor preoțești aceea a ,,Îndatoririlor preotului ca director școlar”. În
protopopiatul Deva, participanții au admis rolul important al preotului în școala
confesională, el trebui nd să facă un recensământ al copiilor, să acorde doar scutirile
prevăzute de lege, să se îngrijească alături de învățător pentru procurarea manualelor etc.
Preoții din protopopiatul Ilia au certificat faptul că un control asupra învățătorilor era
ceva fire sc în cazul unei școli confesionale, și au catalogat drept influențe negative asupra
procesului de învățământ desele conflicte învățători -părinți și sărăcia în care se zbăteau
familiile elevilor, unii dintre ei aflându -se în situația de ,,a nu ști ce este o călimară cu
cerneală”849. Conferința preoțească a tractului Orăștie a avut loc în 27 octombrie 1906,
cu următorul program: 1) liturghia și predică ocazională; 2) deschiderea și constituirea

847 Conferențe pastorale , în ,,Bunul Econom”, Anul VI, n r. 6, 19 februarie n. 1905, p. 4.
848 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 1/1906, f. 24.
849 Valeria Soroștineanu, Viața religioasă , p. 247 -248.

280 conferinței; 3) raport despre activitatea preoților și starea cred incioșilor; 4) citirea
diferitelor circulare; 5) eventuale propuneri850.
La conferința preoțească din 30 martie 1907, cei 40 de clerici prezenți din
protopopiatele Orăștie și Geoagiu (reorganizat la 1 ianuarie 1907) au decis ca gazeta
,,Bunu l Econom” din Orăștie să fie ,,organul economic de publicitate al preoților acestor
două tracte” . Conferința a promis să ofere ,,tot sprijinul material și moral pentru
susținerea acestei reviste folositoare” , iar protopopul Vasile Domșa (proprietarul
ziaru lui) a anunțat că donează venitul curat al revistei în folosul fondului protoprezbiteral.
Drept colaboratori externi s -au anunțat mai mulți preoți, din ambele protopopiate: Simeon
Secărea, Ioan Botean, Ioan Popovici, Manasie Iar, Nicolae Todea, Adam Teodor , Nicolae
Popa, Petru Lula, Ioan Romoșan, Octavian Bude, Nicolae Stîrc și Vasile Necșa851.
Anul 1908 a fost unul al bilanțului, conferințele preoțești aniversând un
deceniu de când au fost reintroduse în Arhidieceză de către arhiepiscopul Ioan Mețianu.
Analiza retrospectivă a activității desfășurate în fiecare protopopiat a fost comunicată
clerului prin circulara nr. 5230 Bis. din 8 iulie 1908, care sublinia rolul deosebit pe care
protopopul îl avea pentru succesul conferinței și realiza o ierarhizare după activitatea
desfășurată de preoți în cadrul întrunirilor. ,,Cele mai active conferințe” au fost
considerate cele din protopopiatele Săliște, Dej, Alba Iulia, Lupșa, Mediaș, Târgu Mureș,
Miercurea, Reghin, Sebeș, Turda, cărora li s -au adaug at în ultimii ani protopopiatele
Cetatea de Piatră, Făgăraș, Agnita și Bistrița. O a doua categorie cuprindea conferințele
unde ,,uneori s -au îndeplinit lucruri de importanță deosebită” , și anume cele din
protopopiatele Avrig, Abrud, Câmpeni, Treiscaune, S ibiu. Clasificarea se încheia cu acele
conferințe unde ,,asemenea s -a silit a -și face datorința clerul” , și anume cele din
protopopiatele Sighișoara, Bran, Orăștie, Deva, Dobra, Hațeg, Ilia, Hunedoara, Zarand,
Cluj, Cohalm, Târnave, Unguraș, Brașov. Bilanț ul activităților desfășurate era unul
pozitiv, dar arhiepiscopul Mețianu îl considera modest, în condițiile persistenței unor
parohii ,,în care încă nu s -a făcut nimic sau prea puțin” . S-a constatat că prin hărnicie,
perseverență și solidaritate preoții au ajuns ,,a face și lucruri de mare folos obștesc,
combătându -se scăderi și patimi, întărindu -se evlavia, înălțându -se slujbele bisericești,

850 ,,Bunul Econom” , Anul VII, nr. 40, 28 octombrie n. 1906, p. 5.
851 O hotărâre vrednică de laudă , în Idem, Anul VIII, nr. 14, 21 aprilie 1907, p. 12.

281 dedându -se clerul la o mai promptă îndeplinire a agendelor oficiale din parohii,
întemei ndu-se reuniuni, biblioteci, coruri, înființându -se fonduri și ridicându -se în multe
centre reședințe protopopești corespunzătoare timpului în care trăim etc.” . Tuturor
oficiilor parohiale și protopopești li s -a recomandat ca în conferințele din anii următori,
pe lângă grija față de credincioși, să se preocupe în special de ,,înființarea de fonduri
parohiale pentru trebuințele bisericei” , toate eforturile fiind destinate pentru a lăsa
biserica ,,în o stare mult mai întărită urmașilor”852.
Începând cu anul 1909, în v ederea realizării unei munci metodice și
eficiente, Consistoriul din Sibiu a dispus ca fiecare conferință preoțească să se împartă
într-un anumit număr de cercuri, astfel că s -a realizat o reorganizare în funcție de
realitățile ecleziastice locale (numărul de parohii, numărul credincioșilor, distanța dintre
localități). La nivelul protopopiatului Orăștiei au fost organizate 4 cercuri, comunicate
oficiilor parohiale prin circulara din 24 martie 1909 a protopopului Vasile Domșa.
Fiecare cerc avea în componenț ă un număr de 6 -7 parohii și un președinte, care avea
sarcina de a convoca clerul pentru activități: 1) cercul Orăștie (Orăștie, Pricaz, Turdaș,
Căstău, Sibișelu Vechi cu filia Sibișelu Nou, Romos, Romoșel) – președinte Vasile
Domșa, paroh și protopop în O răștie; 2) cercul Binținți (Gelmar, Binținți, Vaidei,
Pișchinți, Șibot, Balomir, Vinerea) – președinte Ioan Botean, paroh în Binținți; 3) cercul
Beriu (Beriu, Orăștioara de Sus cu filia Grădiște, Bucium, Sereca, Ludești cu filia
Costești, Dâncu Mare) – președinte Ioan Trifon, paroh în Beriu; 4) cercul Simeria (Dâncu
Mic, Tămășasa, Mărtinești cu filia Turmaș, Măgura cu filia Jeledinți, Toltia Mare cu filia
Toltia Mică, Simeria cu filia Râpaș, Petreni) – președinte Manasie Iar, paroh în Toltia
Mare. Toți preș edinții de cercuri au stabilit o primă întâlnire cu preoții din parohiile
arondate lor, în cadrul căreia au prezentat circulara nr. 5230 Bis. din 8 iulie 1908, iar la
final au înaintat un raport protopopului cu problemele discutate853. Reorganizarea
conferin țelor propusă de Consistoriu pentru anul 1909 a fost aplicată și în cadrul altor
protopopiate hunedorene, cum a fost cazul Devei, unde tractul a fost împărțit în 11

852 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 2/1908, f. 2.
853 Ibidem , f. 3.

282 cercuri iar preoții au predicat despre necesitatea de a înființa fonduri bisericești și
biblioteci parohiale854.
Pe parcursul anului 1911, la conferințele preoțești din Arhidieceză au asistat și
asesori consistoriali sau profesori seminariali, cu scopul de a -i felicita pe cei merituoși și
de a-i îndemna la muncă pe cei mai puțin activi. La conferința din Orăștie a fost prezent
dr. Nicolae Bălan, care a asistat la liturghie și la oficierea unui maslu de către 7 preoți, la
care au participat numeroși credincioși. Cuprins de evlavie, unul dintre creștinii aflați în
biserică a donat s uma de 200 de coroane pentru parohia din Căstău. Într -o cuvântare
ocazională, dr. Nicolae Bălan ,,a îndemnat la citirea intensivă a Bibliei” și a promis
parohului Ioan Moța că îl va sprijini pentru a procura și alte ediții, în afara celei a lui
Șaguna pe c are o deținea biserica din Orăștie855.
Conferințele preoțești au fost inițiate de arhiepiscopul Ioan Mețianu, în primul
rând, ca o modalitate de a dezbate și de a clarifica aspectele care țineau de serviciul divin,
iar în al doilea, ca un mijloc eficient care asigură legătura dintre preoți și credincioși. Ele
au contribuit și la disciplinarea clerului, printr -o acțiune sistematică de prevenire a
decăderii morale a acestuia, de reformare internă, sufletească a slujitorilor altarului și de
redeșteptare la nivelul preoților parohiali a sentimentului religios cu ajutorul predicii și al
literaturii religioase. Astfel, educația primită de preoți în familie, în școală și în mod
deosebit în seminarii, a fost întregită de cea din conferințele preoțeș ti în care s -a vorbit
,,mai mult despre Dumnezeu și suflet, decât despre timp, boi și holde, ori acții de bancă” .
În final, toată lumea a avut de câștigat: clerul și -a desăvârșit caracterul moral și pregătirea
intelectuală, iar credincioșii au beneficiat î n parohii de serviciile unor ,,preoți convinși,
învățați și cu inimă de părinte”856.
III.4. Starea bisericilor între 1867 și 1914
În a doua jumătate a secolului al XIX -lea și începutul celui următor, problema
edificiilor de cult a preocu pat sistematic clerul din protopopiatul ortodox Orăștie,
interesat să asigure fiecare comunitate cu o biserică trainică, construită pentru folosul mai
multor generații. Dificultățile au fost numeroase, banii alocați erau prea puțini dar,
sprijiniți financi ar și spiritual de arhiepiscopul din Sibiu, de protopopii din Orăștie și de

854 Valeria Soroștineanu, Viața religioasă , p. 256.
855 Ibidem , p. 261.
856 Conferență pastorală , în ,,Cultura Creștină”, Anul I, nr. 9, 1/14 mai 1911, p. 299 -300.

283 credincioșii din comunități, preoții din parohii au trudit la înălțarea lăcașurilor sfinte și la
dotarea lor cu obiectele de cult necesare. Efortul lor considerabil, desfășurat în
prelungirea celui inițiat de generațiile de preoți de pe parcursul secolului al XVIII -lea și
din prima jumătate a celui următor, a făcut ca la începutul secolului al XX -lea o mare
parte din parohiile protopopiatului ortodox Orăștie să dispună de biserici c onstruite din
piatră și cărămidă, aflate într -o stare corespunzătoare. Existau însă și parohii cu biserici
din lemn, neadecvate pentru oficierea serviciului divin, aproape de ruinare totală. În
anumite comunități, au continuat să funcționeze ambele biseric i, sau, cel puțin, s -a păstrat
,,vechea biserică” de secol XVIII, chiar dacă ceremonialul religios avea loc în ,,biserica
nouă”.
Cele dintâi biserici ale românilor ortodocși din scaunul Orăștiei, similar altor
zone din Transilvania, au fo st clădite din lemn sau din gard de nuiele tencuit, în aceste
modeste așezăminte religioase desfășurându -se toată slujba dumnezeiască până în secolul
al XVIII -lea. Influențate de împrejurările în care s -au dezvoltat, simple și sărăcăcioase,
aceste edificii au avut un rol important pentru comunitățile românești deoarece, așa cum
evidenția istoricul Simion Retegan, ,,la nivel local, umilele bisericuțe de lemn, așezate pe
câte o coastă de deal, cu altarul îndreptat înspre răsărit, cu turnul și clopotele sale, cu
crucile cimitirului său, alcătuiesc centrul vieții colective a satului, locul unic în care se
mediază comunicarea cu divinitatea, în care colectivitatea își trăiește bucuriile și
durerile și în același timp una din punțile sale de legătură cu <lumea cea mare> din
afara sa”857. Majoritatea acestor biserici erau modeste, lipsite de averi imobile sau, acolo
unde acestea existau totuși, erau deosebit de mici. Patrimoniul bisericesc, predominant
mobil, consta din ,,odoare, odăjdii și cărți bisericești, care for mau uneori o adevărată
bogăție” , lucrurile sfințite înmulțindu -se prin dărnicia sătenilor și administrarea lor de
către preoți evlavioși858.
Supraviețuind timpului, în Arhidieceză erau consemnate la începutul
secolului al XX -lea numeroas e biserici de lemn, simple și sărace ca arhitectură, cu un stil
ce arăta influențe moldovenești și maghiare, construite din daniile credincioșilor, care de

857 S. Retegan, Clerul rural românesc din Transilvania la mijlocul secolului al XIX -lea: modalități de
instituire , în ,,Anuarul Institutului de Istorie Cluj -Napoca”, XXXI, 1992, p. 103.
858 Ștefan Meteș, Istoria bisericii și a vieții religioase a românilor din Ardeal și Ungar ia, Volumul I (Până
la 1700), Arad, 1918, p. 357.

284 regulă erau strâmtorați. Alături de ele se ridicaseră biserici de zid pe la sfârșitul secolului
al X VIII-lea și pe parcursul celui următor, influențate de stilul săsesc, considerat de
Onisifor Ghibu drept ,,simplu, greoi și lipsit de frumusețe” , dar și de stilul bizantin,
majoritatea noilor edificii de cult fiind modeste sub raport artistic, lipsindu -le pictura și
odoarele bisericești. Și aceste biserici din material solid au fost zidite prin contribuțiile
enoriașilor, preponderent nevoiași, ajutoarele acordate de Consistoriul arhidiecezan prin
,,Fundațiunea Șaguna” fiind insuficiente. Parohiile au aplica t diverse modalități de a
aduna fonduri pentru construcția și întreținerea lăcașurilor de cult, cea mai des întâlnită
fiind cea prin care ,,în fiecare biserică se strâng în duminici și sărbători, bani cu
discul”859. Pentru a contura aceste eforturi materiale ale creștinilor ortodocși și ale
preoților parohi, vom oferi câteva repere istorice despre edificiile de cult din
protopopiatul Orăștie, necesitatea de a construi biserici sau de a le renova fiind un aspect
des întâlnit în aproape fiecare parohie. În lips a unor statistici la nivelul tractului,
informația documentară conservată relevă doar parțial rezolvarea problemei lăcașurilor de
cult în protopopiatul Orăștie, astfel că datele privind renovarea, construcția și sfințirea
unor biserici ortodoxe în interval ul temporal 1867 -1914, fără a pretinde că sunt
exhaustive, tind însă spre o redare a imaginii realizărilor colective în legătură cu aceste
aspecte ale vieții ecleziastice din ținutul orăștian.
Și în această zonă a Transilvaniei, odinioară, ctitoria de lemn a fost frecventă și
dominantă nu numai în zonele muntoase ale scaunului Orăștie, dar și în cele joase, de
unde nu au lipsit pădurile. Existența bisericilor de lemn e amintită în izvoarele scrise, o
indică documentele cartografice și o evoc ă toponimia860. De-a lungul veacurilor, unele
biserici de lemn au fost nimicite de calamități întâmplătoare, din care menționăm
incendiile și inundațiile, iar cu precădere din al XVIII -lea veac, mai ales în zonele de șes,
multe altele au fost înlocuite prin cele din material mai solid (piatră sau cărămidă),
procesul intensificându -se în secolul al XIX -lea și în prima jumătate a celui următor.
Situația parohiilor de sub jurisdicția protopopiatului ortodox Orăștie pare mult mai bună
după 1867, dacă ne raportăm la mijloacele materiale acumulate pentru susținerea vieții
bisericești. Astfel, în virtutea autonomiei de care se bucura Biserica Ortodoxă, fiecare

859 Onisifor Ghibu, Viața și organizaț ia bisericească , p. 29 -30.
860 Pentru protopopiatul ortodox Orăștie, o prezentare a bisericilor de lemn și de zid se găsește în Florin
Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedor ene, Reșița, 2011, p. 125 -129, 229 -248.

285 parohie era datoare să se susțină singură și să se îngrijească pe toate căile să -și câștige
realitățile, fon durile și fundațiile – uneori destul de modeste – pe care să le administreze
și să le întrebuințeze pentru a aduce servicii și venituri frumoase bisericii. Averea unei
biserici, mobilă și imobilă, cuprindea pe lângă clădirea bisericii, o casă parohială, ap oi
acea porție canonică, aflată întotdeauna în folosința exclusivă a parohului, un patrimoniu
funciar (pământ arabil sau fânaț), o parte de pădure, mici fonduri financiare și fundații
lăsate de credincioși din familii mai înstărite. Modificări s -au produs și în înzestrarea
interioară a bisericilor sătești, care era în linii mari aceeași, existând o bogată zestre de
cărți și obiecte liturgice menite să acopere nevoile preoților pentru slujirea cultului,
majoritatea dobândite fie prin ajutoare oficiale oferit e de Arhiepiscopie în acest scop, fie
prin donații sau achiziții făcute de către comunități sau de enoriași mai avuți.
Bisericile din protopopiatul ortodox Orăștie, supuse trecerii vremurilor și unor
nenorociri neprevăzute, necesitau la an umite intervale de timp unele lucrări de
consolidare și de renovare, deși foarte puține erau mai vechi de 100 -150 de ani. Costurile
legate de reparația unei biserici erau în majoritatea cazurilor destul de ridicate, astfel că
sursele bănești locale erau re duse și se apela la sprijin din partea altor comunități. Ierarhia
bisericească a participat la astfel de demersuri, arhiepiscopul sau protopopul semnând
circulare prin care se solicitau colecte pentru renovarea unor biserici. Pentru publicitatea
și reușita acțiunii, apelul public era difuzat în presă, fapt ce contribuia la creșterea
șanselor de reușită pentru o comunitate aflată în neajunsuri861.
Pe teritoriul protopopiatului ortodox Orăștie, un exemplu clasic privind
succesiunea constru cțiilor de piatră celor în lemn este întâlnit în satul Vaidei. În această
parohie, vechea biserică de lemn cu hramul ,,Nașterea Domnului ” a fost dărâmată,
probabil în 1814, când s -a început a se edifica biserica din piatră și cărămidă, construcția
finalizâ ndu-se în 1818. Noul edificiu de cult era situat pe o colină, era mai încăpător
(circa 1.000 de persoane), avea a coperișul din țiglă, iar turnul era acoperit cu tinichea.
După opt decenii de folosință, această biserică a fost reparată în anul 1896 cu suma de
1.100 florini. La inițiativa unui grup format din preotul Zaharie Tilicea, alături de
învățătorii Vasile Basarab și Nicolae Voina, credincioșii au donat bani pentru pictarea

861 Mihaela Bedecean, Presa și bisericile românești din Transilvania (1865 -1873) , Cluj -Napoca, 2010, p.
391.

286 bisericii, iar lucrarea a fost realizată în 1905 de către pictorul Alexandru Hi nța din Sibișel
(protopopiatul Sebeș), contra sumei de 900 de coroane, plus cazare și masă în mod
gratuit862.
În parohia Sibișelu Vechi, biserica purtând hramul ,,Sf. Evanghelist Ioan” a
trecut și ea prin operațiuni de renovare și extinde re a spațiului destinat ceremoniilor
religioase, sub preotul Vasile Popovici fiind construit turnul bisericii în jurul anului 1870.
Ambele, biserica și turnul, au fost acoperite cu șindrilă. Parohul Ilie Popovici a coordonat
în anul 1900 acțiunea prin care biserica a fost acoperită cu țiglă tip ,,solzi”, iar turnul cu
tablă. În apropiere, la Sibișelu Nou, biserica ce avea hramul ,,Sf. Arhangheli Mihail și
Gavriil” fusese ridicată în 1816 cu ziduri groase, de piatră, fiind acoperită cu șindrilă. În
1853, sub preotul Vasile Romoșan, s -a construit turnul bisericii, acoperit cu șindrilă.
Operațiuni de renovare au avut loc în anul 1900, sub preotul Ilie Popovici, când biserica a
fost acoperită din nou cu șindrilă, iar turnul cu tablă863.
Suferin ța produsă de un incendiu și pagubele materiale au afectat
comunitatea ortodoxă din Beriu, care pentru o perioadă de timp nu a putut să -și
desfășoare activitatea într -un lăcaș de cult așa cum și -ar fi dorit. Construită în a doua
jumătate a secolului al XVI II-lea, biserica a fost atinsă de nenorocirea din 14 august
1894, când un ,,foc ajutat de un vânt puternic, fiind și o căldură mare, în timp de una oră
au prefăcut în cenușe vreo 16 case, 35 șuri și alte edificii cu paie și țiglă. Nu a scăpat de
acest foc nici biserica și fiind turnul acoperit cu șindrilă, au ars tot și au topit și cele
două clopote. Focul a străbătut și în partea de către altariu a bisericii, arzând o parte de
acoperiș, în partea dinăuntru au ars despărțământul femeilor, padimentul și scau nele.
Focul acesta a adus multă sărăcie pe comună, cauzând o daună de cel puțin 100 mii
florini. Biserica cea veche au fost frumos zugrăvită, așa că rar se pot vedea astăzi astfel
de lucrări, încă din anul 1793”864. Rămași fără păstor sufletesc, prin pension area
preotului Samuil Popovici, care slujise între anii 1857 -1894, dar și fără biserică,
credincioșii din Beriu s -au văzut nevoiți s -o ia de la capăt în dorința lor de a avea o viață
bisericească normală. Pentru început, serviciul religios s -a desfășurat î n școala

862 Tiron Basarab, Ioan Petica, Monografia satului Vaidei de Orăștie, județul Hunedoara , Deva, 2007, p.
68-69, 185-186, 227 (anexa nr. 7).
863 Petru Baciu, Aurelia Baciu, Beriu – coordonate monografice , Orăștie, 2009, p. 92.
864 Apud Ibidem , p. 12.

287 confesională din sat, iar ca administrator parohial a fost numit Nicolae Andrei, capelan în
Căstău. Din 1895 parohia a fost întregită prin alegerea preotului Ioan Trifon, care a
urgentat lucrările de construire a unei noi biserici, aceasta fiind ,,zidită pe fundamentul
cel vechiu, neputându -se zidi mai mare din lipsa banilor” . Suma cheltuită a fost de 4.200
de florini, din care 1.000 de florini au fost donați de fostul paroh Samuil Popovici, la ea
adăugându -se cărămida, varul și transportul materia lelor. Planul bisericii a fost întocmit
de arhitectul Nicolae Părău din Orăștie, iar acoperirea cu tablă a realizat -o meșterul
Eduard Hartvichi din Orăștie. Momentul sfințirii noii biserici, care păstra hramul
,,Adormirea Maicii Domnului”, a vut loc la 12 octombrie 1897. La însărcinarea
arhiepiscopului Miron Romanul, ceremonia a fost oficiată prin Vasile Domșa, protopopul
din Orăștie, fiind una din primele acțiuni publice ale noului conducător al clerului
districtual din ținutul orăștian865.
În unele cazuri, toate demersurile unei comunități pentru a repara biserica nu
erau suficiente, dacă parohia era mică și lipsită de susținere financiară prin numărul redus
de credincioși. Este cazul parohiei Feredeu, vizitată de numeroși oameni pentru b ăile
minerale de acolo, care era ,,slabă și săracă, abia 45 -50 de familii” , fiind astfel necesar
sprijinul colectiv pentru a putea renova biserica ce avea hramul ,,Adormirea Maicii
Domnului”. Apelul public a fost lansat în ziarul ,,Bunul Econom” de către D aniil Pop,
administrator parohial, și sublinia că ,,pentru a câștiga fondul de lipsă pentru o reparare
temeinică, ba o zidire de nou a bisericii, care azi e veche, de bârne, mică și întunecoasă,
nemai potrivită cu timpul și cu locul” s-a hotărât ca în 8 iu lie 1900 ,,să se arangeze la
locul de scaldă un Concert de binefacere, a cărui venit să servească la înmulțirea
venitelor săracei comune parohiale în scopul înoirii bisericei sale” . La concert erau
invitați să participe ,,frații preoți și cărturari și inte ligenți, deaproape și de departe” ,
programul artistic urmând să fie susținut de ,,Reuniunea română de cântări” din Orăștie
sub conducerea lui Ioan Branga866. Locul ales pentru spectacol era pavilionul hotelierului
Germak, ora de începere era 16, iar prețul d e intrare era de 1,20 coroane (o persoană) sau
de 2,40 coroane (o familie), fiind așteptați ,,pe lângă inteligență și poporul nostru mai cu

865 Ibidem , p. 13, 72.
866 Apel, în ,,Bunul Econom”, Anul I, nr. 24, 10/23 iunie 1900, p. 7.

288 prindere din acest ținut”867. Succesul concertului a fost deplin, atât în plan artistic, cât și
în cel financiar, cei peste 200 de participanți contribuind la strângerea sumei de 202
coroane și 40 de fileri, depusă într -un cont la banca ,,Ardeleana” din Orăștie868. Seria
concertelor de binefacere a continuat cu cel din 21 iulie 1901, venitul fiind destinat
bisericii din Fer edeu869, urmat de cel din 2 august 1903 când suma de 158 de coroane și
30 de fileri a fost împărțită în mod egal între bisericile din Feredeu și Gelmar870.
Atunci când treceau anii și nu se întâmpla nimic, când credincioșii nu dădeau
curs ru găminților iar nenumăratele solicitări de ajutoare financiare trimise la Consistoriu
primeau un răspuns negativ, parohul locului lua inițiativa de a repara biserica pe
cheltuiala proprie. O asemenea situație s -a petrecut în satul Bobâlna, unde biserica cu
hramul ,,Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” fiind ,,în stare cam stricată, îndeosebi turnul și
legătura lui de trupul bisericii” , tânărul paroh Petru Lula a oferit 400 de coroane pentru
repararea edificiului de cult. Gestul său a fost urmat de Ana Adamovici cu 100 de
coroane și alți 12 credincioși cu sume mai mici, printre ei aflându -se și doi preoți greco –
catolici, Ioan Iancu și Petru Iancu. În final s -au adunat 512 coroane și 80 de fileri, iar
credincioșii s -au arătat dispuși să ajute la lucrările ce se vo r efectua. Operațiunea de
renovare a avut loc în toamna anului 1900 și a fost realizată de o echipă de lucrători
condusă de meșterul Petru Maier din Orăștie, costul final fiind de 700 de coroane. Pe
bună dreptate, după recepția lucrărilor, localnicii se mâ ndreau că ,,din biserica slabă ce o
aveam cu turn ce acuși era să se strice și ruineze de tot, azi avem biserica frumos
reparată, nou văruită pe din lăuntru și pe din afară, legată nou și bine cu fer și cu
coperișul azi întreg bun” . Același preot Petru Lul a a achitat la bancă o datorie de 100 de
coroane a bisericii, făcută ,,pentru trebuințe în trecut” , cu scopul de a scăpa parohia de
această sarcină fiscală871.
O altă modalitate întâlnită pentru renovarea unei biserici era cea a unui
împr umut bancar, la acest mijloc financiar recurgând comunitatea din Băcâia în anul
1903, când a primit suma de 800 de coroane de la banca ,,Ardeleana” din Orăștie. La 24
mai 1903 Consistoriul a aprobat un contract încheiat ,,cu consensul întregului popor” ,

867 Concertul de la Feredeu , în Ib idem, nr. 26, 24 iunie/7 iulie 1900, p. 6.
868 Mulțumită publică , în Ibidem, nr. 32, 5/18 august 1900, p. 7.
869 Concert în Feredeu , în Idem, Anul II, nr. 27, 30 iunie/13 iulie 1901, p. 6.
870 Mulțumită publică , în ,,Libertatea”, Anul II, nr. 32, 9/22 august 190 3, p. 3.
871 Din Bobâlna , în ,,Bunul Econom”, Anul I, nr. 37, 9/22 septembrie 1900, p. 6.

289 prin care meșterul Johan Schenk din Orăștie se angaja să efectueze repararea bisericii cu
hramul ,,Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”. Credincioșii îi solicitau ,,să ne răpăluiască
biserica nostră din Băcâia” , oferind suma de 760 de coroane. Lucrările s -au finalizat la
21 octombrie 1903, la fața locului sosind protopopul Vasile Domșa, parohul local Teodor
Cristea, parohul Octavian Sabău din Bozeș și epitropii, cu toții constatând că ,,edificiul
bisericesc s -a reparat și terminat, iar subsemnații pricepători du pă esaminarea
amănunțită declară, că renovarea bisericei s -a făcut destul de solid în înțelesul
contractului și că se constată îndestulirea poporului cu lucrul prestat, iar numitul
maestru și -a primit toți banii”872.
Bătrânul edificiu de c ult ortodox din Orăștie nu a fost doar o simplă biserică
parohială, ci și centrul spiritual al protopopiatului, locul unde au oficiat ceremoniile
religioase protopopii din Orăștie. O primă atestare documentară a bisericii cu hramul
,,Adormirea Maicii Domnu lui” s -a făcut la 1574, dar probabil lăcașul de cult a existat și
înainte de această dată, fiind construit din lemn, ca peste tot în Transilvania acelor
vremuri. Început la sfârșitul secolului al XVI -lea, procesul de construcție al acestei
biserici a cunos cut mai multe etape, spațiul de cult fiind extins în secolul al XVIII -lea, o
contribuție financiară însemnată având familia Tatarți, negustori greci stabiliți în oraș. La
sfârșitul secolului al XIX -lea, biserica și -a desăvârșit forma și imaginea prin adăug area
unui impresionant turn cloponiță, înalt de 35 de metri, construit în anul 1873 de către
arhitectul german Richter873. Supusă uzurii timpului, care și -a pus amprenta asupra
clădirii cu fiecare secol care se scurgea, biserica a beneficiat de lucrări de re novare pe
parcursul anilor 1901 -1906, sumele cheltuite fiind mai mici sau mai mari, în funcție de
segmentul supus reparațiilor. Astfel, după ce a câștigat licitația la care au fost 3 ofertanți,
meșterul Ilie Cândea a întărit plafonul bisericii cu chei de f ier în perioada 6 -19 decembrie
1901, fiind plătit cu suma de 235 de coroane și 55 de creițari, oferită de comitetul
parohial din Orăștie874. La scurt timp, inginerul orașului a înaintat un raport către poliție,
în care susținea că biserica este în pericol de a se darâma, fiind într -o stare foarte slabă.
Poliția a dat un ordin comitetului parohial prin care a interzis tragerea clopotelor și
folosirea mai departe a bisericii. Comitetul a solicitat o dublă expertiză, la Orăștie sosind

872 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 2/1903, f. 70, 73 -75, 81.
873 Petru Baciu, op. cit. , p. 101.
874 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 3/1901, f. 166 -168.

290 expertul Szallay din Sibiu și inginerul comitatens din Deva care, cercetând biserica și
văzând că pereții au fost legați cu fier, au concluzionat că ,,în starea asta biserica poate
sta și jumătate de veac încă ”. De Anul Nou, ordinul poliției a fost anulat875.
În an ul 1902 s -au făcut alte lucrări în interiorul și în afara bisericii din
Orăștie, prin intermediul unor meșteri locali, de care orașul nu ducea lipsă : Ion David a
reparat 10 strane și a făcut o ușă la turnul bisericii (15,16 coroane); Lazăr Cătănici a pavat
cu piatră în jurul bisericii (12 coroane); Ilie Lădariu a reparat limbile de la clopote (8
coroane); Octavian Popoviciu a așezat scocurile și dudele împrejurul streșinilor bisericii
(177,66 coroane)876. Eforturile financiare ale parohiei au continuat și în 1903 : Ieronim
Timar a reparat mai multe strane (6,80 coroane), iar Tenger Todor a pus 16 ochiuri de
fereastră la biserică (5,12 coroane)877. Pentru anul 1904 s -au consemnat repararea fierăriei
de la biserică (la poartă, clopote și turn) de către Ilie Lădariu (6,30 coroane), precum și
reparatul, tencuitul și văruitul zidului central al bisericii prin Ion Metea (24 de
coroane)878. Reparațiile din 1906 au avut ca subiect despărțământul bisericii destinat
femeilor, iar cheltuielile s -au ridicat la suma de 542 de co roane și 80 de creițari, lucrările
fiind încredințate lui Nicolae Borza (zidăria) și Ion David (lucrul de lemn)879. Toate
aceste lucrări au avut drept scop conservarea și înfrumusețarea unei biserici cu o
construcție deosebită, acest sf ânt lăcaș devenind un centru religios spre care gravitau
micile parohii din întreaga zonă arondată.
Ortodocșii din protopopiatul Orăștie au construit și biserici noi în perioada
1867 -1914, comunitățile făcând eforturi considerabile pentru a avea un edificiu d e cult de
zid. Pentru noua biserică erau foarte importante câteva elemente cheie: dimensiunea
acesteia, calitatea materialului de construcție, amplasamentul ales. Pașii care trebuiau
urmați erau bine precizați, implicau redactarea a numeroase acte și o con sultare
permanentă cu Consistoriul, cel care verifica planul noului edificiu printr -un specialist
de-al său, așa cum proceda și în cazul reparării unor lăcașuri mai vechi. În satul Căstău,
planul bisericii cu hramul ,,Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” a fo st întocmit de inginerul
Dauser, a fost aprobat de Consistoriul sibian în 1862 și întărit de comitele națiunii săsești

875 Biserica gr. or. din Orăștie , în ,,Libertatea”, Anul I, nr. 3, 1/14 ianuarie 1902, p. 3.
876 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 2/1902, f. 108, 145, 155, 203.
877 Ibidem , dos. 3/1903, f. 145, 226.
878 Ibidem , dos. 2/1904, f. 209, 214.
879 Ibidem , dos.3/1906,f.85 -89.

291 în 1865. După licitație, prețul s -a fixat la 12.000 de florini și 200 de creițari, sumă ce
urma a fi achitată din casa alodială a comunei Căstău. Zidirea a început la 1 octombrie
1868, prin intermediul echipei meșterului Iosif Antoni din Orăștie, dar comunitatea nu a
fost mulțumită, acuzându -l că nu a respectat planul inițial, a folosit un var inferior și a
vândut 8.000 -10.000 de cărămizi d in patrimoniul bisericii celor de la calea ferată, cu 16
florini bucata. Credincioșii s -au plâns la scaunul protopopesc pe 21 noiembrie 1869 și 15
februarie 1870, de acolo cererile lor au ajuns la Consistoriu, care în 19 martie 1870 le -a
recomandat ,,să ce rceteze dacă zidarul nu se ține de contractul făcut, să strice acest
contract, însă numai pe cale legală” . Dar contractul nu a fost anulat, iar biserica a fost
finalizată în 6 decembrie 1874880.
Comunitățile de pe valea Grădiștei au decis și ele să -și ridice biserici noi, așa
că au înaintat Consistoriul cereri prin care solicitau un ajutor financiar din partea statului.
Astfel de petiții au redactat în anul 1881 comunele bisericești Grădiște, Costești,
Orăștioara de Sus și Dâncu Mare881. În satul Bucium, edificarea bisericii cu hramul ,,Sf.
Ierarh Nicolae” s -a realizat în anul 1900, prețul de pornire al licitației fiind de 4.720 de
coroane. Pentru noul edificiu au donat bani și Samuil Popovici din Beriu (protopop
onorar), suma de 110 florini și Ilie Stoicoi din Orăștioara de Jos (econom), suma de 50 de
florini882. Biserica a fost pictată în anul 1904 de către Vasile Oprușan, pictor bisericesc
din Orăștie883. Aceiași binefăcători, Samuil Popovici și Ilie Stoicoi, au dăruit în anul 1901
câte 400 de coroane ca ajutor pentru zidirea bisericii din Ludești, cu hramul ,,Sf.
Arhangheli Mihail și Gavriil” 884. Biserica a fost construită în 1902, a costat 10.000 de
coroane (3.000 de coroane de la credincioșii din parohie, restul din donații și colecte) și a
fost sfințită prin protopopul Vasile Domșa și 5 preoți din apropiere, la 24 noiembrie 1902.
Un mare merit în realizarea edificiului de cult l -a avut parohul Vasile Botean, cel care
,,nu și -a dat pace până nu a văzut ridicat noul locaș lui Dumnezeu” . Particip anții la
ceremonia de sfințire au remarcat frumusețea acestei ctitorii, faptul că ,,biserica aceasta e

880 Ibidem , dos. 5/1870, f. 1 -3; Petru Baciu, Aurelia Baciu, op. cit. , p. 85.
881 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 5/1881, f. 1.
882 Licitațiune minuendă , în ,,Bunul Econom”, Anul I, nr. 12, 18/31 martie 1900, p. 8; Daruri bisericii , în
Ibidem, nr. 16, 15/28 aprilie 1900, p. 6.
883 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 3/1930, f. 6.
884 Binefăcători , în ,,Bunul Econom”, Anul II, nr. 21, 19 mai/1 iunie 1901, p. 4.

292 o podoabă din cele mai strălucite pentru aceste văi muntoase, unde până de curând
numai bisericuțe vechi și slabe erau”885.
Dacă strădan iile credincioșilor au avut totuși finalitate, acest fapt s -a datorat
în mare măsură perseverenței de care au dat dovadă de -a lungul vremii pentru a -și împlini
visul. Este cazul celor din Renghet, unde biserica de zid dorită în deceniul 9 al secolului
al XIX-lea a rămas mult timp doar la nivel de intenție, proiectul materializându -se abia la
începutul veacului XX. Biserica ortodoxă cu hramul ,,Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” a
început să fie zidită în 1885, dar datorită fondurilor insuficiente, lucrarea r ealizându -se pe
cheltuiala credincioșilor, a fost terminată abia în 1903 când ,,s-a văcălit pe din luntru și
pe din afară, s -a făcut tâmpla, s-a zugrăvit și padimentat” de către o echipă de meșteri
din Orăștie. Sfințirea bisericii a avut loc în 16 noiembri e 1903 prin protopopul Vasile
Domșa și un sobor de 6 preoți din satele vecine, între care parohul local Simion
Filimonescu, în prezența locuitorilor din Renghet886.
La Dâncu Mare, planul pentru edificarea bisericii cu hramul ,,Sf. Arhanghe li
Mihail și Gavriil” a primit aprobarea Consistoriului în 1899, iar prețul de pornire al
licitației ținută în anul 1903 a fost de 11.706 coroane și 52 de fileri887. Noua biserică a
fost amplasată în mijlocul satului, pe un loc considerat mai potrivit de căt re credincioși, și
a fost zidită de echipa edificatorului Nicolae Părău din Orăștie. Momentul sfințirii a fost
ales într -o zi de duminică, pe 9 octombrie 1905, la această sărbătoare participând
protopopul Vasile Domșa cu 12 preoți din comunele vecine, popu lația din Dâncu Mare și
oaspeți din împrejurimi. Predica protopopului și cea a parohului Nicolae Terhetea din
Tămășasa au deșteptat simțul creștinesc al participanților la actul sfințirii, credincioșii
dăruind pe loc diverse sume de bani, în total 220 de c oroane888.
Pentru ortodocșii din Mărtinești trecuseră zeci de ani de când începuseră să
bată drumul către ,,bisericuța veche, din lemn, aflată către vârful progadiei” de pe dealul
satului. În urma eforturilor depuse de credincioși și de pa rohul Vasile Necșa, între anii
1905 -1907 a fost ridicată o biserică nouă, zidită din cărămidă, acoperită cu țiglă tip
,,solzi”, având un turn înalt de 28 de metri, acoperit cu tablă. Noul edificiu de cult era

885 Corespondență , în ,,Libertatea”, Anul I, nr. 49, 16/29 noiembrie 1 902, p. 2.
886 Sfințire de biserică la Renghet , în ,,Bunul Econom”, Anul IV, nr. 47, 29 noiembrie 1903, p. 4.
887 Publicare de licitațiune , în Ibidem, nr. 51, 27 decembrie 1903, p. 7.
888 Sfințire de biserică , în Idem, Anul VI, nr. 42, 29 octombrie n. 1905, p. 5 .

293 amplasat lângă drumul sătesc și păstra hramul , ,Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”889.
Cheltuielile de construcție s -au ridicat la 10.000 de coroane, iar localnicii au ajutat cu
mână de lucru și la transportul materialului necesar. Din dispoziția arhiepiscopului Ioan
Mețianu, sfințirea bisericii s -a făcut în 17 decembrie 1907 prin protoprezbiterul tractual
Vasile Domșa, cu concursul parohilor Vasile Necșa, Manasie Iar, Adam Teodor, Andrei
Truca, Ioan Cotruș, Petru Lula, Adam Lula, Nicolae Stârc și Ioan Pascu. Serviciul divin a
fost înfrumusețat prin partic iparea ,,Reuniunii române de cântări” din Orăștie, dirijată de
învățătorul Ioan Branga și a baritonului N. Demian. Pentru locuitorii din Mărtinești, actul
sfințirii ,,a fost înălțător și a ridicat și întărit simțul creștinesc în poporenii gr. or.
amenințăț i de proselitismul catolic al fraților lor din aceiași comună”890.
Pe lângă edificiile de cult amintite anterior, biserici din cărămidă și acoperite
cu țiglă s -au mai zidit în parohiile Măgura (1904)891, Jeledinți (1907 -1908)892, Pișchinți
(1911)893 și Orăștioara de Jos (1911)894. Toate aceste realizări au avut în comun
atașamentul credincioșilor față de religia ortodoxă, manifestat prin donațiile făcute și prin
participarea la colectele inițiate pentru a asigura sprijinul financiar necesar pentru
construirea de noi biserici.
Alături de biserică, locul unde oficia ceremonialul religios, pentru preot era la
fel de importantă și locuința, trei fiind variantele unui slujitor bisericesc dintr -o parohie:
casa proprie, dacă preotul era din satul respectiv; o casă închiriată, dacă acea comunitate
nu dispunea de o casă parohială, iar preotul nu era un localnic; o casă parohială în
comunitățile cu venituri mai mari, mai ales în centrele de reședință ale protopopilor.
Majoritatea preoților d in protopopiatul Orăștie au fost localnici, așadar satele au construit
case parohiale destul de rar895, mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX -lea, cu
scopul de a ușura povara financiară impusă bisericii și slujitorilor ei prin plata unei chirii
pentru o clădire cu destinația de locuință pentru familia preotului.

889 Liviu Lăzărescu, Mărtinești, vechiul meu sat transilvan , Deva, 2006, p. 46.
890 Sfințirea bisericei din Mărtinești , în ,,Bunul Econom”, Anul VII, nr. 50 -52, 6 ianuarie 1907, p. 22 -23.
891 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 3/1930, f. 14.
892 Petru Baciu, Delorenii , București, 2000, p. 49.
893 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 3/1930, f. 5.
894 Petru Baciu, Aurelia Baciu, op. cit. , p. 91.
895 În anul 1911, pe teritoriul protopopiatului Orăștie (28 de parohii și 8 filii) existau 4 case parohiale, în
valoare de 52.250 coroane și 4 case pentru închiriere, în valoare de 29.581 de coroane. Cf. SJHAN,
FPpOOrăștie , dos. 1/1912, f. 24.

294 În satul Binținți, preotul Ioan Botean a decis că ,,nefiind în acea comună casă
parohială și poporul nefiind în stare de a i -o clădi din averea sa” , va construi casa pe
cont propriu, împrumutându -se la bancă, urmând ca localnicii să -i achite cheltuielile
efectuate. Cum nu a primit banii din partea credincioșilor, iar creditul și dobânda trebuiau
achitate, parohul a înaintat la 10 martie 1870 o cerere către Consistoriu în car e solicita
,,să se împărtășiască ori din ajutorul împărătesc ori din alt fond în tot anul până când își
va putea depura datoria contrasă spre scopul amintit” . Din Sibiu i s -a răspuns, la 19
martie 1870, că trebuia să respecte ,,Statutul Organic”, care prev edea că ridicarea unor
case parohiale, biserici sau școli este opera întregii obști bisericești, iar el a greșit
încercând să rezolve singur o problemă comună, fără ajutorul comitetului parohial. Prin
urmare, cererea i -a fost respinsă, pe motiv că poartă ,,singur vină la această îngreunare
proprie”896.
O situație inedită a fost în Măgura, unde comitetul parohial a decis în ședința
din 11 august 1891 că, deoarece ,,casa parohială a început a se ruina” , clădirea va fi
reparată și transformată în școală confesională. Decizia era motivată prin faptul că locul
pe care era situată casa parohială era ,,prea scurt și îngust, și nu e de folos pentru
locuinția preoțiască, deorece parochul nu are unde edifica șura, nu pote avea grădină de
legumi” . Comi tetul a hotărât să se cumpere un lot de pământ ,,mai larg, mai lung, mai
mare” pe care să i se ridice viitorului paroh ,,casa și șură pe spesele poporenilor gr. ort.
din matera Măgura când va fi lipsă” , pentru că preotul Ioachim Josan, care slujea atunci
în biserică, avea casa sa proprie897. Practic, prin această decizie s -a dat o mână de ajutor
școlii românești, oferindu -i-se un sediu corespunzător pentru acivitățile didactice, fapt ce
arăta o bună conlucrare la nivel local între biserică și școală, între pr eot și învățătorul
locului.
Comitetul parohial din Gelmar a inițiat în 1901 o colectă în scopul strângerii
de ajutoare materiale și financiare necesare pentru a construi o casă parohială și pentru a
acoperi turnul bisericii cu hramul ,,Sf . Arhangheli Mihail și Gavriil”. Printre primii
binefăcători, care au dăruit gratuit materiale de construcții, inițiind astfel colecta s -au
aflat: Berivoy János (mare proprietar, Gelmar) a oferit 28.000 de cărămizi, în valoare de

896 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 3/1870, f. 6.
897 Ibidem , dos. 2/1891, f. 32.

295 560 coroane; dr. Ioan Mihu (mare proprietar, Orăștie) a oferit 165 bucăți de lemn de
construcție de brad, 150 de scânduri de podit, 40 de scânduri de stucatură și 300 de lațuri,
în valoare de 686 coroane; Ana Adamovici (mare proprietară, Bobâlna) a oferit 33 de
goruni din pădurea s a, în valoare de 66 coroane; Ioan I. Vulcu (comerciant, Orăștie) a
oferit 3 traverse de fier, în valoare de 82,72 coroane. Au urmat, datorită trimiterii apelului
la diverse adrese particulare, contribuții financiare sosite din Oravița, Câmpeni,
Sighișoara, Brașov, Vaidei, Sibișelu Vechi, Sântămăria de Piatră, Orăștie, Băcăinți,
Boșorod, Bistrița, Săliște, Agnita. Printre donatori regăsim avocați, funcționari,
protopopi, învățători, preoți și institute de credit. Numele tuturor și sumele dăruite, care în
final au totalizat 126,02 coroane au fost publicate în presa vremii, cu mulțumiri din partea
preotului Ioan Popovici și a comitetului parohial din Gelmar898.
Pentru protopopul ortodox din Orăștie, sfințirea unor biserici renovate sau nou
construite era un bun prilej de a efectua scurte vizite canonice în satele învecinate. Cu
modalitatea prin care s -au rezolvat afacerile bisericești, școlare și fundaționale din toate
comunele situate în zona sa de competență, protopopul se informa atent pe par cursul
celor două vizitațiuni la fața locului: una în toamnă, pentru verificarea stării edificiilor
bisericești și scontrarea casei; alta în primăvară, pentru a afla rezultatele obținute la
examenele școlare. Fără a intra în detalii, vom aminti doar faptul că noul protopop din
Orăștie, Vasile Domșa, instalat în 1897, a inițiat o serie de vizitațiuni canonice pe
parcursul anilor 1899 -1903, cu dorința de a cunoaște mai bine locurile și oamenii peste
care urma să fie îndrumător spiritual:
– în 1899 a v izitat parohiile Șibot și Vinerea (11 octombrie), Căstău (18 octombrie),
Petreni (27 octombrie)899;
– în 1901 a vizitat parohiile Vinerea (7 ianuarie), Renghet (21 martie), Ardeu (9
aprilie), Almașul Mic (10 aprilie), Băcâia (1 mai), Căstău (17 octo mbrie), Petreni (23
octombrie), Mărtinești și filia Turmaș (24 octombrie)900;
– în 1902 a vizitat parohiile Almașul Mic (9 mai), Căstău (5 noiembrie), Mărtinești
(28 noiembrie)901;

898 Mulțumită publică , în ,,Tribuna”, Anul XIX, nr. 12, 19 ianuarie (1 februarie) 1902, p. 47; Ibidem , nr. 13,
20 ianuarie (2 februarie) 1902, p. 51.
899 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 2/1903, 60, 68, 85 ; dos. 1/1904, f. 180.
900 Ibidem , dos. 2/1902, f. 2; dos. 2/1903, f. 60, 67, 84, 102, 110, 122; dos. 1/1904, f. 179.

296 – în 1903 a vizitat parohiile Pricaz și Folt (26 septembrie) , Petreni (1 octombrie),
Orăștioara de Sus (6 octombrie), Băcâia și Bozeș (21 octombrie), Almașul Mare -Suseni,
Almașul Mare -Joseni și Nădăștia (22 octombrie), Almașul Mic și Porcurea (24
octombrie), Ardeu (25 octombrie), Mărtinești (29 octombrie), Băcăinți (3 noiembrie)902.
,,Turneul” din 1903 a fost necesar datorită extinderii structurii administrativ –
canonice a protopopiatului Orăștie, protopopul încercând să identifice problemele noilor
parohii și să dea dispoziții pe care preoții să le urmeze întocmai, pentru a depăși starea de
inferioritate în care se aflau în raport cu alte zone din componența districtului orăștian.
Experiența vizitelor canonice l -a ajutat pe Vasile Domșa să perceapă organizarea
protopopiatului în toată complexitatea l ui, să -l cunoască sub toate aspectele și să
folosească informațiile dobândite pentru a se impune ca lider spiritual al comunităților
ortodoxe din ținutul Orăștiei.
III.5. Colecte, donații și fonduri bisericești
În cadrul Bisericii Orto doxe din Transilvania, activitatea filantropică a fost
susținută prin dărnicia umilă și binefăcătoare a credincioșilor săi care, luptând cu toate
mizeriile vieții, căutau să dăruiască în folosul bisericii și spre mărirea lui Dumnezeu.
Niciun sătean sau oră șean nu se simțea mângâiat și liniștit în sufletul său, dacă nu oferea
din modestul avut pe care -l deținea un dar bisericii. Ierarhia bisericească a încurajat
acțiunile caritabile, la nivel provincial și local organizându -se colecte, spectacole și
concerte în scopuri filantropice, fonduri și fundații bisericești, cărora li s -au adăugat o
serie de donații și testamente ale unor clerici și mireni evlavioși. Episcopii, protopopii,
preoții și enoriașii au fost sfătuiți de catre mitropolit, prin intermediul circ ularelor și
pastoralelor, să ,,pună în lucrare filantropia” pentru că ,,nici limba, nici naționalitatea,
nici religiunea, nici disparitatea de opiniuni în viața publică, nici îndepărtarea locului nu
poate să formeze pedecă la exercitarea faptelor filantrop iei, a acestei virtuți
recomandate așa mult de întemeietorul creștinismului”903.
Prin circulara nr. 715 din 9 noiembrie 1863, reluată periodic de către
Consistoriul sibian, Andrei Șaguna susținea că dorește ,,a nu lăsa pre nici o comună
bisericescă, care recurge după ajutoriu spre scopul repărărei sau zidirei bisericei sale,

901 Ibidem , dos. 2/1903, f. 109, 1 20; dos. 1/1904, f. 178.
902 Ibidem , dos. 2/1903, f. 49 -50, 64 -65, 82, 94 -96, 98, 101, 103 -105, 112, 121.
903 Ibidem , dos. 4/1879, f. 1.

297 nemângâiată” , astfel că îndruma preoțimea parohială să explice populației necesitatea de
a colecta bani în folosul bisericilor sărace904. O astfel de colectă, anunțată d e Consistoriu
prin circulara nr. 2798 B. din 18 septembrie 1875 a fost făcută la nivelul Arhidiecezei , la
ea participând 26 de protopopiate care au adunat suma de 607 florini și 34 ½ creițari, din
spațiul hunedorean colectând bani districtele Deva (15,74 florini), Dobra (6 florini), Ilia
(17 florini), Geoagiu I (12 florini), Geoagiu II (11,42 florini). Solidari cu semenii lor
lipsiți de mijloace financiare, ortodocșii d in protopopiatul Orăștiei au contribuit cu 7
florini și 25 de creițari, colectați în par ohiile Gelmar, Vaidei, Beriu și Vinerea. Din
colecta respectivă au fost ajutate 10 comune bisericești din Arhidieceză, care în 1876 erau
,,ocupate cu zidirea, repararea și adaptarea bisericilor” parohiale905.
După încetarea din viață a lui Andrei Șaguna, Sinodul arhidiecezan a
hotărât la 10 aprilie 1874 să -i ridice un monument fostului arhiepiscop și mitropolit prin
,,contribuții benevole ” de la nivelul întregii provincii mitropolitane. Datorită dificultăților
economice și cadrului gene ral neprielnic pentru viața comunităților, timp de mai mulți ani
a fost amânată efectuarea unei colecte, decizia fiind pusă în aplicare la sfârșitul secolului
al XIX -lea. Prin circulara nr. 5233 Plen. din 6 iulie 1898, Consistoriul anunța oficiile
protopop ești și parohiale că ,,se ordonă a se face colecte benevole la toți credincioșii
noștri din arhidieceză” , pentru ca astfel ,,fiecare credincios să -și aducă un dar bineprimit
pentru veșnica pomenire a lui Șaguna” . La nivelul protopopitului Orăștie, din cele 27 de
parohii și 7 filii, doar în 3 (Dâncu Mic, Mărtinești, Simeria) nu s -a colectat nimic,
celelalte contribuind cu sume mai mari ( Orăștie – 47,60 florini, Romos – 40, Romoșel –
18) sau mai mici (Măgura – 1,01 florini) la strângerea în total a 297 de fl orini și 16
creițari, pe care protopopul Vasile Domșa i -a trimis Consistoriului de la Sibiu la începutul
lui 1899906.
Sub mitropolitul Miron Romanul, Congresul național -bisericesc prin
decizia nr. 238 din 20 octombrie 1878 a decis că p entru ,,acoperirea trebuințelor comune
bisericești, școlare și fundaționale ” se va înființa ,,Fondul general al metropoliei române
greco -orientale din Ungaria și Transilvania” . Fondul urma să fie susținut din mai multe
surse (daruri benevole, pedepse în ba ni, colecte), cărora li se adăuga și ,,venitul unui disc

904 Ibidem , dos. 3/1875, f. 6.
905 Ibidem , dos. 5/1876, f. 1 -2.
906 Ibidem , dos. 1/1898, f. 22, 25.

298 separat numit <discul metropoliei>, care se va purta în toate bisericile din mitropolie
odată în an, la ziua Arătării sau Botezul Domnului, în 6 ianuarie”907. Prin circulara nr.
3486 Plen. din 18 decem brie 1879, Consistoriul a comunicat tuturor oficiilor protopopești
decizia de a se înființa ,,Fondul metropolitan”, așteptând ca purtarea discului să aibă
rezultate cât mai bune, care să fie o nouă dovadă despre zelul credincioșilor din
Arhidieceză.
În protopopiatul Orăștie, unele comunități au văzut în acest fond o nouă taxă
impusă de la centru, astfel că au refuzat să contribuie la înființarea și sporirea succesivă a
acestuia, fără a se gândi că poate și ele se vor împărtăși în viitor din banii adunați la
nivelul provinciei transilvane. În 1880, parohul Manasie Theodor din Simeria se plângea
protopopului Nicolae Popovici că nu -i trimite decât 1 florin, și acela din ,,lada satului”,
credincioșii respingând ideea fondului și lăsând să se întrevadă perspectiva schimbării
confesiunii: ,,Fiindcă pe la noi poporul nu este și nu are obicei de a umbla cu discul și se
face revoltă mare în popor dacă facem peste voia poporului ceea ce n -au mai pomenit ei
niciodată, așa au răspuns ei înaintea mea, că vine vremea de vom fi și siliți a trece la altă
religie, dacă atâtea poveri vor veni asupra noastră, că destul ne apasă și ne subjugă
legile ministeriale în timpul de față”908. La Romos, eforturile parohului Vasile Basarab s –
au lovit de rezistența tuturo r sătenilor, căci ,,poporenii nu s -au învoit, nici comitetul spre
a da cât de puțin din casa bisericei, răcnind unii că dânsul nu are altceva de făcut decât
a face fonduri” . Refuzul avea o motivație economică, locuințele unor credincioși fiind
distruse de un incendiu puternic în 1879, iar recoltele au fost compromise de ploile
abundente căzute de -a lungul anului 1880. În cele din urmă, după ce preotul a fost somat
de Consistoriu să justifice de ce nu s -a adunat nimic în comuna Romos, sinodul parohial a
acceptat să trimită 5 florini din casa bisericii, iar cu discul s -au strâns 1 florin și 2
creițari909. Majoritatea parohiilor și filiilor din protopopiatul Orăștiei au contribuit cu
sume modeste la fondul mitropolitan, dar ele au fost binevenite în contextul exi stenței
unor resurse financiare insuficiente pentru o Biserică Ortodoxă aflată într -o continuă
dezvoltare și privată de un suport material substanțial din partea statului: în 1881 s -a
adunat cu discul și s -a expediat Consistoriului arhidiecezan suma de 106 florini și 89 de

907 Ibidem , dos. 1/1878, f. 1.
908 Ibidem , dos. 3/1880, f. 12.
909 Ibidem , f. 7-9.

299 creițari910; în 1888 s -au strâns doar 16 florini și 1 creițar (nu au contribuit comunitățile
din Dâncu Mare, Dâncu Mic, Mărtinești, Turmaș, Tămășasa, Sibișelu Nou)911; în 1897
suma adunată a fost infimă, numai 6 florini și 98 de creițari912.
Protopopul și preoțimea din tractul Orăștiei au răspuns pozitiv și apelului
lansat de a se realiza o colectă pentru zidirea Catedralei mitropolitane din Sibiu . La
strângerea de fonduri inițiată încă din 1857 de Andrei Șaguna, credincioșii din ținutul
Orăștiei au contribuit îndeosebi la începutul secolului al XX -lea, un rol important
revenindu -i protopopului Vasile Domșa, cel care a asigurat legătura între Consistoriul
sibian, clericii și mirenii din zona bisericească pe care o administra. S ensibilizați de
pastorala mitropolitului Ioan Mețianu dată cu prilejul punerii pietrei de temelie a
Catedralei, în care li se cerea să sprijine acțiunea și să devină un exemplu pentru ceilalți,
la colecta întreprinsă în tractul Orăștiei s -au înscris în var a anului 1902 un număr de 15
parohi, care au contribuit cu suma de 540 de coroane913. Considerând rezultatul drept
unul modest, protopopul Domșa a trimis oficiilor parohiale din subordine o circulară la 2
octombrie 1902, în care preciza că preoțimea district uală ,,s-a însuflețit prea puțin pentru
un scop așa de nobil și a subscris sume foarte neînsemnate ”, astfel că făcea un apel la
,,simțul de jertfă ” al clerului, dar și al învățătorilor, pentru a completa lista celor care au
subscris benevol pentru fondul c atedralei914. La Orăștie a poposit și dr. Miron Cristea,
asesor consistorial în Sibiu, aflat într -o misiune prin mai multe orașe transilvănene cu
scopul de a impulsiona adunarea de fonduri pentru catedrală. Întâlnirea cu preoții și
învățătorii din protopopia tul Orăștie a avut loc în 6 noiembrie 1902 și a fost un succes
deplin, cei prezenți au apreciat vorbele distinsului oaspete și grăbindu -se ,,și-au împlinit
îndată datorința în chip strălucit” . În funcție de situația materială, preoții au donat între
100 și 150 de coroane, protopopul Vasile Domșa 200 de coroane și preotul Ilie Popovici
400 de coroane, suma provenită de la cler ridicându -se la 3.605 coroane. Au contribuit și
foarte mulți învățători, în raport cu salariile lor, cu sume între 10 și 100 de coroa ne,
donațiile ridicându -se la un total de 1.885 de coroane. Alte danii au venit de la mireni, în
valoare de 650 de coroane. Indiferent de mărime, donațiile pentru catedrală strânse în

910 Ibidem , f. 10 -11.
911 Ibidem , dos. 1/1888, f. 4.
912 Ibidem , dos. 1/1897, f. 2.
913 Prima colectă pentru catedrală , în ,,Libertatea”, Anul I, nr. 36, 14 septembrie 1902, p. 5.
914 SJHAN, Fond Parohia Ortodoxă Ludeș ti (în continuare FPOLudești), dos. 1/1902, f. 5.

300 zona Orăștiei au totalizat în final suma de 6.140 de coroane915. La 10 mar tie 1904, ziarul
,,Telegraful Român” își informa cititorii că ,,dr. Ioan Mihu, avocat și mare proprietar în
Vinerea, a contribuit la fondul pentru zidirea bisericei catedrale cu suma de 2.000
coroane” , aducându -i-se mulțumiri pe această cale916. Înălțarea Ca tedralei mitropolitane
a fost finalizată în 1906, cu ocazia sfințirii bisericii mitropolitul Ioan Mețianu oferindu -i
preotului Ilie Popovici din Sibișelu Vechi (tractul Orăștie) dreptul de a purta brâu roșu,
pentru contribuțiile benevole aduse la zidirea a cesteia și luând în considerare ,,bunele
purtări și stăruințele cu care a lucrat și până acum la ridicarea poporului în cultura
religioasă morală”917.
Prin circulara nr. 5559 Plen. din 7 mai 1912, Consistoriul arhidiecezan
reamintea oficii lor protopopești și parohiale că una dintre preocupările tuturor episcopilor
și mitropoliților ortodocși a fost ,,creșterea clerului” . În acest scop s -a decis să se
construiască un seminar nou în Sibiu, iar pentru acoperirea cheltuielilor de edificare s -a
lansat o colectă publică și s -a făcut un apel către toți credincioșii să contribuie la succesul
demersului, pentru că ,,de la un cler conștiu și bine educat atârnă viitorul bisericii și
neamului nostru”918. În anul 1913, în funcție de situația materială, 27 de preoți din
protopopiatul Orăștie au donat între 50 și 200 de coroane . Cei doi parohi din orașul
Orăștie au completat coala de subscrieri primii, Vasile Domșa contribuind cu 200 de
coroane, iar Ioan Moța cu 100 de coroane, conștienți de importanța finali zării acestei
construcții pentru buna desfășurare a învățământului teologic ortodox din Transilvania919.
Participarea la colecte s -a făcut și în cazul strângerii de fonduri pentru
comunități din ținutul Orăștiei, care au trecut prin s uferi nța produsă de un incendiu și au
înregistrat pagube materiale ce le -au afectat pentru o perioadă de timp viața cotidiană.
Este cazul satului Vaidei, care în 22 august 1900 a cunoscut momente dramatice datorită
unui foc puternic ce ,,înghițea cu o putere co losală tot ce -i cădea în cale” . Incendiul a
durat două zile și două nopți, iar ,,stavilă nu i s -a putut pune focului, căci comuna, situată
pe deal, e foarte săracă în apă” . Pagubele materiale au fost însemnate, bilanțul

915 Pentru catedrala de la Sibiu , în ,,Libertatea”, Anul I, nr. 46, 26 octombrie/8 noiembrie 1902, p. 3 ;
Ibidem , nr. 47, 2/15 noiembrie 1902, p. 2.
916 Pentru catedrală , în ,,Bunul Econom”, Anul V, nr. 9, 13 m artie n. 1904, p. 4.
917 Preot distins cu brâu roșu , în Idem, Anul VII, nr. 21, 31 iunie n. 1906, p. 5.
918 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 1/1912, f. 8.
919 Anton E. Dörner et alii, op. cit. , p. 129.

301 consemnând faptul că ,,au ars 142 de șuri cu stogurile de grâu de pe lângă ele, apoi peste
100 de case, dintre care 8 coperite cu țiglă” . Tabloul sumbru era completat de existența
unor victime umane, din rândul copiilor și bătrânilor, dar și de moartea unor animale din
gospodăriile oamenilor . Sintetizând, redactorul ziarului ,,Bunul Econom” nota: ,,Paguba
și sărăcia e grozavă. Nici în 20 de ani nu se va putea repara din plin”920. Efortul de
refacere a satului Vaidei a fost inițiat de către Victoria Erdélyi din Orăștie, care a colectat
din oraș suma de 466 de coroane și 85 de fileri, printre donatori aflându -se: protopopul
Vasile Domșa (5 coroane), învățătorul Ioan Branga (2 c.), biserica greco -catolică (7,05
c.), comerciantul Ioan I. Vulcu (30 c.), banca ,,Ardeleana” (200 c.), dr. Ioan Mihu (100
c.) și alții. La scurt timp, V. Erdélyi s -a deplasat în satul distrus și cu acordul comitetului
comunal a împărțit ajutoarele financiare, în funcție de următoarele categorii: ,,I. văduvele,
II. cei căror le -a ars și casa și șura și bucate, III. cei căror le-a ars mai puțin, d. e. numai
șura; și așa s -a dat ajutor tuturora după dreptate, în măsura în care au fost atinși de
nenorocire”921. Tot pentru a -i ajuta cumva pe cei din sat, din partea ,,Reuniunii femeilor
române din comitatul Hunedoara ”, în cadrul căre ia era vicepreședinte, V. Erdélyi a primit
200 de coroane și sarcina de a plăti cu acei bani femeile din Vaidei pentru ,,a coase și
țese frumoase lucruri de casă, pe care Reuniunea le va vinde la adunări”922.
Protopopul Vasile Domșa a ini țiat și el o colectă la nivel local, dar ea s -a
derulat mai greu, datorită numeroaselor obligații și adunări de fonduri care se aflau atunci
în derulare în cadrul comunităților. Abia în vara anului 1904 a putut fi realizată o
distribuire a banilor strânși, lista celor care au contribuit fiind deschisă de mitropolitul
Ioan Mețianu cu 150 de coroane, lângă acesta mai dăruind biserica ortodoxă din Orăștie
(14 c.), banca ,,Ardeleana” (300 c.), dr. Aurel Vlad (30 c.), protopopul Vasile Domșa (10
c.) și alții, su ma totală ridicându -se la 534 de coroane. Prin intermediul notarului din
Vaidei s -a obținut suma de 50 de coroane din partea ,,Szászvárosi Takarékpénztár” din
Orăștie, care completa ajutorul ce trebuia împărțit celor nenorociți prin foc. La 2 august
1904, protopopul în colaborare cu o comisie formată din notarul, judele comunal, parohul
și învățătorul comunal din Vaidei a repartizat suma colectată astfel: 12 familii cu câte 25

920 Pustiirea prin foc a comunei Vaidei , în ,,Bunul Econom”, Anul I, n r. 33, 12/25 august 1900, p. 5.
921 Pentru nenorociții prin foc din Vaidei , în Ibidem, nr. 35, 26 august/8 septembrie 1900, p. 5.
922 Ibidem , nr. 49, 2/15 decembrie 1900, p. 5.

302 de coroane; 9 familii cu câte 18 coroane; 10 familii cu câte 12 coroane; un indiv id cu 2
coroane. În total, 31 de familii și o persoană bătrână au primit 584 de coroane923.
Pentru ameliorarea stării materiale și înfrumusețarea bisericilor, mai ales a
celor nou costruite, documentele și presa vremii au consemnat numeroas e donații
provenite de la mireni, dar și de la clerici, constând în cărți și obiecte liturgice menite să
acopere nevoile preoților pentru slujirea cultului. Un sfeșnic, o cruce modestă, o icoană, o
carte sfântă, un rând de veșminte preoțești erau dăruite d e credincioși bisericii pentru
pomenirea numelui și iertarea păcatelor lor, contribuind la fixarea locului fiecărui creștin
în biserică și la îmbunătățirea relației dintre preot și comunitate.
La Pricaz, în 1896, învățătorii I. Petruțesc și I. Dan, casierul comunal N.
Stoian, crâsnicul I. Voina și parohul Ioan Vlad au cumpărat pentru biserică un rând de
veșminte preoțești, cu suma de 24 de florini924. În anul 1900, comitetul parohial din
Binținți aducea mulțumiri călduroase celor care au ,,ajutorat sfânta biserică în marea ei
lipsă materială” : 1) banca ,,Ardeleana” din Orăștie, care a oferit un ajutor de 100 de
coroane pentru biserica și școala din sat; 2) parohia Geoagiu -Joseni, care a dăruit un
potir; 3) văduvele Domnica Șuteu și Ana Haneș din Orăștie, care au donat 2 sfeșnice și o
frumoasă icoană, toate în valoare de 12 florini925. Aceeași biserică a primit în 1901, cu
ocazia sărbătoririi Învierii Domnului, un prapor frumos și 6 sfeșnice din bronz, cumpărate
de un grup de creștini din parohi e. Anul 1901 a presărat bucurii și peste alte comunități
ortodoxe din protopopiatul Orăștie: preotul Samuil Popovici din Beriu, aflat la pensie, a
dăruit bisericii din Costești două clopote frumoase, în valoare de 680 de coroane (420 de
coroane cel mare și 260 de coroane cel mic); pretorul Iosif Orbonaș din Orăștie a donat
bisericii din Feredeu un ,,Molitvelnic” frumos legat; un grup de parohieni din Romos a
dăruit bisericii locale două cruci (în valoare de 76 de coroane), un tablou cu
Înmormântarea Domnulu i (în valoare de 6 coroane, tipărit pe pânză doar în alb -negru, a
fost pictat în culori de Isidor Oprușan din Orăștie, în schimbul a 10 florini), o icoană (în
valoare de 86 de coroane), un prapor (în valoare de 46 de coroane); preotul Samuil

923 Dare de samă , în Idem, Anul V, nr. 29, 7 august n. 1904, p. 5.
924 Daruri evlavioas e, în ,,Revista Orăștiei”, Anul II, nr. 26, 22 iunie (4 iulie) 1896, p. 113.
925 Mulțumită publică , în ,,Bunul Econom”, Anul I, nr. 22, 27 mai (9 iunie) 1900, p. 7.

303 Popovici din B eriu a donat bisericii din Jeledinți un clopot în valoare de 250 de
coroane926.
Biserica din Bobâlna a beneficiat din plin de mărinimia unei membre a
comunității de credincioși, Ana Adamovici, care în anul 1902 a oferit gratuit materialul
necesar pentru ,,îngrădirea cintirimului și padimentarea bisericei” (în valoare de 100 de
coroane), iar pentru ,,împodobirea bisericii” a procurat un chivot frumos, pictat de Isidor
Oprușan din Orăștie (în valoare de 120 de coroane), un potir, un disc, o st ea, toate aurite
(în valoare de 60 de coroane) și a contribuit la colectarea sumei de 135,20 coroane, din
care s -a cumpărat un candelabru927. Preotul Petru Lula a achiziționat în 1903, pe
cheltuiala proprie, doi prapori în valoare de 70 de coroane, fapt ce a provocat mulțumirea
comitetului parohial și a credincioșilor care au remarcat că ,,de când a venit ca păstorul
nostru, ne -a împodobit locașul lui Dumnezeu cu mai multe obiecte care numai spre laudă
îi pot servi”928.
În parohia Turdaș, preo tul Adam Teodor a dat publicității numele celor care în
1903 au donat în favoarea bisericii ortodoxe: notarul Ioan Roșu, care a dăruit un ,,Octoih”
tipărit la București cu litere latine, legat în piele, în valoare de 29 coroane; George
Brassai din Orăștie, care a dăruit un dulap pentru păstrarea ornatelor bisericești; Iacob și
Salomia Lula, care au donat un potir, un disc, o stea ( toate aurite) și un măsai pentru
prestol, toate valorând 60 de coroane. Tuturor donatorilor li s -au adus mulțumiri
profunde, do rindu -le ca și ,,pe viitor să mai poată contribui la înfrumusețarea casei
Domnului întru gloria și lauda lui Dumnezeu”929.
Singura biserică din mediul urban a protopopiatului, cea din parohia Orăștie, a
fost sprijinită prin donații de către credincioși pentru a se ridica la înălțimea misiunii sale,
aceea de reședință spirituală a unui protopop. În anul 1901, enoriașa Mărioara Anastasiu,
trecând cu bine peste o boală grea, și -a manifestat recunoștința față de Dumnezeu prin
repararea totală a marelui prapor, care fusese dăruit bisericii ,,în vremile bune de către

926 Mulțumită , în Idem, Anul II, nr. 10, 3/16 martie 1901, p. 5; Binefăcători , în Ibidem, nr. 2 1, 19 mai/1
iunie 1901, p. 4; Mulțumită publică , în Ibidem, nr. 27, 30 iunie/13 iulie 1901, p. 7; Dar bisericesc , în
Ibidem, nr. 46, 10/23 noiembrie 1901, p. 5.
927 Mulțumită , în ,,Libertatea”, Anul I, nr. 1, 1/14 ianuarie 1902, p. 3; Corespondență , în Ibide m, nr. 36,
17/30 august 1902, p. 3.
928 Dar frumos , în Idem, Anul II, nr. 22, 7 iunie 1903, p. 3.
929 Mulțumită publică , în Ibidem, nr. 15, 12/25 aprilie 1903, p.3.

304 timarii români din Orăștie”930. La începutul lui 1902, prin contribuțiile financiare ale lui
dr. Silviu Moldovan (avocat), dr. Iustin Colibași (medic), Aurel Popovici Barcianu
(proprieta r) și Friedrich Schuleri (fabricant) s -a adunat suma de 34 de coroane, ca punct
de plecare pentru constituirea unui ,,Fond pentru înfrumusețarea bisericei greco -orientale
române din Orăștie”. Cei care doreau să doneze bani în contul acestei colecte, puteau
trimite sumele la administrația ziarului ,,Bunul Econom” din Orăștie, al cărui proprietar
era protopopul V. Domșa931. În preajma Paștelui din 1902, femeile ortodoxe au contribuit
cu sume modeste (1 -3 coroane) la adunarea a peste 100 de coroane, din care au fost
cumpărate un măsai pentru prestol din Caransebeș (cu 80 de coroane), o cruce de argint
(cu 36 de coroane) și o cruce de lemn (cu 4 coroane)932. În a doua zi de Crăciun, la 26
decembrie 1902, în sala hotelului ,,Transilvania” din Orăștie a avut loc un sp ectacol în
scop filantropic organizat de către tinerii din oraș, venitul obținut fiind destinat pentru
bisericile române din Orăștie. Petrecerea s -a dovedit ,,o frumoasă manifestație de frăție
între clasa inteligentă, negustorească, meseriași și popor, și a avut un rezultat material
mulțumitor” . Celor două biserici, ortodoxă și greco -catolică, le -au revenit câte 46 de
coroane și 75 de fileri933. Cu ocazia unei alte mari sărbători, Botezul Domnului din 1903,
altarul bisericii din Orăștie a primit ca donație di n partea a 5 credincioși din oraș un
,,chivot de lemn aurit cu aur veritabil, marmorat și decorat cu cirade ”, procurat din
Caransebeș cu suma de 160 de coroane934.
Pe lângă procurarea de vase, veșminte, icoane, prapori, cărți și alte rechi zite
necesare pentru cultul divin, credincioșii din protopopiatul Orăștie au sprijinit, în funcție
de starea materială, constituirea de fonduri parohiale. Prin circulara nr. 890 din 12
octombrie 1872, Consistoriul arhidiecezan anunța credincioșii din toate comunitățile
bisericești despre hotărârea Sinodului eparhial privind ,,înființarea de fonduri proprii
locale – parohiale și protopresbiteriale – prin contribuțiile de bună voie, ce le va face
poporul în natură pe timpul secerișului, culesului și la alte o cazii potrivite și binevenite” .
Prin asemenea fonduri, acolo unde ele existau deja, comunitățile mici și sărace ,,au ajuns
deja a -și ridica din puterile lor proprii biserici, școli și case parohiale și a pune temeiuri

930 Frumoase daruri evlavioase , în ,,Bunul Econom”, Anul II, nr. 20, 12/25 mai 1901, p. 5.
931 Mulț umită publică , în Idem, Anul III, nr. 6, 16 februarie 1902, p. 7.
932 ,,Libertatea” , Anul I, nr. 18, 12/26 aprilie 1902, p. 3.
933 Petrecerea , în Idem, Anul II, nr. 1, 1/14 ianuarie 1903, p. 3; SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 3/1903, f. 202.
934 SJHAN, FPpOOrăștie , dos . 3/1903, f. 235 -236.

305 sigure pentru o dotare corespunzătoare și mulțumitoare a preoților și învățătorilor săi
pentru totdeauna” . Fiecare credincios putea dărui ,,câțiva snopi de grâu, secară, orz sau
ovăz, câțiva tulei de cucuruz, câteva cupe de must ș. a .”, aceste produse urmând să fie
vândute, iar banii să fie de puși la o bancă în contul fondului parohial și să fie administrați
conform ,,Statutului Organic”. Se recomanda ca o parte din bucatele adunate în anii
roditori să fie păstrată, pentru a -i putea ajuta pe parohieni în anii cu secetă sau calamități,
prin împr umuturi ori vânzare cu prețuri moderate, ferindu -i astfel de foamete și de
speculanți935.
În continuare vom consemna câteva informații privind această problemă,
provenite de la parohiile din protopopiatul Orăștie. În 1875, preotul Chirilă T eacoi din
Dâncu Mare a anunțat scaunul protopopesc despre faptul că, în parohia sa pentru moment
,,nu se pot face pași cuviincioși ” pentru înființarea fondului parohial , deoarece
comunitatea era implicată în edificarea școlii confesionale, la care ,,numai singur poporul
și parohienii noștri contribuie acum ”. Nici pentru anii următori nu erau semne mai bune,
întrucât biserica era ,,gata spre ruinatu, ba cu mare groază se aduna poporul în zilele de
dumineci și sărbători la cultul divin întrânsa” , astfel că er a necesară ridicarea unui nou
lăcaș de cult936. La Căstău, preotul Nicolae Andrei i -a sfătuit pe oameni ca din producția
adunată în toamna anului 1900 să ofere ,,mici contribuiri pentru biserică ”. Credincioșii
au răspuns pozitiv solicitării parohului lor, as tfel că în fondul parohial ,,s-a adunat din
comună 1.000 litre (50 ferdele de câte 20 litre) și afară de aceea 14 coroane și 50 fileri
în bani”937.
Prin circulara nr. 2142 Bis. din 4 martie 1903, arhiepiscopul Ioan Mețianu a
reluat necesitat ea de a se organiza fonduri bisericești, subliniind că ,,ar trebui să nu existe
parochie, unde asemenea începuturi de fonduri pentru zile negre să lipsească” . Erau
recomandate spre înființare mai ales acele ,,fonduri de bucate” , din veniturile cărora se
puteau acoperi ,,multe trebuințe curente ale bisericilor și se ajutoră și poporul în timpuri
de nerodire”938. În protopopiatul Orăștiei, datorită eforturilor depuse de preotul Ioan
Popovici, satul Gelmar avea încă din 1900 un fond de bucate, ce a ajuns în fina lul anului

935 Ibidem , dos. 2/1873, f. 29.
936 Ibidem , dos. 5/1876, f. 5.
937 Picur cu picur face marea , în ,,Bunul Econom”, Anul I, nr. 48, 25 noiembrie (8 decembrie) 1900, p. 5.
938 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 1/1903, f. 33.

306 1903 la circa 300 decalitri de cucuruz. Rezultatul era satisfăcător, preotul raportându -i
protopopului că ,,în această parochie mică și săracă mai mult nu se poate face ”. Un caz
nefericit era cel al parohiei Bulbuc -Curpeni, de unde preotul Ioan Bălșan raporta în 1903
că biserica ,,nu s -a bucurat nicicând de faptul întru a dispune de oarecare fond, în bani
ori naturalii ”. Eforturile constante ale parohului s -au lovit de indiferența credincioșilor,
alimentată de faptul că populația ,,nu dă crezămân t că acel fond se va dezvolta spre
binele urmașilor lor” . La toate sfaturile și exemplele pe care preotul le -a oferit, grupul
parohienilor a fost ,,rece și nepăsătoriu” , iar dorința de a avea un fond bisericesc a rămas
astfel ,,totdeauna făr de rezultatul dorit ”939.
Dacă înființarea de fonduri parohiale la nivelul protopopiatului Orăștie nu a
înregistrat rezultate notabile, în schimb, sprijinul pe care banca ,,Ardeleana ” l-a acordat
bisericilor române din zonă a fost unul total și necondiți onat, putând fi catalogat drept un
succes al clerului din districtul orăștian. Asemănător altor institute de credit
transilvănene, și cel din Orăștie a alocat anual anumite sume de bani pentru ,,scopuri
filantropice și culturale” . Din cota de binefacere au fost sprijinite școli, biserici, coruri,
reuniuni, societăți culturale ale românilor din Orăștie și comunitățile rurale limitrofe. Să
amintim aici doar bisericile ortodoxe din Feredeu, Gelmar (în 1901) și Turdaș (în 1902),
cărora banca le -a repartizat cât e 100 de coroane din profitul obținut pe parcursul anului
bancar încheiat940. Deoarece clericii și mirenii nu au reușit să înființeze un fond
protoprezbiteral, banca ,,Ardeleana” și -a asumat rezolvarea acestei chestiuni, pentru a
permite bisericii să -și agon isească o avere destul de considerabilă. Astfel, din 1887 s -au
pus bazele ,,Fondului protopresbiteral gr. or. al Orăștiei” , care timp 10 ani a fost
prevăzut cu câte 100 de florini, ajungând în 1896 la o dotație de 1.000 de florini, sumă
care a fost pusă la dispoziția protopopului împreună cu dobânda acumulată în perioada de
formare a fondului. Datorită constanței în gândire și acțiune a celor din conducerea băncii
,,Ardeleana”, sume de bani provenind din cota de binefacere au fost direcționate în
continuare pentru sporirea succesivă a fondului, în perioada 1887 -1910 biserica ortodoxă
primind în total 66.076 de coroane și 31 de fileri (33.038 de florini și 15 creițari)941.

939 Ibidem , dos. 1/1903, f. 15 -16.
940 ,,Tribuna” , Anul XIX, nr. 36, 24 februarie (9 martie) 1902, p. 143: Idem , Anul XX, nr. 25, 8/21
februarie 1903, p. 100.
941 Ioan I. Lapedatu, Monografia Institutului de credit… , p. 107, 111.

307 Capitolul de față și -a propus s ă ofere o imagine sintetică a ceea ce a însemnat
biserica ortodoxă din scaunul Orăștie i în a doua jumătate a secolului al XIX -lea și
începutul celui următor. Tentativa întreprinsă de a restitui prin intermediul documentelor
istorice câteva repere ale evoluției ortodoxiei din districtul orăștian a avut de înfruntat,
pentru anumite parohii și intervale de timp, dificultatea existenței unui fond informațional
insuficient, mărturiile istoriei ocolind uneori satele mărunte, astfel că trecutul lor a trebuit
să fie dedus după repere sărace. Datorită pro blematicii extrem de complexe, am încercat
să analizăm retrospectiv doar câteva dintre aspectele legate de această instituție religioasă
a românilor din scaunul Orăștiei: nașterea identității confesionale ortodoxe în acest spațiu
istoric, organizarea proto popiatului (teritoriul de competență, numărul parohiilor,
conducerea protopopiatului), clerul districtual (nivelul intelectual, situația materială,
starea disciplinară, conferințele preoțești), situația lăcașurilor de cult (renovări,
construcții, vizite ca nonice), activitatea filantropică a credincioșilor (colecte, donații,
fonduri bisericești).
După cercetarea materialului documentar conservat, putem afirma că
imaginea bisericii ortodoxe din scaunul Orăștiei în perioada 1867 -1914 se regă sește, cu
anumite particularități date de specificul local, în imaginea generală promovată de
istoriografia română despre întreaga Biserică Ortodoxă din Transilvania. Viața religioasă
de aici a evoluat între problematica autohtonă și cea provincială, timp de o jumătate de
secol comunitățile ortodoxe fiind implicate în evenimente care au afectat întreaga
națiune, sau doar pe credincioșii unor parohii. Din mărturiile privind starea
protopopiatului ortodox Orăștie, ca parte componentă a Arhidiecezei Sibiului, reiese că
acesta a avut un important număr de parohii, biserici, preoți și credincioși, locurile și
oamenii trecând frontiera secolelor XIX -XX cu realizări semnificative în plan bisericesc.
Convergența acțiunilor au asigurat -o protopopii din Orăștie care, activând într -o zonă în
care mobilitatea și frământările confesionale au fost aproape inexistente, au putut
desfășura o bună activitate pe tărâm bisericesc, școlar, cultural, dar și politic.
În mare măsură, datorită eforturilor tuturor, clerici și mireni, în perioada
dualismului românii și ortodoxia și -au găsit un loc bine definit în peisajul multietnic și
pluriconfesional al zonei, devenind un element de specificitate al scaunului Orăștie.

308 Biserica Ortodoxă, una dintre instituțiile chei e ale românilor din Austro -Ungaria, cu toate
limitele și scăderile datorate unor condiții precum cele din Transilvania, a fost de
neînlocuit și în viața românilor din scaunul Orăștiei. Fără asistența ei la conservarea
limbii, a etniei și a confesiunii, rom ânii și -ar fi pierdut specificul lor și ar fi fost supuși
mai ușor deznaționalizării. Cu toate dificultățile întâmpinate, de multe ori preoții și
protopopii ortodocși au depășit sfera îngustă a obligațiilor lor profesionale și s -au
angrenat în proiecte car e priveau întreaga comunitate sau chiar întreaga națiune. Prin
vorbele, faptele și acțiunile sale, clerul ortodox din scaunul Orăștiei s -a sincronizat cu cel
din alte zone ale Transilvaniei și a făcut posibil climatul spiritual și cultural existent între
credincioșii români în ajunul primului război mondial.

309 IV. BISERICA GRECO -CATOLICĂ DIN SCAUNUL ORĂȘTIEI ÎN PERIOADA
1867 -1914

În istoriografia românească, istoria bisericii greco -catolice din scaunul
Orăștiei, pentru perioada dualismului austro -ungar, a fost abordată de -a lungul timpului
de mai mulți cercetători care au realizat monografii extinse având ca temă viața Bisericii
Române Unite cu Roma la nivelul întregii Transilvanii. Puține au fos t însă abordările
consacrate exclusiv românilor uniți din această zonă și segmentului de timp 1867 -1918,
fapt care a motivat alegerea unei astfel de cercetări, cu atât mai mult cu cât nu a realizat
nimeni o prezentare a evoluției instituționale a bisericii greco -catolice din scaunul
Orăștiei, iar sursele documentare inedite identificate, dar nevalorificate până în prezent,
sunt destul de substanțiale.
Cercetătorii istoriei Bisericii Greco -Catolice transilvănene și -au îndreptat
atenția, cu predilecție, către Alba Iulia, Blaj, Oradea, Lugoj, Gherla, Rodna sau Hațeg,
zone unde s -au constituit organismele de conducere (mitropolie, episcopii, vicariate) ale
acestei noi biserici naționale. La nivelul zonei pe care o cercetăm, scaunul Orăștie, pu tem
susține, pe baza unor mărturii documentare, că biserica greco -catolică are o veche
tradiție, bazele primelor parohii punându -se încă de la sfârșitul secolului al XVII -lea. și
începutul secolului al XVIII -lea. Această tradiție își găsește o confirmare c oncretă prin
informațiile ce aduc la lumină date și fapte care reconstituie istoria bisericii greco –
catolice, cu locurile și oamenii ei, din orașul și comunitățile rurale situate în spațiul
scaunului Orăștie.
În cunoașterea vieții religi oase a românilor uniți din scaunul Orăștiei pentru
perioada supusă analizei noastre, un rol important l -au avut documentele parohiale,
studiul acestora oferind o modalitate de a contura prin intermediul actelor bisericești o
imagine, cât de cât coerentă d espre principalele probleme cu care s -au confruntat
comunitățile greco -catolice: teritoriul de competență al protopopiatului; studiile teologice
ale preoților; starea materială și disciplinară a clerului districtual; relația dintre preot și
comunitate; poz iția preoților față de evenimentele vremii; starea bisericilor și a caselor
parohiale; activitatea filantropică a credincioșilor etc. Tentativa întreprinsă de a restitui
prin intermediul documentelor istorice inedite anumite aspecte din trecutul măruntelor

310 biserici sătești greco -catolice din acest ținut, a fost întregită cu un set de informații culese
din colecții de documente edite, din presa ecleziastică și laică românească din
Transilvania, din studiile de specialitate, lucrările de sinteză și dicționar ele pe această
temă publicate până în prezent.
Paralel cu bisericile sătești, în orașul Orăștie, un centru mai dezvoltat din
punct de vedere economic, cultural și politic, a apărut și s -a dezvoltat o biserică greco –
catolică, la început într-o formă modestă, apoi, treptat, s -a extins și s -a impus prin funcția
pe care o îndeplinea în organizarea instituțională a bisericii unite din zonă : reședință
spirituală a protopopului greco -catolic. Importanța teritorială a acestui centru religios a
fost deosebită, căci spre biserica din Orăștie gravitau micile parohii din așezările rurale
situate în zona arondată, iar orașul a devenit din deceniul 7 al secolului al XIX -lea un
reper în lupta românilor împotriva tendințelor de deznaționalizare și pentr u conservarea
tradițiilor și a limbii române. Conviețuind alături de românii ortodocși, lipsindu -le însă
paritatea confesională cu aceștia, protopopii, preoții și credincioșii greco -catolici au dat
consistență vieții românești din scaunul Orăștiei, manifes tându -se ca buni și utili
participanți la soluționarea unor problemele ale vieții spirituale, social -economice,
culturale și național -politice.
IV.1. Începuturile bisericii greco -catolice în scaunul Orăștiei
Pentru a nu intra ex abrup to în problematica cercetării noastre, enunțată prin
titlu, o abordare a chestiunii bisericii greco -catolice din scaunul Orăștiei impune, fără
îndoială, un excurs sumar cu privire la starea acesteia anterioară anului 1867, deoarece
noua biserică și -a câști gat cu greu dreptul la existență. Cu timpul, când a devenit clar
faptul că Unirea cu Biserica Romei era ireversibilă, românii au început să accepte noua
confesiune drept o a doua biserică națională, alături de cea ortodoxă. Astfel s -au constituit
cele două biserici române din scaunul Orăștiei – ortodoxă și greco -catolică – care au
ocupat un loc aparte în viața comunităților de aici, cu toate meritele, limitele și chiar
greșelile pe care le întâlnim în viața și organizarea celor două confesiuni.
Realitățile confesionale din scaunul Orăștiei în preziua Unirii cu Roma a unei
părți a românilor ortodocși arătau o situație deosebit de complexă, rezultată din
conviețuirea și confruntarea celor trei mari confesiuni : ortodoxă, romano -catolică și
reformată (sub variantele sale calvină, luterană și unitariană). Biserica ortodoxă

311 traversase până în acest moment încercări deosebit de interesante, care i -au marcat pentru
multă vreme fizionomia. Ideile Reformei din veacul al XVI -lea au cuprins și scaunu l
Orăștiei, convertind sașii la luteranism, iar pe maghiari la calvinism și unitarianism. Ca o
prelungire a ofensivei protestante, la sfârșitul secolului al XVII -lea românii se vor
confrunta cu propaganda romano -catolică după trecerea Transilvaniei în stăp ânirea
Habsburgilor.
Unirea religioasă a românilor de la sfârșitul secolului al XVII -lea și începutul
secolului al XVIII -lea, cu o cronologie delimitată de anii 1697 -1701, nu trebuie privită ca
o acțiune începută și finalizată în limitele a celor ani, acest proces istoric desfășurându -se
în timp mai îndelungat. El a început după înlăturarea suzeranității otomane și intrarea
Transilvaniei sub stăpânirea habsburgică, în condițiile în care națiunea română era lipsită
de drepturi, iar ortodoxia e ra doar o confesiune tolerată, cu preoți și credincioși supuși din
punct de vedere material unei generale pauperizări. Politica ecleziastică a Habsburgilor
urmărea atragerea românilor de partea noii stăpâniri, prin trecerea lor la catolicism,
promițându -li-se schimbări în starea lor economică, socială, politică și spirituală.
Începuturile Unirii cu Biserica Romei au avut loc în vremea mitropolitului
Teofil (1692 -1697) și a episcopului Atanasie Anghel (1697 -1713). În cursul lunii
februarie 1697, episcopul Teofil a convocat protopopii și preoții ortodocși și le -a explicat
ocazia ce se ivește pentru biserică și cler de a scăpa de multele și grelele sarcini pe care
le-au purtat de secole, eliberându -se totodată și de presiunea calvină. Pe baza hotărârii
aduse la sinodul din februarie, când clerul a solicitat să se bucure de privilegiile acordate
religiilor recepte și să se acorde drepturi și pentru credincioșii Bisericii române, la 21
martie 1697 episcopul Teofil a semnat ,,Decretul” Unirii, înt ărit prin semnătura a 12
protopopi942. Deși declarația de unire a devenit publică și a fost trimisă împăratului,
calvinii își exercitau în continuare jurisdicția asupra Bisericii românești. Acțiunea pentru
unire a continuat cu intensitate, iar la 10 iunie 16 97 alți 12 protopopi au semnat
Declarația de unire. Dar mitropolitul Teofil a murit subit în iulie 1697, iar inițiativa lui
urma să fie reluată de către succesorul său în scaunul vlădicesc de la Alba Iulia943.

942 Silvestru Prunduș, op. cit. , p. 62.
943 Ibidem .

312 Reconfirmarea Unirii din 1698 și întărirea și extinderea sa din 1700 au fost
legate de numele lui Atanasie Anghel. Ales la începutul anului 1698, cu acordul
calvinilor, episcopul Atanasie Anghel trebuia să decidă în ceea ce privește calea pe care
avea să -și îndrume Biserica : să ramână fidel ortodoxiei, să accepte tutela
superintendentului calvin ori să continue opera predecesorului său și să consfințească
Unirea cu Roma? El a convocat sinodul de la 7 octombrie 1698, unde au fost chemați nu
numai protopopii, ci și preoții și bătrânii sat elor, având în vedere importanța hotărârilor
ce trebuiau luate. În încheierea actului sinodului de la Alba Iulia, se preciza că ,,întru
acest chip ne unim și ne mărturisim a fi mădularele sfintei catolicești Biserici a Romei,
cum pe noi și rămășițele noast re din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne
clătească, ci cu toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum așa și de acum
înainte să fim slobozi a le ține după calendarul vechi (…)”944. Unirea cu Biserica Romei
s-a făcut păstrându -se intactă disciplina răsăritului, iar Declarația de unire din 7
octombrie 1698 a fost semnată de episcopul Atanasie Anghel și 38 de protopopi
districtuali, printre ei aflându -se și câțiva protopopi hunedoreni: Ioan din Hunedoara,
Gheorghe din Hațeg, Daniil d in Ilia și Simion din Silvaș . În numele clerului și al
credincioșilor din scaunul Orăștiei a făcut mărturisirea de credință și a semnat Declarația,
protopopul Adam din Cugir945.
Printr -o serie de vizitații canonice, cu deosebire în părțile mai ,,fierbinț i” ale
diecezei, episcopul Atanasie Anghel s -a convins de rezistența unor preoți față de Unire,
cum au fost cei din Țara Hațegului, Brașov și Făgaraș, și s -a hotărât să convoace un nou
sinod la Alba Iulia, în zilele de 4 -5 septembrie 1700. Sinodul a avut i arăși o participare
numeroasă, fiind prezenți protopopii, fiecare cu ,,juratul” său, cu doi preoți și cu trei
bătrâni ai satului, ca reprezentanți ai credincioșilor. Unirea a fost reconfirmată, extinsă și
întărită acum prin semnăturile episcopului Atanasie Anghel și a 54 de protopopi,
reprezentând 1.563 de preoți946. Printre ei și Adam, protopopul Orăștiei cu 25 de preoți,
dar și un alt Adam, protopopul Cugirului cu 24 de preoți, ceea ce ar însemna că în acel
moment erau două protopopiate diferite în zona Oră știei, care apoi s -au contopit într -unul

944 Apud Ibidem, p. 63.
945 Mircea Păcurariu, Istoria vieții bisericești a românilor hunedoreni , în *** ,,Episcopia Aradului. Istorie.
Viață culturală. Monumente de artă”, Coordonator Mircea Păcurariu, Arad, 1989, p. 92.
946 Silvestru Prunduș, op. cit. , p. 64.

313 singur947. Astfel s -a încheiat o etapă importantă în procesul Unirii religioase, după
tratative purtate sub doi ierarhi, aproape 8 ani, punându -se temelia Bisericii Greco –
Catolice din Transilvania.
Unirea a avut la început urmări triste pentru români, căci mitropolitul Atanasie a
fost redus la rangul de episcop și supus jurisdicției primatului romano -catolic de
Strigoniu. Totodată, episcopul greco -catolic a fost mutat din Alba Iulia la Făgăraș, de
unde succesorii să i au fost apoi mutați la Blaj948. Promisiunile făcute prin Diplomele
leopoldine, că preoțimea și populația se vor bucura de drepturi, nu s -au împlinit, iar
românii din Transilvania au început să se situeze în două tabere potrivnice : greco –
orientali (neuniți) și greco -catolici (uniți). Era de așteptat ca o schimbare atât de mare, ca
aceea ce avusese loc în Biserica românilor transilvăneni, să întâmpine multiple rezistențe
atât din exteriorul, cât și din interiorul ei.
În Biserica Greco -Catolică din Transilv ania, pe lângă instituțiile centrale
(episcopia, vicariatul) s -au regăsit și unitățile administrativ -teritoriale definitorii pentru
configurația Diecezei unite de Alba Iulia și Făgăraș: protopopiatele și parohiile. Potrivit
conscripției din 1733 a episcopu lui unit Ioan Inocențiu Klein, la nivelul întregii
Transilvanii se aflau 44 de protopopiate, din care 5 erau situate în ținutul hunedorean :
Brad (38 de parohii), Dobra (89 de parohii), Grădiște (72 de parohii), Hunedoara (113
parohii) și Balomir (15 parohi i)949. Românii de confesiune greco -catolică din scaunul
Orăștiei au fost cuprinși în protopopiatul Balomir (Archidiaconatus Balomiriensis) care
era structurat din 15 parohii, cu 15 biserici, 7 case parohiale și 1.636 de familii. Numărul
preoților era de 62 ( 59 greco -catolici și 3 ortodocși), alături de cele 12 localități numai cu
preoți uniți (Balomir, Căstău, Cugir, Orăștie, Pricaz, Romos, Romoșel, Sereca, Sibișelu
Vechi, Șibot, Turdaș, Vaidei) fiind și 3 localități cu preoți de ambele confesiuni (Beriu,
Vinerea și Cioara)950.
Spre mijlocul secolului al XVIII -lea, declanșarea disputelor religioase din
deceniile 5 -6 au pus în mișcare mireni și clerici deopotrivă, prin acțiunile antiunioniste

947 Demetriu Radu, op. cit. , p. 380. După organizarea sa, protopopiatul greco -catolic și -a avut reședința în
Balomir, Cugir și Orăștie, deși districtul a continuat să fie numit al Cugirului. Pentru evitarea unor confuzii
noi vom folosi noțiunile de protopopiat și prot opop al Orăștiei.
948 Onisifor Ghibu, Viața și organizația bisericească , p. 57.
949 Nicolau Togan, Statistica românilor din Transilvania în 1733 , în ,,Transilvania”, Anul XXIX, nr. IX -X,
noiembrie -decembrie 1898, p. 213.
950 Augustin Bunea, op. cit. , p. 387 -388.

314 care au avut loc în diverse zone ale Transilvaniei. Unirea cu Biser ica Romei era departe
de a fi realizată când, la mijlocul veacului al XVIII -lea, au intrat în Transilvania o
mulțime de călugări străini, care atrăgeau credincioșii satelor, cărora li se adresau pentru
diferite slujbe, deși nu se știa despre ei dacă au sau nu darul preoției, și îi îndemnau pe
săteni să -și părăsească proprii lor preoți. Unii parohi ortodocși au luat de la greco -catolici
bisericile cu forța, săvârșind și alte acte de violență, pentru care au fost puși sub anchetă,
incitând împotriva preoților uniți. În tot acest timp, călugării străini (sârbi) cutreierau
satele sub pretextul strângerii de milă, în realitate fiind promotori ai mișcării de
regenerare a ortodoxiei din Transilvania.
Intrarea în Transilvania, în 1744, a călugărului sârb Visario n Sarai, a provocat
mari mișcări printre români, documentele consemnând faptul că ,,sate întregi nu mai
voiesc să frecventeze bisericile și să -și recunoască preoții”951. Visarion a propovăduit în
satele dintre Dobra și Săliște și pretutindeni, în calitate de ,,trimis al lui Dumnezeu” și
după ,,sfaturile Maicii Sfinte” , spunea că popii uniți ,,au vândut legea” , că botezul lor nu –
i botez, cununiile lor nu -s cununii și că ascultarea de ei duce direct și sigur în muncile
eterne ale Iadului. În anumite zone, credi ncioșii, la îndemnul ,,sfântului” , au alungat pe
preoții greco -catolici și au refuzat să mai participe la slujbele lor. În câteva săptămâni,
între Mureș, Târnave și Carpați, unirea a fost aproape total desființată. Părțile din nordul
Transilvaniei au rămas neatinse. Visarion a fost prins la Săliște, dus și anchetat la Sibiu și
apoi trimis la Viena unde i s -a pierdut urma952.
Această mișcare antiunionistă a călugărului Visarion a provocat acțiuni de
împotrivire locală și în scaunul Orăștiei. Au fost afecta te într -o oarecare măsură
comunitățile greco -catolice din Căstău, Orăștie, Pricaz și Șibot953. Protopopul Nicolae
Pop, solicitat de preoții greco -catolici de sub ascultarea sa, care spuneau că nu mai pot
răbda necuviințele oamenilor față de dânșii, a interve nit la generalul Theobald von
Czernin cerând asistență militară pentru apărarea lor. Acesta i -a pus la dispoziție un
locotenent, un caporal și 4 soldați din regimentul Springerian, cu toții plecând să
restabilească ordinea în scaunul Orăștiei. Ajunși în sa tul Șibot au prins doi rebeli : unul
era însuși judele satului, care împiedicase oamenii să cerceteze biserica unită, iar celălalt

951Anton E. Dörner et alii, op. cit. , p. 130.
952 Silvestru Prunduș, op. cit. , p. 74.
953 Demetriu Radu, op. cit. , p. 385, 389, 390, 395.

315 un îndărătnic, care nu se înfățișase niciodată de câte ori fusese citat la oficiul
protopopesc. Dar alarmându -se populația di n sat, pe jude l -au eliberat, voind să -l ducă
numai pe celălalt arestat la casa protopopească din satul Balomir. Sătenii au alergat însă
după ei până în câmp și, de teamă să nu fie lovit vreun soldat, l -au eliberat și pe acesta.
Aflând celelalte sate că ce i doi îndrăzneți nu vor fi pedepsiți și temându -se că s -ar putea
ivi alte primejdii, protopopul Nicolae Pop a cerut ca la Șibot să fie trimisă o trupă mai
mare de soldați, care să fie întreținuți de săteni, iar cei doi vinovați să fie duși la Orăștie
într-o zi de sâmbătă când ține Scaunul întruniri și pedepsiți exemplar la fața locului. Nu
rezultă din actele cunoscute până acum dacă au fost pedepsiți cei doi provocatori de
revoltă din Șibot. Dimpotrivă, protopopul Pop s -a simțit îndemnat să trimită la 24
noiembrie 1744 o nouă adresă alarmantă, arătând că judele din Șibot, trăgând clopotele și
adunând satul, ,,a despodit biserica, scormonind pământul de trei degete sub podele,
aruncându -l afară și înlocuindu -l cu pământ proaspăt; a oprit apoi preoții uniți să mai
intre în biserică, instituind aici un preot schismatic (ortodox n.n.), trimis de ei peste
munți în Țara Românească, de unde s -a întors hirotonit și astfel săvârșește aici toate
slujbele bisericești (omnis servicia spiritualia administrat), alergând la el și săteni din
alte comune” . El cerea măsuri urgente, socotind foarte periculoasă orice întârziere,
deoarece ,,săteanul nu trebuie lăsat niciodată în voia lui” . Dacă pedepsirea celor vinovați
întârzia, protopopul credea că ,,în regiunea Orăștiei nu mai pot exista preoți uniți”954.
Preoți uniți au continuat să existe în scaunul Orăștiei și după acțiunea
călugărului sârb, iar autoritățile au luat unele măsuri pentru a nu pierde clerul și
credincioșii din această zonă în favoarea altui cult. Prin decre tul din 18 iunie 1747,
împărăteasa Maria Tereza a aprobat ca protopopiatul Balomirului să fie desființat și în
locul acestuia să se organizeze protopopiatul Vaidei (Archidiaconatus Vajdajensis) , cu
parohii tot din scaunul Orăștiei955. Potrivit conscripției d in 1750 a vicarului episcopesc
unit Petru Pavel Aron, la nivelul întregii Transilvanii se aflau 47 de protopopiate, iar
protopopiatul Vaidei era structurat din 15 parohii (aceleași ca la înregistrarea din 1733),

954 Apud Ioan Mițariu, op. cit. , p. 155.
955 Demetriu Radu, op. cit. , p. 380.

316 cu 16 biserici și 8.381 de suflete. Numărul preoților era de 50, alături de ei fiind
consemnați un cantor și 16 crâsnici956.
Greco -catolicii și -au continuat existența în scaunul Orăștiei, dar unirea
religioasă a fost din nou contestată. În anul 1755, locuitorii satelor din cuprinsul
scaunului și din oraș s -au plâns din nou despre necazurile unirii religioase, și au cerut
,,arhiereu neunit de lege grecescă”957. La 16 aprilie 1756, episcopul unit Petru Pavel
Aron denunța guvernului pe Popa Ioaneș din Galeș, care începuse o vie agitație contra
unirii în ținuturile Sebeșului, Orăștiei și Hunedoarei. Într -o scrisoare trimisă de iezuitul
Emeric Pallovics către contele Bethlen, președintele Cancelariei Aulice transilvănene se
relata despre adunările populare ortodoxe de la Orăștie și Rapolt unde s -a hotărâ t să nu
mai asculte de protopopii uniți. Totodată bisericile din Balomir, Șibot, Vinerea, Cugir,
Romoșel, Sibișel, Beriu, Căstău, Orăștie, Pricaz, Turdaș, Romos și Vaidei au fost
recuperate de către ortodocși958. În anul 1757, Cugirul se număra între acele parohii unde
preoții ortodocși Stan și Toma ,,folosesc beneficiul parohiei unite și slujesc în biserică cu
puterea” . Cei doi preoți, în timpul tulburărilor lui Visarion, au fost hirotoniți în provincii
străine959, probabil în Țara Românească sau Serbia.
În toamna anului 1759, pastorația episcopului Petru Pavel Aron a fost tulburată
de mișcarea călugărului ortodox Sofronie din Cioara. Acesta și -a făcut apariția în părțile
Hunedoarei, ,,unde începe să agite poporul contra unirii cu Roma” . Călugărul se int itula
,,vicar al Sfântului Sinod din Carloviț” și în această calitate promitea preoțimii și
poporului privilegiile illirice, de care se bucurau numai sârbii ortodocși din Imperiul
Habsburgic960. Sofronie a fost prins și întemnițat în satul Bobâlna, de unde a fost eliberat
de cetele de români înarmați. Revolta a cuprins Munții Apuseni, întinzându -se cu
repeziciune. Încercarea de a -l aresta a eșuat, iar între 14 și 18 februarie 1861 călugărul
Sofronie a convocat un sinod la Alba Iulia în care a stabilit cereril e românilor
ortodocși961. Pentru a înfrânge mișcarea lui Sofronie și a salva măcar parțial unirea
religioasă, conferința ministerială din 12 martie 1761 a hotărât să încredințeze pacificarea

956 Augustin Bunea, Statistica românilor din Trans ilvania în anul 1750 , în ,,Transilvania”, Anul XXX, nr.
IX, noiembrie 1901, p. 292.
957 Anton E. Dörner et alii, op. cit. , p. 130; Tiron Basarab, op. cit. , p. 184.
958 Anton E. Dörner et alii, op. cit. , p. 131.
959 Demetriu Radu, op. cit. , p. 386.
960 Silvestru Pr unduș, op. cit. , p.76.
961 Anton E. Dörner et alii, op. cit. , p. 131.

317 românilor generalului Adolf de Buccow, nou numitul comandant al fo rțelor militare din
Transilvania. Încercările generalului și ale comisiei constituite în acest scop, al
pacificării, n -au ajuns la rezultat pozitiv. Așa că generalul a decis singur distrugerea unei
părți din schiturile și mănăstirile ortodoxe din Transilva nia. În aprilie 1761, generalul
Buccow a intrat în Transilvania și în trei luni, prin fier și foc a restabilit ordinea. Sofronie
n-a mai fost găsit, fugise la Argeș, de unde trimitea peste tot scrisori să se pregătească de
o nouă revoltă962. Mișcarea călugă rului Sofronie a dus la tulburări interconfesionale și
,,defecționarea” unor parohii greco -catolice și în scaunul Orăștiei. Frământări între uniți
și neuniți au fost consemnate în anii 1759 -1760 în satele Beriu, Căstău, Cugir, Pricaz,
Șibot, Turdaș, Vaide i și în orașul Orăștie963.
Statistica realizată între 1760 -1762 de către autoritățile austriece sub comanda
generalului Bucow, a fost făcută după unitățile administrației locale (comitate, scaune,
districte) și reflectă frământările religio ase care timp de două decenii au bulversat
puternic starea bisericii românești din Transilvania. Cu acest prilej, în cele 14 localități
din scaunul Orăștiei au fost consemnați 43 de preoți care deserveau comunitățile greco –
catolice, iar uniții stăpâneau do ar 4 biserici (Orăștie, Romoșel, Vinerea, Balomir) și
numărau 95 de familii la nivel scăunal ; în cazul clerului situația era mult mai nuanțată,
existând sate în care numărul preoților era foarte ridicat, 5 -6 slujitori ai bisericii. Conform
aceleași statist ici, confesiunea ortodoxă era lipsită de asistența și serviciile unui preot,
deși cifrele înregistrau un număr de 2.098 de familii și existența a 11 biserici ortodoxe în:
Orăștie, Turdaș, Pricaz, Căstău, Beriu, Sereca, Sibișelu Vechi, Romos, Vaidei, Cugir,
Șibot964. Pe plan confesional, conscripția a consemnat astfel urmările tulburărilor
religioase din scaunul Orăștiei desfășurate în răstimpul celor aproape două decenii, între
anii 1744 -1761.
În a doua jumătate a secolului al XVIII -lea și în prima jumătate a secolului al
XIX-lea, credincișii greco -catolici din scaunul Orăștiei s -au aflat mai departe sub
jurisdicția Episcopiei de Alba Iulia și Făgăraș, cu reședința la Blaj. În conscripția din
1765 era menționat protopopiatul Orăștiei, cu 14 parohii: Balomir , Beriu, Căstău, Cugir,
Orăștie, Pricaz, Romos, Romoșel, Sereca, Sibișelu Vechi, Șibot, Turdaș, Vaidei, Vinerea.

962 Silvestru Prunduș, op. cit., p. 77.
963 Demetriu Radu, op. cit. , p. 384 -386, 389 -390, 395, 397 -398.
964 Virgil Ciobanu, op. cit. , p. 698 -699.

318 Tot sub acest nume a apărut și în protocolul de alegere a episcopului Ioan Bob din 1782
unde, ca protopop al Orăștiei (Szászvár osiensis) era subscris Ioan Papp Ilieș. Acest nume
s-a menținut până după anul 1801, deși protopopii Orăștiei își aveau reședința în Cugir.
În ,,Șematismul Diecesei Făgărașului” din 1842, protopopiatul acesta era trecut cu
numele de al ,,Cugirului”. Proba bil, schimbările frecvente ale numelui districtului au fost
legate de faptul că, pentru diferite perioade de timp, protopopii și -au avut reședința pe
rând în Balomir, Orăștie și Cugir965.
Așadar, protopopiatul greco -catolic Orăștie era structurat din 14 parohii, toate
situate în scaunul Orăștiei. Primul protopop greco -catolic al Orăștiei a fost acel Adam,
participant la sinodul de la Alba Iulia din septembrie 1700. Cronologic, informațiile
despre conducătorii protopopiatului s -au reluat de la 1742, iar seria protopopilor a
continuat cu Ioan Papp Ilieș (1742 -1789) și Nicolae Sanciali (1801 -1852)966. Din 1853 a
început o altă serie cronologică a protopopilor, care vor conduce un district încadrat în
Dieceza Lugojului.
Preocu parea principală a protopopilor a fost consacrată refacerii și consolidării
unirii religioase, atât de încercată în urma mișcărilor lui Visarion și Sofronie. Protopopul
Orăștiei a întreprins mai multe vizitații canonice în parohii și a luat măsuri pentru b unul
mers al vieții religioase. Aproape în fiecare an avea loc un sinod protopopesc, unde erau
discutate chestiuni bisericești, matrimoniale și administrative. Un astfel de sinod, ținut în
anul 1778, a stabilit ,,catedraticul, sau dajdia pe seama Episcopul ui, notareșului și
logofetului episcopesc ”, astfel că fiecare preot a trebuit să dea ca ,,dar vlădicesc” 5
horgoși (taleri) și 5 potori. În anul 1780 s -a desfășurat un alt sinod în Orăștie, pentru
stabilirea dărilor și a talerului notărășesc și logofetesc, și s-a hotărât ca fiecare preot să
dea ,,dajdia” 5 mariaș (episcopului) și 5 potori, iar fiecare crâsnic și slujitor câte un
mariaș și ,,banii să fie gata la Ispas” . În anul 1819, la sinodul districtual s -a stabilit, ca
fiecare crâsnic să dea protopopului la sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul pe lângă
cele obișnuite și o ferdelă de ovăz967.
Parohiile din protopopiatul Orăștiei, deși micșorate în numărul credincioșilor,
aveau biserici de piatră, case parohiale, porțiuni canonice și parohi, după cum o arată

965Demetriu Radu, op. cit. , p. 380 -381.
966 Ibidem , p. 382.
967 Ibidem , p. 381.

319 seria cronologică a preoților locali968. Districtul Orăștiei sau o parte din el a fost vizitat în
anul 1779 de episcopul Grigore Maior, în drumul acestuia de la Deva spre băile de la
Geoagiu de Jos969. Din timpul scurt cât a păstorit Grigore Maior, ce l mai mult l -a destinat
vizitațiilor canonice, într -o adevărată campanie de readucere la Unire a mai multor
parohii, rupte de Biserica unită pe timpul episcopului Petru Pavel Aron. După primii doi
ani de arhipăstorire (1773 -1775), episcopul afirma că acțiu nile sale au avut succes,
deoarece ,,pot număra ca la 500 de sate întoarse la unire”970.
Una dintre cele mai dificile perioade din istoria protopopiatului greco -catolic
Orăștie a fost cea a revoluției de la 1848 -1849. În decursul celor doi ani sângeroș i, în
Transilvania, numeroase biserici au fost arse, ruinate sau dărâmate până la pământ de
către unguri. Printre preoții români asasinați de unguri în timpul revoluției s -a numărat și
parohul greco -catolic Pavel Sima din satul Spini, care se afla în frunt ea parohiei din 1837.
Un document din 1872, cuprinzând un scurt istoric al bisericii din Spini, amintește de
,,Paul Szima, carele în anu 1849 în 14 Februaru fu pușcatu de revoltanți ; acela au fostu
hirotonitu de Episcopulu Ioanne Lemeny”971. Referindu -se la tragedia acestui preot, Aron
Densușianu scria în 1864, atunci când a trecut prin satul Spini, următoarele: ,,Trecem prin
satul Spini, pe a cărui față și astăzi se mai văd tristele urme ale anului 1848. În locul
caselor frumoase, a căror abia ruinele se mai văd, locuitorii abia și -au mai putut ridica
niște colibe. Aici ungurii torturaseră pe preotul românesc, un bărbat cu largi cunoștințe,
într-un mod superior torturilor din iad. Îi trag mai întâi unghiile, îi scot plămânii și apoi
ochii. Totdeauna când am t recut p -aicea și am căutat la casa acestui nefericit, ce pare
descoperită și ruinată încrescută cu mărăcini, și care se pare a jeli cumplita soarte a
domnului său – totdeauna mi -au curs fiori reci prin oase”972. În aceste condiții nu e de
mirare că, după eve nimentele revoluționare din 1848 -1849, în unele comunități refacerea
bisericilor românești a durat zeci de ani, iar credincioșii au avut de îndurat lipsuri
materiale și spirituale până s -au bucurat de o situație mai bună.

968 Detalii la Ibidem , p. 383 -400.
969 Ibidem , p. 381.
970 Silvestru Prunduș, op. cit. , p. 80.
971 SJHAN, Fond Protopopiatul Greco -Catolic Orăștie (în continuare FPpGCOrăștie), dos. 1/1872, f. 5.
972 Aron Densușianu, Suveniri și impresiuni de caletoria , în ,,Familia”, Anul I, nr. 10, 5/17 septembrie
1865, p. 124.

320 În cadrul Adunării Naționa le din 3/15 mai 1848 de pe Câmpia Libertății de la
Blaj, una dintre cererile formulate a fost restaurarea vechii Mitropolii românești de la
Alba Iulia. Cei care au stăruit în mod cu totul deosebit pentru restaurarea mitropoliei
românești au fost episcopul orădean Vasile Erdely și vicarul foraneu al Silvaniei,
Alexandru Șterca Șuluțiu. La 12 decembrie 1850, împăratul Francisc Iosif I a decis ca
Mitropolia unită de Alba Iulia să fie ,,reactivată” și să fie înființate două Episcopii
sufragane la Gherla și Lugo j973. Astfel a început o etapă nouă în istoria Bisericii Române
Unite, odată cu înființarea provinciei greco -catolice românești. Prin Bula ,,Ecclesiam
Christi” din 26 noiembrie 1853, Biserica Greco -Catolică românească a fost restaurată la
rangul de mitropoli e autonomă, subordonată direct Sfântului Scaun. Mitropolia greco –
catolică de Alba Iulia și Făgăraș (dar cu reședința în Blaj) încorpora, alături de
Arhidieceză, Episcopia Oradiei (înființată în 1777) și două noi Episcopii sufragane,
organizate la Gherla și Lugoj974. Sfântul Scaun a lăsat la latitudinea Curții imperiale
numirea mitropolitului și a episcopilor. Pe baza propunerilor Curții, la 16 noiembrie 1854
Papa Pius al X -lea a anunțat numirea mitropolitului Alexandru Șterca -Șuluțiu, a
episcopilor Alexandru Dobra la Lugoj și Ioan Alexi la Gherla. Ceremonia de înființare s –
a desfășurat la Blaj, în 28 octombrie 1855, în prezența nunțiului Michele Viale Prela,
când s -au citit bulele pontificale, decretul de inaugurare și a fost uns mitropolitul975.
Diecez a greco -catolică a Lugojului s -a întemeiat prin Bula pontificală
,,Apostolicum Ministerium” din 26 noiembrie 1853. În aceeași zi, Papa a dat un edict
pentru desfacerea parohiilor care intrau în Dieceza Lugojului de la Episcopiile de Oradea
și Făgăraș și pe ntru constituirea noii episcopii. Primul episcop al Diecezei Lugojului a
fost Alexandru Dobra, consacrat de mitropolitul Șuluțiu în Blaj, la 28 octombrie 1855.
Organizarea episcopiei și instalarea noului episcop a întârziat din cauza lipsei reședinței
episcopale, iar din aceste motive episcopul Alexandru Dobra a fost instalat abia în 21
septembrie 1856976.
Conform bulei papale din 26 noiembrie 1853, Episcopia Lugojului a primit
de la dieceza orădeană 22 de parohii, împreună cu 103 filii, toate însumâ nd 12.806

973 *** Biserica Română Unită. Două sute cincizeci de ani de istorie , Madrid, 1952, p. 107.
974 Nicolae Bocșan, Camelia Vulea, La începuturile Episcopiei Lugojului. Studii și document e, Cluj –
Napoca, 2003, p. 18.
975 Istoria românilor , Vol.VII, Tom.I, Coordonator Dan Berindei, p. 718.
976 Nicolae Bocșan, op. cit. , p. 18 -24.

321 suflete. De la Arhidieceză s -au separat și au fost încorporate Episcopiei Lugojului 19
parohii cu 39.982 de suflete, cele mai multe situate în vicariatul Hațegului. La
întemeierea sa, noua episcopie număra 113 parohii cu 52.788 de suflete977.
Dieceza greco -catolică română a Lugojului avea jurisdicție asupra comitatelor
Caraș, Timiș, Torontal, Hunedoara și în parte peste comitatele Arad și Alba -Inferioară, cu
puține parohii și credincioși la începuturile sale. Printre parohiile ardelene separa te de la
Episcopia de Făgăraș și încorporate Episcopiei Lugojului se numărau și cele situate în
scaunul Orăștiei. Este vorba de 12 parohii și 4 filii care, conform conscripției din anul
1851, însumau împreună 4.331 de suflete și erau cuprinse în protopopia tul Cugirului
(Districtus Archidiaconalis Kudsiriensis )978. Românii de confesiune greco -catolică din
această zonă au intrat sub păstorirea Episcopiei Lugojului, după toate regulile canonice,
cu următoarele parohii și suflete: Șibot (112 credincioși ); Balomi r (84), cu filiile Săliște
(25) și Tărtăria (14); Vinerea (26); Căstău (41), cu filia Sibișelu -Vechi (32); Cugir
(2.165); Mărtinești (84); Pricaz (130); Romos (248); Orăștie (514), cu filia Beriu (28);
Spini (424); Turdaș (320) și Vaidei (84)979.
Episcopul Dobra a început organizarea internă a diecezei și, în acest scop, a
făcut o nouă împărțire a districtelor protopopești, a dat regulamente pentru administrarea
averilor bisericești și școlare, a pus la cale înființarea fondurilor diecezane pentru
ajutorarea văduvelor și orfanilor de preoți precum și a preoților ajunși la neputința de a
mai munci în ,,via Domnului”980. Partea cea mai mare a activității sale însă, episcopul
Dobra și -a desfășurat -o pentru organizarea numeroaselor parohii trecute de curând l a
unire. În Banat, din fostul arhidiaconat al Lugojului care a avut 3 vicearhidiaconate, s -au
constituit 3 arhidiaconate: Lugojul superior și inferior și Buziaș, Timișoara (cu două
vicearhidiaconate, Ciacova și Torontal) și Oravița (cu vicearhidiaconatele Bocșa și
Vărădia). În teritoriile transilvănene, din vicariatul Hațegului, care cuprindea 56 de
parohii, s -au format 3 districte: arhidiaconatul Hațeg cu vicearhidiaconatele Jiului și
Ulpiei Traiana. Au rămas neschimbate districtele Hunedoara, Orăștie, Bob âlna și

977 Demetriu Radu, op. cit. , p. 72 -83.
978 Ibidem , p. 80 -81. Noi vom folosi noțiunea de protopopiat al Orăștiei.
979 Ibidem .
980 Ibidem , p. 92.

322 Hălmagiu. Astfel din cele 8 districte câte avea Dieceza Lugojului la înființare, numărul
lor a crescut la 16 prin această organizare981.
Pe lângă schimbarea intervenită în dependența față de o structură
bisericească superioară, românii uniț i din scaunul Orăștiei au trecut în acei ani și prin
evenimentele legate de numirea unui protopop în postul vacant, fapt ce a constituit o
chestiune locală de cea mai mare importanță. În protopopiatul Orăștiei, care atâta vreme a
fost condus de Nicolae San ciali (1801 -1852), numirea noului protopop era așteptată de
toată obștea românească cu multă nerăbdare. Moartea lui Nicolae Sanciali, protopopul
Orăștiei cunoscut printr -o bogată activitate în timpul revoluției de la 1848, decorat cu
crucea de argint pentr u merite cu coroană, întâmplată în 9 martie 1852, a prilejuit o
dispută între 4 candidați pentru ocuparea postului rămas vacant: George Bercianu, Petru
Dan, Nicolae Molnar și Ioan Papp Ilieș. Principalii favoriți au fost George Bercianu și
Ioan Papp Ilieș. Primul, George Bercianu era susținut de comunitatea din Cugir care, într –
o scrisoare din 24 mai 1852, argumentând cu faptul că în timpul revoluției ,,am adus
jertfe pe altarul nației ca ostași grăniceri și cameraliști” , voiau să -l determine pe
episcopul A lexandru Șterca Șuluțiu la numirea preferatului lor982.
Pentru episcopul Șuluțiu, ale cărui atitudini naționale sunt binecunoscute ,
contau, în acest caz, mai puțin meritele obștei care -l solicitau pe respectivul preot și mai
mult merite le naționale ale candidatului. Era de înțeles că Șuluțiu prefera, pe lângă un
candidat cu preocupări pastorale, un preot ce întrunea și cerințele vremii având o intensă
activitate pe tărâm național, dublată, bineînțeles, și de o ,,praxă” pastorală îndelung ată. În
optica episcopului, un post de răspundere în Biserică, putea fi ocupat, în primul rând, de
un luptător național. Iar meritele unor clerici din timpul revoluției erau încă prea
puternice pentru a nu fi observate. Revenind la vacantarea postului de protopop al
tractului Orăștie, cu sediul în Cugir, Șuluțiu a constatat că dispunea de un asemenea
candidat în persoana ultimului pendent, Ioan Papp Ilieș, parohul Orăștiei și arhidiacon
onorar. Într -adevăr, acesta a înaintat în 14 martie 1852 o cerere, pri n care solicita
episcopului Șuluțiu numirea sa în postul de protopop. Așa cum era obiceiul, el a alăturat
cererii o serie de acte doveditoare ale activității sale în slujba neamului și a Bisericii

981 Nicolae Bocșan, op. cit. , p. 28.
982 Gheorghe Naghi, op. cit. , p. 242.

323 românești. Din cerere aflăm atitudinea sa din anii 1848 -1849, când ,,pre mulți, săraci și
văduve în nespusele lor necazuri, de la pierdere i -am scăpat mai vârtos în timpul
revoluțiunei” . Recomandarea credincioșilor săi din 14 martie 1852, pentru postul vacant,
relevă că Ioan Papp Ilieș avea o formație intelectuală solidă absolvind ,,științele juridice,
bisericești și politice” și că era un bun cunoscător al limbilor latină, maghiară și germană,
cu o activitate pastoral -națională de peste de 35 de ani. Din cauza întârzierii răspunsului
la cele solicitate, Ioan Papp Ilieș a revenit cu o nouă cerere, în 12 mai 1852, la care a
adăugat alte 8 ,,darabe” de documente, din care să rezulte, mai clar, strădaniile și
ostenelile sale naționale, menționând dorința de a fi numit în Orăștie, unde din ,,moși
strămoși” a fost sediul tractului983. Capacitățile intelectuale și morale ale lui Ioan Papp
Ilieș au fost determinante în numirea sa în fruntea protopopiatului Orăștie, funcție pe care
a ocupat -o până la moartea sa, în anul 1863. El a fost urmat de George Bercianu (1863 –
1867), cel care a îndeplinit această demnitate până în anul impunerii dualismului austro –
ungar984.
IV.2. Organizarea protopopiatului greco -catolic Orăștie între 1867 și 1914
Organizarea instituțională a Bisericii Greco -Catolice din Transilvania, la
nivelul structurilor centrale (mitropolie, episcopie) precum și locale (vicariat, protopopiat,
parohie) s -a realizat în intervalul de timp 1848 -1900. Elaborarea unei organizări
constituționale adecvate a Bisericii Române Unite a fost opera sinoadelor prov inciale din
1872, 1882 și 1900. În Biserica greco -catolică, legislația referitoare la parohii și
protopopiate și la titularii acestora este cuprinsă în capitolele VIII și IX ale părții a doua
din ,, Decretele” primului sinod provincial985. Legislația nu se re feră la structurile
bisericești locale (parohie sau protopopiat) în sine, ci la conducătorii acestora, preotul
paroh sau protopopul. Atribuțiile lor sunt definite în ,,Decrete” drept ,,un rezultat al
deciziilor ierarhice superioare și nu ca o consecință a unor alegeri, a unui procedeu de tip
electoral”986.

983 Ibidem , p. 243 -244.
984 Demetriu Radu, op. cit. , p. 382.
985 Pe larg despre Sinodul provincial din 1872 la Nicolae Bocșan, Ion Cârja , Biserica Română Unită la
Conciliu l Ecumenic Vatican I (1869 -1870) , Cluj -Napoca, 2001, p. 259 -283.
986 Despre drepturile și îndatoririle pe care le au parohii, protopopii și administratorii protopopești ai
Bisericii Române Unite, detalii la Cecilia Cârja, Instituții ecleziastice la românii d in Transilvania în a doua
jumătate a sec. al XIX -lea și la începutul sec. XX. Perspectivă comparată , în ,,Identitate și alteritate”, Vol.

324 ,,Decretele” adoptate cu ocazia primului Conciliu provincial desfășurat la
Blaj în anul 1872, care aveau să reprezinte Codul de legi oficial valabil, la nivelul întregii
Biserici Greco -Catolice românești, au fost puse în aplicare și în Dieceza Lugojului.
Instalarea ierarhului Victor Mihaly de Apșa în scaunul episcopal din Lugoj a semnificat
deschiderea drumului spre modernitate în organizarea bisericii greco -catolice bănățene,
prin struc turarea întregii activități pe bază de statute și implicit prin introducerea unui
spirit de ordine și disciplină la nivelul corpusului administrativ diecezan și parohial.
Episcopul Mihaly a convocat primul Sinod al Diecezei greco -catolice de Lugoj, în
noiembrie 1882, care a adoptat ,,Statutele pentru organizarea oficiilor ecleziastice
diecezane”987. Redactarea Statutelor a răspuns unor necesități reale, determinate de
adoptarea la nivelul întregii eparhii a unor norme de structură unitare, care să fie aplicat e
atât în părțile bănățene, cât și în cele transilvane ale diecezei Lugojului.
La nivelul local, elementele constitutive ale structurilor ecleziastice erau
parohia și protopopiatul. Biserica greco -catolică avea, conform cu textul ,, Decretelor” de
la 1872, un element ce nu era prezent în organizarea Bisericii Ortodoxe: vicariatul
foraneu. Acesta avea rolul de instituție intermediară între episcopie și protopopiat. La
nivelul protopopiatului, protopopii și administratorii protopopești aveau atribuții c are
derivau de la numirea lor în funcție de către episcop: ,,Episcopii spre a -și ușura
inspecțiunea și guvernarea diecezelor, le subîmpărțiră pre acestea în cercuri, punând în
fruntea acelora preoți învățați, pii și prudenți, cari de comun figurează în bis erica
noastră sub nume de protopopi, fiind și dânșii după părerea canoniștilor ai bisericii
greco -catolice următori în oficiul corepiscopilor celor de demult. Precum corepiscopii
aveau jurisdicțiune în ținuturile încredințate lor prin episcopii diecezani, așa și
protopopii au aceeași putere delegată dependentă de la scaunul protopopesc”988.
Erau bine delimitate obligațiile pe care le avea conducătorul unui protopopiat :
,,Îndatoririle protopopilor sunt următoarele: să viziteze o dată pe an toate parohii le din
circumscripția protopopească, să facă rapoarte către scaunul protopopesc asupra

4: Studii de istorie politică și culturală, Editori Constantin Bărbulescu, Luminița Dumănescu, Sorin Mitu,
Vlad Popovi ci, Cluj -Napoca, 2007, p. 74 -75.
987 Detalii la Luminița Wallner Bărbulescu, Sinodul prim al diecezei greco -catolice de Lugoj, noiembrie
1882, în ,,Identitate și alteritate”, Vol. 4: Studii de istorie politică și culturală, Editori Constantin
Bărbulescu, Lu minița Dumănescu, Sorin Mitu, Vlad Popovici, Cluj -Napoca, 2007, p. 37 -52.
988Apud Cecilia Cârja, op. cit ., p. 74.

325 moralității credincioșilor, să catehizeze credincioșii și să -i îndemne să -și dea copiii la
școală, cu ocazia vizitațiunilor canonice, să supravegheze avuția bisericii și să se
preocupe de ameliorarea ei, să vegheze asupra bunei desfășurări a cultului religios, în
calitate de inspectori școlari din districtul lor să asiste, în persoană sau prin delegat, la
examenele școlare semestriale și să se semneze protocoalele școlare , să sesizeze scaunul
episcopesc despre orice problemă deosebită care se ivește în plan religios sau
administrativ’’989.
De asemenea erau precizate și drepturile de care se bucura conducătorul unui
protopopiat : ,,Drepturile protopopilor constau în: c hemarea clerului din districtul
protopopesc la diferite adunări și prezidarea acestora, desemnează pe preoții judecători
la forul protopopesc, pe care îi înaintează nominal la odinariat spre întărire, judecă în
for delegat de primă instanță, dă cărțile de cununie, se pronunță asupra validității
căsătoriilor, introduce și instalează preoții și învățătorii, înmormântează un preot și face
inventarul bunurilor rămase, se îngrijește de administrarea parohiilor vacante, ia parte
la sinoadele diecezane și se consu ltă cu episcopul în probleme bisericești, comunică
clerului și credincioșilor hotărârile sinoadelor diecezane, participă la alegerea
episcopului, dreptul de a percepe veniturile și beneficiile protopopești, conform statutelor
diecezane în vigoare, dreptul de proedrie în sinoadele diecezane, dreptul de a fi apelat cu
titlul de Preaonorat Domn și de a avea sigiliu’’990.
Legislația canonică greco -catolică a prevăzut, de asemenea, sarcinile și
îndatoririle unui paroh, considerat drept ,,acela, pre carele e piscopul îl pune preste un
teritoriu anumit, dându -i putere ordinară, de a purta de grijă de sufletele credincioșilor
din acela”991. Conducătorul unei parohii, preotul paroh sau administratorul parohial, avea
următoarele drepturi și îndatoriri: ,,administrar ea sacramentelor în afară de cel al
hirotoniei, grija pentru buna desfășurare a cultului divin și pentru buna întreținere a
locașului de cult, păstrarea rânduielii la încheierea logodnelor și a căsătoriilor,
supravegherea moralității credincioșilor, predic area cuvântului lui Dumnezeu,
catehizare, sarcina de director școlar, dreptul de a folosi sigiliu propriu, de a participa

989 Ibidem , p. 74 -75.
990 Ibidem , p. 75.
991 Ibidem , p. 74.

326 la sinoadele diecezane și la alegerea episcopului”992. Această legislație a fost aplicată și
respectată și în parohiile și filiile de pe teritoriul districtului protopopesc al Orăștiei.
După ce am prezentat câteva dintre principiile privind organizarea la nivel
local a Bisericii Greco -Catolice din Transilvania, este necesar să trecem în revistă situația
protopopiatului greco -catolic Orăștie în a doua jumătate a secolului al XIX -lea și
începutul celui următor. În prezentarea dezvoltării bisericii unite din districtul Orăștiei
ne-am oprit la trei categorii de informații considerate de noi ca esențiale în această
evoluție: întinderea teritorială, componența și conducerea protopopiatului.
Ca întindere teritorială, protopopiatul greco -catolic Orăștie a cuprins comune
bisericești situate din punct de vedere al administrației laice în scaunul Orăștie (din 187 6,
prin desființarea Pământului Crăiesc, în comitatul Hunedoara). În ceea ce privește
teritoriul de competență, protopopiatul avea arondate în subordine parohiile unite din
comunitățile amplasate în zona Orăștiei și a Cugirului. Deoarece arondările structu rilor
administrativ -canonice ale Bisericii Greco -Catolice din Transilvania nu l -au afectat,
întinderea protopopiatului Orăștiei a înregistrat o stabilitate și a fost constant aceeași,
numărul mic de comune bisericești fiind un avantaj pentru protopop în în deplinirea cu
succes a tuturor îndatoririlor. Zona Orăștiei a fost în intervalul temporal 1867 -1918 un
adevărat mozaic confesional, de la ortodocși și greco -catolici, la romano -catolici,
reformați, evanghelici, unitarieni și izraeliți. Pe tot parcursul dua lismului austro -ungar,
structura confesională în ținutul Orăștiei a fost dominată numeric și procentual de cultul
ortodox (vezi Anexe. Tabelul nr. 8 ), secondat de cel greco -catolic, consacrându -se în
acest mod o emancipare spirituală a românilor în lipsa u neia politice.
Statistic, pe baza șematismelor, se poate reconstitui componența
protopopiatului greco -catolic Orăștie în ceea ce privește numărul de comune bisericești,
clerul tractual, numărul de familii, nivelul de instrucție școlară, treceri la o altă religie etc.
Districtul unit Orăștie a intrat sub oblăduirea Episcopiei Lugojului, în 1853, având o
structură compusă din 12 parohii și 4 filii. În următoarea jumătate de secol, numărul
parohiilor, al filiilor și al credincioșilor a înregistrat creșt eri de mai puțină însemnătate.
Conform șematismului diecezan din 1903, protopopiatul Orăștiei consta din 14 parohii și
7 filii, toate situate în comitatul Hunedoara. Districtul protopopesc al Orăștiei făcea parte,

992 Ibidem .

327 împreună cu districtele Hunedoara, Bobâlna și Hălmagiu, din decanatul Hunedoara, ale
cărui parohii și filii erau situate în comitatele Hunedoara, Alba Inferioară și Arad993. La
nivelul Episcopiei Lugojului, în anul 1903 erau consemnate 163 de parohii, 273 de filii,
151 de biserici, 11 capele, 89 de case parohiale, 75 de școli, 157 de preoți, 76 de docenți,
121 de cantori și 97.566 de suflete994.
La înregistrarea din 1903, în structura protopopiatului Orăștiei erau cuprinse
următoarele 14 parohii și 7 filii, cu un număr de 5.651 de su flete: Balomir (50 de
credincioși); Beriu (19), cu filiile Orăștioara de Sus și Orăștioara de Jos (22) și Sereca
(2); Căstău (45); Cugir (3.025), cu filia Vinerea (6); Mărtinești (147); Orăștie (859);
Pricaz (84); Romos (420); Romoșel (172); Sibișelu Vechi (52), cu filiile Măgura (9) și
Sibișelu Nou (23); Șibot (72); Spini (352), cu filiile Jeledinți (10) și Simeria (16); Turdaș
(218) și Vaidei (136). Statistica din 1903 a consemnat pentru protopopiatul Orăștiei
existența a 14 biserici, 7 case parohiale, o școală, 14 preoți, un docent și 15 cantori995.
Din informațiile prezentate, asemănând datele conspectului din 1851 cu situația din anul
1903, deosebirea este sesizabilă la numărul sufletelor, întrucât acesta este acum mai mare
datorită creșterii populației. În același interval de timp, creșterea numerică a parohiilor
(de la 12 la 14) și a filiilor (de la 4 la 7) a fost redusă și fără consecințe majore asupra
organizării interne a protopopiatului.
La nivelul conducerii protopopiatului, seria unor remarcabili protopopi care
au îndeplinit această demnitate la Orăștie, i -a cuprins în timpul monarhiei austro -ungare
pe următorii clerici: Petru Vălean ( 1867 -1876 ), Iustin Moldovan ( 1876 -1888 ), Nicolae
Nestor (1889 -1891), Ștefan Pop administrator (1892 -1896), Iuliu Rațiu (1896 -1904),
Valeriu Traian Frențiu (1904 -1912), Iosif Petean (1912 -1914) și Ioan I. Ienea (1914 –
1934)996.
Protopopii Orăștiei s -au numărat printre acei membrii ai clerului greco -catolic
cu un nivel de instruire și pregătire p rofesională destul de ridicat. Așa se explică faptul că
o parte dintre ei au fost solicitați pentru completarea unor funcții importante în cadrul
Diecezei Lugojului, vacante în acel moment. Iată câteva exemple edificatoare în acest

993 Demetriu Radu, op.cit., p. 340 -415.
994 Ibidem , p. 572.
995 Ibidem , p. 402.
996 Ibidem, p. 382.

328 sens. Nicolae Nestor, du pă terminarea studiilor gimnaziale la Blaj în 1879, a fost primit
între clericii Diecezei Lugojului și trimis pentru ascultarea teologiei în Seminarul central
din Budapesta. Absolvind acolo cursul teologic, în toamna anului 1883, a fost aplicat ca
practica nt în cancelaria diecezană, de unde, după ce în 14 februarie 1885 a fost hirotonit
ca preot celibatar, a fost dispus de administrator parohial în Nevrincea. În 1886 a fost
rechemat la cancelaria diecezană și numit vicenotar consistorial. La începutul anulu i 1889
a fost dispus ca paroh și administrator protopopesc în Orăștie. La 22 octombrie 1891 a
fost rechemat la cancelaria diecezană și numit secretar episcopesc și asesor consistorial.
La 10 noiembrie 1895 a fost trimis ca administrator parohial și vicaria l al Hațegului, iar
în 8 mai 1900 întărit definitiv în acel oficiu. La 21 decembrie 1901 a fost numit canonic
prebendat și instalat la 2 februarie 1902. În 1 iunie 1905 a fost numit director al
cancelariei diecezane, iar în 10 octombrie 1905 canonic școlar .997
Protopopul Iuliu Rațiu era absolvent al teologiei din Roma, a fost hirotonit în
anul 1886 și a funcționat ca actuar în cancelaria diecezană 8 luni, ca vicenotar consistorial
și capelan în Lugoj 9 ani, și ca notar consistorial un an. Din anul 189 6 a fost paroh și
protopop în Orăștie, până în anul 1904998.
Succesorul său în funcția de protopop, Valeriu Traian Frențiu, a avut o
formație intelectuală remarcabilă și o carieră ecleziastică ce a culminat cu înălțarea la
demnitatea de episcop la Lu goj și Oradea. După studiile gimnaziale în Blaj (1886 -1894),
a urmat cursurile Facultății de Teologie Catolică din Budapesta (1894 -1898), apoi pe
cele de la Viena (1898 -1902), unde și -a luat doctoratul în teologie (1902). Hirotonit preot
celibatar (1898), a fost aplicat în cancelaria diecezană și a funcționat ca arhivar,
bibliotecar și vicenotar consistorial. În 1904, Consistoriul episcopesc din Lugoj a hotărât
numirea lui V. Tr. Frențiu în funcția de paroh și protopop în Orăștie, de unde în 1912
Frențiu a trecut ca vicar foraneu al Hațegului, demnitate în care a slujit foarte puțin.
Activitatea lui Frențiu i -a adus înălțarea în demnitățile de episcop al Lugojului (1912),

997 Iacob Radu, Istoria vicariatului greco -catolic al Hațegului , Lugoj, 1913, p. 130; D. Radu, op. c it. , p.
143.
998 Demetriu Radu, op. cit. , p. 554.

329 episcop de Oradea (1922 -1948) și ,,administrator apostolic” al Mitropoliei din Blaj
(1941-1946)999.
Încă din momentul instalării lor în funcție, protopopii din Orăștie s -au
confruntat cu o problematică foarte diversă, au soluționat chestiuni urgente, de detaliu
uneori, dar care aparțineau sferei cotidiene din existența oricărui protopop iat, probleme
de ordin religios, disciplinar sau administrativ. Protopopiatul Orăștiei a dispus de un fond
protopopesc înființat la 1882 de protopopul Iustin Moldovan, cu statutele aprobate de
Ordinariatul din Lugoj prin ordinul nr. 1470 din 7 octombrie 18 86. În sensul statutelor, la
înființare, fiecare preot districtual a plătit o taxă fundamentală de 2 florini. Pentru
numirea în vreuna din parohiile districtului, fiecare preot districtual depunea, la rândul
său, taxa de 2 florini. Pe lângă aceasta, fiecar e preot plătea anual o taxă de 1 florin.
Scopul fondului era ajutorarea preoților districtuali cu împrumuturi bănești, oferite cu
dobânzi scăzute. În anul 1897, fondul a crescut cu 1.000 de florini, donați de banca
,,Ardeleana” din Orăștie. Astfel s -a ajun s ca, la sfârșitul anului 1900, fondul protopopesc
să se ridice la suma de 3.670 de coroane și 48 de fileri1000.
Protopopii din Orăștie au acordat o atenție deosebită și relațiilor cu episcopul
greco -catolic de Lugoj, ca și prezenței la sinoadele diecez ane. În anul 1882, episcopul
Victor Mihaly a fost primul dintre ierarhii bisericești care, după înființarea Eparhiei de
Lugoj, a inițiat în acest teritoriu seria vizitelor canonice, pentru o cunoaștere exactă a
realităților parohiale, în vederea convocării primului sinod al diecezei. Episcopul Mihaly,
însoțit de protopopul Iustin Moldovan, a vizitat și protopopiatul Orăștiei în anul 1882,
oprindu -se în 6 dintre parohiile districtului orăștian: Cugir, Șibot, Căstău, Orăștie, Turdaș
și Spini1001. În anul 1900 s -a celebrat cu mare solemnitate ,,Jubileul de 200 de ani de la
Sfânta Unire”. Printre cei prezenți la serbările organizate la Lugoj, în zilele de 7 și 8
octombrie, s -a aflat și Iuliu Rațiu, protopopul Orăștiei, care a luat parte la ceremoniile
religioase, b anchet, concert și prânzul festiv1002.
IV.3. Clerul greco -catolic în perioada 1867 -1914: nivel intelectual, situație
materială, stare disciplinară

999 Maria Razba , Personalități hunedorene: oameni de cultură, artă, știință, tehnică și sport (sec. XV- XX).
Dicționar , Deva, 2000, p. 197.
1000Demetriu Radu , op. cit. , p. 382.
1001 Ibidem .
1002 Ibidem, detalii la p. 658 -672.

330 Pregătirea profesională a preoților din protopopiatul greco -catolic Orăștie, la
fel ca a majorității clerului din Episcopia de Făgăraș, în ultimele decenii ale secolului al
XVIII -lea, se limita la câteva clase primare și, în cea mai fericită situație, la absolvirea
cursului de morală, numit ,,scurt”, întrucât consta în doar câteva luni de stud iu, urmat la
Blaj. Moștenire școlară a secolului al XVIII -lea, gimnaziul și seminarul greco -catolic din
Blaj au numărat printre cei care le -au audiat cursurile și elevi din scaunul Orăștiei. Între
1802 -1811, cursurile gimnaziului au fost urmărite de 555 de elevi, dintre aceștia 7
provenind din scaunul Orăștiei. Tot la gimnaziu, în anii 1833 -1848 au fost consemnați
1.276 de elevi, iar 3 dintre ei erau originari din scaunul Orăștiei. Urmărind situația la
seminarul diecezan în perioada 1832 -1848, din observați ile asupra celor 293 de elevi
reiese că 3 proveneau din scaunul Orăștiei1003.
Imediat după revoluția de la 1848 -1849, Consistoriul din Blaj s -a confruntat
cu greutățile reclamate de parohii referitoare la absența preoților. Numirea parohilor și a
admi nistratorilor parohiali în posturile vacante a continuat în ritm constant începând cu
anul 1849. În urma asasinării preotului Pavel Sima de către maghiari în timpul revoluției
din 1848 -1849, parohia Spini a devenit vacantă. La 4 noiembrie 1849, satul greco -catolic
grăniceresc Spini făcea cunoscut protopopului din Orăștie, Nicolae Sanciali, că îl propune
drept candidat de preot pe ,,dascălul nostru, Simion Todor, care foarte bună purtare are”
și cerea primirea sa la cursurile Teologiei morale de la Blaj. Săt enii erau adepți ai ideii de
a numi preot dintre localnici, deoarece unui preot străin nu -i pot da ,,loc de casă și casă
gata sau simbrie în bani”1004. Într-o scrisoare din 8 mai 1851, judele, jurații și bătrânii
satului Spini cereau Consistoriului din Blaj h irotonirea candidatului lor de preot. Sătenii
arătau faptul că ,,în acești 3 ani de când sântem fără păstor sufletesc ne -am ajutat cum
am cam putut cu preoți din vecinatele sate, însă acum nu ne putem ajuta așa cum ne -am
ajutat până aici” . Ei solicitau Con sistoriului sfințirea lui Simion Todor ,,spre dorita bună
mângâiere, ca să putem fi încă odată iar fericiți”1005. Candidatul propus a devenit
parohul satului Spini în 1851 și l -a păstorit timp de 30 de ani, până la 18811006.

1003 Iacob Mârza , Școală și națiune (Școlile de la Blaj în epoca renașterii naționale), Cluj-Napoca, 1987, p.
160, 162 și 166.
1004 Simion Re tegan, Parohii, biserici și preoți greco -catolici din Transilvania la mijlocul secolului al XIX –
lea (1849 -1875): mărturii documentare , Cluj -Napoca, 2006, p. 1.
1005 Ibidem, p. 18 -19.
1006 Demetriu Radu, op. cit. , p. 396.

331 După restaurarea Mitropoliei greco -catolice de Alba Iulia și Făgăraș și
întemeierea a două noi Episcopii sufragane la Gherla și Lugoj, trebuia acoperită nevoia
de preoți din noile dieceze. La începuturile sale, Episcopia Lugojului s -a confruntat cu o
mare lipsă de preoți, mai ales în comunele recent trecute la unire. Consistoriul a recurs la
cele mai diverse soluții pentru a acoperi nevoia acută de preoți. De exemplu, locțiitorul de
protopop din Orăștie, George Bercianu, a propus în 5 septembrie 1857 pe notarul Anton
Balomir ca să fie numit preot în Balomir, după ce depunea examenul din studiile
teologice. În două sesiuni, la 7 și 23 septembrie, Consistoriul a hotărât să se fixeze
termenul pentru susținerea examenului și pentru a fi sfințit preot. Această improvizație a
provocat o conte stație împotriva celui desemnat să preia parohia Balomir. Văduva
preotului Ilie Moga din Balomir l -a denunțat pe notarul Anton Balomir că nu este demn
de a fi sfințit preot, deoarece a fost acuzat de mai mulți locuitori la guvern. Consistoriul a
menținut t ermenul stabilit pentru depunerea examenului, dar a condiționat hirotonirea lui
Anton Balomir de o dovadă că nu a fost acuzat sau cercetat în procese pentru cauze
politice sau criminale1007.
Pentru a acoperi nevoile de preoți ale Diecezei Lugojului, episcopul
Alexandru Dobra a aprobat deschiderea Școlii de preoți greco -catolici din cadrul
mănăstirii Plosca. Cursurile au început la 14 martie 1859, la ele participând 5 candidați,
printre ei aflându -se Ioan Lupulescu din Mărtinești și Samoilă Ciumașiu di n Beriu,
parohii situate în protopopiatul Orăștiei. Materiile predate de Simion Ulpianu tinerilor
candidați de preoți au fost: ,,Santa Scriptură, Teologia dogmatică cu tainele, Istoria
bisericească, Teologia morală, Pastoralul și Dreptul bisericesc” . În ur ma examenului
susținut în prezența protopopului Ioan Fodor al Hunedoarei și a preotului -profesor Simion
Ulpianu, tinerii au primit un ,,Absolutoriu teologic”. Certificatul de absolvire al tânărului
Ioan Lupulescu din Mărtinești ne arată că la toate obiecte le examinate a obținut
clasificațiunea ,,Eminentia”. Urma un al doilea examen pentru tineri, la Lugoj, în fața
Consistoriului episcopesc ca ,, să poată căpăta darul preoției”1008. După absolvirea
cursurilor teologice de la mănăstirea Plosca, Samoilă Ciumașiu a fost hirotonit în anul
1860, funcționând ca paroh în Beriu până în anul 1883. Ioan Lupulescu a fost hirotonit în

1007 Nicolae Bocșan, op. cit., p. 42 -43.
1008 Ioachim Lazăr, Din activitatea mănăstirii Plosca: școala de preoți greco -catolici (1859 -1861) , în
,,Corviniana”, V, 1999, p. 178 -180.

332 anul 1861, a funcționat ca preot în parohiile Spini, Turdaș, Orăștie, iar din anul 1864 la
Mărtinești pentru peste 40 de ani1009.
Invest igând starea eparhiilor greco -catolice românești privind instrucția
teologică a clerului unit, constatăm că singura dintre episcopii, lipsită de un seminar și
gimnaziu proprii era cea a Lugojului. Prin urmare, candidații la preoție erau îndreptați fie
spre seminarul din Blaj, fie spre cele romano -catolice din Imperiu. Observații și
constatări despre formația intelectuală a preoților uniți din Transilvania i -au prilejuit
profesorului Joseph Fessler vizita nunțiului apostolic vienez Antonio de Luca din 1858 î n
Transilvania. Membru al delegației apostolice, profesorul Fessler a avut constatări
preponderent nefavorabile la adresa educației promovate în Seminarul din Blaj: ,,Căci
este un lucru foarte sigur și verificat cu prisosință că nu poți avea un cler bun fă ră o
bună educație în seminarii. Și deja – ca să nu spun nimic de așa -zișii moraliști , care într –
un interval de numai doi ani devin din țărani preoți și în Transilvania constituie aproape
jumătate din întreaga preoțime și uneori, deși au fost inițiați în ordinele sfinte, nu știu să
facă nici măcar ritul lor liturgic -, educația în sine a celeilalte părți a clerului se chinuie
sub apăsarea multor lipsuri: căci tinerii destinați stării clericale sunt educați ici și colo
la întâmplare, cu speranța de a dobâ ndi cuvenita judecată a acelor lucruri de care ei
înșiși sunt foarte lipsiți, și, după ce se întorc în patrie, fiind deprinși de cele mai multe ori
cu alte lucruri decât cu cele trebuință, în nemulțumirea de care sunt cuprinși, nu sunt de
nici un ajutor po pulației sărace ci mai degrabă jinduiesc după demnități mai mari și
după venituri mai grase”1010. Fessler a propus înzestrarea corespunzătoare a clerului,
însoțită de o atribuire mai potrivită a parohiilor, cu scopul de a -i îndepărta de la preoție
,,pe acei ț ărani înmuiați doar preț de doi ani în sfintele învățături și de a pune încetul cu
încetul în locul acelor neisprăviți niște preoți demni de Dumnezeu” . Pentru că, opina
ierarhul romano -catolic, un cler instruit și cu o condiție mai bună ,,va fi în stare să
instruiască mai bine pe credincioșii de rând atât în învățătura credinței cât și în
deprinderea bunelor moravuri”1011.

1009 Demetriu Radu, op. cit., p.384 și 548.
1010 Ana Victoria Sima, Vizitele nunților apostolici vienezi în Transilvania (1855 -1868). Documente , vol. II,
Cluj-Napoca, 2003, p. 390.
1011 Ibidem , p. 392.

333 Pentru a grăbi formarea de preoți, atât de necesari în parohiile vacante, în
scurtul timp cât a rămas la Lugoj, episcopul Ioan Olt eanu (1870 -1873) a deschis un curs
extraordinar de Teologie morală pentru candidații la preoție1012. Numit episcop al
Lugojului, în anul 1903, Vasile Hossu a redus numărul preoților moraliști. A obținut
350.000 de coroane pentru construcția Seminarului Teolog ic, pe care -l va deschide
urmașul său, episcopul Valeriu Traian Frențiu în anul 19121013. În ceea ce privește
sistemul de învățământ teologic din Blaj, el a fost amplificat de mitropolitul Ioan Vancea
care, în 1879, a adăugat la studiile teoretice practica ti picului și a cântecului bisericesc.
Profesorii seminariali puteau fi numai dintre doctorii în teologie, iar mitropolitul prezida
personal examenele clerului tânăr1014.
Pregătirea profesională a preoților din protopopiatul greco -catolic Orăștie, în
ultimele decenii ale secolului al XIX -lea și primele din secolul al XX -lea, s -a realizat în
seminariile din Lugoj sau Blaj și, în cea mai fericită situație, în cele romano -catolice din
Imperiu. Vom încerca în continuare să radiografiem un an din existența pro topopiatului
Orăștiei, evidențiind formația intelectuală a clerului local. Astfel, în anul 1903, cele 14
parohii și 7 filii ale protopopiatului Orăștiei erau deservite de un număr de 14 preoți și 15
cantori. Cele 5.651 de suflete erau păstorite, în marea l or majoritate, de teologi moraliști,
cum ar fi: Aviron Balomir, hirotonit la 1899, în Balomir; Ioan Ciumașiu, hirotonit la
1891, în Beriu; Adam Lupșor, hirotonit la 1883, în Căstău; Ioan Lupulescu, hirotonit la
1861, în Mărtinești; Nicolae Lazăr, hirotonit la 1865, în Pricaz; Isidor Sodor, hirotonit la
1873, în Romoșel; Ioan Văidean, hirotonit la 1879, în Romos; Nicolae Muntean, hirotonit
la 1875, în Șibot; Ioan Avram, hirotonit la 1881, în Spini și Iosif Popovici, hirotonit la
1888, în Vaidei. Pe lângă ace ști parohi de rând existau și parohi numiți teologi absolvenți
(teologi sistematici), care păstoreau comunitățile de uniți din Cugir, Orăștie și Turdaș. În
Cugir, cei 3.025 de credincioși greco -catolici erau îndrumați de doi parohi: Ioan Drăghici,
hirotoni t la 1869 și Teodor Crișan, hirotonit la 1886. Parohia Turdaș avea 218 suflete și
era condusă de preotul Demetriu Iancu, hirotonit la 1875. În orașul Orăștie, cei 859 de
credincioși uniți îl aveau în frunte pe parohul și protopopul de Orăștie, Iuliu Rațiu,

1012 Biserica Română Unită. 250 de ani, p. 134.
1013 Ioan M. Bota, op. cit. , p. 291.
1014 Biserica Română Unită. 250 de ani, p. 115.

334 hirotonit la 1886 și absolvent al teologiei de la Roma. Exista și o parohie vacantă, încă
din anul 1901, cea din Sibișelu Vechi1015.
Pentru ca preoții parohi să se achite de îndatoririle care le -au fost stabilite,
comunele s -au preocupat de problema averilor și veniturilor parohiilor și preoților, un
domeniu esențial pentru buna funcționare a protopopiatului. Situația materială precară a
satelor a determinat mitropolia să obțină de la guvern un ajutor de 18.000 de florini anual
pentru clerul parohial din comunitățile mai sărace1016. O preocupare constantă a
episcopului de Lugoj a fost și consolidarea fondurilor diecezane și a fundațiilor, menite a
ușura soarta preoților, a orfanilor și a văduvelor lor1017.
Insuficiența veniturilor a rămas o problem ă mereu actuală, iar pentru
completarea veniturilor preoților și parohiilor au fost căutate diverse rezolvări. În parohia
Orăștiei, încă de la 1817, preotul Ioan Papp Ilieș a câștigat pentru parohie două pământuri
de semănătură din partea unor credincioși care s -au oferit să susțină biserica din punct de
vedere material. Tot acel preot a edificat pe un teren cumpărat de el, cu cheltuielile sale, o
casă, cu condiția ca ea să fie folosită de urmașii din neamul său în parohie, iar când
neamul său nu ar mai fi, atunci casa să treacă în proprietatea bisericii1018.
În Turdaș, porțiunea canonică a fost obținută din alodiul comunei între anii
1825 -1835, sub preotul Nicolae Szentivani1019. Pentru parohiile Șibot și Balomir, fostul
preot în Șibot ( în 1819 ), apoi v icar al Hațegului, Iovian Nobili, în anul 1841 a făcut o
fundație de 1.500 de florini, cu scopul ca din venitul anual 2/3 părți să fie a parohilor din
Șibot și Balomir și 1/3 a bisericilor de acolo. Vicarul Nobili își mai dorea ca ,,în prima zi
a fiecărei luni să se celebreze o liturghie pentru piul fundator”1020. La Romoșel,
porțiunea canonică a fost donată ,,din vechime” de un credincios cu numele David
Manga1021.
Pentru a completa veniturile parohiei, locuitorii din Vaidei au cerut în 26
februarie 185 7 aprobarea pentru vâzarea unui lot din pământul bisericii, cu suma de 150
de florini, cerere aprobată de Consistoriul lugojean cu mențiunea că ,,din relațiunea

1015 Demetriu Radu, op. cit , p. 539, 542 -543, 545, 547 -549, 552 -555 și 557.
1016 Biserica Română Unită. 250 de ani , p. 108.
1017 Demetriu Radu, op. cit. , p. 144 -165.
1018 Ibidem , p. 389.
1019 Ibidem , p. 397.
1020 Ibidem , p. 383 și 395.
1021 Ibidem, p. 391.

335 protopopului rezultă că pământul nu aduce nici un folos” . Locțiitorul protopopului din
Orăștie a prezentat Consistoriului, în 12 septembrie 1857, cererea locuitorilor greco –
catolici din Cugir pentru a solicita guvernului un salariu corespunzător preotului și
învățătorului unit de acolo1022.
Problema veniturilor a generat controverse și între me mbrii aceleiași
confesiuni, de regulă între preoții din aceeași localitate. În 1858, credincioșii din Șibot au
înaintat Consistoriului o suplică împotriva protopopului Ioan Papp Ilieș, care a luat de la
biserica din localitate un contract al bisericii în v aloare de 180 de florini pentru a obține
banii de la debitori, dar nu a mai restituit nici banii, nici contractul. Locuitorii greco –
catolici din Șibot s -au plâns și împotriva preotului local, Ilie Moga, pentru modul cum
administra și utiliza banii biserici i, fără a da socoteală curatorilor, folosind pentru nevoile
proprii 20 de florini anual, sumă ce aparținea fundației întemeiată de fostul vicar al
Hațegului, Nobili, pentru nevoile bisericii din Șibot. Consistoriul a hotărât la 23 martie
1858 să se pună ca păt acestor practici, preotul să prezinte regulat socotelile bisericii, iar
fondul fundației Nobili să fie folosit în scopul pentru care a fost creat1023.
Bisericile greco -catolice din scaunul Orăștiei s -au îngrijit de averile și
veniturile parohiilor, care au crescut an de an fiind alimentate prin grija arhiereilor, prin
concursul clerului și prin dărnicia unora dintre credincioșii lor. Astfel, în anul 1903, cele
14 parohii și 7 filii din protopopiatul Orăștiei aveau împreună următoarele venituri: în
bani 2.146 de coroane și 7 fileri, iar în realități 210 iugăre și 824 stânjeni. Averile acestor
biserici însumau: în bani 20.423 de coroane și 12 fileri, iar în realități 59 iugăre și 354
stânjeni1024. Aceste venituri și averi nu erau mari, dar în comparație c u mărimea
parohiilor și cu greutățile și lipsurile nenumărate cu care s -au confruntat, ele erau
importante.
De altfel, preoții greco -catolici din protopopiatul Orăștiei cu o stare materială
precară au primit ajutorul de stat (congrua) acor dat preoților de către statul maghiar,
indiferent de confesiune. Implicarea statului în remunerarea, chiar dacă într -o măsură
redusă, a preoțimii greco -catolice, mai întâi prin acordarea așa -numitului ,,subsidiu
împărătesc” (1863 -1898), înlocuit apoi cu aj utorul de stat, numit congrua, s -a concretizat

1022 Nicolae Bocșan, op. cit. , p. 46 și 48.
1023 Ibidem , p. 49 -50.
1024 Demetriu Radu, op. cit., p. 402 -403.

336 într-o vizibilă îmbunătățire a stării materiale a acestei categorii sociale. În anul 1903, de
ajutor de stat (congrua) au beneficiat preoții din 13 parohii situate în protopopiatul
Orăștiei, suma ridicându -se la 4.922 de coroane și 72 de fileri. Singurul paroh care nu
primea congrua era cel din satul Spini1025.
IV.4. Starea bisericilor între 1867 și 1914
Problema edificiilor de cult a preocupat sistematic protopopiatul, interesat să
asigure fiecare comunit ate cu o biserică sau o capelă. Dificultățile au fost numeroase dar,
pe lângă autoritățile statului care au susținut consecvent Biserica greco -catolică, au
existat și credincioși care s -au oferit să o susțină din punct de vedere material. Desigur
că, pent ru greco -catolicii din zona Orăștiei, efortul material și spiritual a întâmpinat
dificultăți, în special, până la cumpărarea și amenajarea primei capele și mai apoi până la
zidirea bisericii în care cu regularitate se oficiau slujbele religioase pentru cre dincioși.
Sprijniți financiar și spiritual de către episcopii de Alba -Iulia și Făgăraș,
episcopii de Lugoj, protopopii de Orăștie, autoritățile statului și credincioși, preoții au
trudit la înălțarea lăcașelor de cult și la dotarea lor cu obiectele d e cult necesare. Efortul
lor considerabil de pe parcursul secolelor al XVIII -lea și al XIX -lea a făcut ca, în anul
1903, toate cele 14 parohii ale protopopiatului Orăștiei să dispună de biserici construite
din piatră, iar în 6 dintre parohii să existe și case parohiale, proprii, din piatră.
Pentru a contura acest efort material depus de către preoții și credincioșii
greco -catolici, vom oferi câteva date biografice despre bisericile din protopopiatul
Orăștiei, la nivelul anului 1903. Biserica din Ba lomir cu hramul ,,Prea Sfânta Treime” a
fost construită în anul 1831, pe cheltuiala comunei bisericești, cu 3.000 de florini. La
această sumă a contribuit și guvernul țării cu 1.000 de florini. La Beriu, biserica cu
hramul ,,Adormirea P.C.V. Maria” a fost edificată în anul 1861, pe un teren donat de
preotul Samoilă Ciumașiu și cu ajutor din partea lui Iosif Ștefănie și Ioan Ciumașiu
(paroh din 1891). Parohia Căstău avea o biserică cu hramul ,,Adormirea P.C.V. Maria”,
care a fost construită în anul 1836 pe c heltuiala comunei bisericești. Biserica din
Mărtinești cu hramul ,,SS Arhangheli” a fost edificată în anul 1831, pe cheltuiala
comunei bisericești. La Pricaz, biserica cu hramul ,,SS Arhangheli” a fost construită în
anul 1846, cu 2.400 de florini, pe chelt uiala preotului Ioan Stoian. Instalat ca paroh în

1025 Ibidem , p. 384 -401.

337 anul 1818, preotul Stoian în lipsa unei biserici, a cumpărat cu banii săi o casă în care a
servit timp de 10 ani. Ruinându -se casa, greco -catolicii au ținut cultul divin împreună cu
ortodocșii în biserica a cestora, timp de 15 ani. Apoi, o odaie din locuința parohului le -a
servit drept capelă până în anul 1846, când s -a edificat biserica1026.
Parohia Romoșel avea o biserică cu hramul ,,Adormirea P.C.V. Maria”, care a
fost edificată în anul 1839. A existat ș i un alt edificiu, mai vechi, ale cărui ruine se puteau
vedea în cimitirul parohiei. Vechimea acelui edificiu era dovedită de inscripția din anul
1684 aflată pe un scaun, ce se păstra în biserică. La Romos, biserica a fost construită în
anul 1823 cu suma d e 4.506 florini, banii fiind luați din casa alodială ca urmare a
decretului împărătesc nr. 3736 din 8 noiembrie 1822, dat în urma intervenției judelui
regesc al Orăștiei, Leopold Benedict. Biserica din Sibișelu Vechi cu hramul ,,Sf. Ioan
Botezătorul” a fos t edificată în anul 1873, cu 4.000 de florini, pe cheltuiala preotului
Nicolae Avram și a lui Aron Sîrbu. Parohia Șibot avea o biserică ridicată în anul 1835, pe
cheltuiala comunei bisericești. La Spini, biserica cu hramul ,,Prea Sf. Treime” a fost
constru ită, după mutarea hotarului satului, pe cheltuiala erariului, în anul 1891. Biserica
din Turdaș cu hramul ,,Pogorârea Spiritului Sfânt”, a fost edificată în anul 1774. Parohia
Vaidei avea o biserică cu hramul ,,Adormirea P.C.V. Maria”, care a fost edificat ă în anul
1821, pe cheltuiala episcopului Ioan Bob.1027
Bisericile din Cugir și Orăștie nu au fost doar simple biserici parohiale, ci și
centre spirituale ale protopopiatului, în funcție de locul în care și -au avut reședința
protopopii. Biserica din Cugi r cu hramul ,,Sf. Treime” a fost zidită în anul 1809, pe
cheltuiala regimentului grăniceresc. În decursul timpului, biserica a suferit mai multe
reparații, îndeosebi la turlă, suportate din casa alodială: în 1869, 1880 -1881, 1886 (100 de
florini), 1887 (20 0 de florini), 1894 (599 de florini). Biserica a fost pictată în anul 1809
de către Ioan Zugrav din Poiana. În 1899, credincioșii din Cugir au cerut Consistoriului
din Lugoj aprobare să picteze biserica după modelul uneia din Viena, dar li s -a răspuns că
este suficient dacă o vor lua drept model pe cea din Lugoj. Biserica deținea numeroase

1026 Ibidem , p. 384 -385, 388, 390 -391.
1027 Ibidem , p. 391 -398 și 400.

338 obiecte de valoare artistică și istorică (icoane, potir, sfeșnice, cruci) și o bibliotecă
parohială cuprinzând vechi tipărituri1028.
Biserica din Orăștie a fost edifi cată în anul 1742 de către preotul Oprea Pop
Ilieș și Pavel Socaci, la stăruința cărora s -a donat și grădina de lângă biserică. În anul
1810, arzând biserica cea veche, s -a zidit altă biserică prin parohul Ioan Papp Ilieș,
lucrările încheindu -se în 1817, l a ele contribuind financiar și împăratul Ferdinand cu 160
de florini. În același timp s -a câștigat și o porțiune canonică, în ciuda opoziției sașilor din
oraș. Noua biserică avea hramul ,,Sf. Nicolae”1029. În decursul timpului, biserica a suferit
mai multe re parații, dar a ajuns șubredă și necorespunzătoare. Începând cu protopopul
Valeriu Traian Frențiu, pe care episcopul Vasile Hossu l -a îndemnat să ia ,,măsurile
corespunzătoare pentru ca acolo să se zidească, cu timpul, biserică și casă parohială
corespunzăt oare” , demersurile pentru edificarea unui nou lăcaș de cult s -au amplificat,
fiind finalizate de către protopopul Ioan I. Ienea1030.
O problemă aparte referitoare la starea materială a parohiilor era cea a caselor
parohiale. Demersurile în a cest sens au avut un succes parțial, astfel încât în 1903
aproape jumătate dintre satele protopopiatului Orăștiei dispuneau de case parohiale.
Explicații pentru numărul redus de case parohiale din protopopiat pot fi găsite atât în
faptul că majoritatea pre oților erau localnici și locuiau în propria lor casă, cât și în starea
economică precară a comunităților din zona Orăștiei.
În anul 1903, în districtul protopopesc al Orăștiei, dintre cele 14 comunități,
doar 6 dispuneau de case parohiale, cu preciz area că în Cugir existau două. Majoritatea
caselor parohiale au fost edificate de către comunități sau cumpărate pe cheltuiala
comunelor bisericești. Se impune apoi precizat faptul că cele existente erau într -o stare
bună, fiind ridicate din piatră (Cugir , Orăștie, Șibot, Spini, Turdaș), cu excepția casei
parohiale din Vaidei, edificată din lemn1031. În Cugir existau două case parohiale, aflate
sub patronajul comunei politice Cugir, fără drept de prezentare. La Orăștie, casa parohială
a fost cumpărată în anul 1887 cu 1.340 de florini și 2 creițari, pe cheltuiala comunei
bisericești. Casa parohială din Șibot era construită în anul 1877, pe cheltuiala comunei

1028 Szappanyos Elena, Aurel Voicu, op. cit. , p. 142 -149.
1029 Demetriu Radu, op. cit. , p. 389 -390.
1030 Ioachim Lazăr, Viața și activitatea protopopului greco -catolic al Orăștiei, Ioan I. Ienea (1914 -1934), în
,,Sargetia”, XXVIII -XXIX/2, 1999 -2000, p. 324.
1031 Demetriu Radu, op. cit. , p. 402.

339 bisericești. Satul Spini avea o casă parohială zidită în anul 1891, pe cheltuiala comunei
bisericești. Î n Turdaș, casa parohială a fost construită în anul 1841, pe cheltuiala comunei
bisericești. Singura casă parohială din lemn de pe teritoriul protopopiatului Orăștiei era
cea din satul Vaidei, și a fost cumpărată în anul 18991032.
Problema caselor parohia le era însă departe de a fi soluționată, întrucât chiar și
comunități mari, precum Romos (420 de credincioși), Romoșel (172 de credincioși) sau
Mărtinești (147 de credincioși) se numărau printre parohiile fără casă parohială. La
acestea se adăugau, firește , comunități mici, cum ar fi Balomir, Beriu, Căstău, Pricaz sau
Sibișelu Vechi1033. În decursul timpului, protopopii s -au îngrijit să încheie contracte de
lucrări pentru repararea caselor parohiale, cu meșterii locali. În anul 1904, protopopul
Valeriu Traian Frențiu a încheiat două astfel de contracte, în valoare de 377 de coroane și
80 de fileri, cu meșterii Dumitru Martin și Ioan Metea, lucrările urmând să se execute ,,la
casa parohială din loc și la casa vecină cu aceasta, care ambele formează proprietatea
bisericii greco -catolice din Orăștie”1034. Un alt protopop, Ioan I. Ienea, a alocat în anul
1914 suma de 132 de coroane și 72 de fileri pentru repararea bisericii și a casei parohiale
din Orăștie1035. Sprijiniți financiar și spiritual de către forurile bisericeș ti superioare și de
credincioși, preoții și protopopii din zona Orăștiei au avut reacții de solicitudine, pornite
din răspunderea morală pe care o purtau față de enoriași.
Capitolul de față și -a propus să ofere o prezentare sintetică a evoluției
instituționale a acestei confesiuni la nivel local. În cunoașterea vieții religioase a
românilor greco -catolici din scaunul Orăștiei pentru perioada supusă analizei noastre, un
rol important l -au avut documentele parohiale. Studiul acestora ofe ră o modalitate de a
contura prin intermediul actelor bisericești o imagine, cât de cât coerentă despre
principalele probleme cu care s -au confruntat comunitățile greco -catolice: teritoriul de
competență al protopopiatului; studiile teologice ale preoților ; starea materială și
disciplinară a clerului districtual; relația dintre preot și comunitate; poziția preoților față
de evenimentele vremii; starea bisericilor și a caselor parohiale. Conviețuind alături de
românii ortodocși, lipsindu -le însă paritatea co nfesională cu aceștia, protopopii, preoții și

1032 Ibidem , p. 387, 390, 395 -396, 398 și 400.
1033 Ibidem, p. 402.
1034 Ioachim Lazăr, Dr. V. Tr. Frențiu , p. 165.
1035 Idem, Din viaț a și activitatea , p. 325.

340 credincioșii greco -catolici au dat culoare și consistență vieții românești din scaunul
Orăștiei, manifestându -se ca buni și utili participanți la soluționarea unor problemele ale
vieții spirituale, social -econo mice, culturale și național -politice.

341 V. ȘCOALA CONFESIONALĂ ROMÂNEASCĂ DIN SCAUNUL ORĂȘTIEI ÎN
PERIOADA 1867 -1914

În istoriografia română, istoria învățământului s-a bucurat de un mare interes
din partea specialiștilor, pe măsura rolului important pe care educația l -a avut în
emanciparea și modernizarea națiunii române din toate provinciile istorice locuite de
români. La nivelul Transilvaniei, acest subiect istoriografic a fost analizat în studii și
sinteze monografice de referință, care ilustrează apariția, organizarea și evoluția
învățământului de toate gradele. La rândul ei, istoria școlilor confesionale românești din
scaunul Orăștiei, pentru perioada dualismului austro -ungar, a fost tratată de -a lungul
timpului de mai mulți cercetători care au realizat monografii extinse având ca temă
învățământul la nivelul întregii Transilvanii.
Cercetătorii istoriei învățământului românesc transilvănean și -au îndreptat
atenția, cu predilecție , către Sibiu, Blaj, Năsăud sau Brașov, zone unde se constituise un
învățământ național cu mult înaintea celui din perimetrul pe care îl investigăm, scaunul
Orăștie. Cu toate acestea putem susține, pe baza unor documente, că și în ținutul Orăștiei
școala r omânească are o veche tradiție, bazele primelor instituții de învățământ punându –
se încă de la începutul secolului al XVIII -lea. Această tradiție își găsește o confirmare
concretă prin informațiile ce aduc la lumină date și fapte care reconstituie istoria școlilor
confesionale românești, cu locurile și oamenii lor, din orașul și comunitățile rurale situate
în spațiul scaunului Orăștie.
Interesul istoriografiei de profil s -a manifestat cu precădere, în ultimii ani, față
de școlile susținute de către cele două biserici naționale ale românilor: ortodoxă și greco –
catolică. Organizat în mediul rural și urban, învățământul elementar confesional
românesc a confirmat legătura strânsă dintre biserică școală și societate. Asupra acestui
tip de instru cție ne vom opri în continuare, încercând să redăm modul în care istoriografia
a surprins elementele sale definitorii la nivelul arealului hunedorean și, în mod special, al
zonei cercetate: scaunul Orăștiei.
V.1. Începuturile școlii confesionale româneșt i în scaunul Orăștiei
Pentru a nu intra ex abrupto în problematica cercetării noastre, enunțată prin
titlu, o abordare a chestiunii școlii confesionale românești din scaunul Orăștiei impune,

342 fără îndoială, un excurs sumar cu privire la sta rea acesteia anterioară anului 1867,
deoarece, începând cu veacul al XVIII -lea, nu lipsesc dovezile documentare despre
organizarea școlară a românilor din această regiune. În istoria școlii și culturii românești,
orașul Orăștie face parte din rândul așezăr ilor asupra cărora dezvoltarea istorică și
politică a Transilvaniei și -a pus amprenta în mod decisiv. Ca vechi centru de cultură în
Transilvania, orașul Orăștie trebuie asociat și cu instituțiile școlare care au avut, fără
îndoială, un rol pozitiv în promo varea aspectelor culturale. Școala se află la loc de cinste
între așezămintele care se definesc și ca instituții de cultură și ca mijloace de transmitere
a experienței, a cunoștințelor elementare, dar totodată și ca modalitate organizată de
formare a tiner elor generații. O serie de documente păstrate, atestă în scaunul Orăștiei
existența unor școli, organizate în spiritul vremii, și care pot oferi informații pentru
studiul monografic al învățământului din Transilvania.
Istoricul dezvoltării învățămân tului românesc din scaunul Orăștiei nu trebuie
însă privit izolat, ci în strânsă legătură cu evoluția celorlalte etnii și confesiuni de aici.
Școlile sătești ale acestora au fost create de regulă la inițiativa comunităților religioase și
își desfășurau act ivitatea sub patronajul parohului. Despre ele deținem doar mărturii
fragmentare, în majoritatea cazurilor informațiile despre învățători și școli pătrunzând în
documente începând cu secolul al XIV -lea. În privința școlilor sătești pentru populația
germană avem date destul de puține și de răzlețe, din care reiese, totuși, existența unor
astfel de școli în secolul al XIV -lea. Dintr -un document din anul 1334 redactat de preotul
Ioan, colectorul dărilor din decanatul de Orăștie ( de Warasyo ) referitor la darea f umurilor
pe care trebuiau să o plătească locuitorii și oaspeții acestui teritoriu prin intermediul
preoților locali, aflăm de existența școlilor și dascălilor în satele Căstău (64 de fumuri) și
Beriu (107 fumuri), parohi fiind Ioan (Căstău) și Laurențiu (B eriu)1036. Învățarea
scrisului, și ca atare a cititului și socotitului, trebuie să se fi datorat, cum era și normal,
inițiativei clerului local știutor de carte. La Căstău și Beriu, dascălul (scolaris) preda
învățăceilor și cântările bisericești1037. Aceste școl i din scaunul Orăștiei au fost școli în

1036 Anton E. Dörner, Documente și cronici , p. 28.
1037 *** Istoria învățământului din România , Vol. I, București, 1983, p. 172.

343 care s -au instruit fii de țărani, „mișelimea”, de care se amintea în epilogul „Octoihului”
din 1570 de la Brașov1038.
Pe de altă parte, nu poate fi trecut cu vederea faptul că, pe lângă date despre
modestele școli sătești, atestate documentar încă din prima jumătate a secolului al XIV –
lea, se înmulțesc în veacul al XV -lea informațiile despre frecventarea tot mai accentuată a
școlilor străine de către tinerii din scaunul Orăștiei. Numeroase documente atestă pe
parcu rsul anilor 1419 -1519, prezența unor tineri din Orăștie ca studenți la universitățile
din Viena și Cracovia: Petru (1419), Petrus Mathei Christianni (1456), Matheus Graef
(1462), Laurentius Bricii (1470), Johannes Michaelis (1494), Petrus Transilvanus (151 3),
Colomanus Pamparly (1514), Mathias Ramasi (1515), Georgius Hlacsen (1516) și
Johannes Obrisch (1519)1039. Marea majoritate a acestor studenți erau maghiari și sași,
dar găsim și două excepții, când sunt menționați români. Astfel, în 1483, școala săsească
din Sebeș a fost frecventată de fiul unui nobil român din satul Romos, iar în 1501, printre
cei veniți pentru studii la universitatea din Viena se afla și Valentinus Litteratis, din satul
Vinerea, scaunul Orăștiei1040.
Și în școlile de la orașe procesu l de învățământ s -a conturat din punct de
vedere organizatoric tot în interiorul structurilor ecleziastice. Izvoarele din epocă
amintesc că din 1582 funcționa la Orăștie o școală reformată (calvină), cu limba de
predare latină, care mai târziu a devenit co legiu1041. Școala a fost frecventată de un număr
relativ însemnat de elevi români în secolele XVI -XVII. Acest fapt s -a întâmplat mai ales
din anul 1624, când principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, a hotărât că pot frecventa
școli reformate de orice grad ș i copiii români1042. Tinerii români, absolvenți ai școlilor
calvine, puteau deveni preoți, învățători, dieci, dar nu aveau dreptul să se înroleze în
armată pentru a scăpa de iobăgie. Sub scutul acestui ordin, mulți tineri români au pătruns
în gimnaziul din Or ăștie care, la începuturi, funcționa doar cu trei clase. Pe lângă scris și
citit se mai învățau la Orăștie: limba latină, greaca, ebraica, puțină algebră și catehismul.
Mai târziu, în timpul lui Gheorghe Rakóczi II, funcționau la școala din Orăștie 6 clas e și
se predau pe atunci logica, psihologia, filosofia, istoria, retorica, algebra și geometria.

1038 Ibidem , p. 87.
1039 Anton E. Dörner, Documente și cronici , p. 41, 58, 60, 69, 99, 151, 156, 159 -160 și 163.
1040 Ibidem, p. 76 și 114.
1041 Mihai Bordeianu, Petru Vladcovschi, Învățământul românesc în date , Iași, 1979, p. 17.
1042 Ibidem , p. 19 .

344 Școala avea un local propriu, deoarece în 1645, Gheorghe Rákóczi I a cumpărat un teren
lângă biserica reformată și a hotărât să se construiască școală pe el, a vând 24 de tineri
instruiți pe seama sa1043. Un moment important din dezvoltarea școlii reformate l -a
constituit mijlocul secolului al XVII -lea, când rector al școlii se afla Mihail Halici, fiul
unui nobil român din Caransebeș, care era un umanist instruit la școli din Anglia și
Olanda, adept al puritanismului și al cartezianismului. Școala din Orăștie a fost înzestrată
de principii Transilvaniei, dar mai ales de nobilii români din Hunedoara, prin multe
donații (bani, cărți, obiecte pentru elevii săraci), acea stă protecție fiind binefăcătoare și
pentru copiii românilor. Odată cu creșterea numărului de elevi, la școala aceasta vor
funcționa un rector și 4 profesori1044. Stabiliți în oraș, românii vor frecventa în continuare
această școală, astfel că în anul 1847, d in cei 178 de elevi, 53 erau români1045.
La sfârșitul veacului al XVII -lea, pe la 1690, doamna Sara din Bălcești,
româncă din Muntenia, văduva nobilului maghiar Ladislau Székely, stabilindu -se la
Orăștie, a inițiat o școală nouă pe lângă mănăstirea fra nciscanilor. Într -o cameră, un
călugăr, care avea cunoștințe și pregătire, era însărcinat să învețe copiii indiferent de
naționalitate, să scrie și să citească. Această școală a funcționat până în anul 1849 și din
cronicile mănăstirii s -a constatat că majo ritatea elevilor au fost adulți și nu copii. În
camera -școală, pe un perete văruit alb, era scrisă tabla înmulțirii, pe altul alfabetul și
gramatica1046.
În secolul al XVIII -lea, și cu deosebire către sfârșitul acestuia, dezvoltarea
istorică și politică a Transilvaniei au înregistrat momente de importanță deosebită. Lupta
lui Inochentie Micu Klein pentru emanciparea românilor, înființarea regimentelor de
graniță, răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, luptele politice din anii 1790 -1792,
conturează un tab lou istoric cu adânci implicații sociale și naționale. Noile prefaceri se
vor manifesta și în domeniul învățământului. Limba latină, folosită până atunci, va fi
înlocuită cu limbile naționale.
Inițiativele ridicării prin cultură a românilor s -au inte rferat, începând din a
doua jumătate a secolului al XVIII -lea, cu anumite direcții ale politicii școlare oficiale,

1043 Istoria învățământului , Vol. I, p. 155 -156.
1044 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate , op. cit. , p. 76.
1045 David Prodan, Transilvania și iar Transilvania , București, 1992, p. 153.
1046 Cornel Stoica et alii, op. cit. , p. 30.

345 inspirate de concepția reformismului terezian și iosefin. În acest sens, statul austriac
considera școala o problemă politică și se ocupa nem ijlocit de organizarea, conducerea și
controlul învățământului de toate gradele. Împărăteasa Maria Tereza ordona, la 15 aprilie
1746, Camerei Aulice din Viena și Guberniului transilvan, să fie ridicate școli, punând în
vedere nobililor că vor fi aspru pede psiți dacă vor opri copiii iobagilor români să le
frecventeze1047.
În acest context politic și social sunt amintite și primele școli românești din
scaunul Orăștiei, la nivelul învățământului elementar. La Orăștie funcționa o școală
confesională ortodox ă, în legătură cu aceasta locuitorii orașului afirmând la 1731 că ei l –
au adus pe dascălul Constantin cu mult înainte „și prin chiverniseala și cheltuiala
noastră s -a preoțit”1048. Școala aceasta românească din Orăștie a funcționat cu o bună
continuitate, deș i a întâmpinat multe greutăți materiale. Dintr -o însemnare datată la 1750,
aflăm că „întâi copiii câți se află la școală nu -s plătiți nici unul” , fiind vorba probabil de
plata dascălilor1049.
Lăcaș de instrucție în secolul al XVIII -lea erau și mănăstir ile din scaunul
Orăștiei. Pe teritoriul satului Vaidei s -a ridicat în 1769 o mănăstire greco -catolică, la
insistența călugărului Ioan Dumitru Barbu. Comuna Vaidei i -a cedat călugărului Barbu
din teritoriul comunal un loc numit „Cornul Bursanului”, sub cond iția expresă ca pe acel
teren să se zidească o mănăstire cu capelă, iar în case „să se facă rugăciuni pentru binele
public și să se țină instrucțiune cu pruncii sătenilor”1050. Desigur că în acest tip de școli
se învăța puțin, conținutul învățăturii era axat pe noțiuni elementare de religie, iar
călugării erau fără o pregătire specială pentru școală. Este și cazul călugărului Barbu din
Vaidei, căruia autoritățile, în 1782, i -au constatat „defectul cualificațiunei spirituale” ,
deoarece „abia și -a știut scrie nu mele” . Iar în 1784, sinodul protopopiatului Orăștie l -a
găsit ca „un om sfadnic” și l-a degradat la statutul laical, lăsându -l însă mai departe pe
lângă mănăstire1051.
O altă împrejurare a venit să favorizeze dorința românilor de a avea și ei școli
sprijinite de stat, ca ceilalți locuitori ai Transilvaniei. În 1761, Maria Tereza aprobase

1047 Anton E. Dörner et alii, op. cit. , p. 104.
1048 Cornel Stoica, Mircea Valea, op. cit. , p. 473.
1049 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, op. cit. , p. 76.
1050 Demetriu Radu, op. cit. , p. 399.
1051 Ibidem .

346 planul generalului Buccow, guvernatorul Transilvaniei, de a înființa două regimente
grănicerești în acel principat, cu sediul la Orlat și Năsăud. Atât Regimentul nr. I , cât și cel
nr. II, erau compuse din mai multe companii. În felul acesta s -au putut înființa școli
triviale (elementare) pentru fiecare localitate în care își avea „cartierul” o astfel de
companie grănicerească. La 1763, Maria Tereza înființase pe seama celor 11 companii și
82 de sate care țineau de Regimentul I grăniceresc (cu sediul în Orlat), 13 școli „triviale
centrale”1052. În scaunul Orăștiei s -a înființat o astfel de școală grănicerească în satul
Cugir, probabil în 1764, sigur fiind faptul că la 1773 ea funcționa cu un învățător -preot,
tineretul fiind instruit în limba română, în religia cerută, învățând scrisul și cititul. Unii
comandanți opinau că la acestea mai trebuie adăugate religia și cunoștințele agrotehnice,
dar nu mai mult, deoarece, cunoștin țele mai vaste „sunt pentru grăniceri, nu numai
inutile, dar și periculoase”1053.
Politica școlară a Imperiului habsburgic în această perioadă trebuia să rezolve
cea mai grea problemă, organizarea învățământului elementar. Spre a se realiza o bună
organizare a acestui învățământ trebuiau construite școli, pregătiți învățători, elaborate
manuale, procurate fonduri pentru construirea școlilor și plata învățătorilor, asigurată
frecvența școlară etc. Nici în Viena, capitala Imperiului, nu erau școlarizați d ecât ¼ din
copiii apți de școală. Pentru organizarea învățământului elementar în Austria, a fost adus
din Prusia, în anul 1774, un profesor cu multă experiență în această problemă, Ignaz von
Felbiger. Acesta a desfășurat o activitate prodigioasă: a elabora t legi și regulamente
școlare, manuale pentru învățământul elementar și metodici pentru îndrumarea
învățătorilor, a organizat cursuri pentru pregătirea acestora etc. Manualele scrise de
Felbiger au fost traduse sau adaptate și pentru școlile celorlalte naț ionalități din Imperiul
habsburgic1054.
În aceste condiții, Curtea de la Viena a început organizarea învățământului
elementar în provinciile românești Banat și Transilvania. Educația a fost așezată pe baze
noi, în cadrul raporturilor sociale și politic e existente. Legea școlară, sancționată de
împărăteasa Maria Tereza la 6 decembrie 1774, intitulată „Plan general pentru școlile

1052 Ioan Marin Mălinaș, Situația învățământului bisericesc al românilor din Transilvania și Bucovina
1740 -1792 , Oradea, 1994, p. 71.
1053 Szappanyos Elena, Aurel Voicu, op. cit. , p. 123-124.
1054 Istoria învățământului , Vol. I, p. 236.

347 germane normale, principale și triviale din țările ereditare împărătești și regești”
(Allgemeine Schulordnung ) este prima lege emisă de statul austriac pentru organizarea și
funcționarea învățământului elementar din întregul imperiu. În general, noua legiuire din
1774, dispunea organizarea școlilor sătești (școli triviale) cu o programă adaptată
necesităților vieții casnice și agr icole, deasupra cărora avea să fie o Școală principală
(Hauptschule) la reședința unei unități administrative mai mari și o Școală normală
(Normalschule ) în capitala fiecărei provincii1055. Prevederile din această lege au fost
respectate în cea mai mare parte de regulamentele școlare ulterioare.
Un loc aparte în legislația școlară îl ocupă regulamentul „Organizarea
educației și a întregului învățământ din regatul Ungariei și provinciile anexate lui Ratio
educationis”, aprobat în anul 1777. El se referea la organizarea și funcționarea
învățământului de toate gradele: învățământul elementar în partea I, învățământul mediu
și superior în partea a II -a, iar în partea a III -a autoritățile școlare. Școlile elementare erau
organizate diferit, după cum funcționa u în sate, târguri sau în orașe. Numărul învățătorilor
și conținutul învățământului diferea de la o categorie de școală la alta. Se prevedea ca
fiecare națiune să fie instruită în limba sa maternă, „dar și în cele a căror folosință este
mai uzitată în rega t” (art.1), înțelegându -se prin aceasta limba germană, pe care Curtea
de la Viena vroia s -o introducă drept limbă oficială în imperiu, în locul limbii latine. Se
acorda un mare rol inspectoratelor școlare regionale, care aveau drept de control asupra
tutur or școlilor, indiferent de grad și religie1056.
Concretizarea noilor măsuri și a legislației școlare a fost vizibilă și în scaunul
Orăștiei. Școala confesională ortodoxă din orașul Orăștie funcționa și în a doua jumătate
a secolului al XVIII -lea, într ucât la 1774 este amintit Simion „diacul” ce ținea școală cu
43 de copii ai credincioșilor din parohie1057. Cam tot același efectiv îl aflăm și în anul
școlar 1782 -1783, când urmau cursurile 30 de elevi și 10 eleve1058.
După intrarea școlilor românești ortodoxe și greco -catolice sub jurisdicția
statului austriac, Curtea din Viena, a hotărât ca pe lângă directorii confesionali, în
organizarea conducerii și controlului școlii, să intre și funcționari administrativi. În

1055 Ibidem , p. 238 -239.
1056 Ibidem , p. 239.
1057 Ioan Marin Mălinaș, op. cit. , p. 70.
1058 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, op. cit. , p. 76.

348 funcția de inspectori sunt numiți dif eriți funcționari sau cetățeni cu un anumit grad de
cultură. La 1780 este amintit, pentru scaunul Orăștiei, inspectorul Michail Wagner.
Câțiva ani mai târziu, în 1786 și 1789, sunt amintite numele unor conducători benedictini
ca inspectori ai școlilor din Orăștie. Nu toți inspectorii se preocupau pentru dezvoltarea
învățământului cu aceeași conștiinciozitate. În anul 1789, noul inspector școlar din
Orăștie, senatorul benedictin Johann Wagner, manifestase prea puțină preocupare pentru
soarta școlilor1059.
După răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, Curtea din Viena a luat măsuri
pentru ridicarea calității învățământului ortodox din Transilvania, rămas mult în urma
învățământului greco -catolic sau al celorlalte confesiuni. Astfel, în 1785, împăratul Iosif
al II -lea a dat un decret prin care dispunea să se înființeze școli în fiecare sat din
Transilvania, cu peste 100 de familii1060. În anul 1786, guvernul a autorizat înființarea
unui număr de 8 școli „de stat” ortodoxe, subvenționate din fonduri oficiale. La indicația
episcopului Ghedeon Nichitici, directorul școlilor naționale ortodoxe Dimitrie
Eustatievici a înființat astfel de școli la Orăștie, Avrig, Brașov, Cernat, Făgăraș, Săliște,
Turcheș și Sad1061.
Dar pe lângă aceste școli de stat au funcționat ș i altele, susținute de parohiile
respective și care, în anul 1786, își vor trimite candidații de învățători la Sibiu ca să -și
facă pregătirea sub directorul D. Eustatievici. Se consideră că au absolvit cursurile Școlii
normale ortodoxe din Sibiu, condusă d e D. Eustatievici, 35 de candidați de învățători.
Dintre aceștia 12 și -au ales localitatea și școala unde urmau să funcționeze, iar unul a
optat pentru școala din Orăștie, probabil învățătorul Dumitru Popovici1062. Aceasta
înseamnă că în localitățile respecti ve existau școli active pe lângă care, cu certitudine, vor
fi existat atunci și alte școli ortodoxe, în alte sate.
Cu toate dispozițiile Curții din Viena, aveau loc dese încălcări ale statutului
învățătorilor români de către unii nobili sau chiar fu ncționari administrativi. În anul 1787,
învățătorul Vasile Romoșan din Orăștie se plângea că i s -a cerut plătirea capitației și
prestarea robotei ca și țărănimii iobage, fapt care împiedică munca lui ca dascăl.

1059 Anton E. Dörner et alii, op. cit. , p. 104 -105.
1060 Mihai Bordeianu, op. cit. , p. 58.
1061 Istoria învățământului , Vol. I, p. 280.
1062 Ibidem , p. 280 și 285.

349 Directorul școlar Dimitrie Eustatievici a int ervenit în sprijinul învățătorului din Orăștie la
forurile administrative, cerând respectarea legalității și condiții potrivite pentru munca
învățătorilor1063.
Politica școlară a Imperiului habsburgic în această perioadă a reflectat
concepția „absoluti smului luminat” reprezentat de împăratul Iosif al II -lea. El a
preconizat unele reforme social -politice în statul habsburgic, de sus în jos, cu scopul de a
asigura tuturor supușilor „ bunăstarea și fericirea” . După moartea împăratului Iosif al II –
lea (1790) , aristocrația maghiară și -a intensificat lupta pentru anularea reformelor
împăratului iluminist. Curtea de la Viena a cedat treptat acestor presiuni. Asemenea
schimbări politice s -au oglindit cu claritate și în dezvoltarea învățământului din acest
timp pâ nă în 1848.
Revocarea reformelor lui Iosif al II -lea și inaugurarea perioadei restituțiilor
nobiliare a însemnat o grea lovitură pentru învățământ în general și pentru învățământul
românesc în special. În timp ce comunitățile bogate săsești și maghi are își puteau susține
mult mai ușor școlile necesare, cele românești, mult mai sărace, trebuiau să facă eforturi
deosebite pentru susținerea unor școli modeste. Mai mult, în anul 1793, deputațiunea
ecleziastică din Dietă opina pentru inutilitatea unor șco li sătești românești, recomandând
frecventarea de către români a școlilor celorlalte națiuni, pentru a învăța limba acestora,
iar în școlile românești existente să se instituie, de preferință, dascăli cunoscători de limba
maghiară1064.
Guvernul locoten ențial maghiar a dispus să se facă o revizuire a legii școlare
„Ratio educationis” din 1777, ceea ce s -a și realizat. Primele decenii ale secolului al XIX –
lea s -au resimțit, sub raportul dezvoltării rețelei școlare, de pe urma noii legi școlare,
„Ratio edu cationis publicae”, apărută la Buda în anul 1806. Noua lege școlară reprezenta
un regres față de cea din 1777, pentru învățământul elementar al naționalităților
nemaghiare și pentru orientarea conținutului învățământului în general. În cele trei părți
ale sale, legea se ocupa de toate problemele învățământului, pentru toate treptele acestuia.
Legea impunea ca, începând chiar din clasele primare, elevii să învețe limba maghiară, de

1063 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, op. cit. , p. 77.
1064 Anton E. Dörner et alii, op. cit. , p. 105.

350 aceea se cerea ca abecedarul să fie scris atât în limba maternă a elevilor, c ât și în limba
maghiară1065.
Datorită aplicării acestei legislații, învățământul românesc din Transilvania a
înregistrat un vizibil regres în perioada premergătoare revoluției de la 1848. Doar pe
,,Pământul Crăiesc”, în regiune a grănicerească a Năsăudului și în unele comunități ale
scaunului Orăștiei mai exisau școli bune. Datele fragmentare ale documentelor amintesc
existența în orașul Orăștie, la începutul secolului al XIX -lea, a două școli, una greco –
catolică și alta ortodoxă , amândouă puse în slujba copiilor de români.
Astfel, în anul 1803, la școala ortodoxă din Orăștie era învățător Vasile
Romoșan, iar diacon era Ștefan Lazăr1066. Potrivit calendarului din anul 1807,
învățământul românesc ortodox în Marele Principat al Transilvaniei era reprezentat prin
131 de școli sătești ortodoxe. În scaunul Orăștiei era activă o singură școală, la
Orăștie1067. În anul 1816 era amintit învățătorul Ioan Baneai, care se intitula
„ludimagister” și era sprijinit în susținerea școlii chiar d e magistratul orașului, Michael
Ehremberg. Clădirea școlii a fost distrusă de un incendiu, în anul 1820, și cu greu și -a
reluat școala activitatea. Dintr -o altă însemnare aflăm că în 1827 au ars în Orăștie 129 de
case împreună cu turnul bisericii ortodoxe. Această știre a fost consemnată de „Ioan
Popp, dascăl normalicesc neunit al Orăștiei”1068. În preajma anului 1848 era amintit
învățătorul Gheorghe Popovici. Din lipsa unui edificiu de școală, el ținea prelegeri în
diverse localuri închiriate: „Acest obicei s -a continuat până pe la 1853 și era cercetată
școala de feciorii, care se ocroteau în ea contra asentărilor, fiindcă numai pe dieci, cum
se numeau – îi scutea legea de atunci de miliția care îl obliga pe cel asentat la 12 ani de
serviciu. Titula de scutire era că ei învățau diecitul, adecă buchile, slova (cetitul și
scrisul) și glasurile bisericești. Mulți din ei au ajuns cantori și preoți”1069.
Școala greco -catolică din Orăștie activa și ea la începutul secolului al XIX –
lea. În anul 1803 era am intit aici ,,diacul și didascălul Tămaș’’1070. Parohul Ioan Papp
Ilieș a reușit în timpul păstoririi sale (1812 -1856) să obțină pentru învățătorul școlii un lot

1065 Istoria învățământului , Vol. I, p. 241 -242.
1066 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, op. cit. , p. 107.
1067 Istoria învățământului , Vol. I, p. 282 -283.
1068 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, op. cit. , p. 107 -108.
1069 Petru Baciu, Liceul ,,Aurel Vlaicu” Orăștie 1919 -1969 , Deva, 1969, p. 43.
1070 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, op. cit. , p. 107.

351 de pământ din partea credincioșilor, o grădină mai mică și lemne pentru școală, din partea
autorit ăților orașului1071. O altă școală unită funcționa în satul Romos, unde în 1839,
învățătorul Vasile Romos avea un salariu de 30 de florini. În satul Turdaș, școala greco –
catolică era amintită din anul 1848, avea un local închiriat și oferea învățătorului suma de
15 florini1072.
Conform statisticii Transilvaniei din anul 1843, 776.603 de catolici și
protestanți aveau împreună 1.354 de școli, deci o școală la 574 de locuitori. Cei 1.310.872
de români, greco -catolici și ortodocși, dispuneau de numai 596 de ș coli, din care 310
unite și 286 ortodoxe. Deci o școală la 2.199 de locuitori1073. Disproporțiile flagrante
numeric deveneau catastrofale calitativ, făcându -l pe George Barițiu să scrie cu tristețe:
„Să învățăm pe de rost acești numeri muți , căci ei cuprind pentru noi o învățătură
adâncă și totodată prea tristă, rușinătoare. Românii, un milion și 120 de mii de oameni
au cele mai puține și cele mai ticăloase (sărmane) școale”1074.
În același timp, o conscripție întocmită în anii 1842 -1843, cu privire la ș colile
naționale din comitatele Hunedoara, Zarand și districtul Orăștiei, înregistrează pentru cele
două comitate un număr de 13 școli, în timp ce districtul Orăștiei avea 14 școli. Celor 27
de școli confesionale ortodoxe li se adăugau cele 18 școli confes ionale unite, deci în total
existau 45 de școli confesionale românești, ceea ce era mult sub media celorlalte comitate
cu populație majoritar românească1075.
Aceasta era situația învățământului confesional românesc din scaunul Orăștiei
în anii premergă tori revoluției de la 1848, în raport cu învățământul celorlalte
naționalități, și ea trebuia schimbată prin măsuri grabnice de îndreptare.
V.2. Școala confesională ortodoxă din scaunul Orăștiei între 1867 și 1914
În 1848, în preajma Marii Adunăr i de pe Câmpia Libertății, George Barițiu a
publicat articolul „Ce voiesc românii”, prin care a formulat cel mai avansat program
școlar al românilor din Transilvania. Pentru Barițiu, organizarea învățământului românesc
era o problemă de politică și de demn itate națională. Nu trebuie „să așteptăm – afirma el –
ca tot alții să ne ajute la cele care ne sunt folositoare” , ci „ să cugetăm, să întreprindem

1071 Demetriu Radu, op. cit. , p. 389.
1072 Ibidem , p. 393 și 397.
1073 David Prodan, op. cit., p. 152.
1074 Apud Vasile Netea, George Barițiu. Viața și activitatea sa , București, 1966, p. 61.
1075 Ioachim Lazăr, op. cit. , p. 5.

352 și să lucrăm noi singuri” . Ceea ce preconiza Barițiu în acest timp erau „niște școale bine
întocmite” , după c um „poftește trebuința veacului nostru” , pentru a scuti astfel pe elevii
români de constrângerea de a studia la școlile maghiare și germane. Îndemnul său în
această privință este categoric și elocvent. „Acum este vremea iubiților mei români – arăta
Barițiu – când toată lumea și toate întâmplările neamului nostru ne îndeamnă și voiesc să
ne trezim din somnul cel îndelungat al neștiinței”1076.
Datorită dascălilor de la Blaj și prin intermediul presei române din Brașov,
revendicările românești au fost mai bine conturate și mai îndrăznețe. Acest lucru reiese cu
claritate din punctul al 13 -lea al Rezoluției adoptată de Marea Adunare de la Blaj, din
3/15 mai 1848, în care se cerea: înființarea de școli române în toate satele și orașele,
gimnazii, institute teh nice și seminarii preoțești, precum și o universitate românească
dotată din casa statului, în proporțiunea poporului contribuant, cu dreptul deplin de a -și
alege directorii și profesorii și de a sistematiza învățăturile după un plan școlar și cu
libertatea de a învăța1077.
Deosebit de activ, pentru revendicări în domeniul învățământului, s -a
manifestat și elita intelectuală hunedoreană. Populația românească din scaunul Orăștiei,
revendica în petiția sa din 1849, înființarea și susținerea de către stat a școlilor românești
populare, o preparandie la Orăștie, burse pentru studenți la universități străine1078. Într -o
altă petiție, din vara anului 1851, românii din Orăștie au acordat importanța cuvenită
școlii românești, solicitând învățători pe seama românilor aflați „cu învățătura pruncilor
[…] încă în nespuse patime”1079.
Situația precară a educației românilor era surprinsă și de autorii maghiari ai
vremii, care găseau anumite explicații, indentificându -le în lipsa mijloacelor materiale,
structura habita tului, dar și în atitudinea necorespunzătoare a acestora față de școală:
„Motivul acestei mari lipse de școli la ortodocși – nota Fényes Elek – este faptul că
românii, care constituie jumătate din neuniții de credință veche, trăiesc mai mult în
localități mici și sărace, și în felul acesta, doar mai multe localități împreună pot să țină
un singur dascăl de școală. Iar acesta nici măcar limba sa maternă nu o cunoaște ca

1076 Apud Vasile Netea, George Barițiu , p. 70.
1077 Idem, Lupta românilor , p. 109.
1078 Ioachim Lazăr, op. cit. , p. 30.
1079 Gheorghe Naghi, op. cit. , p. 247.

353 lumea, darmite maghiara. Un alt motiv ar fi acela că românii din munți preferă să își
pună copiii să aibă grijă de vite, decât să îi trimită la școală”1080.
În cercetarile sale consacrate mediului rural transilvănean, istoricul Simion
Retegan a surprins o bruscă creștere a deschiderii satului față de școală în anii de după
revoluția pașopt istă: „Nimic, poate, nu caracterizează mai bine începutul epocii de după
1848 -1849 ca aspirația spre instrucția școlară. Un atotcuprinzător <dor al școlii>
răscolește publicul românesc până în cele mai îndepărtate și mai izolate colțuri ale
Transilvaniei. Străbatem acum, până în 1867, ceea ce am putea numi epoca eroică a
școlii românești, perioada în care sute și sute de sate își ridică din propriile eforturi câte
o modestă instituție școlară”1081.
Într-adevăr, învățământul elementar românesc îndrumat de Biserică a
cunoscut o frumoasă dezvoltare în debutul celei de -a doua jumătăți a secolului al XIX –
lea. În eparhia Sibiului, de pildă, încă în primul sinod eparhial convocat de Andrei
Șaguna la Sibiu, la 12 martie 1850, s -a hotărât ca preoții -parohi să fu ncționeze ca
directori școlari, protopopii ca inspectori ai școlilor din protopopiatul lor, episcopul fiind
„inspectorul suprem” al școlilor poporale din întreaga eparhie. Sinodul a înlăturat dreptul
de inspecție pe care îl avusese episcopul catolic de Alb a Iulia până la anul 1850. Aceste
prevederi s -au fixat apoi și în noua lege de organizare a Bisericii Ortodoxe românești din
Transilvania, „Statutul Organic”, votat de primul Congres al Mitropoliei Ortodoxe
ardelene în 1868. Autonomia Bisericii Ortodoxe di n Transilvania a fost recunoscută prin
Articolul de lege IX din 1868, care acorda Bisericii dreptul de a -și reglementa, administra
și conduce singură, – doar sub „suprema inspecțiune” a împăratului -rege, – toate
problemele sale bisericești, școlare și fund aționale. Întreținerea acestor școli se făcea din
așa-numita „dare culturală”, recunoscută prin lege în 1868, care reprezenta 5% din
impozitul către stat, plătit de fiecare cetățean; ulterior s -a admis ca acest procent să poată
fi sporit, în funcție de nev oile școlilor fiecărei confesiuni1082.
Rețeaua școlară s -a amplificat, însă majoritatea acestor școli erau modeste,
cu clădiri de multe ori necorespunzătoare, cu salarii infime pentru dascăli, cu material

1080 Apud Melinda Mitu, op. cit. , p. 486 -487.
1081 Simion Retegan, Școlarizare și dezvoltare: elevi români ai Liceului Piarist din Cluj între 1850 -1910 , în
,,Anuarul Institutului de Istorie Cluj -Napoca”, XXXII, 1993, p. 122.
1082 Mircea Pă curariu, Politica statului ungar , p. 132.

354 didactic puțin, iar frecvența înregistra ce a mai mare creștere în lunile de iarnă. În 1851
existau în Transilvania 2.146 de școli primare, din care 949 maghiare, 742 românești și
455 săsești1083. La nivelul scaunului Orăștiei, în anul școlar 1852 -1853 funcționau școli în
satele Sibișel, Pricaz, Șibot, Simeria, Romos, Beriu și Căstău1084. O creștere a numărului
școlilor confesionale ortodoxe se înregistrează în 1858, când, din cele 123 de școli din S –
V Transilvaniei, 15 erau situate în scaunul Orăștiei, încadrate cu tot atâția învățători, și în
ele învățau un număr de 680 de elevi, băieți și fete1085. După o perioadă de stagnare în
evoluția școlii confesionale românești, din 1865 are loc creșterea mai accentuată a
numărului de școli, care se explică prin implicarea mai hotărâtă a jurisdicțiilor politice
centra le și locale. Situația școlară din protopopiatul ortodox Orăștie în anul 1865
înregistrează 20 de școli încadrate cu 16 învățători, frecventate de 1.025 de băieți și 829
de fete. Media de elevi pe școală era de 93, dar raportând -o la numărul de învățători, cifra
se ridica la 115,71086.
Debutul legislației școlare a statului dualist s -a făcut prin Articolul de lege
XXXVIII din 1868, a ministrului Iosif Eötvös, care stabilea cadrul juridic al organizării
învățământului românesc. Două erau principiile fun damentale ale acestei legi:
obligativitatea și libertatea învățământului, adică părinții puteau să -și trimită copiii la ce
școli doreau. Școlile primare (poporale) puteau fi înființate și susținute de stat, de
confesiuni, de comunele politice și de societă ți, respectiv particulari. Școala poporală
avea două cicluri: cursul obișnuit, cu 6 clase (de la 6 la 12 ani) și „școala de repetiție” (de
la 12 la 15 ani). Confesiunile aveau dreptul să înființeze și să susțină școli proprii, să le
fixeze limba de predare și planul de învățământ, să aleagă și să numească învățătorii, să le
fixeze salariile, să exercite dreptul de control asupra școlii și învățătorilor ei1087.
În deceniile care au urmat, s -au înregistrat însă câteva aspecte negative privind
întreaga orga nizare școlară a românilor transilvăneni. S -au introdus o seamă de schimbări
în legislația școlară, în detrimentul celorlalte naționalități, cu tendința vădită de
maghiarizare a lor prin școală. Aceste legi au fost: Articolul de lege XVIII din 1879
(Legea Trefort) privind introducerea obligatorie a limbii maghiare în școlile poporale

1083 *** Istoria învățământului din România . Compendiu , București, 1971, p. 121.
1084 Ioachim Lazăr, op. cit. , p. 75.
1085 Ibidem , p. 81.
1086 Ibidem , p. 151
1087 Mircea Păcurariu, Politica statului ungar , p. 133.

355 românești; Articolul de lege XXX din 1883 privind instrucția în școlile medii; Articolul
de lege XV din 1891 privind azilele (grădinițele) de copii; Legea pentru salarizarea
învățătorilor din 1893, de la școlile poporale, fie comunale, fie confesionale; Articolul de
lege XXVII din 1907 (Legea lui Apponyi) care viza desființarea școlilor confesionale
românești și înlocuirea lor cu școli de stat, cu învățământ exclusiv în limba ma ghiară1088.
Politica școlară a regimului dualist a avut consecințe și asupra școlilor primare
confesionale din scaunul Orăștiei. În consecință, și în protopopiatul ortodox Orăștie s -au
luat măsuri pentru apărarea școlii confesionale. În anul 1870, în d istrictul Orăștiei
funcționau 10 școli, la Orăștie, Beriu, Căstău, Pricaz, Binținți, Romos, Șibot, Dâncu
Mare, Tămășasa și Pișchinți. Toate școlile erau încadrate cu învățători având cursurile
pedagogice, cu excepția celor din Căstău și Romos, care aveau î nvățători doar cu o clasă
gimnazială. În cele 10 școli au frecventat cursurile semestrului I, 211 băieți și 67 de fete,
iar cele ale semestrului al II -lea, doar 22 de băieți și 7 fete. În același an școlar, numărul
celor care nu frecventează școala se ridi că la 371 de băieți și 340 de fete, în semestrul I și
570 de băieți și 402 fete, în semestrul al II -lea1089.
Climatul general al existenței școlii românești a început să se înrăutățească din
anul 1873, când expira termenul stabilit prin lege pentru înn oirea din temelii a școlilor
sătești. Noul ministru Trefort, prin dispoziția din 22 februarie 1873 reamintea autorităților
supreme bisericești principalele baremuri fixate în 1868, în ceea ce privește edificiile,
frecvența, calificarea și remunerarea dască lilor, și le cerea să ia cele mai urgente măsuri
pentru intrarea în legalitate1090. În protopopiatul Orăștiei, în anul școlar 1878 -1879, din
cele 34 de comune bisericești doar 17 aveau școli, încadrate cu 27 de învățători (18
calificați și 9 necalificați), di n care 14 erau remunerați regulat. Dintre școli, numai 12
erau prevăzute cu aparatele și dotările necesare. În trei sate, copiii învățau la școlile altor
confesiuni: în Jeledinți, la școala reformată; în Sibișelu Nou, la școala romano -catolică și
în Spini, la școala greco -catolică1091.
Pentru anul școlar 1882 -1883, raportul general al Consistoriului arhidiecezan
despre școli și starea învățământului în Transilvania consemnează în dreptul

1088 Ibidem , p. 13 6-159.
1089 Ioachim Lazăr, op. cit. , p. 177.
1090 Simion Retegan, Sate și școli românești din Transilvania la mijlocul secolului al XIX -lea (1867 -1875) ,
Cluj-Napoca, 1994, p. 36.
1091 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 2/1880, f. 29; dos. 2/1881, f. 3.

356 protopopiatului ortodox Orăștie următoarele cifre: 36 de comune, 20.462 de suflete, 24 de
școli (10 corespunzătoare și 14 necorespunzătoare), 27 de învățători (16 cu atestat de
calificațiune și 11 fără atestat) și 4.435 de florini ca sumă a salariilor învățătorilor.
Frecvența elevilor arăta astfel: între 6 -12 ani au cer cetat școala 1.236 de elevi (70%) din
cei 1.753 de elevi obligați a cerceta școala; între 12 -15 ani au cercetat școala 429 de elevi
(64%) din cei 569 de elevi obligați a cerceta școala1092.
Peste două decenii, după noua arondare a protopopiatelor din T ransilvania, în
districtul ortodox al Orăștiei vor fi cuprinse 62 de comune bisericești. În anul școlar
1902 -1903, susțineau școli proprii un număr de 48 parohii și 2 filii. Existau școli comune
cu greco -catolicii, însă având caracter ortodox, în satele Ba lomir și Vaidei. Dintre
comunele fără școală, 8 erau afiliate la alte comune din protopopiat, iar 11 nu aveau
școală deloc. Numărul învățătorilor încadrați era de 60 (57 bărbați și 3 femei), aceștia
fiind: 27 definitivi, 15 provizori și 18 suplinitori (tol erați). Cursurile au fost frecventate
astfel: între 6 -12 ani de 2.884 de elevi (semestrul I) și 2.644 de elevi (semestrul al II -lea),
iar între 13 -15 ani de 935 de elevi (semestrul I) și 855 de elevi (semestrul al II -lea)1093.
Una dintre cererile legis lației dualiste în domeniul școlar se referea la
înființarea grădinilor de școală. Deși Consistoriul ortodox ceruse înființarea lor încă din
anul 1857, exceptând doar regiunile muntoase, unde grădinăritul era imposibil de
practicat, rare erau școlile care și-au constituit grădini școlare. Ministerul de culte și
instrucțiune a ordonat confesiunilor, în 1872 și 1875, să înființeze „grădini pentru toate
școlile susținute de ele” . La 21 februarie 1876, Consistoriul ortodox cerea tuturor
„inspectorilor districtu ali, directori locali și învățători din școlile confesionale să se
îngrijească cu tot adinsul pentru înființarea grădinilor de școală” . Protopopul Nicolae
Popovici raporta Consistoriului, la 11 mai 1876, că în tractul Orăștiei din cele 33 de
comune, doar 8 posedă grădini de pomărit: Balomir, Beriu, Orăștie, Romos, Turdaș,
Vinerea, Dâncu Mare și Orăștioara de Sus1094.
Începând din anul 1870, ministerul cultelor și instrucțiunii publice, a inițiat
editarea și răspândirea pe seama școlilor românești a une i serii de cărți străine de spiritul
poporului român. În același timp, unele dintre cele mai valoroase manuale școlare, cum ar

1092 Ibidem , dos. 2/1884, f. 6.
1093 Ibidem , dos. 2/1903, f. 1,130.
1094 Ibidem , dos. 2/1876, f. 6; dos.4/1876, f. 3.

357 fi cele ale lui Zaharia Boiu, Ioan Popescu, Vasile Petri, Athanasie Marienescu, Ioan Micu
Moldovan, Ioan V. Rusu, remarcabile dat orită calităților pedagogice, apreciate și cu o
largă circulație în școlile românești, au fost interzise. La 6 iunie 1877, ministerul a trimis
Consistoriului din Sibiu o listă cu 47 de manuale și atlase școlare, din care 14 erau
românești, pentru a fi inte rzise în școală. Motivul interzicerii era că materialele respective
„sunt cu totul contrare dreptului public și stării de fapt a Ungariei, adică propagă idei
împotriva statului ungar”1095. Într -adevăr „Lepturariul” lui Aron Pumnul, „Istoria
românilor” a lui A .T.Laurian sau „Istoria Transilvaniei”, compusă de Ioan V. Rusu,
prezentau originea românilor ardeleni și continuitatea lor pe aceste plaiuri. La 30 aprilie
1892, Consistoriul din Sibiu i -a transmis protopopului din Orăștie, Nicolae Popovici, o
listă cu 23 de manuale aprobate pentru școlile poporale din Arhidieceză, informându -l că
,,pe învățătorii care calcă respectivele dispoziții îi amenință grele pedepse”1096.
Consistoriul a revenit cu o nouă circulară la 1 septembrie 1894, numărul manualelor
aprobate fiin d de 34, iar protopopului Orăștiei cerându -i-se „să scoată din uzul școlelor
manualele neadmise”1097.
Ministerul cultelor și instrucțiunii publice a instituit, începând cu 1870,
cursurile suplimentare de 6 săptămâni pentru toți învățătorii. Pentru con ducerea
cursurilor, inspectorii regești aduceau cadre specializate, plătite din bugetul statului, care
țineau conferințe pe diferita teme. Consistoriul arhidiecezan, care instituise încă din anul
1863 conferințele învățătorești, a emis o circulară în iulie 1870, prin care a cerut
protopopilor să îndatoreze pe învățători a ține din nou conferințele, mai ales că acum și
statul le pretindea. Cursurile organizate de stat au fost puțin frecventate, deși fiecare
învățător care participa la ele primea o diurnă de 40 de creițari pe zi. Astfel, din 1874,
statul maghiar n -a mai susținut cursurile. În anul 1875, Consistoriul din Sibiu a hotărât
transformarea conferințelor în cursuri suplinitorii de 3 săptămâni1098. La cursurile de la
Deva, conduse de învățătorul Vasile Fl orian, au participat în anul 1877 și 6 învățători din
protopopiatul ortodox Orăștie. Au fost dezbătute probleme legate de calculul după
sistemul metric, gramatica în școlile populare, importanța grădinilor de școală și alte

1095 Mircea Păcurariu, Politica statului ungar , p. 136.
1096 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 2/1892, f. 9.
1097 Ibidem , dos. 1/1894, f. 45.
1098 Ioachim Lazăr, op. cit. , p. 181.

358 probleme ale școlii confesionale1099. Din 1878, în locul cursurilor suplinitorii,
Consistoriul a ordonat ținerea de conferințe învățătorești, în care la discutarea temelor să
ia parte fiecare învățător, sub conducerea unui comisar consistorial. La conferința din
anul 1904, învățătorii din p rotopopiatul Orăștiei s -au întrunit în Orăștie, sub îndrumarea
comisarului consistorial Vasile Bologa. Temele propuse pentru dezbatere au fost:
„Importanța cântării în școala poporală cu deosebită considerare la poporul nostru” și
„Rolul familiei în educaț iune și scăderile acesteia în familiile țăranilor noștri”1100.
În anul 1907, legea Apponyi a lovit puternic școala românească de ambele
confesiuni din Ungaria. În lunile martie -aprilie a avut loc o campanie de presă și s -au
organizat adunări populare de protest împotriva proiectului de lege școlară a lui Apponyi
la Brașov, Alba Iulia, Făgăraș, Dej, Șiria, Blaj, Deva, Orăștie etc.1101. Câteva luni mai
târziu, în satul Bobâlna din apropierea Orăștiei, s -a produs un incident: Anuța Vlad, soția
dr. Aurel Vla d, a fost condamnată la o lună de închisoare și 200 de coroane amendă,
pentru că la examenul școlar i -a îndemnat pe copii să vorbească și să citească
românește1102. Adoptarea legii Apponyi a fost criticată și de deputatul dr. Aurel Vlad
care, în adunarea de l a Orăștie din 13 octombrie 1907, și -a exprimat speranța că
„învățătorii și prelații noștri, în asemenea cazuri de grea cumpănă vor ști să -și facă
datoria”1103.
În ciuda unor eforturi, cu adevărat eroice, de a salva școlile românești, multe
parohii au fost nevoite să ceară întregirea salariului de la stat, iar în comunitățile sărace
școlile s -au închis. În comitatul Hunedoara, de pildă, între anii 1907 -1912, s -au închis
135 de școli românești, iar în locul lor s -au ridicat câteva școli de stat sau comun ale
maghiare, dar cele mai multe sate au rămas fără școli. Din rapoartele oficiale rezulta că
majoritatea școlilor au fost închise din dispoziția inspectorilor școlari de stat sub pretextul
că au „clădiri necorespunzătoare” ; pentru ca, puțin timp după acee a, aceleași localuri să
fie închiriate pentru școli comunale sau de stat, cum s -a întâmplat în Almașul Mic și
Mada. Grație acestei politici, numărul analfabeților a luat proporții îngrijorătoare în
comitatul Hunedoarei. Dacă înainte de 1907 numărul copiilo r care cercetau școala

1099 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 2/1877, f. 11, 13.
1100 Ibidem , dos. 2/1879, f. 41; dos. 3/1903, f. 42.
1101 Liviu Maior, op. cit. , p. 88.
1102 Vasile Stoica, op. cit. , p. 187.
1103 Adunarea de la Orăștie , în ,,Lupta ”, Anul I, nr. 211, 2/15 octombrie 1907, p. 3.

359 primară era între 60 -70%, în 1913 el scăzuse la 43%. Din cele 9 protopopiate ortodoxe
situate în comitatul Hunedoarei, numai în două trecea procentul elevilor obligați a cerceta
școala peste 50%: Orăștie – 79% și Hațeg – 55%1104.
Datorită legilor lui Apponyi, școala românească patronată de Biserică a
cunoscut situații din cele mai dureroase. În 1907, Arhiepiscopia Sibiului avea 861 de
școli; în 1912 numărul lor scăzuse la 670. După o statistică oficială de stat, se poate
constata că între 1908 -1910 s -au închis în toată Transilvania, 420 de școli românești. Era
urmarea „misiunii de culturalizare” a contelui Apponyi Albert1105.
V.3. Școala confesională greco -catolică din scaunul Orăștiei între 1867 și 1914
Învățământul confesi onal greco -catolic s -a desfășurat pe o arie mai restrânsă
în scaunul Orăștiei, comunele având a populație majoritar ortodoxă. În cadrul bisericii
unite, lipsită, până la sfârșitul anului 1850, de episcop, supusă după 1855, controlului
inspectorului școlar catolic, inițiativele școlare au avut mai mult un caracter local1106.
Astfel că, la înființarea Diecezei Lugojului (1853), putem afirma că învățământul poporal
abia exista. Dovadă este faptul că, în parohiile ardelene, situația era foarte tristă, după
cum o a rată protocolul vizitațiunilor canonice făcute la 1852 de Ștefan Moldovan, vicarul
Hațegului. În afară de școlile grănicerești din Cugir, Spini, Hațeg, Baru Mare și Vețel, în
întreg vicariatul Hațegului nu era nici o școală regulată, ci „ici și colea instr ucțiunea de
tot primitivă se ținea de cătră nescari cantori, în casele lor private și pe lângă o
dotațiune de 30 -40 cruceri ori de 2 -3 merțe de cucuruz de la părinții pruncilor care
umblau la școlă”1107.
La puțin timp după înființarea Diecezei Lugojul ui, odată cu organizarea
internă administrativă a parohiilor, a început și o dezvoltare treptată a școlilor poporale.
Tabloul prezentat de către vicarul Hațegului arată că în anul 1858, numărul școlilor
confesionale greco -catolice se ridica la 28, din care 4 în protopopiatul Orăștiei, 4 în
protopopiatul Bobâlnei, 3 în cel al Hunedoarei și 17 în vicariatul Hațegului. Au fost
încheiate contracte pentru încadrarea de învățători cu 26 de comune, la care erau afiliate
35 de comunități mai mici. Conform datelor s tatistice, în 56 de parohii și 19 filii existau

1104 Onisifor Ghibu, Nu din partea aceea , p. 321 -322.
1105 M. Păcurariu, Politica statului ungar , p. 158 -159.
1106 Simion Retegan, Satul românesc din Transilvania, ctitor de școală (1850 -1867) , Cluj -Napoca, 1994, p.
17-18.
1107 Apud Demetriu Radu, op. cit , p. 167.

360 3.124 de copii obligați de a frecventa școala, 8 școli proprii și 21 de școli provizorii.
Statutul de provizorat al celor mai multe dintre școli, ducea la dese modificări ale
numărului lor, uneori chiar în ac elași an școlar1108.
Potrivit conspectului Episcopiei Lugojului din anul 1865, în cele trei
protopopiate greco -catolice din părțile ardelene existau un număr de 24 de școli. În
protopopiatul greco -catolic Orăștie a funcționat școala din Cugir (care s -a transformat, în
1872, în școală de reuniune grănicerească), precum și cele din Romos, Spini și Turdaș1109.
Treptat, pe calea circularelor diecezane, a dispozițiilor ministeriale, a legilor
școlare din 1868, 1873, 1879, 1893 și 1907, școala elementară greco -catolică a fost și ea
organizată, dar a căzut în strânsoarea statului și a fost supusă tot mai mult politicii de
asimilare națională. Școala sătească românească din Transilvania a rezistat însă tendinței
de maghiarizare promovată din ce în ce mai du r de către guvernele Ungariei dualiste,
reușind să supraviețuiască celei mai grele perioade a stăpânirii străine a Transilvaniei.
Pe teritoriul protopopiatului unit al Orăștiei, în parohii și filii, numărul
sufletelor a fost așa de mic la începutul secolului al XX -lea, încât credincioșii din puterile
lor nu au fost în stare să susțină școli proprii confesionale. Astfel se explică decizia
greco -catolicilor de a susține școli comune cu ortodocșii, însă cu un caracter ortodox. În
anul școlar 1901 -1902, Dieceza Lugojului a avut 84 de școli greco -catolice române,
dintre care 52 în parohiile bănățene și 32 în cele transilvănene, în afară de acestea mai
existând școala din Turdaș, unificată cu cea ortodoxă (din 1899, pe 10 ani)1110. Școală
comună cu greco -catolicii, însă cu un caracter ortodox, în zona Orăștiei, era și cea din
Mărtinești, frecventată de 46 de elevi (41 ortodocși și 5 greco -catolici), toți români și
având manuale școlare1111. Pentru anul școlar 1902 -1903 au fost înregistrate două școli
comune ale g reco-catolicilor cu ortodocșii în satele Balomir și Vaidei. Cursurile au fost
frecventate de 81 de elevi (76 ortodocși și 5 greco -catolici) în Balomir și de 193 de elevi
(180 ortodocși și 13 greco -catolici) în Vaidei1112. Singura parohie greco -catolică din

1108 Ioachim Lazăr, op. ci t., p. 97 -98.
1109 Ibidem , p. 162 -163.
1110 Demetriu Radu, op. cit ., p. 169.
1111 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 1/1902, f. 162, 166.
1112 Ibidem , dos. 2/1903, f. 1, 130.

361 districtul Orăștiei care avea școală proprie în anul 1903 era cea din Romos. Școala fusese
edificată în 1901 și avea 70 de elevi obligați de școală, din care frecventau doar 381113.
Învățătorii din protopopiatul greco -catolic al Orăștiei au participat pe riodic la
întrunirile ,,Reuniunii învățătorilor din ținutul Hațegului”, al cărei scop era „promovarea
instrucțiunii poporale și înmulțirea cunoștințelor pedagogice ale învățătorilor” .
Aprobată de către ministerul de culte și instrucțiune publică, începând cu anul 1890,
Reuniunea din ținutul Hațegului îi grupa pe învățătorii de la școlile greco -catolice din
părțile transilvănene ale Episcopiei Lugojului. În 1903 ea număra 111 membri, din care:
ordinari 64, fondatori 31 și onorari 16. Averea reuniunii era de 2.061 de coroane și 70 de
fileri, iar biblioteca consta din 170 de opuri în 181 de volume și din 180 de broșuri. De la
înființare, reuniunea a organizat, până în 1903, 12 adunări generale, în care s -au ținut
numeroase dizertații și lecții practice1114.
Capitolul de față și -a propus să ofere câteva repere generale din viața școlilor
confesionale care demonstrează că, în perioada 1867 -1914, cele două instituții cheie ale
românilor din Austro -Ungaria, biserica și școala, cu toate scăderile inerente unor con diții
precum cele din Transilvania, au fost de neînlocuit și în viața românilor din scaunul
Orăștiei. Fără asistența lor la conservarea limbii și a religiei, a specificului lor, ei ar fi fost
supuși deznaționalizării, dispariției lor ca popor și națiune. Î nvățământul confesional din
scaunul Orăștiei a avut o evoluție sinuoasă, dar ascendentă, cu toate obstacolele și
piedicile pe care le -a înfruntat. Din perioada sa de organizare, trecând apoi prin rigorile
legilor maghiare de organizare – de fapt, de deznaț ionalizare a românilor prin școală – a
învățământului de toate gradele și până în momentul izbucnirii primului război mondial,
școala confesională din ținutul Orăștiei a știut să promoveze mereu idealurile naționale,
limba, tradițiile, credința și cultura românească. Prin întreaga lor activitate, desfășurată cu
mari privațiuni, preoții și învățătorii din scaunul Orăștiei, alături de cei din toate
provinciile aflate sub dominație străină, au contribuit la susținerea și progresul națiunii
române.

1113 Demetriu Radu, op. cit. , p. 293.
1114 Ibidem , p. 171 -172.

362 VI. BISER ICA ORTODOXĂ DIN SCAUNUL ORĂȘTIEI ÎN ANII PRIMULUI
RĂZBOI MONDIAL

VI.1. Organizarea protopopiatului ortodox Orăștie între 1914 și 1918
Sinoadele eparhiale ale Bisericii Ortodoxe din Transilvania întrunite în anul
1913 la Sibiu, Arad ș i Caransebeș au desfășurat ,,o muncă însuflețită pentru ocrotirea și
promovarea intereselor bisericii și școalei românești”1115. Sinodul din Sibiu a constatat
că, în 1913, ,,în arhidieceză viața religioasă a avut un curs normal”1116. O constatare
similară s -a desprins și în urma sinodului protoprezbiteral al tractului Orăștie, a cărui
ședință ordinară a avut loc la 24 februarie 1914, în prezența a 19 preoți parohi și a
protopopului Vasile Domșa1117. Situația vieții bisericești a românilor ortodocși se va
schimba dra matic începând cu vara anului 1914, prin debutul războiului, iar expresia ,,an
normal” va primi alte conotații, generate de intensitatea desfășurării conflictului mondial.
Din statisticile vremii reiese că protopopiatul ortodox Orăștie, af lat sub
jurisdicția arhidiecezei Sibiului, a avut în anii Primului Război Mondial un număr
constant de parohii (28) și de filii (8). În ceea ce privește teritoriul de competență, acest
protopopiat avea arondate în subordine parohiile ortodoxe din localităț ile aflate în zona
Orăștiei și a Cugirului. Protopopiatul Orăștiei se structura din comune bisericești situate
pe teritoriul comitatului Hunedoara, numărul lor ridicându -se la 36 în anii 1914 -1918:
Balomir, Beriu, Binținți, Bucium, Căstău, Dâncu Mare, Dânc u Mic, Gelmar, Ludești cu
filia Costești, Măgura cu filia Jeledinți, Mărtinești cu filia Turmaș, Orăștie, Orăștioara de
Jos, Orăștioara de Sus cu filia Grădiște, Petreni, Pișchinți, Pricaz, Romos, Romoșel,
Sereca, Sibișelu Vechi cu filia Sibișelu Nou, Șibo t, Simeria cu filia Râpaș, Tămășasa,
Toltia Mare cu filia Toltia Mică, Turdaș, Vaidei, Vinerea cu filia Cugir1118.
Asemănând datele conspectelor oficiale din diverși ani se poate crea o imagine
generală sub raport statistic a protopopiatului o rtodox Orăștie, fără a se pierde din vedere
diversele aspecte, care vor fi prezentate în cadrul acestui capitol. Vom încerca în
continuare să radiografiem doi ani (1916 și 1917) din existența protopopiatului Orăștie,

1115 Sinoadele eparhiale , în ,,Luceafărul”, Anul XII, nr. 10, 16 mai 1913, p. 329.
1116 Ibidem .
1117 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 2/1918, f. 144.
1118 Ibidem , dos. 4/1918, f. 2.

363 evidențiind schimbările produse de Prim ul Război Mondial în administrarea bisericilor
ortodoxe din acest tract.
Astfel, în anul 1916, arhidieceza ortodoxă a Transilvaniei avea un număr de 34
de protopopiate și 1.314 comune bisericești (954 de parohii matere și 360 de filii). În ceea
ce privește numărul total al preoților parohi, acesta era de 938, dintre care 8 erau în
S.U.A. Pe lângă ei, în cuprinsul arhiepiscopiei mai existau administratori parohiali (24),
capelani (54) și diaconi (9). Datele statistice arătau că 36 de parohii erau vacante. Preoții
păstoreau un total de 180.401 familii, a 832.681 de suflete1119. Știau să scrie și să citească
43,87% dintre credincioși1120. Pentru protopopiatul ortodox Orăștie, protocolul pentru
anul 1916 notifica existența a 36 de comune bisericești, având 28 de parohii matere și 8
filii. Clerul districtual era reprezentat de 28 de parohi activi (care deserveau cele 28 de
parohii), un preot pensionat și un preot văduv (ambii în Orăștie). Preoții păstoreau un
total de 5.464 de familii, a 24.018 suflete (11.998 bărbați și 12.020 femei). Dintre
credincioși, știau să scrie și să citească un număr de 14.197 de persoane, adică
59,10%1121.
O prezentare generală a protopopiatului Orăștie pe anul 1917, ne arată
modificări abia sesiz abile. Astfel, s -a menținut neschimbat numărul comunelor bisericești
(36), al parohiilor (28) și al filiilor (8). Modificări au apărut în ceea ce privește clerul
tractual, protopopul Vasile Domșa încercând să împlinească parohiile vacante în ciuda
dificult ăților create de război, dar și de moartea mitropolitului Ioan Mețianu. În anul
1917, numărul preoților din protopopiatul Orăștie a fost de 30, fiind acoperite toate cele
28 de parohii matere și o filie (Sibișelu Nou). Acestor preoți li s -au adăugat și 2 c apelani,
câte unul în Măgura și Vinerea. Numărul familiilor era de 5.695, având 23.861 de suflete
(11.968 bărbați și 11.893 femei). A crescut și numărul știutorilor de carte, ajungând la
14.222 de persoane, adică 59,60%1122.
Firește, Primul Război Mondial a produs și în Transilvania mutații
considerabile în ceea ce privește comportamentul demografic, atitudinea omului față de
momentele fundamentale din existența sa: naștere, căsătorie, moarte. Să urmărim în

1119 Marius Eppel, Un mitropolit și epoca sa. Vasile Mangra (1850 -1918) , Cluj -Napoca, 2006, p. 367 -368.
1120 Valeria Soroștineanu, Viața religio asă, p. 122.
1121 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 4/1918, f. 2.
1122 Ibidem , dos. 3/1917, f. 1.

364 continuare câteva aspecte legate de evoluția celor trei componente ale mișcării naturale a
populației, la nivelul protopopiatului ortodox Orăștie, pe parcursul anilor 1916 -1917. De
la început trebuie remarcat faptul că războiul a provocat diminuarea natalității de la an la
an; astfel, pe mă sură ce efectele nocive ale stării de beligeranță s -au amplificat, numărul
de nașteri din protopopiatul Orăștie s -a redus de la 305 nașteri în anul 1916, la 280 în
19171123. Fără îndoială, scăderea numărului de nașteri din ținutul Orăștiei s -a datorat,
simila r altor zone din Transilvania, în primul rând mobilizării pe front a tinerilor aflați la
vârsta căsătoriei și care din cauza concentrării nu au mai putut întemeia familii, în cadrul
cărora să fie concepuți copii. Se adaugă apoi faptul că, tinerii bărbați c ăsătoriți plecați la
război au lipsit multă vreme de acasă, iar puținele permisii de care au beneficiat mai ales
cei aflați mai aproape de locurile natale nu au însemnat întotdeauna și ,,valorificarea
șansei” de a spori numărul membrilor dintr -o familie1124.
Starea de război prelungită nu a rămas fără urmări și în legătură cu nupțialitatea
și toate elementele care decurg din acest fenomen demografic. Evident, în anii războiului
s-au încheiat mai puține căsătorii, fapt ce reflecta atât lipsurile materiale, cât și
mobilizarea pe front a bărbaților. Acest fenomen s -a petrecut și în protopopiatul ortodox
Orăștie, unde evoluția căsătoriilor a înregistrat o scădere, de la 32 de mariaje încheiate în
anul 1916, la 30 în 19171125. Protopopiatul, preluând su gestiile venite dinspre mitropolie,
a manifestat o atenție sporită și față de moralitatea credincioșilor din cuprinsul său.
Singurul mijloc prin care se puteau atenua abaterile disciplinare ale celor păstoriți era cel
al ,,cuvântului”, al predicii. Dacă pâ nă în 1914, celor care trăiau în concubinaj le era
refuzată sfânta împărtășanie, începerea Primului Război Mondial a adus schimbări
privind administrarea acesteia. Împărtășania le era dată mult mai ușor, doar pe baza
promisiunii înaintea sfântului altar, î n cadrul spovedaniei, că își vor repara greșeala. La
fel, concubinii beneficiau acum de încheierea căsătoriei fără prea multe canoane, chiar în
posturile mari, în care cei aflați pe front sau alți funcționari se aflau în scurte concedii1126.
În 1916, spre exe mplu, se încheiaseră în protopopiatul Orăștiei 32 de căsătorii, însă, cu

1123 Ibidem , dos. 4/1918, f. 2; dos. 3/1917, f. 1.
1124 Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan , Mutații demografice în Transilvania în timpul Primului Război
Mondial , în ,,Mișcări de populație și aspecte demografice în România în prima jumătate a secolului XX”,
Coordonatori Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Rudolf Graf, Corneliu Pădurean, Cluj -Napoca, 2007, p.
75.
1125 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 4/1918, f. 2; dos. 3/1917, f. 1.
1126 Marius E ppel, op. cit. , p. 403.

365 toate acestea, numărul de concubinaje și ,,conviețuiri ilegale” era destul de mare, de 53.
Situația a rămas neschimbată și în anul 1917, când s -au înregistrat 30 de căsătorii, dar și
46 de ,,conviețuiri ilegale”1127.
Fenomen biologic și în același timp social, mortalitatea din protopopiatul
Orăștiei în anii Primului Război Mondial a prezentat niveluri diferite de -a lungul celor
aproape 5 ani, sub influența complexă a fa ctorilor socio -economici, politico -militari etc.
Să consemnăm în continuare modul cum a evoluat mortalitatea în protopopiatul Orăștiei
în anii supuși analizei noastre: 472 de decese în anul 1916 și 456 în 19171128. Trebuie
precizat că între decesele înregist rate în acei ani nu figurează soldații înrolați din zona
Orăștiei și căzuți pe câmpurile de luptă ale Europei, încât pierderile umane efective ale
protopopiatului ortodox Orăștie au fost considerabil mai mari decât cifrele globale
prezentate. Putem atribui scăderea numerică a populației din zona Orăștiei în acea
perioadă nu atât unei crize acute de mortalitate, cât reducerii drastice a ratei natalității. Cu
alte cuvinte, starea de război și tot ceea ce implica ea (lipsuri de alimente, furaje, animale
de hra nă și tracțiune, îngrijire medicală mai redusă, stare psihologică etc.) au afectat mai
grav nu mortalitatea, ci numărul anual de nașteri. Iar în ceea ce privește trecerile de la
biserica ortodoxă la alte confesiuni, în anul 1916, nu a fost înregistrat nici un caz în
protopopiatul ortodox Orăștie. Pentru anul 1917, datele statistice arată că au existat 7
astfel de situații în parohiile Orăștie (2), Beriu (1), Pricaz (3) și Pișchinți (1). În schimb au
trecut de la alte confesiuni, la cea ortodoxă, 4 persoane din satul Vaidei, în anul 19171129.
Desigur că, influența Primului Război Mondial asupra credinței și a vieții
religioase a fost incontestabilă. Însă, în pofida condițiilor excepționale create de ,,marele
război”, atât organizarea arhidieceze i Sibiului, în general, cât și a protopopiatului
Orăștiei, în special, nu au cunoscut schimbări radicale. Protoprezbiteratul ortodox al
Orăștiei a funcționat pe mai departe cu toate organismele sale, reprezentând cea mai
importantă verigă între parohii și arhidieceză. Față de perioada anterioară, protopopiatul
Orăștiei a trebuit să înfrunte, între 1914 -1918, o presiune mai mare din partea statului
ungar. Datoria clerului față de credincioși a fost însă îndeplinită, prin deciziile pe care

1127 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 4/1918, f. 2; dos. 3/1917, f. 1.
1128 Ibidem .
1129 Ibidem .

366 protopopul și preoț ii parohi le -au luat pentru bunul mers al protopopiatului în toate
aspectele sale: bisericesc, epitropesc și școlar.
VI.2. Clerul parohial și războiul
Pe parcursul Primului Război Mondial, Biserica a rămas instituția intermediară
între au toritatea politică și masa credincioșilor. Rolul pe care i l -a impus conducerea
politică – acela de a -și îndemna credincioșii la loialitate și patriotism – mărturisește despre
poziția grea în care s -a aflat ea. După atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 19 14, pe lângă
telegrama de condoleanțe trimisă la Viena, mitropolitul Ioan Mețianu a stabilit ca la
nivelul Transilvaniei ,,să se sune clopotele bisericilor în ziua înmormântării”1130. Desigur
că, pastoralele și circularele date de mitropolit odată cu începere a Primului Război
Mondial, au primit o altă conotație și au avut un specific al lor, deoarece și prioritățile
Bisericii Ortodoxe din Transilvania au devenit altele. Mitropolitul Mețianu, la fel ca și
mulți contemporani de -ai săi, a considerat că mobilizare a parțială a armatei este doar un
semn al unui conflict local, de scurtă durată. De aceea, pentru a arăta loialitatea românilor
față de stat, nu uita să menționeze în actele emise că ,,poporul nostru s -a purtat și se
poartă pretutindeni cu ascultarea cuven ită față de legi și stăpânire”1131.
Izbucnirea războiului, urmată de decretarea mobilizării, au creat însă un nou
context în Transilvania. Mitropolitul Mețianu a trebuit să dea câteva circulare prin care
să-și îndemne credincioșii să -și facă datoria și să se prezinte sub arme. La 21 iulie 1914,
Mețianu a cerut într -o pastorală să fie ajutate familiile, deja greu încercate de război; se
arăta apoi rolul tot mai important pe care trebuiau să -l joace învățătorii și preoții
nemobilizați; ei trebui au să -i sfătuiască pe cei rămași acasă, cum să strângă toate recoltele
de pe câmp, cum să facă mai multe colecte, atât pentru soldați, dar și pentru cei ,,atinși
de nefericirile războiului”1132. Preoții trebuiau să viziteze familiile ajunse în această
situaț ie, sfătuindu -i pe credincioși să -și pună nădejdea în Dumnezeu; clericii, la rândul
lor, trebuiau să fie conștienți de marele favor, care li se face prin scutirea de serviciul
militar și să se gândească la ,,ținuta noastră în aceste vremuri grele”1133.

1130 Apud Valeria Soroștineanu, Viața religioasă , p. 51.
1131 Ibidem , p. 65 -66.
1132 Ibidem , p. 56.
1133 Ibidem , p. 102 -103.

367 Odată cu anul 1915, obsesia războiului, a derulării și a prelungirii acestuia,
devenise tot mai pregnantă, inclusiv în Sinodul arhidiecezan. Consistoriul a intervenit la
forurile militare competente pentru a numi preoți militari la toate regiment ele unde erau
români, precum și la spitale, pentru cei răniți. Comisia Tipografiei arhidiecezane a
distribuit, în mod gratuit, mii de cărți de rugăciuni iar ,,Telegraful Român” a fost trimis în
spitale, în mai multe sute de exemplare. Deja din iarna lui 19 14, la Sibiu au început să fie
cunoscute cererile spitalelor din Viena și Zagreb, de a se trimite cât mai multe numere din
,,Telegraful Român” pentru răniții români de acolo1134.
Precaut, mitropolitul Mețianu, atât în sinod dar și prin circul are și -a atenționat
credincioșii, că în aceste condiții, ar fi bine dacă se vor feri de ,,vorbe, care ar putea
arunca umbră asupra loialității și iubirii noastre față de tron și patrie, îndemnându -i a
avea încredere în bunul Dumnezeu” . Mai departe, în disc ursul său sinodal din 1915,
Mețianu a legat ,,tradiționala fidelitate” și de o mult promisă ,,era nouă de pace […] și
pentru noi și pentru toți fiii patriei”1135. Circularele sale cele mai importante din 1915,
oferă, parțial, o altă viziune asupra realității. Astfel, după ce își exprima mâhnirea că
războiul continuă, mitropolitul cerea preoților și învățătorilor rămași acasă să creadă doar
în rugăciune, singura modalitate de a -și liniști credincioșii. Totuși, Mețianu nu a putut
ocoli mult mai desele referiri l a aspectele materiale, la ajutorul acordat familiilor ,,greu
încercate de război”1136.
Perioada de sedis -vacanță care a urmat după moartea mitropolitului Ioan
Mețianu, întâmplată la 21 ianuarie 1916, a durat până în 24 iulie a aceluiași an, câ nd
Vasile Mangra a fost ales ca arhiepiscop și mitropolit ortodox al Transilvaniei1137.
Arhipăstorirea lui Mangra a debutat într -o perioadă crucială pentru viitorul monarhiei
austro -ungare. Regatul României a intrat în război de partea Antantei în vara anului 1916,
iar către sfârșitul lunii august armatele române au trecut Carpații. În acest context,
guvernul a trimis prin comisarii de graniță ordinul din 14 septembrie 1916, prin care îi
cerea Consistoriului arhidiecezan să -și transfere, în mod interimar, sedi ul la Oradea.

1134 Ibidem , p. 119 și 166.
1135 Ibidem , p. 8 5.
1136 Ibidem , p. 66.
1137 Marius Eppel , op. cit. , p. 365.

368 Consistoriul s -a conformat ordinului ministerial și a fost ,,găzduit” de Oradea până la 1
iulie 1917, când s -a reîntors la Sibiu1138.
În acest răstimp, pe lângă declarația de fidelitate din 21 septembrie 1916, pe
care la cererea primului ministru Tisza Istvan a dat -o în numele ierarhiei și al clerului
ortodox, mitropolitul Mangra a trebuit să mai răspundă și altor solicitări. În 21 noiembrie,
împăratul Francisc Iosif I, datorită căruia mitropolia Transilvaniei fusese reînființată, a
trecut la cele veșnice. În semn de omagiu și doliu al Bisericii Ortodoxe Române,
V.Mangra a prevăzut ca până la data înmormântării, din 30 noiembrie, bisericile să
arboreze steagul negru și să fie trase clopotele de trei ori pe zi. În ziua înmormântării
fiecare preot avea datoria să oficieze sfânta liturghie, după care să se țină un parastas. În
acest timp, clopotele bisericii urmau să fie trase timp de o oră1139.
Au fost evenimente dramatice, nu numai pentru Vasile Mangra, ci pentru toți
păstoriții săi din mitropolia Ardealului. De când începuse războiul, sute de preoți români
fuseseră închiși sau deportați în comitatul Șopron din Ungaria, ori se găseau ca refugiați
în vechea Românie, iar sute de mii de tineri ardeleni încorporați în armata a ustro -ungară,
erau trimiși să lupte pe fronturile din Italia și Galiția, pentru o cauză străină intereselor
neamului lor. Încă din toamna anului 1915, mai ales, s -a acutizat lipsa unui sentiment de
siguranță în cazul preoților, deoarece presiunea autorităț ilor era tot mai mare. Până la
intrarea României în război, preoții au fost suspectați că au reticențe față de stat, pe linie
administrativă, mai ales a celei comunale. Din 1916, acuzațiile au devenit tot mai grave.
Astfel, preoții au fost acuzați, în numă r destul de mare de ,,agitație contra statului” sau
chiar de ,,les maiestatis”. În funcție de gravitatea comportamentului patriotic, preoții și
familiile lor au avut de ,,ales” între tribunale, închisoare, deportare în comitatele Hust și
Șopron din vestul Ungariei.
O statistică (incompletă) oferită de Mircea Păcurariu arată că, în perioada 1916 –
1918, au fost închiși de către autoritățile maghiare un număr de 141 de preoți ardeleni și
bănățeni, 10 provenind din parohiile ortodoxe de pe terito riul comitatului Hunedoara1140.
Mult mai mare a fost numărul celor deportați în satele comitatului Șopron. Un număr de
218 preoți – mai ales din comitatele situate la granița cu România de atunci – au fost

1138 Ibidem , p. 370 -371.
1139 Ibidem , p. 366.
1140 Mircea Păcurariu, Politica statului ungar , p. 260 -266.

369 deportați în regiunea cea mai îndepărtată din Ungaria de vest, în comitatul Șopron.
Deportarea se făcea fără nici un act legal, fără vreo sentință judecătorească, doar în urma
reclamațiilor autorităților locale de stat, care considerau pe unii preoți ca ,,spioni” sau
,,trădători”. Din comitatul Hunedoara au fost deportați între 1916 -1918, un număr de 41
de preoți. Persecuțiile din partea autorităților maghiare au atins și protopopiatul Orăștiei,
parohul Alexandru Gherman din satul Pricaz fiind deportat în comitatul Șopron, pentru o
perioadă (nedeterminată) de timp1141.
Cu timpul, preoțimea a devenit o țintă pentru autorități din mai multe motive,
fiind vorba mai ales de influența mare a clerului asupra credincioșilor. La Orăștie,
vremurile tulburi aduse de evenimentele din vara anului 1914 l -au transformat pe preotul
Ioan Moța, cu un ,,palmares” bogat în calitate de luptător naționalist, într -o persoană ,,non
grata” pentru autorități. El și -a agravat statutul în oraș prin refuzul de a da curs invitației
prefecturii din Deva, de a publica în ziarul ,,Libertatea” știri false despre Consiliile de
Coroană din România. Era suspectat că ar îndemna tinerii să dezerteze, primindu -i pe cei
care, înainte de plecarea pe front, îl căutau pentru spovedanie. Pus în gardă de un ofițer
german, găzduit în vecini, c ă viața sa este în pericol, părintele Moța a plecat în decembrie
1914, împreună cu ginerele său, Sebastian Bornemisa, la București. O întâmplare
norocoasă l -a ajutat să -și întregească și familia, locuind cu toții în Regat. După cum
reiese din corespondența sa cu protopopul Vasile Domșa, din cererile adresate acestuia
sau direct Consistoriului arhidiecezan pentru rezolvarea concediilor în vederea păstrării
neocupate a parohiei sale, se pare că plecarea sa nu a fost cunoscută imediat, iar apoi
reîntoarcerea s a părea iminentă. Totuși el era un refugiat și prin urmare, drumul său nu
avea cale de întoarcere. În 1915, ziarul său, ,,Libertatea”, a fost suspendat, sub pretext că
proprietarul nu se află în țară, iar în iulie 1916 a fost scos la concurs și postul de p aroh II
în Orăștie, la cererea mai multor credincioși de a se întregi parohia. Deposedat de averea
sa, de viața sa activă, de parohie, pribeag printre frați, Moța nu a dezarmat. În condiții
deosebite, el va da viață ziarului ,,Libertatea” la București și m ai apoi în America,
integrându -se repede în cercurile naționaliștilor ardeleni emigrați1142.

1141 Ibidem , p. 266 -274.
1142 Valentin Orga, Moța: pagini de viață – file de istorie , Cluj -Napoca, 1999, p. 132 -133.

370 În anii Primului Război Mondial, datorită condițiilor materiale precare, situația
preoților a ajuns să fie identică cu cea a credincioșilor. Sărăcia a atins în anii războiului
un prag greu de imaginat, afectând categorii largi de populație. Preoții, învățătorii,
funcționarii, toți erau nemultumiți și solicitau un ajutor din partea statului. Creșterea tot
mai accelerată a prețurilor și sărăcirea progresi vă a determinat statul să intervină cu
ajutoare bănești pentru o seamă de categorii profesionale, între care preoții și învățătorii.
În urma intervenției mitropolitului Mangra la guvern, ministerul cultelor și instrucțiunii
publice a fost de acord să aloce Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania o importantă
sumă de bani. Astfel, la 24 noiembrie 1916, Mangra primea pentru mitropolie 190.000 de
coroane pentru acoperirea cheltuielilor cauzate de război. Din această sumă, preoții mai
slab remunerați, care s uferiseră pierderi materiale însemnate sau cei care au fost refugiați,
au primit 93.300 de coroane1143. Din arhidieceza ortodoxă a Sibiului, au primit ajutoare,
în anul 1917, 236 de preoți, sumele fiind cuprinse între 200 și 800 de coroane1144.
La 20 decembrie 1917, prin Articolul de lege IX s -au extins și asupra preoților
și capelanilor diferitelor confesiuni dispozițiile Articolului de lege XXXV din 1912
privind ,,adausul de familie”. Pentru a nu exista reclamații ulterioare legate de problema
distribuirii banilor, Consistoriul a stabilit unele criterii. Astfel, fiecare preot primea câte
400 de coroane anual pentru soție și pentru fiecare copil. Cei cu studii inferioare, ca și cei
cu studii superioare dar fără gradații, nu primeau ajutor decât pentru doi membri de
familie1145. Acest așa -numit ,,ajutor de familie” pentru preoți urma să fie acordat
începând cu data de 1 iulie 1917. În protopopiatul ortodox Orăștie, până la 30 ianuarie
1918, au depus cereri pentru a primi adausul familiar un număr de 20 de preoți, în frunte
cu protopopul Vasile Domșa1146. Prin deciziile sale din lunile mai -iunie 1918, ministerul
cultelor și instrucțiunii publice a făcut cunoscut faptul că a aprobat acordarea unui ,,adaus
de familie” pentru 11 preoți din protopopiatul orto dox Orăștie. Acești parohi erau: Vasile
Botean din Ludești (400 de coroane), Vasile Necșa din Mărtinești (800 de coroane),
Simeon Secărea din Șibot (800 de coroane), Octavian Andrei din Tămășasa (400 de
coroane), Ioan Romoșan din Orăștioara de Sus (800 de coroane), Dumitru Secărea din

1143 Marius Eppel, op. cit. , p. 374.
1144 Eugenia Bârlea, Perspectiva lumii rurale asupra primului război mondial , Cluj -Napoca, 2004, p. 134.
1145 Mircea Păcurariu, Politica statului ungar , p. 78.
1146 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 1/1918, f. 2 -3.

371 Balomir (400 de coroane), Iosif Dumitru din Beriu (800 de coroane), Andrei Truca din
Simeria (800 de coroane), Teodor Adam din Turdaș (800 de coroane), Sever Păcurariu
din Gelmar (800 de coroane) și Vasile Jura din Sibișelu Ve chi (800 de coroane). Acestora
li s-a adăugat capelanul Pentru Roșca din Măgura, care a primit 800 de coroane. În total,
cei 12 reprezentanți ai clerului din protopopiatul Orăștie au primit ca ,,adaus de familie”
suma de 8.400 de coroane1147.
Influența Primului Război Mondial asupra credinței și a vieții religioase a fost
incontestabilă. În raportul general bisericesc al Consistoriului arhidiecezan din 1916 se
spunea că ,,n-a fost nevoie de izbucnirea războiului pentru trezirea sentimentului religios
și întărirea în credința strămoșească”1148. Însă, cu toate acestea, nu se putea trece cu
vederea faptul că războiul făcuse din biserici adevărate locuri de pelerinaj, în care
credincioșii cereau ajutorul divin și binecuvântarea preoților pentru cei p lecați pe front ori
pentru cei care rămăseseră acasă. Protopopul Vasile Domșa s -a îngrijit ca parohiile din
protoprezbiteratul ortodox Orăștie să își desfășoare cu bine activitatea, asigurându -le în
felul acesta credincioșilor o viață spirituală cât mai ap ropiată de normalitate. Astfel, în
toamna anului 1917, protopopul Domșa a efectuat o serie de vizitații canonice în
parohiile din protopopiatul pe care îl păstorea, în timpul acestor vizite fiind luate măsuri
pentru bunul mers al vieții religioase și școla re. Au fost efectuate vizite în parohiile
Turdaș (11 septembrie), Mărtinești (12 septembrie), Sibișelu Vechi și Sibișelu Nou (22
septembrie), Șibot și Binținți (28 septembrie), Simeria și Râpaș (1 octombrie), Beriu (10
octombrie), Petreni (23 octombrie) și Căstău (10 noiembrie)1149. În fiecare parohie și filie
protopopul a dat diverse îndrumări preoților, mai cu seamă în legătură cu misiunea lor în
mijlocul credincioșilor în contextul prelungirii războiului mondial.
Îndrumări pentru preoți au v enit și din partea Consistoriului arhidiecezan care,
pe lângă asigurarea unei bune funcționări a sistemului administrativ -financiar, s -a îngrijit
și de menținerea vieții spirituale a clerului și a credincioșilor din arhidieceză la un nivel
ridicat. Greutăț ile prilejuite de război ar fi putut crea ,,tulburențe” în rândul acestora.
Pentru a preîntâmpina acest fenomen, la 23 octombrie 1918 Consistoriul a făcut un apel
către ,,onorata preoțime” pentru a le recomanda credincioșilor ortodocși ,,să-și păstreze

1147 Ibidem , f. 8-11, 15-17, 20 -21; dos. 2/1918, f. 19 -20, 23.
1148 Apud Marius Eppel, op. cit. , p. 399.
1149 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 2/1917, f. 165 -173.

372 liniștea sufletească, să se rețină de la orice fapte de disordine, și să fie cu ascultarea
cuvenită față de autoritățile bisericești și publice” . Simțind sfârșitul conflictului, pentru
că ,,se apropie pacea mult dorită, și statul nostru trece prin însemnate p refaceri” ,
credincioșilor li se cerea ,,calmitate, demnitate și respect împrumutat și față de cetățenii
de altă naționalitate sau altă confesiune”1150.
În timpul războiului, alături de protopop, preoții au reprezentat structura
fundamentală, ca re a făcut viabile și capabile de o activitate rodnică, în primul rând,
protopopiatul, parohiile, în totalitatea organismelor lor. Cert este că în ciuda multor
dificultăți, care acum veneau și din interiorul parohiilor, clerul din protopopiatul ortodox
Orăștie a reușit să reprezinte în continuare, legătura firească între credincioși și forurile
bisericești superioare.
VI.3. Aspecte din viața parohiilor
În tot acest timp, cei care alcătuiau baza populației românești s -au confruntat cu
o ser ie de probleme derivate din cele ale unui conflict, apreciat de autorități ca fiind unul
de scurtă durată. Rechizițiile și colectele, făcute mai ales din inițiativa statului, au atras
după sine un șir nesfârșit de critici, în special începând cu anul 1915. La fel de dureroase
ca impact au fost recrutările, comunitățile rurale au resimțit evenimentul, și chiar dacă s –
au aflat în spatele ,,marelui măcel”, undele șocului au fost la fel de puternice. Au urmat
apoi cheltuielile de război, care au avut ca urmare imediată o scădere rapidă a nivelului
de trai. La fel de impopulare au fost împrumuturile de război făcute de stat, în număr de
8, dar comunitățile rurale au răspuns mereu, atunci când au fost organizate colecte.
Motivația participării lor era triplă, deoa rece colectele se făceau pentru: soldații de pe
front, răniții din spitale, văduvele și orfanii de război. Receptate mult mai ușor sub
impactul cererilor creștine ale Bisericii, ele au fost organizate și s -au desfășurat la nivel
de protopopiat și parohie s ub îndrumarea preoților și a învățătorilor1151.
La nivelul protopopiatului ortodox Orăștie situația a fost similară cu cea din
restul Transilvaniei, rechizițiile, cheltuielile de război, împrumuturile și colectele având
urmări negative pentr u comunitățile, care se bazau în continuare mai mult pe valoarea

1150 Ibidem , dos. 1/1918, f. 30.
1151 Valeria Soroștineanu, Populația satului românesc transilvănean în anii Primului Război Mondial.
Mobilitate și imobilitate afectivă , în ,,Mișcări de populație și aspecte demografice în România în prima
jumătate a secolului XX”, Coordonatori Sorina Paula Bolovan, Iona Bolovan, Rudolf Graf, Corneliu
Pădurean, Cluj -Napoca, 2007, p. 87 -88.

373 intrinsecă a pământului, decât pe tranzacționarea lui financiară1152. Datele privitoare la
schimbările produse de război în administrarea bisericilor ortodoxe din protopopiatul
Orăștiei pe anii 1914 -1917, deși incomplete, ne oferă informații prețioase despre
contribuția fiecărei comune bisericești ,,în legătură cu acest crâncen răsboiu”1153. Astfel,
comunele bisericești despre care deținem informații sunt în număr de 12: Balomir,
Vaidei, Vinerea, Dâ ncu Mare, Dâncu Mic, Mărtinești, Turmaș, Pricaz, Sereca, Tămășasa,
Turdaș și Căstău1154. În ceea ce privește contribuția comunelor bisericești spre scopuri
militare, ea s -a realizat fie din averea proprie, fie prin colecte. Parohiile care au contribuit
din av erea proprie, deși aveau o situație materială precară, au fost Căstău (500 de
coroane), Sereca (100 de coroane), Tămășasa (25 de coroane) și Mărtinești (100 de
coroane)1155. Prin colecte în bani au contribuit la efortul militar al monarhiei austro –
ungare, par ohiile ortodoxe Dâncu Mare (88 de coroane), Dâncu Mic (31,50 coroane),
Mărtinești (250 de coroane), Turdaș (100 de coroane) și Vinerea (1.220 de coroane)1156.
Alte mijloace prin care comunele bisericești ,,au promovat” scopurile militare au fost
colectele de alimente și veșminte, remarcându -se următoarele parohii: Căstău (alimente și
veșminte), Dâncu Mare (darea de bucate, colectă de haine și două clopote), Mărtinești și
Turmaș (adunarea de albituri pentru spitale, de daruri de Crăciun pentru bolnavii din
spitale și cedarea clopotelor de circa 400 kg) și Sereca (credincioșii au subscris și dat la
aproape toate împrumuturile de război emise)1157.
Primul Război Mondial a adus cu sine și ridicarea clopotelor pentru scopuri
militare, acțiune care a mai fost numită și conscripție. Practic, prin această măsură
organizată de către autorități, colopotele au fost și ele, alături de oameni, ,,înrolate” în
război. Acțiunea a mai fost numită în epocă și ,,recvirare”, ,,rechiziție”, ,,luare”,
,,predare”, ,,demo ntare”1158. Toate aceste denumiri au fost în strânsă legătură și cu modul
în care oamenii au perceput evenimentele. Operațiunea de predare a clopotelor în Primul
Război Mondial pentru scopuri militare a fost organizată de către autoritățile austro –

1152 SJHAN, FPpOO răștie , dos. 1/1915, f. 17; dos. 1/1917, f. 2, 29; dos. 1/1918, f. 3, 14 -15, 28.
1153 Ibidem , dos. 2/1917, f. 102.
1154 Ibidem , f. 5, 21, 27, 33, 43, 53, 62 -63, 69, 75, 81.
1155 Ibidem , f. 21, 43, 62 -63.
1156 Ibidem , f. 27, 33, 43, 69, 81.
1157 Ibidem , f. 21, 27, 43, 62 .
1158 Elena Crinela Holom, Sunet și sensibilități colective: funcția socială a clopotelor în comunitățile
românești din Transilvania (sec. XIX-XX), Cluj -Napoca, 2006, p. 72.

374 ungare, l a ea participând ministerul de război, ministerul cultelor și instrucțiunii publice,
precum și autoritățile ecleziastice din Transilvania, care prin numeroasele circulare
transmise bisericilor au difuzat ordinele primite de la stat. Era vorba, în fond, de obligații
impuse de starea de război, iar această situație solicita eforturi conjugate atât din partea
autorităților laice, cât și din a celor ecleziastice, chemate să susțină prin mijloacele de
care dispuneau eforturile celor dintâi1159.
Procesul de preluare a clopotelor a fost unul bine organizat, întocmindu -se mai
întâi un conspect general al tuturor clopotelor din Transilvania și abia apoi trecându -se la
operația propriu -zisă de predare -primire. De asemenea, au fost întocmite o serie de
regulamente în care se specificau termenii în care se făcea predarea clopotelor sau
păstrarea lor, datorită unor motive bine întemeiate, ce țineau de vechime, valoarea
artistică și epigrafică. Au fost stabilite, de asemenea, și sumele aferente
despăgubirilor1160. Cu toate că autoritățile superioare ecleziastice au încercat să explice
faptul că tot acest efort era impus de situația conflictuală în care era angrenată țara, totuși
foarte multe biserici au încercat să -și păstreze clopotele, invocând afecțiunea pute rnică
față de aceste obiecte de cult. Astfel, protopopul Vasile Domșa a cerut la 1 decembrie
1917 comandamentului militar din Sibiu, să fie scutit de rechiziție ,,clopotul cel mare al
bisericei” din Orăștie1161. La 10 februarie 1918, protopopul din Orăștie ra porta
comitetului parohial local că ministerul a decis ,,să lase clopotul din turnul bisericei și pe
mai departe în serviciul bisericei”1162. Nu toate clopotele au scăpat de topire, predarea
acestora fiind consemnată în cazul parohiilor Dâncu Mare, Mărtineșt i1163 și Șibot1164.
Fiind evenimente care au marcat istoria localității și sensibilitatea oamenilor, ele au fost
consemnate pe cărțile de cult pentru a nu fi uitate niciodată: ,,În anul 1916, noiembrie 10,
ni s-a luat clopotul de la biserică și unul de la școală – unde era un clopot mai mic –
pentru a le vărsa în tunuri. De azi încolo nu vor mai chema credincioșii și copiii la
școală, și vor împărți moartea de care nu se mai satură lumea” . Această însemnare a fost
scrisă în Vaidei, la 12 noiembrie 1916, de învăță torul ortodox al satului, Nicolae

1159 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 1/1915, f. 43; dos. 1/1916, f. 1, 6, 9; dos. 1/1917, f. 1 , 5.
1160 Elena Holom, op. cit. , p. 90.
1161 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 1/1917, f. 47.
1162 Ibidem , dos. 1/1918, f. 111.
1163 Ibidem , dos. 2/1917, f. 27, 43.
1164 Ion Mițariu, op. cit. , p. 165.

375 Voina1165. După terminarea războiului, foarte multe comunități au început acțiunea de
înlocuire a clopotelor rechiziționate în Primul Război Mondial.
Necesitatea de a construi biserici sau de a le renova este un aspect foarte des
întâlnit, în aproape fiecare parohie. Pentru susținerea bisericilor, în fiecare an se strângeau
din parohii, la anumite sărbători, banii de disc, iar la Sibiu, fondul ,,Șaguna” era special
creat pentru ajutorarea bisericilor sărace, da r nu putea acoperi necesarul. După izbucnirea
războiului, aceeași precaritate materială a îngrădit posibilitatea parohiilor de a construi un
nou edificiu de cult. Puținele biserici care s -au renovat ori au fost construite în anii
războiului se datorează, î n mare parte, puterii de jertfă a credincioșilor. Este și cazul celor
din parohia Tămășasa, aparținând de protopopiatul ortodox Orăștie. Astfel, sub
îndrumarea parohului Octavian Andrei, în anul 1918 a fost construită o nouă biserică
,,prin contribuția cre dincioșilor și muncă voluntară” . Planul bisericii a fost realizat de
către arhitectul Gheorghe Părău din Orăștie. ,,Fundamentul era din piatră iar corpul
bisericii din cărămidă, fiind acoperită cu țiglă, iar turnul cu tinichea”. Noua construcție a
păstrat hramul vechii biserici, ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”1166.
Capitolul de față și -a propus să ofere câteva exemple din viața parohiilor
cuprinse în protopopiatul ortodox Orăștie care demonstrează că, în timpul Primului
Război Mondial , comunitățile rurale au fost depășite de obligațiile impuse de conflict.
Credincioșii au manifestat în această perioadă dorința de fi înțeleși și iertați, mai ales în
ceea ce privește eforturile materiale și contribuțiile financiare în diverse scopuri (mi litare,
filantropice, culturale). Situația grea a credincioșilor a ajuns, pe parcursul anilor 1914 –
1918, să fie identică cu cea a instituțiilor socotite deja tradiționali susținători ai
comunităților românești: biserica ortodoxă și școala confesională. Dar mai ales biserica,
prin rolul de intermediar impus în timp de război de către autorități și -a adăugat, la
conflictele naționale, susținute până atunci pe cale mai ales administrativă, o misiune
dificilă, în care era până la urmă imposibil să nu greșească, fie față de autorități, fie față
de credincioșii săi.

1165 Apud Tiron Basarab, op. cit. , p. 191.
1166 Gheorghe Borza, Cornelia Borza, Maria Popescu Borza, Tămășasa în documente, amintiri, datini,
obiceiuri și tradiții , Deva, 2007 p. 211.

376 VII. BISERICA GRECO -CATOLICĂ DIN SCAUNUL ORĂȘTIEI ÎN ANII
PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

VII.1. Organizarea protopopiatului greco -catolic Orăștie între 1914 și 1918
Pentru prima jumătat e a anului 1914, parohiile care alcătuiau protopopiatul
greco -catolic Orăștie au avut, în ceea ce privește viața religioasă și relațiile cu autoritățile
statului, un ,,an normal” . O astfel de constatare s -a desprins în urma sinodului
protopopesc al distric tului Orăștie, ținut la 2 aprilie 1914 sub conducerea
administratorului protopopesc Iosif Petean, cu puțin timp înainte de declanșarea primei
mari conflagrații mondiale1167. Situația vieții bisericești a românilor uniți se va schimba
dramatic începând cu vara anului 1914, prin debutul războiului, iar expresia ,,an normal”
va primi alte conotații, generate de intensitatea desfășurării conflictului mondial.
Din statisticile vremii reiese că protopopiatul greco -catolic Orăștie, aflat sub
jurisdicț ia diecezei Lugojului, a avut în anii Primului Război Mondial un număr constant
de parohii, 14. În ceea ce privește teritoriul de competență, acest protopopiat avea
arondate în subordine parohiile unite din localitățile din zona Orăștiei și a Cugirului.
Districtul Orăștiei se structura din comune bisericești situate pe teritoriul comitatului
Hunedoara, numărul lor ridicându -se la 14 în anii 1914 -1918: Balomir, Beriu, Căstău,
Cugir, Mărtinești, Orăștie, Pricaz, Romos, Romoșel, Sibișelu Vechi, Spini, Șibot, T urdaș
și Vaidei1168. Acestora li s -a adăugat în 1916 filia Orăștioara de Jos, care ținea de parohia
Beriu1169. În general, parohiile din districtul Orăștie aveau un număr redus de credincioși,
majoritari în plan confesional în ținutul Orăștiei fiind, în continua re, românii ortodocși.
Deși micșorate în numărul credincioșilor, parohiile greco -catolice din protopopiatul
Orăștiei aveau biserici de piatră, case parohiale, porțiuni canonice și parohi, după cum o
arată seria cronologică a preoților locali.
Pentru protopopiatul unit al Orăștiei, izbucnirea Primului Război Mondial a
coincis cu numirea unui nou protopop, eveniment așteptat de toată obștea românească cu
multă nerăbdare. La nivelul protopopiatului era esențial să se mențină o legătura
puternică cu credincioșii, deoarece el reprezenta cea mai importantă verigă între parohii,

1167 SJHAN, FPpGCOrăștie , dos. 1/1914, f. 20.
1168 Ibidem , dos. 1/1915, f. 41.
1169 Ibidem , dos. 1/1917, f. 14.

377 vicariatul Hațegului și dieceza Lugojului. Astfel, la 9 iulie 1914, Iosif Petean a fost numit
paroh în Vermeș și administrator protopopesc al acelui district, urmând a se mut a din
Orăștie în noua parohie1170. Despre modul în care I. Petean își îndeplinise demnitatea de
administrator protopopesc unit al Orăștiei, parohul Ioan Drăghici din Cugir, având și
asentimentul clerului districtual, a făcut următoarele aprecieri: ,,Iar față de
Dumneavoastră, fostul nostru Șef și Protopop al acestui Tract, care totdeauna ți -ai arătat
iubirea și dragostea față de noi supușii, nu ca un superior, ci ca un adevărat Părinte și
frate, esprimându -mi sentimentele mele cele mai sincere, depărtându -te din mijlocul
nostru, îți doresc și poftesc sănătate, tărie și putere, ca noul post, cu aceiași iubire și
dragoste, ce ai arătat față de noi, să -l poți conduce și suporta în bună înțelegere față de
toți, întru mulți ani fericiți”1171.
Seria uno r remarcabili protopopi uniți la Orăștie a continuat prin numirea1172 lui
Ioan I. Ienea ca paroh în Orăștie și administrator protopopesc al tractului Orăștie.
Introducerea în oficiul și beneficiul parohiei Orăștie a lui Ioan Ienea a avut loc duminică,
4 octom brie 1914, de față fiind clerul districtual, credincioșii din oraș și împrejurimi,
precum și E. Roșca, reprezentantul Ordinariatului din Lugoj1173. Cu această ocazie,
preotul Ioan Drăghici din Cugir i -a urat noului protopop ,,ca acest post onorific și Tract,
să-l poată conduce cu iubire și înțelegere frățească întru toate, în deplină sănătate și
tărie, la mulți ani fericiți”1174. O săptămână mai târziu, la 11 octombrie, Iosif Petean s -a
prezentat la oficiul parohial din Orăștie și i -a predat noului protopop, pe b ază de inventar,
următoarele: biserica, mobilierul bisericii, cărțile liturgice, beneficiul parohial, beneficiul
crâsnicului, arhiva parohială, averea bisericii și cimitirul1175. Îndată după intrarea în
slujba bisericii unite din ținutul Orăștiei, Ioan Ienea a trecut la rezolvarea problemelor
bisericii sale, mult agravate și de starea de război în care se găsea țara. Pe tot parcursul
acestui conflict, preotul și protopopul greco -catolic Ioan Ienea se va remarca prin zeloasa
sa activitate desfășurată pe tărâm b iericesc și școlar.

1170 Ibidem , dos. 3/1914, f. 39.
1171 Ibidem , dos. 1/1914, f . 43.
1172 Ioan I. Ienea a fost numit în Orăștie de Ordinariatul din Lugoj prin ordinul nr. 597 din 5 martie 1914.
Cf. Ibidem , dos. 3/1914, f. 68.
1173 Ibidem , dos. 3/1914, f. 53, 64.
1174 Ibidem , dos. 1/1914, f. 43.
1175 Ibidem, dos. 3/1914, f. 57 -64, 74 -76.

378 În timpul Primului Război Mondial, comparând datele conspectelor oficiale din
diverși ani, se poate crea o imagine generală sub raport statistic a protopopiatului greco –
catolic Orăștie, fără a se pierde din vedere divers ele aspecte, care vor fi prezentate în
cadrul acestui capitol. Vom încerca în continuare să radiografiem trei ani (1914, 1915 și
1916) din existența acestui protopopiat, evidențiind schimbările produse de prima mare
conflagrație mondială în administrarea b isericilor unite din acest tract.
Astfel, în anul 1914 protopopiatul Orăștiei avea 14 parohii, deservite de un
număr de 12 parohi. Aceștia au fost clasificați în purtarea oficiului parohial cu ,,suficient”
și ,,îndestulitor”, cu excepția p arohului Ștefan Câmpian din Vaidei, care ,,cu poporul
trăiește în armonie rea” . Preoților din tractul greco -catolic Orăștie li se reproșa ,,că
reverenda o poartă foarte rar sau că nu o poartă defel, că unii nu predică defel, alții
numai prea rar” , iar paro hul Adam Lupșor din Turdaș era acuzat de ,,a fi negligent în
purtarea oficiului”1176. În întregul district, doar 4 preoți erau găsiți ,,corespunzători”, iar
ceilalți 8 erau trecuți în categoria ,, preoților răi ”, care ,,pentru turma cuvântătoare sunt
mai per iculoși decât dacă n -ar avea preoți deloc” . În această situație, protopopul s -a
văzut nevoit ,,a-i chema înaintea sa și a -i îndemna serios la îndreptarea conduitei” ,
pentru a nu cere contra lor cercetare disciplinară. Conduita clerului a afectat și starea
parohiilor, un număr de 7 (Balomir, Beriu, Căstău, Pricaz, Sibișelu Vechi, Mărtinești,
Șibot) fiind declarate ,,tare decăzute” încât ,,numai după nume se țin în evidență de
parohii” . Protopopul credea că acele parohii trebuiau ,,restaurate”, lucru posibil doar
dacă ,,preoții respectivelor comune vor fi la înălțimea chemării lor”1177.
Pentru protopopiatul unit Orăștie, protocolul pe anul 1915 notifica existența a
14 parohii, având 6.625 de suflete. Clerul tractual era reprezentat de 14 preoți, existau 14
biserici și 10 case parohiale1178. Preoți cu probleme continuau să existe în parohiile Cugir
(Teodor Crișan – ,,în urmarea morbului de care este aficiat, nu împlinește servițiul
divin” ), Pricaz (Nicolae Lazăr – ,,deja înbătrânit, este de constituți e fizică slab” ),
Romoșel (Izidor Sodor – născut în 1837 ,,a devenit debil” ) și Șibot (Nicolae Muntean –
,,fiind și acesta slab, ar fi neapt de a purta ulterior oficiul preoțesc” )1179. Acestor parohi

1176 Ibidem , dos. 1/1915, f. 42 -43.
1177 Ibidem, f. 43.
1178 Ibidem , f. 49 -50.
1179 Ibidem , dos. 1/1917, f. 235.

379 li s-a recomandat ,,exacta împlinire a oficiului lor” sau tr ecerea în pensie. În ceea ce
privește starea parohiilor, pentru un număr de 11 comune bisericești (Balomir, Beriu,
Căstău, Mărtinești, Pricaz, Romoșel, Sibișelu Vechi, Șibot, Spini, Turdaș, Vaidei) soluția
găsită era ,,convertirea poporului nostru acatoli c la S. Unire cu biserica Romei” , ceea ce
se putea înfăptui doar ,,dacă clerul nostru districtual va dovedi ținuta corectă și
exemplară neescepționată”1180.
Starea districtului greco -catolic Orăștie pe anul 1916, ne arată modificări abia
sesiza bile. Astfel, au fost menționate 14 parohii și o filie, existau 14 preoți, 14 biserici și
10 case parohiale. Parohia Mărtinești era vacantă, fiind administrată de preotul Ioan
Avram din Spini. La Căstău, parohul Ștefan Câmpian administra ,,numai cu titlul”
deoarece, fiind bolnav, ,,anul l -a petrecut în concediu” , problemele parohiei fiind
rezolvate de Ioan Ciumaș, preotul din Beriu. În acest context, se recomanda ca Ștefan
Câmpian să fie pus ,,între cei deficienți” , adică să fie pensionat1181.
În timpul Primului Război Mondial s -au produs mutații considerabile în ceea ce
privește comportamentul demografic, atitudinea omului față de momentele fundamentale
din existența sa: naștere, căsătorie, moarte. Evoluția celor trei componente ale mișcării
naturale a populației poate fi urmărită și la nivelul protopopiatului greco -catolic Orăștie,
pe parcursul anilor 1914 -1916. Astfel, pe măsură ce efectele nocive ale războiului s -au
amplificat, numărul de nașteri din districtul Orăștiei s -a redus de la 196 de nașteri în anul
1914, la 121 în 1915 și doar 81 în 19161182. O situație similară s -a înregistrat în legătură
cu nupțialitatea și toate elementele care decurg din acest element demografic. Evident, în
anii războiului s -au încheiat mai puține căsătorii, fapt r eflectat de următoarele cifre
privind protopopiatul Orăștiei: 29 de mariaje în anul 1914, 30 în 1915 și 18 în 19161183.
S-au menținut în continuare și concubinajele, fiind înregistrate 20 de cazuri în anul 1915
și 15 în 19161184.
Mortalitatea din protopopiatul greco -catolic Orăștie în anii războiului a
prezentat niveluri diferite, sub influența complexă a mai multor factori socio -economici,
politico -militari etc. Evoluția ratei mortalității pe ani, arată astfel: 140 de decese în anul

1180 Ibidem .
1181 Ibidem , f. 2, 14.
1182 Ibidem , dos. 2/1915, f. 61; dos. 1/1915, f. 50; dos. 1/1917, f. 14.
1183 Ibidem.
1184 Ibidem , dos. 1/1915, f. 50; dos. 1/1917, f. 14.

380 1914, 169 în 1915 și 148 în 19161185. Trebuie precizat că între decesele înregistrate în
acei ani nu figurează soldații înrolați din zona Orăștiei și căzuți pe câmpurile de luptă ale
Europei, încât pierderile umane efective ale protopopiatului greco -catolic Orăștie au fos t
considerabil mai mari decât cifrele globale prezentate. Iar în ceea ce privește trecerile de
la biserica greco -catolică la alte confesiuni, în anii 1915 -1916 nu a fost înregistrat nici un
caz în districtul Orăștie. În schimb, au trecut de la alte confesi uni la cea unită: 2 persoane
din Cugir în anul 1915 și 24 de persoane (Cugir – 23, Spini – 1) în 19161186.
În timpul Primului Război Mondial, în ciuda multor dificultăți, protopopiatul
greco -catolic Orăștie a reușit să reprezinte în continuare, legătura firească între parohii,
credincioși și forurile bisericești superioare. Cu toată situația grea a parohiilor, unele
foarte sărace, legătura dintre protopop, paroh și credincioși a rămas puternică, indiferent
de intensitatea primei conflagrații mon diale. Protopopul Ioan I. Ienea a încercat să
rezolve cele mai delicate situații și a depus în acest sens mari eforturi, nu toate încununate
de succes. Dar dezideratul său, de îngrijire sufletească a românilor greco -catolici din
ținutul Orăștiei, a rămas o prioritate pe care o avea de îndeplinit.
VII.2. Clerul parohial și războiul
După începerea Primului Război Mondial, într -o scrisoare confidențială
adresată lui Iosif Petean, administratorul protopopesc din Orăștie, episcopul Lugojului a
îndemnat clerul și credincioșii să dea dovadă de ,,loialitate, fidelitate și supunere” și să
înțeleagă ,,datorințele sale față de patria Mamă și față de Augustul Tron”1187. Precaut,
episcopul Valeriu Traian Frențiu făcea un apel ,,pentru a preveni orice fapt ă sinistră, și
orice neprecugetare, prin care din partea persoanelor particulare s -ar tenta frângerea
fidelității față de scumpa Patrie” . Administratorul Petean era sfătuit să îi convoace pe toți
preoții din districtul Orăștie, să le reamintească despre ,,tradiționala fidelitate’’ și, în caz
că s-ar ivi ,,răsvrătitori și instigatori în favorul vreunui stat vecin” , să îi denunțe
autorităților politice locale1188.
Conformându -se îndrumărilor primite de la Lugoj, administratorul protopopesc
Petean i-a convocat pe toți preoții din districtul său la sediul oficiului protopopesc din

1185 Ibidem , dos. 2/1915, f. 61; dos. 1/1915, f. 50; dos. 1/1917, f. 14.
1186 Ibidem , dos. 1/1915, f. 50; dos. 1/1917, f. 14.
1187 Ibidem , dos. 1/1914, f. 36.
1188 Ibidem .

381 Orăștie, pe data de 1 august 1914. La această ,,convenire” au fost invitate și autoritățile
civile locale, protopopul dorind ca ,,astfel fiind de față și auzind celea ce s e vorbesc aici,
să fim scutiți de orice bănuieli”1189. După ce au fost prezentate instrucțiunile pentru cler
din partea episcopului Frențiu, protopopul a reînnoit apelul la fidelitate, cerându -le
parohilor să citească rugăciuni ,,pentru învingerea Iubitului n ostru Monarh asupra
contrarilor săi” . Ca ,,luminători ai poporului de rând ” , preoții trebuiau să -i îndemne pe
credincioși să nu asculte de ,,profeții mincinoși” și să dea dovadă de ,,supunere și orice
jertfă s -ar pretinde de la noi” . Protopopul Petean îl asigura pe episcopul Lugojului că, în
ciuda războiului ,,ne vom împlini datorința de preoți adevărați și conștii de chemarea
noastră atât față de patrie cât și de biserică”1190.
Apreciat de autorități ca fiind unul de scurtă durată, războiul s -a prelungit,
generând o serie de probleme care derivau din cele ale unui conflict. Odată cu începerea
războiului, unii preoți, datorită condițiilor materiale precare, nu mai aveau posibilitatea de
a-și susține copiii aflați la studii în cadrul seminarului din Lugoj. Este cazul parohilor
Nicolae Muntean din Șibot și Ioan Ciumaș din Beriu care, la 17 noiembrie 1915,
acumulaseră restanțe în plata taxelor de școlarizare de 265 de coroane, respectiv 50 de
coroane. Pentru a achita taxele restante, aceștia au fo st de acord să li se rețină banii
datorați, din congruă1191.
Situația grea a clerului era generată, uneori, și de dificultăți care veneau chiar
din interiorul parohiei. Astfel, parohul Ștefan Câmpian din Vaidei a ajuns în conflict cu
credincioș ii din cauza beneficiului parohial de care urma să dispună. Disputa s -a
prelungit, preotul din Vaidei scriindu -i protopopului Ienea, la 4 februarie 1915: ,,Mă rog
să se aducă la cunoștință, și superiorilor mei, că eu aici sunt în așa posiție grea, de pier
de foame; eu cred, că merit o soarte mai bună; mă rog să ajutați cu ce se poate”1192. În
urma unei vizite a protopopului în satul Vaidei, în aprilie 1915, problema a fost rezolvată
,,prin dispensarea preotului de la administrarea parohiei” , acesta mutându -se în satul
Căstău. S -a ajuns la acest deznodământ, deoarece ,,preotul se vede a fi bolnăvicios” , fizic

1189 Ibidem , f. 38.
1190 Ibidem , dos. 1/1918, f. 38.
1191 Ibidem , dos. 6/1915, f. 62.
1192 Ibidem , f. 25.

382 ,,e slab, nu sufere tămâia și foarte slab vorbește” , iar cu poporenii trăia ,,în armonie rea,
nevoind a se acomoda după datinile locale”1193.
După începerea Primului Război Mondial, preocupările privind îmbunătățirea
stării materiale a preoților au rămas constante, însă valoarea sumelor acordate de stat
Bisericii Greco -Catolice a fost oscilantă, chiar și în dieceza Lugojului. Pentru preoți,
principalul sprijin financiar venea din venitul stolar și din ajutorul de stat (congrua),
aceasta din urmă ajungând în episcopia Lugojului, pe semestrul II al anului 1914, la suma
de 72.447 de coroane și 50 de fileri. Preoții din districtul protopopesc al Orăș tiei care au
beneficiat de congruă au fost în număr de 12, iar suma destinată lor s -a ridicat la 3.675 de
coroane și 50 de fileri1194. În 1917 s -a aprobat așa -numitul ,,subsidiu familiar” pentru
preoții căsătoriți (câte 400 de coroane anual pentru soție și pe ntru fiecare copil). Din
districtul Orăștiei au fost propuși pentru a primi acest ajutor, un număr de 13 preoți1195.
Tot în anul 1917, preoților li s -a acordat ,,ajutorul pentru veștminte”, în funcție de starea
lor familială. Pentru cei 14 preoți din protopop iatul Orăștiei a fost aprobată suma de
7.000 de coroane, fiecărui paroh revenindu -i câte 500 de coroane1196.
Episcopia din Lugoj și protopopul Orăștiei s -au îngrijit ca în anii războiului,
parohiile să nu rămână vacante prea mult timp, asigurân du-le în felul acesta credincioșilor
o viață spirituală cât mai apropiată de normalitate. Pentru a nu exista credincioși ,,lipsiți
de păstori sufletești” , în parohiile vacante ale districtului, pe perioada sfintelor sărbători,
unora dintre preoții învecina ți li se acorda ,,facultatea de a bina” . Au primit această
,,concesiune”, pe parcursul războiului, mai mulți preoți din protopopiatul unit al Orăștiei:
în anii 1914 -1916, preoții Ioan Avram din Spini (la Mărtinești) și Ioan Ciumaș din Beriu
(la Căstău). Pr in această soluție, credincioșii nu au fost ,,lipsiți de mângâierile serviciilor
sacre” și au putut ,,asculta sfânta liturghie”1197.
În urma intrării României în război de partea Antantei, în august 1916,
mitropolitul unit Victor Mihaly și -a ma nifestat tacit bucuria, necondamnând atacul
armatei române împotriva Austro -Ungariei1198. În acest context, la 9 septembrie 1916,

1193 Ibidem, dos. 4/1915, f. 7; dos. 1/1915, f. 32.
1194 Ibidem , dos. 6/1914, f. 59 -61.
1195 Ibidem , dos. 3/1917, f. 66 -68.
1196 Ibidem , dos. 2/1917, f. 85 -86.
1197 Ibidem , dos. 1/1914, f. 52 -54; dos. 1/1915, f. 5, 9; dos. 1/1916, f.29.
1198 Ioan M. Bota , op. cit. , p. 273.

383 episcopul Lugojului, Valeriu Traian Frențiu a adresat o pastorală către soțiile de preoți
din districtul pe care îl păstorea. Sub liniind faptul că Biserica are ,,acum dușmani și mai
mulți și mai cutezători” , episcopul Frențiu pretindea ,,de la preoți alte jertfe, și alt eroism
decât mai nainte” . El le cerea parohilor ca ,,toți și în orice împrejurare a vieții,
neînpedecați și cu tot zelul apostolic să cultive viișoarele, ce le sunt încredințate” .
Preotesele erau îndemnate să -i sprijine pe soți ,,la întărirea curentului de curățire
sufletească” și ,,la desvoltarea culturală și economică a poporului”1199.
La nivel local, în noul context, preoțimea a devenit o țintă pentru autorități din
mai multe motive, primirea făcută armatei române la intrarea în sudul Transilvaniei fiind
edificatoare pentru autorități. Astfel, la 14 octombrie 1916, preotul Adam Lupșor din
Turdaș a fost a restat de autoritățile militare, ,,se crede că pentru o ciocnire ce -a avut cu
un militar în birtul satului” . După câteva zile de detenție a fost eliberat și s -a întors în
parohie, fiind găsit de autoritățile militare ,,nevinovat” . Faptul însă că a cercetat ,,crâșma
satului” i-a atras o mustrare din partea protopopului Ioan Ienea, care l -a avertizat că se
poate ajunge la ,,suspendarea de la oficiu și perderea beneficiului” . Pentru a nu se ajunge
acolo, preotul Lupșor a promis ,,că nu va mai cerceta crâșmele”1200, punând astfel capăt
unei situații delicate.
În timpul războiului, preoții greco -catolici din protopopiatul Orăștiei au fost
direct răspunzători de îngrijirea sufletească a românilor de această confesiune din ținutul
Orăștiei. Protopopiatu l a manifestat o atenție sporită și față de moralitatea credincioșilor
din cuprinsul său. Astfel, sinodul protopopesc ținut în Orăștie la 5 aprilie 1917 a constatat
,,demoralizarea femeilor măritate și nemăritate” prin ,,contactul neiertat cu militarii
străini” . Mijloacele de acțiune ale bisericii, pentru a le reține de la ,,păcatul necurăției” ,
erau destul de limitate: predici repetate, conlucrarea preoteselor și, după caz, intervenția
administrației politice1201. Practic, singurul mijloc prin care se puteau atenua abaterile
disciplinare era cel al ,,cuvântului”, al predicii.
Din cele câteva aspecte prezentate anterior, se configurează o muncă foarte
grea și importantă pentru preoți, în efortul lor de a ține aproape pe credincioși de
parohiile lor. În ciuda condițiilor materiale precare, amplificate de starea de război din

1199 SJHAN, FPpGCOrăștie , dos. 1/1917, f. 228.
1200 Ibidem , dos. 3/1916, f. 97, 106.
1201 Ibidem , dos. 1/1917, f. 239.

384 țară, parohii din protopopiatul greco -catolic Orăștie au reușit să asigure o bună
funcționare administrativ -financiară a parohiilor. De asemenea, ei s -au îngrijit și de
mențin erea vieții spirituale a credincioșilor la un nivel ridicat, ignorând greutățile
prilejuite de război.
VII.3. Aspecte din viața parohiilor
Situația grea a credincioșilor a fost, în unele cazuri, amplificată de evenimente
nefericite înt âmplate în parohia lor. Astfel, la 27 februarie 1915, hoții au intrat în biserica
greco -catolică din Spini de unde au furat ,,1 Potir nou aurit, 1 disc, 1 steluță, 1 linguriță,
6 derabe ștergare și bani […] în sumă de vreo 13 -14 coroane” . Au mai provocat și alte
pagube, când ,,au spart 4 icoane sfinte” și au rupt chivotul ,,de către prestol cu Icoana
care e pus în legatură” . Hoții au fost prinși în aceeași noapte la Orăștie, de către 4
soldați, conduși de locotentetul Emil Socaciu din Hațeg, aflat întâmplă tor în oraș1202.
Imediat, protopopul Ienea a comunicat cele întâmplate episcopului din Lugoj și a cerut
permisiunea ca ,,biserica după ce va fi curățită și pusă în ordinea recerută să se
sfințiască” . În răspunsul său, episcopul Frențiu a arătat că nu este nev oie de o nouă
sfințire, dar că, pentru liniștirea credincioșilor ,,într -o zi oarecare înainte de celebrarea
sfintei liturghii să se facă sfințirea apei și apoi să se stropească biserica cu apă sfințită” .
Asfel, la 21 martie 1915, protopopul din Orăștie a e fectuat sfințirea bisericii din Spini, așa
cum îl îndrumase episcopul din Lugoj1203.
Tocmai pentru a uita de astfel de întâmplări nefericite, dar mai ales pentru a -și
demonstra evlavia, credincioșii luau parte la pelerinaje, și în mod deosebit la cel de la
Mănăstirea Prislop. La 16 mai 1915, cu ocazia hramului mănăstirii, din protopopiatul
Orăștie au participat un număr de 174 de credincioși, în frunte cu parohii lor. Scopul
acestui pelerinaj era ca, în ,,aceste zile de grea încercare” , enoriaș ii să se roage pentru
,,pacea a toată lumea” și pentru ,,păstrarea în sănătate și viață a iubiților noștrii de pe
câmpul înfricoșat de răsboiu”1204.
În zona Orăștiei, comunitățile rurale au fost cu mult depășite de obligațiile
impuse de războ i și care au început să se resimtă încă de la sfârșitul primului an de
conflict. În tot acest timp, cei care alcătuiau baza populației românești s -au confruntat cu

1202 Ibidem , dos. 4/1915, f. 1.
1203 Ibidem , dos. 4/1915, f. 1; dos. 5/1915, f. 8.
1204 Ibidem , dos. 1/1915, f. 17.

385 o serie de probleme derivate din cele ale unui război: rechiziții, colecte, recrutări,
chelt uieli de război, împrumuturi de stat. Biserica a încercat să rezolve aceste probleme,
deși precaritatea sa materială a ajuns să fie identică cu situația grea a credincioșilor.
Despre starea ,,poporului sărac” din districtul Orăștiei, protopopul Ienea scria în anul
1917 următoarele caracteristici: se remarcă ,,mortalitatea copiilor din cauza mizeriei” ,
apoi ,,lipsa de alimente, îmbrăcăminte și încălțăminte” , adăugându -se ,,lipsa lemnelor de
foc”1205.
În acest context, modul în care biserica unit ă și românii din ținutul Orăștiei au
răspuns la apelurile pentru susținerea ,,intereselor războiului” a fost impresionant. Astfel,
parohia Pricaz a contribuit la împrumuturile de război făcute de stat cu suma de 3.000 de
coroane. Preotul Solomon Armean a f ost ,,în corespondență cu unii credincioși duși la
război” , pe care i -a îndemnat să -și facă datoria față de țară, iar pe cei rămași acasă i -a
sfătuit și ajutat ,,la scrierea epistolelor și la trimiterea banilor și pacheturilor”1206. La
Beriu, nu s -au realizat colecte ,,fiind parohia mică” . Dar parohul Ioan Ciumaș a
contribuit, după cum mărturisea, ,,încât puterile mi -or permis, la colectele întreprinse de
administrație […] în favorul văduvelor, orfanilor și invalizilor deveniți în urma
războiului” . El a răspun s de îngrijirea sufletească a răniților români de la spitalul din
Orăștie, a promovat împrumuturile de război și a insistat ca țăranii ,,să lucre pământele
toate, ca din recoltă să se poată da ajutoriu în bucate în caz de lipsă la stat”1207.
În parohia Romos s -au realizat trei colecte în bani cu suma de 25 de coroane, iar
preotul Victor Șerban a ținut predici pentru ,,îmbărbătarea poporului” și l-a suplinit pe
învățătorul mobilizat, timp de trei săptămâni1208. Credincioșii din Sibișelu Vechi au
contribuit la împrumutul de război cu 100 de coroane, iar pentru spitalul militar ,,Sf.
Gheorghe” din Blaj au colectat 50 de coroane1209. Din satul Balomir s -au colectat 50 de
coroane pentru orfelinatul din Blaj și numeroase ,,albituri” pentru spitalul din Orășt ie și
prizonierii din Șibot. Preotul Nicolae Todoran i -a sprijinit pe militarii staționați în
Balomir, ajutându -i ,,la cumpărări de vite și alte multe îndrumări ce aveau de lipsă”1210.

1205 Ibidem .
1206 Ibidem , f. 248.
1207 Ibidem , f. 244 .
1208 Ibidem , f. 250.
1209 Ibidem , f. 254.
1210 Ibidem , f. 243.

386 O activitate însemnată s -a desfășurat în parohia Cugir, care avea un număr
important de credincioși, circa 4.000 de suflete. Astfel, s -au făcut colecte pentru invalizii
regimentului 64 infanterie din Orăștie (150 de coroane), societatea ,,Crucea roșie” (80 de
coroane), orfelinatul din Blaj (1.700 de coroane) ș i ,,ca să se procure cărți de cetit pentru
soldați” (20 de coroane). De asemenea, s -au procurat 200 de cărți de rugăciuni pentru
soldații din spitale și de pe fronturi. În anii 1915 -1916, preotul Ariton Migia ,,i-a
mângâiat și împărtășit cu cele Sfinte pe cei morboși” de la spitalul ,,Crucea roșie” din
Cugir. Prin predici și prin convorbiri particulare, preoții au insistat pentru participarea la
împrumutul de război și ,,au vărsat lumină și căldură în inimile celor loviți de sbiciul
acestui război”1211.
În alte parohii (Turdaș, Șibot, Vaidei, Romoșel), datorită numărului mic de
credincioși, sărăciei și numărului mare de colecte inițiate de către autorități, nu au fost
realizate colectări în bani. Doar în Romoșel, unii ,,poporeni mai în stare” au jertfit pentru
stat ,,cu bucate, grâu, cucuruz, nutrețiuri etc. cu prețuri bagatele” , obținând ,,puținei
bănișori”1212. Despre numărul mare de apeluri pentru colecte îi scria și protopopul Ienea,
la Lugoj, episcopului Frențiu, arătându -i că ,,în Orăștie au ci rculat atâtea colecte încât
oamenii s -au săturat de ele”1213.
Cert este că în ciuda multor dificultăți, care acum decurgeau și din starea de
război, parohiile din protopopiatul Orăștie au răspuns afirmativ unor cereri de sprijin
venite din dife rite părți ale mitropoliei Blajului sau episcopiei Lugojului. Firește că,
situația parohiilor și bunul mers al ,,afacerilor” bisericești au suferit o sincopă odată cu
desfășurarea războiului, deoarece presiunea autorităților era tot mai mare. Dar, preoții și
credincioșii, cu riscul de a opri alte inițiative locale, au ales să dea curs numeroaselor
îndemnuri pentru ajutorarea celor rămași acasă sau pentru soldații români de pe fronturi.
VII.4. Predarea clopotelor din protopopiatul greco -catolic Orăștie pen tru scopuri
militare
La nivelul parohiilor, cele mai delicate situații au fost create de predarea
clopotelor de la biserici pentru scopuri militare. Transformarea clopotelor în tunuri și
muniție de război a fost un eveniment nefericit pe ntru locuitorii Transilvaniei și a avut

1211 Ibidem , f. 247.
1212 Ibidem , f. 252, 255 -256, 259.
1213 Ibidem , dos. 1/1916, f. 19.

387 loc în timpul revoluției de la 1848 -1849, în timpul primului și celui de al II -lea război
mondial1214. Clopotele erau o parte integrantă a cultului creștin, iar predarea lor pentru
,,fabricarea de arme ucizătoare” a fos t consemnată cu tristețe în presa vremii. Astfel, în
contextul evenimentelor din timpul primului război mondial, ziarul ,,Cultura Creștină”
din Blaj nota: ,,Între multele lucruri, de care ne -a despoiat răsboiul, sunt și clopotele,
care ne chemau la închina re din turnurile bisericilor, ne îndemnau, să ne rugăm pentru
cei reposați, ori pentru un frate care se lupta cu moartea, ori pentru depărtarea unei
grele nenorociri” . Autorul articolului sublinia faptul că oamenilor ,,li-e jale și năcaz, că
nu mai aud cân tecul educativ al clopotelor”1215.
În primul război mondial, operațiunea de ridicare a clopotelor pentru scopuri
militare a primit diverse denumiri: ,,conscripție”, ,,rechiziție”, ,,recvirare”, ,,predare”,
,,demontare”, ,,luare”1216. Acțiunea a fost organizată de către autoritățile austro -ungare, la
ea participând ministerul de război, ministerul cultelor și instrucțiunii publice, alături de
autoritățile ecleziastice din Transilvania, care prin circularele transmise bisericilor au
comunicat ordin ele și instrucțiunile primite din partea statului. În fond, era vorba, de
obligații impuse de starea de război, iar această situație solicita o colaborare între
autoritățile laice și ecleziastice, chemate să susțină prin mijloacele de care dispuneau
bunul mers al războiului1217.
În contextul prelungirii stării de război, o primă obligație transmisă bisericilor
de către episcopia Lugojului avea în vedere participarea la acțiunea de colectare a unor
obiecte de metal pentru necesitățile armatei. Astfel, prin ordinul nr. 736 emis în data de
12 martie 1915, se solicita ca toate oficiile parohiale din dieceză să redacteze ,,un
conspect autentic despre toate obiectele și vasele de aramă, care formează proprietatea
bisericii ori parochiei, indicând dup ă bucată greutatea și prețul de estimare a
acelora”1218. Această cerere a fost transmisă preoților din districtul Orăștie de către
protopopul Ioan Ienea, până la mijlocul lunii aprilie 1915 înregistrându -se rapoarte doar
din 3 parohii. În raportul său din 29 martie 1915, protopopul Ienea, care era și paroh al
Orăștiei, nota: ,,obiecte din aramă curată afară de 1 căldăruță de greutatea 2 klgr. și în

1214 Elena Holom, op. cit ., p. 70.
1215 ,,Cultura Creștină ”, Anul VIII, Nr. 5 -6, Martie 1919, p. 126.
1216 Elena Holom, op. cit. , p. 72.
1217 Ibidem , p. 80.
1218 SJHAN, Fond Parohia Greco -Catolică Spini (în continuare FPGCSpini), dos. 1/1915, f. 14.

388 valoare de 10 -15 coroane biserica nu are. Are însă din bronz în care este 70 -80 % aramă
2 clopote, unul de circa 400-500 klgr. în valoare de circa 2.500 -3.000 coroane și altul
mai mic de vro 60 -70 klgr. în valoare de 200 -300 coroane. Ar mai fi 6 fesnice, dar cred
că aceste sunt numai suflate cu aramă”1219. Conspectul parohiei Vaidei, întocmit de
parohul Ștefan Câmpian l a 6 aprilie 1915, menționa existența următoarelor obiecte de
cult: un clopot mare ( greutate 180 kg, valoare 450 de coroane ), un clopot mic ( circa 85
kg, valoare 150 de coroane ), un sfeșnic și două cădelnițe ( în greutate de 2 kg )1220.
Preotul Isidor Sodo r din Romoșel raporta, la 12 aprilie 1915, că la biserica din sat se
aflau două clopote ( cu o greutate de 93 kg, respectiv 25 kg și o valoare de circa 650 -700
de coroane ), o cădelniță și un potir ( în greutate de 1 kg )1221. Probabil ceilalți parohi, fie
au ignorat ordinul ( sperând astfel să păstreze neatins patrimoniul bisericii păstorite ), fie
nu au avut obiecte pe care să le declare ( datorită stării de sărăcie a parohiilor respective ).
Măsurile luate până la mijlocul anului 1915 de către biserici au fost apreciate
în mod pozitiv de autoritățile statului, dar prelungirea conflictului reclama și mai multe
sacrificii, chiar și predarea clopotelor. Astfel a apărut necesitatea efectuării unor
,,conspecte” ale tuturor clopotelor bisericil or și acestea trebuiau trimise până la mijlocul
lunii septembrie. Prin ordinul nr. 2604 din 25 august 1915, trimis de către episcopia
Lugojului, toți protopopii din dieceză erau avizați să alcătuiască ,,un conspect din toate
parochiile aparținătoare distr ictului propriu, care să conțină următoarele rubrici: 1.
Numele comunei politice; 2. Numărul locuitorilor; 3. Numărul credincioșilor greco –
catolici; 4. Numărul bisericilor și a capelelor; 5. Numărul clopotelor și la clopotele mai
vechi, anul construirii ac elora; 6. Greutatea aproximativă a clopotelor în kg; 7.
Materialul din care s -a construit clopotul; 8. Dacă sunt mai multe clopote, care dintre
ele ar fi de dorit să se rețină; 9. Eventuale împrejurări mai însemnate legate de
clopot”1222. La 2 septembrie, pri ntr-o circulară internă, protopopul Ienea i -a anunțat pe
parohii din districtul Orăștie să trimită ,,de urgență” conspectul cerut, spre a putea înainta
datele către forurilor bisericești superioare1223. În scurt timp, la sediul protopopiatului din
Orăștie au sosit rapoarte privind clopotele din parohiile Beriu, Căstău, Cugir (7

1219 SJHAN, Fond Parohia Greco -Catolică Orăștie (în continuare FPGCOrăștie), dos. 2/1915, f. 6.
1220 SJHAN, FPpGCOrăștie , dos. 4/1915, f. 10.
1221 Ibidem, f. 8-9.
1222 Ibidem , dos. 5/1915, f. 24.
1223 SJHAN, Fond Parohia greco -catolică Romos (în continuare FPGCRomos), dos. 1/1915, f. 34.

389 septembrie), Balomir (9 septembrie)1224, Orăștie (10 septembrie)1225, Spini, Mărtinești (13
septembrie), Turdaș, Pricaz, Romoșel, Șibot (15 septembrie)1226 și Sibișelu Vechi (17
septembrie)1227.
După ce a fost încheiată acțiunea de consemnare a clopotelor, autoritățile au
avut la dispoziție o bază de date , pe care o puteau consulta atunci când necesitățile o
impuneau. Prin ordinul nr. 4316 din 21 martie 1916, ministrul cultelor an unța că
,,acțiunea întreprinsă pentru recvirarea clopotelor, a ajuns deja în acel stadiu, că în
curând se va putea începe preluarea clopotelor amăsurat conspectelor confăcute” . În
redactarea conspectului final, autoritățile precizau că au fost conduse de p rincipiul
potrivit căruia ,,în aceste vremuri grele datorința noastră a fiecăruia este, ca să aducem
toată jertfa posibilă pentru asigurarea ducerii cu succes a războiului mondial până la
glorioasa învingere finală. Dar între marginile posibilității am fos t cu considerare și la
lipsurile din această privință a comunelor noastre bisericești”1228. Cu privire la
procedura de predare -primire a clopotelor, ordinul avea detalii foarte bine precizate, care
trebuiau să servească ,,spre cuvenită orientare, îndreptare și conformă instrucțiune a
preoților” din toate protopopiatele. Pe teritoriul episcopiei Lugojului, clerul era îndrumat
să respecte cu strictețe următoarele reglementări:
,,1. In. Ministeriu de războiu conspectul trimis lui fără de amânare îl transpune
comandei militare competente, care din partea sa escrie concurs pentru lucrările de
desarmare a clopotelor și îndată ce va decide asupra dării în intreprindere a acestor
lucruri, va și începe desfacerea clopotelor.
2. Comanda militară cu efeptuirea desarmării și preluării clopotelor va
însărcina pe un ofițer, pe un inginer glotaș ori pe un oficial militar. Reprezentantele
comandei militare va primi îndrumarea, că preluarea clopotelor are să o facă pe baza
conspectulu i admanuat comandei militare din partea In. Ministeriu de războiu. În
conspect sunt însemnate cu cerneală verde acele clopote, care ori din punctul de vedere
al intereselor eminente religionare, ori din punctul de vedere al artei, respectiv al
monumentelor istorice au să rămână neatinse.

1224 SJHAN, FPpGCOrăștie , dos. 5/1915, f. 30, 35, 36.
1225 SJHAN, FPGCOrăștie , dos. 1/1915, f. 68.
1226 SJHAN, FPpGCOrăștie , dos. 5 /1915, f. 33, 34, 37, 38, 39, 40.
1227 Ibidem , f. 41.
1228 Ibidem , dos. 5/1916, f. 18.

390 3. Pe baza acestui conspect Reprezentantele comandei militare să pune în
atingere cu parochul ori cu administratorul parochial, cu care ocaziune pentru
pertractarea și stabilirea afacerilor de zidire ori technice împreunate cu desferecarea
clopotelor, are să fie de față și intreprinzătorul însărcinat din partea comandei militare.
4. Intreprinzătorul este dator a repara toate stricăciunile obvenite din prilejul
desarmării pe sp esele sale proprii și în restimp fixat din partea comandei militare. În
acest respect garantarea intreprinzătoriului, în urma dispozițiunilor comandei militare
supreme, s -a stabilit într -un an. Drept ce sunt de -a se reflecta preoții, ca daunele cauzate
să le insinue de cu bună vreme comandei militare respective, pentru că după expirarea
terminului de un an înceată orice răspundere a intreprinzătoriului față de daunele
amintite.
5. Greutatea clopotelor preluînde să statorește prin re prezentantele
comandei militare în prezența parochului ori a administratorului parochial. Părțile, care
să separează ușor și nu conțin aramă ( picioarele, limbile clopotelor ) nu să preieu și nici
să cântăresc laolaltă cu clopotele. Dar părțile constitutiv e și topite în materia clopotului,
aceste să cântăresc încă și la caz că nu conțin aramă ( inelul de care atârnă limba etc ).
6. Predarea respectiv preluarea clopotelor se întâmplă pe lângă protocol.
Protocolul referitor conține următoare le date:
a) numele comunei unde să află biserica respectivă și notarea mai apropiată a
bisericei
b) numărul clopotelor preluate
c) greutatea lor
d) prețul de rebonificare, computându -se 4 c oroane de chilogram
e) denotarea comandei militare, care aseamnă prețul de rebonificare la mânile
oficiului parochial.
Protocolul să deduce în trei exemplare și toate trei exemplarele le subscrie
parochul ori administratorul parochial și reprezentantele comandei militare. Două
exemplare remân la paroch ori administrator, dintre care unul să va sușterne la
Ordinariat iar al treilea îl duce cu sine reprezentantele comandei militare.
7. Din prilejul preluării și transportării clopotelor comunele bisericești n -au
să supoarte nici un fel de spese, toate cad în greomântul comandei de războiu.

391 8. După terminarea războiului, comunele bisericești din prețul de rebonificare,
care să va așeza spre fruptif icare la cutare institut cu nume bun, să vor putea provedea
cu clopote nuoi de oțel, care vor fi cu mult mai ieftine și țiitoare; respectiv din prețul de
rescumpărare să va putea înmulți în fiecare parochie sau numărul clopotelor sau
mărimea lor”1229.
Aceste îndrumări au fost transmise clerului din districtul Orăștie de către
protopopul Ienea, printr -o circulară internă redactată la 5 aprilie 1916. La scurt timp, prin
circulara nr. 811 din 6 aprilie 1916 emisă de către episcopul Lugojului , Valeriu Traian
Frențiu, protopopul din Orăștie era înștiințat că după data de 24 aprilie ,,comisiunile
militare respective, pentru preluarea clopotelor, se vor pune în coatingere cu parochii,
administratorii locali și interimali ai parochielor” . Circular ul avea atașat un ,,catalog” al
parohiilor din protopopiatul Orăștie în care ,,se va întâmpla recvirarea clopotelor” . În
conformitate cu acest conspect, predarea clopotelor urma să se facă astfel: Șibot ( ,,cel de
40 kg.” ); Balomir ( ,,niciunul” ); Cugir ( ,,cel mai mic de 70 kg.” ); Vaidei ( ,,niciunul” );
Romos ( ,,cel mic de 140 kg.” ); Romoșel ( ,,cel de 70 kg.” ); Orăștie ( ,,cel mic de 70 kg.” );
Căstău ( ,,cel de 30 kg.” ); Beriu ( – ); Sibișelu Vechi ( – ); Pricaz ( ,,cel mic de 100 kg.” );
Turdaș ( ,,cel mic de 100 kg.”); Spini ( ,,cel mic de 200 kg.” ) și Mărtinești ( ,,cel mic de 106
kg.”)1230.
În epilogul circularului său, episcopul Frențiu îi îndemna pe preoții din
districtul Orăștie să facă tot posibilul, ,,ca în vederea intereselor mari legate d e acest act,
preluarea clopotelor să se întâmple în liniște, cu preveniență și fără vreun incident
discordant” . Pentru liniștirea credincioșilor, acestora li se putea comunica faptul că deja
la Lugoj s -au primit ,,oferte pentru clopote de oțel, din care 1 kg. va costa cam 1
coroană, astfel, că din prețul clopotelor recvirate se vor putea procura alte clopote nuoi
mai bine sunătoare, mai multe ori eventual mai mari” . Aceste îndrumări au fost reluate
de către protopopul Ienea în circulara internă nr. 67 emisă la 11 aprilie 1916, adresată
întregului cler districtual și tuturor oficiilor parohiale din protopopiatul Orăștiei1231.
Pe teritoriul protopopiatului greco -catolic Orăștie, procesul efectiv de predare
a clopotelor s -a desfășurat în toamna anului 1916. Pe parcursul operațiunilor, comisiile

1229 Ibidem .
1230 Ibidem , f. 20 -21, 27.
1231 Ibidem , f. 21.

392 însărcinate cu preluarea clopotelor nu au respectat condițiile stabilite de comun acord
între autoritățile militare, civile și ecleziastice. Din această cauză au avut loc abuzuri și s –
a accentuat starea de nemulțumire a clerului și a credincioșilor. Practic, în lunile
septembrie și noiembrie ale anului 1916, ținutul Orăștiei a fost cutreierat de grupe
formate din 3 -4 soldați, sub conducerea unui caporal sau sergent. Aceștia soseau în
parohii, demontau clopo tele fără a întocmi documentația necesară și plecau mai departe,
invocând mereu că au primit un ,,ordin nou” și acesta trebuia dus imediat la îndeplinire.
Mărturiile legate de predarea clopotelor de la bisericile unite din zona Orăștiei s – au
păstrat într -un număr destul de mare. Vom apela în continuare la ele pentru a exemplifica
modul în care această acțiune a afectat comunitățile de credincioși, de la cea mai mare
până la cea mai mică.
În parohia Spini, comunitatea greco -catolică avea 380 de credincioși,
îndrumați spiritual de preotul Ioan Avram. Exista o biserică de piatră care deținea două
clopote, turnate în 1783 ( cel de 200 kg. ) și în 1843 ( cel de 300 kg. )1232. La 1 septembrie
1916, în sat a sosit o grupă de soldați care trebuia s ă demonteze doar clopotul cel mic.
Însă mersul evenimentelor a fost altul, și redăm în acest context mărturia parohului local,
care ni se pare semnificativă: ,,Clopotele s -au luat amândouă, deși am protestat luarea
clopotului celui mare care au fost să se țină pentru parochia. Am arătat Ordinul Prea
Veneratului Ordinariat, protestând că numai cel mic în greutate aprocsima de 200 klg.
este a se lua. Mi -a zis că acum este ordin nou și cu aceasta au luat amândouă în 1
Septembre st. n. 1916. Clopotele s -au luat ambele sub conducerea unui freiter cu numele
Szekely Istvan și 4 tipărituri de protocole, 2 în limba germană și 2 în cea magiara au fost
umplute în care s -au indus cele două clopote. E de notat că Szekely Istvan au zis că
numai decât va fi măsurate în gre utate, un protocol va fi trimis Prea Veneratului
Ordinariat și unul la parochia”1233.
În 2 septembrie 1916, soldații au ajuns în satul Turdaș, de unde trebuiau să
ridice clopotul cel mic. Raportul întocmit de preotul Adam Lupșor ne dezvăluie un nou
abuz din partea militarilor: ,,Amândouă clopotele s -au recvirat cu data de 2 Septembre
1916, sub conducerea unui gefraiter deinpreună cu 3 soldați și anume: 1 clopot făcut în

1232 SJHAN, FPGCSpini , dos. 1/1915, f. 34.
1233 SJHAN, FPpGCOrăștie , dos. 5/1916, f. 29.

393 Zlatna la anu 1803 fără nece una inscripția; al 2 lea vărsat în Timișora d e Antone
Novotnic în anul 1898. Nr. 1403 care s -a dat pe lângă subscrierea a 4 contracte înaintea
chitoratului bisericesc, care numai după măsurarea clopotelor vom căpăta la mână câte
un contract, unul biserica parochială și unul se va retrimite la Prea Ve neratul
Ordinariat, iar celealalte va remenea la competințele mai înalte”1234.
O săptămână mai târziu, în data de 10 septembrie 1916, soldații și -au făcut
simțită prezența în parohia Mărtinești. Misiunea lor era să rechiziționeze clopotul cel mic,
dar au forțat lucrurile și au obținut mai mult. Iată mărturia scrisă a administratorului
parohial Victor Șerban, implicat în evenimente: ,,În 10 September au venit la oficiu
parochial 5 militari sub conducerea lui Szekely Istvan sergent, pretinsind p redarea
clopotelor amândouă ale beserecei. Eu m -am provocat la ordinul M. On. Oficiu
Protopopesc Nr. 66/916, în care stă că numai un singur clopot trebue să predau. Dânși
nu au voit a lua în samă aceasta spunând că ei au ordin că ambele să le ieie, și astf el cu
forța, amândouă clopote le -au luat, nedându -mi nici un revers, spunând că le va trimite
de la Deva, unde este căpitanul lor, și unde le va măsura clopotele din nou, dar nici pănă
azi nu am primit nimică”1235.
După o perioadă de pauză, operațiunea de predare -primire a clopotelor din
districtul Orăștie s -a reluat la începutul lunii noiembrie a anului 1916. În satul Șibot , la 2
noiembrie 1916, deși preotul nu era prezent, soldații au demontat clopotul pentru care
veniseră, după cum reies e din raportul lui Nicolae Muntean, parohul local: ,,Nefiind eu
acasă, dar fiind fiul meu Octavean învățiatoriul, s -a luat în presenția lui, dar documente
despre luarea clopotelor nu a lăsat, ci a dis că va trimite la Ordinariat un act, și la
Minesteriu al tul, și la Comanda Militară altul”1236.
În aceași zi, soldații au intrat în parohia Balomir, deși nu aveau ordin să ia
vreun clopot din această comunitate. Preotul Nicolae Todoran i -a raportat protopopului
din Orăștie despre cele întâmplat e: ,,Clopotul de la biserică s -a requirat în 2 Novembre
sub conducerea alor 4 soldați, am subscris 4 protocoale, le -am provădiut cu sigilu

1234 Ibidem , f. 37.
1235 Ibidem , f. 31.
1236 Ibide m, dos. 5/1917, f. 2.

394 parochiale, dar la parochie nece una recunoștințiă nu au predat, dicând că vor tramite
ulterior la oficiu parochial c eia ce pănă astadiu nu au ajuns”1237.
Din satul Pricaz, parohul Solomon Armean a comunicat despre faptul că
,,requirarea clopotului cel mare, de 240 ½ kg, s -a efeptuit de cătră 4 soldați în 9
Novembre a. c. st. n. fiind de față preot ul și curatorul bisericei”1238. Soldații nu au
respectat conspectul pe care îl aveau asupra lor, conform căruia trebuia rechiziționat
clopotul cel mic.
În 10 noiembrie 1916, comisia de ridicare a clopotelor a ajuns în parohia
Cugir, care a vea circa 4.000 de credincioși, având ordin să demonteze clopotul cel mic.
Soldații au acționat însă altfel, după cum ne -o mărturisește Ariton Migia, administrator
parohial interimar: ,,Din parochia Cugir, s -au recuirat clopotul mare și cel mijlociu.
Prelu area clopotelor s -a făcut în 10 Noemvrie a. c. prin soldatul Szekely Istvan, în
tovărășie cu alți 3 soldați. Revers n -am căpătat la mână, spunând, că trebuie iscălit de
ingineurul militar care să află în Deva, de unde apoi ni să va retrimite. N -au fost
clopotele cântărite în Cugir, pentru că de aici s -au dus clopotele cu trăsura până la
Binținți, unde după ce s -au cântărit s -au pus pe tren. Reversul nici până azi nu l -am
primit și nu știu nici unde, nici cui să mă adresez!?” . În încheierea raportului, se su blinia
starea de nemulțumire a credincioșilor față de cele petrecute în parohia lor: ,,Poporul e
năcăjit foarte pentru lipsa clopotelor, căci cel mic abia să aude, fiind parohia foarte
vastă. E năcajit poporul mai ales că la gr. ort. li s -au lăsat preste t ot locul în jur clopotul
cel mare, ba unii ne acuză pe preoți, spunând că am fi putut reținea clopotul cel mare,
cum s -a făcut la neuniți”1239.
Tot în această zi, soldații s -au deplasat în satul Vaidei, deși această parohie
nu figura prin tre cele care trebuiau să cedeze clopote pentru scopuri militare. Romul
Crișan, administratorul parohial de atunci a consemnat următoarele: ,,Recvirarea
clopotelor în comuna Vaidei s -a întâmplat în 10 Novembre a. c. prin soldatul Achim
(celalalt nume nu -l știu). Ne -a recvirat clopotul cel mare. Protocolul de recvirare l -a dus

1237 Ibidem , dos. 5/1916, f. 38.
1238 Ibidem , f. 36.
1239 Ibidem , f. 33.

395 cu sine cu aceea, că după ce îl va subscrie ingineriul îl va retrimite, pe care înse pănă
acuma nu l -am primit”1240.
În satul vecin, Romos, trebuia rechiziționat clopotul cel mic. Despre cele
întâmplate, administratorul parohial Victor Șerban nota: ,,De la biserica gr. cat. din
Romos, din 2 clopote s -a recuirat clopotul cel mai mare, de cătră miliție sub conducerea
sergentului Szekely Istvan în 10 November 1916”1241.
Data de 10 noiembrie 1916 a adus și predarea clopotului de la biserica din
Căstău. Soldații au respectat ,,conspectul despre recvirarea clopotelor” , deși Ioan
Ciumaș, administratorul parohial interimar, nu era de față în acele momente. Acesta
preciz a în raportul său că: ,,În 10 November a. c. din partea miliției, fără știrea mea, s -a
luat de la biserica gr. cath. din Căstău clopotul cel mic, spart, în greutate de 30 chl.
pentru trebuințele de resboiu”1242.
Orașul Orăștie, unde își avea re ședința parohul și protopopul greco -catolic Ioan
I. Ienea, număra pe atunci aproximativ 8.000 de locuitori, din care circa 800 erau de
confesiune unită. În oraș existau 5 religii care aveau ca loc de cult cel puțin câte o
biserică sau o capelă: ortodoxă, g reco-catolică, romano -catolică, luterană și reformată1243.
La 11 noiembrie 1916, inevitabilul s -a produs: o grupă de soldați a pătruns în oraș, cu
misiunea de a demonta clopotul cel mic al bisericii greco -catolice. După terminarea
întregii operațiuni, protopo pul și curatoratul bisericesc au redactat un act prin care să
poată solicita o despăgubire, în vederea procurării unui alt clopot. Pentru amănuntele
consemnate și pentru claritatea exprimării, redăm în întregime documentul respectiv:
,, Act de vecinică pomenire
În anul Domnului 1916, una mie nouă sute șasespreziece, în groaznicul și
înfricoșatul resboiu al popoarelor, în luna lui Noemvrie st. n. ziua a 11 ( sâmbăta ) a. m.
la oarele 10 -11 puterea armată a Monarchiei Austro -Ungare prin soldații:
1. Gheorghe Demian, Reg. 63 din com. Borgo -Besztercze, comitatul Bistrica –
Năsăud.

1240 Ibidem , f. 34.
1241 Ibidem , f. 39.
1242 Ibidem , f. 30.
1243 SJHAN, FPGCOrăștie , dos. 1/1915, f. 68.

396 2. Vasilie Moldovan, Reg. 63 din com. Kis – Rebla de pe valea Someșului,
comitatul Năs ăud.
3. Petru Mârdan, Reg. 82 din com.Steiu ( Stejvaspatak ), comitatul Hunedoarei.
4. Todor Miclea, Reg. 63 din com. Surduk -Kapolnok, comitatul Solnok -Doboka.
– toți români, sub conducerea lui
5. Szekely Ist van, tunar în Reg. 16 din com. Magyar -Szovat, comitatul Kolozs (
Cluj ), om dur și lipsit de cultura inimei, a demontat ( luat ) clopotul cel mare a s. biserici
gr. cat. române din Orăștie -Szaszvaros, pentru trebuințele armatei. Clopotul a purtat
următoare le inscripții turnate:
< Seau fecut acest clopot sup parochiato Il. Ioan Papp protopop s. al Orestii
unit paroch cu osteneala Curatorilor si a Kitorilor St. Biseretsi Resaritane. >
< Cos Micm Ignatz Ecartner zu Temesvar 1834. >
Luându -se acest clopot mare biserica a remas earași numai cu clopotul cel mic,
ca inainte de anul 1834. Acest clopot mic poartă inscripția: < Anno Domini 1778 >.
Am incheiat și subscris acest act in nădejdea păcii dintre popo are si câstigarea
unui alt clopot mai mare.
Orăștie la 11 Noembrie anul Domnului 1916.
Bocos Nicolau senior Ioan I. Ienea
korator paroch -protopop unit.
Simon Corvin Isidor I. Oprușan
cantor gr. cath.”1244.
Ultima parohie a districtului Orăștie din care s -au ridicat clopote a fost
Romoșel. Parohul Isidor Sodor a raportat oficiului protopopesc că ,,esmiși din partea
comandei militare , vineri în 17 November st. n. 1916 ni -au luat de la besereca clopotul
cel mai mare de 70 kg și din cele 4 protocole ce s -au luat în privinția aceia, pone de
present încă n -am capetat nimic la mâna după cum ni s -a promis”1245.
Unele clopote au scăpat de topire și datorită faptului că, preoții au adresat
cereri pentru salvarea clopotelor, invocând o serie de motive. Astfel, clopotele bisericilor
greco -catolice din Beriu și Sibișelu Vechi au fost scutite de rechiziție. Satul Sibișelu

1244 Ibidem , dos. 1/1916, f. 43.
1245 SJHAN, FPpGCOrăștie , dos. 5/1917, f. 1.

397 Vechi avea 2.300 de lo cuitori, dar comunitatea greco -catolică era redusă numeric ( doar
50 de credincioși ), iar biserica deținea un clopot foarte mic ( în greutate de 25 kg )1246.
Transformând aceste neajunsuri în ,,avantaje”, parohul Atanasie P. Bologa a reușit să
obțină clemenț a comisiei de predare -primire a clopotelor. În raportul său din 1 decembrie
1916, preotul Bologa anunța protopopiatul că ,,din Sibișel nu s -a recvirat clopotul unic al
bisericii gr. cat., ci la rugarea subscrisului comisiunea militară a lăsat neatins clopo tul
la locul lui”1247.
Despărțirea de clopote a lăsat adânci urme de tristețe în conștiința oamenilor,
fiind o acțiune care a afectat comunitățile din protopopiat de la cea mai mare până la cea
mai mică. La Cugir ,,poporul este năcăjit că a rămas numai cu clopotul mic” .
Credincioșii din Orăștie se plâng de faptul că ,,am remas cu cel mic, ca de batjocură” . În
Romos ,,poporul este mâhnit că le -au luat clopotul cel mare” . Și sătenii din Pricaz ,,sunt
superați că le -au luat clo potul cel mare” . Pentru enoriașii din Turdaș, Spini și Mărtinești
tristețea e și mai mare, deoarece, le -au fost luate ,,ambele clopote”1248.
Bilanțul operațiunilor de predare a clopotelor din districtul greco -catolic
Orăștie a fost înaintat episcopiei Lugojului la 5 februarie 1917. Documentul cuprindea
două părți:
– un conspect al clopotelor rechiziționate, din care rezulta că soldații au
încălcat prevederile circularei nr. 811/1916 emisă de către Ordinariatul din Lugoj. Aș a se
explica neconcordanța dintre lista clopotelor ce trebuiau ridicate și lista clopotelor care au
fost efectiv rechiziționate. În districtul Orăștie, ,,clopotele care s -au recvirat de fapt prin
miliție” în anul 1916, au aparținut următoarelor 12 parohii: Spini ( ,,ambele clopote” );
Turdaș ( ,,ambele clopote” ); Mărtinești ( ,,ambele clopote” ); Șibot ( ,,cel de 40 kg” );
Balomir ( ,,cel de 60 kg” ); Pricaz ( ,,cel mare de 240 ½ kg” ); Cugir ( ,,cel mare și
mijlociu” ); Vaidei ( ,,cel mare” ); Romos ( ,,cel mare” ); Căstău (,,cel de 30 kg” ); Orăștie
(,,cel mare de circa 300 kg” ); Romoșel ( ,,cel de 70 kg” ). Asfel, dacă inițial se preconiza
predarea a 10 clopote din 10 parohii, în final numărul lor a ajuns la 16, aproape dublu, din
12 parohii1249.

1246 Ibidem, dos. 5/1915, f. 41.
1247 Ibidem , dos. 5/1916, f. 32.
1248 Ibidem , f. 27.
1249 Ibidem .

398 – un raport al pr otopopului Ioan Ienea, în care se sublinia faptul că nu au fost
respectate condițiile stabilite de comun acord cu autoritățile militare. În legătura cu cele
întâmplate, protopopul din Orăștie nota: ,,Cu supunere raportez că, comisiile militare
însărcinate cu preluarea clopotelor nu s -au pus în nici o conțelegere sau coatingere cu
parochii respectivi sau administratorii parochiali, ci simplaminte au trimis câte 3 -4
soldați la fiecare biserică și fără ceva înștiințare sau întrebare s -au suit în turnul
biseric ei și au demontat clopotele după placul lor. De cântăritul clopotelor sau de
conspectul clopotelor recvirânde compus și trimis de cătră P. Ven. Ord. Nr. 811/1916 n –
au voit a știi nimica. De un singur lucru suntem cu toții mai îngrijorați, și anume:
recvirâ ndu-se clopotele fără stabilirea greutăților ne temem, să nu fim scurtați când va
ajunge lucrul la rebonificarea lor în bani”1250.
După ce a analizat raportul primit de la Orăștie, episcopul Frențiu i -a scris
protopopului Ienea, la 10 febru arie 1917. O primă chestiune abordată a fost ,,reprobarea
faptei a acelor preoți care, fiind acasă, n -au controlat barem recvirarea și demontarea
clopotelor” . Conducătorul districtului Orăștie era îndrumat să se adreseze Comandei
militare (Bauabtheilung) d in Sibiu pentru a primi documentele legate de predarea
clopotelor. Tot de acolo trebuia să obțină și ,,prețul acelor clopote” , banii urmând să fie
depuși la un institut de credit ,,pe numele bisericii respective”1251.
Deoarece procesul de despăgubire avea unele inconveniente, preoții din
districtul Orăștie au hotărât, în cadrul sinodului protopopesc din 5 aprilie 1917, să se
colecteze bani în parohii pentru ,,Fondul clopotelor”. Colectarea era necesară, deoarece
,,materialul să va scumpi fo arte tare” și urma să aibă loc în parohiile districtuale ,,unde
să poate” , datorită stării de război. Banii obținuți din colectare urmau să fie utilizați
,,pentru procurarea după războiu a clopotelor recvirate”1252.
În primăvara anului 191 7 a început o nouă acțiune de consemnare și predare
a clopotelor . De data aceasta erau vizate clopotele rămase în parohii și care ,,în prima
linie” nu au căzut sub recvirare. Cu alte cuvinte, operațiunea care a început timid în 1915
și s-a desfășurat în f orță în 1916, trebuia finalizată în 1917, Biserica participând și
contribuind astfel la ,,bunul mers al războiului” . Ordinul nr. 5277 Prez. din 23 aprilie

1250 Ibidem , f. 28.
1251 Ibidem , dos. 5/1917, f. 3.
1252 Ibidem , dos. 1/1917, f. 228.

399 1917 emis de către ministrul de culte și instrucțiune publică, prevedea o conscriere
separată a clopo telor turnate înainte de anul 1700 și a celor procurate după acest an. Prin
aplicarea acestei măsuri se urmărea ca ,,clopotele vechi, dinainte de 1700 să se conserve
și mai departe pe seama bisericilor, iar din cele de la 1700 încoace să se conserve numai
acelea care au valoare artistică, poartă inscripții remarcabile din punct de vedere istoric
sau au o ornamentică specială, care merită să fie păstrate pe seama posterității”1253.
Noile dispoziții legate de predarea clopotelor au fost transm ise clerului din
dieceza Lugojului prin circulara nr. 856 din 26 aprilie 1917, emisă de către episcopul
Frențiu. În protopopiatul Orăștie, preoții au întocmit rapoarte în conformitate cu
instrucțiunile primite, pe care apoi le -au înaintat protopopului în v ederea alcătuirii unui
conspect la nivelul întregului district. Pentru exemplificare ne vom opri asupra raportului
redactat la 12 mai 1917 de către Isidor Sodor, parohul din Romoșel, care nota: ,,Despre
clopotul în merime de 25 kg. remas neluat în prima da tă pentru scop militar, date sigure
nu avem. Însă știm din perinți cești betrâni de acum, că nu ar fi avut nici nu s -ar fi auzit
vrodată ca besereca nostră G. C. din Romoșel să fi mai avut vreun clopot, pone când noi
rendul cest de acum de omeni am mai cum perat în anu 1897 un alt clopot, ce ni s -a luat
în prima dată în a. 1916 pentru scopuri militare. Clopotul de sub întrebare să mai vede a
fi tare vechiu și din aceia că au trebuit să i să schimbe baterea limbi să nu să spargă, și
are orecum o altă formă ca ceste din timpurile mai nouă. Și după a nostră părere ar fi
mai dinainte pote cu mult de a. 1700 acest clopot remas”1254. Pe baza datelor primite din
parohii, protopopul Ienea a alcătuit un raport despre ,,clopotele remase de la prima
recvirare” în districtu l Orăștie, subliniind faptul că ,,bisericile din Turdaș, Spini și
Mărtinești n -au clopote, li s -au luat la prima recvirare” . Aceste informații au fost
transmise episcopiei din Lugoj la 24 mai 19171255.
Evident, pentru a -și proteja clopotele r ămase, unele parohii au adresat
autorităților cereri de scutire a acestora. Demersul lor a fost încununat de succes,
ministrul cultelor anunțând că prin ordinul nr. 11470 din 23 august 1917 au fost scutite de
la predare clopotele bisericilor greco -catolice din Orăștie, Cugir și Vaidei. Conținutul
acestui ordin a fost comunicat și Comandei militare din Sibiu. Aducând la cunoștința

1253 Apud Elena Holom, op. cit ., p. 85.
1254 SJHAN, FPpGCOrăștie , dos. 3/1917, f. 69.
1255 Ibidem , dos. 5/ 1917, f. 9.

400 celor interesați acest ordin, protopopul din Orăștie le da parohilor următoarele
instrucțiuni: ,,La caz că s -ar presenta vreo com isie militară și ar dori în contra acestui
decis ministerial, a -ți demonta clopotul, cu provocare la Nr. ministerial telegrafic se
aduci la cunoștiință comandei militare din Sibiu nerespectarea decisului ministerial și, să
ceri imediata sistare a demontări i”1256.
Către sfârșitul anului 1917, temerile protopopului Ienea s -au adeverit, soldații
făcându -și apariția chiar în orașul Orăștie. Astfel, ,,la 29 XI 1917 s -a presentat un
plutonier cu numele Iosif Popa înaintea oficiului parochial spunân d că are ordin a
recvira și clopotul celălalt al bisericei. Arătând prin Foia oficioasă Nr. 14 -15 ex. 1917 că
clopotul este scutit de recvirare, pretinde document de la Ven. Ordin. cu Nr. ministerial
prin care s -a scutit clopotul”1257. Prin intermediul preotu lui Victor Șerban, care s -a
deplasat la Lugoj în vederea rezolvării unor probleme administrative, la 1 decembrie
1917 protopopul Orăștiei a primit ,,atestate oficioase despre scutirea clopotelor din
Orăștie, Vaidei și Cugir”1258. Actele confirmau ceea ce cupr indea ,,scripta ministerială” ,
astfel că, soldații au părăsit ținutul Orăștiei fără a rechiziționa vreun clopot. Ulterior,
prezența comisiilor militare în acest perimetru geografic nu mai este confirmată de
mărturii arhivistice.
Apropiind u-se finalul conflictului, au crescut și speranțele oamenilor că își vor
putea procura clopote noi. În presa vremii se consemna faptul că ,,nici o parohie și nici
un suflet din ele nu dorește ca clopotele, aceste puternice vestitoare ale împărăției lui
Dum nezeu pe pământ, să mai întârzie multă vreme pe fronturi. Cu toată paguba ce -am
îndura -o, mare ar fi bucuria tuturor, dacă ele astăzi s -ar putea întoarce”1259. După
terminarea războiului, la nivelul Transilvaniei comunitățile greco -catolice vor începe
acțiune a de înlocuire a clopotelor rechiziționate în timpul primei mari conflagrații
mondiale. În noul context, credincioșii și clerul din protopopiatul greco -catolic Orăștie au
susținut acest efort și au contribuit financiar la achiziția unor noi clopote, care l e-au
înlocuit pe cele ,,înrolate” în război.

1256 Ibidem , dos. 3/1917, f. 119.
1257 Ibidem .
1258 Ibidem .
1259 ,,Cultura Creștină” , Anul VII, Nr. 3 -4, 10 -25 Februarie 1918, p. 89.

401 Capitolul de față și -a propus să ofere câteva exemple care demonstrează că, în
ciuda multor dificultăți, care decurgeau din starea de război, parohiile din protopopiatul
greco -catolic Orăștie au răspuns afirmativ unor cereri de sprijin venite din diferite părți
ale mitropoliei Blajului sau episcopiei Lugojului. Firește că, situația parohiilor și bunul
mers al vieții bisericești au suferit o sincopă odată cu desfășurarea Primului Război
Mondial, d eoarece presiunea autorităților era tot mai mare. La nivelul parohiilor, cele mai
delicate situații au fost create de predarea clopotelor de la biserici pentru scopuri militare.
Dar, preoții și credincioșii, cu riscul de a opri alte inițiative locale, au a les să dea curs
numeroaselor îndemnuri pentru ajutorarea celor rămași acasă sau pentru soldații români
de pe fronturi, promovând activitatea filantropică în cadrul micilor comunități greco –
catolice din ținutul Orăștiei.

402 VIII. ȘCOALA ROMÂNEASCĂ DIN SCAUNUL ORĂȘTIEI ÎN ANII
PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

VIII.1. Situația școlii confesionale ortodoxe între 1914 și 1917
În 1912, conform statisticilor întocmite de consistoriile bisericilor românești,
existau în toată Transilvania 2.655 d e școli poporale (primare) românești: 1.536 ortodoxe
și 1.919 greco -catolice1260. La nivelul comitatului Hunedoara, grav afectat de efectele
legii Apponyi din 1907, numărul școlilor primare românești era destul de mic în anul
1912, existând doar 114 școli: 89 ortodoxe și 25 unite1261. Numărul redus de școli
românești se datora faptului că, în această zonă, în decursul a 5 ani, până la sfârșitul lui
1912, organele statului au închis 135 de școli confesionale românești, având fermă
convingerea că prin aceasta serve sc ,,interesele statului” maghiar. Numele fiecăruia dintre
cei doi inspectori regești școlari, Denes Karoly din Deva și Benkö Andras din Brad, s -a
transformat într -un adevărat ,,nomine odiosa”, acuza adresată acestora de către
hunedoreni fiind aceea că au manifestat față de cultura poporului ,,o atitudine atât de
dușmănoasă, cum un străin nici n -ar putea crede” . Grație acțiunii acestor exponenți ai
politicii maghiare, numărul analfabeților români din comitatul Hunedoarei a crescut an de
an în proporții îngr ijorătoare. Din cele 9 protopopiate ortodoxe, câte erau în acest comitat,
numai în două trecea procentul elevilor obligați a cerceta școala peste 50 %: în Orăștie
era de 79%, iar în Hațeg de 55%1262.
În protopopiatul ortodox Orăștie, datele sta tistice pe anul școlar 1913 -1914 ne
confirmă existența în cele 28 de comune bisericești a 23 de școli confesionale de sine
stătătoare. Mai erau 3 școli afiliate (Bucium la Orăștioara de Sus, Sereca la Beriu, Toltia
la Simeria), iar două comune (Dâncu Mic ș i Tămășasa) nu aveau școală și învățători.
Copii obligați a frecventa școala au fost 2.323 (de la 6 -12 ani), respectiv 1.032 (de la 13 –
15 ani). Au frecventat școlile primare ortodoxe 1.632 de copii ( de la 6 -12 ani), respectiv
533 de copii (de la 13 -15 ani ). Numărul învățătorilor era de 33, săli pentru instrucțiune
33, grădini școlare 23 și biblioteci parohiale pentru școală 18. Salariile totale ale
învățătorilor au fost în sumă de 58.470 de coroane, fiind acoperite de la: comuna

1260 Onisifor Ghibu, Viața și organizația bisericească, p. 165.
1261 Ibidem, p. 162.
1262 Idem, Nu din partea aceea , p. 321 -322.

403 bisericească (32.195 de cor oane), fondul școlar eparhial (3.900 de coroane), de la stat
(16.251 de coroane) și din alte izvoare (6.124 de coroane)1263.
Bilanțul activității școlare din protopopiatul ortodox Orăștie se va modifica
dramatic, după cum era de așteptat, dator ită razboiului. Școlile românești vor trece prin
situații deosebit de critice din vara anului 1917 și până la șfârșitul războiului, pe de o
parte, datorită intrării României în război împotriva Austro -Ungariei, în august 1916, pe
de alta, datorită schimbăr ii guvernelor ungare din anii 1917 -1918.
Îndată după izbucnirea Primului Război Mondial, în dorința de a atrage
România de partea Puterilor Centrale, s -a încercat să se facă unele concesii pe seama
românilor transilvăneni. De pildă, la 22 s eptembrie 1914 contele Tisza Istvan adresa o
scrisoare mitropolitului Ioan Mețianu, prin care îi promitea satisfacerea unor revendicări
românești pe tărâm național -politic, cultural și economic. ,,Poate fi avută în vedere – scria
el – o reformă a legii șco lare, care să aibă în vedere dorințele concetățenilor noștri
nemaghiari referitoare la școlile confesionale”1264. Evenimentele care au urmat au
dovedit că această încercare a fost de la bun început sortită eșecului și românii nu mai
puteau aștepta satisfacer ea revendicărilor lor prin compromisuri și promisiuni.
Noul an școlar 1914 -1915 a început într -un context diferit, creat de izbucnirea
războiului. Consistoriul arhidiecezan a trebuit să dea circulare, prin care să anunțe că ,,în
aceste vremu ri de grea cumpănă” în comunele bisericești ,,instrucția are să înceapă la
timp și în mod normal” . Autoritățile școlare au dat ordin, ca la școlile cu mai mulți
învățători, învățământul în clasele învățătorilor mobilizați să -l suplinească cei rămași
acasă. În școlile ai căror învățători au fost toți mobilizați, au fost însărcinați cu suplinirea
preoții locali. Învățătorii mobilizați își primeau salariile întregi, ca și când ar fi fost în
funcțiune. Preoții erau îndatorați a suplini fără remunerație1265.
În protopopiatul Orăștie, la fel ca la nivelul întregii Transilvanii, războiul a
provocat ,,schimbări și stări excepționale” în mersul învățământului la școlile
confesionale ortodoxe. Rapoartele trimise de preoți cuprind situația școlilor din pa rohii și
ne arată ,,starea” învățământului primar după primul an de război. Cercetarea școlilor a
fost mai anevoioasă, deoarece la sate, în lipsa brațelor de muncă, copiii au trebuit să dea o

1263 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 2/1914, f. 26 -27.
1264 Mircea Păcurariu, Politica statului ungar , p. 161.
1265 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 2/1914, f. 20 -22.

404 mână de ajutor la lucrul câmpului. Din aceste considerente, școl ile de repetiție și -au sistat
funcționarea pe timpul războiului, iar elevii din clasele V -VI au fost învoiți de la
cercetarea școlii pe timpul lucrului la câmp. În școala primară din orașul Orăștie s -a
constatat, din cauza războiului, o afluență mai mică a elevilor decât în anii anteriori. În
unele parohii, localurile școlare au fost puse la dispoziția autorităților militare, când
acestea le -au cerut spre o le folosi ca spitale pentru răniții de război. Având în vedere, că
datorită războiului au fost mobili zați pentru apărarea patriei tot mai mulți cetățeni între
18-50 de ani, ceea ce a provocat stagnarea activităților economice, ministerul a permis ca
examenele finale să se țină mai repede, începând cu a doua jumătate a lunii aprilie din
anul 1915. Astfel, elevii puteau veni părinților în ajutor la treburile economice. Aproape
toate școlile au încheiat anul școlar potrivit ordinului ministerial, iar examenele au dat
rezultate mulțumitoare acolo, unde, învățătorii au fost acasă.
Câteva exemple despre situația școlilor confesionale din protopopiatul ortodox
Orăștie, în anul școlar 1914 -1915, ni se par semnificative. La Beriu, școala a fost
frecventată de 72 de elevi, învățătorul Ioan Stăneasă, aflat pe front, fiind suplinit de
preotul Iosif Dumit ru, remunerat cu 250 de coroane. Clasele V -VI ,,au pauzat” , iar
obiectele fizică, chimie și constituția țării au fost predate cu întrerupere. S -a observat din
partea elevilor ,,o plăcută dispoziție către obiectele geografie, istorie și limba română” .
Frecv ența elevilor a fost slabă ,,în timpul lucrului economic” , iar în lunile de iarnă școala
,,a fost cercetată regulat” . Învățătorul a contribuit cu 300 de coroane pentru împrumutul
de război1266. În satul vecin, Căstău, au frecventat școala 96 de elevi, preleg erile le -au
ținut învățătorii Dionisiu Albu și George Daniil, care au contribuit la împrumutul de
război cu 400 de coroane1267. În parohia Dâncu Mic ,,din lipsa edificiului școlar și a
învățătorului, precum și din neinteresul poporului” în anul școlar 1914 -1915 ,,nu s -a
ținut școală”1268. La Tămășasa, deoarece ,,din anul 1908 n -a avut comuna învățător,
decretându -se școala confesională de școală comunală, fără însă a fi instituit nici până

1266 Ibidem , dos. 2/1917, f. 1 -2.
1267 Ibidem , f. 23, 26.
1268 Ibidem , f. 36.

405 astăzi învățător comunal” , nu s -au ținut prelegeri în 1914 -19151269. O situa ție tristă era și
în Gelmar, unde ,,nu s -au ținut prelegeri din lipsă de învățător”1270.
Școala din Bucium a avut 27 de elevi, iar învățătorul Simion Cosmescu, plecat
voluntar pe front, a fost suplinit de preotul Ioan Olariu, plătit cu 150 de co roane1271. La
Petreni, au frecventat școala 49 de elevi, s -au predat cu întrerupere ,,științele tehnice” și
au fost propuse într -un număr redus de ore ,,științele naturale”, iar învățătorul Nicolae
Haneș a contribuit cu 10 coroane pentru ,,scopuri militare”1272. În Dâncu Mare, școala a
fost cercetată de 64 de elevi, procentajul frecvenței fiind ,,mai slab ca în anii precedenți” .
Postul învățătorului Ioan Bratu a fost suplinit, fără remunerație, de către preotul Ioan
Cotruș1273. O situație mai deosebită era în paroh ia Balomir, unde școala a fost frecventată
de 93 de elevi. Aici, ambele posturi de învățători erau ,,descoperite”: învățătorul Petru
Furdui ,,a intrat în serviciul armatei îndată la mobilizare” , iar învățătoarea Paraschiva
Mușa era din 1913 ,,încontinuu bo lnavă” . Cei doi învățători au fost supliniți prin parohul
Nicolae Mușa, fără remunerație, iar clasele ,,toate au funcționat”1274.
În timpul vacanței de vară din anul 1915, învățătorii rămași acasă au fost
îndrumați de Consistoriul din Sibiu să -și ofere serviciile lor organelor administrative
(notariat, magistrat, pretură, comitat, inspectorat etc.). În acest scop, li se recomanda să
plece din localitate ,,numai în cazuri de necesitate extremă” , dar și atunci, după ce au
anunțat oficiul parohial d espre comuna unde se duc, pentru a putea fi rechemați ,,dacă va
cere trebuința”1275. Prin aceasta, se considera că și învățătorii scutiți de armată ,,fac
servicii patriei amenințate”1276.
Anul școlar 1915 -1916 a debutat în contextul prelungirii r ăzboiului, și astfel
,,școalele sunt silite să -și înceapă activitatea în aceleași condiții neprielnice din anul
școlar trecut” . De aceea, Consistoriul afirma că ,,se cere îndoită însuflețire și muncă de
la aceia care au rămas acasă, spre a birui măcar în p arte dificultățile provocate de

1269 Ibidem , f. 68.
1270 Ibidem , f. 41.
1271 Ibidem , f. 15.
1272 Ibidem , f. 56 -57.
1273 Ibidem , f. 29.
1274 Ibidem , f. 7-8.
1275 Ibidem , dos. 2/1915, f. 3.
1276 Învățătorii în administrație , în ,,Transilvania”, Anul XLVI, Iulie 1915, Nr. 1 -6, p. 83.

406 război și pe teren școlar”1277. În protopopiatul ortodox Orăștie, din cele 28 de comune
bisericești, 23 aveau școli proprii, prelegerile fiind ținute de 33 de învățători. Copii
obligați să frecventeze școala erau 3.559, dintre aceștia frecventând doar 1.407, adică
39%. Școlile aveau 37 de săli corespunzătoare pentru instrucțiune, 15 grădini școlare și
18 biblioteci școlare. Salariile învățătorilor, în sumă totală de 50.840 de coroane, erau
acoperite astfel: de la comuna biseric ească (25.872,16 coroane), din fondul școlar
eparhial (3.570 de coroane), de la stat (13.547,84 coroane) și din alte izvoare (4.200 de
coroane)1278.
La nivelul parohiilor, schimbările nu au fost foarte spectaculoase, școlile
continuând să se co nfrunte cu aceleași probleme. Astfel, la Orăștie, localul școlii a fost
,,cuprins de miliție” și, pentru o săptămână, în februarie 1915, cursurile au fost anulate.
Directorul școlii, Constantin Baicu și epitropul Nicolae Trif au primit sarcina, din partea
comitetului parohial ortodox din Orăștie, de a găsi ,,un local potrivit pentru ținerea
prelegilor”1279. Soluția provizorie a fost să închirieze 3 săli pentru școala elementară și
azil. Însă, după ce banca ,,Ardeleana” a luat una din săli pentru un ,,magazin d e bucate” ,
școala s -a văzut nevoită să funcționeze cu toate cele 6 clase în ,,o odaie” , lucru considerat
de protopopul Vasile Domșa ca ,,înjosibil” . În acest context, au fost redactate mai multe
cereri către primarul din Orăștie, în care, după ce erau arăt ate jerfele aduse de școala din
oraș, se sublinia faptul că ,,din alte școale și edificii s -au detras miliția, la noi însă și azi e
în permanență” . Prin urmare, învățătorii doreau, ca din 1 iulie 1916 ,,să ni se golească
edificiul școlar de miliție” , iar d acă se constată anumite stricăciuni în clădire ,,să se
repareze pe spesele și cu oamenii erariului militar, mai ales fiindcă miliția are soldați
măeștrii de diferite branșe”1280.
Prima grijă a fiecărei parohii a fost cea legată de suplinirea în vățătorilor
mobilizați pe front. Și în acest an școlar, preoții i -au suplinit pe învățătorii care lipseau,
cum a fost în cazul școlilor din Beriu, Gelmar, Bucium, Dâncu Mare și Balomir1281.
Învățătorii au contribuit pentru împrumutul de război și pentru ,,sco puri militare” ori
,,scopuri de binefacere” în parohiile Beriu (300 de coroane), Petreni (10 coroane) și

1277 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 2/1915, f. 6.
1278 Ibidem , dos. 2/1917, f. 87.
1279 Ibidem, dos. 1/1915, f. 63.
1280 Ibidem , dos. 1/1916, f. 34.
1281 Ibidem , dos. 2/1917, f. 1, 7, 15, 29, 41.

407 Vaidei (200 de coroane)1282. Au rămas în continuare fără școli și fără învățători, parohiile
Dâncu Mic și Tămășasa1283.
În urma intrării Români ei în război de partea Antantei, în august 1916,
autoritățile civile din Orăștie au ordonat ca ,,toate documentele și actele de valoare cu
libelele de depunere cu tot, ce aparțin bisericei și școalei noastre rom.gr.or. din Loc” să
fie transpuse ,,spre păst rare” la direcțiunea băncii ,,Ardeleana”1284. În noul context,
Consistoriul arhidiecezan ordona ,,reluarea instrucției în toate școalele noastre
primare” , cu observația că trebuiau luate măsuri pentru a înlătura greutățile din anul
școlar trecut1285.
Datele statistice pe anul școlar 1916 -1917 ne arată că, în protopopiatul Orăștiei,
cele 28 de comune bisericești au susținut 23 de școli, având ca personal didactic un
număr de 34 de învățători. Obligați a frecventa școala erau 3.638 de elevi (2.455 de la 6-
12 ani și 1.183 de la 13 -15 ani). Au frecventat școlile confesionale ortodoxe un număr de
1.350 de elevi (1.162 de la 6 -12 ani și 188 de la 13 -15 ani), adică doar 37,10%. Școlile
aveau 35 de săli corespunzătoare pentru învățământ, o sală necorespunză toare instrucției,
14 grădini școlare și 17 biblioteci școlare. Salariile învățătorilor se ridicau la suma de
50.840 coroane și erau acoperite de la: comuna bisericească (25.872,16 coroane), fondul
școlar eparhial (3.570 de coroane), de la stat (13.547,84 coroane) și din alte izvoare
(4.200 de coroane)1286.
Suplinirea învățătorilor mobilizați a continuat, fie prin preoți (la Beriu, Balomir,
Sibișelu Vechi, Orăștioara de Jos, Gelmar), fie prin capelani (în Măgura, Vinerea)1287. Nu
au funcționat școl i în mai multe parohii, cum este cazul celor din Dâncu Mic, Romoșel,
Tămășasa, Dâncu Mare, Toltia și Simeria1288, din lipsa edificiului școlar sau a
învățătorilor. Acolo unde totuși au funcționat școli, în unele cazuri, prelegerile au început
cu întârziere sa u au fost întrerupte pentru o perioadă de timp. Astfel, la școala din Gelmar
nu s-au ținut prelegeri în perioada 1 septembrie 1916 -1 martie 1917. În cele din urmă,

1282 Ibidem , f. 2, 57, 78.
1283 Ibidem, f. 35, 67.
1284 Ibidem, dos. 1/1916, f. 38.
1285 Ibidem , dos. 2/1916, f . 26.
1286 Ibidem , dos. 2/1917, f. 160 -163.
1287 Ibidem , f. 1, 7, 90, 92, 98, 100 -101.
1288 Ibidem , f. 35, 68, 91, 151 -152, 158.

408 prelegerile le -a ținut preotul Sever Păcurariu, în intervalul 1 martie -15 mai 19171289. La
Pișchinți, prelegerile ,,au pauzat timp de două săptămâni din cauză că nu a fost
provăzută școala cu lemne”1290. În Vaidei, prelegerile ,,au pauzat din cauza lipsei de
încălțăminte la elevi și a zăpezei mari și timpului nefavorabil” timp de 10 zile, în cursul
lunilor ianuarie și februarie 19171291. La școala din Orăștie, elevii având ,,boale
contagioase” (râie – 11 elevi și pojar – 1 elev) au primit ,,concediu pe 8 zile să se
lecuiască” , iar cei sănătoși au fost vizitați de trei ori și vaccinați de medicul
Markovinov its, în februarie 19171292.
Aproape toate școlile au încheiat anul școlar potrivit ordinului ministerial. Unde
învățătorii au fost acasă, examenele au dat rezultate mulțumitoare. Însă aceste examene
,,n-au mai fost serbări școlare, cu flori și cântece, cu oameni în haine albe, plini de
fericire și seninătate. Spectrul îngrozitorului măcel se proiectase în raze de sânge peste
toate satele noastre, învăluindu -le în giulgiul trist și rece al morții”1293. Examenele de la
școlile confesionale din proto popiatul Orăștiei s -au ținut în ordinea stabilită anterior, în
perioada 16 aprilie -11 mai 1917, cu rezultat ,,îndestulitoriu” . Cu această ocazie,
protopopul Vasile Domșa a vizitat edificiile școlare și mersul instrucțiunii, constatând că
în timpul războiul ui ,,rezultatul satisfăcător din timpul de pace lipsește peste tot”1294.
Îndată după izbucnirea Primului Război Mondial, Consistoriul arhidiecezan a
dat circulare, prin care îndemna pe elevii școlilor primare, să contribuie și ei cu filerii lo r
la o colectă generală în scopul de a veni în ajutorul sodaților. Colecta aceasta a fost ,,un
excelent mijloc de a trezi simțul de jertfă în micii școlari de pe la sate” , cărora li s -a spus
că prin aceasta ,,vin în ajutorul părinților, fraților și rudenii lor, care își expun viața
pentru țară”1295. Majoritatea colectelor erau realizate în cadrul unor serbări școlare, cum
este cazul celor pentru orfelinatul din Sibiu și pentru rezidirea satelor carpatine pustiite
prin năvălirea rușilor1296. Elevilor li s -a cerut s ă sprijine ,,trebuințele armatei” prin

1289 Ibidem , f. 41.
1290 Ibidem , f. 88.
1291 Ibidem , f. 96.
1292 Ibidem , f. 135; dos. 2/1912, f. 52.
1293 Școala în vremea războiului, în ,,Transilvania”, Anul XLVI, Iulie 1915, Nr. 1 -6, p. 79.
1294 SJHAN, FPpOO răștie , dos. 2/1917, f. 162 -163.
1295 Elevii și războiul, în ,,Transilvania”, Anul XLVI, Iulie 1915, Nr. 1 -6, p. 83.
1296 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 2/1916, f. 2 -3.

409 strângerea, în mari cantități, de: frunze de mure, plante medicinale și urzici1297. De
asemenea, elevii puteau să participe benevol, cu 20 de fileri, la o colectă în favoarea
sanatoriului de tuberculoși ,,Arhiducele Iosi f”1298.
La nivelul școlilor confesionale ortodoxe din protopopiatul Orăștiei, în anii
1914 -1917, implicarea elevilor în colecte cu ,,scopuri militare” sau ,,scopuri de
binefacere” a fost una destul de însemnată. Elevii din Gelmar au colectat ha ine, în valoare
de 250 de coroane. În Bucium, s -au colectat 11 coroane spre scopuri de binefacere, iar în
Turdaș 10 coroane. Cei din Binținți au colectat 10 coroane, împărțite în mod egal
scopurilor militare și de binefacere. Elevii din Vaidei au strâns ba ni pentru sanatoriul
,,Arhiducele Iosif” (2,60 coroane) și pentru îngrijirea mormintelor eroilor căzuți în luptă
(20,20 coroane). Pentru scopuri militare au colectat bani și elevii din Vinerea (121 de
coroane), Mărtinești (20 de coroane) și Petreni (12,36 coroane), aceștia din urmă adunând
și frunze de mure. La Beriu s -au colectat ,,articoli de consumat” în valoare de 300 de
coroane. O colectă însemnată a fost organizată în Căstău: 23 de coroane pentru scopuri
militare; 14 coroane pentru scopuri de bineface re; frunze de mure pentru armată; 4,30
coroane pentru orfelinatul din Sibiu și 2,70 coroane pentru rezidirea satelor carpatine1299.
Consistoriul din Sibiu considera că ,,pustiirile războiului actual le resimte în
mare măsură și natura” . Astfel , cruda realitate oferea ,,noi îndemnuri de -a ne apropia de
natură” , acest lucru putând fi realizat în cadrul ,,serbării paserilor și a pomilor” când
elevii vin în contact cu ,,natura, cu fenomenele și frumusețile ei” . Prin urmare,
Consistoriul cerea ca să se țină această serbare în fiecare școală, iar învățătorilor li se
trimitea broșura ,,Serbarea arborilor și a paserilor” a lui Victor Stanciu, în care găseau
îndrumări cu privire la această serbare1300. Având o valoare educativă estetică și practică,
această serbare a fost organizată și la școlile confesionale ortodoxe din zona Orăștiei.
Astfel, la Căstău, serbarea s -a ținut în 12 aprilie 1916 în pădurea satului, sub conducerea
învățătorului Dionisiu Albu și ,,numai cu elevii de toate zilele” . În 1917, astfel de serbări
au loc la Petreni (5 aprilie), Căstău (30 aprilie) și Orăștie (17 mai). Serbarea organizată la
școala din Petreni a avut următorul program: ,,1. Facerea gropilor pentru pomi; 2. O

1297 Ibidem , dos. 1/1916, f. 10, 20.
1298 Ibidem, dos. 1/1915, f. 15.
1299 Ibidem , dos. 2/1917, f. 2, 12, 1 6, 26, 42, 46, 57, 72, 78, 86, 122.
1300 Ibidem, dos. 2/1915, f. 2.

410 vorbire potrivită despre folosul lor; 3. Mergerea în vii și scoa terea pomișorilor și
așezarea lor la locul lor; 4. Joc; 5. Rugăciune” . Conducătorul întregii acțiuni a fost
învățătorul local, Nicolae Haneș1301.
VIII.2. ,,Zona culturală” (1917 -1918)
După retragerea armatei române din Transilvania, refugierea peste Carpați a unui
număr însemnat de preoți, profesori și învățători a îngrijorat puterea politică de la
Budapesta. Ministrul cultelor și instrucțiunii publice, Apponyi Albert, a perceput acest
fenomen ca o încercare de subminare a ,,spiritului patrioti c”, iar măsurile pe care le -a luat
aveau menirea de a restabilii sentimentul loialității față de Tron și țară și păstrarea
echilibrului politic intern. De asemenea, se poate vorbi și de continuarea proiectului din
1907, privind maghiarizarea sau ,,etatizar ea” școlilor confesionale românești care, în
condițiile războiului, putea fi perceput ca o măsură ,,binefăcătoare”. Cu această intenție
Apponyi a eliberat, în 17 iulie 1917, un ordin ministerial din care mitropolitul Vasile
Mangra a aflat că, din cauza ace luiași ,,spirit neconform cerințelor patriei” în care erau
educați viitorii învățători ai românilor, a hotărât să numească la fiecare școală pedagogică
un ,,comisar ministerial”1302.
În 2 august 1917, mitropolitul Mangra a primit din partea lui Apponyi o nouă
adresă care venea să justifice, într -un fel, ordinul ministerial din iulie. Se punea accentul
pe necesitatea asigurării siguranței statului în fața oricărui ,,spirit de atragere către statul
vecin, mai ales în comitatele mărginașe” . Apponyi nu se îndoia de loialitatea
mitropolitului Mangra, de ,,intențiile sale patriotice” , numai că, din cauza celor care
trecuseră Carpații, el era nevoit să recurgă la procesul de ,,statificare a școlilor” , pentru a
crea Ungariei, pe lângă granița firească, ș i o graniță culturală cu România1303. Aceasta
urma să se întindă de la Dunăre până la Carpații de curbură, cuprinzând comitatele Caraș –
Severin, Hunedoara (partea sudică a ei cu protopopiatele Hațeg, Hunedoara și Orăștie),
Făgăraș, Sibiu, Brașov și Târnava Mar e. În aceste zone de graniță, școlile confesionale
urmau să fie etatizate, ceea ce însemna închiderea și înlocuirea lor cu școli de stat, cu
limbă de predare maghiara1304.

1301 Ibidem , dos. 2/1917, f. 97, 121, 135, 140.
1302 Mircea Păcurariu, Politica statului ungar , p. 164 -166.
1303 Lazăr Triteanu, Școala noastră 1850 -1916. ,,Zona culturală”, Sibiu, 1919, p. 61 -63.
1304 Mircea Păcurariu, Politica statului ungar , p. 171.

411 Consistoriul arhidiecezan din 6 septembrie 1917 a redactat o ,,Reprezen tațiune”
către minister, în care -și exprima indignarea față de măsurile preconizate de guvern, dat
fiind faptul că peste 68 % din învățătorii din aceste zone de graniță luptau pe front pentru
statul maghiar1305. Ministrul Apponyi nu a ținut cont de acest pro test, iar la 30 octombrie
1917 a numit un ,,comisar guvernial”, anume pe baronul Petricsevich Horvath Emil, cu
misiunea de a prelua școlile românești confesionale (ortodoxe și greco -catolice) din
,,zona culturală” de graniță1306. În aceste zone de graniță, st atul urma să cumpere sau să
închirieze edificiile școlare. Locuitorii acestor zone erau absolviți de întreținerea școlilor
și a învățătorilor, statul urmând să preia aceste sarcini. În schimb, învățământul urma a se
desfășura în limba maghiară, numărul ore lor în limba română reducându -se la 6
săptămânal, împreună cu orele de religie. În final se anunța că, până la data respectivă se
sistase salariul învățătorilor în 78 de școli1307.
În pofida protestelor autorităților bisericești, la 17 decemb rie 1917 Apponyi a
adăugat ,,zonei culturale” și comitatele Bistrița -Năsăud și Trei Scaune. În toată ,,zona
culturală” se preconiza înființarea a 1.600 de școli primare de stat, iar printr -un ordin
ministerial din 20 martie 1918, Apponyi anunța pe mitropol itul Mangra că până la
sfârșitul lui iunie 1918 aveau să fie sistate ajutoarele de la stat pentru învățătorii
confesionali din 238 de parohii (18 protopopiate) din arhidieceza Sibiului1308.
În aceste împrejurări, potrivit prevederilor ,,Statutu lui Organic”, s -a convocat
Sinodul arhidiecezan din 12 mai 1918, care a votat împotriva măsurilor întreprinse de
guvern1309. Dar în același timp, inspectorii regești i -au convocat pe învățătorii școlilor
confesionale și, sub amenințarea cu înrolarea în armată , înlăturarea din funcții, precum și
altor măsuri disciplinare, i -au silit să ceară ei trecerea la statutul de învățători de stat. Li s –
a promis, totodată, o creștere substanțială a salariilor. Pentru pregatirea lor s -a înființat și
o școală pedagogică mag hiară la Cluj1310.
La 2 august 1918, noul ministru al cultelor și instrucțiunii publice, Zichy Janos,
i-a chemat la Budapesta pe ierarhii români pentru a li se pune în vedere că măsura

1305 Lazăr Triteanu, op. cit. , p. 66 -72 .
1306 Ibidem , p. 76 -79.
1307 Ibidem.
1308 Ibidem , p. 95 -96, 104.
1309 Ibidem , p. 121 -128.
1310 Ibidem , p. 128 -131.

412 guvernului de etatizare a școlilor din ,,zona culturală” se bucura de sprijinul partidelor
parlamentare, al împăratului, precum și al opiniei publice maghiare. La 9 august 1918
mitropolitul Vasile Mangra era înștiințat că se va trece la transpunerea în practică a
masurilor preconizate, care prevedeau de această da tă și exproprierea clădirilor școlare
din teritoriile ,,zonei culturale”1311.
Însă situația de pe toate fronturile indica, din ce în ce mai mult, înfrângerea
armatelor Puterilor Centrale. Drept urmare, la 6 noiembrie 1918, Consistoriul din Sibi u a
primit o telegramă din partea noului ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, Lovaszy
Marton, prin care se anunța: ,,Dispozițiile făcute cu privire la statificarea școalelor de
graniță le revoc, respectiv le scot din vigoare”1312. Astfel a luat sfâr șit ultima tentativă de
înglobare a învățământului confesional românesc din Transilvania în cel de stat.
Care a fost însă soarta școlilor confesionale românești din protopopiatul ortodox
Orăștie în anul școlar 1917 -1918? De la bun început tr ebuie să precizăm că, din cele 28
de comune bisericești, în 23 existau școli confesionale, numărul învățătorilor fiind de 33.
Obligați a frecventa școala erau 3.334 de elevi (2.382 de la 6 -12 ani și 952 de la 13 -15
ani). Au frecventat școala un număr de 1. 502 elevi (1.298 de la 6 -12 ani și 204 de la 13 –
15 ani), adică 45,05%. Școlile dispuneau de săli pentru instrucțiune (37) în cele 24 de
edificii proprii ale comunelor bisericești, grădini școlare (14) și biblioteci parohiale
pentru școală (15). Salariile î nvățătorilor se ridicau la suma de 52.092 coroane, și erau
acoperite de la: comuna bisericească (23.484,16 coroane), fondul școlar eparhial (2.500
de coroane), de la stat (13.979,84 coroane) și din alte izvoare (12.128 de coroane)1313.
Problema cea mai gravă care s -a pus acum era așa -numita ,,zonă culturală”, în
care intra și partea sudică a comitatului Hunedoara cu protopopiatele Hațeg, Hunedoara și
Orăștie. Decizia din 2 august 1917 a ministrului de culte și instrucțiune publică a fost
transmi să și protoprezbiteratului Orăștie, Consistoriul din Sibiu îndrumând parohiile să
nu ia hotărâri singure, și ,,să facă aici raport, așteptând îndrumări noi din partea
forurilor bisericești superioare”1314. Cu ocazia vizitațiunilor canonice din toamna anului
1917, protopopul Vasile Domșa a verificat și starea școlilor confesionale din districtul

1311 Ibidem, p. 140 -143.
1312 Ibidem , p. 153.
1313 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 2 /1918, f. 13 -14.
1314 Lazăr Triteanu, op. cit ., p. 64 -65.

413 Orăștiei, constatând că unele din ele erau închise ori au început prelegerile mai târziu.
Astfel, la 11 septembrie 1917, în Turdaș ,,școla este ocupată cu cucuruz de an tistea
comunală din cereale recuirate, de aceia nici prelegerile nu s -a putut începe până
azi”1315. Școala din satul Mărtinești era nevăruită, iar prelegerile au început cu întârziere,
în 18 septembrie 19171316. La Binținți, deoarece învățătorul Ioan Dan locuia în Pricaz,
cursurile nu începuseră până în momentul vizitei protopopului, în 28 septembrie 19171317.
În Șibot, fiind învățătorul Liviu Șelmărean plecat pe front, școala nu a început iar
,,instrucția nu se face din lipsă de puteri”1318. Școala din Petreni ,,are l ipsă de reparatură
temeinică” , care se va face ,,pe timpul după răsboiu”1319.
Chestiunea statificării învățământului primar din protopopiatul Orăștie a fost
reglementată printr -un nou ordin ministerial, cu data de 20 martie 1918, în care mini strul
Apponyi informa că: ,,ajutorul de stat, de care până acum s -au bucurat școalele
confesionale greco -orientale române din comunele cuprinse în conspectul acludat aci, cu
finea lunei Iunie 1918, îl sistez”1320. La nivelul Transilvaniei, decizia afecta învă țătorii
confesionali din 238 de parohii din arhiepiscopia Sibiului (18 protopopiate). În comitatul
Hunedoara, după protopopiate, comunele bisericești de la care s -a sistat ajutorul de stat,
pe baza consemnării ministeriale, erau următoarele: Orăștie (Balom ir, Beriu, Binținți,
Căstău, Gelmar, Ludești, Mărtinești, Orăștioara de Sus, Romos, Romoșel, Sibișelu Vechi,
Șibot, Vaidei, Vinerea), Hațeg (Bărăști, Livezeni, Nucșoara, Ohaba de sub Piatră, Valea
Sângeorgiu) și Hunedoara (Batiz). Celelalte comune biserice ști, care nu erau amintite în
ordin, ori ,,aparțin altui comitat, ori n -au avut ajutor de stat, ori apoi au fost trecute cu
vederea din partea domnului ministru”1321.
În aceste împrejurări grele, învățătorii confesionali din tractul Orăștiei au
desfășurat mai departe diverse activități, într -o stare de relativă normalitate. Una dintre
acțiunile în care s -au implicat a fost ,,serbarea paserilor și a pomilor” , devenită deja o
tradiție. La școala din Vaidei, serbarea s -a ținut în ziua de 30 martie 1918 și a debutat cu
o cuvântare a învățătorului Nicolae Voina despre ,,însemnătatea arborilor, apoi a

1315 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 2/1917, f. 165.
1316 Ibidem , f. 166.
1317 Ibidem , f. 168.
1318 Ibidem , f. 169.
1319 Ibidem , f. 172.
1320 Lazăr Triteanu, op. cit. , p. 104.
1321 Ibidem , p. 105 -110.

414 păsărilor” . A urmat o excursie la pădure ,,pe lângă cântece” și ,,s-au sădit apoi 5 pomi
în însemnătatea zilei” . La serbare au luat parte învățătorii, pr eoții și mai mulți fruntași
locali1322. Învățătorul Nicolae Haneș din Petreni raporta, că, a ținut serbarea în 12 aprilie
1918 cu 13 elevi, după un program în trei puncte: ,,1. Joc; 2.Vorbire ocazională despre
folosul paserilor și a pomilor; 3. Scoaterea pomi lor sălbatici și sădirea lor în grădina
școlară”1323. O serbare cu aceeași temă s -a organizat și la școala din Șibot, în 14 aprilie
1918, de către parohul Simeon Secărea1324.
Examenele publice de la sfârșitul anului școlar 1917 -1918, la școlile
confesionale din protopopiatul ortodox Orăștie, s -au ținut ,,după uzul anilor
premergători” . Protopopul Vasile Domșa le -a comunicat parohilor ca ,,în ziua
examenului elevii obligați la școală să fie adunați în haine sărbătorești la un loc anumit
la casa paro hială, în acele comune unde nu există școală deloc”1325. Protopopul, în
calitatea sa de inspector școlar tractual, urma să conducă examenele, dar, din motive
medicale, a fost obligat să delege această sarcină unor învățători și preoți din zonele
respective. A stfel, învățătorul Constantin Baicu din Orăștie a fost desemnat să
supravegheze examenele din Căstău și Sibișelu Vechi; învățătorul Ioan Fleșeriu din
Orăștie pe cele din Șibot și Vinerea; învățătorul George Daniil din Căstău a mers la
Orăștioara de Sus, Or ăștioara de Jos, Binținți și Gelmar; parohul Adam Basarab din
Romos a condus examenele din Vaidei și Pișchinți, evaluând ,,din 2 -3 studii în timp de
una oră” pentru a verifica ,,hărnicia învățătoriului”1326. Examenele de la școlile din
Orăștioara de Sus și Ro moșel nu s -au mai ținut, motivul fiind că ,,nu s -au presentat
elevii”1327.
La școala confesională ortodoxă din Orăștie examenele s -au ținut sâmbătă, 8
iunie 1918, de la ora 14 ,,pe rând cu toate clasele” . Duminică, în 9 iunie, după ieșirea din
biserică au urmat ,,gimnastică, cântări și declamări, cetirea clasificărilor, împărțirea
premiilor și încheierea anului școlar 1917 -1918” . Rezultatul examenelor a fost bun în

1322 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 2 /1918, f. 136.
1323 Ibidem , f. 59.
1324 Ibidem , f. 104.
1325 Ibidem , f. 153.
1326 Ibidem, f. 102, 121, 124, 141, 152.
1327 Ibidem, f. 51, 71.

415 toate clasele, corpul învățătoresc fiind apreciat de către protopopul V. Domșa1328. A fost
ultimul an școlar al românilor din ținutul Orăștiei în cadrul monarhiei austro -ungare, care
avea să se destrame în câteva luni și să dispară de pe șcena politică a Europei. În schimb,
școlile românești se pregăteau să intre într -o etapă nouă, după c e au trecut prin situații
deosebit de critice din vara anului 1917 și până la sfârșitul războiului. Actul de la 1
Decembrie 1918 a salvat școlile confesionale românești de o ,,maghiarizare” sigură.
VIII.3. Învățători români condamnați de autoritățile de stat
În urma izbucnirii Primului Război Mondial, at itudinea curajoasă a unor
învățători români în fața autorităților, le -a adus arestarea, judecarea și condamnarea
pentru ,,acțiune contra statului”. La nivelul comitatului Hunedoara, numeroși învățători
români au fost judecați de tribunalul din Deva pentru ,,agitație”, ,,infidelitate față de stat”
sau ,,atitudine nepatriotică”1329.
Printre cei puși sub acuzare de către autoritățile maghiare s -au aflat și câțiva
învățători de la școlile confesionale ortodoxe situate în protopopiatul Orăștiei. Astf el,
învățătorul Ioan Moga din Vinerea a fost condamnat pentru ,,acțiune contra statului” și a
primit o sancțiune din partea comisiei administrative a comitatului Hunedoara, aprobată
de ministerul cultelor și instrucțiunii publice1330. Din 1916, după intrarea României în
război, acuzațiile au devenit tot mai grave. În august 1916, învățătorul Vasile Basarab din
Vaidei a fost acuzat de ,,infidelitate față de statul austro -ungar” , fiind arestat de
jandarmi. A fost transportat la Viena și deținut acolo, fără senti nță judecătorească, până la
sfârșitul războiului. În acest interval de timp, familia i -a rămas ,,fără alte ajutoare de
existență” . Se va reîntoarce acasă doar odată cu evenimentele din preajma zilei de 1
Decembrie 19181331.
Un caz devenit obses iv pentru organele administrative ale comitatului
Hunedoara a fost cel al învățătorului Nicolae Voina din Vaidei. Una din principalele
acuze care i -au fost aduse, așa cum reiese din rechizitoriul procuraturii, a fost că la
examenele de la sfârșitul anului școlar 1914 -1915 desfășurate în prezența părinților, când

1328 Ibidem , dos. 1/1918, f. 77.
1329 Cornel Stoica et alii, Din istoria învățământului , p. 202.
1330 Ibidem.
1331 Tiron Basarab, op. cit. , p. 72.

416 elevii au făcut dovada unor cunoștințe insuficiente de limba maghiară, Nicolae Voina ar
fi afirmat: ,,Să dea Dumnezeu să nu mai fie nevoie de aceasta în viitor”1332.
În anul următor, 1 916, un alt denunț incrimina atitudinea vehementă a
învățătorului din Vaidei, cu prilejul campaniei electorale de desemnare a deputaților în
Congresul Național Bisericesc care urma să aleagă noul mitropolit al Transilvaniei. În
timpul campaniei, autorități le au intervenit brutal și deschis în alegerile de deputați, mai
ales mireni, recrutați dintre funcționarii de stat care nu cunoșteau problemele bisericești
dar făceau jocul autorităților. Vinovăția lui Nicolae Voina a constat în faptul că, la
adunarea țin ută în piața bisericii din satul Vaidei, a luat atitudine față de încălcarea
autonomiei bisericești de către statul maghiar afirmând: ,,Oameni, aveți grijă, asta -i
politica ungurească de amestec în treburile statului și în treburile bisericii. Dar de
politica ungurească în biserică nu avem nevoie” . Imediat, autoritățile au intrat cu forța în
biserică, considerând că ,,prin aceste declarații a agitat pe cei de naționalitate valahă
împotriva ungurilor”1333.
La sfârșitul lunii august 1916, cu ocazi a intrării armatei române în Transilvania,
pretura Orăștie a comunicat locuitorilor din Vaidei ,,că sunt obligați a duce din calea
inamicului tot stocul de animale pe malul drept al Mureșului” . Învățătorul Nicolae Voina
i-a agitat pe săteni ,, și a îndemnat la nesupunere, îndemnând ca animalele să fie duse la
munte și să nu fie trecute peste Mureș”1334.
În urma acestor acuzații de indisciplină, învățătorul Nicolae Voina a devenit
subiectul unor anchete disciplinare în 1917. În timpul cercetărilor , conduse de
primpretorul Berczanyi din Orăștie, învățătorul din Vaidei a fost suspendat din funcție, i
s-a redus salariul cu 1/3 și s -a propus să nu i se mai acorde cele 400 de coroane ajutor de
stat pentru completarea salariului1335.
Având în vedere că împotriva învățătorului procuratura regală din Deva a
deschis acțiune penală, încă din 1916, Nicolae Voina a fost arestat în 1 ianuarie 1918.
Acum i s -au adus și alte învinuiri, în baza dispozițiilor făcute de inspectorul regesc de
școli, cum că s-a eschivat de la îndeplinirea serviciului militar și că ,,împărtășește

1332 Ibidem , p. 225.
1333 Ibidem.
1334 Ibidem.
1335 Ibidem , p. 223 -224.

417 sentimente daco -române” , fapte care îl făceau ,,incompatibil cu calitatea de cetățean al
statului ungar”1336. La procesul judecat de tribunalul din Deva, învățătorul a avut o
atitudine curajoasă, declarând că: ,,Nu va trece un an și vom putea vorbi românește”1337.
Într-adevăr, se apropia ,,ziua învierii neamului românesc” de la 1 Decembrie 1918.
VIII.4. Situația școlii confesionale greco -catolice între 1914 și 1918
Cu puț in timp înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, în 1912, existau în
toată Transilvania 2.655 de școli elementare românești: 1.119 greco -catolice și 1.536
ortodoxe. La nivelul comitatului Hunedoara, grav afectat de efectele legii Apponyi din
1907, nu mărul școlilor poporale românești era, în anul 1912, destul de redus, existând
doar 114 școli: 25 greco -catolice și 89 ortodoxe1338.
Românii de confesiune greco -catolică din protopopiatul Orăștie se aflau sub
jurisdicția episcopiei Lu gojului, care, în acel moment, susținea 72 de școli cu 73 de
învățători1339. Învățământul confesional greco -catolic s -a desfășurat pe o arie mai
restrânsă în ținutul Orăștiei, comunitățile având o populație majoritar ortodoxă. Pe
teritoriul protopopiatului un it al Orăștiei, în parohii, numărul sufletelor a fost așa de mic,
încât credincioșii din puterile lor nu au fost în stare să susțină școli proprii confesionale.
Astfel se explică decizia uniților de a sprijini o școală comună cu ortodocșii, ori de a -și
trimite copiii la școli comunale. Pe tot parcursul Primului Război Mondial, greco -catolicii
din districtul Orăștiei au avut o singură școală, cea din satul Romos, care a funcționat
confruntându -se cu o serie de probleme derivate din cele ale unui conflict.
Anul școlar 1914 -1915 a început în noul context, creat de izbucnirea războiului.
Episcopul Lugojului, Valeriu Traian Frențiu le -a cerut tuturor învățătorilor care nu erau
înrolați ,,să se reîntoarcă la postul lor de cumva sunt pe vacanță” și să vină ,,în ajutor
comitetului de ajutorare local din parohiele unde servesc” . Decizia i -a fost comunicată și
docentelui Ioan Drăgan din Romos, acolo unde funcționa singura școală confesională
unită din districtul Orăștiei1340. În cele 14 comune bisericești a le protopopiatului Orăștie,
existau o școală greco -catolică (Romos), alături de școli de stat (2), comunale (3) și de alt

1336 Viorel Lupu, Dascăli hunedoreni, militanți ai Unirii Transilvaniei cu România, între anii 1916 -1918 , în
,,Sargetia“, XXVIII – XXIX/2, 1999 -2000, p. 388.
1337 Cornel Stoica et alii, Din istori a învățământului , p. 202.
1338 Onisifor Ghibu, Viața și organizația bisericească , p. 162, 165.
1339 Ibidem , p. 77.
1340 SJHAN, FPpGCOrăștie , dos. 2/1914, f. 207.

418 caracter (13). Copii obligați să frecventeze școala erau 579 (de la 6 -12 ani), respectiv 214
(de la 12 -15 ani). Au frecventat școli de alt caracter 376 de copii (329 de la 6 -12 ani și 47
de la 12 -15 ani)1341. La școala greco -catolică din Romos, din 56 de copii obligați a
frecventa școala, au venit la cursuri doar 26, adică 46,42 %. Din acest motiv ,,starea
didactică în anul scolastic 1914/1 915 a fost pe cât se pote de slabă și cu totul
necorespunzătore legilor scolastice” . Pentru a reduce absenteismul școlar, Ordinariatul
din Lugoj atrăgea atenția oficiului protopopesc din Orăștie asupra faptului că: ,,Pruncii
obligați la cercetarea școlei d e tote zilele nu se pot absolva de la frecventare numai în
cazuri anumite prevăzute în menționata lege scolastică”1342.
La 3 august 1914, o circulară trimisă de la Lugoj anunța protopopiatele ca, la
cererea autorităților militare ,,să pună la d ispoziția miliției salele de propunere scolastice
ca spitaluri de reservă, eventual și pentru încuartirare” . În acest context, primăria din
Romos a ales localul școlii unite drept ,,cuartir gendarmilor” , în timp ce sălile școlilor
ortodoxă și evanghelică -lutherană au fost puse ,,la dispoziția spitalelor”1343. O altă
problemă a fost creată de mobilizarea pe front a învățătorului Ioan Drăgan. El a fost
suplinit, începând cu 20 noiembrie 1914, de preotul Ioan Văidean, fără vreo remunerație
din partea bisericii1344.
În aceste împrejurări, școala a funcționat pe mai departe, anul încheindu -se cu
examenul din 15 mai 1915, care s -a ținut înaintea ,,unui public destul de numeros” . La
examen s -au prezentat 31 de elevi din clasele I -V, în clasa a VI -a nefiind înscris nici un
elev deoarece era ,,lipsă de ei la lucrul câmpului” și au fost ,,scuzați de la frecventarea
școalei prin ordinație ministerială” . Date fiind condițiile în care s -a realizat educația
(școala ocupată de jandarmerie și învățătorul mobilizat), elevii au arătat un nivel de
pregătire ,,destul de bun” , mai ales din religie, un merit deosebit avându -l părintele Ioan
Văidean, ca suplinitor al docentelui1345.
Următorul an școlar, 1915 -1916, a debutat în contextul prelungirii războiului.
La nivelul protopopiatului unit Orăștie, școală confesională greco -catolică era doar în
satul Romos. În Cugir era o școală de stat, iar în Turdaș o școală unificată cu cea a

1341 Ibidem , dos. 1/1915, f. 49.
1342 Ibidem, dos. 2/1917, f. 26.
1343 Ibidem , dos. 2/1914, f. 192, 196.
1344 Ibidem, dos. 2/1917, f. 6.
1345 Ibidem, dos. 2/1915, f. 13.

419 ortodocșilor. Școala din Mărtinești se afla în proprietatea comună a bisericilor or todoxă și
greco -catolică, recomandându -se ca cele două confesiuni să impună pe rând învățătorul,
să-l susțină material, urmând ca senatul școlar să fie mixt iar preoții să se îngrijească de
cei ce aparțin religiei lor. Nu existau școli cu caracter confesio nal unit în Balomir, Beriu,
Căstău, Orăștie, Pricaz, Romoșel, Sibișelu Vechi, Șibot și Vaidei. În general, educația
tineretului greco -catolic din acest district nu a fost conformă legilor școlare existente,
deoarece a lipsit ,,un procent însemnat de la ins trucțiunea cotidiană” , iar ,,pe aiurea
pruncii nu cercetează școală de nici un caracter” . Pentru a ridica frecvența școlară,
preoții îi vor îndemna pe copii ,,să umble la școala existentă” ori la cea ,,situată mai
aproape de comuna păstorirei sale concrez ute”1346.
La școala din Romos, cursurile au început în 2 noiembrie 1915 și s -au încheiat
în 2 mai 1916. În locul învățătorului mobilizat, a cărui ,,concediere de la miliție” era
dorită de credincioșii greco -catolici, suplinirea a realizat -o par ohul Ioan Văidean. Acesta,
fiind ,,bolnav și neputincios” , a solicitat protopopului Ioan Ienea să fie ,,dispensat de
această sarcină nemai suportabilă” , însă a rămas pe post, negăsindu -se cine să îi ia
locul1347. Școala a fost frecventată de 30 de copii, însă , cei mai mulți erau ocupați cu
,,lucrul economiei” , astfel că, la 4 mai 1916, examenul s -a ținut cu ,,foarte puțini școlari
și mai mult pro formă” 1348.
Pentru anul școlar 1916 -1917, datele statistice rămân aproape neschimbate la
nivelul prot opopiatului greco -catolic Orăștie. Vor fi însă schimbări în ceea ce privește
școala din Romos. La 30 august 1916, după o lungă și grea suferință, parohul Ioan
Văidean a încetat din viață. Astfel, începerea prelegerilor la școala din Romos era pusă
sub semn ul întrebării, iar parohia era lipsită de preot și de învățător. Cu administrarea
parohiei a fost încredințat preotul Victor Șerban din Mărtinești, iar cu ,,conducerea
interimală” a școlii din Romos a fost desemnată învățătoarea Ana Lupan din Bouțarul de
Sus. Numirea noii învățătoare a fost comunicată inspectorului regesc din Deva și urma să
fie valabilă, doar până în momentul, când Ana Lupan își va reocupa postul din Bouțarul
de Sus1349. Astfel, prezența învățătoarei Ana Lupan la Romos a fost una foarte scu rtă (18

1346 Ibidem , dos. 2/1917, f. 98.
1347 Ibidem , dos. 2/1915, f. 7, 53.
1348 Ibidem , dos. 2/1916, f. 14, 78.
1349 Ibide m, f. 47, 51, 54.

420 noiembrie 1916 -22 ianuarie 1917) și nu a fost remunerată din partea bisericii. Până la
întoarcerea docentelui Ioan Drăgan, suplinirea a fost oferită parohului Victor Șerban, fără
remunerație. El a ținut ,,prelegeri regulate cu elevii” între 22 ianu arie-8 februarie 1917.
De la această dată cursurile au fost ținute de învățătorul Ioan Drăgan care, ca ,,invalid” , a
primit concediu și a revenit acasă, la Romos1350.
În acest an școlar, cursurile s -au desfășurat între 21 noiembrie 1916 -27 mai
1917, din cei 41 de elevi obligați a frecventa școala, participând efectiv 28, adică 68,29%.
La examenul din 27 mai 1917 s -au prezentat 30 de elevi din clasele I -III, cei din clasele
superioare fiind scutiți de la frecventarea școlii prin ordin ministeria l. În prezența
protopopului Ienea și a ,,unui public destul de mare” , întrebările le -a pus învățătorul I.
Drăgan, care, după mai bine de doi ani a revenit la ,,misiunea de dascăl” . Rezultatul
examenului, având în vedere împrejurările prin care a trecut șco ala, a fost ,,îndestulitor” .
Elevii au răspuns mai bine din religie, arătând ,,zelul preotului tânăr V. Șerban, care se
interesează mult de școală”1351.
Starea școlilor confesionale din protopopiatul Orăștiei nu se modifică prea mult
nici în a nul școlar 1917 -1918. În Romos, anul școlar a început la 10 septembrie 1917 și a
durat până la 19 mai 1918, prelegerile fiind ținute de învățătorul Ioan Drăgan1352.
Docentele beneficia de o ,,dotațiune docento -cantorală” în sumă de 2.000 de coroane: 444
de co roane de la comuna bisericească și 1.556 de coroane drept ajutor de stat1353. Pe
parcursul războiului, datorită stării materiale precare, învățătorul din Romos a beneficiat
din partea ministerului cultelor și instrucțiunii publice de sprijin financiar, sub di ferite
forme: ,,ajutor de război” (1.000 de coroane pe perioada 1 ianuarie 1916 – 31 octombrie
1917) și ,,ajutor pentru haine” (500 de coroane în anul 1917)1354.
La nivelul școlii confesionale unite din Romos înregistrăm, în anii 1914 -1918, și
implicarea elevilor în colecte cu ,,scopuri militare” sau ,,scopuri de binefacere”. Astfel,
pentru a ajuta armata, au fost adunate pentru soldați frunze de mure (1914), frunze de tei
și urzici (1915)1355. În sprijinul ,,ostașilor de pe câmpul de luptă” , elevii au organizat în

1350 Ibidem , dos. 2/1917, f. 1, 6 -7.
1351 Ibidem , f. 40 -41, 62.
1352 Ibidem , f. 99; dos. 2 /1918, f. 8.
1353 Ibidem , dos. 2/1917, f. 40.
1354 Ibidem , dos. 2/1916, f. 5, 58; dos. 2/1917, f. 66.
1355 Ibidem , dos. 1/1914, f. 45; dos. 2/1915, f. 58; dos. 1/1915, f. 35.

421 1917 o colectă în bani, adunând suma de 2 coroane1356. Desigur , aceste colecte nu au fost
impresionante, în raport cu alte zone, dar au dat elevilor ocazia de a primi o bună
,,educație a sentimentelor” din partea învățătorului.
Capitolul de față și -a propus să ofere câteva exemple care demonstrează că, anii
1914 -1918 au fost o perioadă în care s -au cerut învinse numeroase greutăți, ca urmare a
stării de conflict, pentru ca învățământul confesional românesc să se desfășoare în
condiții normale în ținutul Orăștiei. În ceea ce privește parohiile aparținătoare celor două
protopopiate cu sediul în Orăștie, cel ortodox și cel greco -catolic, e de remarcat că
românii nu au înființat și nu au susținut în această perioadă numeroase școl i, fapt ce
probează limitele credincioșilor cu privire la situația materială grea în care au ajuns
datorită Primului Război Mondial.

1356 Ibidem , dos. 2/1917, f. 20, 25.

422 IX. CLERICI ȘI MIRENI ROMÂNI DIN SCAUNUL ORĂȘTIEI ÎN LUPTA
PENTRU REALIZAREA ROMÂNIEI MARI

În anul 1930, guvernul României Mari a luat decizia de a acorda ordinul
Ferdinand I ,,tuturor intelectualilor, militarilor și țăranilor care înainte de 1918 și în
decursul revoluției din 1918, s -au distins ș i au câștigat merite deosebite pentru cauza
națională a unirii Ardealului și Banatului cu țara mamă”1357. Solicitat să redacteze un
istoric al evenimentelor din zona pe care a administrat -o la sfârșitul anului 1918 și
începutul anului 1919, fostul pretor al p lășii Orăștie, Petru Damian, nota: ,,E trist, că, în
vălmășia diferitelor curente de azi nu se prea cunosc aceste fapte […] săvârșite în
timpurile cele mai istorice”1358.
Și într -adevăr, despre meritele economice, culturale, politice și milit are ale
românilor din ținutul Orăștiei în timpul Primului Război Mondial s -a scris, totuși, destul
de puțin în ultimele decenii, predominând articolele mai degrabă ,,festive”, cu aprecieri
generale mai ales despre perioada de până la Unirea din 1918, evitâ ndu-se anumite
aspecte și poziții contradictorii. Oamenii din ținutul Orăștiei și faptele lor au rămas, în
consecință, puțin cunoscute marelui public. În cele ce urmează ne propunem să
introducem în circuitul științific câteva noi date și considerații cu p rivire la clericii și
mirenii români din ținutul Orăștiei în timpul Primului Război Mondial și participarea lor
la Unirea Transilvaniei cu România. Realizarea unei atari cercetări, ne poate oferi un bun
punct de plecare în vederea înțelegerii mai apropiate de realitatea istorică a evoluțiilor din
această parte a Transilvaniei la începutul secolului al XX -lea.
Sintetizând evenimentele care s -au desfășurat în anii primei conflagrații
mondiale, reliefând totodată contribuția elitei intelectual e (laice și ecleziastice) și a ,,celor
mici” la făurirea României Mari, am încercat să surprindem derularea acestor întâmplări
în viața comunităților românești din ținutul Orăștiei. Pe baza materialului documentar
conservat, au fost examinate critic princi palele probleme politice, culturale, militare și
economice ale românilor din zona Orăștiei în timpul Primului Război Mondial: activitatea
despărțământului Orăștie al ASTRA, rolul presei românești la realizarea unității
naționale, situația satelor românești în anii războiului, comportamentul soldaților români,

1357 SJHAN, Fond Prefectura Județului Hunedoara (în continu are FPJHunedoara), dos. 101/1931, f. 12.
1358 Ibidem , f. 97.

423 sfârșitul războiului și, în încheiere, pregătirea și desfășurarea Marii Adunări de la 1
Decembrie 1918. În acest demers științific, am fost îndrumați de convingerea unei
necesare ,,restituiri” a situaț iei din ținutul Orăștiei în anii Primului Război Mondial,
contribuind astfel atât la redimensionarea unei zone, cât și a unei epoci.
IX.1. ,,Frontul de acasă”
Cu puțin timp înainte de a izbucni Primul Război Mondial, viața românilor din
orașul Orăștie era ,,pornită spre o dezvoltare din cele mai sănătoase și promițătoare” . În
ceea ce privește comunitățile rurale din zona Orăștiei, exista ,,un puternic, bogat și
inteligent jur curat românesc, cu preoți și învățători harnici” , astfel că românii s -au
,,întărit” în plan economic și cultural și au luat parte la activitatea politică din
Transilvania1359.
Războiul, care a izbucnit în 1914, a adus pentru comunitățile rurale românești o
serie de probleme care au atras după ele un șir nesfârșit de critici, mai ales începând cu
anul 1915: recrutări, cheltuieli de război, împrumuturi de război, colecte, rechiziții1360.
Recru tările au adus cu sine, implicit, plecarea bărbaților pe front, fapt care s -a repercutat
negativ asupra familiilor rămase acasă, chiar dacă se aflau în spatele ,,marelui măcel”. În
agricultură, lipsa brațelor de muncă a generat serioase dificultăți autorit ăților, deoarece o
producție scăzută ar fi diminuat resursele de alimente și cereale ce urmau să fie
rechiziționate pentru armată. În consecință s -au luat măsuri, pe diverse filiere, pentru ca
pământul să fie lucrat cu femeile, copiii și cei demobilizați c u invalidități, chiar și în
zilele de sărbătoare. De asemenea, plecând de la aceeași motivație, atât oficialitățile, cât
și clerul făceau apel la economisirea cerealelor în consumul gospodăresc, dar și a
combustibilului lemnos1361. În ținutul Orăștiei, necomb atanții au fost chemați ,,în
serviciul activ de arme la gloate” , munca lor urmând a fi întrebuințată în zona frontului
la amenajările genistice (tranșee, adăposturi, fortificații, baraje din sârmă ghimpată) și
asanarea câmpului de luptă de materialele de r ăzboi dezafectate. Numai în luna august a

1359 Viața românească în Orăști e, în ,,Cosînzeana”, Anul III, nr. 35 -36, 14 septembrie 1913, p. 506.
1360 Eugenia Bârlea, op. cit. , p. 97 -117.
1361 SJHAN, FPpOOrăștie, dos. 1/1915, f. 1, 10, 12, 14, 16.

424 anului 1914, la puțin timp după debutul războiului, au fost constituite 3 batalioane de
,,arbeiteri” (muncitori) însumând circa 750 de oameni, și lucrurile nu s -au oprit aici1362.
De asemenea, pentru s usținerea efortului de război, statul austro -ungar a recurs
la rechiziții de alimente și animale necesare armatei. Un ordin al autorităților din data de
3 decembrie 1916, înștiința locuitorii din orașul Orăștie că fiecare este dator a anunța
,,făina, mazer ea, unsorea, zaharul, cafa și crumpilele care le are”1363. În 1917,
învățătorii de la școala confesională ortodoxă din Orăștie au luat parte în luna mai, timp
de 8-10 zile, la ,,recuirat de bucate” , motiv pentru care examenele de sfârșit de an școlar
au fost amânate1364. Au fost și cazuri în care ordinele autorităților au fost contestate.
Astfel, parohul greco -catolic Ioan Ciumaș din Beriu îi scria, la 9 octombrie 1917,
protopopului Ioan I. Ienea că nu poate participa la ,,înfăptuirea recuirării bucatelor în
comu na Sereca” deoarece găsește ,,această încredințare incompatibilă cu preoția”1365.
Rechizițiile au continuat, dar în primăvara lui 1918 se ajunsese la situația în care
eforturile autorităților militare nu au dat rezultate din cauza sărăciei țăranilor. Însuși
vicecomitele Hunedoarei era nevoit să recunoască, în martie 1918, că ,,pe teritoriul
comitatului nu mai există nici o rezervă, nici un plus care să se poată rechiziționa”1366.
În timpul războiului, acolo unde au existat spitale pentru răniți, protopopii au
fost direct răspunzători de îngrijirea sufletească a soldaților români și de procurarea
cărților de rugăciuni. Este și cazul protopopilor din Orăștie, Vasile Domșa (ortodox) și
Ioan I. Ienea (greco -catolic), care au fost preoți confesori ai s oldaților din Spitalul militar
de rezervă din Orăștie (K.u.k. Reservespital in Szaszvaros) . Soldații români din acest
spital, cunoscut în rândul populației drept ,,lazaretul german”, au fost îngrijiți de dr.
Cornel David, mobilizat cu grad de căpitan, care i-a tratat ,,cu dăruire de sine atât pe
răniți, cât și pe cei contaminați de exantematic” . Prezența acestor ostași la Orăștie a

1362 Dorin Petresc, Ioan Lăzăresc, Istoria regimentului cezar și regesc nr. 64 Orăștie (1860 -1918), Deva,
2004, p. 192.
1363 SJHAN, Fond Primăria orașului Orăștie (în continuare FPrOOrăștie), dos. 1/1916 (nenumerotat),
Ordinul nr. 5916 din 3 decembrie 1916.
1364 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 1/1917, f. 29.
1365 SJHAN, FPpGCOrăștie , dos. 3/1917, f. 113.
1366 Apud Ion Frățilă, Prefectura județului Hunedoara , p. 254.

425 provocat ,,o mare animație printre românii din oraș și satele învecinate” , care au inițiat
colecte în bani, alimente și obiecte de îmbrăcăminte pentru soldații aflați în suferință1367.
Perioada tulbure a războiului a împiedecat într -o bună măsură activitatea
culturală, fără însă a o șterge cu totul. Astfel, în 1914, tenorul Ionel Rădulescu, dirijorul
corului ,,Reuniu nii române de cântări” din Orăștie, a fost arestat la scurt timp după
producerea atentatului de la Sarajevo1368. Începând din vara anului 1914, activitatea
despărțământului Orăștie al Astrei, la fel ca și a celorlalte despărțăminte din Transilvania
a fost împ iedecată de starea de război. La debutul conflictului mondial, despărțământul
Orăștie avea 73 de comune, 4 agenturi, 4 biblioteci și o avere de 294 de coroane și 24 de
fileri1369. Datorită stării de război, membrii despărțământului ,,nu au putut să mai facă
propagandă culturală și economică în comune, nici să -și țină măcar adunarea
cercuală”1370. Numărul membrilor în anul 1914 era de 68 (fondatori – 10, pe viață – 32,
ordinari – 16, ajutători – 10) și a rămas constant pe parcursul desfășurării Primului Război
Mon dial1371. În acest context, trebuie menționate și două contribuții importante ale
orăștienilor la bunul mers al Astrei. Astfel, în 1916, Nicolae Opincariu, proprietar în
Orăștie, a donat Asociațiunii suma de 5.000 de coroane pentru crearea unei fundații spre
,,ajutorarea elevilor de la meserii”1372. La inițiativa Astrei de a retipări cărți de rugăciuni
pentru soldați, în 1917, printre ,,generoșii dăruitori” ai sumei de 2.573 de coroane îi
găsim și pe dr. Ioan Mihu din Vinerea (100 de coroane) și banca ,,Ardeleana ” din Orăștie
(300 de coroane)1373. ,,Harnicul despărțământ Orăștie” își va relua activitatea abia la 23
octombrie 1920, într -un context nou, creat de realizarea Unirii din 19181374.
Izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, a adus schimbări m ajore în viața
presei românești din Orăștie. După cum arăta însuși preotul -ziarist Ioan Moța, începând
conflictul ,,acum și rostul și fața foilor se schimbă cu totul”1375. În noul context, creat de
situația politică, cenzură și starea de război, autoritățile nu au mai permis existența

1367 SJHAN, Fond Dr. Victor I. Șuiaga (în continuare FDrȘuiaga), neprelucrat, Scrisoarea trimisă de dr.
Zeno Draia din Bu curești la 22 iunie 1975.
1368 Arestarea d -lui Rădulescu pentru omorul din Sarajevo , în ,,Libertatea”, Anul XIII, 1914, nr. 27, p. 5.
1369 Vezi în ,,Transilvania” , Anul XLVI, 1 Decembrie 1915, Nr. 7 -12, p. 133 -134.
1370 Ibidem , p. 101.
1371 Lista membrilor în Ibidem , p. 209.
1372 Vezi în ,,Transilvania” , Anul L, 1 Decembrie 1919, Nr. 1 -12, p. 18, 27.
1373 Idem, Anul XLIX, 1 Decembrie 1918, Nr. 1 -12, p. 4.
1374 Idem , Anul LI, Decembrie 1920, Nr. 12, p. 998.
1375 Apud Gabriel Valeriu Basa, op. cit. , p. 107.

426 anumitor publicații cu orientare politică românească. Este și cazul ziarului ,,Libertatea”
din Orăștie, editat de preotul Ioan Moța, care și -a întrerupt apariția în anul 1915, în urma
trecerii acestuia în România. Împreună cu sup limentul ,,Foaia Interesantă”, ziarul
,,Libertatea” a apărut la București în 1915 -1916, iar în 1917 (timp de două luni) la
Cleveland (S.U.A.)1376. Dispariția gazetei era un lucru trist, fiind puternic resimțită lipsa
valoroaselor publicații editate la Orăștie . În locul ,,Libertății” au continuat să apară în
Orăștie diferite calendare (,,Calendarul Național al Foii Interesante” și ,,Calendarul
Interesant”)1377 și publicații cu profil științific (,,Paradoxe” și ,,Convorbiri științifice”)1378
sau literar (,,Cosînzeana” )1379. Izbucnirea Primului Război Mondial, moartea regelui
Carol I, alegerea noului rege, situația existentă pe câmpurile de luptă, poziția României
față de situația din Transilvania, corespondențe de pe front au fost doar câteva dintre
temele publicațiilor d in Orăștie din acei ani. În acest fel, cu toate că nu au fost angajate
politic, publicațiile au avut un rol important în educarea românilor din zona Orăștiei în
vederea realizării unității naționale.
Războiul a afectat, în aceeași măsură, co munitățile rurale și urbane, dar și elitele
laice și ecleziastice locale românești. Pentru ținutul Orăștiei, semnificative ni se par
cazurile a trei reprezentanți de seamă ai românilor: avocații Ioan Mihu și Aurel Vlad,
alături de preotul Ioan Moța.
În viața politică a românilor din Transilvania, dr. Ioan Mihu a avut un rol
deosebit în perioada anilor 1910 și 1913 -1914, când a tratat cu Tisza Istvan modalitățile
unei ,,împăcări” româno -maghiare. Izbucnirea războiului mondial l -a găsit la Vinerea, în
satul natal, preocupat cu ,,grija câmpului, administrarea proprietăților sale mari și
feluritele rechiziții vexatorii”1380. În aceste împrejurări grele, Vasile Goldiș a găsit prilej
a-i scrie următoarele în 4 decembrie 1915: ,,Ce mai faci? Te -ai retras cu desăvârșire în
Tusculanu Tău din Vinerea. Sper ca războiul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se
termine cu bine pentru noi și atunci cred că Te vom avea și pe Tine în fruntea
muncitorilor pentru binele obștesc”1381.

1376 Ibidem , p. 108 -114, 18 3-185.
1377 Ibidem , p. 225 -227, 231 -234.
1378 Ibidem, p. 153 -159.
1379 Ibidem , p. 198 -203.
1380 Ioan Mihu, op. cit. , p. XXXVII.
1381 Apud Ibidem.

427 După retragerea armatelor române din preajma Sibiului, Ioan Mihu a acceptat
să fie președintele consiliului de administrație al băncii ,,Albina”, pe care din 1917 a
condus -o ,,cu multă înțelepciune și deosebit calm” , arătându -și ,,priceperea sa în materie
economică și de organizare bancară […] în timpurile acestea de criză”1382. La sfârșitul
anului 1917, Mihu a asistat ,,cu inima însângerată” la încercarea guvernului de a
desființa școlile confesionale românești. Îngrijorat, el a redactat o moțiune în chestiunea
,,zonei culturale” în care ,,cere a se renunța la aceste intenții ale guvernului”1383. Spre
sfârșitul războiului, cu toate că a rămas tot ,,solitarul de la Vinerea”, Ioan Mihu și -a expus
dorința, scriind la 5 noiembrie 1918: ,,Orice suflare românească înțelegătoare trebuie să
fie cu trup și suflet pentru unirea tuturor românilor într -un stat unitar”1384. Astfel, el s -a
înscris între precursorii care au pregătit ,,izbânda neamului”, adică ziua de 1 Decembrie
1918.
Un alt reprezentant al elitei locale românești din ținutul Orăștiei a fost preotul
ortodox Ioan Moța. Refugiat în București, din decembrie 1914, Moța s -a integrat repede
în cercurile naționaliștilor ardeleni emigrați, care în cea mai mare parte a lor au fost
colaboratori de bază ai ziarelor românești din Transilvania: O. Goga, O. Ghibu, S. Bocu,
V. Stoica, V. Braniște, I. Agârbiceanu, O. Tăslăuanu ș.a. Aceștia și -au concentrat întreaga
lor forță spre determinarea intrării României în război, împotriva Aus tro-Ungariei. Pentru
aceasta le -au stat la dispoziție paginile ziarelor din București sau Iași, găsind sprijin la
oameni politici și de cultură animați de aceleași sentimente. Conduși de acest principiu
imperativ al momentului, ardelenii refugiați au scris zilnic, începând cu 15 iunie 1915,
pagina întâi din ziarul ,,Epoca”, condus de N. Filipescu, cu titlul ,,Ardealul vorbește”.
Printre semnatarii articolelor apărute la această rubrică s -a aflat și preotul Ioan Moța din
Orăștie1385. Activitatea refugiaților di n Ardeal a continuat prin participarea lor la
organizarea întrunirilor și manifestațiilor publice inițiate de ,,Liga pentru unitatea politică
a tuturor românilor”, ,,Acțiunea națională” și ,,Federația unionistă”. Prin Ioan Moța de la
Orăștie, V. Lucaciu, O . Goga, A. Imbroane ei au luat cuvântul alături de T. Ionescu, N.
Filipescu, N. Iorga, N. Titulescu la marile întruniri din anii neutralității. Au rămas

1382 Ibidem , p. XXXVIII.
1383 Ibidem , p. 470 -472.
1384 Ibidem , p. XLI.
1385 Ștefan Meteș , Emigrări românești , p. 295.

428 memorabile manifestațiile de la București, Iași, Ploiești, Brăila, Galați din 1915 -1916, la
care orator ii au făcut o analiză a situației din monarhia austro -ungară1386. Acțiunile
preotului Moța au determinat autoritățile din Transilvania să îl acuze de ,,atitudine lipsită
de patriotism” și să îl includă între acei ,,indivizi aparținând intelectualității române din
țară care, în loc să se achite de îndatoririle lor de aici, fug în România și participă acolo
la mișcări politice îndreptate împotriva noastră”1387. Transplantate din Transilvania ca
un protest împotriva cenzurii guvernului de la Budapesta, reapar la Buc urești, la 29
septembrie 1915, și vechile periodice de la Orăștie – ,,Libertatea” (numită acum
,,Libertatea din Ardeal”) și ,,Foaia Interesantă” – redactate de Ioan Moța și Sebastian
Bornemisa. Cele două ziare au apărut până în 4 august 1916, cu câteva zil e înainte de
intrarea în război a României. Gazeta a militat, la fel ca celelalte, pentru intrarea în război
împotriva Puterilor Centrale, subliniind că numai în acest fel se poate împlini idealul
sfânt al unității naționale1388.
Odată cu intr area României în război, Ioan Moța a făcut parte din rândurile
armatei române, cu gradul de sublocotenent, în calitate de translator pe lângă
Comandamentul teritoriului ocupat, după trecerea trupelor românești peste Carpați. La
retragerea armatei române în Moldova, printre numeroșii refugiați ardeleni s -a aflat și
Moța, împreună cu familia sa1389. În 1917, Ioan Moța a făcut parte din delegația trimisă în
S.U.A. (prin Siberia și Japonia) – alături de Vasile Lucaciu și Vasile Stoica – spre a face
cunoscute reven dicările românești guvernului american, precum și intenția de a înființa o
unitate de voluntari recrutați dintre românii stabiliți în S.U.A., dar care nu deveniseră încă
cetățeni americani. Veștile sosite din țară l -au îngrijorat însă pe părintele Moța, a cărui
familie se afla la Iași. El a revenit acasă și, în 1918, a primit redactarea ziarului ,,Cuvânt
Moldovenesc” din Chișinău, activând pentru unirea Basarabiei cu România. Preotul Ioan
Moța a părăsit această foaie în decembrie 1918, pentru a se întoarce în Transilvania, la
Orăștie, după 4 ani de exil, plini de încercări de tot felul1390.
Principalul exponent al elitei laice din zona Orăștiei a rămas, și pe parcursul
Primului Război Mondial, dr. Aurel Vlad. La scurtă vreme după incidentele leg ate de

1386 Vasile Netea, Spre unitatea statală a poporului român , București, 1979, p. 516.
1387 *** 1918 la români. Documente externe , Vol. II, București, 1989, p. 870.
1388 Valentin Orga, Moța: pagini de viață , p. 137.
1389 Ibidem, p. 137 -138.
1390 Ibidem, p. 138 -142.

429 întrunirea Partidului Național Român de la Alba Iulia ( mai 1914)1391 a izbucnit războiul,
ce avea să aducă o schimbare radicală în viața provinciei. În aceste condiții, Comitetul
executiv al Partidului Național a hotărât suspendarea activității pe ti mpul conflagrației
mondiale. Aurel Vlad s -a retras pe durata războiului la ferma sa din satul Bobâlna,
statutul său fiind de ,,mobilizat pentru lucru” , fiind inapt pentru serviciul militar. Pentru a
se confirma acest statut a intervenit și primarul sas al Orăștiei, care considera că prin
popularitatea și autoritatea sa morală Aurel Vlad, era ,,un element de stabilitate într -o
zonă cu populație majoritar românească”1392.
Moartea regelui Carol I, survenită la 27 septembrie 1914, a adus la
înmor mântarea acestuia și o importantă delegație de oameni politici transilvăneni. Pe
lângă O. Goga și V. Lucaciu, care se refugiaseră la București mai dinainte, au trecut
Carpații, A. Vlad, Al. Vaida -Voevod, Șt. Cicio -Pop, T. Mihali, V. Goldiș, V. Nițescu, V.
Hosu și alții. Toți aceștia, pe lângă participarea la funeraliile regelui, au luat contact cu
principalii reprezentanți ai guvernului și opoziției1393. Într -o audiență la Ion I. C.
Brătianu, Vlad și Vaida -Voevod i -au cerut ca România să nu accepte eventualele cedări
teritoriale restrânse pe care Austro -Ungaria le oferea în schimbul renunțării la
neutralitate: ,,Ori ne luați pe toți, ori nici unul […] altfel pierim cu toții” , consemna
Alexandru Marghiloman declarațiile lor din timpul convorbilor1394.
Un raport al autorităților ungare referitor la starea de spirit a populației
românești din Transilvania, în anul 1915, îl menționa pe Aurel Vlad, alături de Ioan
Mihu, Ștefan Cicio -Pop, Iuliu Maniu și Teodor Mihali, între acei ,,indivizi pe care și
poporul îi cunoaște drept conducători” pentru că ,,se încred cel mai mult în cuvintele
acestora” . Acești conducători erau suspectați că îi instigă pe români la acțiuni împotriva
monarhiei austro -ungare și că se pregătesc pentru un eventual război între Român ia și
Austro -Ungaria, bazându -se pe sprijinul Rusiei1395.

1391 Detalii în Alexandru Vaida -Voevod, Memorii , Vol. IV, Cluj -Napoca, 1998, p. 103 -104.
1392 Apud Valentin Orga, Aurel Vlad , p. 245.
1393 Vasile Netea, Spre unitatea statală , p. 507 -508.
1394 Apud Liviu Maior, Alexandru Vaida -Voevod între Belvedere și Versailles (însemnări, memorii,
scrisori), Cluj-Napoca, 1993, p. 73.
1395 Ion Frățilă et alii, op. cit. , p. 341 -342.

430 În vara anului 1916, A. Vlad, în calitatea sa de deputat sinodal, a fost unul
dintre liderii opoziției față de alegerea ca mitropolit ortodox a lui Vasile Mangra1396.
După intrarea Româ niei în război de partea Antantei, Aurel Vlad s -a numărat printre
oamenii politici români și înalții prelați care au refuzat să semneze acele declarații de
fidelitate cerute de Tisza Istvan1397. Retragerea armatei române din Transilvania a abătut
asupra român ilor de aici noi măsuri represive, între acestea numărându -se înființarea așa
numitei ,,zone culturale”. La începutul lunii mai 1918, în Sinodul arhidiecezan din Sibiu,
Aurel Vlad a ținut un discurs în problema prezenței în sală a comisarului guvernamental .
A fost însă întrerupt de comisar, care a chemat jandarmii și a suspendat ședința, încălcând
grav autonomia bisericească1398. Firesc, problema nu s -a încheiat aici, dar și -a găsit o
rezolvare o dată cu evenimentele de la finele anului 1918. Atitudinile lui A. Vlad au
coagulat în jurul său o puternică opoziție față de politica autorităților, care s -a impus în
cele din urmă, reușind să contribuie la realizarea unității naționale.
IX.2. Pe fronturile din Europa
La începutul verii anului 1914, cercurile conducătoare ale monarhiei austro –
ungare au ales ,,soluția violentă” pentru a rezolva situația care devenise intolerabilă în
Balcani. Numai că, în final, răsplata violențe i a însemnat sfârșitul Habsburgilor1399.
Începutul Primului Război Mondial și mobilizarea din 1914 a însemnat un moment
crucial pentru românii din armata austro -ungară. Din Transilvania, în intervalul 1 august
1914 -1 noiembrie 1918, au fost mobilizați în cadr ul armatei austro -ungare 926.500 de
bărbați, ceea ce reprezenta circa 16,5% din toată populația provinciei. Din punct de
vedere militar, cei aproape un milion de soldați și ofițeri, la care se mai adăugau așa –
numiții glotași, au fost încadrați în 624 de ba talioane din K.u.k., iar în armata de honvezi,
în 288 de batalioane. Regimentele, aproape în exclusivitate, au fost trimise în prima linie.
O proporție covârșitoare au făcut parte din infanterie, la cavalerie și artilerie fiind un
număr mai redus1400.

1396 Valentin Orga , Aurel Vlad , p. 250 -252.
1397 Ibidem , p. 249.
1398 Ion I. Lapedatu, Memorii , p. 204 -205.
1399 Vezi pe larg A.J.P. Taylor, Monarhia habsburgică 1809 -1918. O istorie a Imper iului austriac și a
Austro -Ungarie i, București, 2000, p. 199 -214.
1400 Liviu Maior, Românii în armata habsburgică. Soldați și ofițeri uitați , București, 2004, p. 178.

431 La 19 august 1914, ,,Monitorul oficial” a publicat ordinul monarhului prin care
conform constituției, conducerea militară era autorizată ,,a duce în război honvezimea și
gloatele, chiar și peste granița țării, după trebuință”1401. Încă din primele mom ente de
după decretarea mobilizării, atât conducerea Partidului Național Român cât și liderii celor
două biserici românești le -au cerut românilor să rămână loiali împăratului și să se înroleze
în număr cât mai mare. Foarte mulți români au dat curs acestui îndemn, mai ales că din
experiența altor conflicte în care monarhia mai fusese implicată sperau că războiul nu va
dura mai mult de câteva luni1402.
În această atmosferă s -au îndreptat spre centrele de mobilizare zeci de mii de
români din sat ele și orașele Transilvaniei. La nivelul comitatului Hunedoara, au luat parte
la mișcările impuse de război un număr de 43.450 de bărbați, după cum urmează: a) la
partea activă, ca soldați pe front – 39.840 ; b) la partea sedentară, pentru servicii auxilia re
sau mobilizați pe loc – 3.306 ; c) pentru a fi arestați sau internați – 264 ; d) au fost
refugiați – 40 1403. Între unitățile luptătoare ale sistemului militar imperial se număra și
Regimentul cezar și regesc nr. 64 Orăștie. Cu ocazia plecării pe front a p rimului eșalon de
soldați ai regimentului 64 infanterie, în ziua de 2 august 1914, pregătirile fiind terminate
,,în curtea unității a avut loc o slujbă religioasă după care a luat cuvântul protopopul V.
Domșa. A urmat depunerea jurământului și cuvântul com andantului garnizoanei. În
frunte cu drapelul unității și fanfara militară în acordurile marșului Prinz Eugen și a
unor cântece românești, coloana s -a îndreptat spre gară” . Aici în prezența unei mulțimi
de peste 5.000 de locuitori a avut loc momentul solem n al despărțirii. ,,Aceștia au plecat –
nota ziarul Românul – dar de atunci alte mii sunt în loc. Totul merge în ordine
exemplară”1404.
La sfârșitul lunii septembrie 1914, protopopiatul ortodox Orăștie raporta
autorității arhidiecezane de la S ibiu o situație (incompletă) care atesta plecarea pe front a
1.235 de români de confesiune ortodoxă, aparținând unui număr de 18 parohii de pe raza
sa de competență: Șibot (65 de persoane), Balomir (67), Căstău (68), Sibișelu Vechi (53),
Pișchinți (69), Ro moșel (85), Romos (86), Gelmar (31), Beriu (52), Binținți (62), Petreni

1401 Apud Vasile Dudaș, Voluntarii Marii Uniri , Timișoara, 1996, p. 45.
1402 Liviu Maior, Românii în armata , p. 172.
1403 Teodor V. Păcățian, Jertfele românilor din Ardeal, Banat, Crișana, Sătmar și Maramurăș, aduse în
răsboiul mondial din anii 1914 -1918 , în ,,Transilvania”, Anul LIV, Ianuarie Februarie 1923, Nr. 1 -2, p. 51.
1404 Apud Vasile Dudaș, op. cit ., p. 46.

432 (37), Sereca (22), Ludești și Costești (108), Dâncu Mare (80), Vaidei (158), Dâncu Mic
(42), Mărtinești și Turmaș (36), Orăștie (114)1405. Majoritatea celor mobilizați o formau
țăranii, d ar găsim și intelectuali care participă la conflict în calitate de ofițeri în rezervă.
Așa este cazul avocaților din Orăștie: dr. Augustin Deac, dr. Enea Papiu, dr. Romulus
Papp, dr. Romulus Boca și dr. Victor Popu1406.
Referindu -ne la teatrele de luptă din Europa, trebuie subliniat faptul că
regimentul 64 infanterie din Orăștie a participat la operațiunile militare din Serbia, Rusia,
Italia și Franța1407. Fiind un regiment românesc, e firesc să ne punem întrebarea care a
fost comportarea militaril or români în perioada 1914 -1918? Constatăm astfel că, după
intrarea României în războiul mondial în august 1916, s -a produs o adâncire a crizei
loialității soldaților români din armata austro -ungară. Evenimentele de pe front au dus la
creșterea numărului d ezertorilor, pentru situația regimentului 64 fiind semnificativ cazul
,,grupului Branga”, care în noaptea de 13/14 noiembrie 1916, au dezertat la ruși1408.
În purtarea acțiunilor de luptă pe fronturile Marelui Război, alături de armata
Vechiul ui Regat, un rol însemnat l -au jucat corpurile de voluntari ardeleni și bucovineni
constituite în Rusia, Siberia, Italia, Franța, Praga și S.U.A.1409. Documentele ne certifică
prezența românilor din ținutul Orăștiei în rândurile voluntarilor și legionarilor d in
armatele română, italiană și franceză. Astfel, din Șibot au fost 8 voluntari în armata
română și 7 legionari în Italia. Din Balomir au fost 4 voluntari în armata română, 1
legionar în Franța și 8 legionari în Italia. Pentru Binținți sunt consemnați 7 vo luntari în
armata română. Tot ca voluntari în armata română sunt menționate alte 88 de persoane
din : Cugir (1), Vinerea (21), Vaidei (2), Pișchinți (1), Romos (8), Căstău (8), Sibișelu
Vechi (8), Măgureni (2), Beriu (8), Sereca (4), Orăștioara de Jos (2), Orăștioara de Sus
(7), Ludești (1), Costești (2), Dâncu Mare (3), Dâncu Mic (2), Ocolișu Mic (3), Mărtinești
(1), Pricaz (2) și Turdaș (2). În legiunea din Italia sunt consemnate alte 46 de persoane
din zona Orăștiei, după cum urmează: Cugir (11), Romos ( 8), Orăștioara de Jos (3),

1405 SJHAN, FPpOOrăștie , dos. 3/1914, f. 1 -38.
1406 Victor I. Șuiaga, Juriști hunedoreni, precursori și luptători pentru libertatea și unirea Transilvaniei
(1848 -1918) , Deva, 2007, p. 80.
1407 Dorin Petresc, op.cit ., p. 163 -182, 192 -198.
1408 Vasile Dudaș, op.cit., p. 73 -74.
1409 Pe larg în Ibidem , p. 85 -113, 118 -142, 147 -174, 180 -196.

433 Bucium (4), Orăștioara de Sus (6), Ludești (4), Costești (2), Grădiște (1), Dâncu Mare
(7), Mărtinești (2), Pricaz (4) și Turdaș (4)1410.
În anii Marelui Război, monarhia austro -ungară a smuls aproximativ 40.000 de
soldați români de la vatra căminelor lor din comitatul Hunedoara, trimițându -i pe front.
Tragicul bilanț ne arată că dintre hunedoreni, 6.561 nu s -au mai întors acasă, 3.840 fiind
morți pe câmpul de luptă și 2.721 dați dispăruți; 1.011 au decedat în temnițe sau în urma
bolilor dobândite pe front. S -au întors la vetrele lor 1.867 invalizi de război și 3.304
răniți. Au rămas 3.340 văduve și 5.887 orfani de război1411. Din această perspectivă,
comitatul Hunedoara s -a situat pe un nefericit loc III în Transilvania, după Bihor și Caraș –
Severin.
În lipsa unei statistici complete referitoare la numărul celor decedați din cauza
războiului, provenind din zona Orăștiei, am putut culege câteva informații privitoare la
cazuri particulare. Știm astfel că din satul Vaidei au murit 42 de persoane1412, din Turdaș
181413, 25 din Șibot1414 iar din Mărtinești 12 persoane1415. Firește, pierderile românilor din
ținutul Orăștiei s -au adăugat jertfelor în ,,sânge și avere” pe care românii din Transilvania
le-au adus în Primul Răzb oi Mondial din anii 1914 -1918.
IX.3. Activitatea consiliilor și gărzilor naționale române
În toamna anului 1918, Primul Război Mondial, declanșat cu patru ani în urmă
și în care a fost angrenată și România ( 1916 -1918), se apropia de sfârșit. Rând pe rând,
Puterile Centrale capitulau sub loviturile militare ale Antantei și ale mișcărilor naționale
ale popoarelor asuprite, care -și afirmau dreptul la autodeterminare. Văzându -se în situația
de a nu mai putea cont inua războiul, prăbușirea devenind iminentă, împăratul Carol al IV –
lea al Austriei a făcut o ultimă încercare de salvare a imperiului, căutând să ofere
popoarelor un sistem de autoguvernare federativă. Astfel, la 3 octombrie 1918, a adresat
un ,,Manifest c ătre popoarele mele credincioase”, în care se prevedea organizarea Austro –
Ungariei într -o federație de 6 state, Transilvania urmând să rămână și pe mai departe în

1410 SJHAN, FPJHunedoara , dos. 101/1931, f. 23 -25, 40 -41.
1411 Teodor V.Păcățian, Jertfele românilor , p. 51.
1412 Tiron Basarab, op. cit. , p. 62.
1413 Andrei Alupi , Satul Turdaș, județul Hune doara – schiță monografic ă, lucrare dactilografiată, 1985, p.
43.
1414 Ion Mițariu, op. cit. , p. 61.
1415 Petru Baciu, Delorenii , p. 18.

434 componența Ungariei. Acest manifest n -a mai convins însă pe nimeni, popoarele
imperiului proc lamându -se state independente1416.
Printre cei dintâi care și -au afirmat categoric și în mod oficial hotărârea de a
dispune singuri de soarta lor s -au numărat românii. În septembrie -octombrie 1918, s -au
pus bazele colaborării între Comitetul e xecutiv al Partidului Național Român și
conducătorii social -democrați, în vederea constituirii unui Consiliu Național Român1417.
Comitetul executiv al P.N.R. s -a întrunit la 12 octombrie 1918 la Oradea, unde s -a
adoptat o ,,Declarație”, redactată de Vasile Go ldiș, care a fost prezentată în Parlamentul
de la Budapesta, în 18 octombrie, de deputatul român Al. Vaida -Voevod. Declarația
proclama independența națiunii române subjugată de monarhia austro -ungară, marcând
integrarea mișcării de eliberare a românilor în faza sa decisivă. Se regăsea aici esența
declarației în 14 puncte a președintelui Wilson al S.U.A., din ianuarie 19181418.
Sub presiunea evenimentelor și a mișcărilor naționale din fosta monarhie
austro -ungară, la 31 octombrie 1918 s -a consti tuit Consiliul Național Român Central
(C.N.R.C.), în care intrau 6 reprezentanți ai Partidului Național Român (între ei se afla și
dr. Aurel Vlad din Orăștie) și 6 ai Partidului Social -Democrat. C.N.R.C. (căruia i s -a mai
spus și Sfatul Național Român) s -a aflat în fața unor probleme deosebit de complexe:
organizarea administrației inexistente în cele mai multe locuri după alungarea pretorilor,
primarilor, notarilor, jandarmilor maghiari; reglementarea situației militarilor aflați în
diferite regiuni ale im periului; asigurarea bunurilor și vieții oamenilor în contextul unor
tulburări ce s -au transformat pe alocuri în ciocniri violente1419. C.N.R.C. și -a înființat
Consiliul Militar, care avea în subordine consiliile militare și gărzile militare numite și
legiuni . Gărzile militare erau formate din ofițeri și soldați întorși de pe front, la care s -au
adăugat alți tineri capabili de a purta arme, din diferite categorii sociale1420.
Imediat după mutarea sediului la Arad, Consiliul a lansat, la 6 noiem brie 1918
un manifest ,,Către poporul român din Transilvania și Ungaria”, în care imperativele
momentului erau concretizate în cinci puncte: acțiunea comună a oamenilor cinstiți, fără

1416 Ion Frățilă et alii, op. cit. , p. 36.
1417 Ion Zainea, Aurel Lazăr (1872 -1930) – viața și activitatea , Cluj -Napoca, 1999, p. 92.
1418 Ibidem , p. 88 -91.
1419 *** Istoria românilor , Vol. VII, Tom. II România de la Independență la Marea Unire, Coordonator Gh.
Platon, București, 2003, p. 509 -510.
1420 Ibidem , p, 511.

435 deosebire de neam și lege pentru păstrarea ordinii, a vieții și avutului cetățenilor;
acordarea încrederii bărbaților trimiși de Consiliu; constituirea imediată a gărzilor locale;
abținerea de la jafuri și omoruri care ,,compromit cauza sfântă a democrației” ;
prezentarea militarilor români ,,fără întârziere, la biroul Consiliu lui Național
Român”1421.
Începutul lunii noiembrie a marcat preluarea guvernării în Transilvania, Banat,
Crișana și Maramureș de către reprezentanții autorizați ai națiunii majoritare. Procesul
amplu de înființare a consiliilor naționale române în comitate, orașe și comune, de
înființare a gărzilor naționale române a scos în evidență, pe de o parte, complexitatea
situației, greutățile ce trebuiau depășite imediat, iar, pe de altă parte, participarea largă a
cetățenilor, baza populară a luptei pe ntru unire. Alcătuirea consiliilor naționale locale s -a
făcut prin consultarea populației respective, prin alegeri cu caracter democratic, în cadrul
unor adunări la care participau țărani, meseriași, intelectuali, muncitori, preoți etc. În
numeroase locali tăți, consiliile au îndeplinit și funcții administrative, contribuind la
reluarea activităților economice, la restabilirea căilor de comunicații, la impunerea ordinii
etc1422.
Stările de lucruri existente la nivelul întregii Transilvanii s -au regăsit și în
comitatul Hunedoara, implicit în ținutul Orăștiei. Un raport al vicecomitelui Hunedoarei,
din toamna lui 1918, arăta că ,,viața administrativă și economică a comitatului este
complet paralizată. Activitatea s -a oprit pretutindeni, în uzinele m ari, în mine […],
imense hotare zac înțelenite”1423. Un alt raport, din 3 noiembrie 1918, al conducerii
comitatense preciza că ,,organele administrative au fugit în mare parte, mai mulți notari
cercuali au fost masacrați. Cercul se strânge și devine din ce în ce mai periculos”1424.
Alungarea vechilor autorități, dezarmarea jandarmilor și revolte țărănești au
avut loc și în ținutul Orăștiei. Astfel, în satul Binținți, țăranii i -au înfruntat pe jandarmi și
au devastat conacul contesei Fagarasy1425. În satul Căstău ,,câteva persoane au amenințat
slujbașii comunali, făcând pagubă la comună, spărgând ferestre, uși etc., la localul

1421 Ibidem , p. 510.
1422 Ibidem , p. 511.
1423 Ion Frățilă, Prefectura județului Hun edoara , p. 254.
1424 Ion Frățilă, Vasile Ionaș, Aportul populației din județul Hunedoara la unirea Transilvaniei cu România ,
în ,,Sargetia”, XIV, 1979, p. 467.
1425 Ion Lungu, Vasile Radu, Mircea Valea, Gheorghe I. Ioniță, Constantin Enea, Pagini din trecutul d e
luptă al muncitorimii hunedorene (1914 -1944 ), Deva, 1966, p. 57.

436 primăriei”1426. În perioada 1 -11 noiembrie 1918, la Cugir, s -au înregistrat puternice
acțiuni revoluționare, ocazie cu care au fost devastate marile proprietăți, inclusiv
domeniile statului. Au fost ocupate pădurile și pășunile aflate în proprietatea statului, și s –
au împărțit între țărani vitele, caii și oile de pe aceste domenii1427.
Restabilirea ordinii și liniștii publice în comitatul Hunedoara a avut loc odată cu
preluarea puterii de către consiliile și gărzile naționale locale. În ordine cronologică,
primul consiliu național român din comitat s -a constituit la 5 noiembrie 1918 în
Hunedoara, apoi a luat ființă cel din Deva la 7 noiembrie1428. În aceeași zi, la chemarea
dr. Aurel Vlad, s -a întrunit adunarea românilor din Orăștie, care a format consiliul și
garda națională din localitate. Consiliul național român din Orăștie era alcătuit din: dr.
Aurel Vlad – președinte , dr. Silviu Moldovan – vicepreședinte, dr. Octavian Sglimbea și
Iuliu Florea – secretari și 22 de membri (intelectuali, meseriași, social -democrați,
negustori, economi). Printre intelectualii cooptați în consiliu amintim pe învățătorii Ioan
Branga și Cons tantin Baicu, protopopul ortodox Vasile Domșa și protopopul greco –
catolic Ioan I. Ienea. Garda națională română din Orăștie avea 300 de soldați sub
comanda lui Titus Cernăuțeanu, locotenent -colonel în fostul regiment 64 infanterie din
Orăștie. Întrucât în Orăștie se constituiseră alte două consilii, ale sașilor și maghiarilor,
era nevoie de o conlucrare între ele. Fiecare consiliu și -a desemnat câte o echipă de 4
membri ,,prin care pertractează afaceri de interes comun orășenesc”1429.
Asemenea consilii naționale au luat ființă și în satele din ținutul Orăștiei.
Deosebit de active au fost consiliile și gărzile naționale române din Cugir, Binținți, Beriu,
Căstău, Vaidei, Romos, Vinerea, Mărtinești, Șibot, Turdaș și Pricaz1430. Printre membrii
din co nsiliu se aflau preoții și învățătorii din sat. Ca organe locale cu sarcini politice și
administrative, consiliile s -au conformat instrucțiunilor C.N.R.C. și aveau ,,să îndemne cu
vorba poporul la liniște și bună rânduială, să controleze cum se chiverniseș te averea
comunală și să aleagă garda națională din sat”1431. În gardă ,,vin luați bărbați care au

1426 Ioachim Lazăr, Participarea hunedorenilor la lupta pentru înfăptuirea României Mari , în
,,Corviniana”, VI, 2000, p. 297.
1427 Szappanyos Elena, Aurel Voicu, op. cit. , p. 121.
1428 Paul Abrudan, Mircea Stoia, Contribuții hunedorene la desăvârșirea unității de stat a Românie i, în
,,Sargetia”, XV, 1981, p. 261 -262.
1429 Pe larg în *** 1918 la români. Documentele Unirii , Vol. VII, București, 1989, p. 161 -165.
1430 Ion Frățilă, Vasile Ionaș, Aportul popu lației , p. 468 -469.
1431 *** 1918 la români , Vol. VII, p. 162.

437 fost soldați” . Garda se plătea din lada satului sau din antistia comunală. Numărul
gardiștilor se stabilea după trebuință, iar garda depunea jurământ în fața co nsiliului
național din comună1432. Astfel, garda națională din Cugir a funcționat între 8 noiembrie
1918 și 15 februarie 1919 cu un efectiv de 41 de gardiști, organizați pe trei plutoane, sub
comanda sergentului major Augustin Olariu. În componența ei intrau muncitori, țărani,
intelectuali, soldați întorși de pe front și din prizoneriat, precum și voluntari. Armele și
muniția necesară s -au luat de la subunitățile de jandarmi și grăniceri, dezarmate, de la
paza civilă a uzinei din Cugir, prin rechiziții de la p articulari și prin împrumut de la garda
națională română din Orăștie1433. Solda gardiștilor a fost achitată astfel: comandantului i
s-au stabilit zilnic 30 de coroane, subofițerilor 18 coroane, iar gardiștilor simpli 14
coroane1434.
Revenind la si tuația generală din Transilvania, trebuie amintit faptul că, încă din
primele zile ale activității sale, Consiliul Național Român Central a luat în dezbatere
modalitatea de înfăptuire a unirii cu România. Trebuiau mai întâi reglementate raporturile
cu Cons iliul Național Maghiar și cu guvernul de la Budapesta. În ședința din 9 noiembrie
1918 s -a adoptat o notă ultimativă prin care C.N.R.C. soma guvernul maghiar să -i cedeze
și să-i recunoască autoritatea în cele 26 de comitate cu populație majoritar româneasc ă. În
caz contrar, C.N.R.C. va sista orice legătură cu autoritățile publice. Modalitățile de
predare a guvernării trebuiau stabilite de o comisie mixtă. Răspunsul era așteptat până la
12 noiembrie – se preciza în încheierea notei 1435.
În peri oada 13 -15 noiembrie 1918 au avut loc tratative la Arad între delegația
Consiliului Național Român Central (între componenții săi se afla și dr. Aurel Vlad din
Orăștie) și delegația ce reprezenta Consiliul Național Maghiar și guvernul de la
Budapesta, cond usă de Jaszi Oszkar1436. După eșecul tratativelor cu delegația maghiară,
C.N.R.C. a trecut la pregătirea adunării care să confirme pe cale plebiscitară, voința
românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. A fost întocmit regulamentul

1432 Ibidem.
1433 Szappanyos Elena, Aurel Voicu, op. cit. , p. 121.
1434 Ion Frățilă et alii, op. cit. , p. 382.
1435 Andrei Caciora, Nicolae Roșuț, Aradul în lupta pentru eliberare socială și națională. Doc umente , Vol.
I, Arad, 1978, p. 243 -244.
1436 Ion Zainea, op.cit ., p. 99 -101.

438 pentru aleger ea deputaților1437, iar la 18 noiembrie 1918 C.N.R.C. a lansat cunoscutul
manifest ,,Către poparele lumii”, tipărit în limbile română, franceză și engleză, pentru a
face cunoscute lumii întregi aspirațiile națiunii române. Conștient că orice amânare putea
periclita acțiunea și dăuna cauzei naționale, la 20 noiembrie 1918, C.N.R.C. a lansat
chemarea poporului român la Alba Iulia pentru a ține Adunarea Națională, pe 1
Decembrie, urmând să decidă asupra viitorului său1438.
IX.4. Alba Iulia
Aducând la cunoștința locuitorilor vestea convocării Adunării Naționale de la
Alba Iulia, ziarul ,,Libertatea” din Orăștie scria: ,,Această adunare este chemată să
hotărască asup ra sorții neamului nostru și să exprime voința nestrămutată a națiunii
române, care pretinde sus și tare unitatea națională a tuturor românilor” . Ziarul chema,
în numele consiliului național român din Orăștie, pe toți românii să participe la adunare:
,,Fra ților, pentru ca adunarea aceasta să fie cât se poate de impozantă suntem datori a
ne îngriji ca și prin numărul participanților să dovedim lumii întregi, că poporul
românesc una este și că cu toți împreună pretindem sus și tare formarea statului național
român unitar și puternic”1439.
Consiliul național român din Orăștie a luat poziție prin manifeste și întruniri
împotriva celor care încercând ,,să strice fericirea și rosturile neamului românesc” ,
susțineau ,,să nu ne alipim către România, ci s ă formăm noi singuri o țară separată,
adică noi românii să formăm două țări slabe, și nu una mare și tare, o Românie mare,
puternică și unitară” . Același manifest, din 25 noiembrie 1918, se încheia cu chemarea:
,,Veniți dară în număr mare duminică la Alba Iulia, ca toți împreună să strigăm:
Trăiască România mare!”1440.
Avântul patriotic care a cuprins întreaga Transilvanie s -a făcut simțit cu ocazia
adunărilor în care au fost aleși delegații la adunarea de la Alba Iulia. Desemnarea
delegaților la adunare s -a făcut pe principii democratice, în adunări deschise, fiind aleși
țărani, învățători, preoți, avocați, studenți, ofițeri, soldați, muncitori, meseriași etc.,
reprezentând toate categoriile sociale, organizațiile politice și militare, societăț ile și

1437 Andrei Caciora, op.cit ., Vol. I, p. 252 -255.
1438 Ion Zainea, op.cit ., p. 102.
1439 *** 1918 la români. Documentele Unirii , Vol. X, București, 1989, p. 232.
1440 Ion Frățilă et alii, op. c it., p. 364 -365.

439 instituțiile bisericești, culturale, profesionale. Miile de semnături de pe moțiunile adoptate
în adunările premergătoare Marii Adunări confirmă baza socială largă a actului național.
Pentru adunarea de la Alba Iulia ,,sătenii și -au pus la o parte s ocotelile zilnice și chiar
problemele sociale, de dragul sărbătorii. O sinceră și generală însuflețire îi îndupleca pe
toți să se pregătească pentru ziua cea mare”1441.
Asemenea adunări au avut loc în toate localitățile din comitatul Hunedoara ,
fiind desemnați 71 de delegați de către instituții, organizații și asociații, care să -i
reprezinte pe români la Adunarea Națională. Concomitent au avut loc alegeri pe
circumscripții electorale, în cele 7 cercuri electorale ale comitatului Hunedoara fiind aleși
94 de delegați. În total, de pe raza comitatului Hunedoara s -au desemnat 165 de
delegați1442.
Rând pe rând organizațiile culturale, societățile, gărzile naționale, cercul
electoral și -au ales reprezentanții la Adunarea Națională și în zona Orăștiei. Astfel, din
ținutul și orașul Orăștie au fost desemnați 29 de delegați, unii aleși, alții ca membrii de
drept. Cercul electoral Orăștie era reprezentat prin următorii 12 delegați: dr. Ioan Mihu
(proprietar, Vinerea), dr. Aurel Vlad (avocat, Orăștie), dr. Aurel Muntean (avocat,
Orăștie), Ioan Vulcu (comerciant, Orăștie), dr. Ioan Marghita (avocat, Geoagiu) –
membrii aleși; Zaharia Tilicea (preot ortodox, Vaidei), Petru Popa (econom, Porcurea),
Anton Higia (preot unit, Cugir), Romul Crișan (pr eot unit, Cugir), Traian Lupea
(învățător, Cugir), Gheorghe Jiboteanu (econom, Cugir), Petru Roman (econom, Cugir) –
membrii supleanți. Cercul electoral Orăștie -oraș avea desemnați 17 delegați, astfel: dr.
Constantin Sotir (primar, Orăștie), dr. Augustin D eac (avocat, Orăștie), George Silian
(econom, Orăștie), Ioan Rob (econom, Orăștie) – membrii aleși; Vasile Domșa (protopop
ortodox, Orăștie), Ioan Popovici (protopop ortodox, Geoagiu), Ioan Stupinean (protopop
unit, Bobâlna), Ioan I. Ienea (protopop unit, Orăștie); Eugenia Branga (casnică, Orăștie)
și George Cușuta (contabil, Orăștie) pentru Reuniunea de cântări din Orăștie; Ioan Branga
(învățător, Orăștie) și Constantin Baicu (învățător, Orăștie) pentru Reuniunea
învățătorilor din comitatul Hunedoara; Aron Demian (sublocotenent, Orăștie) pentru
garda națională română din Orăștie; Ioan Lăzăroi (pantofar, Orăștie) și Petru Corpade

1441 Constantin Dumitrescu , Din lunga timpului bătaie , Cluj -Napoca, 1978, p. 40.
1442 Victor I. Șuiaga, Hunedorenii la Marea Unire. 1 Decembrie 1918 , Deva, 1993, p. 67.

440 (pantofar, Orăștie) pentru Reuniunea meseriașilor din Orăștie; Ioan Herța (maistru zidar,
Orăștie) și Adam Oltean (maistru zidar, Orăștie) pentru Partidul Social Democrat din
Orăștie – membrii de drept1443. În cadrul adunărilor de desemnare a delegaților,
participanții au dat glas dorinței lor ca delegații să voteze pentru unirea Transilvaniei cu
România1444.
La Alba Iulia au sosit 1.228 de delegați, de drept sau aleși. Din toate ținuturile
transilvane au venit peste 100.000 de români și numeroase personalități de seamă care au
fost în primele rânduri ale luptei naționale. Hunedorenii au fost reprez entați de
aproximativ 20.000 de români, din localitățile mai mici câte 4 -5 locuitori, dar din orașele
comitatului câteva sute de oameni: 400 -500 din Orăștie, 200 din Deva, 60 din Brad, 40
din Hațeg etc1445. Toți cei prezenți au ratificat în mod plebiscitar ,, Rezoluția” prezentată
Adunării Naționale, prin care se proclama unirea cu România. Printre fruntașii politici
care s -au adresat mulțimii de la tribună s -a aflat și dr. Aurel Vlad, conducătorul delegației
românilor din Orăștie1446.
Concomitent cu adunarea de la Alba Iulia s -a ținut și la Orăștie o mare adunare
populară în care au rostit cuvântări o serie de personalități ale orașului, exprimându -și
adeziunea la hotărârile luate în cetatea Unirii. În toate bisericile din oraș au fost trase
clopot ele, cu ocazia desfășurării lucrărilor Adunării Naționale de la Alba Iulia1447. Orașul
era în sărbătoare, arborându -se steaguri și făcându -se auzite cântece naționale precum
,,Deșteaptă -te române”, ,,Trei culori”, ,,Pe -al nostru steag” și ,,La arme”1448.
A doua zi, pe 2 decembrie 1918, s -a întrunit Marele Sfat Național, care a
aprobat componența unui guvern provizoriu, numit Consiliu Dirigent, în frunte cu Iuliu
Maniu, cuprinzând 15 membri. Ca o recunoaștere a contribuției aduse de românii
hunedor eni la lupta întregii națiuni pentru unire, doi dintre ei au intrat în componența
acestui organism de conducere: dr. Aurel Vlad din Orăștie (Finanțe) și dr. Victor
Bontescu din Hațeg (Agricultură și Comerț)1449.

1443 Ibidem, p. 59 -66.
1444 Ibidem , p. 71 -75.
1445 Ion Frățilă, Vasile Ionaș, Aportul populației , p. 473.
1446 Ion Zainea , op.cit ., p. 104.
1447 *** 1918 la români , Vol. X, p. 238.
1448 David Prodan, Memorii , București, 1993, p. 35.
1449 Paul Abrudan, Mircea Stoia, op.cit ., p. 267.

441 Perioada care a urmat Adunării Naționale de la Alba Iulia a fost una de mari
eforturi pentru consolidarea unirii. În comitatul Hunedoara, administrația românească s -a
impus definitiv la 9 ianuarie 1919, prin instalarea primului prefect român al județului, dr.
Toma Vasinca1450. Au fost apo i preluate și organizate armata, jandarmeria, justiția și alte
instituții importante. La Orăștie, noua administrație românească îi avea în componență pe
avocații dr. Romul Boca, ca primar al orașului Orăștie și dr. Constantin Sotir, în calitate
de primpret or al plasei Orăștie1451. Orașul Orăștie și comunitățile rurale din jurul său
trebuiau să facă față urmărilor războiului, care lăsase răni adânci în urma sa. În perioada
interbelică, eforturile populației și ale intelectualilor de a înfăptui reformele enunțat e pe
câmpul de luptă vor duce la o stare de prosperitate și împlinire, așa cum Generația Unirii
a sperat.
Capitolul de față și -a propus să probeze faptul că, întreaga istorie a românilor
din ținutul Orăștiei, de la izbucnirea Prim ului Război Mondial și după aceea până la 1
Decembrie 1918, s -a înscris pe aceleași coordonate social -economice și politice ale
populației românești din Transilvania. Mărturii ale acțiunilor locale, la nivelul
comunităților rurale și a celei din orașul Oră știe, documentele cercetate au contribuit la
cunoașterea efectelor avute de Marele Război asupra acestui perimetru geografic. În
general, informațiile au adus la lumină date și fapte care reconstituie istoria anilor ce au
precedat Unirea din 1918, la nivel ul ținutului Orăștiei: situația comunităților românești în
anii războiului și jertfele lor pentru țară, sfârșitul războiului și Marea Unire.
Mai cu seamă în anii războiului, în acest nou cadru politic și militar, am asistat
la aderența co munităților locale din ținutul Orăștiei la mișcarea națională, în mod deosebit
după intrarea României în război alături de Antanta în 1916. În acest context, merită să
fie evidențiate și contribuțiile deosebite ale unor clerici și mireni români din zona Or ăștiei
la realizarea unirii Transilvaniei cu România: acțiunile preotului Ioan Moța și ale
avocaților dr. Aurel Vlad și dr. Ioan Mihu. Nu trebuie uitați nici acei valoroși oficiali
români care, de la cel mai de jos nivel, până la vârfurile puterii politice , juridice și
administrative, ori în ierarhia militară, și -au adus contribuția la realizarea actului Unirii
de la 1 Decembrie 1918. Bineînțeles că nu îi putem omite pe acei modești români din

1450 Victor I. Șuiaga, Consiliul Național Român din Deva 1918 -1919 , Dev a , 1994, p. 59 -63.
1451 Ibidem , p. 64.

442 comunitățile situate în ținutul Orăștiei, rămași în continuare î ntr-un nemeritat ,,anonimat”,
care s -au confruntat cu o serie de probleme derivate din cele ale unui conflict, cum a fost
Primul Război Mondial.
La făurirea României Mari, clericii și mirenii români din ținutul Orăștiei au
avut un rol impor tant în Transilvania. Asupra multor din acești luptători pentru unitatea
națională s -a așezat colbul uitării, de aceea se cere ca cei care au avut un rol mai însemnat
pe plan local, în timpul evenimentelor din 1918 și apoi în preluarea și organizarea puter ii
de stat românești în județul Hunedoara, să fie consemnați pentru prezent și pentru
posteritate.

443 CONSIDERAȚII FINALE

După ce am prezentat în capitolele precedente trecutul, istoria bisericilor și
școlilor române din scaunul Orăștiei în genera l, urmează să formulăm câteva considerații
finale în legătură cu stadiul actual al cercetărilor. Răsfoind mii de pagini de cărți, ziare,
reviste și fonduri documentare, am căutat să dezvoltăm anumite aspecte ale problematicii
cercetării noastre, enunțată p rin titlu. Am conceput o lucrare de sinteză, o privire de
ansamblu asupra problemei care ne preocupă, bazată pe fapte selecționate din izvoarele
pe care le -am avut la îndemână, cu speranța că facem o lucrare convingătoare și
folositoare. Nu am dorit să fac em un regionalism exclusivist, dar animați de dorința de a
face cunoscut acest ținut, care are un trecut istoric și cultural atât de de frumos, am
utilizat cu precădere informațiile legate de starea bisericească și școlară a românilor đin
așezările acestei zone.
Lucrarea de față și -a propus să aducă o contribuție la studierea istoriei moderne
a românilor din scaunul Orăștiei, o regiune care nu a beneficiat sub aspectul investigației
istoriografice de o abordare sistematică și completă. În istoriografia română, scaunul
Orăștiei, acest spațiu multietnic, multiconfesional și multicultural nu s -a bucurat de o
tratare pe măsura rolului important pe care românii de aici l -au avut în emanciparea și
modernizarea națiunii române din Transilvania. Deși a fost analizat sub diverse aspecte,
tabloul istoric al scaunului Orăștie ar fi incomplet fără o prezentare a instituțiilor locale
care au sprijinit viața românilor într -o perioadă de mari schimbări pentru societatea
românească transilvăneană: biseri ca și școala. De aceea am ales să cercetăm istoria
bisericească și problema școlilor confesionale românești din zona Orăștiei în intervalul
cronologic 1867 -1918, corespunzător dualismului austro -ungar.
În reconstituirea structurilor biseric ești, atât ortodoxe cât și greco -catolice, dar
și a rețelei de școli confesionale din ținutul Orăștiei, am utilizat mai multe surse de
documentare. Lucrarea este fundamentată pe documentele arhivistice inedite aflate în
fondurile Serviciului Județean Huned oara al Arhivelor Naționale, informațiile fiind
completate de cele provenind din colecții de documente edite, presa ecleziastică și laică,
studii de specialitate, lucrări de sinteză și dicționare. Ca metodologie de prezentare a fost
ales criteriul cronolog ic al desfășurării evenimentelor, analizându -se problematica
urmărită la nivel local, fără a pierde din vedere contextul general din Transilvania.

444 Cum este firesc, la începutul lucrării am avut în vedere mai întâi trecerea în
revistă a principalelor investigații istoriografice care au tratat ca subiect scaunul Orăștiei,
adică orașul Orăștie și comunitățile rurale din jurul său. În acest demers, am ales un
interval de timp bine delimitat, de la anul 1224 , luat ca anul primei atestări doc umentare
a orașului Orăștie, și până la anul 1918, când s -a realizat Marea Unire. Bibliografia
întocmită nu este exhaustivă, tinde însă spre o redare completă a imaginii realizărilor
științei istorice din România în legătură cu trecutul românilor din scaun ul Orăștie. În
incursiunea noastră prin realizările istoriografiei românești, am ținut cont de lucrările,
studiile și articolele apărute în diverse publicații, editate până în prezent. În ceea ce
privește istoriografia bisericilor și școlilor române din sc aunul Orăștie, am încercat, fără a
intra în detalii, să oferim o perspectivă asupra referințelor bibliografice care scot în
evidență contribuția instituțiilor bisericești și școlare de aici la activitatea Bisericilor
naționale: Ortodoxă și Greco -Catolică. Sperăm ca această bibliografie să reflecte, alături
de evoluția tematicii ca obiect al cercetării, eforturile încununate de succes ale diverselor
generații de istorici care au investigat scaunul săsesc Orăștie.
În continuare, am abord at organizarea scaunului Orăștiei în perioada 1867 –
1914 și am avut în vedere să oferim un tablou succint al societății românești din scaunul
Orăștiei, prezentând câteva repere ale evoluției populației și a rețelei de localități, câteva
considerații asupra vieții social -economice din zonă și câteva contribuții ale orăștienilor
la dezvoltarea mișcării culturale și politice din Transilvania în perioada dualismului
austro -ungar. Analiza retrospectivă a acestei regiuni ne arată faptul că, orașul Orăștie și
comun itățile rurale din jurul său prezintă istoricul unei evoluții ascendente dincolo de
vitregiile vremurilor, viața acestora nefiind lipsită de frământări și confruntări
confesionale, culturale și politice. Din rândul oamenilor de seamă ai ținutului Orăștiei nu
au lipsit intelectualitatea ecleziastică și cea didactică, cu toții, clerici și mireni,
contribuind prin acțiunile și faptele lor la a face cunoscută și apreciată această zonă
istorică de către societatea românească din Transilvania.
Situația bisericii ortodoxe din scaunul Orăștiei a fost prezentată succint în două
segmente de timp: perioada 1867 -1914 și anii 1914 -1918. Pentru intervalul 1867 -1914
am avut în vedere să oferim o imagine sintetică a ceea ce a însemnat biserica ortodoxă
din scaunul Orăștiei în a doua jumătate a secolului al XIX -lea și începutul celui următor.

445 Tentativa întreprinsă de a restitui prin intermediul documentelor istorice câteva repere ale
evoluției ortodoxiei din districtul orăștian a avut de înfruntat, pentru anu mite parohii și
intervale de timp, dificultatea existenței unui fond informațional insuficient. Mărturiile
istoriei au ocolit uneori satele mărunte, astfel că trecutul lor a trebuit să fie reconstituit
după repere sărace. Datorită problematicii extrem de c omplexe, am încercat să analizăm
retrospectiv doar câteva dintre aspectele legate de această instituție religioasă a românilor
din scaunul Orăștiei: nașterea identității confesionale ortodoxe în acest spațiu istoric,
organizarea protopopiatului (teritoriul de competență, numărul parohiilor, conducerea
protopopiatului), clerul districtual (nivelul intelectual, situația materială, starea
disciplinară, conferințele preoțești), situația lăcașurilor de cult (renovări, construcții,
vizite canonice), activitatea f ilantropică a credincioșilor (colecte, donații, fonduri
bisericești). În ceea ce privește situația bisericii ortodoxe din scaunul Orăștiei în anii
Primului Război Mondial, am avut în vedere să oferim câteva exemple din viața
parohiilor care demonstrează că , în timpul evenimentelor militare, comunitățile rurale au
fost depășite de obligațiile impuse de conflict. Credincioșii au manifestat în această
perioadă dorința de fi înțeleși, mai ales în ceea ce privește eforturile materiale și
contribuțiile financiare în diverse scopuri (militare, filantropice, culturale). Situația grea a
credincioșilor a ajuns să fie identică cu cea a instituțiilor românești socotite deja
tradiționale, biserica și școala. Dar mai ales biserica, prin rolul de intermediar impus în
timp de război de către autorități și -a adăugat, la conflictele naționale, susținute până
atunci pe cale mai ales administrativă, o misiune dificilă, în care era până la urmă
imposibil să nu greșească, față de autorități sau față de credincioși.
La fel am procedat și în cazul bisericii greco -catolice din scaunul Orăștiei,
care a fost prezentată în două segmente de timp: perioada 1867 -1914 și anii 1914 -1918.
Pentru intervalul 1867 -1914 am avut în vedere o prezentare sintetică a evoluției
institu ționale a acestei confesiuni la nivel local. În cunoașterea vieții religioase a
românilor greco -catolici din scaunul Orăștiei pentru perioada supusă analizei noastre, un
rol important l -au avut documentele parohiale. Studiul acestora oferă o modalitate de a
contura prin intermediul actelor bisericești o imagine, cât de cât coerentă despre
principalele probleme cu care s -au confruntat comunitățile greco -catolice: teritoriul de
competență al protopopiatului; studiile teologice ale preoților; starea materială și

446 disciplinară a clerului districtual; relația dintre preot și comunitate; poziția preoților față
de evenimentele vremii; starea bisericilor și a caselor parohiale. Conviețuind alături de
românii ortodocși, lipsindu -le însă paritatea confesională cu aceș tia, protopopii, preoții și
credincioșii greco -catolici au dat consistență vieții românești din scaunul Orăștiei,
manifestându -se ca buni și utili participanți la soluționarea unor problemele ale vieții
spirituale, social -economice, culturale și național -politice. În ceea ce privește situația
bisericii greco -catolice din scaunul Orăștiei în anii Primului Război Mondial, am avut în
vedere să oferim câteva exemple care să arate că în ciuda multor dificultăți, care
decurgeau din starea de război, parohiile au răspuns afirmativ unor cereri de sprijin venite
din diferite părți ale mitropoliei Blajului sau episcopiei Lugojului. Firește că, situația
parohiilor și bunul mers al vieții bisericești au suferit o sincopă odată cu desfășurarea
războiului, deoarece presiu nea autorităților era tot mai mare. Dar, preoții și credincioșii,
cu riscul de a opri alte inițiative locale, au ales să dea curs numeroaselor îndemnuri
pentru ajutorarea celor rămași acasă sau pentru soldații români de pe fronturi.
Simil ar am prezentat situația școlii confesionale românești din scaunul
Orăștiei, pe două segmente de timp: perioada 1867 -1914 și anii 1914 -1918. Pentru
intervalul 1867 -1914 am avut în vedere să oferim o imagine sintetică a evoluției
sistemului educațional la n ivel local. În istoria școlii și culturii românești, orașul Orăștie
face parte din rândul așezărilor asupra cărora dezvoltarea istorică și politică a
Transilvaniei și -a pus amprenta în mod decisiv. Ca vechi centru de cultură, orașul Orăștie
trebuie asociat și cu instituțiile școlare care au avut, fără îndoială, un rol pozitiv în
promovarea aspectelor culturale. O serie de documente atestă existența unor școli
românești în scaunul Orăștiei, organizate în spiritul vremii, și care pot oferi informații
pentru s tudiul monografic al învățământului din Transilvania. Învățământul confesional
din zona Orăștiei a avut o evoluție sinuoasă, dar ascendentă, cu toate obstacolele pe care
le-a înfruntat. Din perioada sa de început, trecând apoi prin rigorile legilor maghiar e de
organizare a educației de toate gradele și până în momentul izbucnirii primului război
mondial, școala confesională din scaunul Orăștiei a știut să promoveze mereu idealurile
naționale, limba, tradițiile, credința și cultura românească. Prin întreaga lor activitate,
învățătorii confesionali din această zonă, alături de cei din toate provinciile aflate sub
dominație străină, au contribuit la progresul cultural al națiunii române. În ceea ce

447 privește situația școalii confesionale românești din scaunul Or ăștiei în anii Primului
Război Mondial, am avut în vedere să prezentăm sintetic perioada în care s -au cerut
învinse numeroase greutăți, ca urmare a stării de război, pentru ca învățământul
confesional românesc să se desfășoare în condiții normale. În ceea ce privește parohiile
aparținătoare celor două protopopiate cu sediul în Orăștie, e de remarcat că românii nu au
înființat și nu au susținut în această perioadă numeroase școli, fapt ce probează limitele
credincioșilor cu privire la situația materială grea în care au ajuns datorită conflictului.
Cum este firesc, la finalul lucrării am avut în vedere să -i evocăm pe clericii și
mirenii români din scaunul Orăștiei implicați în lupta pentru realizarea României Mari.
Astfel, ne-am propus să p rezentăm câteva date și fapte care reconstituie istoria anilor ce
au precedat Unirea din 1918, la nivelul zonei cercetate: situația comunităților românești
în anii războiului și jertfele lor pentru țară, sfârșitul războiului și Marea Unire. În acest
nou ca dru politic și militar, asistăm la aderența comunităților locale din scaunul Orăștiei
la mișcarea națională, mai cu seamă după intrarea României în război alături de Antanta
în 1916. În acest context, merită să fie evidențiate și contribuțiile deosebite al e unor
clerici și mireni români din scaunul Orăștiei la realizarea unirii Transilvaniei cu România:
acțiunile preotului Ioan Moța și ale avocaților dr. Aurel Vlad și dr. Ioan Mihu. Nu trebuie
uitați nici acei valoroși oficiali români din ținutul Orăștiei, care, de la cel mai de jos nivel,
până la vârfurile puterii politice, juridice și administrative, ori în ierarhia militară, și -au
adus contribuția la realizarea actului Unirii de la 1 Decembrie 1918. Bineînțeles că nu îi
putem uita pe acei modești români d in comunitățile situate în apropierea orașului Orăștie,
rămași în continuare într -un nemeritat ,,anonimat”, care s -au confruntat cu o serie de
probleme derivate din cele ale unui conflict, cum a fost primul război mondial.
Fără îndoială c ă, istoria bisericilor și școlilor române din scaunul Orăștiei în
perioada 1867 -1918 nu a cunoscut numai realizări de seamă sau progrese evidente și
continue. Ea a străbătut și perioade contradictorii, inegale, de nesiguranță și stagnare,
când chiar existe nța și prestigiul acestor instituții erau puse în pericol. Dar dincolo de
orice observații critice posibile, uneori justificate, dincolo de orice nuanțări necesare cu
privire la activitatea bisericilor și școlilor în diferite etape ale istoriei lor, rămân
numeroasele lor contribuții la ridicarea culturală, economică și socială a populației

448 românești, toate obținute prin eforturile deosebite, prin sacrificiile chiar, a generații
succesive de preoți și învățători români din scaunul Orăștiei.

449 BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare
I.A. Izvoare inedite
* Servic iul Județean Hunedoara al Arhivelor Naționale
Fond Dr. Victor I. Șuiaga
Fond Parohia Greco -Catolică Orăștie
Fond Parohia Greco -Catolică Romos
Fond Parohia Greco -Catolică Spini
Fond Parohia Ortodoxă Ludești
Fond Parohia Ortodoxă Pișchinți
Fond Parohia Orto doxă Romoșel
Fond Prefectura Județului Hunedoara
Fond Primăria Orașului Orăștie
Fond Protopopiatul Greco -Catolic Orăștie
Fond Protopopiatul Ortodox Orăștie
I.B. Izvoare edite
Bocșan, Nicolae, Vulea, Camelia, La începuturile Episcopiei Lugojului. Studii și
documente , Cluj -Napoca, 2003.
Bunea, Augustin, Statistica românilor din Transilvania în anul 1750 , în ,,Transilvania”,
Anul XXX, nr. IX, noiembrie 1901, p. 237 -292.
Caciora, Andrei, Roșuț, Nicolae, Aradul în lupta pentru eliberare socială și națională.
Documente , Vol.I, Arad, 1978.
Caciora, Andrei, Roșuț, Nicolae, Timbus, Mircea, Aradul în lupta pentru eliberare
socială și națională , II, Arad, 1980.
*** Călători străini despre țările române , Vol. I, Volum îngrijit de Maria Holban,
București, 1968.
Cioba nu, Virgil, Statistica românilor ardeleni din anii 1760 -1762 , în ,,Anuarul
Institutului de Istorie Națională Cluj”, III, 1924 -1925, p. 616 -700.
Documente privind mișcarea națională a românilor din Transilvania , II (1892 -1894),
Studiu introductiv de Șerban Polverejan, București, 1998.

450 Dörner, Anton, E., Documente și cronici privind istoria orașului și scaunului Orăștie ,
Vol. I: 1200 -1541, Cluj – Napoca, 2003.
Frățilă, Ion, Cerghedean, Mihai, Ionaș, Vasile, Vânătoru, Viorel, Pentru libertate și
unitate naționa lă. Documente hunedorene (1848 -1920) , București, 1990.
Josan, Nicolae, Adeziunea populară la mișcarea memorandistă (1892 -1895), Mărturii
documentare , București 1996.
Leb, Ioan -Vasile, Gârdan, Gabriel -Viorel, Eppel, Marius, Vesa, Pavel, Instituții
ecleziast ice. Compendiu de legislație bisericească (secolul al XIX -lea), Cluj -Napoca,
2010.
Popescu, Mihail, Documente inedite privitoare la istoria Ttransilvaniei între 1848 -1859 ,
București, 1929.
Pușcariu, Ilarion, Documente pentru limbă și istorie , Tomul I, Sibi u, 1889.
Recensământul din 1850. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1996.
Recensământul din 1857. Transilvania , ediția a II -a, Coordonator Traian Rotariu,
București, 1997.
Recensământul din 1869. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, Cluj-Napoca, 2008.
Recensământul din 1880. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1997.
Recensământul din 1890 și recensământul țiganilor din 1893. Transilvania ,
Coordonator Traian Rotariu, Cluj -Napoca, 2009.
Recensământul din 1900. Transilv ania, Coordonator Traian Rotariu, București, 1999.
Recensământul din 1910. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1999.
Recensământul agricol din 1895. Transilvania , Vol. I -II, Coordonator Traian Rotariu,
Cluj-Napoca, 2003.
Recensământul d in 1900. Transilvania , Vol. II Populația după ocupații, Coordonator
Traian Rotariu, Cluj -Napoca, 2006.
Recensământul din 1910. Transilvania , Vol. II Populația după ocupații, Coordonator
Traian Rotariu, Cluj -Napoca, 2006.
Retegan, Simion, Parohii, biserici și preoți greco -catolici din Transilvania la mijlocul
secolului al XIX -lea (1849 -1875): mărturii documentare , Cluj -Napoca, 2006.
Sima, Ana, Victoria, Vizitele nunților apostolici vienezi în Transilvania (1855 -1868).
Documente , Vol. II, Cluj -Napoca, 2003.

451 Togan, Nicolau, Statistica românilor din Transilvania în 1733 , în ,,Transilvania”, Anul
XXIX, nr. IX -X, noiembrie -decembrie 1898, p. 169 -213.
*** 1918 la români. Documente externe , Vol. II, București, 1989.
*** 1918 la români. Documentele Unirii , Vol.VII , București, 1989.
*** 1918 la români. Documentele Unirii , Vol. X, București, 1989.

II. Periodice
Activitatea (1901)
Amicul Familiei (1888)
Analele Asociațiunii Transilvănene pentru Literatura Română și Cultura Poporului
Român (1905 -1907)
ASTRA la Orăștie , număr aniversar (2011)
Bunul Econom (1899 -1907)
Cosînzeana (1912 -1913)
Cultura Creștină (1911 -1912, 1918 -1919)
Familia (1865, 1868 -1869, 1872 -1873, 1883 -1885, 1887 -1888, 1890, 1895)
Gazeta Transilvaniei (1875 -1877, 1881, 1884 -1889, 1895, 1897 -1901 , 1903, 1907 -1908)
Libertatea (1902 -1903)
Luceafărul (1907, 1912 -1913)
Lupta (1907)
Revista Orăștiei (1895 -1897, 1899)
Transilvania (1868 -1872, 1876, 1882 -1886, 1890 -1891, 1893 -1898, 1900 -1901, 1904,
1906, 1911, 1913 -1915, 1918 -1920, 1923)
Tribuna (1900, 1 902-1903)
Tribuna Poporului (1899)
Țara Noastră (1907)

III. Dicționare și enciclopedii
Dan, Petre, Asociații, cluburi, ligi, societăți. Dicționar cronologic , București, 1983.
Lechințan, Vasile, Oficiali de stat români din Transilvania (1368 -1918 ). Dicți onar ,
Cluj-Napoca, 2003.

452 Razba, Maria, Personalități hunedorene: oameni de cultură, artă, știință, tehnică și
sport (sec. XV – XX). Dicționar , Deva, 2000.
Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localităților din Transilvania , Vol. I, București,
1967.
Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localităților din Transilvania , Vol. II, București,
1968.

IV. Șematisme și calendare
,,Calendariu pe anul visect de la Christos 1884. Întocmit după gradurile și clima
Ungariei și a României’’ , Sibiu, 1884.
Radu, Demetriu, Diecesa Lugoșului. Șematism istoric , Lugoj, 1903.

V. Lucrări generale și speciale
Abrudan, Paul, Stoia, Mircea, Contribuții hunedorene la desăvârșirea unității de stat a
României, în ,,Sargetia”, XV, 1981, p. 261 -268.
Abrudan, Paul, Solidaritatea hune dorenilor cu România în războiul pentru cucerirea
independenței , în „Sargetia”, XIII, 1977, p. 105 -119.
Alupi, Andrei, Satul Turdaș, județul Hunedoara – schiță monografic ă, lucrare
dactilografiată, 1985.
Andruș, Rodica, ,,Revista Orăștiei”și lupta național ă a românilor ardeleni , în
,,Sargetia’’, XXVII/2, 1997 -1998, p. 125 -141.
Ardelean, Teodor, Limba română și cultivarea ei în preocupările ASTREI , Cluj -Napoca,
2009.
Baciu, Petru, Baciu, Aurelia, Beriu – coordonate monografice , Orăștie, 2009.
Baciu, Petru , Delorenii , București, 2000.
Baciu, Petru, Liceul ,,Aurel Vlaicu” Orăștie ( 1919 -1969 ), Deva, 1969.
Baciu, Petru, Orăștia, de la târg, reședință de scaun și oraș, la municipiu , Deva,1995.
Baicu, Constantin, Memorialul școalei capitale gr. -or. române din Or ăștie, județul
Hunedoara , Orăștie, 1921.

453 Balog, Iosif, Marin, Criza economică din 1873. Manifestarea și percepția ei în
economia și societatea transilvană , în ,,Anuarul Institutului de Istorie <<G. Barițiu>>
Cluj-Napoca”, L, 2011, p. 51 -75.
Balog, Iosif, Marin, Reformele agrare de la mijlocul secolului al XIX -lea și efectele lor
asupra modernizării în societatea transilvană (1850 -1880) , în ,,Schimbare și devenire în
istoria României”, Coordonatori Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan, Cluj -Napoca,
2008, p. 1 59-190.
Balog, Iosif, Marin, Transporturile și comunicațiile: evoluție și semnificație în procesul
modernizării economice a Transilvaniei la mijlocul secolului al XIX -lea, în ,,Revista
Bistriței’’, Anul XX, 2006, p. 235 -247.
Bariț, George, Părți alese din istoria Transilvaniei , ediția a II -a, Vol. I, Brașov, 1993.
Bariț, George, Părți alese din istoria Transilvaniei , ediția a II -a, Vol. III, Brașov, 1995.
Basa, Gabriel, Valeriu, Presa românească din Orăștie și rolul ei la realizarea unității
naționale , Deva , 2007.
Basarab, Tiron, Petica, Ioan, Monografia satului Vaidei de Orăștie, județul Hunedoara ,
Deva, 2007.
Bârlea, Eugenia, Perspectiva lumii rurale asupra primului război mondial , Cluj –
Napoca, 2004.
Bedecean, Mihaela, Presa și bisericile românești din Tr ansilvania (1865 -1873) , Cluj –
Napoca, 2010.
Berényi, Maria, Activitatea unor femei celebre pentru întărirea ortodoxiei românești din
Transilvania și Ungaria secolului al XIX -lea, în ,,Simpozion”, Giula, 2008, p. 32 -64.
Berényi, Maria, Rolul filantropilor și mecenaților în formarea vieții național -culturale a
românilor din Ungaria în secolul al XIX -lea, în ,,Simpozion”, Giula, 2007, p. 22 -57.
*** Biserica Română Unită. Două sute cincizeci de ani de istorie , Madrid, 1952.
Bolovan, Ioan, Biserică și cultură na țională în Europa Centrală în epoca modernă:
cazul asociațiilor culturale regionale (1826 -1918) , în ,,In Memoriam: Mitropolitul
Andrei Șaguna 1873 -2003”, Coordonatori Mircea Păcurariu, Nicolae Bocșan, Ioan -Vasile
Leb, Alexandru Moraru, Ioan Chirilă, Cluj -Napoca, 2003, p. 335 -342.
Bolovan, Ioan, Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918. Contribuții
demografice , Cluj -Napoca, 2000.

454 Bolovan, Sorina, Paula, Bolovan, Ioan , Mutații demografice în Transilvania în timpul
Primului Război Mondial , în ,,Mișcări de populație și aspecte demografice în România în
prima jumătate a secolului XX”, Coordonatori Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan,
Rudolf Graf, Corneliu Pădurean, Cluj -Napoca, 2007, p. 71-82.
Bordeianu, Mihai, Vladcovschi, Petru, Învățământul ro mânesc în date , Iași, 1979.
Borza, Gheorghe, Borza, Cornelia, Popescu Borza, Maria, Tămășasa în documente,
amintiri, datini, obiceiuri și tradiții , Deva, 2007.
Bota, Ioan M., Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în
zilele noastre, Cluj-Napoca, 1994.
Botezan, Liviu, Dimitrie Moldovan – fiu al Devei. Rolul lui în viața politică a
Transilvaniei din perioada 1848 -1867 , în ,,Sargetia”, XXV, 1992 -1994, p. 567 -621.
Brusanowski, Paul, Reforma constituțională din Biserica Ortodoxă a Transilvaniei între
1850 -1925, Cluj-Napoca, 2007.
Bunea, Augustin, Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocențiu Klein (1728 -1751) ,
Blaj, 1900.
Cânda, Ana, Calamități naturale din secolele XIX și XX cu repercusiuni asupra
agriculturii din Transilvania , în „Al XIV -lea Simpozion Național de Istorie și Retrologie
Agrară a României”, Bacău, 1994, p.204 -206.
Cârja, Cecilia, Instituții ecleziastice la românii din Transilvania în a doua jumătate a
sec. al XIX -lea și la începutul sec. XX. Perspectivă comparat ă, în ,,Identitate și
alteritate”, Vol. 4: Studii de istorie politică și culturală, Editori Constantin Bărbulescu,
Luminița Dumănescu, Sorin Mitu, Vlad Popovici, Cluj -Napoca, 2007, p. 53 -78.
Colta, Elena, Rodica, Prezențe feminine în viața arădeană până la Unire , în
,,Simpozion”, Giula, 2010, p. 73 -88.
Cozma, Aurelia, Influența situației politice asupra activității ,,ASTREI” până la 1918 , în
,,Sargetia”, XXVIII -XXIX/2, 1999 -2000, p. 301 -314.
Crăciun, Bogdan, Dinamica populației săsești din Transilvania în a doua jumatate a
secolului al XIX -lea și începutul celui de -al XX -lea, în „Transilvania în secolele XIX -XX:
studii de demografie istorică”, Coordonatori Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan,
Corneliu Pădurean, Cluj -Napoca, 2005, p. 13 -87.
*** Cugir – 500 (14 93-1993 ), Coordonatori Szappanyos Elena, Aurel Voicu, Sibiu, 1993.

455 Curticăpeanu, V., Mișcarea culturală românească pentru Unirea din 1918 , București,
1968.
Damșa, Teodor, V., Biserica greco -catolică din România în perspectivă istorică ,
Timișoara, 1994.
Dobrei, Florin, Bisericile ortodoxe hunedorene , Reșița, 2011.
Dobrei, Florin, Istoria vieții bisericești a românilor hunedoreni , Reșița, 2010.
Dobrescu, Vasile, Asociaționismul în istoria românilor transilvăneni din epoca modernă
postpașoptistă , în ,,Simpozio n”, Giula, 2010, p. 58 -72.
Dörner, Anton, Administrația Transilvaniei în perioada anilor 1867 -1876 , în „Anuarul
Institutului de Istorie <<G. Bariț>> din Cluj -Napoca”, Tom. XL, 2001, p. 105 -122.
Dörner, Anton, Date privind evoluția ciumei din Transilvania î n perioada anilor 1738 –
1739 , în ,,Sabin Manuilă. Istorie și demografie. Studii privind societatea românească între
secolele XVI -XX”, Coordonatori Sorina Bolovan, Ioan Bolovan, Cluj -Napoca, 1995, p.
169-199.
Dörner, Anton, Ionaș, Vasile, Lazăr, Ioachim, Căs tăian, Mihai, Orăștie 775 , Deva,
1999.
Dudaș, Vasile, Voluntarii Marii Uniri, Timișoara, 1996.
Dumitrescu, Constantin, Din lunga timpului bătaie , Cluj -Napoca, 1978.
Egyed, Ákos, Societatea rurală din Transilvania , în ,,Transilvania văzută în publicistica
istorică maghiară. Momente din istoria Transilvaniei apărute în revista História”, Sub
redacția lui Bárdi Nándor, Miercurea Ciuc, 1999, p. 233 -239.
Eppel, Marius, Un mitropolit și epoca sa. Vasile Mangra (1850 -1918 ), Cluj -Napoca,
2006.
Frățilă, Ion , Adeziun ea românilor hunedoreni la memorandumul din 1892 , în „Sargetia”,
XXI-XXIV, 1988 -1991, p. 461 -466.
Frățilă, Ion, Ionaș, Vasile, Aportul populației din județul Hunedoara la unirea
Transilvaniei cu România, în ,,Sargetia” , XIV, 1979, p. 465 -474.
Frățilă, Ion, Prefectura județului Hunedoara , în „Sargetia”, VIII, 1971, p. 245 -259.
Ghibu, Onisifor, Nu din partea aceea. Studii și articole 1904 -1914 , București, 1985.
Ghibu, Onisifor, Viața și organizația bisericească și școlară din Transilvania și
Ungaria , Bucureșt i, 1915.

456 Glodariu, Eugenia, Asociațiile culturale ale tineretului studios român din monarhia
habsburgică (1860 -1918 ) , Cluj -Napoca, 1998.
Glodariu, Eugenia , Despre „Societatea de lectură a tinerimii române studioase de la
Gimnaziul din Orăștie ”, în „Sarget ia”, XXI -XXIV, 1988 -1991, p. 781 -785.
Glück, Eugen, O filă din trecutul învățământului din județul Hunedoara , în ,,Revista de
Pedagogie”, XXXV, 1986, nr. 10, p. 63 -64.
Göllner, Carol, Gândirea economică a sașilor din Transilvania în secolul al XIX -lea,
București, 1969.
Gyémánt, Ladislau, Evoluția demografică a Transilvaniei între anii 1690 -1847 , în
,,Populația României. Trecut, prezent, viitor”, Coordonatori Traian Rotariu, Sorina Paula
Bolovan, Ioan Bolovan, Cluj -Napoca, 2006, p.37 -60.
Holom, Elena, Crinel a, Sunet și sensibilități colective: funcția socială a clopotelor în
comunitățile românești din Transilvania (sec. XIX -XX), Cluj -Napoca, 2006.
Hossu -Longin, Francisc, Amintiri din viața mea , Cluj -Napoca, 1975.
Ignat -Coman, Luminița, Imagine de sine la româ nii ardeleni în perioada dualistă , Cluj –
Napoca, 2009.
Iliescu, Ion, Corul de la Orăștie , Deva, 1968.
Iliescu, Ion, Istrate, Tiberiu, Orăștie – 750 de ani , Deva , 1974.
Ioniță, Elisabeta, Contribuția femeilor din Transilvania la lupta pentru cucerirea
independenței de stat a României , în „Sargetia” XIII, 1977, p. 121 -124.
Iorga, Nicolae, Sate și preoți din Ardeal , București, 1902.
Irimescu -Andruș, Rodica, Lista târgurilor din Transilvania, Banat și România (1852 –
1918 ), în „Sargetia”, XVI -XVII, 1982 -1983, p. 389-399.
*** Istoria învățământului din România , Vol. I, București, 1983.
*** Istoria învățământului din România . Compendiu , București, 1971.
*** Istoria României. Transilvania , Vol. II (1867 -1947), Coordonator Anton Drăgoescu,
Cluj-Napoca, 1999.
*** Istoria românilor , Vol. VII, Tom I: Constituirea României moderne (1821 -1878),
Coordonator Dan Berindei, București, 2003.
*** Istoria românilor , Vol. VII, Tom II: România de la Independență la Marea Unire,
Coordonator Gh. Platon, București, 2003.

457 *** Istoria T ransilvaniei , Vol. I (Până la 1541), Coordonatori Ioan -Aurel Pop, Thomas
Nägler, Cluj -Napoca, 2003.
*** Istoria Transilvaniei , Vol. II (De la 1541 până la 1711), Coordonatori Ioan -Aurel
Pop, Thomas Nägler, Magyari András, Cluj -Napoca, 2007.
*** Istoria Tra nsilvaniei , Vol. III (De la 1711 până la 1918), Coordonatori Ioan -Aurel
Pop, Thomas Nägler, Magyari András, Cluj -Napoca, 2008.
*** Îndrumător în Arhivele Statului . Județul Hunedoara , Sub îngrijirea lui Mihail
Fănescu, București, 1972.
*** Județul Hunedoara . Monografie , Vol. 2, Coordonatori Ioan Sebastian Bara, Denisa
Toma, Ioachim Lazăr, Deva, 2012.
*** Județul Hunedoara. Monografie , Vol. 3, Coordonatori Ioan Sebastian Bara, Denisa
Toma, Ioachim Lazăr, Deva, 2012.
Klima, Helmut, Guvernatorii Transilvaniei ( 1774 -1867) , în ,,Anuarul Institutului de
Istorie Națională Cluj”, IX, 1943 -1944, p. 223 -328.
Lapedatu, Ion, I., Memorii și amintiri , Iași, 1998.
Lapedatu, Ioan, I., Monografia Institutului de credit și de economii ,,Ardeleana”
Orăștie (1885 -1910) , Sibiu, 1912.
Lazăr, Ioachim , Învățământul românesc din sud -vestul Transilvaniei (1848 -1883 ), Cluj –
Napoca, 2002.
Lazăr, Ioachim, Participarea hunedorenilor la lupta pentru înfăptuirea României Mari ,
în ,,Corviniana”, VI, 2000, p. 296 -306.
Lăzărescu, Liviu, Mărtin ești, vechiul meu sat transilvan , Deva, 2006.
Leb, Ioan -Vasile, Gârdan, Gabriel -Viorel, Eppel, Marius, Sinodalitatea în Biserica
Ortodoxă Română din Transilvania și Ungaria (sec. al XIX -lea), în Nicolae Bocșan,
Ioan-Vasile Leb, Marius Eppel, Gabriel -Viorel Gârdan, ,,Instituțiile Bisericii Ortodoxe
Române din Transilvania (1850 -1918): studii”, Cluj -Napoca, 2009, p. 59 -90.
Lungu, Ion, Radu, Vasile, Valea, Mircea, Ioniță, Gheorghe, I., Enea, Constantin,
Pagini din trecutul de luptă al muncitorimii hunedorene (1914 -1944 ), Deva, 1966.
Lupaș, Ioan, Istoria bisericească a românilor ardeleni , ediția a II -a, Cluj -Napoca, 1995.
Lupu, Viorel, Dascăli hunedoreni, militanți ai Unirii Transilvaniei cu România între
anii 1916 -1918 , în ,,Sargetia”, XXVIII -XXIX, 2, 1999 -2000, p. 387 -390.

458 Mârza, Iacob, Școală și națiune (Școlile de la Blaj în epoca renașterii naționale), Cluj-
Napoca, 1987.
Mádly, Loránd, Reformele împărțirii politico -administrative a Transilvaniei în deceniul
neoabsolutist – etape pe calea modernizării admini strative a Transilvaniei , în ,,Schimbare
și devenire în istoria României”, Coordonatori Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan, Cluj –
Napoca, 2008, p. 117 -128.
Maior, Liviu, Alexandru Vaida -Voevod între Belvedere și Versailles (însemnări,
memorii, scrisori), Cluj-Napoca, 1993.
Maior, Liviu, Mișcarea națională românească din Transilvania (1900 -1914) , Cluj –
Napoca, 1986.
Maior, Liviu, Românii în armata habsburgică. Soldați și ofițeri uitați , București, 2004.
Mălinaș, Ioan, Marin, Situația învățământului bisericesc al românilor din Transilvania
și Bucovina 1740 -1792 , Oradea, 1994.
Meteș, Ștefan , Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII -XX, ediția a II -a,
București, 1977.
Meteș, Ștefan, Istoria bisericii și a vieții religioase a românilor din Ardeal și Ung aria,
Vol. I (Până la 1700), Arad, 1918.
Mihu, Ioan, Spicuiri din gândurile mele politice, culturale, economice , Sibiu, 1938.
Mircea, Ionela -Simona, Conferințele învățătorești din 1898 ținute în arhidieceza
ortodoxă română a Transilvaniei , în ,,Țara Bârse i”, serie nouă, VIII, 2009, p. 89 -98.
Mitu, Melinda, Problema românească reflectată în cultura maghiară din prima
jumătate a secolului al XIX -lea, Cluj-Napoca, 2000.
Mițariu, Ioan , Șibotul, sat de pe Câmpul Pâinii , Sibiu, 2002.
Moldovan, Silvestru, Țara n oastră , Sibiu, 1894.
Molnar, Emil, Gelu, Rapoartele lui M. P. Thiemann , în „Fragmentarium documentar”,
Sub îngrijirea lui Nicolae Adam, Orăștie, 1995, p. 24 -28.
Mușlea, Ion, Contribuțiuni la cunoașterea bibliotecilor românești ale orașelor din
Transilvania (până la Unire) , Cluj, 1935.
Naghi, Gheorghe , Revendicările românilor din Orăștie în perioada absolutistă , în
„Sargetia”, XV, 1981, p. 237 -247.
Nägler, Thomas, Așezarea sașilor în Transilvania , ediția a II -a , București , 1992.

459 Neamțu, Gelu, Precursorii m emorandului (1866 -1882) , Cluj -Napoca, 2006.
Neamțu, Gelu, Religia română în Transilvania (1848 -1918) , Cluj -Napoca, 2010.
Netea, Vasile, George Barițiu. Viața și activitatea sa , București, 1966.
Netea, Vasile, Lupta românilor din Transilvania pentru liberta tea națională (1848 –
1881) , București, 1974.
Netea, Vasile, Spre unitatea statală a poporului român , București, 1979.
Nicoară, Toader, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680 -1800) :
societate rurală și mentalități colective , Cluj -Napoca, 2000.
Nicola, Roxana -Gabriela, Considerații privind implicarea unor personalități și societăți
culturale hunedorene pentru menținerea limbii române în administrație și școli (1860 –
1918) , în ,,Sargetia”, XXXV -XXXVI, 2007 -2008, p. 433 -439.
Nicola, Roxana -Gabriela , Societăți culturale hunedorene (1870 -1918). Teză de
doctorat , Alba Iulia, 2010.
Olteanu, I., Capitalul național din Ardeal și problema conversiunii , Sibiu, 1934.
Orga, Valentin, Aurel Vlad: istorie și destin , Cluj -Napoca, 2001.
Orga, Valentin, Moța: p agini de viață, file de istorie , Cluj -Napoca, 1999.
Orga, Valentin, Sfârșit de veac la Orăștie – frânturi din cronica luptei naționale (1895 –
1899) , în ,,Restituiri”, III, 1995, p. 161 -178.
Orga, Valentin, Societatea românească orăștiană până la Unirea din 1918 , în ,,Revista
Bistriței”, XIV, 2000, p. 96 -112.
Pál, Judit, Problema modernizării administrației și justiției în Transilvania la mijlocul
secolului al XIX -lea, în ,,Schimbare și devenire în istoria României”, Coordonatori Ioan
Bolovan, Sorina Paula Bo lovan, Cluj -Napoca, 2008, p. 103 -116.
Palamariu, Olimpia, Documente ale breslei tăbăcarilor din Orăștie existente în arhivele
hunedorene , în „Sargetia”, XIII, 1977, p. 397 -404.
Papp, Viorel, Ștefan, Biserica Ortodoxă și proiectul ,,zonei culturale” în comi tatul
Hunedoara , în ,,Buletinul Cercurilor Științifice Studențești”, Arheologie -Istorie –
Muzeologie, Alba Iulia, XIV, 2008, p. 98 -118.
Pascu, Ștefan, Demografia istorică , în ,,Populație și societate. Studii de demografie
istorică”, Vol. I, Sub redacția lui Ștefan Pascu, Cluj -Napoca, 1972, p. 11 -74.

460 Păcățian, Teodor, V., Cartea de aur sau luptele politice ale românilor de sub coroana
ungară , Vol. III, Sibiu, 1905.
Păcățian, Teodor, V., Cartea de aur sau luptele politice ale românilor de sub coroana
ungară , Vol. IV, Sibiu, 1906.
Păcurariu, Mircea, Istoria vieții bisericești a românilor hunedoreni , în *** ,,Episcopia
Aradului. Istorie. Viață culturală. Monumente de artă”, Coordonator Mircea Păcurariu,
Arad, 1989, p. 81 -107.
Păcurariu, Mircea, Politica statului ungar față de biserica românească din Transilvania
în perioada dualismului (1867 -1918) , Sibiu, 1986.
Păcurariu, Mircea, Revoluția română de la 1848 -1849. Contribuția Bisericii , Sibiu,
1995.
Pervain, Iosif, Ciurdariu, Ana, Sasu, Aurel, Românii în periodice le germane din
Transilvania (1778 -1840). Bibliografie analitică , București, 1977.
Petresc, Dorin, Lăzăresc, Ioan, Istoria regimentului cezar și regesc nr. 64 Orăștie
(1860 -1918) , Deva, 2004.
Popa, Cristian, Ioan, O personalitate a timpului său mai puțin cu noscută: George
Bercianu – paroh și protopop greco -catolic al Cugirului , în ,,Annales Universitatis
Apulensis”, series Historica, VIII, 2004, p. 131 -141.
Prodan, David, Memorii , București, 1993.
Prodan, David, Transilvania și iar Transilvania , București, 1992.
Prunduș, Silvestru, Augustin, Plaianu, Clemente, Catolicism și ortodoxie românească.
Scurt istoric al Bisericii Române Unite , Cluj -Napoca, 1994.
Radu, Iacob, Istoria vicariatului greco -catolic al Hațegului , Lugoj, 1913.
Răduțiu, Aurel, Gyémánt, Ladi slau, Repertoriul izvoarelor statistice privind
Transilvania (1690 -1847), București, 1995.
Retegan, Simion, Clerul rural românesc din Transilvania la mijlocul secolului al XIX –
lea: modalități de instituire , în ,,Anuarul Institutului de Istorie Cluj -Napoca ”, XXXI,
1992, p. 103 -120.
Retegan, Simion, Conștiință și acțiune națională în satul românesc din Transilvania la
mijlocul secolului al XIX -lea (1860 -1867 ), Cluj -Napoca, 1983.

461 Retegan, Simion, Reconstrucția politică a Transilvaniei în anii 1861 -1863 , Cluj -Napoca,
2004.
Retegan, Simion, Sate și școli românești din Transilvania la mijlocul secolului al XIX –
lea (1867 -1875) , Cluj -Napoca, 1994.
Retegan, Simion, Satul românesc din Transilvania, ctitor de școală (1850 -1867) , Cluj –
Napoca, 1994.
Retegan, Simion, Școlarizare și dezvoltare: elevi români ai Liceului Piarist din Cluj
între 1850 -1910 , în ,,Anuarul Institutului de Istorie Cluj -Napoca”, XXXII, 1993, p. 121 –
139.
Sigmirean, Cornel, Istoria formării intlectualității românești din Transilvania și Banat
în epoca modernă , Cluj -Napoca, 2000.
Soroștineanu, Valeria, Populația satului românesc transilvănean în anii Primului
Război Mondial. Mobilitate și imobilitate afectivă , în ,,Mișcări de populație și aspecte
demografice în România în prima jumătate a secolului XX”, Coordonatori Sorina Paula
Bolovan, Ioan Bolovan, Rudolf Graf, Corneliu Pădurean, Cluj -Napoca, 2007, p. 83 -92
Soroștineanu, Valeria, Sentimentul religios în Arhidieceza ortodoxă a Transilvaniei
(1899 -1916) . Consi derații g enerale , în ,,Studia Universitatis Cibiniensis. Series
Historica”, II, 2005, p. 229 -240.
Soroștineanu, Valeria, Viața religioasă și sentimentul religios în Arhiepiscopia
ortodoxă a Transilvaniei în timpul mitropolitului Ioan Mețianu (1899 -1916) , ediția a II -a,
Cluj-Napoca, 2005.
Stanciu, C amelia, Epidemia de holeră din 1873 pe teritoriul Transilvaniei. Cauze și
efecte , în ,,Sargetia’’, XXXIV, 2006, p. 807 -812.
Stanciu, Camelia, Stroia, Adrian, Din activitatea parohiei greco -catolice Romos (1879 –
1900) , în ,,Sargetia”, XXXV -XXXVI, 2007 -2008, p. 492 -500.
Stoica, Cornel, Valea, Mircea, Contribuții la cunoașterea dezvoltării învățământului în
ținutul Hunedoarei de -a lungul vremurilor , în ,,Sargetia”, V, 1968, p. 471 -493.
Stoica, Cornel, Frățilă, Ion, Vlad, Ovidiu, Wardegger, Nicolae, Din istoria
învățământului hunedorean , Deva, 1973.
Stoica, Vasile, Suferințele din Ardeal , ediția a III -a, Cluj -Napoca, 1994.

462 Suciu, Dumitru, Acțiuni politice românești împotriva suprimării autonomiei
Transilvaniei între 1848 și 1868 , în ,,Românii din Transilvania îm potriva dualismului
austro -ungar (1865 -1900)”, Sub redacția lui Ștefan Pascu, Cluj -Napoca, 1978, p. 84 -157.
Suciu, Dumitru, Soldați fără uniformă ai Landsturmului românesc și starea
protopopiatelor ortodoxe din Transilvania după Războiul Național din 1848 -1849 , Cluj –
Napoca, 2011.
Surdu, Bujor, Visarion Roman (1833 -1885) , Cluj -Napoca, 2008.
Șuiaga, Victor, I., Consiliul Național Român din Deva 1918 -1919, Deva, 1994.
Șuiaga, Victor, I., Hunedorenii la Marea Unire. 1 Decembrie 1918 , Deva, 1993.
Șuiaga, Victor, I., Juriști hunedoreni, precursori și luptători pentru libertatea și unirea
Transilvaniei (1848 -1918) , Deva, 2007.
Teșculă, Nicolae, Presa social -politică săsească din Transilvania (1850 -1876) , Cluj-
Napoca, 2010.
Triteanu, Lazăr, Școala noastră 1850 -1916. ,,Zona culturală”, Sibiu, 1919.
Tulbure, Gh., Școala sătească din Ardeal în epoca lui Șaguna , Cluj, 1937.
Turc, Lucia, Tipurile de biblioteci românești transilvănene în epoca modernă (1850 –
1918) , în ,,Studia Universitatis Babeș -Bolyai”, series Historia, X LVI, 1 -2, 2001, p. 59 -80.
Vaida -Voevod, Alexandru, Memorii , Vol. IV, Cluj -Napoca, 1998.
Vânătoru, Viorel, Vânătoru, Elenuța, Mărioara, Situația social -economică a
comitatului Hunedoara în perioada 1849 -1867 , în ,,Sargetia’’, XXVI, 2, 1995 -1996,
p.123 -137.
Voileanu, Matei, Contribuțiune la istoria bisericească din Ardeal , Sibiu, 1928.
Wallner Bărbulescu, Luminița, Sinodul prim al diecezei greco -catolice de Lugoj,
noiembrie 1882, în ,,Identitate și alteritate”, Vol. 4: Studii de istorie politică și culturală,
Editori Constantin Bărbulescu, Luminița Dumănescu, Sorin Mitu, Vlad Popovici, Cluj –
Napoca, 2007, p. 37 -52.
Zainea, Ion, Aurel Lazăr (1872 -1930) – viața și activitatea , Cluj -Napoca, 1999.

463 ANEXE

Tabelul nr. 1. Organizarea administrativ -teritorială a scaunului Orăștie între
1690 -18471452

Anii
Numărul localităților din jurisdicția
Orăștie
1713 -1727 14
1743 14
1766 14
1770 -1771 15
1800 15
1804 -1805 13
1813 12
1816 15
1818 14
1835 -1836 12
1836 16
1839 13
1842 -1847 14
1847 14

1452 Aurel Răduțiu, Ladislau Gyémánt, Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania (1690 -1847),
București, 1995, p. 715, anexa 20.

464 Tabelul nr. 2. Organizarea administrativ -teritorială a scaunului Orăștie între 1850 –
19101453

Anul
Numărul localităților din
jurisdicția Orăștie Denumirea diviziunilor
administrative
1850
19 circumscripția Orăștie (în
componența districtului
militar Sib iu)
1857
43 pretura Orăștie (în
componența prefecturii
Orăștie)
1869
26 scaunul Orăștie (în
componența Pământului
Crăiesc)
1880
25 plasa Orăștie (în
componența comitatului
Hunedoara)
1890
35 plasa Orăștie (în
componența comitatului
Hunedoara)
1900
35 plasa Orăștie (în
componența comitatului
Hunedoara)
1910
35 plasa Orăștie (în
componența comitatului
Hunedoara)

1453 Centralizarea datelor s -a făcut după: Recensământul din 1850. Transilvania , Coordonator Traian
Rotariu, București, 1996, p. 356; Recensământul din 1857. Transilvania , ediția a II -a, Coordonator Traian
Rotariu, București, 1997, p. 538; Recensământul din 1869. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, Cluj –
Napoca, 2008, p. 349; Recensământul din 1880. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București,
1997, p. 379 -380, 383; Recensământul din 1890 și recensământul țiganilor din 1893. Transilvania ,
Coordonator Traian Rotariu, Cluj -Napoca, 2009, p. 382 -383; Recensământul din 1900. T ransilvania ,
Coordonator Traian Rotariu, București, 1999, p. 639; Recensământul din 1910. Transilvania , Coordonator
Traian Rotariu, București, 1999, p. 620 -621.

465 Tabelul nr. 3. Evoluția populației din scaunul Orăștie între 1721 -18471454

Anii Numărul locuitorilor din jurisdicția
Orășt ie
1720 -1721 10.428*
1772 -1791 15.650
1825 21.769
1828 18.147
1835 17.000*
1835 -1836 20.400*
1837 22.900; 23.220
1838 19.110; 19.440
1839 20.655; 23.500
1841 17.647
1844 19.355; 19.500; 24.000
1846 18.000; 21.850
1847 22.900

1454 Aurel Răduțiu, Ladislau Gyémánt, Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania (16 90-1847),
București, 1995, p. 690 -691, anexa 4.
* Cifrele de la aceste rubrici sunt estimări.

466 Tabel ul nr. 4. Evoluția populației din scaunul Orăștie între 1850 -19101455

Anul Numărul de
locuitori Sporul real între două recensământuri
Numărul de locuitori %
1850 20.458 – –
1857 34.616 14.158 69,20
1869 27.318 – 7.298 -21,08
1880 24.832 – 2.486 -9,10
1890 30.951 6.119 24,64
1900 34.308 3.357 10,84
1910 36.608 2.300 6,70

1455 Datele statistice au fost prelucrate după: Recensământul din 1850. Transilvania , Coordonator Traian
Rotariu, București, 1996; Recensământul din 1857. Trans ilvania , ediția a II -a, Coordonator Traian Rotariu,
București, 1997; Recensământul din 1869. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, Cluj -Napoca, 2008;
Recensământul din 1880. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1997; Recensământul din
1890 și recensământul țiganilor din 1893. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, Cluj -Napoca, 2009;
Recensământul din 1900. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1999; Recensământul din
1910. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, Bucur ești, 1999.
* Criteriile după care am calculat populația globală au fost: populația de drept (1850), total populație
localnică (1857), populația totală (1869), populația (1880), populația civilă prezentă (1890) și total
populație localnică (1900 și 1910) .

467 Tabelul nr.5. Evoluția populației din orașul Orăștie între 1850 -19101456

Anul Numărul de
locuitori Sporul real între două recensământuri
Numărul de locuitori %
1850 3.961 – –
1857 5.092 1.131 28,55
1869 5.661 569 11,17
1880 5.451 – 210 – 3,70
1890 5.650 199 3,65
1900 6.934 1.284 22,72
1910 7.672 738 10,64

1456 Datele statistice au fost prelucrate după : Recensământul din 1850. Transilvania , Coordonator Traian
Rotariu, București, 1996; Recensământul din 1857. Transilvania , ediția a II -a, Coordonator Traian Rotariu,
București, 1997; Recensământul din 1869. T ransilvania , Coordonator Traian Rotariu, Cluj -Napoca, 2008;
Recensământul din 1880. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1997; Recensământul din
1890 și recensământul țiganilor din 1893. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, Cluj -Napoca , 2009;
Recensământul din 1900. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1999; Recensământul din
1910. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1999.
* Criteriile după care am calculat populația orașului au fost: populația de drep t (1850), total populație
localnică (1857), populația totală (1869), populația (1880), populația civilă prezentă (1890) și total
populație localnică (1900 și 1910).

468 Tabelul nr. 6. Evoluția populați ei din scaunul Orăștie după naționalități (1850 -1910)1457

1457 Datele statistice au fost prelucrate după: Recensământul din 1850. Transilvania , Coord onator Traian Rotariu, București, 1996; Recensământul din 1857. Transilvania ,
ediția a II -a, Coordonator Traian Rotariu, București, 1997; Recensământul din 1869. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, Cluj -Napoca, 2008; Recensământul din 1880.
Transilva nia, Coordonator Traian Rotariu, București, 1997; Recensământul din 1890 și recensământul țiganilor din 1893. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, Cluj –
Napoca, 2009; Recensământul din 1900. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1999; Recensământul din 1910. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu,
București, 1999.
* Criteriile după care am calculat populația scaunului pe etnii au fost: populația după naționalitate (1850), populația după religie (1857 și 1869), populația după limba mat ernă
(1880, 1890, 1900 și 1910).

Nr.
crt. Naționalitatea Anul
1850 1857 1869 1880 1890 1900 1910
Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. %
1. Români 16.855 82,39 30.055 86,82 22.731 83,21 19.497 78,52 25.766 83,25 28.370 82,69 29.892 81,65
2. Maghiari 1.107 5,42 3.302 9,54 3.061 11,21 1.859 7,49 2.521 8,14 3.582 10,44 3.962 10,82
3. Germani 1.617 7,90 1.180 3,41 1.331 4,87 1.933 7,79 2.057 6,65 2.002 5,84 1.993 5,45
4. Țigani 851 4,16 – – – – – – – – 147 0,43 486 1,33
5. Slovaci – – – – – – 26 0,10 49 0,16 36 0,10 40 0,11
6. Cehi – – – – – – – – – – 80 0,24 78 0,21
7. Armeni 19 0,09 5 0,02 – – – – – – – – – –
8. Evrei – – 74 0,21 195 0,71 – – – – – – – –
9. Ruteni – – – – – – 23 0,09 26 0,08 4 0,01 26 0,07
10. Croați, sâ rbi – – – – – – 9 0,03 6 0,02 14 0,04 19 0,05
11. Alte
naționalități 9 0,04 – – – – 1.485 5,98 526 1,70 73 0,21 112 0,31
Populația totală 20.458 100 34.616 100 27.318 100 24.832 100 30.951 100 34.308 100 36.608 100

469 Tabelul nr. 7. Evoluția popula ției din orașul Orăștie după naționalități (1850 -1910)1458

1458 Datele statistice au fost prelucrate după: Recensământul din 1850. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1996; Recensământul din 1857. Transilvania ,
ediția a II -a, Coordonator Traian Rotariu, București, 1997; Recensământul din 1869. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, Cluj -Napoca, 2008; Recensământul din 1880.
Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1997; Recensământul din 1890 și recensământul țiganilor din 1893. Transilvania , Coordon ator Traian Rotariu, Cluj –
Napoca, 2009; Recensământul din 1900. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1999; Recensământul din 1910. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu,
București, 1999.
* Criteriile după care am calculat populația ora șului pe etnii au fost: populația după naționalitate (1850), populația după religie (1857 și 1869), populația după limba mate rnă
(1880, 1890, 1900 și 1910).

Nr.
crt. Naționalitatea Anul
1850 1857 1869 1880 1890 1900 1910
Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. %
1. Români 1.904 48,07 2.336 45,88 2.531 44,71 2.312 42,42 2.570 45,49 3.619 52,19 3.821 49,80
2. Maghiari 823 20,78 1.843 36,20 2.058 36,36 1.227 22,51 1.437 25,44 1.884 27,17 2.145 27,96
3. Germani 1.026 25,90 884 17,36 979 17,29 1.427 26,18 1.371 24,26 1.321 19,06 1.294 16,87
4. Țigani 191 4,83 – – – – – – – – – – 287 3,74
5. Slovaci – – – – – – 16 0,29 29 0,51 18 0,26 20 0,26
6. Cehi – – – – – – – – – – 80 1,15 78 1,02
7. Armeni 8 0,20 5 0,09 – – – – – – – – – –
8. Evrei – – 24 0,47 93 1,64 – – – – – – – –
9. Ruteni – – – – – – – – – – – – – –
10. Croați, sârbi – – – – – – 8 0,14 5 0, 09 12 0,17 10 0,13
11. Alte
naționalități 9 0,22 – – – – 461 8,46 238 4,21 – – 17 0,22
Populația totală 3.961 100 5.092 100 5.661 100 5.451 100 5.650 100 6.934 100 7.672 100

470 Tabelul nr. 8. Evoluția populației din scaunul Orăștie după confesiu nea religioasă (1850 -1910)1459

1459 Datele statistice au fost prelucrate după: Recensământul din 1850. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1996; Recensământul din 1857. Transilvania ,
ediția a II -a, Coordonator Traian Rotariu, București, 1997; Recensământul din 1869. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, Cluj -Napoca, 2008; Recensământul din 1880.
Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1997; Recensământul din 1890 și recensământul țiganilor din 1893. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, Cluj –
Napoca, 2009; Recensământul din 1900. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1999; Recensăm ântul din 1910. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu,
București, 1999.
* Criteriul după care am calculat populația scaunului după confesiune a fost: populația după religie (1850 -1910). Nr.
crt. Confesiunea Anul
1850 1857 1869 1880 1890 1900 1910
Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. %
1. Ortodoxă
14.289 69,85 25.710 74,27 18.687 68,41 16.727 67,36 21.018 67,91 23.156 67,49 24.594 67,18
2. Greco –
catolică 3.360 16,42 4.345 12,55 4.044 14,80 3.852 15,51 5.031 16,25 5.423 15,81 5.841 15,96
3. Romano –
catolică 830 4,06 1.696 4,90 2.044 7,48 1.782 7,17 1.789 5,78 2.288 6,67 2.487 6,79
4. Reformată
830 4,06 1.583 4,57 1.015 3,72 990 3,99 1.540 4,97 1.709 4,98 1.814 4,96
5. Evanghelică
1.132 5,53 1.180 3,41 1.331 4,87 1.241 5,00 1.260 4,07 1.427 4,16 1.467 4,01
6. Unitariană
17 0,08 23 0,07 2 0,01 2 0,01 19 0,06 38 0,11 71 0,19
7. Izraelită
– – 74 0,21 195 0,71 237 0,95 291 0,94 257 0,75 333 0,90
8. Armeano –
gregoriană – – 5 0,02 – – – – 1 0,01 – – – –
9. Alte religii
– – – – – – 1 0,01 2 0,01 10 0,03 1 0,01
Populația totală
20.458 100 34.616 100 27.318 100 24.832 100 30.951 100 34.308 100 36.608 100

471 Tabelul nr. 9. Evoluția populației din oraș ul Orăștie după confesiunea religioasă (1850 -1910)1460

1460 Datele statistice au fost prelucrate după: Recensământul din 18 50. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1996; Recensământul din 1857. Transilvania ,
ediția a II -a, Coordonator Traian Rotariu, București, 1997; Recensământul din 1869. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, Cluj -Napoca, 2008; Recensămân tul din 1880.
Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1997; Recensământul din 1890 și recensământul țiganilor din 1893. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, Cluj –
Napoca, 2009; Recensământul din 1900. Transilvania , Coordonator Traian Rotar iu, București, 1999; Recensământul din 1910. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu,
București, 1999.
* Criteriul după care am calculat populația orașului după confesiune a fost: populația după religie (1850 -1910).
Nr.
crt. Confesiunea Anul
1850 1857 1869 1880 1890 1900 1910
Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. %
1. Ortodoxă
1.692 42,71 1.850 36,33 2.046 36,14 2.030 37,24 2.149 38,04 2.815 40,60 3.308 43,12
2. Greco –
catolică 387 9,78 486 9,55 485 8,57 523 9,60 562 9,95 859 12,39 829 10,81
3. Romano –
catolică 475 12,00 1.136 22,31 1.302 23,00 1.002 18,38 950 16,82 1.100 15,86 1.246 16,24
4. Reformată
576 14,54 688 13,52 754 13,32 768 14,09 824 14,58 890 12,84 993 12,94
5. Evanghelică
820 20,70 884 17,36 979 17,29 964 17,68 961 17,01 1.040 15,00 972 12,67
6. Unitariană
11 0,27 19 0,37 2 0,04 – – 13 0,23 23 0,33 51 0,66
7. Izraelită
– – 24 0,47 93 1,64 163 3,00 188 3,33 207 2,98 273 3,56
8. Armeano –
gregoriană – – 5 0,09 – – – – 1 0,01 – – – –
9. Alte religii
– – – – – – 1 0,01 2 0,03 – – – –
Populația totală
3.961 100 5.092 100 5.661 100 5.451 100 5.650 100 6.934 100 7.672 100

472 Tabel ul nr.10. Evoluția scaunului Orăștie după habitat între 1850 și 19101461

1461 Datele statistice au fost prelucr ate după: Recensământul din 1850. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu,
București, 1996; Recensământul din 1857. Transilvania , ediția a II -a, Coordonator Traian Rotariu, București,
1997; Recensământul din 1869. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, Cluj-Napoca, 2008; Recensământul
din 1880. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1997; Recensământul din 1890 și recensământul
țiganilor din 1893. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, Cluj -Napoca, 2009; Recensământul din 1900.
Transilv ania, Coordonator Traian Rotariu, București, 1999; Recensământul din 1910. Transilvania , Coordonator
Traian Rotariu, București, 1999.
Anul Număr de localități Mediu urban Mediu rural
Număr % Număr %
1850 19 1 5,26 18 94,74
1857 43 1 2,33 42 97,67
1869 26 1 3,85 25 96,15
1880 25 1 4,00 24 96,00
1890 35 1 2,86 34 97,14
1900 35 1 2,86 34 97,14
1910 36 1 2,86 34 97,14

473 Tabelul. nr.11. Compoziția socio -profesională a scaunului Orăștie la 18571462

Sectorul de
bază Ocupații Număr Număr %
Profesii
intelectuale
Preoți 72 426 1,23
Funcționari 260
Militari 64
Artiști 1
Avocați și
notari 5
Personal sanitar 24
Agricultură Proprietari
funciari 5.709 9.352 27,02
Muncitori
auxiliari 2.789
Zilieri 850
Pescuit 4
Industrie și
meșteșuguri Fabricanți și
meseriași 692 1.282 3,71
Muncitori
auxiliari 590
Comerț Comercianți 42 88 0,25
Muncitori
auxiliari 46
Rentieri Proprietari de
case și rente 208 208 0,60
Alte servicii Slugi, argați 229 229 0,66
Alții Bărbați peste
14 ani 266 23.031 66,53
Femei și copii
sub 14 ani 22.765
Populația totală
34.616 100

1462 Datele statistice au fost prelucrate după: Recensământul din 1857. Transilvania , ediția a II -a, Coordonator
Traian Ro tariu, București, 1997.

474 Tabelul. nr.12. Compoziția socio -profesională a orașului Orăștie la 18571463

Sectorul de
bază Ocupații Număr Număr %
Profesii
intelectuale
Preoți 13 281 5,52
Funcționari 199
Militari 41
Artiști 1
Avocați și
notari 5
Personal sanitar 22
Agricultură Proprietari
funciari 215 526 10,33
Muncitori
auxiliari 63
Zilieri 248
Pescuit –
Industrie și
meșteșuguri Fabricanți și
meseriași 524 717 14,08
Muncitori
auxiliari 193
Comerț Comercianți 37 77 1,51
Muncitori
auxiliari 40
Rentieri Proprietari de
case și rente 197 197 3,87
Alte servicii Slugi, argați 197 197 3,87
Alții Bărbați peste
14 ani 97 3097 60,82
Femei și copii
sub 14 ani 3.000
Populația totală 5.092 100

1463 Datele statistice au fost preluate după: Recensământul din 1857. Transilvania , ediția a II -a, Coordonator
Traian Rotariu, București, 1997, p. 271.

475 Tabelul nr.13. Structura agricolă a scaun ului Orăștie în anul 18951464

Nr.
crt.

Număr de gospodării

9.760 1.
2. Suprafața totală a gospodăriilor în iugăre (1 iugăr = 0,57 ha) 212.156

3. Suprafața terenurilor după regimul de folosire (în iugăre)
*proprietate
210.630
*uzufruct 722
*arendă 804

4. Suprafața gospodăriilor după modul de folosire (în iugăre)
*teren arabil 28.251
* grădină 1.909
*fânaț 14.670
*vie 572
*pășune 35.288
*pădure 127.162
*stufărie 2
*teren neproductiv 4.302
5. Pomi fructiferi 262.927
6. Bovine 15.933
7. Cabaline 2.007
8. Măgari 5
9. Catâri 3
10. Caprine 3.358
11. Porcine 10.270
12. Ovine 22.652
13. Păsări 54.524
14. Fami lii de albine 1.164

1464 Datele statistice au fost prelucrate după: Recensământul agricol din 1895. Trans ilvania , Vol. I -II,
Coordonator Traian Rotariu, Cluj -Napoca, 2003.

476 Tabelul nr.14. Structura agricolă a orașului Orăștie în anul 18951465

Nr.
crt.

Număr de gospodării

1.032 1.
2. Suprafața totală a gospodăriilor în iugăre (1 iugăr = 0,57 ha) 7.211
3.
Suprafața terenurilor după regimul de fol osire (în iugăre)
*proprietate
7.129
*uzufruct 65
*arendă 17

4. Suprafața gospodăriilor după modul de folosire (în iugăre)
*teren arabil 3.217
* grădină 206
*fânaț 409
*vie 49
*pășune 509
*pădure 2.287
*stufărie –
*teren neproductiv 534
5. Pomi fructiferi 24.185
6. Bovine 928
7. Cabaline 197
8. Măgari –
9. Catâri –
10. Caprine –
11. Porcine 1.470
12. Ovine 1
13. Păsări 9.027
14. Familii de albine 150

1465 Datele statistice au fost preluate după: Recensământul agricol din 1895. Transilvania , Vol. I -II, Coordonator
Traian Rotariu, Cluj -Napoca, 2003, p. 170 -171 (Vol. I) și 324 -327 (Vol. II).

477 Tabelul nr.15. Structura socio -profesională a scaunului Orăștie la 1900 și 19101466

Nr. crt. Domeniul Anul
1900 1910
Număr % Număr %
1. Agricultură și
horticultură 13.554 39,51 11.752 32,11
2. Alte ramuri ale
economiei primare 352 1,03 208 0,57
3. Exploatare minieră și
siderurgie – – 3 0,01
4. Industrie 1.997 5,82 2.664 7,28
5. Comerț și credit 228 0,66 329 0,90
6. Transporturi 90 0,26 158 0,43
7. Serviciu public și liber
profesioniști 313 0,91 401 1,09
8. Armată 714 2,08 755 2,06
9. Zilieri 426 1,24 312 0,85
10. Servitori casnici 547 1,59 553 1,51
11. Alte ocupații sau ocupații
necunoscute 378 1,11 477 1,30
Populația ocupată 18.599 54,21 17.612 48,11
Populația întreținută 15.709 45,79 18.996 51,89
Populația totală 34.308 100 36.608 100

1466 Datele statistice au fost prelucrate după: Rece nsământul din 1900. Transilvania , Vol. II Populația după
ocupații, Coordonator Traian Rotariu, Cluj -Napoca, 2006; Rece nsământul din 1910. Transilvania , Vol. II
Populația după ocupații, Coordonator Traian Ro tariu, Cluj -Napoca, 2006.

478 Tabelul nr.16. Structura socio -profesională a orașului Orăștie la 1900 și 19101467

Nr. crt. Domeniul Anul
1900 1910
Număr % Număr %
1. Agricultură și
horticultură 522 7,53 500 6,52
2. Alte ramur i ale
economiei primare 36 0,52 35 0,46
3. Exploatare minieră și
siderurgie – – 2 0,03
4. Industrie 1.015 14,64 1.332 17,36
5. Comerț și credit 184 2,65 254 3,31
6. Transporturi 38 0,55 74 0,96
7. Serviciu public și liber
profesioniști 189 2,73 248 3,23
8. Armată 696 10,04 735 9,58
9. Zilieri 258 3,72 270 3,52
10. Servitori casnici 345 4,97 359 4,68
11. Alte ocupații sau ocupații
necunoscute 228 3,29 289 3,77
Populația ocupată 3.511 50,64 4.098 53,42
Populația întreținută 3.423 49,36 3.574 46,58
Populația totală 6.934 100 7.672 100

1467 Datele statistice au fost preluate după: Rece nsământul din 1900. Transilvania , Vol. II Populația după
ocupații, Coordonator Traian Rotariu, Cluj -Napoca, 2006, p. 350 -353; Rece nsământul din 1910. Transilvania ,
Vol. II Popul ația după ocupații, Coordonator Traian Rotariu, Cluj -Napoca, 2006, p. 332 -335.

479 Tabelul nr.17 . Evoluția populației din scaunul Orăștie după alfabetizare între 1880 și
19101468

Anul Populația
totală Scriu și citesc Creștere față de
1880 Știu limba
maghiară
Număr % Număr % Număr %
1880
24.83 2 4.635 18,66 – – – –
1900
34.308 11.785 34,35 7.150 154,26 5.854 17,06
1910
36.608 16.048 43,84 11.413 246,24 7.293 19,92

1468 Datele statistice au fost prelucrate după: Recensământul din 1880. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu,
București, 1997; Recensământul din 1900. Transilvania , Coordonato r Traian Rotariu, București, 1999;
Recensământul din 1910. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1999. Cifrele globale ale
nivelului de pregătire au fost calculate conform rubricilor: ,,alfabetizați’’ (1880), ,,scrie și citește’’ (1900 și
1910) și ,,știe ungurește’’ (1900 și 1910).

480 Tabelul nr.18. Evoluția populației din orașul Orăștie după alfabetizare între 1880 și 19101469

Anul Populația
totală Scriu și citesc Creștere față de
1880 Știu limba
maghiară
Număr % Număr % Număr %
1880
5.451 2.179 39,97 – – – –
1900
6.934 4.030 58,12 1851 84,95 3.232 46,61
1910
7.672 4.839 63,07 2660 122,07 4.098 53,42

1469 Datele statistice au fost prelucrate după: Recensământul din 1880. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu,
București, 1997, p. 193; Recensământul din 1900. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București , 1999, p.
344; Recensământul din 1910. Transilvania , Coordonator Traian Rotariu, București, 1999, p. 330. Cifrele
globale ale nivelului de pregătire au fost calculate conform rubricilor: ,,alfabetizați’’ (1880), ,,scrie și citește’’
(1900 și 1910) și ,,șt ie ungurește’’ (1900 și 1910).

481 Tabelul nr. 19 . Tablou asupra persoanelor care s -au distins pentru cauza națională, Unirea
Ardealului și Banatului cu patria m amă, pentru realizarea idealului visat de
veacuri1470

Județul Hunedoara Pretura plășii Or ăștie

Nr.
crt. Numele Profesiunea Domiciliul Observațiuni. Faptele care îl
disting
1. Adam
Basarab Preot
ortodox Romos A condus școala cu învățătorii
împreună demonstrativ contra
legii Appony. A fost unicul
preot în plasă care nu a cedat
școala cu ocaziu nea zonei
culturale. În timpul războiului
mondial a ținut legătura cu
siguranța din București. În
timpul revoluției a organizat
gardele naționale. La Unire a
făcut parte în comitetul de 40.
A fost cel mai aprig
organizator al Partidului
Național Român.
2. Ioan Bunea Învățător Romos A condus școala demonstrativ
contra legii Appony; cu
ocaziunea zonei culturale nu s –
a lăsat amăgit ca să fie
învățător de stat ci a primit să
rămână la confesiune cu un
salariu mai mic. A luat parte la
toate manifestările Parti dului
Național Român.
3. Ioan
Fleșeriu " " Idem
4. Dr. Ioan
M. Pop Primpretor Orăștie În calitate de prim notar al
fruntașei comune Rodna
Veche, mai târziu pretorul
plasei cu același nume, în
timpul revoluției din anul 1918
a organizat „Sfatul Național”
în comună și pe plasă fiind
proclamat Președinte. A

1470 Serviciul Județean Hunedoara al Arhivelor Naționale, Fond Prefectura județului
Hunedoara , dos. 103/1931, f. 39.

482 organizat Garda națională al
cărei comandant a fost apărând
avutul și viața populației. A
trimis curieri speciali pe
cheltuiala proprie, ca armata
română, care se găsea în
Bucovina să treacă interesanta
linie demarcațională. La fel a
expediat un curier la Sfatul
Național din Arad pentru
directive. În timpul revoluției
toți funcționarii, nu numai cei
de altă naționalitate, ci și
români (primpretor, pretor,
notari, învățători, preoți etc) au
fost alungați de furia
poporului. A fost unicul
funcționar care se bucura de
încrederea și iubirea poporului,
pe care l -a condus și apărat, cu
prețul vieții, de primejdiile și
furiile revoluției
5. Emil
Crișan Lt. Colonel
Reg. 7
Pionieri
Timișoara Timișoara Căpitan în ar mata austro –
ungară a luat parte activă la
înființarea Sfatului Național
Român din Viena și la Regt.
Româno -trans. din Viena
6. Ariton
Migia Fost
protopop
onor. Rom.
Unit
decedat – A fost membru activ și conduc.
al org. Partid. Naț. Rom. din
Cugir și a lup tat pentru
înfăptuirea visului național. În
revoluția din 1918 a format și
condus Sfatul Național în
Cugir, în sânul căruia s -a
format Garda Naț. care a apărat
actuala fabrică de arme
7. Romul
Crișan Preot rom.
unit Cugir Ca reprezentant al org. PNR.,
în Cugir și al Sfatului
N[ațional]. Din 1918 a luptat
pentru înfăptuirea visului
național
8. Dr. Ioan
Marianescu Protopop
onor. rom.
unit " Ca membru activ al PNR, în
calitate de secretar general al
episcopiei Lugoj a luptat, în
timpul războiului luminând
poporul și în timpul revoluției
din 1918 dând sfaturi pentru
înfăptuirea visului național

483 9. August
Olariu Antreprenor " În revoluția din 1918 a
organizat și condus garda N. R.
Din Cugir
10. Dr. Aurel
Tincu Medic de
circ. Cugir Ca medic căpitan în armata
austro -ungară a luat parte
activă la înființarea Sfatului
Național și Regimentului
Român în Viena
11. Simion M.
Sara Secretar
com. Cugir În timpul războiului ca
funcționat financiar fiind
încredințat cu rechiziția a apărat
avutul și interesele țăranilor
români din Vințul de Jos și jur.
În 1918 a înființat Garda
națională în Pianul de Jos
12. Iuliu Nasta Avocat Hunedoara Fost conducător al gărzii
naționale în anul 1918 și 1919
13. Ioan Nasta Brigadier
silvic pens. Romoșel Fost președinte al gărzii
națio nale în anii 1918 -1919
14. Gheorghe
Tărașcu econom " Fost vicepreședinte al gărzii
naț. 1918 -1919
15. Ioan
Cătăniciu " " Fost membru în garda
națională 1918 -1919
16. Petru Popa
honaiu " Idem
17. Petru Popa
Baciu
Vaidean " " Idem
18. Nicolae
Popoviciu Învățător Mărtinești În calitate de învățător și ca
membru al PNR a luptat
pentru înfăptuirea visului
național
19. Szai Bodea
a Evi econom " Fost membru în garda
națională 1918 -1919
20. Ioan
Dăncesc
Vida " Tămășașa Aprig luptător al Partidului N.
R.
21. Eftenie
Cocreanu " Turmaș Idem
22. Adam
Lupșor Preot rom.
unit Turdaș Fost membru al PNR din 1905.
Pentru propaganda sa națională
a fost deținut și întemnițat în
anul 1905 la închisoarea din
deva iar în anul 1916 la

484 închisoarea din Tg. Mureș. În
anul 1918 a lucrat în acest ținut
pentru participarea tuturor la
Adunarea Națională din 1 Dec.
1918 la Alba Iulia și declararea
Unirea Ardealului cu Patria
mamă
23. Petru Lula Preot rom.
unit Bobâlna Idem
24. Adam
Todor Preot
ortodox Turdaș Fost membru al PNR din 1890.
Pentru propaganda sa națională
a fost întemnițat de către
autoritățile maghiare în anul
1916. Cu ocazia intrării
armatei române în Ardeal, în
toamna anului 1918, prin liste
de subscripție benevolă a
furnizat ar matei alimente,
donând și personal cereale în
acest scop. A întocmit lista
participanților din com[una]
Turdaș la Ad[unarea]
Naț[ională] de la Alba Iulia
25. Vasile
Maior Căpitan în
Reg. 92 Inf. Orăștie Fiu al com[unei] Turdaș,
devenind prizonier în Rusia a
organizat corpul voluntarilor,
din care, la finea anului 1917,
intrând în armata română a
luptat pe frontul român, luând
parte la ocup[area] Budapestei
și fiind decorat pentru vitejia sa
26. Avram
Furdui Plutonier,
șef de post Turdaș În anul 1918 a înf iințat garda
naț[ională] în com[una]
Sohodol jud[ețul] Alba cu care
a dezarmat și desființat garda
naț[ională] maghiară din
Abrud. A menținut ord[inea] și
sig[uranța] publică pe acel
ținut românesc până la intrarea
armatei rom[âne] în Ardeal
27. Antonie
Roșiu econom Turdaș Țăran de frunte și aprig
luptător al Partid[ului]
N[ațional] R[omân]. În anul
1917 prin subscripție benevolă
a contribuit la alimentarea
prizonierilor din arm[ata]
română care se aflau în
garniz[oana] Orăștie. Mare

485 aderent al actului de la 1
dec[embrie] 1918 din Alba
Iulia
28. Petru Pop econom Spini Idem
29. Victor
Lupșor econom Turdaș În luptele de la Tisa, în calitate
de sergent în arm[ata] română a
avut însărcinarea specială de a
trece Tisa înot pentru
recunoașterea poziției
inamicu lui, însărcinare pe care a
îndeplinit -o cu vitejie
30. Remus
Lula primar Turdaș Asistent la menținerea
ordinelor în anul 1918
31. Bătr[ânul]
Moș
Gheorghe
Herlea proprietar Vinerea Memorandist, fiu al comunei
Vinerea, fost membru al
Partidului N[ațional] R[omân],
aprig luptător pentru
înfăptuirea idealului visat de
veacuri
32. Nicolae
Andreiu preot Căstău Fost aprig luptător pentru
înfăptuirea idealului de veacuri
33. Ilie
Popoviciu preot Sibișelul
vechiu Idem
34. N. Suciu preot Balomirul
de Câmp Memora ndist. Idem
35. Bătr[ânul]
Vlaicu
Ioan proprietar Aurel
Vlaicu
(Binținți) Fiu al comunei Binținți, fost
membru al PNR, aprig luptător
pentru înfăptuirea idealul de
veacuri
36. Dr. Ioan
Mihu proprietar Vinerea Fost membru al PNR, aprig
luptător pentru înf ăptuirea
idealului visat de veacuri

Orăștie la 20 noemvrie 1930 LS Primpretor

486

487 Tabelul nr. 20. Conspectul prelegerilor populare și conferințelor ținute în despărțământul
Orăștie al ASTR EI între 1905 și 1913

Nr.crt. Comuna Subiectul Numele
conferențiarului Tipul
expunerii Anul
1. Orăștie ,,Din viața lui
Iisus” Dr. Ioan Radu,
profesor conferință 10.IX.1905
2. Romos ,,Din viața lui
Iisus” Dr. Ioan Radu,
profesor conferință 15.X.1905
3. Turdaș ,,Din viața lui
Iisus” Dr. Ioan Radu,
profesor conferință 22.X.19051471
4. Orăștie ,,Pârghia
înaintării
noastre
economice” Vasile C.
Osvadă, director
de bancă prelegere 2.VIII.1906
5. Orăștie ,,Creșterea
pomilor și
valorizarea
poamelor” Constantin
Baicu, învățător prelegere 2.VIII.19061472
6. Romoșel ,,Asociațiunea
și reuniunea
economică” Ioan I. Lapedatu,
director de bancă prelegere 19.V.1907
7. Romoșel ,,Folosul
pomăritului” Constantin
Baicu, învățător prelegere 19.V.1907
8. Romoșel ,,Neamul
române sc” Ioan Moța, preot prelegere 19.V.1907
9. Mada ,,Robia
economică” Gavril Todică,
funcționar de
bancă prelegere 7.VII.1907
10. Mada ,,Folosul
pomăritului” Ioan Popovici,
preot prelegere 7.VII.1907
11. Mada ,,Neamul
românesc” Ioan Popovici,
preot preleg ere 7.VII.1907
12. Geoagiu de
Jos ,,Despre
pomărit” Constantin
Baicu, învățător prelegere 28.VII.1907
13. Vinerea ,,Folosul
pomăritului și
sădirea
pomilor” Constantin
Baicu, învățător prelegere 20.VIII.1907
14. Vinerea ,,Folosul
învățăturii și al
biblio tecilor” Ioan Popovici,
preot prelegere 20.VIII.1907
15. Vinerea ,,Neamul
românesc” Ioan Moța, preot prelegere 20.VIII.1907
16. Boșorod ,,Romani – Ioan Popovici, prelegere 19071473

1471 ,,Transilvania” , Anul XXXVII, nr. I, ianuarie -februarie 1906, p. 28.
1472 ,,Bunul Econom” , Anul VII, nr. 27 , 15 iulie n. 1906, p. 5.

488 români” preot
17. Petreni ,,Pomăritul” Constantin
Baicu, învățător prelegere 1908
18. Petreni ,,Viața
românilor” Ioan Moța, preot prelegere 1908
19. Geoagiu ,,Pomăritul” Constantin
Baicu, învățător prelegere 1908
20. Geoagiu ,,Cultura
viilor” Constantin
Baicu, învățător prelegere 1908
21. Geoagiu ,,Tovărășiile
pentru
asigurarea
vitelor și
înmormântare” Ioan Moța, preot prelegere 19081474
22. Romos ,,Despre
Asociațiune” Ioan I. Lapedatu,
director de bancă prelegere 1910
23. Romos ,,Andrei
Șaguna” P. Manole,
funcționar de
bancă prelegere 1910
24. Romos ,,Despre
pomărit” Constantin
Baicu, director
școlar prelegere 1910
25. Romos ,,Despre dări” N. Tănase,
funcționar de
bancă prelegere 1910
26. Geoagiu ,,Despre
însoțiri” Vasile C.
Osvadă, director
de bancă prelegere 1910
27. Geoagiu ,,Despre
pomărit” Constantin
Baicu, director
școlar prelegere 1910
28. Geoagiu ,,Despre
Asociațiune” Ioan I. Lapedatu,
director de bancă prelegere 1910
29. Geoagiu ,,Îngrijirea
sănătății” Nicolae Todea,
preot prelegere 1910
30. Geoagiu ,,Cultura
grădinilor” Constantin
Baicu, director
școlar prelegere 1910
31. Geoagiu ,,Cuptoarele
de uscat
poame” Gavril Todică,
funcționar de
bancă prelegere 1910
32. Orăștie ,,Scopul
seratelor
literare” Ioan I. Lapedatu,
director de bancă conferință 1910
33. Orăștie ,,Războiul
româno -turc” Constantin
Baicu, director conferință 1910

1473 ,,Analele Asociațiunii Transilvănene pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român” , Anul
XXXIX, nr. II, aprilie -iunie 1908, p. 85.
1474 ,,Transilvania” , Anul XL, nr. IV, octombrie -decembrie 1909, p. 275.

489 școlar
34. Orăștie ,,Din sfera
astronomiei” Gavril Todică,
funcționar de
bancă conferință 19101475
35. Vaidei ,,Foloasele
școalei
confesionale” Dr. Ioan Lupaș,
referent al
secțiunii istorice
a Asociațiunii conferință 13.II.19111476
36. Balomir ,,Cultura
nutrețurilor”
,,Pomăritul” Aurel Cosciuc,
conferențiar
agronomic al
Asociațiunii prelegere 1913
37. Geoagiu ,,Cultura
viilor”
,,Viața lui
Iisus” Aurel Cosciuc,
conferențiar
agronomic al
Asociațiunii prelegere 1913
38. Romos ,,Pomăritul”
,,Viața lui
Iisus” Aurel Cosciuc,
conferențiar
agronomic al
Asociațiunii prelegere 19131477

1475 Idem , Anul XLII, nr. 4 jubiliar, iulie -august 1911, p. 541, 550.
1476 Ibidem , p. 635.
1477 Idem , Anul XLV, nr, 7 -9, 1 septembrie v. 1914, p. 299.

490

Tabel nr. 21. Date despre calificațiunea preoților din protopopiatul ortodox Orăștie
(1872 -1913)1478

Nr.
crt. Numele și
prenumele
preotului Comu na Denumirea
funcțiunii Titlul
școlar Data de
când
ocupă
funcțiunea Observații
1. Ioachim
Josan Măgura paroh 5 clase
gimnaziale,
teologia
ordinară 1872
2. Ilie
Popovici Sibișelu
Nou paroh 4 clase
gimnaziale,
teologia
ordinară 1. I. 1874
3. Zaharie
Tilicea Vaidei paroh 4 clase
gimnaziale,
teologia
ordinară 20. IX.
1880
4. Adam
Todor Turdaș paroh 6 clase
gimnaziale,
teologia
ordinară 1. VI. 1887 5 ani
învățător
5. Ioan Olariu Bucium paroh 4 clase
gimnaziale,
3 cursuri
pedagogice,
teolog
extraordinar 16. V.
1897 3 ani
învățător
6. Vasile
Botean Ludești
cu filia
Costești paroh 6 clase
gimnaziale,
teologia
ordinară 14. X.
1899
7. Ioan
Samoilescu Petreni paroh 6 clase
gimnaziale,
teologia
ordinară 13. II.
1900
8. Sever
Păcurariu Gelmar paroh 8 clase
liceale,
teologia
ordinară 2. II. 1901

1478 Serviciul Județean Hunedoara al Arhivelor Naționale, Fond Protopopiatul Ortodox Orăștie , dos.
3/1922, f. 1 -6, 8, 12 -19, 21 -23.

492 9. Adam
Basarab Romos paroh 4 clase
gimnaziale,
pedagogia
ordinară,
calificat
învățător și
teologia
ordinară 1. III 1901
10. Ioan
Cotruș Dâncu
Mare paroh 6 clase
gimnaziale,
teologia
ordinară 13. VII.
1901
11. Nicolae
Cerbicean Vinerea paroh 8 clase
reale,
matura și
teologia
ordinară 1905
12. Iosif
Dumitru Beriu paroh 4 clase
gimnaziale,
școala
normală,
diplomă de
învățător și
teologia
ordinară XII. 1905 3 ani
învățător
13. Octavian
Andrei Căstău paroh 8 clase
gimnaziale,
teologia
ordinară 1907
14. Ioan
Andrei Sereca paroh 8 clase
gimnaziale,
matura,
teologia
ordinară 13. XII.
1908 2 ani
învățător
provizoriu
15. Romul
Popa Pricaz paroh 6 clase
gimnaziale 2. III. 1909
16. Traian
Mihăilă Romoșel paroh 8 clase
liceale,
teologia
ordinară 16. X.
1911
17. Vasile Jura Sibișelu
Vechi paroh 8 clase
gimnaziale,
teologia
ordinară 1912
18. Dumitru
Secărea Șibot paroh 8 clase
liceale, 26. X.
1913

493 maturitate,
teologia
ordinară

494 Tabelu l nr. 22 . Protocolul Pr otopresbiteratului ortodox Orăștie pe anul 18871479

Jurisdicțiunea Nr.
curent Numele
orașelor
și ale
satelor Numele
preoților Parochi Administratori Capelani Diaconi Când și
prin cine
s-au
sfințit de
Preot, și
de la cine
are
Singelia ? Este, și
prin cine și
când s -a
chirotonit
de
duchovnic? B F Cu
totul Câte
părechi
cununate Câți
nou
născuți Au
murit Nr.
familiilor
Comitatul
Hunedorei 1. Balomir Nicolau
Suciu 1 – – – singelia
are din
anul 1871 duchovnicu
din anul
1872 3.. .99 661 8 44 50 180
Comitatul
Hunedorei 2. Beriu Ion (Sam.)
Popoviciu
Sam.
Trifon 2 – – – singelia
din 1853;
singelia
din 1857 duch. din
1868;
duch. din
1866 347 318 665 1 18 20 171
Comitatul
Hunedorei 3. Bințințiu Ion Botean 1 – – – singelia
are din
anu 1865 duchov nic
nu este 276 258 534 3 42 15 127
Comitatul
Hunedorei 4. Casteu Ion Daniil
Nicol.
Andreiu 1 – 1 – singelia
din anul
1852;
chirotonit
la anul
1880 duch. din
1852;
duch. nu
este 437 453 890 12 32 27 197
Comitatul
Hunedorei 5. Dăncu
mare Chirile
Teacoiu 1 – – – singelia
are din
anul 1858 duchovnic
din anul
1866 415 410 825 5 15 39 219
Comitatul
Hunedorei 6. Dăncu
mic Manasie
Iar 1 – – – singelia
nu are duchovnic
este din
anul 1888 242 232 474 – 15 39 115
Comitatul
Hunedorei 7. Gelmariu Ios.
Dragotielu 1 – – singelia
are din
anul 1859 duchovnic
nu este 116 119 235 2 17 7 63

1479 Serviciul Județean Hunedoara al Arhivelor Naționale, Fond Protopopiatul Ortodox Orăștie , dos. 1/1887, f. 12 -15.

495 Comitatul
Hunedorei 8. Magura Ioachim
Josan 1 – – – singelia
are din
anul 1872 duchovnic
nu este 160 162 322 2 2 12 93
Comitatul
Hunedorei 9. filia
Geledințiu Ioachim
Josan – – – – Magura
Nr. 8 – 80 83 163 2 8 3 52
Comitatul
Hunedorei 10. Martinesti Avram
Popoviciu 1 – – chirotonit
la anul
1861 duchovnic
nu este 11. 299 2 1 8 67
Comitatul
Hunedorei 11. filia
Turmasiu Avram
Popoviciu – – – – Martinesti
Nr. 10 – 45 52 97 1 – – 21
Comitatul
Hunedorei 12. Orastia Nicolau
Popoviciu 1 – – – singelia
are din
anul 1838 duchovnic
din anul
1838 679 706 1.385 14 33 86 337
Comitatul
Hunedorei 13. Orastiora
de sus David
Avramescu 1 – – singelia
are din
anul 1864 duchovnic
nu este 251 240 491 3 30 53 115
Comitatul
Hunedorei 14. Orastiora
de jos Sam.
Trifon – 1 – – vide
Beriu Nr.
2 – 191 206 397 2 18 56 115
Comitatul
Hunedorei 15. filia
Bucium Nic.
Costescu – 1 – – vide
Sereca
Nr. 23 – 196 182 378 1 15 17 87
Comitatul
Hunedorei 16. Ludesti Ion Trifon 1 – – chirotonit
la anul
1883 duchovnic
din 1883 263 227 490 4 17 70 105
Comitatul
Hunedorei 17. filia
Costesci Ion Trifon – – – – Ludesti
Nr. 16 – 300 289 589 3 26 30 124
Comitatul
Hunedorei 18. Pischintiu Petru
Popoviciu 1 – – – singelia
are din
anul 1873 duchovnic
nu este 253 253 506 5 26 36 132
Comitatul
Hunedorei 19. Petreni Simion
Bobeiu 1 – – – singelia
are din
anul 1853 duchovnic
nu este 270 224 494 2 25 15 138
Comitatul
Hunedorei 20. Pricas Ion Vlad 1 – – – singelia
are din
anul 1856 duchovnic
din anul
1856 256 251 507 3 24 32 133
Comitatul
Hunedorei 21. Romos Vasilie
Basaraba 1 – – – singelia
are din duchovnic
din anul .50 1.311 6 39 16 255

496 anul 1857 1869
Comitatul
Hunedorei 22. Romoșel Avram
Michaile 1 – – – chirotonit
la anul
1881 duchovnic
nu este ..1 1.091 4 29 23 280
Comitatul
Hunedorei 23. Sereca Nicolau
Costescu 1 – – – chirotonit
la anul
1883 duchovnic
din 1883 126 104 230 2 2 7 67
Comitatul
Hunedorei 24. filia
Gradiste David
Avramescu – 1 – – Orastiora
de sus Nr.
13 – 81 79 160 2 7 33 38
Comitatul
Hunedorei 25. Șibiselu
vechiu Elie
Popoviciu 1 – – – singelia
are din
anul 1873 duchovnic
nu este 3.. .46 836 4 24 14 170
Comitatul
Hunedorei 26. Șibiselu
nou Vas.
Romosan 1 – – – singelia
are din
anul 1837 duchovnic
din anu l
1837 60 72 132 3 12 13 58
Comitatul
Hunedorei 27. Simeria Manasie
Teodor
sen. 1 – – – singelia
are din
anul 1831 duchovnic
din anul
1849 174 144 318 3 10 13 80
Comitatul
Hunedorei 28. filia
Repașiu Manasie
Teodor
junior – – 1 – chirotonit
la anul
1868 duchovnic
nu este 66 69 135 1 8 2 26
Comitatul
Hunedorei 29. Sibot Simeon
Sacarea 1 – – – chirotonit
la anul
1884 duchovnic
din 1884 441 507 948 6 36 43 235
Comitatul
Hunedorei 30. Temasesa Ion
Dăncescu 1 – – – singelia
are din
1850 duchovnic
din anul
1850 220 229 449 5 14 18 110
Comitatul
Hunedorei 31. Toltia Adam
Groza 1 – – – singelia
are din
anul 1859 duchovnic
nu este 155 159 314 2 10 6 76
Comitatul
Hunedorei 32. Turdașiu Petru Lula 1 – – – singelia
are din
anul 1868 duchovnic
nu este 114 101 215 – 7 11 60
Comitatul
Hunedorei 33. Vaideiu Ioan
Basaraba
Zaharie
Tilicea 1 – 1 – singelia
din 1856;
chirotonit
la 1881 duchovnic
nu este;
duchovnic
nu este ..0 1.245 5 53 71 238

497 Comitatul
Hunedorei 34. Vineria Daniil
Păcurar 1 – – – singelia
are din
anul 1872 duchovnic
nu este 1.648 15 104 180 428
Comitatul
Albei inferior. 35. Acmariu Nicolau
Suciu 1 – – – singelia
nu are.
chirotonit
la anul
1885 duchovnic
nu este 4.. .47 897 4 49 57 214
Comitatul
Albei inferior. 36. Saracsău Lazăr
Frâncu 1 – – chiro tonit
la anul
1883 duchovnic
din anul
1883 158 148 306 4 12 6 68

18. 3. 1888